CURTEA DE APEL IAŞI

CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

PE ANUL 2020

1
 CURTEA DE APEL IAŞI

CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

PE ANUL 2020

în materie civilă şi litigii cu profesionişti, penală, de contencios administrativ

şi fiscal, pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale

3
 Lucrare coordonată de:
judecător Diana-Mihaela CHEPTENE-MICU, preşedinte al Curții de Apel Iaşi,
judecător Alina-Gianina PRELIPCEAN, vicepreședinte al Curții de Apel Iași
judecător dr. Anda CRIȘU-CIOCÎNTĂ, vicepreședinte al Curții de Apel Iași

Colectivul redacțional în selecția şi prelucrarea spețelor:

I. Secția civilă: III. Secția contencios administrativ și fiscal:

Liliana PALIHOVICI, Alina-Gianina PRELIPCEAN, vicepreședinte

președinte al Secției civile al Curții de Apel Iași
Maria-Cristina POPA, judecător Nelu-Iustinian OBREJA-MANOLACHE,
președinte al Secției de contencios
administrativ și fiscal
Laura MARINIUC, judecător Mădălina CIOARĂ, judecător
Anca GHIDEANU, judecător Alexandra-Irina GHERGHEȘANU, judecător
Monica BĂLAN-MATEICIUC, judecător Petrică GHERGHEȘANU, judecător
Monica COCOR, judecător
Georgeta PROTEA, judecător
Claudia-Antoanela SUSANU, judecător dr.
Brândușa ȘERBAN, judecător
Ioana-Ecaterina BRĂDĂȚEANU,
judecător

II. Secția penală: IV. Secția pentru conflicte de muncă şi

asigurări sociale:

Diana-Mihaela CHEPTENE-MICU, Crizantema-Elena PANAINTE, preşedinte al

preşedinte al Curții de Apel Iaşi Secției pentru conflicte de muncă şi
asigurări sociale
Adrian CHIRIAC, președinte al Secției Oana-Cristina ADAM, judecător
penale și pentru cauze cu minori
Maricica MITITELU, judecător Ancuța-Gabriela OBREJA-MANOLACHE,
judecător
Alexandra COJOCARU-ROȘU, judecător Cristina RADU, judecător
Andreea-Nicoleta GRANCEA, judecător
Marcel MOCANU, judecător

Tehnoredactare realizată de:

Gabriela Ionesi – grefier-documentarist, Curtea de Apel Iaşi

4
 Cuprins

Secția civilă ....................................................................................................................... 17

I. Drept civil ...................................................................................................................... 17

I.1. Persoana fizică și persoana juridică ............................................................................... 17

1. Calitatea procesuală pasivă a părintelui care nu exercită autoritatea părintească cu
privire la minor, în cadrul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 272/2004 ...... 17

I.2. Bunuri ............................................................................................................................... 21

2. Uzucapiune. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 436 C.proc.civ. referitore la
achiesarea la pretenţiile formulate de reclamant. Inexistenţa justului titlu ................... 21
3. Invocarea uzucapiunii pe cale reconvenţională. Admiterea acţiunii în revendicare
fără a lua în considerare apărările pârâţilor care opun un titlu de proprietate ............ 24

I.3. Obligații ............................................................................................................................ 31

4. Recurs. Daune morale pentru prejudiciul psihic creat unor minori prin agresiunea
fizică exercitată împotriva bunicului lor, în prezenţa reclamanţilor. Aplicabilitatea
disp. art. 1349 Cod civil. Nu s-au reținut ca fiind aplicabile disp. art. 1391 Cod civil,
întrucât acest text se referă la prejudiciul creat indirect, prin moartea victimei,
persoanelor indicate expres, şi nu la situaţiile în care există persoane vătămate în
mod direct prin fapta autorului ....................................................................................... 31
5. Contract de închiriere. Efectele clauzelor contractuale. Aplicarea dispoziţiilor art.
131 din Legea nr. 85/2014 .............................................................................................. 34

I.4. Legi speciale ...................................................................................................................... 40

I.4.1. Legea nr. 10/2001 .......................................................................................................... 40

6. Legea 10/2001. Cerere privind atribuirea unui bun în compensare. Posibilitatea
părţii de a combate în instanță absența unei oferte de atribuire a unor bunuri în
echivalent din partea entităţii notificate. Caracterul disponibil al bunului atribuit în
compensare ..................................................................................................................... 40
7. Noțiunea de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001. Condiții și efecte.
Stabilirea, cu caracter definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, anterioară
apariției Legii nr. 10/2001, a calității de proprietar asupra terenului în favoarea
unui terț ........................................................................................................................... 45

I.4.2. Legea nr. 33/1994 .......................................................................................................... 50

8. Expropriere de fapt. Condiții și efecte. „Așteptare legitimă” de recuperare a unei
investiții, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului .................... 50

II. Drept procesual civil ................................................................................................... 61

II.1. Principii: rolul activ al judecătorului ........................................................................... 61

9. Necitare moştenitor prezumtiv la dezbaterea succesiunii. Sancţiune. Principiul
rolului activ al judecătorului. Calificarea exactă a acţiunii. ......................................... 61
 10. Conținutul cererii de chemare în judecată. Calificarea juridică a actelor și faptelor
deduse judecății. Condițiile și limitele în care operează dispozițiile alin. (4) al art. 22
din Codul de procedură civilă ........................................................................................ 67
11. Rolul activ al judecătorului. Respectarea de către instanţă a principiului
disponibilităţii care guvernează procesul civil ............................................................... 71

II.2. Competență ..................................................................................................................... 75

12. Legea nr. 101/2016 – noțiunea de „instanţă civilă de drept comun” din art. 53 alin.
1 ind. 1. Distincția față de dispozițiile art. 95 C.proc.civ. .............................................. 75
13. Exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti asupra unui minor aflat în plasament,
disputată între părinți. Conflict de competență. Competența judecătoriei ca instanță
de drept comun ................................................................................................................ 76
14. Necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine
publică și îi sunt aplicabile dispozițiile art. 130 alineat (2) C.proc.civ. ........................ 79

II.3. Excepții ............................................................................................................................ 81

15. Acţiune în revendicare. Efectele hotărârii judecătoreşti faţă de terţi ........................... 81
16. Aplicarea sancţiunii perimării. Calculul termenului de perimare ................................ 86
17. Excepţie de neconstituţionalitate. Inadmisibilitate. Lipsa legăturii cu cauza care se
judecă în apel .................................................................................................................. 89

II.4. Hotărârea judecătorească .............................................................................................. 97

18. Completare hotărâre judecătorească. Casare cu trimitere spre rejudecare.
Nepronunțarea instanței de recurs cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în
calea de atac a recursului ............................................................................................... 97

II.5. Cheltuieli de judecată ..................................................................................................... 99

19. Cerere accesorie de acordare cheltuieli de judecată. Condiţiile pentru reducerea
cheltuitelor de judecată reprezentând onorariu expert .................................................. 99

II.6. Căi de atac ..................................................................................................................... 103

20. Contestaţie în anulare. Eroare materială. Imposibilitatea cenzurării modului în care
instanţa de apel a aplicat sau interpretat dispoziţiile legale în cauză .......................... 103
21. Recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, formulat
anterior soluţionării litigiului ....................................................................................... 109
22. Revizuire. Cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai
împotriva anumitor hotărâri definitive, în cazurile şi condiţiile expres stabilite de
lege. Condiția ca revizuirea să vizeze o hotărâre pronunţată asupra fondului sau
care evocă fondul. Consecințe ...................................................................................... 112
23. Drept procesual civil. Efectul devolutiv al apelului reglementat de art. 476
C.proc.civ. ..................................................................................................................... 115
24. Legalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate pe perioada stării de urgenţă într-o
cauză care nu face parte din categoria celor urgente .................................................. 115

6
II.7. Proceduri speciale .................................................................................................. 118

25. Hotărâre arbitrală - litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de

constituirea altui drept real asupra unui bun imobil. Verificarea respectării
condițiilor legale privind transferul dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător precum și cele privind solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să
țină loc de act de vânzare cumpărare. Efectele înregistrării actelor și faptelor în
registrul Comerțului ...................................................................................................... 118
26. Codul administrativ aprobat prin OUG nr. 57/2019. Validare mandat consilier
județean. Prevederi aplicabile ...................................................................................... 123

III. Litigii cu profesioniști ............................................................................................. 124

III.1. Raporturi juridice în materie de asigurare .............................................................. 124

27. Contract de asigurare obligatorie RCA. Neîndeplinirea obligaţiilor de plata a
despăgubirii de către asigurătorul RCA. Momentul de la care încep sa curgă
penalităţile de întârziere ............................................................................................... 124

III.2. Procedura insolvenței ........................................................................................... 128

28. Procedura concordatului preventiv. Cerere de intervenție principală. Admisibilitate.

Condiții și efecte............................................................................................................ 128
29. Dreptul insolvenţei. Închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 132 alin. 1 din
Legea nr. 85/2006. Apel împotriva sentinţei de închidere, formulat de un creditor
care invocă neplata creanţelor curente, fără a fi contestat anterior raportul final sau
programul de plăţi. Respingere .................................................................................... 132
30. Cerere de plată formulată de creditoare în temeiul art. 102 alin. 6 din Legea nr.
85/2014. Creanță bugetară care vizează activitatea debitoarei anterior momentului
deschiderii procedurii insolvenței. Creanță anterioară deschiderii procedurii
insolvenței ..................................................................................................................... 133
31. Decăderea din dreptul de a propune, în vederea votării planului de reorganizare, a
categoriei creditorilor indispensabili. Condiţii şi efecte .............................................. 140
32. Legea nr. 85/2014. Interpretarea și aplicarea art. 102. Dreptul de vot al titularului
unei creanțe sub condiție suspensivă ............................................................................ 144
33. Contestație împotriva tabelului definitiv consolidat de creanțe. Solicitarea
acționarilor debitoarei aflate în insolvență de modificare a tabelului. Tabelul
definitiv consolidat de creanțe în sensul înlăturării creditorilor a căror creanțe au
fost achitate în cursul procedurii și a trecerii acționarilor în calitate de creditori ..... 145
34. Legea nr. 85/2014. Conflictul de interese în cadrul comitetului creditorilor.
Inaplicabilitatea art. 51 alin. (1) în situația votului în adunarea creditorilor ............. 148
35. Certitudinea creanţei există atunci când este constatată printr-un titlu executoriu.
La deschiderea procedurii insolvenţei, existenţa creanţei trebuie să fie neîndoielnică,
iar asupra ei nu trebuie să existe vreun litigiu ............................................................. 149

7
 III.3. Probleme de drept în materia legii societăților ........................................................ 153
36. Hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare. Interpretarea și aplicarea art.
207 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990. Corelația cu art. 131 din Legea nr.
85/2014.......................................................................................................................... 153

III.4. Probleme speciale de procedură în materie comercială .......................................... 155

37. Prescripția dreptului material la acțiune. Întreruperea cursului prescripției prin
plata facturilor emise de creditor. Rezoluțiunea unilaterală a contractului. Efecte
asupra recunoașterii și întreruperii cursului prescripției materiale a dreptului la
acțiune. Aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat ............................................... 155

Secția penală ................................................................................................................... 163

I. Drept penal. Partea generală ..................................................................................... 163

1. Apel penal. Delapidare. Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Legea penală mai
favorabilă ...................................................................................................................... 163
2. Apel penal. Proporţia culpelor. Reţinerea culpei concurente a victimei în cazul
infracţiunii de „ucidere din culpă” .............................................................................. 165
3. Eroarea asupra normei extrapenale .............................................................................. 167
4. Individualizarea judiciară a pedepsei ........................................................................... 170
5. Contestaţie. Liberare condiţionată. Recurs compensatoriu .......................................... 173
6. Confiscare specială........................................................................................................ 175
7. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale .................................................. 177
8. Apel penal. Prescripţia răspunderii penale. Delapidare ............................................... 178

II. Drept penal. Partea specială .................................................................................... 179

9. Vătămare corporală din culpă. Culpă concurentă a victimei în producerea

accidentului și a consecinţelor accidentului. Împrejurări care nu afectează lanţul
cauzal ............................................................................................................................ 179
10. Apel penal. Înşelăciune. Distincţia dintre infracţiune şi litigiu civil ........................... 182
11. Apel penal. Ultraj judiciar. Postarea pe rețele sociale a unor mesaje de amenințare
a magistraţilor, în scop de intimidare şi răzbunare...................................................... 185

III. Drept procesual penal. Partea generală ................................................................ 188

12. Apel penal. Ne bis in idem. Recunoașterea pe cale incidentală a hotărârilor străine 188
13. Apel penal. Latură civilă. Recunoaşterea pretenţiilor civile. Invocarea în apel de
către inculpat a erorii cu privire la pretenţiile civile formulate de partea civilă la
care s-a achiesat ........................................................................................................... 190
14. Apel penal. Evaziune fiscală. Acţiune civilă ................................................................ 192
15. Apel penal. Contrabandă în formă continuată. Latura civilă. Accesorii prejudiciu ... 194
16. Apel. Soluţionarea acţiunii civile. Calculul prejudiciului silvic .................................. 198

8
 17. Plângere. Analiza legalității măsurii. Tentativă de omor. Ridicare silită de obiecte,
posibil corpuri delicte ................................................................................................... 200
18. Infracțiunea de contrabandă. Sechestru asigurător. Cerința proporționalității ......... 203

IV. Drept procesual penal. Partea specială ................................................................. 204

19. Contestaţie cameră preliminară. Încălcarea dreptului la apărare prin audierea

suspecţilor după un an de la momentul începerii urmăririi penale. Nulitatea absolută204
20. Contestaţie cameră preliminară. Nelegalitatea sesizării derivând din omisiunea
organului de urmărire penală de a sursa autosesizării ................................................ 206
21. Cameră preliminară. Probe ......................................................................................... 209
22. Contestaţie cameră preliminară. Limitele obiectului camerei preliminare ................ 210
23. Schimbare încadrare juridică. Pluralitate de infracțiuni ............................................ 211
24. Apel penal. Procedura de citare în cazul inculpatului persoană juridică. Viciu de
procedură. Trimitere spre rejudecare ........................................................................... 213
25. Apel. Noţiunea de persoană vătămată. Omisiune citare. Trimiterea cauzei spre
rejudecare ..................................................................................................................... 218
26. Apel penal. Schimbarea încadrării juridice a faptei fără punerea în discuție
contradictorie. Trimitere spre rejudecare .................................................................... 219
27. Apel penal. Încetarea procesului penal. Retragerea plângerii prealabile. Împăcarea
părţilor. Trimiterea cauzei spre rejudecare .................................................................. 221
28. Contestație în anulare. Nelegală citare. Prescripția răspunderii penale.
Incompatibilitatea magistraților care au soluționat cauza în apel. Omisiunea
audierii inculpatului. Nerespectarea dreptului la apărare ........................................... 223
29. Apel penal. Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii
civile .............................................................................................................................. 226
30. Contestaţie la executare. Recurs compensatoriu ......................................................... 228

V. Proceduri prevăzute în legi speciale ........................................................................ 230

31. Cooperare judiciară internațională în materie penală. Aplicarea dispozițiilor art.

104 alin. (9) din Legea nr. 302/2004 (republicată) pe tot parcursul procedurii de
executare a mandatului european de arestare, inclusiv după pronunțarea hotărârii
definitive de predare și până la predarea efectivă a persoanei solicitate .................... 230
32. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de statele membre
ale Uniunii Europene. Condiţii. Respingerea cererii de recunoaștere şi executare a
hotărârii judecătoreşti .................................................................................................. 232

Secția de contencios administrativ și fiscal .................................................................. 234

I. Contencios administrativ ........................................................................................... 234

1. Act administrativ emis de agenția județeană pentru plăți și inspecție socială. Adopție.
Dreptul la concediu de acomodare și la indemnizația aferentă. Condiții. Situația
minorului dat în plasament adoptatorului anterior adopției ........................................ 234

9
2. Act administrativ. Drepturile prevăzute de dispozițiile OG nr. 105/1999. Persoane
refugiate, expulzate sau strămutate. Necesitatea îndeplinirii cerinței ca persoanele să
fi suferit persecuții din motive etnice ............................................................................ 235
3. Certificat de încadrare în grad de handicap. Autism infantil. Criterii
sociopsihomedicale. Scara GAFS. Recunoașterea dreptului la asistent personal.
Necesitatea protecției de către stat a persoanelor vulnerabile care suferă de boli
mintale ........................................................................................................................... 238
4. Acte ale autorităților publice locale. Hotărâre de consiliu local privind darea în
administrare a unui teren aflat în proprietate privată a unității administrativ-
teritoriale. Neclaritatea actului administrativ adoptat. Consecințe asupra legalității 241
5. Contract de delegare a gestiunii serviciului public de transport public de persoane.
Operator public de transport. Limitele teritoriale de competență a autorității publice
locale. Servicii de transport public de persoane în zona metropolitană.
Inadmisibilitate cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o
întrebare preliminară. Lipsa de relevanță a dreptului comunitar în soluționarea
litigiului. Regulamentul CE nr. 1370/2007. Lipsa efectului direct al reglementării
europene în perioada de aplicare a normelor tranzitorii. Inadmisibilitate excepție de
nelegalitate .................................................................................................................... 247
6. Anulare act administrativ. Concurs de promovare efectivă a judecătorilor în funcții
de execuție. Verificarea îndeplinirii de către candidați a condițiilor legale de
participare. Contestarea rezultatului inițial al verificării de către comisia de
concurs. Lipsa naturii juridice de act administrativ unilateral individual ................... 256
7. Acțiune în anularea actului administrativ. Procedură de prelungire contract de
încheiere. Lipsa actului administrativ. Adresă de informare cu privire la
manifestarea de voință a organului deliberativ competent. Inadmisibilitatea acțiunii
în contencios administrativ ........................................................................................... 259
8. Delimitare unități administrativ-teritoriale. Atribuțiile instanțelor judecătorești în
procedura de delimitare. Etapele delimitării unităților administrativ-teritoriale.
Organizarea administrativă în orașe și comune suburbane. Lipsa unei documentații
privind delimitarea administrativă a orașului de comuna suburbană. Consecințe.
Folosirea evidențelor sistemului integrat de cadastru și publicitate imobiliară.
Relevanța documentațiilor urbanistice ......................................................................... 261
9. Tutelă administrativă. Termen de decădere. Acţiune a prefectului împotriva hotărârii
consiliului local de aprobare a modificării regimului de înălţime a construcţiilor
aprobat prin PUG ......................................................................................................... 269
10. Urbanism. Certificat de urbanism și autorizație de construire. Lipsa calității
procesuale pasive a unității administrativ-teritoriale. Obligativitatea documentațiilor
de urbanism aprobate la nivelul localității. Modificarea parametrilor urbanistici
prestabiliți și a funcționalității zonei. Necesitatea adoptării unui plan urbanistic
zonal. Zone cu servituți legale aeronautice. Necesitatea avizului autorității
aeronautice.................................................................................................................... 271
11. Suspendarea executării unui act administrativ. Decizie de plată emisă de Agenția de
Plăți și Intervenție pentru Agricultură cu aplicarea unei sancțiuni pentru
supradeclararea unor suprafețe. Condiția cazului bine justificat. Discrepanțe dintre
evidențele instituțiilor publice implicate în procesul de retrocedare a terenurilor.
Paguba materială însemnată ........................................................................................ 281
12. Contract de delegare a gestiunii serviciului public de alimentare cu apă și
canalizare încheiat între o asociație intercomunitară de dezvoltare a serviciilor

10
 publice de apă-canal și un operator. Aderarea unei unități administrativ-teritoriale
la asociație. Stabilirea prin act adițional la contract a nivelului redevenței datorate
de operator. Anularea actului adițional prin hotărâre judecătorească definitivă.
Puterea de lucru judecat și opozabilitatea hotărârii. Aplicarea dispozițiilor legale
privind stabilirea redevenței ......................................................................................... 284
13. Suspendarea executării actului administrativ. Admisibilitatea acțiunii. Proces-
verbal de suspendare a dreptului de utilizare a autovehiculului și ridicarea
certificatului de înmatriculare și a plăcuțelor. Sancțiune contravențională
complementară specială. Verificarea legalității de către instanța de contencios
administrativ ................................................................................................................. 287
14. Contencios administrativ. Dispoziția primarului de suspendare a activității unei
societăți. Sancțiune contravențională complementară. Regimul juridic al
contravențiilor. Inadmisibilitate acțiune în contencios administrativ .......................... 291
15. Achiziții publice. Consecințele măsurilor de remediere luate de autoritatea
contractantă. Limitele de învestire a Consiliului stabilite prin contestație. Motive noi
de contestație. Competența legală privind procedura evaluării/reevaluării ofertelor.
Folosirea convențiilor prevăzute de Legea nr. 76/2002 pentru justificarea tarifului
ofertat. Cheltuieli indirecte ........................................................................................... 294

II. Dreptul funcţiei publice ............................................................................................ 306

16. Funcționari publici din cadrul agențiilor județene pentru protecția mediului.
Salarizare la nivelul maxim din cadrul instituțiilor publice aflate în subordinea
aceluiași ordonator principal de credite. Existența unor hotărâri judecătorești de
stabilire a drepturilor salariale. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.
Considerentele deciziilor Curții Constituționale. Distincția dintre hotărâri
judecătorești cu aplicabilitate generală și cele vizând situații particulare .................. 306
17. Funcționari publici. Drepturi salariale funcționari. Revocarea pentru viitor a
efectelor unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Legalitate.
Înlăturare pentru trecut a efectelor actului administrativ de stabilire a drepturilor
salariale. Inadmisibilitatea invocării excepției de nelegalitate de către instituția
publică emitentă a actului administrativ după expirarea termenului de un an
prevăzut de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Inaplicabilitatea deciziei nr.
794/2016 a Curții Constituționale. Decizie de imputare. Natura juridică și modul de
calcul al termenului de 30 de zile prevăzut de art. 500 din OUG nr. 57/2019 ............. 310
18. Funcționari publici. Agent de poliție. Trecere în corpul ofițerilor de poliție. Grad
profesional. Vechime în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite. Norme
tranzitorii. Calitatea procesuală pasivă a ministrului afacerilor interne .................... 315
19. Funcționari publici. Contestație decizie de încetare de drept a raportului de serviciu
prin pensionare. Discriminare pe criteriu de gen. Prescripția dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție aplicabil acțiunii în contencios administrativ ....................... 321
20. Funcționari publici. Sancțiune disciplinară. Principiul unicității sancțiunii
disciplinare.................................................................................................................... 324
21. Instituție publică. Concurs pentru angajarea personalului contractual. Condiții de
participare și criterii de selecție. Dispoziții legale aplicabile. Noțiunile de „vechime
în specialitatea studiilor absolvite” și „experiență profesională și/sau în
specialitate”. Activitate de voluntariat ......................................................................... 326

11
III. Drept financiar fiscal .............................................................................................. 330

22. Contestație administrativ fiscală. Tranzacții privind achiziția gazelor naturale de la

o persoană afiliată. Nedocumentarea prețurilor de transfer. Dreptul organului fiscal
de a proceda la estimarea prețurilor de achiziție a gazelor naturale. Modalitate de
ajustare/estimare a prețurilor de achiziție. Raportarea la prețul de distribuție
reglementat de ANRE .................................................................................................... 330
23. Drept fiscal. Decizie de impunere privind contribuții din asigurări sociale de
sănătate. Venituri dintr-un contract de colaborare pentru servicii de îngrijire și
asistență la domiciliu prestate pe teritoriul unui alt stat membru al UE. Evitarea
dublei impuneri. Aplicarea Regulamentului nr. 883/2004 al Parlamentului European
și al Consiliului. Lipsa calității procesuale a direcției generale regionale a finanțelor
publice în calea de atac. Acte administrativ fiscale emise de serviciul fiscal
municipal ....................................................................................................................... 336
24. Categorii de persoane de drept public exceptate de la plata taxei pe clădiri și
terenuri aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților
administrativ-teritoriale ................................................................................................ 339
25. Drept fiscal. Capacitatea procesuală de folosință și capacitatea administrativă în
acțiunile de contencios administrativ și fiscal. Regia autonomă. Entitate de drept
public. Administrarea unui bun aflat în proprietate publică. Scutirea de la plata
impozitului pe terenuri și clădiri ................................................................................... 342
26. Impozit pe clădiri nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice.
Necesitatea depunerii la organul fiscal a raportului de evaluare a valorii reale a
clădirilor nerezidențiale. Consecințele nerespectării obligației de către contribuabil.
Accesorii fiscale. Sarcină fiscală excesivă ................................................................... 346
27. Dobândă datorată pentru restituirea taxei de timbru de mediu. Acordarea dobânzii
legale civile. Nelegalitate. Principiul echivalenței din dreptul european. Nivelul
dobânzii fiscale datorate. Aplicarea dispozițiilor OUG nr. 52/2017. Aplicarea în
timp a normelor de drept material fiscal ...................................................................... 351
28. Raporturi dintre autoritățile publice locale și societatea de transport public local.
Condiții legale pentru plata subvențiilor pentru abonamentele acordate cu titlu
gratuit persoanelor beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990. Principiul
autonomiei locale și obligativitatea clauzelor contractuale ......................................... 355
29. Decizie de luare a măsurii asigurătorii fiscale. Motivarea actului administrativ.
Condiții pentru instituirea măsurii asigurătorii. Pericolul de sustragere, de
ascundere sau de risipire a patrimoniului. Indicarea unor elemente de fapt concrete.
Legalitate. Motivarea hotărârii judecătorești .............................................................. 359
30. Proces-verbal de constatare nereguli și stabilire a creanțelor bugetare. Subvenții
pentru agricultură. Suspendarea procedurii de stabilire a creanței bugetare. Lipsa
legăturii cu activitatea de cercetare penală pentru fraudă. Prescripția dreptului de
stabilire a creanței. Lipsa obligației de restituire. Culpa beneficiarului subvenției .... 362
31. Contestație administrativ fiscală. Suspendare soluționare contestație
administrativă. Condiții legale. Dreptul de apreciere al organului fiscal. Infracțiune
care se referă la mijloacele de probă. Înrâurire hotărâtoare ...................................... 364
32. Contestație administrativ fiscală. Cerere de obligare a organului fiscal competent la
soluționarea contestației. Acțiune formulată în interiorul termenului de 6 luni de la
depunerea contestației .................................................................................................. 368

12
 33. Contestație administrativ fiscală. Decizie de stabilire a accesoriilor pentru obligații
fiscale principale pentru executarea cărora au fost indisponibilizate sume de bani.
Compensarea cu dobânda fiscală datorată pentru sumele indisponibilizate. Limitele
judecății ......................................................................................................................... 370
34. Aplicarea legii în timp în materie fiscală. Perioada inspecţiei fiscale și termenul de
prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale ....................................................... 372
35. Fiscalitate. Procedură civilă. Motivarea hotărârii de către instanța de contencios
administrativ și fiscal. Stabilirea situației de fapt fiscale. Sarcina probei în
raporturile de drept fiscal. Dreptul de deducere a cheltuielilor și a TVA. Achiziții de
la contribuabili declarați inactivi ................................................................................. 376
36. Drept procesual fiscal. Decizie de angajare a răspunderii solidare. Comunicarea
prin publicitate a actului administrativ fiscal. Legalitate. Tardivitatea contestației
administrativ fiscale. Lipsa de relevanță a recomunicării actului administrativ la
cererea contribuabilului și a împrejurării că acesta locuia într-un alt stat ................. 381

IV. Drept procesual civil................................................................................................ 383

37. Refuz nejustificat de recunoaștere a unui drept. Act administrativ individual prin
care a fost recunoscut dreptul. Condiții procedurale pentru modificarea cererii de
chemare în judecată. Limitele judecății. Cauza acțiunii în contencios având ca obiect
refuzul nejustificat al instituției publice ........................................................................ 383
38. Lămurirea dispozitivului hotărârii judecătorești. Limitele judecății. Neclaritatea
dispozitivului. Drepturi salariale. Noțiunea de „spor”. Modalitatea de stabilire și de
plată .............................................................................................................................. 387
39. Drept procesual civil. Reprezentare legală. Autorități publice locale. Formularea
recursului în numele consiliului local de către primar. Dovada calității de
reprezentant. Nulitate recurs ........................................................................................ 391
40. Cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Prevederi de drept european analizate de instanța de recurs. Inadmisibilitatea
cererii de revizuire. Aplicarea considerentelor deciziei HP a ÎCCJ nr. 45/2016 ........ 392

Secția Litigii de muncă și asigurări sociale .................................................................. 397

I. Litigii de muncă .......................................................................................................... 397

1. Litigii de muncă, modificare program de lucru, lipsa acordului angajatului,

prerogativa angajatorului în organizarea muncii ........................................................ 397
2. Timpul de lucru; munca suplimentară; sarcina probei privind timpul de muncă al
salariatului, calificarea timpul de deplasare la/de la locul de desfăşurarea a
atribuţiilor în afara locului sau de muncă. ................................................................... 399
3. Litigii de muncă. Contract de garanţie în numerar. Libertatea contractuală. Nulitatea
contractului prin care angajatul se obligă să constituie o garanţie în vederea
acoperirii eventualelor prejudicii aduse patrimoniului angajatorului ......................... 407
4. Decizie de sancţionare disciplinară. Nulitatea absolută a deciziei pentru încălcarea
dispoziţiilor art. 252 alin. 2 lit. b C. muncii. Analiza elementelor constitutive ale
abaterii disciplinare prin raportare la prevederile actului emis de angajator ............ 414

13
 5. Litigii de muncă. Contestaţie decizie de concediere; concediere pentru motive care
nu ţin de persoana salariatului, lipsa descrierii în cuprinsul deciziei a motivelor care
determină concedierea - trimiterea la raportul intern al unităţii ................................. 419
6. Contestație împotriva deciziei de concediere; nulitatea absolută a deciziei de
concediere; conținutul deciziei de sancționare; nemotivare ........................................ 422
7. Contestație decizie de suspendare a contractului individual de muncă din inițiativa
angajatorului. Trimiterea în judecată a angajatului pentru fapte incompatibile cu
funcția deținută ............................................................................................................. 428
8. Drepturi salariale. Indemnizaţie de hrană. Acordarea indemnizaţiei de hrană pentru
luna decembrie 2018 şi în anul 2019. Aplicarea legii unice de salarizare şi a legilor
temporale în domeniul salarizării ................................................................................. 436
9. Drepturi salariale familia ocupaţională „Învăţământ” Gradaţie de merit. Aplicarea
etapizată a legii salarizării unitare. Acordarea gradaţiei de merit pentru anul 2019.
Modalitate de calcul...................................................................................................... 440
10. Drepturi salariale familia ocupaţională „Administraţie”. Sporul pentru condiţii
periculoase sau vătămătoare. Aplicarea etapizată a legii salarizării unitare.
Acordarea sporului în anul 2018 .................................................................................. 443
11. Drepturi salariale Familia ocupaţională Învăţământ; Personal didactic de
conducere; Spor de suprasolicitare neuropsihică ........................................................ 446
12. Personal din sistemul sanitar. Calcul drepturi salariale. Obligaţia de a face.
„Drepturile de hrană” şi „indemnizaţia de hrană”: distincție, natura juridică și
regimul fiscal, contribuțiile ce li se aplică; aplicarea legii civile în timp; aplicarea
Deciziei nr. 5/20.01.2020 a Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept. Jurisprudența Curții E.D.O. în materia unificării practicii judiciare și
asigurării consecvenței jurisprudenței; C. Zelca v. Romania ...................................... 447
13. Drepturi bănești; primă de instalare pentru personalul din învățământ; aplicarea
legii civile în timp; aplicarea Deciziei Î.C.C.J. nr. 27/2015 privind interpretarea și
aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea
în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ;
jurisprudența Curții EDO în; actualizare cu indicele de inflație; dobânzi .................. 456
14. Indemnizație de concediu de odihnă. Stabilirea indemnizaţiei de concediu prin
luarea în considerare a sporului pentru condiții deosebite de muncă ......................... 460
15. Personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe
lângă acestea. Baza de calcul a pensie de serviciu în raport cu valoarea de referință
sectorială de 421,36 lei acordată începând cu data de 09.04.2015. Personalul
auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești care, la data intrării în vigoare a
Legea nr. 130/2015 beneficiază de o categorie de pensie din sistemul public de
pensii. ............................................................................................................................ 464

II. Asigurări sociale ........................................................................................................ 468

16. Contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei, valoarea probantă a

înscrierilor efectuate în carnetul de muncă în lipsa certificării înregistrărilor de
către camera de muncă, respectiv pentru care nu s-a făcut dovada executării
contractului de muncă ................................................................................................... 468
17. Contestaţie împotriva deciziei de pensionare, dovada vechimii în muncă, stagiul de
cotizare în sistemul public de pensii, dovedirea perioadelor de activitate desfășurate

14
 în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în
vederea pensionării ....................................................................................................... 472
18. Contestaţie împotriva deciziei pensionare (decizie de respingere a cererii înscriere
la pensie pentru limită de vârstă). Vârsta standard redusă ca urmare a stagiului de
cotizare realizat în grupe superioare de muncă. Dovada vechimii în muncă, stagiul
de cotizare în sistemul public de pensii, dovedirea perioadelor de activitate
desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de
muncă în vederea pensionării ....................................................................................... 479
19. Contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei anticipate; dovada
vechimii în muncă; dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de
muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea
pensionării .................................................................................................................... 485
20. Contestaţie împotriva deciziei de respingere a cererii de pensionare; dovada
vechimii în muncă; stagiu de cotizare în sistemul public de pensii; dovedirea
perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se
încadrează în grupele I și a II-a de muncă, în vederea pensionării ............................. 495
21. Contestaţie împotriva deciziei de pensionare. Dovada vechimii în muncă. Stagiul de
cotizare în sistemul public de pensii. Dovedirea perioadelor de activitate desfășurate
în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în
vederea pensionării ....................................................................................................... 500
22. Contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei anticipate parţiale şi a
deciziei de respingere a cererii de recalculare a pensiei anticipate parțiale; dovada
vechimii în muncă, stagiul de cotizare în sistemul public de pensii, dovedirea
perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se
încadrează în grupele I și a II-a de muncă în vederea pensionării; aplicabilitatea
dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală, calitatea de debitor a casei
județene de pensii, dobânzi și cheltuieli de judecată .................................................... 509
23. Pensie militară. Mod de calcul. Indexare. Actualizare pensie militară ca urmare a
aplicării dispoziţiilor art. II alin. 3 lit. b din Legea 152/2017 pentru aprobarea OUG
99/2016. Sporul aferent contribuţiei la Fondul pentru pensia suplimentară ............... 520
24. Pensionarii militari decorați cu ordinul „Meritul Militar”. Beneficiul semnului
onorific se acordă în favoarea beneficiarului pensionar militar sub forma unui spor
adăugat la cuantumul pensiei brute .............................................................................. 528
25. Pensia militară de stat. Neincluderea în baza de calcul a sumelor compensatorii
prevăzute de lege ulterior perioadei alese pentru stabilirea pensiei ............................ 533
26. Spor de condiţii deosebit de periculoase prevăzut de art. 7 alin. 1 lit. b din Capitolul
2 Anexa II la Legea nr. 153/2017 pentru personalul de specialitate medico-sanitar și
auxiliar sanitar din unitățile sanitare și unitățile medico-sociale. Solicitarea
acordării sporului în procent de 75% din salariul de bază. Dreptul de apreciere al
instanţei. Imposibilitatea substituirii voinței angajatorului și a sindicatelor. .............. 536
27. Pensie militară de stat; plafonare legală; efectele executării eşalonate a hotărârilor
judecătoreşti având ca obiect acordarea de drepturi salariale asupra stabilirii bazei
de calcul utilizate în determinarea drepturilor de pensie ............................................. 544
28. Pensie militară. Pensie anticipată parţială. Mod de calcul. Majorarea cu 5,25% a
pensiei militare în anul 2017 în temeiul dispoziţiilor art. 12 din OUG nr. 99/2016 .... 551

15
III. Drept procesual civil ............................................................................................... 558

29. Tardivitate apel. Dovada de comunicare sentinţă. Forţa probantă a dovezii de

înmânare a actului procedural ..................................................................................... 558
30. Încetarea acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru
realizarea creanţelor asupra averii debitorului; condiţii de aplicare în ceea ce
priveşte creanțele grefate pe raportul de muncă .......................................................... 560
31. Prescripţia dreptului la acţiune; dreptul de acces la instanţa, componentă a
dreptului la proces echitabil; calculul termenului de prescripţie în cazul eşalonării
executării ....................................................................................................................... 563

Lista deciziilor din volum ............................................................................................. 568

16
 Secția civilă

I. Drept civil
I.1. Persoana fizică și persoana juridică

1. Calitatea procesuală pasivă a părintelui care nu exercită autoritatea părintească cu

privire la minor, în cadrul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 272/2004

Cuprins pe materii: Drept civil. Drepturile şi obligaţiile părinteşti

Index alfabetic: Înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu privire la un
minor. Calitatea de reprezentant legal al minorului. Părinte care nu exercită
autoritatea părintească
Temei de drept: art. 398 alin. 2 C.civ., art. 4 lit. g) din Legea nr. 272/2004

Părintele care nu exercită autoritatea părintească păstrează anumite drepturi şi obligaţii

în privinţa copilului, inclusiv cele prevăzute de art. 401 alin. 1, art. 402 din Codul civil (dreptul
de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, dreptul acestuia de a consimţi la
adopţia copilului). Drepturile părinteşti sunt restrânse, nu suprimate, astfel părintele păstrând
în continuare calitatea de reprezentant legal al copilului, având calitate procesuală în cadrul
acţiunii privind înlocuirea măsurii plasamentului.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 268/2.07.2020

Prin sentinţa civilă nr. 263/4 martie 2020, Tribunalul Iaşi, Secţia I Civilă a admis excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei X, excepţie invocată din oficiu de instanţă.
A respins cererea formulată de către reclamanta DGASPC - Iaşi în contradictoriu cu
pârâta X ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis cererea formulată de reclamanta DGASPC - Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Y şi
Z, DGASPC - Caraş-Severin, cu sediul în Municipiul Reşiţa.
A înlocuit măsura plasamentului în regim de urgenţă luată prin Dispoziţia nr.
707/24.12.2019 emisă de directorul general al DGASPC - Iaşi cu măsura plasamentului minorei.
A dispus ca drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la copilul minor să fie exercitate,
respectiv îndeplinite de directorul DGASPC - Caraş-Severin.
În considerarea prevederilor art. 67 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, a fost obligat pârâtul
Y ca, pe durata aplicării măsurii de protecție a minorei, să presteze lunar câte douăzeci de ore de
muncă, acțiuni sau lucrări de interes local pe raza administrativ teritorială în care își are
domiciliul sau reşedinţa.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente de fapt şi
de drept:
Examinând prioritar, în raport cu exigenţele art. 248 alin. 1 din Codul de procedură
civilă, excepţia lipsei calității procesuale pasive a pârâtei X invocată, excepţie de fond, absolută
şi peremptorie, invocată din oficiu, Tribunalul a apreciat-o a fi întemeiată, admiţând-o pentru
considerentele ce succed.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între părţile din procesul civil şi
persoanele implicate în raportul juridic dedus judecăţii. Astfel, reclamanta trebuie să coincidă cu
titularul dreptului afirmat, iar pârâtul, cu cel care este subiect pasiv (obligat) în raportul juridic
respectiv. În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare este obligatorie calea justiţiei,

17
calitatea procesuală activă aparţine celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea
pasivă este a celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv. Sarcina justificării calităţii
procesuale active şi a celei pasive în procesul civil revine reclamantului, iar instanţa este datoare,
odată sesizată, să verifice ambele calităţi.
Conform art. 36 din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea
dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Art. 398 alin. 2 din Codul civil stabilește că, dacă există motive întemeiate, având în
vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie
exercitată numai de către unul dintre părinţi. Într-o asemenea ipoteză, celălalt părinte păstrează
dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a
consimţi la adopţia acestuia (alin. 2).
Potrivit dispozițiilor art. 134 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, republicată, cauzele privind
stabilirea măsurilor de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 se soluţionează în
regim de urgenţă, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a DGASPC şi cu participarea
obligatorie a procurorului.
Sintagma „reprezentant legal al copilului” este definită în cuprinsul art. 4 lit. g) al Legii
nr. 272/2004, republicată, ca fiind părintele sau persoana desemnată, potrivit legii, să exercite
drepturile şi să îndeplinească obligaţiile părinteşti faţă de copil.
În speță, prin sentința civilă nr. 4740/21.04.2016, Judecătoria Iași a stabilit ca autoritatea
părintească a minorei să fie exercitată de către pârâtul Y. Cum sentința civilă menționată a rămas
definitivă, Tribunalul constată că atribuirea către pârâtul Y a exercițiului exclusiv a autorității
părintești îl transformă pe acest părinte în unicul reprezentant legal al copilului, astfel încât
celălalt părinte al minorei – pârâta X – nu mai conservă această calitate. Astfel fiind, cât timp
legea prevede că acțiunea civilă ce formează obiectul prezentei judecăți se judecă în
contradictoriu cu reprezentantul legal al minorului, iar, ca urmare a faptului că prin sentința
civilă definitivă s-a decis ca autoritatea părintească asupra minorei să fie exercitată doar de către
pârât, înseamnă că pârâta, nefiind reprezentant legal al minorei, nu are calitate procesuală pasivă
în acțiunea civilă dedusă judecății.
În consecinţă, instanţa a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu
cu pârâta X ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel DGASPC - Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate.
Apelanta solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei X,
invocată din oficiu de către instanţă, arătând că prin precizările depuse în dosarul instanţei de
fond a menţionat că a înţeles să se judece în contradictoriu cu reprezentanţii legali ai copilului,
respectiv cu pârâţii Y şi X, raportându-se la dispoziţiile art. 134 alin. 1 din Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului care stipulează: „Cauzele prevăzute la art.
133 se soluţionează în regim de urgenţă, cu citarea reprezentantului legal al copilului, (…)”.
Apelanta susţine că a depus sentinţa civilă nr. 4740/2016 a Judecătoriei Iaşi, în al cărei
dispozitiv se stabileşte domiciliul minorilor ca fiind la bunica paternă, autoritatea părintească
urmând a fi exercitată de tatăl Y.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei din prezenta cauză, apelanta
consideră că poate fi chemată în judecată în calitate da reprezentant legal al copilului, chiar dacă
prin hotărâre judecătorească instanţa a stabilit exercitarea autorităţii părinteşti de tatăl minorei.
Conform art. 389 alin. 1 şi 2 din Codul civil, articol pe care 1-a reţinut însăşi instanţa de
fond în considerentele hotărârii, instanţa poate hotărî ca autoritatea părinteasca să fie exercitată
numai de un părinte, dacă există motive întemeiate, celalalt părinte păstrându-şi dreptul de a
veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la
adopţie.
Totodată, instanţa de fond a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 4 lit. g) şi art. 134 alin. 1
din Legea nr. 272/2004, republicată, care reglementează sintagma reprezentant legal al copilului,
texte de lege care definesc ca fiind reprezentant legal al copilului părintele sau persoana

18
desemnată, potrivit legii să exercite drepturile şi să îndeplinească obligaţiile părinteşti faţă de
copil.
Raportat la motivarea instanţei de fond, apelanta înţelege să formuleze obiecţiuni.
După cum se poate observa în motivare, instanţa nu a avut în vedere şi celelalte prevederi
ale legii speciale, invocate în precizările depuse la dosarul cauzei, cu privire la excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtei.
Astfel, s-a arătat că la baza reglementării raporturilor dintre părinţi şi copii, pe lângă alte
principii, stă principiul egalităţii în drepturi a părinţilor (art. 483 din Codul civil: „Autoritatea
părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile
copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”).
Pe lângă principiile desprinse din Codul civil, sunt aplicabile deopotrivă principiile
generale de protecţie a drepturilor copilului prevăzute de Legea nr. 272/2004 republicată, având
în vedere că autoritatea părintească este cea mai importantă, nucleul însuşi al protecţiei
drepturilor copilului, astfel încât toate principiile consacrate de Legea 272/2004 iradiază şi trec
prin prisma autorităţii părinteşti.
Codul civil nu a preluat şi principiile legii speciale, ci doar pe cele care ţin strict de
instituţia autorităţii părinteşti, ceea ce înseamnă că, într-o interpretare sistemică a normelor
juridice, acestea trebuie completate şi cu celelalte principii consacrate de legea specială.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 36 alin 2, 5, 6 din Legea nr. 272/2004, ambii părinţi,
indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita şi primi informaţii
despre copil din partea unităţilor şcolare, unităţilor sanitare sau a oricăror alte instituţii ce intră în
contact cu copilul. Mai mult, legea specială prevede faptul că un părinte nu poate renunţa la
autoritatea părintească, dar se poate înţelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de
exercitare a autorităţii părinteşti.
Dreptul părintelui, care nu exercită autoritatea părintească, de a veghea asupra modului
de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia, se
desprinde şi din dispoziţiile art. 398 alin. 2 din Codul civil.
Având în vedere motivarea sentinţei civile a Judecătoriei Iaşi, prin care s-a stabilit
exercitarea autorităţii părinteşti în temeiul art. 398 C.civ., instanţa trebuia să aibă în vedere şi
dispoziţiile alin. 7 al art. 36 din Legea nr. 272/2004, care specifică explicit motivele întemeiate
pentru care instanţa poate să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de un singur părinte,
cum sunt: alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a părintelui, violenţa faţă de copil,
condamnări pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la
viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, motive care ar deriva din exercitarea de către părinte a
autorităţii părinteşti. Or, din cuprinsul sentinţei judecătoriei nu rezultă că mama s-ar fi aflat în
vreuna din situaţiile expuse mai sus.
De asemenea, din informaţiile existente, mama nu a fost decăzută din drepturile părinteşti
şi nici nu i-au fost interzise drepturile părinteşti, măsuri care să aibă ca efect lipsirea ei de calitate
procesuală pasivă în dosarul ce are ca obiect plasamentul copilului.
În susţinerea opiniei sale cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei, apelanta arată
că însăşi instituţia „Decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti” reglementată prin dispoziţiile
Cap. IV din Codul civil, stipulează clar situaţiile în care un părinte poate fi decăzut din drepturile
părinteşti şi care sunt drepturile din care este decăzut.
De asemenea, art. 507 din Codul civil prevede că: „Dacă unul dintre părinţi este decedat,
declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte
exercită singur autoritatea părintească”. Or, din considerentele sentinţei civile a Judecătoriei Iaşi
nu rezultă că mama s-ar fi aflat în vreuna din aceste situaţii.
Conform art. 510 din Codul civil: „Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu
scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului”.
Din analizarea dispoziţiilor de mai sus, se poate observa că decăderea, care reprezintă de
fapt o sancţionare, pe cale civilă, a părintelui, nu exclude obligaţia acestuia la întreţinerea
copilului.

19
 Cu atât mai mult, apelanta consideră că părintele care se află în situaţia în care o instanţă
nu i-a atribuit exerciţiul drepturilor părinteşti, din motive neimputabile (de natură a pune în
pericol viaţa copilului), are obligaţia la întreţinerea minorului.
Această obligaţie se desprinde şi din prevederile art. 499 din Codul civil: „Tatăl şi mama
sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor.”
Dacă instanţa de apel nu va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei
X, invocată din oficiu de instanţa de fond, atunci mama va fi absolvită de obligaţia de întreţinere
a minorei, obligaţie stipulată la art. 499 din Codul civil.
Totodată, raportat la obiectul cauzei, pârâta, fiindu-i înlăturată calitatea de reprezentant
legal al copilului, nu poate fi obligată la efectuarea de ore de muncă sau lucrări de interes local
pe raza sa de domiciliu (art. 67 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, republicată), pe toată durata
măsurii plasamentului copilului.
Având în vedere considerentele de mai sus şi faptul că soluţionarea prezentei cauze se
supune regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004, apelanta solicită
respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei X, invocată din oficiu de instanţa
de fond.
Pe fond, în situaţia respingerii excepţiei invocată din oficiu de Tribunalul Iaşi, apelanta
solicită a se dispune obligarea pârâtei să presteze lunar douăzeci de ore de muncă, acţiuni sau
lucrări de interes local pe raza administrativ teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa, pentru
motivele arătate în acţiunea introductivă.
Apelanta arată faptul că Tribunalul Iaşi, prin sentinţa atacată, a dispus doar obligarea
pârâtului la muncă, ca o consecinţă a faptului că a admis cererea direcţiei în contradictoriu cu
acesta din urmă.
Având în vedere cele arătate, apelanta solicită admiterea apelului.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi
lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea apreciază că apelul este fondat,
potrivit considerentelor ce urmează.
Prin sentinţa apelată tribunalul a reţinut, în principal, că raportat la prevederile art. 4 lit. g
şi art. 134 al. 1 din Legea nr. 272/2004, la cele dispuse prin sentinţa civilă nr. 4740 din 21 aprilie
2016, unicul reprezentant legal al copilului este Y, cel care exercită exclusiv autoritatea
părintească a copilului, pârâta X nefiind reprezentant legal al copilului minor.
Curtea consideră că prima instanţă a omis a observa dispoziţiile art. 398 al. 2 din Codul
civil potrivit cărora, în cazul exercitării în mod exclusiv a autorităţii părinteşti de către unul
dintre părinţi, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare
a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia. Totodată, din definiţia de la art. 4
lit. g din Legea nr. 272/2004 rezultă că reprezentantul legal al copilului este părintele sau
persoana desemnată, potrivit legii, să exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil.
Atât timp cât părintele care nu exercită autoritatea părintească păstrează anumite drepturi
şi obligaţii în privinţa copilului, inclusiv cele prevăzute de art. 401 al. 1, art. 402 din Codul Civil,
iar în mod expres se prevede dreptul acestuia de a consimţi la adopţia copilului, este indubitabil
că acesta păstrează în continuare calitatea de reprezentant legal al copilului, drepturile sale fiind
restrânse, iar nu suprimate în totalitate.
Potrivit raţionamentului reţinut de prima instanţă, pârâta X ar fi scutită de îndeplinirea
obligaţiilor ce îi revin în calitate de părinte a copilului, în condiţiile în care aceasta păstrează
totuşi obligaţiile şi drepturile părinteşti în conformitate cu dispoziţiile arătate anterior.
Ca atare, se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei X,
urmând a fi admisă acţiunea formulată de către reclamanta DGASPC Iaşi în contradictoriu şi cu
această pârâtă, pentru aceleaşi considerente care au stat la baza admiterii cererii în contradictoriu
cu tatăl copilului.
În considerarea prevederilor art. 67 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, instanța dispune
obligarea pârâtei X ca, pe durata aplicării măsurii de protecţie a minorei, să presteze lunar câte
douăzeci de ore de muncă, acţiuni sau lucrări de interes local pe raza administrativ teritorială în
care îşi are domiciliul sau reşedinţa.

20
 I.2. Bunuri

2. Uzucapiune. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 436 C.proc.civ. referitore la

achiesarea la pretenţiile formulate de reclamant. Inexistenţa justului titlu

Cuprins pe materii: Drept civil. Uzucapiunea imobiliară

Index alfabetic: Drept civil. Posesia. Uzucapiunea imobiliară
Temei de drept: art. 1895 Cod civil 1864, art. 436 Cod procedură civilă

În ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil de la 1864, cererea de chemare în

judecată vizează constatarea dreptului real dobândit în temeiul acesteia, acţiunea îmbrăcând
forma cererii în constatare. Din prezentarea formelor diferite de uzucapiune reglementate de
legislaţia aplicabilă în decursul timpului, rezultă că acestea sunt supuse unor condiţii de fond
diferite, ceea ce determină administrarea unui probatoriu specific şi efectuarea de către
judecător a unor verificări corespunzătoare, în raport cu forma de uzucapiune incidentă în
cauză. Ca atare, manifestarea de voinţă a pârâţilor în sensul că ar fi îndeplinite condiţiile de
fond pentru intervenirea uzucapiunii de 10-20 de ani nu poate suplini verificările pe care
instanţa este obligată să le facă.
Pe de altă parte, buna-credinţă se prezumă, dar numai în situaţia în care se face dovada
justului titlu. Succesiunea nu reprezintă un act translativ de proprietate întrucât, potrivit
Codului civil din 1864, partajul succesoral are doar un efect declarativ şi nu constitutiv de
drepturi.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 5/9.01.2020

Prin decizia civilă nr. 715/A/5.06.2019, Tribunalul Vaslui a respins ca nefondat apelul
formulat de apelantul-reclamant X. împotriva sentinţei civile nr. 1837/24.09.2018 pronunţată de
Judecătoria Vaslui, în contradictoriu cu intimaţii A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, şi K; a păstrat
sentinţa apelată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul X., invocând următoarele aspecte:
Instanţa nu a dat eficiență juridică „declaraţiilor” pârâților, prin care aceştia au recunoscut
dreptul de proprietate al lui X. cu privire la teren si ca nu au nici o pretenţie asupra acestuia,
reținându-se că pârâta K nu a formulat o astfel de declaraţie.
Hotărârea primei instanţe nu s-a bazat pe dispoziţiile art. 436 C.proc.civ., ci s-a pronunţat
prin analizarea întregului probatoriu administrat, chiar dacă pârâţii au achiesat la pretenţiile
reclamantului.
S-a apreciat că reclamantul apelant nu a făcut nici dovada justului titlu și nici a bunei
credinţe.
Atât prin declaraţii personale (mărturisiri extrajudiciare), cât și prin răspunsul la
interogatoriu, pârâții au arătat că sunt de acord cu acţiunea, cu excepţia pârâtei K, care nu s-a
prezentat.
Achiesarea pârâților la acţiunea reclamantului trebuia sa primească din partea instanţei
justă apreciere și valoare, reprezentând proba esenţială în soluţionarea unei cauze care nu se
supune unor norme imperative, de ordine publică; situaţie în care instanţele de judecată au chiar
obligaţia de a verifica legalitatea unor asemenea declaraţii. Măcar în raport cu aceşti pârâți,
instanţa trebuia să constate că reclamantul a dobândit prin uzucapiune drepturile acestora,
admiţând chiar și în parte acţiunea.

21
 În contextul întregului material probatoriu nu există nici un alt mijloc de probă care să
conducă la o altă soluţie: nu s-a invocat reaua credinţă sau lipsa justului titlu, pârâții având
libertatea de a dispune asupra drepturilor proprii în baza principiului disponibilităţii, principiu
care nu poate fi cenzurat de instanţă.
Reclamantul apelant nu a declarat apel cu privire la pronunţarea unei hotărâri în baza
recunoaşterii pretenţiilor, astfel încât argumentele instanţei exced limitelor cu care a fost
sesizată.
Instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile referitoare la buna-credinţă și justul titlu.
În timp ce buna-credinţă se prezumă legal, invocarea relei-credinţe și dovedirea acesteia
cad în sarcina pârâtului și nu a instanţei.
Buna-credinţă înseamnă „credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea
toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea” (art. 1898 C.civ.).
Instanţa a apreciat greşit că „cea mai mică îndoială a posesorului cu privire la calitatea de
proprietar a transmiţătorului va face ca acesta să fie considerat de rea credinţă”. Aserţiunea
contravine flagrant dispozițiilor legale, atât în privinţa celor de drept material („buna-credinţă se
presupune întotdeauna” – art. 1899 alin. 2 C.civ.), cât și celor de procedură (îndoiala nu se
confundă cu mijlocul de probă - art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ.) hotărârea trebuind să se bazeze
pe probele administrate).
Reclamantul nu a cunoscut că mama sa nu ar fi avut calitatea de proprietar, convingerea
că aceasta este proprietara terenului întemeindu-se pe împrejurări de fapt relevante: terenul
aparţinuse bunicilor reclamantului, mama sa l-a stăpânit atât înainte, cât și după 1990, a existat
partajul voluntar între moştenitori care și-au recunoscut reciproc drepturile asupra pământurilor
pe care le-au moştenit și pe care le-au luat în stăpânire, recunoaşterea acestei situaţii de fapt de
către autoritatea locală (primăria fiind cea care efectuează măsurătoarea terenului și înregistrează
în evidențele publice construcţia edificată de reclamant pe terenul care a aparţinut bunicilor săi).
Conform înscrisurilor eliberate de primărie, reclamantul plăteşte impozite pe terenul
intravilan și pe clădirea edificată încă din anul 1992.
Reclamantul nu a invocat niciodată ca justul titlu îl reprezintă titlul de proprietate emis în
1996, ci așa cum a precizat explicit în acţiune, justul titlu îl reprezintă succesiunea de pe urma
mamei sale, defuncta Y.
Conform practicii și doctrinei, succesiunea legală sau testamentară reprezintă just titlu, în
accepţiunea art. 1897 C.civ. În doctrină s-a reţinut că: „atunci când imobilul astfel posedat de
către comoştenitor este transmis unui moştenitor al său cu titlu universal, acest moştenitor al său
cu titlu universal începând în persoana sa o nouă posesiune deosebită de aceea a autorului sau
calitatea sa de moştenitor poate constitui un just titlu care unit cu buna sa credinţă să ducă la
prescripţiunea acelui imobil printr-o posesie de 10 până la 20 de ani” (Cod civil adnotat
Hamangiu, vol. 5. fila 499, pct. 8).
Posesia reclamantului este continuă începând cu anul 1991, iar din 2002 are și justul titlu
reprezentat de succesiunea după mama sa, Z.
Chiar dacă s-ar aprecia că în perioada 1991 - 2002, reclamantul ar fi fost un posesor
precar din 2002, posesiunea de bună credinţă a fost susţinută de justul titlu.
Posesia este o situaţie de fapt perpetuă, continua din 1991, dobândind semnificaţie in
materia uzucapiunii la momentul dobândirii prin efectul succesiunii ca just titlu.
Interpretarea instanţei de apel conduce la o soluţie care împiedică o clarificare a situaţiei
juridice a acestui teren recunoscută și acceptată ca atare de toate părţile, inclusiv de către
autorităţile locale.
Intimaţii au formulat întâmpinare solicitând admiterea recursului, pentru motivele ce
urmează:
Aşa cum şi-au precizat poziţia și la instanţa de fond, intimații sunt de acord cu acţiunea
promovată de reclamant, deoarece recunosc acestuia dreptul de proprietate asupra terenului şi al
casei de locuit având în vedere faptul posesiei neîntrerupte de mai multă vreme.

22
 Acţiunea reclamantului prin care solicită pe cale principală constatarea unui drept de
proprietate dobândit prin uzucapiunea de scurtă durată a fost în mod legal introdusă în
contradictoriu cu pârâții, deoarece, conform titlului de proprietate, sunt proprietarii terenului.
Z., mama reclamantului, a stăpânit terenul intravilan în suprafață de 1200 m.p., încă din
timpul vieţii mamei ei, Q., şi ulterior decesului acesteia.
Reclamantul, începând cu anul 1991, a stăpânit terenul alături de mama sa şi a continuat
după ce aceasta a decedat în anul 2002. Practic, posesia terenului de 1200 m.p. a început prin
mama reclamantului și a continuat prin acesta din urmă.
Firesc, reclamantul a cunoscut că mama sa era proprietară pe acest teren, iar autorităţile
locale au efectuat măsurători şi au înregistrat în evidenţe construcţia pe care a ridicat-o, achitând
impozitele și taxele locale.
După anul 1990, între autorii lor a existat o înţelegere în urma căreia şi-au împărţit
frăţeşte terenurile, fără a avea vreo pretenţie asupra imobilului moştenit și lucrat de reclamant.
Aşa se explică poziţia lor de recunoaştere a dreptului din acest dosar, reclamantul fiind de bună
credinţă şi exercitând în mod neîntrerupt posesia.
Pârâta K nu a avut niciodată vreo pretenţie asupra acestui teren, iar în ultima perioadă de
timp nu a mai luat legătura cu părţile, fiind plecată din țară.
În ceea ce priveşte just titlul invocat de către reclamant ca fiind moştenirea, consideră că
instanţele de judecata nu au analizat legal aceasta împrejurare, motivând hotărârea pe o altă
ipoteza.
Reclamantul nu s-a folosit de titlul lor de proprietate ca fiind just titlu, ci a precizat clar
ca, în prezenta cauza, just titlul îl reprezintă succesiunea de pe mama-sa, Z.
Conform actelor de proprietate de dinainte de 1989, proprietara terenului era Q și nu Z,
astfel încât condiţia de neproprietar este îndeplinită în această cauză.
Cât timp moştenirea este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, se află în
prezența unui just titlu care, unit cu posesia neîntreruptă a reclamantului, constituie o cauză de
prescripţie achizitivă de scurtă durată.
Titlul de proprietate a fost emis pe numele autorilor, autoritățile locale comunicându-le
că, fiind vorba despre o autoare comună, respectiv Z., urmează să facă partajul judiciar. Ulterior,
au aflat că reclamantul nu poate solicita partajul, deoarece titlul de proprietate include doar parte
dintre moştenitori.
Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor
legale incidente, a reținut următoarele:
Primul motiv de recurs se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de
procedură civilă şi priveşte împrejurarea că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 436
C.proc.civ., având în vedere că pârâţii au achiesat la pretenţiile reclamantului. De altfel, o astfel
de cerere a fost formulată şi în faza recursului.
Curtea de apel reține că uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, ca
efect al posesiei utile, pe toată durata prescrisă de lege, anume 30 de ani sau 10-20 de ani, după
caz. Odată împlinit termenul uzucapiunii, proprietatea se dobândeşte automat, de la lege, cererea
de chemare în judecată, prin care posesorul solicită să se constate aceasta, având doar efect
declarativ, fiind o acţiune în constatare cu caracter interogativ sau provocator, prin care pârâtul
este pus în situaţia de a-şi manifesta poziţia. În situaţia de faţă, a coparticipării procesuale pasive,
împrejurarea că unul din pârâţi nu şi-a manifestat poziţia procesuală, lipseşte de eficacitate
manifestarea tuturor celorlalţi pârâţi.
Pe de altă parte, sub aspect procedural, în ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil
de la 1864, cererea de chemare în judecată vizează constatarea dreptului real dobândit în temeiul
acesteia, acţiunea îmbrăcând forma cererii în constatare. Din prezentarea formelor diferite de
uzucapiune reglementate de legislaţia aplicabilă în decursul timpului rezultă că acestea sunt
supuse unor condiţii de fond diferite, ceea ce determină administrarea unui probatoriu specific şi
efectuarea de către judecător a unor verificări corespunzătoare, în raport cu forma de uzucapiune
incidentă în cauză. Ca atare, manifestarea de voinţă a pârâţilor în sensul că ar fi îndeplinite

23
condiţiile de fond pentru intervenirea uzucapiunii de 10-20 de ani nu poate suplini verificările pe
care instanţa este obligată să le facă.
În consecinţă, Curtea reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5
din Codul de procedură civilă nu este întemeiat.
În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de
procedură civilă, recurentul a invocat aplicarea greşită de instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1899
alin. 2 C.civ., potrivit cărora buna-credinţă se prezumă. Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor
invocate, buna-credinţă se prezumă doar în situaţia în care se reţine îndeplinirea condiţiei cu
privire la justul titlu.
Potrivit art. 1895 C.civ., „cel care câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un
nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar
locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul”.
Pentru a putea invoca uzucapiunea reglementată de textul legal mai sus evocat este
necesară îndeplinirea a două condiţii cumulative, respectiv: posesia să se întemeieze pe un just
titlu și aceasta să fie de bună-credinţă. Într-adevăr, buna-credinţă se prezumă, dar numai în
situaţia în care se face dovada justului titlu, acesta neputând fi decât un act juridic translativ de
proprietate, precum vânzarea, schimbul, etc. care să provină de la o altă persoană decât
proprietarul.
Statuările instanţei de apel cu privire la inexistenţa justului titlu nu pot fi reevaluate de
instanţa de recurs, întrucât ar echivala cu o reinterpretare a probatoriului administrat, mecanism
care se realizează numai de instanțele devolutive (instanța de fond și de apel), nu și de către
instanța de recurs.
Aşa cum s-a arătat, succesiunea nu reprezintă un act translativ de proprietate, întrucât,
potrivit Codului civil din 1964, partajul succesoral are doar un efect declarativ şi nu constitutiv
de drepturi. Jurisprudenţa şi doctrina invocate nu pot fi luate în considerare întrucât nici nu se
circumscriu cauzei, autoarea recurentului neavând calitatea de comoştenitor, astfel încât
recurentul să poată invoca dreptul său contra comoştenitorilor. Nefiind îndeplinită nici condiţia
iniţială, recurentul nu se poate prevala de această interpretare care este şi contrară literaturii
juridice.
În consecinţă, buna credinţă nu poate fi prezumată în absenţa unui just titlu, astfel încât
dispoziţiile legale au fost aplicate în mod corect.
Nefiind îndeplinită prima condiţie impusă de prevederile art. 1895 C.civ., Curtea constată
că nici nu se mai impune analizarea celorlalte critici vizând îndeplinirea condiţiei unei posesii de
bună credinţă.
Faţă de cele ce preced, Curtea, în aplicarea art. 496 alin. 1 teza a II-a din Codul de
procedură civilă, a respins recursul declarat de reclamantul X şi a menţinut decizia tribunalului.

3. Invocarea uzucapiunii pe cale reconvenţională. Admiterea acţiunii în revendicare

fără a lua în considerare apărările pârâţilor care opun un titlu de proprietate

Cuprins pe materii: Drept civil. Acţiunea în revendicare. Uzucapiune.

Indice alfabetic: Uzucapiune invocată de pârâţi în cadrul acţiunii în revendicare
Temei de drept: art. 1841 Cod civil

Potrivit art. 1841 Cod civil din 1864, aplicabil în cauză, prescripţia achizitivă poate fi
invocată şi pe cale de excepţie, cu atât mai mult pe calea cererii reconvenţionale, demers ce are
rolul de a paraliza acţiunea în revendicare. În consecinţă, în mod corect a stabilit tribunalul că
se impune anularea sentinţei civile şi rejudecarea în totalitate, soluţia pronunţată cu privire la
cererea principală fiind dependentă de soluţia pronunţată cu privire la cererea reconvenţională.
Uzucapiunea este un mod de dobândire al proprietăţii şi se impunea ca în prealabil să fie
analizată cererea pârâtei, care în acest mod urmărea să îşi consolideze un titlu de proprietate cu

24
privire la terenul revendicat de reclamanţi şi abia ulterior să fie analizată cererea privind
revendicarea. A paraliza demersul pârâtei de această manieră, fără a lua în considerare
argumentele acesteia, fără a trece cel puţin formal la analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiilor uzucapiunii, reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului său la apărare, prima
instanţă neanalizând fondul cauzei.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 716/21.10.2020

Prin decizia civilă nr. 745/27.05.2020, Tribunalul Iaşi a admis apelul declarat de pârâta-
reclamantă A. şi pârâţii B., C., împotriva sentinţei civile nr. 5948/23.05.2019 pronunţată de
Judecătoria Iaşi, sentinţă care a fost anulată. A trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs D., E., F., G., H., care au solicitat admiterea
recursului, casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei în faţa instanţei de apel
pentru continuarea judecăţii apelului, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei la tribunal pentru
lămurirea limitelor anulării sentinţei şi ale rejudecării, cu obligarea intimaţilor la plata
cheltuielilor de judecată ocazionate, pentru următoarele motive:
Raportat la probatoriul administrat în cauza şi la prevederile legale incidente, apreciază
că, prin decizia pronunţată în mod greşit instanţa de apel a procedat la anularea hotărârii primei
instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare.
Prin apelul promovat în cauză împotriva sentinţei, pârâţii-reclamanţi au invocat faptul că
instanţa de fond nu ar fi motivat hotărârea în ce priveşte soluţia de respingere a cererii
reconvenţionale, că nu ar fi administrat toate probele care să conducă la desluşirea cauzei şi că ar
fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale prescripţiei achizitive de 30 de ani.
Prin decizia civilă nr. 745/27.05.2020, Tribunalul Iaşi s-a pronunţat asupra primului
motiv de apel, dispunând admiterea apelului declarat de pârâta-reclamantă A. şi de pârâţii B., C.
împotriva sentinţei civile nr. 5948/23.05.2019 pronunţata de Judecătoria Iaşi, sentinţa pe care o
anulează, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând în considerente că prima
instanţă nu ar fi motivat soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, anulând sentinţa primei
instanţe în tot şi trimiţând cauza în rejudecare pentru o judecată unitară.
Motivele pentru care solicită casarea deciziei pronunţate de Tribunalului Iaşi sunt
următoarele:
În mod greşit Tribunalul Iaşi a admis apelul şi a anulat sentinţa Judecătoriei Iaşi, având în
vedere faptul că Judecătoria Iaşi a procedat la motivarea sentinţei civile pronunţate în prezenta
cauză, în acord cu exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel prin decizia recurată, solicită a se constata că
prima instanţă a motivat sentinţa civilă, expunându-şi raţionamentul logico-juridic coroborat cu
mijloacele de probă administrate în cauză, motivare în fapt şi în drept ce este cuprinsă la pag. 4 -
9 din sentinţă.
Motivele exprimate de prima instanţă în ce priveşte modul de soluţionare a acţiunii având
ca obiect revendicare (grăniţuire, obligaţie de a face etc.) cuprind în sine tot atâtea argumente
pentru care prima instanţă a respins cererea reconvenţională a pârâţilor-reclamanți, actualii
apelanţi, prin care au solicitat constatarea intervenirii uzucapiunii.
Astfel, atât timp cât prima instanţă reţine în cuprinsul sentinţei că suprafeţele de teren
expertizate li se cuvin proprietarilor neposesori, în persoana reclamanţilor, iar nu posesorilor
neproprietari (care nici nu au făcut dovada dobândirii proprietăţii prin alt mod, nici a întrunirii
condiţiilor uzucapiunii), atunci, în mod legal prima instanţă a admis cererea de chemare în
judecată şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea reconvenţională a apelanţilor.
Solicită a se constata că Judecătoria Iaşi a analizat cererea reconvenţională a pârâţilor-
reclamanţi şi a reţinut, în mod logic, că, raportat la soluţia pronunţată asupra cererii principale,

25
acţiunea pârâtei B. de constatare a intervenirii uzucapiunii apare ca neîntemeiată, neputându-se
reţine exercitarea unei posesii utile timp de 30 de ani.
În acord cu cele statuate de Curtea europeană a drepturilor omului în jurisprudenţa sa,
motivarea hotărârii nu este o chestiune de cantitate, reţinându-se ca fiind motivată o hotărâre atât
timp cât instanţa şi-a exprimat motivele pentru care a pronunţat o anumită soluţie, asigurând o
transparenţă a silogismului juridic aplicat în cauză.
Or, motivele faptice şi juridice care au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a
cererii reconvenţionale sunt cele exprimate în cuprinsul sentinţei cu ocazia analizei întregii
cauze, soluţia admiterii acţiunii de revendicare excluzând o soluţie de admitere a cererii
reconvenţionale de uzucapiune, astfel încât argumentele exprimate de instanţă asupra
revendicării se constituie în tot atâtea argumente pentru care s-a şi respins cererea
reconvenţională, dată fiind interdependenţa acestor soluţii.
Totodată, suportul probator reţinut de către prima instanţă la pronunţarea soluţiei de
admitere a acţiunii în revendicare dovedeşte că cererea reclamanţilor a fost întemeiata, iar, pe de
altă parte, dovedeşte că cererea reconvenţională a apelanţilor este neîntemeiată, exercitarea unei
posesii utile timp de 30 de ani neputând fi, aşadar, reţinută de către prima instanţă, cum a şi
motivat în sentinţă. Urmează ca analiza chestiunii motivării hotărârii să se efectueze având în
vedere întreaga argumentare a instanţei cuprinsă în considerentele sentinţei şi nu prin raportare
doar la paragraful indicat de către apelanţi prin cererea acestora, căci trebuie avut în vedere
întregul context şi probatoriu pentru care Judecătoria Iaşi a dispus admiterea acţiunii în
revendicare şi respingerea cererii reconvenţionale, o soluţie excluzând-o pe cealaltă, şi, implicit,
argumentele de admitere a acţiunii de revendicare excluzând pe cele de admitere a uzucapiunii
cerute pe cate reconvenţională de pârâţi, în concret, la paginile 4,5 ale sentinţei, prima instanţa
reţine în fapt situaţia terenurilor în litigiu, astfel cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei
de către părţi, instanţa reţinând toate actele părţilor şi le-a coroborat în mod corect (inclusiv
actele apelanţilor).
La pagina 5 a sentinţei, prima instanţă a motivat în drept situaţia dedusă judecăţii, în
materia revendicării imobiliare reţinând, în mod corect, incidenţa prevederilor art. 563 Cod civil
aplicabil în speţă în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. 2 din Legea de punere în aplicare a Noului
Cod civil, coroborate cu dispoziţiile art. 249 C.proc.civ..
La pag. 5, 6, 7 ale sentinţei, instanţa a reţinut în mod corect şi coroborat răspunsurile
experţilor care au fost desemnaţi în cauză să efectueze expertizele topo-cadastrală şi în
construcţii.
Solicită ca instanţa să constate că hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în
drept, întemeiată pe probele administrate legal în cauză, astfel încât nu pot fi reţinute
considerentele instanţei de apel, prin decizia pronunţată nedându-se eficienţă textului art. 425
alin. (1) lit. b) C.proc.civ. date fiind motivele cuprinse în sentinţa primei instanţe, câtă vreme
prima instanţă şi-a argumentat soluţiile şi le-a motivat în fapt şi în drept în cuprinsul întregii
sentinţe, motiv pentru care se solicită casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei la
Tribunalul Iaşi în vederea continuării judecăţii în apel, respectiv pronunţării asupra probelor
solicitate şi discutate în apel şi asupra fondului apelului.
Astfel, motivul de nelegalitate incident în cauză este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
8. C.proc.civ. întrucât decizia civilă a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 480 alin.
(3) teza I C.proc.civ., prin aceea că s-a reţinut în mod greşit de Tribunalul Iaşi că Judecătoria Iaşi
a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, câtă vreme prin sentinţa civilă prima
instanţă a soluţionat procesul intrând în judecata fondului, după cum rezultă din ansamblul
sentinţei şi motivându-şi soluţiile după cum am arătat mai sus.
În ipoteza în care instanţa va aprecia că Tribunalul Iaşi a pronunţat o soluţie corectă
atunci solicită a se observa că, în considerentele deciziei recurate instanţa a statuat că anulează
sentinţa primei instanţe în tot şi că va trimite cauza în rejudecare pentru o judecată unitară,
instanţa de apel, prin decizia astfel pronunţată, nu a motivat şi nici trasat limitele rejudecării ce ar
trebui să o facă Judecătoria Iaşi cu privire la această cauză, date fiind prevederile art. 480 alin.
(3) teza finală C.proc.civ. conform cărora: „Dezlegarea dată problemelor de drept de către

26
instanţa de apel precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului”, nefiind motivată soluţia de anulare în tot a sentinţei – mai ales că soluţia de admiterea
a acţiunii principale a fost motivată amplu, deducându-se şi per a contrario netemeinicia cererii
reconvenţionale, chiar dacă s-a susţinut că soluţia de respingere nu a fost motivată aceasta nu
echivalează cu faptul că cererea reconvenţională a pârâtei B. ar fi şi temeinică, ci doar că prima
instanţă a punctat motivele sale de respingere a cererii reconvenţionale ca fiind netemeinică prin
comparaţie mai mult cu motivele ce atrag temeinicia cererii de chemare în judecată.
Totodată instanţa de apel nu a stabilit limitele anulării sentinţei şi nici pe cele ale
rejudecării, câtă vreme toate probele utile şi concludente cauzei au fost administrate în cauză în
faţa primei instanţe, iar cu privire la cele din apel unele au fost respinse deja, iar altele, deşi au
fost puse în discuţie, instanţa de apel nu s-a mai pronunţat asupra lor, dată fiind reţinerea
prioritară spre analiză a motivului de apel vizând pretinsa nemotivare a sentinţei primei instanţe.
Astfel, soluţia instanţei de apel ridică probleme legate de întinderea operaţiunilor pe care
Judecătoria Iaşi ar trebui să le dispună în rejudecarea acestei cauze, respectiv această primă
instanţă ar trebui doar să se limiteze la a motiva soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, la
a analiza întreaga cauză pe baza doar a probelor deja administrate la fond, la a administra noi
probe (necerute în faţa sa de către pârâţi în primul ciclu procesual, dar propuse direct în faza
apelului)?
În atare circumstanţe, solicită a se constata că soluţia efectivă de anulare în tot a sentinţei
şi de trimitere spre rejudecare nu este motivată în sine, atrăgând neclarităţi în ceea ce priveşte
chiar limitele în care Judecătoria Iaşi ar trebui să-şi desfăşoare propria activitate de rejudecare a
acestei cauze.
Astfel, motivul de nelegalitate incident în cauză este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.
6 C.proc.civ., întrucât decizia civilă nu este motivată sub aspectul întinderii limitelor anulării
sentinţe civile şi a limitelor rejudecării pe care prima instanţă ar trebui să o efectueze în această
cauză.
Pentru toate aceste argumente, în temeiul art. 496 C.proc.civ. solicită admiterea
recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 745/27.05.2020 a Tribunalului Iaşi şi trimiterea
cauzei spre rejudecare la Tribunalul Iaşi, în principal pentru continuarea judecăţii în apel, iar, în
subsidiar, pentru trasarea limitelor anulării sentinţei şi a limitelor rejudecării cauzei de către
Judecătoria Iaşi.
În drept, au fost invocate prevederile art. 486 şi urm., art. 451, art. 452, art. 453, art. 496
alin. (2) C.proc.civ. precum şi toate prevederile invocate mai sus în sprijinul poziţiei noastre
procesuale.
Intimata B. a depus întâmpinare solicitând în temeiul art. 489 alin 1, 2 C.proc.civ.
respingerea recursului ca fiind nul, deoarece motivele invocate de recurenţi nu se încadrează în
motivele de casare limitativ enumerate în art. 488 C.proc.civ.
Pe fond respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor
de judecată.
Intimata invocă nulitatea recursului, raportat la faptul ca nici unul din motivele invocate
nu se încadrează in motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ.
Codul de procedură civilă prevede la articolul 489 sancţiunea nemotivării recursului: „(l)
Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin.
(3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în
motivele de casare prevăzute la art. 488... (3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare
care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea
termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.”
Intimata consideră că motivele de recurs invocate si expuse de recurenţi nu se
circumscriu motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 488 C.proc.civ. Simpla enumerare a textelor
de lege și o presupusă încadrare din punct de vedere juridic prin raportare la textele de lege
incidente instituţiei recursului nu sunt suficiente pentru a se considera că motivele de recurs se
înscriu în cele dispuse de lege.
Pe fondul recursului, solicită respingerea ca fiind nefondat, pentru motivele ce urmează :

27
 În motivarea deciziei, instanţa de apel a constatat ca deşi intimata solicitase în primă
instanţă, prin cerere reconvențională, a se constata că suprafaţa de 30 mp teren situat pe strada X
nr. 20, în parcela 764, a fost dobândită de pârât prin efectul uzucapiunii de lungă durată, instanţa
de fond s-a limitat la a analiza strict situaţia de fapt și de drept potrivit probelor administrate cu
privire la acţiunea în revendicare, iar în ceea ce priveşte cererea reconvențională a apreciat că se
impune respingerea având în vedere soluţia pronunţată în acţiunea în revendicare.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că cererea reconvenţională referitoare la
dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, a fost respinsă fără a exista o
motivare a acestei soluţii, fără o analiză a probelor administrate, or motivarea unei hotărâri este o
chestiune de esenţă, de conţinut și trebuie să fie clară, concisă și concretă (decizia nr.
820/6.04.2016 pronunţată în recurs de Secţia I Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie).
Astfel cum a arătat instanţa de apel, este insuficient a se reține ca motivare a soluţiei de
respingere a acţiunii în uzucapiune, admiterea acţiunii în revendicare, fără indicarea
raţionamentului logico-juridic care a condus la soluţia pronunţată. În condiţiile în care, în
susţinerea cererii reconvenţionale au fost administrate probe, instanţa de fond ar fi trebuit să
expună motivele logico-juridice a împrejurărilor de fapt și de drept pentru care a apreciat această
acţiune ca fiind neîntemeiată.
Mai mult decât atât, in lipsa unei motivări a soluţiei pronunţate, instanţa de control nu își
poate exercita atribuţiile în mod corespunzător, în sensul verificării temeiniciei și legalităţii
sentinţei civile atacate.
Instanţa de apel a apreciat, de asemenea, că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti
constituie o condiţie a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. 3 din Constituţia României și a
art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor și libertăţilor fundamentale, și echivalează
practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice anularea
hotărârii cu trimiterea spre rejudecare.
În motivarea recursului, recurenţii în mod greşit susţin că motivarea soluţiei de respingere
a cererii reconvenționale nu era necesară, atât timp cât a fost motivată soluţia asupra cererii
principale. Din însuşi cuprinsul motivelor de recurs, avocatul ales al recurenţilor, într-un mod
chiar direct exprimă opinia că achiesează la cele reţinute de Tribunalul Iaşi prin decizia nr.
745/27.05.2020.
Sub aspect procesual, cererea reconvențională are caracterul de cerere incidentală și
constituie mijlocul procesual prin intermediul căruia pârâtul ridică pretenţii proprii faţă de
reclamant. Pârâtul devine astfel şi el reclamant, iar demersul său procedural întruneşte
caracteristicile unei cereri de chemare în judecată.
Din punct de vedere al condiţiilor de formă şi de conţinut, cererea reconvențională
trebuie redactată în acelaşi fel ca o cerere de chemare în judecată; ea trebuie să fie depusă odată
cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.
Judecarea unei pricini în care s-a depus cerere reconvențională comportă pronunţarea de
către instanţă a unei singure hotărâri, care însă trebuie să cuprindă, în dispozitivul și
considerentele sale, rezolvări distincte privind cererile pârâților. Prin urmare, nu este suficientă
motivarea expusă în considerente doar pe cererea principală, fiind necesară arătarea motivelor de
fapt și de drept pentru care cererea reconvențională a fost respinsă.
Potrivit art. 397 alin. 1 C.proc.civ., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor
cererilor deduse judecăţii, iar potrivit art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ. – Conţinutul hotărârii: „(l)
Hotărârea va cuprinde: considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt
ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate,
motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-
au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.”
Astfel, raportat la dispoziţiile mai sus menţionate, fiecare soluţie a instanţei de judecată
trebuie să fie motivată. Respingerea cererii reconvenționale este, la rândul ei, o soluţie care, în
acord cu dispoziţiile legale, trebuia motivată.

28
 Raportat la dispoziţiile legale invocate mai sus, hotărârea instanţei de fond trebuia să
cuprindă o soluţie motivată în fapt și în drept a soluţiilor fiecărei cereri sau capăt de cerere dedus
judecăţii.
Prin formularea cuprinsă în sentinţa apelată: „Raportat la soluţia pronunţată asupra cererii
principale, acţiunea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în
suprafaţă de 39 mp, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, prin joncţiunea posesiei pârâtei B.,
cu posesia exercitată de autorii săi, C. și I., formulată pe cale reconvențională, apare ca
neîntemeiată, în speţă neputându-se reține exercitarea unei posesii utile timp de 30 de ani.”
suntem în prezența unei evidente nemotivări a hotărârii judecătoreşti, care echivalează practic cu
soluţionarea cererii reconvenționale fără a intra în fondul acesteia. Pentru acest motiv a
considerat că sentinţa instanţei de fond a fost una arbitrară și care nu permite exercitarea
controlului judiciar de legalitate și temeinicie de către instanţa ierarhic superioară, astfel că
decizia pronunţată în apel este una legală și temeinică.
Aceste aspecte au fost reţinute în mod corect și de către instanţa de apel, prin decizia nr.
745/27.05.2020 pronunţată de Tribunalul Iași, Secţia Civilă, care a statuat că motivarea este un
element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, a calităţii actului de justiţie și reprezintă o condiţie
a procesului echitabil.
Pentru motivele expuse mai sus, consideră că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.
488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. invocate de recurenţi prin cererea de recurs, dispoziţii care presupun
pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
Aceştia susţin că decizia civilă a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 480 alin. 3 teza I
C.proc.civ., prin aceea că Tribunalul Iași a reţinut în mod greşit de că Judecătoria Iaşi a
soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. Pentru pronunţarea deciziei nr.
745/27.05.2020, instanţa de control judiciar a avut în vedere faptul că, deși au fost administrate
mai multe probe pe parcursul judecării cauzei cu referire la îndeplinirea sau nu a condiţiilor
prevăzute de art. 1860 și art. 1890 din Codul civil anterior, acestea nu au fost avute în vedere de
instanţa de fond la soluţionarea cauzei. Or, atât timp cât probele au fost puse la dispoziţia
instanţei, dar soluţia a fost dată fără ca instanţa să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile și
apărările părților, iar, pe de alta parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus
judecăţii, fiind astfel lipsită de suport probator și legal, acest fapt echivalează cu soluţionarea
cererii reconvenționale fără a se intra pe fondul ei.
În consecinţă, solicită respingerea cererii de recurs.
În cererea de recurs se susţine că instanţa de apel, prin decizia astfel pronunţată, nu a
motivat și nici trasat limitele rejudecării ce ar trebui să o facă Judecătoria Iaşi cu privire la
această cauză, date fiind prevederile art. 480 alin. 3 teza finală C.proc.civ., conform cărora:
„Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum și necesitatea
administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, nefiind motivată soluţia de
anulare în tot a sentinţei – mai ales că soluţia de admitere a acţiunii principale a fost motivată
amplu, deducându-se și per a contrario netemeinicia cererii reconvenționale, chiar dacă s-a
susţinut că soluţia de respingere nu a fost motivată, aceasta nu echivalează cu faptul că cererea
reconvențională a pârâtei B. ar fi și temeinică, ci doar că prima instanţă a punctat motivele sale
de respingere a cererii reconvenționale ca fiind netemeinică prin comparaţie mai mult cu
motivele ce atrag temeinicia cererii de chemare în judecată.
Cu referire la acest capăt de cerere, solicită a se avea în vedere faptul că cererea
reconvențională presupune invocarea de către pârât a unor pretenţii proprii în legătură cu cererea
reclamantului, pretenţii care derivă din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, iar în
ceea ce priveşte judecarea ei, potrivit dispoziţiilor art. 210 alin. 1 C.proc.civ.: „Cererea
reconvențională se judecă odată cu cererea principală. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiaşi
articol, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă judecarea
ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului.”
Pentru corecta soluţionare a litigiului dedus judecaţii este necesară analiza în ansamblu a
tuturor împrejurărilor de fapt și de drept aduse în atenţia instanţei de judecată atât prin cererea de
chemare în judecată formulată de reclamanții-recurenți, cât și prin cererea reconvențională

29
formulată de intimată în fața instanţei de fond. Prin urmare, apare ca evidentă soluţia instanţei de
apel de a anula în tot sentinţa primei instanţe și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru o
judecare unitară, în acord cu dispoziţiile art. 210 alin. 2 C.proc.civ. în condiţiile în care cele două
cereri, respectiv cererea principală cuprinsă în cererea de chemare în judecată și cererea
reconvențională formulată de intimată se află într-o relaţie de interdependență.
Solicitarea recurenţilor din acest capăt de cerere apare ca o contrazicere a propriilor
susţineri ale acestora, în urma analizei celui de-al șaptelea paragraf cuprins în pagina 3 a cererii
de recurs. În acest paragraf, recurenţii susţin că analiza chestiunii motivării hotărârii să se
efectueze având în vedere întreaga argumentare a instanţei cuprinsă în considerentele sentinţei și
nu prin raportare doar la paragraful indicat de către apelanţi prin cererea acestora, căci trebuie
avut în vedere întregul context și probatoriu pentru care Judecătoria Iaşi a dispus admiterea
acţiunii în revendicare și respingerea cererii reconvenționale, o soluţie excluzând-o pe cealaltă.
Deși recurenţii susţin că instanţa de apel nu a stabilit limitele anularii sentinţei, la ultimul
alineat din pagina 9 a Deciziei nr. 745/2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi este prevăzut în mod
expres că în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ. se dispune anularea sentinţei primei
instanţe in tot și se trimite cauza în rejudecare pentru o judecare unitară. Din această formulare
cuprinsă în considerentele instanţei de apel, rezultă fără dubiu că prima instanţă de fond urmează
să procedeze la analizarea întregii cauze.
Se solicită a se constata că motivul pentru care instanţa de apel a dispus anularea în tot a
sentinţei primei instanţe şi trimiterea spre rejudecare a fost lipsa motivării soluţiei de respingere
a cererii reconvenționale formulate de pârâtă, cerere care este însă într-o evidentă
interdependență cu cererea principală cuprinsă în cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanții-recurenți.
Pentru aceste motive, solicită respingerea cererii subsidiare formulate de recurenţi,
nefiind aplicabile dispoziţiile cuprinse în art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.
În drept, au fost invocate prevederile art. 486, art. 205 și urm, art. 210, art. 397, art. 425,
art. 480, art. 490 C.proc.civ., precum și toate prevederile invocate în cuprinsul întâmpinării.
Recursul a fost formulat în termenul legal, fiind timbrat cu taxa de timbru de 100 lei.
Asupra excepţiei de nulitate a recursului formulat de recurenţi, excepţie invocată de
intimata B.
Reţine Curtea de Apel că prin cererea de recurs se aduc critici cu privire la soluţia
anulării sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare în integralitate, limitele rejudecării,
raportat la dispoziţiile art. 480 al. 3 C.proc.civ., de vreme ce prima instanţă a soluţionat fondul.
Totodată se arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că prima instanţă nu ar fi analizat
cererea reconvenţională, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 425 al. 1 lit. b) din Codul de
procedură civilă. Toate aceste critici se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzute de art.
488 al. 1 pct. 5 C.proc.civ, astfel încât excepţia de nulitate va fi respinsă. Recurenţii au mai arătat
că invocă art. 488 al. 1 pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., însă criticile vizează greşita aplicare a
normelor de procedură fiind încadrabile aşa cum s-a arătat în motivul de nelegalitate prev. de art.
488 al. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Analizând pe fond recursul formulat, Curtea reţine caracterul neîntemeiat al acestuia
pentru considerentele ce succed:
Aşa cum s-a arătat anterior, Curtea de Apel reţine că motivele de recurs sunt încadrabile
în dispoziţiile art. 488 al. 1 pct. 5 C.proc.civ., ipoteza în care, prin hotărârea dată, instanţa a
încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Astfel, primele critici vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 425 al. 1 lit. b din Codul
de procedură civilă în sensul că prima instanţă a motivat respingerea cererii reconvenţionale
privind constatarea dobândirii de către pârâta B. a dreptului de proprietate asupra terenului în
suprafaţă de 30 mp. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că cererea principală are ca obiect
acţiune în revendicare, iar cererea reconvenţională priveşte dobândirea dreptului de proprietate
ca urmare a uzucapiunii asupra terenului revendicat. Or, prin modalitatea în care prima instanţă a
reţinut în considerente că raportat la soluţia pronunţată asupra cererii principale, cererea
reconvenţională apare ca neîntemeiată, pârâtei i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât

30
aspectele invocate în cererea sa nu au fost analizate efectiv de către instanţă. Prin urmare, în mod
corect a reţinut tribunalul că exigenţele privind motivarea hotărârii judecătoreşti nu sunt
respectate.
În ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ., Curtea apreciază
că în mod corect a dispus tribunalul anularea sentinţei primei instanţe şi a trimis cauza spre
rejudecare în totalitate. Uzucapiunea este un mod de dobândire al proprietăţii şi se impunea ca în
prealabil să fie analizată cererea pârâtei, care în acest mod urmărea să îşi consolideze un titlu de
proprietate cu privire la terenul revendicat de reclamanţi şi abia ulterior să fie analizată cererea
privind revendicarea. A paraliza demersul pârâtei de această manieră, fără a lua în considerare
argumentele acesteia, fără a trece cel puţin formal la analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiilor uzucapiunii, reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului său la apărare, prima instanţă
neanalizând fondul cauzei. Potrivit art. 1841 C.civ. din 1864, aplicabil în cauză, prescripţia
achizitivă poate fi invocată şi pe cale de excepţie, cu atât mai mult pe calea cererii
reconvenţionale, demers ce are rolul de a paraliza acţiunea în revendicare. În consecinţă, în mod
corect a stabilit tribunalul că se impune anularea sentinţei civile şi rejudecarea în totalitate,
soluţia pronunţată cu privire la cererea principală fiind dependentă de soluţia pronunţată cu
privire la cererea reconvenţională.
În consecinţă, instanţa de apel nu a încălcat nicio dispoziţie de procedură civilă, criticile
recurenţilor fiind neîntemeiate.
Faţă de considerentele precedente, având în vedere, deopotrivă, atât inexistenţa în cauză a
motivelor de nelegalitate invocate, cât şi a motivelor de ordine publică care să atragă incidenţa
prevederilor art. 489 al. 3 C.proc.civ., Curtea a respins recursul în conformitate cu art. 496
C.proc.civ.
Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ.,
faptul că intimata a solicitat cheltuieli de judecată dovedite cu chitanţa nr. 1126/20.08.2020, s-a
dispus obligarea recurenţilor la plata acestora.

I.3. Obligații

4. Recurs. Daune morale pentru prejudiciul psihic creat unor minori prin agresiunea
fizică exercitată împotriva bunicului lor, în prezenţa reclamanţilor. Aplicabilitatea disp. art.
1349 Cod civil. Nu s-au reținut ca fiind aplicabile disp. art. 1391 Cod civil, întrucât acest text
se referă la prejudiciul creat indirect, prin moartea victimei, persoanelor indicate expres, şi nu
la situaţiile în care există persoane vătămate în mod direct prin fapta autorului

Cuprins pe materii: Drept Civil

Indice alfabetic: Recurs. Daune morale
Temei de drept: art. 1349 şi 1391 Cod civil

Potrivit art. 1349 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să
le repare integral.
Potrivit art. 1.391 din acelaşi Cod, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă
familială şi socială. (2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri
ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin

31
moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu.
Cât timp sunt întrunite toate cerinţele unei răspunderi delictuale (faptă, prejudiciu,
legătură de cauzalitate, vinovăţie) şi instanţa de apel a constatat existenţa acestora pe baza
probatoriilor administrate, devine pe deplin incident art. 1349 Cod civil, care impune ca
făptuitorul să răspundă pentru fapta sa. Textul art. 1391 Cod civil se referă la prejudiciul creat
indirect, prin moartea victimei, persoanelor indicate în acest text, nu la situaţiile în care mai
există persoane vătămate în mod direct prin fapta autorului.

Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă, Decizia civilă nr. 158/20.03.2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 10.10.2017, reclamanţii X, şi

Y au chemat în judecată pe pârâtul Z şi au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 5000 lei
daune morale, pentru prejudiciul psihic creat prin agresiunea exercitată în prezenţa reclamanţilor,
împotriva bunicului lor.
Prin sentinţa civilă nr. 2045/01.10.2018 judecătoria a respins ca neîntemeiată cererea,
reţinând că, prin sentinţa penală pronunţată de Judecătoria B, a fost condamnat inculpatul Z, la o
pedeapsă de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe. S-a
reţinut că la data de 14.11.2015, în jurul orei 16.00, P. a fost lovit de inculpatul Z cu un obiect
metalic, în zona capului, apoi cu pumnii şi picioarele, peste corp, martori oculari fiind soţia
victimei şi nepoţii Y şi X.
Prin rapoartele de evaluare psihologică privind pe minorul Y şi pe minora X, se
concluzionează că Y prezintă trăsături psiho-emoţionale de disconfort în contextul abuzului fizic
produs asupra bunicului patern, situaţie traumatică la care copilul a asistat direct, starea
minorului fiind evidenţiată prin gestica expresivă, somatizare a efectelor negative, fără a deţine
mecanisme de control pozitiv. În cadrul interviului sunt evidenţiate sentimente legate de alertă,
spaimă, absenţa unui climat familial securizant, cu referire la părinţii naturali ai copilului, fiind
evidenţiate evenimente psiho-traumatizante în care a fost implicat pasiv.
Instanța de fond a apreciat că fapta există, pârâtul fiind şi condamnat pentru fapta de
lovire săvârşită, dar că fapta ilicită a pârâtului nu poate fi analizată decât în contextul sentinţei
penale de condamnare, sentinţă prin care a fost analizată şi acţiunea civilă exercitată de persoana
vătămată, în cauza de faţă reprezentantul legal al minorilor reclamanţi.
Din conţinutul sentinţei penale se poate observa că instanţa a avut în vedere, la aprecierea
cuantumului prejudiciului moral, consecințele negative suferite de către partea civilă, în plan
fizic, psihic și afectiv, cauzate prin lovitura primită, dar și prin împrejurarea că la aplicarea
acestei lovituri au fost prezenți și nepoții minori ai acestuia, făcându-l vulnerabil în fața acestora
pe bunicul lor, fiind de netăgăduit și totodată notorie suferința provocată de un astfel de
eveniment. Prin admiterea cererii formulate de reclamanţi s-ar ajunge la o dublă despăgubire
pentru aceeaşi faptă.
Totodată, s-a reţinut că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 1391 Cod civil potrivit
cărora, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o
despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Potrivit alin. 2 al
aceluiaşi articol, instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri
ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea
victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui
asemenea prejudiciu. În ceea ce privește existența unui prejudiciu, instanța a apreciat că, acesta a
deşi a existat, acesta a fost reparat prin sentinţa de condamnare și de admitere a acţiunii civile
formulate odată cu acţiunea penală.
Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanţii.
Prin decizia civilă pronunţată de Tribunalul V s-a admis apelul împotriva sentinţei civile
nr. 2045/01.10.2018 a Judecătoriei B, fiind schimbată sentinţa în tot. S-a admis acţiunea. A fost
obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 5000 lei, câte 2500 lei pentru fiecare minor,

32
cu titlu de despăgubiri morale. A fost obligat la plata către reclamanţi a sumei de 355 lei,
cheltuieli de judecată în primă instanţă, constând în taxă de timbru. A fost obligat apelantul pârât
la plata către reclamanţii intimaţi a sumei de 577,5 lei, cheltuieli de judecată în apel, constând în
taxă de timbru şi onorariu de avocat.
Tribunalul a reţinut că în mod greşit prima instanţă a considerat că acţiunea nu ar fi
admisibilă pe această cale şi s-ar ajunge la o dublă despăgubire. În cauza penală, s-a solicitat
plata de daune morale şi către nepoţii minori ai părţii vătămate, cererea fiind respinsă ca
inadmisibilă. Astfel, prin încheierea de şedinţă din data de 19.01.2017, Judecătoria B. a respins
ca inadmisibilă cererea de acordare de daune morale către nepoţii părţii vătămate, motivat de
împrejurarea că, în cauză, cadrul procesual este stabilit prin rechizitoriul parchetului cu care a
fost sesizată instanţa, iar minorii au calitatea de martori. În caz de admitere a cererii nu s-ar
ajunge la o dublă despăgubire, daunele fiind solicitate pentru prejudiciul produs de aceeaşi faptă
a intimatului altor persoane care au asistat la evenimentul petrecut între bunicul minorilor şi
intimatul pârât.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Z, pe care o consideră nelegală și
netemeinică.
Recurentul susţine că instanţa de apel a făcut greşit aplicarea disp. art. 1349 C.civ.., în
cauza de faţă trebuiau aplicate dispoziţiile art. 1391 C.civ., fiind vorba de un presupus prejudiciu
ce decurge dintr-o fapta ilicită de lovire, ce a avut urmare vătămarea integrităţii corporale. Nu se
poate reține faptul că prin acea faptă de lovire a produs și un prejudiciu celor doi reclamanţi
minori, care au fost prezenţi.
De asemenea, orice persoană care este prezentă la săvârşirea unei infracţiuni de lovire,
tulburarea ordinii și liniştii publice etc. ar putea pretinde despăgubiri pentru prejudiciul suferit de
la autorii acelor infracţiuni, or acest lucru nu este posibil, deoarece textul de lege (art. 1391 alin.
2 C.civ.) prevede în mod clar când pot fi acordate aceste despăgubiri, şi anume pentru prejudiciul
suferit pentru durerea încercată prin moartea victimei.
Prin această soluţie a instanţei de apel s-a ajuns, practic, la o dublă despăgubire pentru
aceeaşi faptă, din moment ce instanţa penală, când a dispus condamnarea şi a acordat şi
despăgubiri pentru prejudiciul suferit, a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor,
faptul că au fost prezenţi şi cei doi nepoţi ai victimei, reclamanţii din speţă.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 1349 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită
pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă
această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Potrivit art. 1391 alin. 1 din acelaşi Cod, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi
socială. Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor,
descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei,
precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea
prejudiciu (alin. 2).
Recurentul consideră că reclamanţii nu pot primi o despăgubire pentru fapta sa de
vătămare a bunicului lor, cât timp art. 1391 C.civ. reglementează o astfel de posibilitate doar în
caz de deces.
Curtea constată însă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt
definitiv stabilită. Astfel, pârâtul a săvârşit o faptă delictuală (care a îmbrăcat chiar forma unei
infracţiuni), care a avut mai multe victime: a produs bunicului reclamanţilor o vătămare a
integrităţii corporale pentru care s-a stabili o reparaţie prin hotărârea penală şi a produs un
prejudiciu psihic, nepatrimonial, unor minori (reclamanţii din prezenta cauză), care au asistat la
producerea faptei. Cât timp sunt întrunite toate cerinţele răspunderii delictuale (faptă, prejudiciu,
legătură de cauzalitate, vinovăţie) şi instanţa de apel a constatat existenţa acestora pe baza
probatoriilor administrate, devine pe deplin incident art. 1349 C.civ., care impune ca făptuitorul
să răspundă pentru fapta sa. Textul art. 1391 C.civ. se referă la prejudiciul creat indirect, prin

33
moartea victimei, persoanelor indicate în acest text, nu la situaţiile în care mai există persoane
vătămate în mod direct prin fapta autorului.
Pe cale de consecinţă, recursul a fost respins în baza art. 496 C.proc.civ., fiind menţinută
decizia instanţei de apel, ca legală.

5. Contract de închiriere. Efectele clauzelor contractuale. Aplicarea dispoziţiilor art.

131 din Legea nr. 85/2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Legea insolvenţei

Index alfabetic: Interpretarea şi aplicarea art. 131 din Legea nr. 85/2014
Temei de drept: art. 131 din Legea nr. 85/2014

Părţile contractante au dreptul de a stabili condiţiile convenţiei pe care o încheie cu

privire la imobilele aflate în proprietatea unei părţi dar, în procedura insolvenţei, dispoziţiile
contractuale prin care se prevede opţiunea reclamantei apelante de a cumpăra imobilele din
contract la o valoare care nu va depăşi 20% din valoarea contabilă a bunurilor la data
încheierii contractului de închiriere – 1.04.2010 – nu are forţă derogatorie astfel încât să
lipsească de eficienţă dispoziţiile art. 131 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 85/2014.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 194/11.06.2020

Prin sentinţa civilă nr. 1494/12.12.2019, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de
reclamanta SC „X”, privind obligarea consorţiului de administratori/lichidatori judiciari de a
încheia cu reclamanta contract autentic de vânzare-cumpărate pentru imobilele închiriate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.
131 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, temei juridic invocat de reclamantă, obligaţiile rezultând dintr-
o promisiune bilaterală de vânzare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care
promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar la cererea promitentului-cumpărător, dacă:
a) preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se
află în posesia promitentului-cumpărător;
b) preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului;
c) bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare;
d) în cazul imobilelor, promisiunile sunt notate în cartea funciară.
În speţă, în ceea ce priveşte condiţia „datei certe”, administratorul judiciar susţine că
înscrisul nu are dată certă la data întocmirii lui, copia aflată la dosarul cauzei prezintă o ştampilă
a unui notar public, cu litere foarte mici care legalizează o copie de pe altă copie, care este datată
în anul 2012, la aproape 2 ani după aşa zisa semnare a acestui act adiţional.
Susţinerea nu poate fi primită întrucât textul de lege distinge în sensul că promisiunea
bilaterală de vânzare să capete dată certă la data întocmirii ei. Or, unde legea nu distinge, nici noi
nu trebuie să distingem (Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Referitor la celelalte condiţii cumulative stabilite de art. 131 alin. 1 din Legea nr.
85/2014, se constată că cele prevăzute la literele b) şi d) nu sunt îndeplinite.
Astfel, în acord cu apărările lichidatorului judiciar, reclamanta a înţeles să invoce
opţiunea pentru cumpărarea imobilelor aparţinând SC „Y” SRL, la valoarea de 20% din valoarea
contabilă a bunurilor imobile, urmând să îi plătească debitoarei falite suma de 76.926 lei, adică
echivalent a cca. 16.826 euro.
În schimb, valoarea de piaţă a bunurilor imobile a fost stabilită în cadrul procedurii
insolvenţei prin Raportul de evaluare, aprobat de Adunarea Creditorilor, la suma de 454.811
euro.
Ca atare, preţul avut în vedere de reclamantă este cu mult inferior valorii de piaţă a
bunurilor în discuţie.

34
 De asemenea, nu este îndeplinită nici condiţia potrivit căreia în cazul imobilelor,
promisiunile să fie notate în Cartea funciară. În acest sens, însăşi reclamanta susţine să această
notare nu s-a putut realiza, deoarece nu a existat acordul expres al creditorului ipotecar A.B.,
administrator statutar al societăţii debitoare.
În cadrul procedurii insolvenţei, date fiind atribuţiile conferite acestuia de dispoziţiile art.
45 din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic, în aplicarea dispoziţiilor art. 131 alin. 1 din Legea
nr. 85/2014, verifică doar dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de legiuitor pentru ca
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar să execute obligaţiile rezultând dintr-o promisiune
bilaterală de vânzare în care debitorul a avut calitate de promitent vânzător.
În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 131 lit. a), potrivit căreia preţul contractual a
fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-
cumpărător, este de precizat că analiza acesteia apare de prisos din moment ce instanţa a
constatat deja neîndeplinirea a două condiţii cumulative. Pe de altă parte, o serie de chitanţe
depuse de reclamantă să dovedească îndeplinirea acestei condiţii au fost denunţate ca false, fiind
sesizate organele de cercetate penală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel SC „X” SA solicitând admiterea apelului,
schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 1494/12.12.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi în sensul
admiterii cererii de obligare a consorţiului de lichidatori ai SC „Y” SRL la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare a bunurilor menţionate în contractul de închiriere nr.
1/01.04.2010 , modificat prin actul adiţional nr. 1/12.04.2010.
În motivarea apelului se arată că, în fapt, prin cererea introductivă, SC „X” SA a solicitat
obligarea Consorţiului de lichidatori ai „Y” SRL – societate aflată în faliment – la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, pentru imobilele:
1. construcţia C31 - hala strungărie având parter cu suprafaţa construită de 811,69 și
suprafaţa utilă de 756,30 mp, etajele I-II cu suprafaţa construită de 203,04 și suprafaţa utilă de
178,19 mp, cu număr cadastral CAD C8 și valoare de înregistrare 120.687,73 lei fără TVA;
2. construcţia C33 - hala confecţii și reparaţii având parter cu suprafaţa construită de
1989,30 mp și suprafaţa utilă de 1905.83 mp, etajele I+II+III cu suprafaţa construită de 119,70 și
suprafaţa utilă de 100,68 mp, cu număr cadastral CAD C10 și valoare de înregistrare 159.235,29
lei fără TVA;
3. construcţia C34 – atelier carcase având suprafaţa construită de 789,57 și suprafaţa utilă
de 757,68 mp, cu număr cadastral CAD C10 și valoare de înregistrare 68.120,67 lei fără TVA,
precum și terenul pe care sunt situate construcţiile mai sus enumerate, incluzând și perimetrul
interior al terenului delimitat de cele trei construcţii de aproximativ 4500 mp, suprafaţă ce se va
determina cu exactitate în urma măsurătorilor cadastrale.
Bunurile imobile menţionate au făcut obiectul închirierii, conform contractului încheiat
de „X” SRL și SC „Y” SRL, înregistrat sub nr. 1/01.04.2010, modificat prin actul adiţional nr.
1/12.04.2010, contract aflat în derulare, menţinut prin decizia pronunţată de Curtea de Apel lași
în dosarul asociat cu nr. XX51/99/2017/a6 în contestaţia împotriva măsurii de denunţare
unilaterală a contractului de către lichidator.
Potrivit art. 6 din actul adiţional, în perioada sau la finalul contractului de închiriere, dar
nu mai târziu de 31.03.2020, chiriaşul poate opta pentru cumpărarea imobilelor identificate în
contract, caz în care va achita atât chiria aferentă perioadei din contract rămasă, cât și o valoare
care nu va depăşi 20% din valoarea contabilă a bunurilor la data încheierii contractului de
închiriere – așa cum este ea înregistrată în evidenţele proprietarului.
Cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată după înregistrarea pe rolul
instanţei, are ca temei juridic prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2014, referitoare la obligaţiile
rezultând dintr-o promisiune bilaterală de vânzare cu dată certă, anterioară deschiderii
procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură.
Conform dispoziţiilor legale incidente, promisiunea va fi executată de administratorul ori
lichidatorul judiciar, la cererea promitentului-comparator, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii: o) preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul
se află în posesia promitentului-compărător;

35
 b) preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului;
c) bunul nu are o importanță determinantă pentru reuşita planului de reorganizare;
d) promisiunea este notată în cartea funciară;
Apelanta arată că, la data de 01.04.2010, prin contractul de vânzare-cumpărare,
autentificat la biroul notarului public, „X” SRL a vândut către „Y” SRL mai multe bunuri
imobile, teren și construcţii – incluzând suprafaţa și construcţiile ce fac obiectul prezentului
litigiu – pentru preţul total de 3.773.637 lei.
În aceeaşi zi, 01.04.2010, SC „X” SA a încheiat cu cumpărătoarea SC „Y” SRL,
contractul de închiriere nr. 1/01.04.2010, modificat prin actul adiţional nr. 1/12.04.2010, prin
care a închiriat toate suprafeţele vândute, contra unei chirii lunare, care, însumată, echivala preţul
primit pentru vânzare.
Motivul determinant al celor două acte juridice a fost nevoia „X” SRL de disponibil
bănesc. Vânzarea către „Y” SRL a bunurilor imobile s-a realizat la acest preţ în considerarea
posibilităţii de închiriere ulterioară și păstrare, prin acest nou raport juridic, a posesiei bunurilor,
cu opţiune de cumpărare la finalul închirierii.
Această realitate de fapt rezultă și din corelarea exactă între preţul vânzării și preţul
închirierii. În concret, în termenul de închiriere, debitoarea și-a recuperat integral investiţia, chiar
cu profit, chiria fiind și achitată anticipat. În latura debitoarei, operaţiunea a fost foarte
profitabilă, din perspectiva faptului că investiţiile imobiliare sunt recuperate în mod normal în
termene mult mai lungi.
Tot în considerarea situaţiei speciale în care părțile au încheiat tranzacţia, a fost stabilită
și clauza de la art. 6 din actul adiţional, respectiv opţiune de cumpărare.
La data de 17.11.2017, „Y” SRL intră în insolvență, iar la 02.11.2018 în faliment, situaţie
ce înăspreşte condiţia subscrisei și nu mai permite finalizarea tranzacţiei dintre părţi astfel cum
ea a fost intenţionată și stabilită de către acestea, în considerarea atât a vânzării, cât și a
închirierii (pentru că cele două raporturi sunt legate).
Din dovezile administrate în cauză, rezultă cu claritate faptul că SC „X” SA nu a putut
niciodată nota contractul de închiriere în cartea funciară, întrucât nu s-a putut obţine acordul
creditorului ipotecar A.B., administrator și asociat majoritar al societăţii „Y” SRL. În scopul
notării contractului de închiriere, au fost făcute toate demersurile necesare, inclusiv plângere
OCPI pentru refuzul de notare, în dosar XX852/281/2012. Prin urmare, nu se poate reține o
culpă a societăţii, vizând lipsa notării în cartea funciară, întrucât reprezentantul debitoarei a
împiedicat acest demers.
Soluţionând în primă instanţă, tribunalul a dat o interpretare eronată prevederilor legale
incidente, pronunţând, în fond, o hotărâre nemotivată în privinţa chestiunilor esenţiale ale speței,
chestiuni ce vor constitui, în cele ce urmează, motivele de apel pentru care apelanta solicită
instanţei de control judiciar să dispună schimbarea în tot a hotărârii primare.
Temeiul juridic al speței, respectiv art. 131 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenței și de insolvență, este și cel care trasează limitele sub care cauza se
impunea a fi cercetată de instanţa învestită cu soluţionarea cererii.
Potrivit prevederilor art. 342 din Legea nr. 85/2014: „Dispoziţiile prezentei legi se
completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale
Codului civil”, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1270 Cod civil „(1) Contractul valabil
încheiat are putere de lege între părţile contractante” și (2) „se modifică sau încetează numai prin
acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”.
În lumina prevederilor legale anterior citate, tribunalul reține în motivele hotărârii că,
dintre cele patru condiţii relevate de art. 131 din Legea 85/2014, nu sunt îndeplinite două dintre
acestea, respectiv cele de la lit. b) și d).
În privinţa condiţiei prevăzute la lit. b) a art. 131 din Legea nr. 85/2014 , instanţa a dat o
întâietate nejustificată „valorii de piaţă” a bunurilor, în detrimentul forţei obligatorii a
contractului în derulare, concretizată privitor la proporţia de 20%, menţionată în art. 6 din actul
adiţional nr. 1/12.04.2010, prin prevederea conform căreia „chiriaşul va achita atât chiria
aferentă perioadei din contract rămasă, cât și o valoare care nu va depăşi 20% din valoarea

36
contabilă a bunurilor la data încheierii contractului de închiriere, aşa cum este ea înregistrată în
evidențele proprietarului.
Principiul specialia generalibus derogant are aplicabilitate în speţă, iar dispoziţiile cu
caracter de specialitate sunt clauzele contractului de închiriere, în raport cu dispoziţiile Legii nr.
85/2014, care prezintă caracter de generalitate.
Prioritatea legal conferită clauzelor contractului impune, aşadar, verificarea îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de legea generală – adică art. 131 din Legea nr. 85/2014 – prin prisma
adaptării acestora la situaţia particulară a părților.
Aşa fiind, apelanta solicită instanţei de apel constatarea și reţinerea faptului că din
raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, efectuat în baza documentelor puse la
dispoziţie de părţile contractante, rezulta că: „X” SRL a plătit către „Y” SRL, în temeiul
contractului de închiriere, o sumă totală de 4.168.743,41 lei, deşi a datorat cu acest titlu (doar)
suma de 3.268.815,2616; restituirile făcute de „Y” către „X” SRL, totalizează 596.080 lei și nu
au legătură cu contractul de închiriere, ci cu o cesiune de creanţă, relevată într-un alt contract
încheiat de părţi; valoarea proporţiei de 20% din valoarea contabilă a bunurilor la data încheierii
contractului de închiriere este de 214.831,25 lei.
Prin diferenţierea sumei datorate din cea plătită efectiv, rezultă că (și) valoarea proporţiei
de 20% din valoarea contabilă a bunurilor, de la data închirierii, era deja achitată la data
promovării acţiunii. În consecinţă, suma reţinută de instanţă – 76.926 lei (adică echivalentul a
16.826 euro) – nu a fost avansată sau menţionată de apelantă în niciunul din actele procesuale
întocmite în cauză, nu a rezultat din raportul de expertiză contabilă – ale cărui concluzii nici nu
au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii – și nu are vreo legătura cu datele speței.
În ce priveşte valoarea de piaţă a bunurilor imobile, consfinţită prin Raportul de evaluare
aprobat de Adunarea Creditorilor societăţii debitoare (desfăşurată în 15 februarie 2018), nu are
aplicabilitate în cauza de față. Faptul că Raportul stabileşte pentru imobilele solicitate de
subscrisa, o valoare de 27 de ori mai mare față de valoarea contabilă a bunurilor, este de natură a
profita, în mod clar, debitoarei-falite, însă asumarea clauzelor contractuale a poziționat-o pe
aceasta, încă de la data cumpărării bunurilor și a închirierii acestora (01.04.2010), în
imposibilitatea de a opta ulterior între „valoarea contabilă de la data închirierii” și „valoarea
actuală, de piaţă” a bunurilor.
În mod cert, atât preţul vânzării (menţionat în contractul de vânzare-cumpărare
autentificat cu nr. 776/01.04.2010) cât și cel al închirierii, au fost stabilite de părţi în
considerarea valorii contabile a bunurilor, a posibilităţii de păstrare, de către „X” SRL a posesiei
și folosinţei imobilelor, a relaţiei comerciale pe care o aveau la data încheierii tranzacţiei, dar,
mai ales, a posibilităţii de cumpărare a bunurilor la finalizarea termenului de închiriere.
În concret, operaţiunea de închiriere a imobilelor, de către „Y” SRL către „X”, a
reprezentat o veridică operaţiune de leasing imobiliar, clauza privitoare la valoarea de 20% din
valoarea contabilă a bunurilor, de la data închirierii fiind, în fapt, expresia unei valori reziduale a
bunurilor, în schimbul plăţii căreia utilizatorul (în speţă, chiriaşul) poate opta pentru obţinerea
proprietăţii imobilelor.
Faptul că între societăţi nu a putut fi încheiat chiar un contract de leasing s-a datorat
lipsei obiectului de specialitate al activităţii comerciale înscrise în obiectul de activitate al „Y”
SRL, nicidecum altor factori ori cauze.
În lipsa acestor condiţii speciale, e de la sine înţeles că subscrisa nu ar fi înstrăinat
proprietatea către „Y” SRL sau, ce puţin, nu la acel preţ.
În cauză nu s-a produs nicio dovadă a valorii contabile a bunurilor, aşa cum ar fi fost
înregistrată în evidențele debitoarei la data încheierii contractului de închiriere, întrucât, aflată în
faliment, aceasta a declarat (în dosarul nr. XX51/99/2017) că nu deţine şi nu poate prezenta o
evidență contabilă a activităţii societare.
Cea de-a patra condiţie prevăzută de art. 131 din Legea nr. 85/2014, stabileşte că
„promisiunile de vânzare, în cazul imobilelor, sunt notate în cartea funciară”, situaţie despre care
tribunalul reține că nu a fost îndeplinită în speţă.

37
 Probele produse în cauză de „X” SRL au conţinut, în categoria înscrisurilor, documente
(hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. XX852/281/2012, în privinţa plângerii
împotriva refuzului de notare a promisiunii) ce relevă imposibilitatea notării promisiunii de
vânzare în cartea funciară, în lipsa acordului administratorului statutar al societăţii, numitul A.B.
– actual creditor majoritar al debitoarei falite.
Din conţinutul acestor hotărâri rezulta cu claritate ca administratorului statutar, deţinător
al unei ipoteci înscrise în cartea funciară pe aceste bunuri, i-a fost solicitat acordul și, de
asemenea, s-a înregistrat refuzul său.
În atare circumstanţe, în care subscrisa a făcut toate demersurile posibile pentru notarea
promisiunii, operaţiune pentru care nu s-a înregistrat acordul reprezentantului promitentei-
vânzătoare, tribunalul urma a reține că însăşi culpa pentru neîndeplinirea obligaţiei este
transferată în sarcina debitoarei „Y”, care, cu intenţie, a refuzat să îşi dea acordul în vederea
înscrierii promisiunii, urmărind probabil, încă din 2012, poziţionarea societăţii apelante în
imposibilitatea de a cumpăra bunurile.
Trecând peste aceste susţineri, pe deplin dovedite, prima instanţa reține totuşi
neîndeplinirea condiţiei de notare în cartea funciară a promisiunii.
Separat de faptul că închirierea a fost un contract consensual, care se încheie valabil prin
simplul acord de voinţă al părţilor, iar forma scrisă este prevăzută doar pentru dovada raportului
juridic, pretinderea datei certe a înscrisului apare ca fiind o condiţie suplimentară, impusă de
instanţă, sub forma adăugării la lege.
Or, acolo unde legea nu distinge, nu se poate aplica prin analogie un termen prevăzut de
un alt act normativ, întrucât s-ar adăuga la lege.
Prin dată certă se înţelege data calendaristică ce marchează momentul din care existența
unui înscris sub semnătură privată nu mai poate fi contestată de către terţi și care este considerată
a fi pentru aceştia adevărata dată a acelui înscris.
Art. 1182 Cod civil prevede condiţiile de încheiere a unui contract. De asemenea, tot
Codul civil enumeră limitativ următoarele criterii, în funcţie de care se poate stabili data certă a
oricărui înscris sub semnătură privată, anume prin:
a) înfăţişarea înscrisului, în orice scop, la o instituţie publică, situaţie în care acel înscris
dobândeşte ca dată certă data prezentării lui la instituţia respectivă;
b) înregistrarea înscrisului într-un registru public anume destinat (de exemplu, registrele
existente la instanţele judecătoreşti sau cele de intrare-ieşire de la alte organe de stat etc.), caz în
care acel înscris dobândeşte ca dată certă data înregistrării;
c) menţionarea înscrisului în cuprinsul unui act sau document oficial întocmit de o
persoană îndeplinind o funcţie publică, dacă a fost făcută în aşa fel încât înscrisul respectiv va
avea ca dată certă data actului sau documentului conţinând menţiunea privitoare la existenţa sau
conţinutul său;
d) încetarea din viaţă a oricăreia dintre persoanele semnatare ale înscrisului, situaţie în
care înscrisul respectiv va avea ca dată certă data la care s-a produs decesul semnatarului;
e) întocmirea de către notarul public, la cerere, a unei încheieri speciale prin care se
atribuie data certă unui anume înscris, caz în care acel înscris primeşte ca dată certă data stabilită
prin această încheiere.
Există însă şi alte împrejurări prin referire la care s-ar putea stabili data certă a unui
înscris, ca, de exemplu, survenirea unei maladii care produce paralizarea totală a mâinilor unuia
dintre semnatarii acelui înscris; o atare împrejurare creează o puternică prezumţie că la data
declanşării paraliziei înscrisul respectiv fusese deja întocmit. Principalul efect al datei certe este
că, din momentul stabilirii ei, înscrisul respectiv dobândeşte opozabilitate faţă de terţi. Prin terţi,
în acest context, se desemnează numai persoanele care au dobândit drepturi de la părţile
contractului şi care pot fi prejudiciate prin eventuala schimbare a datei reale a actului respectiv,
în această categorie de persoane nu se includ succesorii universali şi cu titlu universal, ei
substituindu-se în drepturile şi obligaţiile autorului lor; fac excepţie moştenitorii rezervatari, dar
numai în măsura în care le este atinsă rezerva, prin acte cu titlu gratuit; în această materie regula
este că au calitatea de terţi numai dobânditorii de drepturi cu titlu particular, ca, de exemplu,

38
cumpărătorul, legatarul etc. în ipoteza vânzării lucrului închiriat, cumpărătorului nu îi sunt
opozabile decât contractele de închiriere consimţite de vânzător, care au dată certă anterioară
vânzării. Au calitatea de terţi şi creditorii părţilor, ori de câte ori ei invocă drepturi proprii.
Față de dispoziţiile legale menţionate – a căror necunoaştere nu poate fi invocată –
rezultă, în mod evident, că motivele reţinute în hotărâre nu se circumscriu niciunui caz de lipsă a
datei certe a înscrisului – contract de închiriere.
Contractul de închiriere a dobândit data certă la momentul înregistrării sale într-un
registru public, în speţă la data formulării, de către SC „X” SA, a cererii de notare a promisiunii
în cartea funciară, a imobilelor (anul 2012). De asemenea, contractul a fost legalizat la biroul
notarului public, la data de 17.02.2012.
Din observarea probelor produse de „X” SRL, în privinţa exclusivă a condiţiei prevăzute
la lit. d) din art. 131 al Legii nr. 85/2014, instanţa reține că neînscrierea promisiunii în cartea
funciară a bunurilor s-a datorat în totalitate refuzului „Y” SRL de a-și exprima acordul, prin
reprezentantul său statutar, fapt ce transferă culpa în sarcina debitoarei-falite.
Or, în circumstanţele arătate și dovedite, debitoarea din cauză nu se poate prevala, în
apărare, de propria-și culpă.
Față de toate considerentele mai sus-expuse, apelanta solicită instanţei de apel
reaprecierea tuturor probelor administrate, urmând a se dispune, în consecinţa, schimbarea în tot
a hotărârii tribunalului, admiterea cererii și obligarea Consorţiului de Lichidatori al „Y” SRL la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, cu privire a bunurile
menţionate în acţiune.
În temeiul art. 453 alin. 1) C.proc.civ., precum și al principiului culpei procesuale,
debitoarea este obligată la suportarea cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.
Lichidatorul a formulat întâmpinare la apelul formulat de reclamanta SC „X” SRL
solicitând respingerea apelului.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi
lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea apreciază că apelul este nefondat,
tribunalul stabilind corect situaţia de fapt şi aplicând judicios dispoziţiile legale relevante,
potrivit considerentelor ce urmează:
Apelanta a criticat în cauză modul de aplicare a dispoziţiilor art. 131 din Legea nr.
85/2014, prima instanţă neluând în considerare că dispoziţiile de specialitate sunt cele ale
contractului de închiriere, prioritare fiind clauzele contractului de închiriere în raport cu
dispoziţiile legii insolvenţei, prin prisma adaptării acestora la situaţia particulară a părţilor.
Curtea apreciază că aceste apărări nu pot fi primite, întrucât principiile fundamentale ale
dreptului contractelor pot fi încălcate cu scopul de a asigura mijloacele veritabile de redresare a
debitorului insolvent, procedura insolvenţei prevăzând reguli clare, stricte în situaţiile în care
averea debitorului este diminuată astfel încât să se evite agravarea situaţiei acestuia, concomitent
cu neafectarea intereselor celorlalţi creditori.
Este de subliniat că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe
dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 85/2014, astfel încât a solicitat expres aplicarea acestor
dispoziţii legale. Or, pe această cale nu pot fi invocate clauze din contractul părţilor care sunt în
contradicţie cu procedura insolvenţei sau prevăd alte condiţii decât cele prevăzute de art. 131 din
Legea nr. 85/2014.
Criticile care fac referire la condiţia prev. de art. 131 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2014
nu vor fi analizate, întrucât prima instanţă nu şi-a întemeiat soluţia pe neîndeplinirea acestei
condiţii, ci doar a celor prevăzute de art. 131 alin. 1 lit. b) şi d).
În ce priveşte condiţia prevăzută de art. 131 alin. 1 lit. b) din lege, apelanta aduce în
discuţie operaţiunea închirierii şi relaţiile anterioare dintre părţi, cu accent pe valoarea contabilă
de la data închirierii, aspecte care generează inaplicabilitatea dispoziţiilor legale menţionate.
Curtea nu împărtăşeşte această opinie motivat de faptul că luarea în considerare a convenţiei
părţilor are drept consecinţă eludarea dispoziţiilor legale şi reţine că prin astfel de clauze nu pot
fi înlăturate de la aplicare dispoziţiile respective, cu atât mai mult cu cât au fost invocate ca
temei al cererii de chemare în judecată. Operaţiunea închirierii nu are nici un efect asupra

39
promisiunii de vânzare cumpărare, în cauza de faţă, atât practicianul în insolvenţă cât şi
administratorul special al debitoarei semnalând aspecte care pun sub semnul întrebării chiar
executarea cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale în ce priveşte plata chiriei lunare, cât şi
modalitatea în care a fost încheiat actul adiţional din 12.04.2010 prin care se prevăd condiţii
deosebit de dezavantajoase pentru debitoarea SC „Y” SRL. Ca atare, dispoziţia din actul
adiţional precizat prin care se prevede opţiunea reclamantei apelante de a cumpăra imobilele din
contract la o valoare care nu va depăşi 20% din valoarea contabilă a bunurilor la data încheierii
contractului de închiriere – 1.04.2010 – nu are forţă derogatorie astfel încât să lipsească de
eficienţă dispoziţiile art. 131 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 85/2014.
Nici criticile privind lipsa culpei în neîndeplinirea condiţiei prev. de art. 131 alin. 1 lit. d)
nu pot fi primite, întrucât impedimentul de notare în carte funciară a promisiunii de vânzare-
cumpărare a fost generat de comportamentul reclamantei care nu a procedat de îndată la
înscrierea în cartea funciară – chiar la data încheierii convenţiei care atestă promisiunea de
vânzare-cumpărare. Mult mai târziu, la un interval de doi ani de la încheierea convenţiei,
reclamanta a efectuat demersuri pentru notarea promisiunii de vânzare-cumpărare întâmpinând
opoziţia creditorului ipotecar al debitoarei. Or, obligaţia notării în Cartea funciară a promisiunii
de vânzare-cumpărare îndeplineşte condiţia publicităţii şi naşte opozabilitatea faţă de terţi, chiar
de la momentul intervenirii acestei promisiuni. Dreptul de ipotecă a fost înscris la 8.09.2010,
prin urmare, la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare – 12.04.2010 – nu exista
nici un impediment pentru notare în cartea funciară a imobilelor. Pe de altă parte, nu se poate
imputa culpa celui ce a îndeplinit condiţiile de publicitate cu privire la dreptul său de ipotecă şi
care are tot interesul de a îşi valorifica drepturile de creanţă, în contextul în care înscrierea
promisiunii de vânzare-cumpărare a fost solicitată cu o dată anterioară şi era de natură a afecta
drepturile creditorului ipotecar. Toate acestea trebuie privite în contextul în care administratorul
statutar al debitoarei – creditor ipotecar – a făcut apărări ample prin care a invocat că nu a avut
cunoştinţă nici un moment de existenţa actului adiţional în care s-a consemnat promisiunea de
vânzare-cumpărare.
Pentru motivele expuse şi reţinând că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt şi a
aplicat judicios dispoziţiile legale relevante, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C.proc.civ.,
a respins apelul păstrând sentinţa apelată.

I.4. Legi speciale

I.4.1. Legea nr. 10/2001

6. Legea 10/2001. Cerere privind atribuirea unui bun în compensare. Posibilitatea

părţii de a combate în instanță absența unei oferte de atribuire a unor bunuri în echivalent din
partea entităţii notificate. Caracterul disponibil al bunului atribuit în compensare

Cuprins pe materii: Drept civil

Indice alfabetic: Atribuire bun în compensare
Temei de drept: art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 1-7 din HG nr. 250/2007,
Legea nr. 165/2013.

Potrivit pct. 53 din considerentele Deciziei nr. 12/14.05.2018 pronunţată de Înalta Curte
de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, faptul că, potrivit art. 22 ind. 1 din HG nr.
89/2014, inițiativa oferirii bunurilor în echivalent aparține entității notificate, nu înseamnă
lipsirea persoanei interesate de posibilitatea și dreptul de a combate în instanță absența unei

40
asemenea oferte, în ipoteza în care ea face dovada, în mod neechivoc, că este vorba de un abuz
sau, pur și simplu, de o listă defectuos întocmită.
Pentru stabilirea caracterului bunului ca bun disponibil, trebuie avute în vedere
dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale HG nr. 250/2007, ale Legii nr. 165/2013, potrivit cu care
bunul trebuie să fie deţinut de pârâţi şi trebuie să se afle în circuitul civil. De asemenea, se
impune a se verifica dacă bunul este inclus în amenajări de utilitate publică deja efectuate sau în
curs de efectuare şi dacă, fiind liber, dar cu amenajări de utilitate publică aprobate, aceste
investiţii sunt necesare unităţii deţinătoare. În plus, trebuie verificată destinaţia actuală a
terenului, pentru a nu fi afectate căile de acces.
Certificatul de urbanism, ca act de informare cu privire la condiţiile de construire, nu
este de natură a indisponibiliza terenul, făcând doar dovada intenţiei pârâţilor de a edifica în
zonă aceste construcţii, precum şi a demersurilor realizate în concretizarea acestei intenţii.
Pentru a fi considerat teren indisponibil în sensul Legii nr. 10/2001, intenţia de edificare
de grădiniţe/creşe pe acest teren trebuie,însă, dublată de probarea împrejurării că aceste
construcţii sunt de utilitate publică şi, în plus, absolut necesare unităţii teritoriale pe acest
amplasament.
Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă, Decizia civilă nr. 45/6.02.2020

Prin sentinţa civilă nr. 1556/18.09.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă, a
fost respinsă ca nefondată contestaţia reclamantei X formulată împotriva Dispoziţiei Primarului,
prin care s-a solicitat anularea acestei dispoziţii şi atribuirea unui bun în compensarea terenului
de 5100 mp, preluat abuziv de statul roman.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că susţinerea reclamantei potrivit cu care
municipiul are bunuri în proprietate este nereală. Sfera bunurilor aflate în proprietatea
municipiului nu se identifică cu sfera bunurilor destinate procedurii compensării reglementată de
art. 1 alin (2) din Legea nr. 165/2013. Bunurile proprietatea municipiului pot constitui bunuri
pentru compensare în măsura în care au fost destinate acestei proceduri printr-un act de
dispoziţie în acest sens al proprietarului lor. Acesta este sensul exprimării legiuitorului odată cu
redactarea art. 221 alin. (5) din Normele din 19 iunie 2013 de aplicare a Legii nr. 165/2013
aprobate prin HG nr. 401/2013.
Prin urmare, tribunalul a stabilit că cererea de obligare a unității administrativ-teritoriale
şi a Consiliului local la emiterea actelor administrative de trecere a bunului din patrimoniul
unității administrativ-teritoriale sau al Consiliului local în patrimoniul reclamantei, tinde la
extinderea sferei de analiză şi de dispoziţie pe care Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr.
165/2013 o presupune.
Dacă aceste legi dau în competenţa instanţei, în procedura de exercitare a controlului
jurisdicţional, legalitatea deciziilor/dispoziţiilor asupra măsurilor reparatorii solicitate la care
titularul notificării este îndreptățit, exercitarea acestei atribuții de control nu poate merge până la
a dispune în privinţa modalităţii de administrare a patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale
în care se află bunul obiect al notificării.
Atunci când se solicită obligarea unității administrativ-teritoriale şi a Consiliului local la
emiterea actelor administrative de trecere a bunului din patrimoniul unității administrativ-
teritoriale sau al Consiliului local în patrimoniul reclamantei se solicită, practic, intervenţia
instanţei în actul de decizie al acestora asupra administrării bunurilor aflate în proprietatea
municipiului Iași, deşi legile reparatorii pe temeiul cărora reclamanta a învestit instanţa nu
înscriu proceduri în acest sens.
Tribunalul a concluzionat că, faptul că legea reglementează posibilitatea de atribuire în
compensare de bunuri dintr-o masă de bunuri destinate special acestui scop, însă inexistentă în
speţă, limitează posibilitatea instanţei de a cerceta întrunirea condițiilor legale pentru acordarea
de bunuri în compensare la datele reale ale litigiului, configurate de inexistența unor bunuri
destinate compensării, fără a fi posibilă pronunțarea de obligaţii în această materie în sarcina

41
unității administrativ-teritoriale şi a Consiliului local, subiecte de drept în privinţa cărora legea
specială reparatorie nu înscrie nicio sarcină, aşa cum corect invocă aceştia prin întâmpinare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta X, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor și apărărilor formulate în
cauză, instanța de control judiciar constată că apelul este întemeiat pentru următoarele
considerente:
Prin Dispoziţia Primarului s-a propus acordarea către reclamantă de despăgubiri în
temeiul legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor
preluate în mod abuziv de către stat, Legea nr. 247/2005, pentru imobilul construcţie şi teren în
suprafaţă de 5100 mp, ce a fost situat în Iaşi. Totodată, s-a respins cererea de acordare de
despăgubiri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru motivul că Legea nr. 10/2001 nu
prevedea posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti pentru situaţiile în care restituirea în
natură nu este posibilă.
În temeiul art. II alin. 1 din Legea nr. 368/2013, pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 165/2013, reclamanta a solicitat Primarului returnarea dosarului înregistrat la Secretariatul
Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea restituirii în natură sau prin
compensare cu alte bunuri.
Prin Dispoziţia Primarului s-a respins cererea reclamantei de restituire în natură a
imobilului din Iaşi, motivat de faptul că terenul este afectat de detalii de sistematizare, respectiv
bloc de locuinţe, spaţiu verde şi alee betonată. S-a respins cererea de acordare în compensare a
unor bunuri, motivat de faptul că municipiul nu deţine bunuri susceptibile de a fi acordate în
compensare pentru imobile a căror restituire în natură nu este posibilă.
Împotriva acestei dispoziţii, reclamanta a formulat contestaţie pe rolul Tribunalului,
solicitând acordarea unui bun în compensare şi invocând, în esenţă, că municipiul deţine bunuri
susceptibile de a fi acordate în compensare pentru imobile a căror restituire în natură nu este
posibilă, dar în mod abuziv nu le menţionează pe lista bunurilor, întocmită conform HG nr.
401/2013.
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, reţinând că pârâţii nu deţin bunuri cu
destinaţia specială de a fi acordate în compensare pentru imobile a căror restituire în natură nu
este posibilă şi că instanţa nu poate exercita un control în privinţa modalităţii de administrare a
patrimoniului unităţii administrativ teritoriale în care se află bunul obiect al notificării, în lipsa
unei proceduri legale reglementate în acest sens.
Reclamanta a promovat apel, susţinând că instanţa are competenţa şi posibilitatea de a
verifica operaţiunea de identificare şi întocmire a listei cu bunuri disponibile pentru a fi atribuite
în compensare, or, pârâţii nu au dovedit că au respectat procedura administrativă conform HG nr.
250/2007, în fapt municipiul deţinând bunuri care ar putea avea acest regim. A invocat apelanta
Decizia nr. 25/2016 a ICCJ, apreciată de prima instanţă neincidentă cauzei.
Curtea constată că în mod judicios prima instanţă a observat că Decizia nr. 25/2016 a
ICCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu are relevanță în soluționarea
prezentei cauze, deoarece prin această decizie instanța supremă a statuat asupra bunurilor care
pot fi oferite în compensare pentru imobilele notificate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu
excluderea de la aplicare a prevederilor art. 12 din Legea nr. 165/2013. Or, în speță, nu se
contestă dreptul reclamantei de a beneficia de compensare pentru imobilul deţinut, ci s-a reținut
că unitatea administrativ-teritorială a refuzat în mod justificat această compensare.
În cursul soluționării apelului, ICCJ – Completul competent să judece recursul în
interesul legii a pronunţat Decizia nr. 12/14.05.2018, care are incidenţă şi în cauza de faţă,
decizie potrivit cu care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Legea
nr. 165/2013 coroborate cu art. 22 ind. 1-22 ind. 3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013,
aprobate prin HG nr. 401/2013 și nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare și alte bunuri decât
cele menționate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza
Legii nr. 10/2001 republicată și modificată, dacă persoana îndreptățită face dovada caracterului
disponibil al acestora.

42
 În considerentele deciziei instanței supreme, la pct. 63, se rețin următoarele: ,,Astfel, a
accepta că doar unitatea deținătoare poate acorda bunuri în compensare în procedura
administrativă înseamnă a accepta că doar una dintre măsurile de reparație prevăzute de legea
specială scapă controlului unei instanțe și este lăsată exclusiv la latitudinea acestei unități, iar un
aspect esențial al unei cauze particulare deduse judecății – cel al demonstrării existenței unor
bunuri disponibile ce ar putea fi oferite în echivalent – nu poate fi dezbătut și probat într-o
procedură judiciară în care contestația poartă asupra unor chestiuni și obligații cu caracter civil,
cum este dreptul de proprietate, ce formează chiar domeniul de aplicabilitate al dreptului la un
proces echitabil”.
Aşadar, în situația în care entitatea deținătoare nu a întocmit deloc situația bunurilor
disponibile sau a întocmit o astfel de listă, însă a menţionat că nu există bunuri de oferit în
compensare sau bunurile menţionate sunt neatractive, în condițiile în care a fost învestită cu
solicitarea de acordare de bunuri în compensare, persoana îndreptățită are deschisă calea de a
apela la instanțele judecătorești, care au abilitatea de a verifica, sub aspectul legalității, măsurile
dispuse în faza procedurii prealabile (pct. 56 din Decizia nr. 12/2018 a ICCJ).
În concluzie, faptul că, potrivit art. 22 ind. 1 din HG nr. 89/2014, inițiativa oferirii
bunurilor în echivalent aparține entității notificate nu înseamnă lipsirea persoanei interesate de
posibilitatea și dreptul de a combate în instanță absența unei asemenea oferte, în ipoteza în care
ea face dovada, în mod neechivoc, că este vorba de un abuz sau, pur și simplu, de o listă
defectuos întocmită ( pct. 53).
În acest context, în faţa instanţei de apel au fost administrate probele cu înscrisuri,
expertiză topo-cadastrală şi evaluatorie, pentru identificarea şi verificarea situaţiei juridice a unor
terenuri despre care reclamanta a susţinut că sunt disponibile pentru acordarea în compensare.
Curtea constată că terenul reclamantei de 5100 mp din Iaşi, pentru care se solicită
acordarea de alt imobil în compensare a fost evaluat de expert la 137.700 euro, potrivit Grilei
Notarilor Publici din anul 2013, anul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Cu privire la terenul solicitat în principal de reclamantă, în suprafaţă de 2374 mp, situat
în Iaşi, valoarea este 137.700 euro, stabilită tot conform expertizei; expertul a identificat acest
teren ca făcând parte din domeniul privat al municipiului și a constatat că nu este înscris în cartea
funciară, nu este afectat de construcţii sau lucrări de interes public, nu face parte din Registrul
spaţiilor verzi, nu face parte din domeniul public al statului, nu este în administrarea unor
instituţii publice, nu face obiectul unor proiecte publice aprobate, nu este indisponibilizat pentru
obiective de interes public prin act normativ.
Pârâţii au formulat obiecţiuni la expertiză, susţinând că terenul nu este disponibil pentru
compensare, întrucât pentru acest teren a fost emis certificatul de urbanism în scopul PUZ -
Construire grădiniţă şi creşă; că proiectul este parte a unui program amplu, de construire a cinci
creşe, pentru care a fost elaborată documentaţie tehnică, fiind aprobate referatul de necesitate,
angajamentul bugetar global, propunerea de angajare a unor cheltuieli, referat de includere în
programul anual al achiziţiilor publice, tema de proiectare, caietul de sarcini etc. a fost publicat
în SEAP anunţul de participare simplificat la licitaţia având ca obiect „Servicii de proiectare şi
asistenţă tehnică din partea proiectantului aferente obiectivului proiectare pentru construirea a
cinci creşe”. Depune în susţinerea acestor invocări înscrisuri şi invocă decizia civilă nr.
6928/7.10.2011 a ICCJ, cu privire la noţiunile de teren liber şi teren disponibil.
Curtea constată că, pentru stabilirea caracterului bunului ca fiind disponibil sau nu,
trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale HG nr. 250/2007, ale Legii nr.
165/2013: bunul trebuie să fie deţinut de pârâţi, să fie în circuitul civil - 1.7 din HG, ambele
aceste condiţii fiind îndeplinite.
De asemenea, se impune verificarea bunului sub aspectul dacă este inclus în amenajări de
utilitate publică, deja efectuate sau în curs şi dacă, fiind liber, dar cu amenajări de utilitate
publică aprobate, aceste investiţii sunt necesare unităţii deţinătoare.
În plus, trebuie verificată destinaţia actuală a terenului, pentru a nu afecta căile de acces.
Potrivit HG nr. 250/2007, „Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi
rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele

43
de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de
comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii
verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele”.
Curtea constată că se impune coroborarea probatoriilor administrate şi verificarea
relevanţei înscrisurilor prezentate de părţi.
Pentru început, Curtea constată că terenul este liber de construcţii şi face parte dintr-o
suprafaţă mai mare, care este situată în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, fiind
cuprinsă în anexa la Hotărârea Consiliului Local.
Cu privire la acest imobil, în cursul judecăţii în faţa instanţei de apel, pârâţii, la
solicitarea Curţii, au comunicat o situaţie elaborată de Direcţia Arhitectură şi Urbanism, Direcţia
de Evidenţă a Patrimoniului Public şi Privat, Direcţia Implementare Strategie Integrată de
Dezvoltare Urbană din cadrul Primăriei, cu privire la situaţia juridică, disponibilitatea şi
destinaţia urbanistică, arătând că terenul este în domeniul privat al municipiului, are regim
urbanistic UTR CB 7- zona funcţiunilor publice de importanţă municipală şi supramunicipală;
pentru acest amplasament în cadrul Strategiei Integrate de Dezvoltare Urbană 2015-2030 a Zonei
Metropolitane Iaşi, sunt prevăzute parcări colective în zona centrală în arealul dintre străzi,
urmărind descongestionarea circulaţiei desfăşurate pe malul stâng şi a zonei centrale a oraşului.
În opinia exprimată de pârâţi, acest obiectiv strategic a rezultat din concluziile Planului de
Mobilitate Urbană Durabilă pentru Polul de Creştere
Ulterior, în obiecţiunile la expertiză, pârâţii au susţinut că terenul este necesar construirii
unor creşe şi grădiniţe.
Mai observă Curtea că reclamanta a depus la dosarul cauzei un proiect de hotărâre din
2018, prin care Consiliul local al Municipiului dorea efectuarea unui schimb între acest teren şi
un alt imobil, dar şi că a existat o solicitare din 12.02.2018, prin care această instituţie a cerut
trecerea terenului în domeniul public al statului şi constituirea unui drept de administrare.
Mai mult chiar, în dosarul Tribunalului Suceava, prin sentinţă, s-a dispus acordarea către
reclamanţii din acea cauză a suprafeţei de 1825 mp, situată în aceeaşi zonă, constatându-se prin
expertiză că este disponibilă. Sentinţa Tribunalului Suceava a rămas definitivă prin respingerea
apelului, potrivit deciziei Curţii de Apel Suceava.
Chestiunea supusă analizei este aceea dacă terenul poate fi considerat indisponibilizat,
servind unui interes public, dacă: este cuprins în Strategia Integrată de Dezvoltare Urbană 2015-
2030, are regimul urbanistic UTR CB 7 şi dacă sunt efectuate demersuri pentru construirea unor
creşe şi grădiniţe.
În Strategia Integrată de Dezvoltare Urbană 2015-2030, sunt menţionate parcări colective
în zona centrală, grad maturitate: idee, conform PMUD (Plan de Mobilitate Durabilă pentru
Polul de Creştere), care, la rândul lui, prevede aceleaşi parcări, pentru perioada de implementare
2019-2023. Curtea constată că, pe lângă faptul că prezentarea bunului este generică, fără arătarea
exactă a terenului, planul pârâţilor, aflat la momentul întocmirii Strategiei menţionate în faza de
idee, nu mai este menţinut, deoarece, după promovarea acţiunii de faţă şi a apelului, după chiar
efectuarea expertizei în cauza de faţă, pârâţii emit acte prin care arată intenţia de a construi pe
teren creşe şi grădiniţe, renunţându-se astfel la ideea parcărilor. Pe cale de consecinţă, faptul că
terenul în cauză a fost cuprins într-un plan anterior pentru efectuarea unor parcări colective nu
este de natură a considera terenul indisponibil.
Potrivit copiei de pe reglementările de urbanism depuse de pârâţi (…), pentru regimul
urbanistic UTR CB 7 există condiţionări şi recomandări referitoare la utilizarea funcţională, la
amplasarea echipării şi conformării clădirilor, amplasarea şi înălţimea clădirilor, zonele cu astfel
de regim conţinând zone şi subzone cu locuinţe şi echipamente publice, dar acestea nu determină
indisponibilizarea imobilului, ci respectarea anumitor condiţionări la folosirea lui. Potrivit PUZ
aprobat pentru zonă, este permisă construirea de locuinţe colective, spaţii comerciale etc., aşadar,
terenul nu este scos din circuitul civil.
Pentru acest imobil s-a emis certificatul de urbanism în scopul PUZ - Construire creşă şi
grădiniţă, ca urmare a cererii adresate de Municipiu, prin Direcţia Implementare Strategie
Integrată de Dezvoltare Urbană, în data de 17.07.2019. Curtea consideră că certificatul de

44
urbanism, ca act de informare cu privire la condiţiile de construire, nu este de natură a
indisponibiliza terenul. El face dovada intenţiei pârâţilor de a edifica în zonă aceste construcţii,
precum şi a demersurilor realizate în concretizarea acestei intenţii.
Curtea este de opinie însă că, pentru a fi considerat teren indisponibil în sensul Legii
10/2001, intenţia de edificare de grădiniţe/creşe pe acest teren trebuie dublată de probarea
împrejurării că aceste construcţii sunt de utilitate publică şi, în plus, absolut necesare unităţii
teritoriale pe acest amplasament. Or, acestea nu au fost probate.
Pentru aceste construcţii, nu există la momentul de faţă nici măcar autorizaţie de
construire, intenţia pârâţilor fiind în faza certificatului de urbanism, iar edificarea lor pe acest
spaţiu nu a fost argumentată din perspectiva caracterului de utilitate publică, absolut necesară pe
acest amplasament.
Curtea observă că, deşi s-a susţinut că terenul era cuprins în Strategia Integrată de
Dezvoltare Urbană 2015-2030 ca zonă de parcare colectivă, destinaţia terenului a fost modificată
de pârâţi în zonă pentru grădiniţă/creşă, numai după ce expertul topo cadastral a efectuat
expertiza în prezenta cauză, toată documentaţia datând ulterior acestui moment. Pe de altă parte,
împrejurarea că pârâţii au avut în vedere un schimb de terenuri privind această suprafaţă, denotă
că terenul nu este indisponibil, ci în circuitul civil.
Curtea constată, aşadar, că terenul în litigiu nu este amenajat ca loc de parcare ori
potențial amenajabil ca atare, nu este cuprins în planuri de sistematizare, nu are edificată pe el
vreo construcţie (grădiniţă, creşă), iar intenţia de amplasare a unei astfel de construcţii nu este
dublată de documentaţii anterioare care să statueze indisponibilizarea terenului pentru destinaţia
de construcţii de utilitate publică, astfel încât situaţia juridică actuală a terenului nu constituie un
impediment pentru acordarea lui în compensare.
Pe cale de consecinţă, pârâţii nu şi-au respectat obligaţia de includere a bunurilor
disponibile de a fi acordate în compensare pe o listă cu această destinaţie, deşi această obligaţie
le revenea în mod imperativ, ca entitate deţinătoare, în temeiul art. 1 alin. (5) din Legea nr.
10/2001 şi dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.
Faţă de aceste considerente, Curtea constată că nu se mai impune verificarea situaţiei
juridice a terenurilor solicitate în subsidiar.
În baza art. 480 C.proc.civ., Curtea admite apelul declarat de reclamantă împotriva
sentinţei pe care o schimbă în tot, în sensul că admite acţiunea formulată şi acordă reclamantei,
în compensare, suprafaţa de teren identificată prin expertiză.

7. Noțiunea de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001. Condiții și efecte.

Stabilirea, cu caracter definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, anterioară apariției Legii
nr. 10/2001, a calității de proprietar asupra terenului în favoarea unui terț

Cuprins pe materii: Drept civil. Restituirea imobilului în natură, în temeiul Legii nr.
10/2001
Indice alfabetic: unitate deținătoare
Temei de drept: art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001

În contestația formulată împotriva deciziei de restituire a imobilului în natură, instanța

trebuie să verifice dacă, atât la momentul notificării, cât și al emiterii deciziei, intimata deținea
calitatea de unitate deținătoare.
Astfel, dacă o hotărâre definitivă statuează cu autoritate de lucru judecat, în raporturile
dintre părţile implicate, că în baza titlului de proprietate eliberat de Comisia judeţeană de fond
funciar Iași în procedura Legii nr. 18/1991, titularul titlului este, cel mai târziu de la data
eliberării actului de proprietate, proprietar al terenului pentru care s-a cerut restituirea în
natură, de o alta persoană, în baza Legii nr. 10/2001, unitatea căreia i-a fost adresată

45
notificarea, nu poate emite o decizie de acordare de despăgubiri, invocând o pretinsă calitate de
proprietar contrazisă de hotărârea definitivă invocată de părți.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 360/29.07.2020

Prin sentinţa civilă nr. 1400/19.09.2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a respins ca
nefondată contestaţia formulată de reclamantul CD în contradictoriu cu pârâta universitatea.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatorul CD a solicitat cu notificarea nr. xxx din 1.11.2001 restituirea imobilului
teren în suprafaţă de 655 mp teren situat în Iași, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru acelaşi teren, autoarea contestatorului din speţă, CR, a urmat procedura prevăzută
de Legea nr. 18/1991. În calitate de moştenitor al acesteia, CD a formulat la rândul său cerere
(nr. 68555/19.09.2005) şi plângere împotriva Ordinului Prefectului jud. Iași nr. nr. 884/8.09.2008
cu referire la aceeaşi suprafaţă de teren. În cercetarea acestei plângeri Judecătoria Iași a
pronunțat sentinţa civilă nr. 7760/5.06.2009 prin care a dispus respingerea ei, reţinând că nu sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru restituirea terenului raportat la împrejurarea că
terenul în suprafaţă de 654,50 mp solicitat a fi restituit este în prezent în perimetrul Grădinii
Botanice Iași, amenajare de utilitate publică, declarată arie protejată cu statut de rezervaţie
naturală, conform Hotărârii nr. 8/22.06.1994 a Consiliului Județean Iași.
Prin contestaţia formulată se critică exclusiv situaţia de fapt în raport de care a fost
determinată neîndreptățirea contestatorului la restituirea în natură, adică apartenenţa terenului la
parcul dendrologic al grădinii botanice.
Această situaţie de fapt a fost reconfirmată însă cu probatoriul administrat în cauză. S-a
reţinut din raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar, raport avizat OCPI, că suprafaţa de
teren ce face obiectul notificării, de 655 mp, se află în interiorul parcului dendrologic Grădina
Botanică Iaşi. Ca urmare, contestarea acestui fapt de către titularul notificării este nefondată,
analizată fiind şi în raport de împrejurarea că terenul solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 se
suprapune cu suprafaţa de 1884 mp (nr. cadastral 18372 - proprietar PC), aspect care nu are
relevanţă în materia îndreptățirii reclamantului la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr.
10/2001. Aceasta întrucât cercetarea îndreptățirii reclamantului la măsurile reparatorii pentru
terenul in suprafaţă de 655 mp se realizează în raport de regimul juridic al terenului la data
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001; or, toate menţiunile privind cartea funciară nr. 18372
indică acte juridice întocmite ulterior anului 2001. Chiar dacă terenul în litigiu se suprapune cu
terenul pentru care s-a deschis cartea funciară nr. 148645 în beneficiul unui terţ, acest fapt nu
înlătură concluzia probatoriului administrat potrivit căreia suprafaţa de teren obiect al notificării
este integrată în suprafaţa ce constituie parcul dendrologic al Grădinii Botanice Iași, ale cărui
limite au fost determinate – potrivit răspunsului la obiecţiuni şi în raport de constatările
expertului tehnic desemnat în dosarul nr. XX11/110/2010 al Tribunalului Bacău. Instanţa este
ținută să analizeze criticile reclamantului în raport de datele rezultate din probatoriul administrat
nemijlocit cu privire la aspectul criticat, adică apartenenţa terenului la aria parcului dendrologic
al Grădinii Botanice. S-a demonstrat că această apartenenţă este reală, pe baza prelucrării
ştiinţifice a măsurătorilor realizate de expert, raportul de expertiză fiind avizat OCPI, ceea ce
conferă certitudinea corectitudinii datelor aici înscrise şi a compatibilităţii lor cu sistemul
coordonatelor topo-cadastrale ale municipiului Iași în care se integrează.
A reţinut tribunalul că prin contestaţie s-au adus critici exclusiv cu referire la apartenenţa
terenului în suprafaţă de 655 mp la perimetrul parcului dendrologic al Grădinii Botanice nu şi cu
privire la consecințele desprinse din acest fapt în condiţiile Legii nr. 10/2001 de către intimată
odată cu adoptarea Deciziei nr. 23/5.03.2015. Contestatorul solicită restituirea în natură ca efect
al stabilirii faptului că terenul notificat este extern limitelor parcului dendrologic al grădinii
botanice.
Caracterul nefondat al criticilor expuse prin contestaţie a fost argumentat, prin urmare
tribunalul stabileşte nefondată contestaţia.

46
 Suplimentar, tribunalul a stabilit totuşi că prin decizia contestată s-a determinat corect
neîndreptățirea contestatorului la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 655 mp situată
în Iași, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Teza a doua a textului alin.
(2) stabileşte că pentru suprafaţa afectată spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit.
a)-f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul
localităţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi altor amenajări de
utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Terenul ce face obiectul notificării este intern perimetrului Grădinii Botanice Iaşi - Parc
Dendrologic.
Pentru motivele expuse contestația a fost respinsă a nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel CD solicitând, în principal, trimiterea cauzei
spre rejudecare la instanţa de fond şi, în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii.
În motivare a arătat că instanţa nu a motivat sentinţa, că sunt câteva rânduri scrise fără
legătură cu speţa, nu s-a evocat fondul.
Arată că terenul se afla în aria împrejmuită de intimată, însă nu se afla inclus în parcul
dendrologic, excede perimetrului Parcului dendrologic.
Arată că a formulat cerere de admitere probe – acte, martori, interogatoriu, expertiză – că
probele s-au respins parţial fără motivare, că a fost astfel lipsit de orice posibilitate de a dovedi
pertinența, utilitatea şi concludenta probelor solicitate.
Învederează că a solicitat repunerea cauzei pe rol şi instanţa a omis să se pronunţe asupra
cererii, că a respins cererea pe care a formulat-o privind introducerea în cauză a numitei PC.
Menţionează că rezultă din probatoriul administrat în cauză că a fost înşelat de intimată,
cum că terenul s-ar afla în deţinerea ei în toţi aceşti 16 ani, deşi s-a semnat procesul-verbal de
punere în posesie şi celelalte acte necesare reconstituirii funciare în favoarea altor persoane.
Era datoria instanţei de fond să lămurească cine este proprietar în pofida susţinerilor
intimatei; remarca consilierului juridic referitoare la neştiinţa sa privitor la reconstituirea funciară
este ridicolă şi periculoasă, dovedeşte că funcţionarii intimatei încearcă şi acum să ascundă reţeta
de a face bani cu terenurile.
Învederează că se impunea exercitarea rolului activ al instanţei civile în sensul că în acest
proces să se determine cine este proprietarul terenului pe care intimata a oferit despăgubiri, de
când şi cum a ajuns proprietar.
Universitatea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea în totalitate a
susţinerilor intimatului, ca fiind neîntemeiate şi nefondate, respingerea apelului şi menţinerea
sentinţei civile nr. 1400/2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi.
Faţă de primul motiv de apel, privind nemotivarea absolută a sentinţei, a arătat că instanţa
de fond a analizat în mod efectiv şi a procedat la o înlăturare, motivat şi argumentat, a criticilor
formulate în contestaţia intimatului, critici care vizează exclusiv apartenenţa terenului la parcul
dendrologic al grădinii botanice. Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că terenul în cauză a
făcut obiectul dosarului nr. XX17/245/2009 la Judecătoria Iaşi, în care se contestă ordinul
prefectului şi se solicită restituirea suprafeţei de 655 mp, cauza fiind soluţionată prin sentinţa
civilă nr. 7760/5.06.2009, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin respingerea plângerii petentului
formulată împotriva ordinului prefectului, constatându-se că terenul în suprafaţă de 654.50 mp,
solicitată a fi restituită, este în prezent în perimetrul grădinii botanice, amenajare de utilitate
publică, declarată arie protejată cu statut de rezervaţie naturală, conform Hotărârii nr.
8/22.06.1994 a Consiliului Judeţean Iaşi.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că imobilul teren situat în Iaşi, în suprafaţă
de 654,5 mp a fost trecut în administrarea universităţii prin Decretul nr. 62/20.03.1965 emis de
Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, privind exproprierea şi trecerea în proprietatea
statului, dându-se în administrarea universităţii în vederea executării de sere didactice pentru
Universitatea şi Institutul Agronomic din Iaşi şi luării unor măsuri pentru amenajarea grădinii
botanice.
Imobilul solicitat a fi restitui în natură este deţinut de universitate, dreptul real de
administrare directă constituit în patrimoniul Universităţii, ca administrator al unei componente

47
din domeniul public de interes naţional a fost întregit, odată cu apariţia Legii nr. 84/1995 (art.
166), în drept de proprietate, legea operând în fapt şi în drept o dezafectare de la domeniul public
a terenurilor aflate în administrarea instituţiilor de învăţământ superior şi o trecere a acestora în
proprietatea instituţiilor de învăţământ în discuţie, prin dispoziţia: „Baza materială a instituţiilor
de învăţământ superior (în care se includ şi grădinile botanice), astfel cum a fost ea definită în
art. 166 alin. 2 din Legea nr. 84/1995, este de drept proprietatea acestora.” Dispoziţiile legale
menţionate se completează în prezent cu prevederile art. 226 alin. 7 din Legea nr. 1/2011 a
educaţiei naţionale.
În susţinerea calităţii de proprietar a universităţii din Iaşi s-a emis, conform Legii nr.
84/1995, Ordinul nr. 4988/30.11.1999 al Ministerului Educaţiei Naţionale, prin care se dispune
intabularea dreptului de proprietate – imobile, terenuri, construcţii – care fac parte din baza
materială a universităţii şi în care este cuprinsă şi grădina botanică. Terenul în litigiu se regăseşte
la poziţia 133 (nr. tarla 132, nr. parcelă 4332, folosinţa: spaţiu verde) din Ordinul mai sus arătat.
Universitatea din Iaşi nu a reuşit să-şi valorifice, până în prezent, dreptul de a-şi intabula
dreptul de proprietate în cartea funciară pentru grădina botanică, deoarece, din anul 1991 şi până
în prezent, este în litigiu cu diverse persoane, care revendică suprafeţe de teren din perimetrul
grădinii botanice din Iaşi.
Faptul că terenul în litigiu se suprapune cu suprafaţa de 1884 mp (nr. cadastral 18372 -
proprietar PC) nu are relevanţă în materia îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatorii în
condiţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa de fond a constatat că, chiar dacă terenul în litigiu se suprapune cu terenul pentru
care s-a deschis cartea funciară nr. 148645 în beneficiul unui terţ, acest fapt nu înlătură concluzia
probatoriului administrat – înscrisuri şi expertiză tehnică-judiciară – potrivit căruia, suprafaţa de
teren, obiect al notificării, este integrată în suprafaţa ce constituie parcul dendrologic al grădinii
botanice şi că prin decizia contestată se stabileşte corect neîndreptăţirea intimatului la restituirea
în natură a terenului în suprafaţă de 655 mp, raport la dispoziţiile art. 10 alin. 2 din Legea nr.
10/2001.
Universitatea a aflat despre existenţa suprapunerii terenului în litigiu cu terenul pentru
care s-a deschis cartea funciară nr. 148645, în cursul derulării procesului la instanţa de fond, mai
exact la data când intimatul a depus la dosarul cauzei copia Cărţii funciare nr. 148645, cu
înscrisurile anexe. O dovadă în acest sens o constituie şi împrejurarea că, pe terenul pentru care
s-a deschis cartea funciară nr. 148645, nu există niciun semn distinctiv (gard, borne etc.) care să
nască îndoiala că acesta ar avea un alt deţinător decât grădina botanică, în al cărei perimetru
împrejmuit se află.
Decizia nr. 23/5.02.2015 a fost comunicată petentului prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, fiind primită de acesta în data de 09.02.2015. Intimatul insistă în a susţine
că nu a primit decizia nr. 23/5.02.2015, deşi aceasta i s-a fost comunicată inclusiv odată cu
întâmpinarea, după cum rezultă şi din opisul înscrisurilor anexate întâmpinării.
Faţă de cele arătate, a solicitat respingerea apelului formulat de către intimat.
Analizând sentinţa civilă apelată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale
incidente, Curtea de Apel reţine că apelul este întemeiat.
În fapt, contestatorul, în calitate de moştenitor al autoarei CR, a solicitat cu notificarea nr.
xxx/1.11.2001 restituirea imobilului teren in suprafaţă de 655 mp teren situat în Iași, în temeiul
Legii 10/2001.
Prin decizia nr. xx/05.03.2015 intimata universitatea a respins notificarea şi a propus
acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, despăgubiri în condiţiile legii speciale privind
regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către
stat pentru suprafaţa de 654,50 mp, în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. 2, 10 şi art. 26 din Legea
10/2001.
Astfel cum corect a notat instanţa de fond, prin contestaţia formulată se critică
apartenenţa terenului la parcul dendrologic al grădinii botanice, acesta fiind principalul argument
în fundamentarea deciziei intimatei de respingere a solicitării de restituire în natură.

48
 Apelantul invocă, în primul rând, lipsa motivării deciziei instanţei de fond, însă criticile
în acest sens nu se pot primi.
Notează Curtea că instanţa de fond a argumentat consistent, în fapt şi în drept, soluţia de
respingere a contestaţiei.
Astfel, pornind de la constatarea în sensul că s-a negat, în mod exclusiv, apartenența
terenului revendicat la parcul dendrologic grădina botanică şi având ca fundament probele
administrate în cauză – în principal fiind vorba despre raportul de expertiză întocmit în cauză de
expert, avizat de OCPI – a reţinut Tribunalul că în mod corect intimata a respins notificarea,
terenul aparţinând în fapt ariei protejate, parcul dendrologic grădina botanică astfel că, făcând
aplicarea prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta nu este îndreptăţit la restituirea
în natură. Instanţa de fond a argumentat, totodată, că este lipsită de relevanţă suprapunerea
cadastrală a terenului, sub aspectul consecinţelor juridice în privinţa reclamantului, dat fiind
amplasamentul terenului in zona protejată.
Suplimentar, a statuat Tribunalul Iaşi că prin decizia contestată s-a determinat corect
neîndreptățirea contestatorului la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 655 mp situată
în Iași, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, suprafaţa de teren fiind
afectată spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007
privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, soluţia pronunţată la instanţa de fond a fost amplu argumentată.
În al doilea rând, apelantul este nemulţumit de un pretins refuz al instanţei de fond de a
administra probele pe care le-a solicitat.
Verificând actele procedurale întocmite în cauză, instanţa constată că prin cererea
introductivă contestatorul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul şi expertiza
topografică.
În şedinţa din data de 08.06.2015 instanţa a încuviinţat pentru reclamant proba cu
înscrisuri şi proba cu expertiza topografică. A respins proba cu interogatoriul, raportat la art. 194
din C.proc.civ., reţinând că nu s-a depus interogatoriul în scris.
La termenul de judecată din data de 12.09.2016 instanţa a respins, motivat, cererile
contestatorului de suplimentare a probei cu înscrisuri – în sensul depunerii la dosar a
documentației în baza căreia s-a emis titlul de proprietate în favoarea numitei PC, argumentând
în mod întemeiat, pe de o parte, că nelămuririle contestatorului au făcut obiectul obiecţiunilor la
raportul de expertiză, la care s-a răspuns şi, pe de altă parte, că înscrisurile solicitate sunt lipsite
de relevanţă în speţă având în vedere că s-a dispus în beneficiul numitei PC reconstituirea
dreptului de proprietate în baza unei alte legi speciale, Legea nr. 18/1991.
În concluzie, în mod întemeiat şi argumentat a dispus instanţa de fond cu privire la
utilitatea probelor solicitate a fi administrate în cauză.
A criticat apelantul omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa pe cererea de repunere
pe rol pe care acesta a depus-o la dosar, la data de 19.09.2016, cerere vizând în esenţă
introducerea în cauză a numitei PC.
Notează Curtea că la data de 12.09.2016 au avut loc la instanţa de fond dezbaterile pe
fondul cauzei, fiind amânată pronunţarea pentru data de 19.09.2016.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 394 alin. 3 C.proc.civ., după închiderea dezbaterilor nu se
mai poate depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.
În fine, apelantul critică insuficienţa probatorie, în sensul că instanţa de fond nu s-ar fi
preocupat a stabili cine este proprietar al terenului pe care îl revendică în contextul în care,
conform raportului de expertiză întocmit în cauză, amplasamentul imobilului revendicat de
contestator se suprapune peste cel pentru care numitei PC i s-a reconstituit dreptul de proprietate,
fiindu-i eliberat titlul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, terenul fiind intabulat
conform documentaţiei cadastrale cu nr. 18372.
În apel, intimata a depus la dosar decizia civilă nr. 212/5.02.2020 pronunţată în apel de
Tribunalul Iaşi în dosarul cu nr. XX58/245/2018.

49
 Apelantul-contestator a solicitat a se da eficiență, cu putere de lucru judecat, statuărilor
instanţei din decizia civilă nr. 212/5.02.2020 pronunţată în apel de Tribunalul Iaşi în dosarul cu
nr. XX58/245/2018, în sensul că terenul obiect al notificării nr. 190/01.11.2001 nu se afla, la data
emiterii deciziei de restituire în echivalent, în patrimoniul intimatei universitatea, aceasta
neavând calitatea de unitate deţinătoare.
Examinând conţinutul deciziei civile nr. 212/5.02.2020 pronunţată în apel de Tribunalul
Iaşi în dosarul cu nr. XX58/245/2018, instanţa de apel constată că la data intrării în vigoare a
Legii 10/2001, 14.02.2001, instituţia notificată, intimata universitatea, nu era deţinătoarea
imobilului teren în suprafaţă de 655 mp, din Iaşi.
Astfel, decizia civilă nr. 212/5.02.2020 pronunţată în apel de Tribunalul Iaşi în dosarul cu
nr. XX58/245/2018 statuează cu autoritatea de lucru judecat în raporturile dintre părţile
implicate, PC, pe de o parte şi universitatea, pe de altă parte, că în baza titlului de proprietate nr.
181445/01.06.1992 eliberat de Comisia judeţeană de fond funciar Iași în procedura Legii nr.
18/1991, numita PC este, cel mai târziu de la data eliberării titlului de proprietate, 01 06.1992,
proprietar al terenului în suprafaţă de 1900 mp situat în municipiul Iași, tarlaua X, parcela Y,
înscris în cartea funciară nr. Z a municipiului Iaşi sub nr. cadastral Q.
Contestatorul, terţ faţă de procedura judiciară amintită, a susţinut această stare de fapt şi a
solicitat instanţei de apel să îi dea eficienţă juridică.
Concluziile raportului de expertiză întocmit la instanţa de fond de expert PD atestă că
există suprapunere între terenul revendicat de contestatorul CD în baza Legii nr. 10/2001, în
suprafaţa de 654,05 mp şi terenul în suprafaţă de 1900 mp situat în municipiul Iași, tarlaua X sub
nr. cadastral X, proprietatea numitei PC.
A fortiori, reţine Curtea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
anume 14.02.2001, intimata universitatea nu era deţinătoare a terenului în sensul legii speciale.
În consecinţă, decizia nr. XX este nelegală, întrucât intimata universitatea nu era unitatea
deţinătoare a imobilului solicitat a fi retrocedat, în sensul prevederilor art. 23 alin. 1 din Legea
nr. 10/2001, în forma în vigoare la data notificării (1.11.2001), neavând deci competenţa de a
dispune.
Pentru considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 481 din C.proc.civ., în temeiul
dispoziţiilor art. 480 din C.proc.civ. Curtea admite apelul promovat de CD în privinţa sentinţei
civile nr. 1400/19.09.2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi Secţia I civilă, schimbă în parte sentinţa
în sensul că admite contestaţia formulată de CD în privinţa deciziei nr. 23/05.03.2015, în
contradictoriu cu pârâta universitatea și anulează decizia nr. 23/05.03.2015 emisă de universitate,
menţinând dispoziţiile privind onorariul definitiv stabilit în favoarea expertului şi obligaţia
reclamantului de a achita diferenţa de onorariu în cuantum de 600 de lei.

I.4.2. Legea nr. 33/1994

8. Expropriere de fapt. Condiții și efecte. „Așteptare legitimă” de recuperare a unei

investiții, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului
Cuprins pe materii: Drept civil. Proprietatea publică. Trecerea unui bun din proprietate
privată în proprietatea publică
Indice alfabetic: expropriere de fapt
Temei de drept: - art. 3 raportat la lista anexă III și art. 7 din Legea nr. 213/1998; art. 4
din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică; art. 52 alin. (l)
din OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor; art. 480 şi art. 481 C.civ.; art. 1
din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

50
 Simplul fapt că un particular construiește un drum, destinat utilităţii publice, pe
proprietatea privată, edificat cu această destinaţie tocmai în vederea exploatării investiţiei sale,
constând în construirea şi înstrăinarea de locuinţe, nu poate fi interpretat ca generator de
obligaţii în sarcina unităţii administrativ-teritoriale, în sensul obligării la plata contravalorii
terenului și a investiției.
Alocarea de terenuri pentru drumuri de acces în vederea realizării şi exploatării unei
investiții private, și amenajarea unor terenurile cu destinaţia de „străzi”, reprezintă
manifestarea unilaterală de voință a investitorului în scopul obținerii unor beneficii din
vânzarea imobilelor şi nu există niciun temei juridic pentru a susţine că ar fi avut o aşteptare
legitimă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fundamentată pe o
prevedere legală specială în vigoare, să recupereze valoarea terenurilor (şi a investiţiilor
reprezentând construcţia drumurilor) de la unitatea administrativ-teritorială.
Împrejurarea potrivit căreia un teren dobândește funcționalitatea de stradă, în sens strict
de cale de acces, încă de la obţinerea autorizaţiilor administrative, nu semnifică preluarea
automată în domeniul public al municipiului şi atribuirea regimului juridic stabilit pentru
bunurile prev. la Cap. III pct. 1 din Anexa la Legea nr. 213/1998.
Nici atribuirea de denumiri pentru drumuri de acces şi includerea în Nomenclatorul de
artere al municipiului, atribuire ce s-a produs în aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 63/2002, prin
HCL nr. 69/20.03.2006 nu semnifică însuşirea bunurilor în sine, în patrimoniul municipalităţii.
Faptul că un teren proprietate privată este destinat utilizării publicului neîngrădit, că
este o stradă, că străzile sunt prevăzute la Cap III pct. 1 din Lista anexă la Legea nr. 213/1998,
fără să intereseze modalitatea legală, efectivă, prin care imobilele au fost transferate din
patrimoniul unui investitor privat în domeniul public, fără să intereseze că străzile au fost
edificate şi alocate benevol din proprietatea sa privată de reclamant, numai pentru că aceste
străzi au primit o denumire, conform prevederilor legale, sunt elemente ce nu au nicio
semnificaţie referitor la o eventuală preluare în patrimoniul public.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 241/24.06.2020

Prin sentinţa civilă nr. 231/14.02.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a fost
admisă, în parte, cererea reclamantei „IG” SRL, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Iaşi
şi Municipiul Iaşi, prin Primar, pârâții fiind obligați, în solidar, la plata sumei de 2.886.912 lei
reprezentând contravaloarea drumurilor construite în cartierul A, precum și a cheltuielilor de
judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut, în esență, faptul că reclamanta a
dobândit în proprietate suprafaţa de 42.526 m.p. teren, în zona „P.” a Municipiului Iaşi, fiind o
societate comercială care a înţeles să construiască, pe terenul proprietatea sa privată, un
ansamblu rezidenţial, ceea ce presupune construirea unor drumuri de acces de natura celor
menţionate în art. III pct. 1 din anexa la Legea nr. 213/1998
Ca atare, reclamanta a obţinut de la autorităţile locale avizele şi autorizaţiile legale pentru
edificarea unui cartier rezidenţial de locuinţe - „A” şi a procedat la executarea lucrărilor de
infrastructură aferente ansamblului de locuinţe „A” prin resurse proprii.
După realizarea acestor lucrări de infrastructură aferente cartierului „A”, reclamanta a
împărţit terenul în parcele pe care le-a vândut unor persoane fizice şi juridice, conform
contractelor de vânzare-cumpărare depuse la dosarul de fond, din cuprinsul cărora rezultă în
cazul vânzării unor parcele care nu aveau ieşire la calea publică, reclamanta a instituit în
favoarea cumpărătorilor câte un drept de servitute de trecere pe terenul aflat în proprietatea
societăţii.
În prezent în cartierul A există două căi de acces cărora li s-a dat nume în nomenclatorul
de nume al străzilor al Municipiului Iaşi, respectiv strada şi aleea ER, care nu au făcut obiect al
contractelor de vânzare-cumpărare, rămânând în proprietatea reclamantei.

51
 Din Ghidul de elaborare al regulamentului local de urbanism (pct. 2.3.2. art. 25) rezultă
că străzile sunt drumuri publice din interiorul localităţilor, indiferent de denumire, iar din Planul
urbanistic zonal al ansamblului rezidenţial A rezultă că se vor edifica şi obiective de utilitate
publică, respectiv străzi noi (pct. 3.8.), că legătura cu celelalte zone funcţionale ale oraşului este
asigurată prin Şoseaua P.
Cu privire la cele două drumuri – str. ER şi Aleea E – potrivit raportului de expertiză
topografică întocmit în specialitatea topografie de expert, inclusiv suplimentul întocmit în
rejudecare, se reţine că suprafaţa ocupată de cele două drumuri este de 8144,66 mp.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză în specialitatea construcţii civile şi
industriale şi evaluare proprietăţi imobiliare de expertul CDC (refăcut) valoarea terenului în
suprafață de 8144,66 mp afectat de cele două drumuri este de 1.896.891 lei, iar în ce privește
valoarea îmbunătățirilor aduse prin asfaltare, pavare și betonare drumurilor este de 611.275 lei
pentru Aleea ER și 378.746 lei pentru strada ER, valoarea totală a celor două drumuri fiind de
2.886.912 lei.
Prin decizia civilă nr. 443/22.06.2016 a Curţii de Apel Iaşi s-a statuat cu putere de lucru
judecat că cele două drumuri construite de apelantă sunt reglementate la cap. III pct. 1 din Legea
nr. 213/1998 şi sunt de utilitate publică, neexistând nicio dovadă contrară a înstrăinării acestor
căi de acces către persoanele fizice.
Se reţine de tribunal că, potrivit dispoziţiilor art. III pct. 1 din anexa Legii nr. 213/1998,
domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din drumurile
comunale, vicinale şi străzile.
Reclamanta, în atare condiţii, nu mai poate exercita prerogativele dreptului de proprietate
asupra 8144,66 mp afectat de cele două drumuri şi asupra îmbunătăţirilor aduse acestora,
deoarece sunt afectate de utilitate publică reprezentând „drumuri de acces deschise publicului
larg”, fiind „conectate la reţeaua publică de drumuri”, „servind atât publicului general, cât şi
oricărui tip de transport privat”, cerinţe impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
cauza Bugajny şi alţii împotriva Poloniei, care priveşte o situaţie de fapt identică cu cea în speţă.
Imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren menţionate
şi îmbunătăţirilor reprezintă o expropriere în fapt, care s-a realizat în mod efectiv, ca urmare a
hotărârilor adoptate de către autorităţile administrative publice locale, care au inclus în
nomenclatorul de nume al străzilor al Municipiului Iaşi, respectiv strada şi aleea.
Având în vedere faptul că suprafaţa de teren şi îmbunătăţirile menţionate nu mai pot fi
folosite în mod efectiv de către reclamantă, în raport de situaţia de fapt expusă, ne aflăm în
ipoteza unei exproprieri de fapt, care trebuie să aibă consecințe juridice.
În drept, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în
vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituţia
României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate
publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanţelor.
Art. 4 din Legea nr. 33/1994 statuează că, dacă sunt respectate condiţiile de fond şi de
formă, părţile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi a sumei
despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca şi pentru evaluarea
despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.
Art. 480 şi art. 481 C.civ. prevăd că proprietatea este dreptul unui individ de a dispune şi
de a se bucura de un bun, în mod exclusiv şi absolut, în limitele stabilite de lege, şi că orice
lipsire de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să fie însoţită de o
despăgubire justă prealabilă.
Or, ingerinţa produsă reclamantei în exercitarea prerogativelor dreptului său de
proprietate, necontestat în cauză, prin afectarea bunurilor sale unei utilităţi publice (drumuri de
utilitate publică) impune indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită.
Dreptul la indemnizare îşi găseşte corespondent atât în normele legale interne evocate,
dar şi în dispoziţiile convenţionale, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, potrivit cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

52
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică
şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Norma evocată presupune ca o ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la
respectarea bunurilor să fie legală și nu se acceptă autorizarea privării de proprietate sau
reglementarea folosinței bunurilor decât în „condiţiile prevăzute de lege”.
În acelaşi timp, principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern
suficient de accesibile şi previzibile, Curtea statuând constant în jurisprudenţa sa că: „necesitatea
de a se analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii
şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se
dovedeşte că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară” (Iatridis
contra Greciei).
Or, în speţă, se constată că reclamanta a pierdut dispoziţia asupra terenului proprietatea
lor şi a îmbunătăţirilor aferente, teren care a fost transformat ireversibil prin afectarea ca drumuri
de utilitate publică reprezentând „drumuri de acces deschise publicului larg”, fiind „conectate la
reţeaua publică de drumuri”, „servind atât publicului general.
În acelaşi timp, se constată că nu a existat niciun transfer de proprietate amiabil, în
virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994.
A impune unei persoane private să suporte costul unei utilităţi publice de interes local sau
general contravine tuturor prevederilor legale în materia protecţiei oferite dreptului de
proprietate.
Chiar dacă preluarea bunului lor se constituie, în raport de datele speţei sus analizate,
într-o „expropriere de fapt”, noţiune neconsacrată în dreptul intern, cadrul legal evocat de părți şi
normele convenţionale ce impun exigenţa legalităţii unei asemenea măsuri şi a proporţionalităţii
sale, necesită acordarea unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că atunci când un bun
este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin
oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Altfel, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite
obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este
acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu
doar de o anume persoană (cauza Bugajny și alții contra Poloniei, hotărârea din 6 noiembrie
2007).
Astfel, nu îi poate fi impusă părţii deposedate obligaţia de a urma diverse proceduri
(neindicate şi de natură a temporiza realizarea dreptului), în scopul acoperirii prejudiciului
determinat de acţiunea statului, prin autorităţile sale, ci acestora din urmă trebuie să le fie impusă
obligația ca preluarea unui bun sau reglementarea folosinței bunului, proprietatea unei persoane
private, să urmeze, anterior adoptării acestei măsuri, procedurile prescrise de lege, pentru a
asigura legalitatea măsurii, care, numai într-o asemenea ipoteză, îşi găseşte justificarea în
normele interne şi convenţionale în materie, ce fac parte din ordinea de drept internă.
Privarea de proprietate a reclamantei, în lipsa oricărei despăgubiri ar fi lipsită de
proporţionalitate, ce ar putea atrage încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcare ce trebuie
evitată de instanțele interne, primele chemate să aplice dispozițiile convenționale.
Ca urmare a intrării suprafeţei de teren şi lucrările de îmbunătăţire menţionate în
proprietatea publică a Municipiului Iaşi a avut loc o însărăcire a patrimoniului reclamantei şi o
îmbogățire a patrimoniului pârâtului, împrejurări faţă de care se impune a se analiza dacă sunt
îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.
În primul rând trebuie precizat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile din vechiul Cod
civil în raport de dispozițiile art. 103 din Legea nr 71/2011.
Îmbogăţirea fără justă cauză presupune existenţa unui fapt juridic prin care patrimoniul
unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să
existe un temei juridic. Aceasta constituie un izvor de obligaţii, deoarece cel care a beneficiat de
mărirea patrimoniului este obligat să restituie ceea ce a primit în mod necuvenit.
Acţiunea în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, se poate exercita numai în cazurile în
care între mărirea patrimoniului unei persoane şi micşorarea patrimoniului celeilalte există o

53
legătură, iar reclamantul nu are la dispoziţie pentru recuperarea pierderii suferite nici o altă
acţiune izvorâtă din contract, delict sau alte fapte juridice.
Pentru ca îmbogăţirea fără justă cauză să dea naştere raportului juridic de obligaţii şi
acţiunea în restituire să fie admisă este necesară îndeplinirea anumitor condiţii şi, raportat la
situaţia de fapt expusă, constată tribunalul că acestea sunt îndeplinite în speţă.
În consecinţă, îmbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport obligaţional între
pârâţii-îmbogăţiţi şi reclamanta însărăcită, astfel că restituirea trebuie să se facă, ori de câte ori
este posibil, în natură. În toate celelalte cazuri, restituirea se face prin echivalent bănesc, or în
cauză este evident că restituirea nu se poate face decât prin echivalent bănesc, dată fiind
transformarea ireversibilă a bunurilor.
Raportat la aceste repere se constată că valoarea îmbogăţirii pârâţilor Consiliul Local Iaşi
şi Municipiul Iaşi, prin Primar, este de 2.886.912 lei reprezentând contravaloarea drumurilor
construite în cartierul „A”, respectiv strada ER şi aleea ER, potrivit evaluării făcute de expert,
cum s-a arătat, cu precizarea că nu poate fi avută în vedere la stabilirea valorii acestor bunuri
TVA-ul, în primul rând întrucât – cum s-a arătat – nu ne aflăm în prezenţa unei răspunderi
contractuale sau delictuale, situaţie în care s-ar fi pus problema reparării integrale a prejudiciului,
ci – cum s-a arătat – se are în vedere doar strict valoarea îmbogăţirii pârâţilor, cum nu poate
include TVA-ul, iar totodată nu se poate include această valoare, TVA, dat fiind că valoarea
drumurilor a fost stabilită în conformitate cu standardele ANEVAR, evaluarea fiind făcută prin
piaţă şi cost, fără a se lua în calcul valoarea lucrărilor şi materialelor utilizate, prin verificarea
unor facturi, devize de lucrări, etc. în raport de care să se stabilească dacă s-a datorat şi plătit
TVA.
Împotriva sentinţei au formulat apel Consiliul Local Iaşi şi Municipiul Iaşi prin Primar,
solicitând instanţei să observe faptul că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi
netemeinică, motivat de următoarele:
În fapt, reclamanta a întocmit un Plan Urbanistic Zonal „Construire locuinţe și
echipamente tehnico-edilitare, intravilan extins”, supus aprobării Consiliului Local Iaşi (HCL nr.
XXX/00 noiembrie 2004).
Ulterior, reclamanta/intimată a obţinut Autorizaţia de construire nr. XX9/2005 pentru
drumuri de incintă care să deservească accesul proprietarilor de locuinţe construite de către
aceasta şi nu o autorizaţie pentru execuţia unor drumuri publice sau artere de circulaţie.
Intimata/reclamantă nu a executat lucrările în temeiul unui proiect tehnic pentru execuţia
infrastructurii rutiere-drumuri de incintă (Studiul de fezabilitate conţinând justificarea tehnico-
economică şi detalierea soluţiilor tehnice care urmau a fi adoptate la execuţia lucrărilor de
infrastructură rutieră - drumuri de incintă, avizul Consiliului tehnico-economic) întocmit şi
verificat de verificatori atestaţi în domeniul infrastructurii rutiere - drumuri, a unui ordin de
execuţie emis de autoritatea locală, iar lucrările efectuate nu au fost verificate şi aprobate de o
persoană responsabilă cu urmărirea execuţiei (diriginte de şantier) din partea autorităţii
administraţiei publice locale, în condiţiile în care reclamanta-intimată afirmă şi consemnează că
i-ar fi fost creată convingerea prin aprobarea PUZ că execută drumuri publice, drumuri ce vor fi
introduse în domeniul public şi în reţeaua publică stradală a Municipiului Iaşi.
Conform art. 52 alin. (l) din OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, „proiectarea,
construcţia sau amenajarea căilor de acces la drumurile publice se face potrivit legislaţiei în
vigoare, de către cei interesaţi, cu acordul prealabil al administratorului drumului public şi al
politiei rutiere.”
Reclamanta-intimată nu a întocmit documentaţii tehnice şi nu deţine avize/aprobări
pentru aceste drumuri care să justifice caracterul de drum public.
Din adresa nr. XXX/SR din 11.04.2019 emisă de Ministerului Afacerilor Interne -
Inspectoratul General al Poliţiei Române, comunicată Municipiului Iaşi, reiese cert şi fără
echivoc că la Serviciul Rutier din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Iaşi nu a fost
depusă pentru verificare documentaţia tehnică referitoare la organizarea circulaţiei în incinta
cartierului „A” pentru străzile ER şi Aleea ER.

54
 Arată că din adresa Direcţiei Tehnice şi Servicii Comunitare şi planşe foto rezultă
indubitabil faptul că reclamanta/intimată restricţionează cu bună ştiinţă accesul, utilizarea
făcându-se în interes privat, astfel încât deschiderea accesului pe drumurile de incintă s-a realizat
numai când reclamanta/intimată a urmărit în mod direct obţinerea unei probe pentru acest litigiu.
Prin denaturarea situaţiei de facto reclamanta/intimată, deşi ştia că nu a întocmit şi nu a
depus o documentaţie de specialitate pentru avizarea circulaţiei rutiere publice pe cele două
drumuri de incintă, conform legii, deşi existau probe că aceste drumuri de incintă au fost închise
din iniţiativa și prin voinţa reclamantei tocmai în scopul de a nu permite traficul rutier public, a
ticluit aparenţele afectării utilităţii publice urmărind ca rezultat direct obţinerea contravalorii
acestor bunuri din sume alocate din bani public de la bugetul local.
Concluziile acestei expertize întocmite prin inducerea în eroare a expertului tehnic
judiciar au fost determinante în soluţia pronunţată de judecătorul de fond.
Arată apelanta că a solicitat opiniile unor specialişti în domeniu sub forma unui amicus
curiae, care au contrazis punctul de vedere, atât cu privire la măsurători cât și cu privire la
conectivitatea la reţeaua de drumuri publice.
Referindu-se la componenta domeniului public, arată apelanţii că cele două străzi
edificate în zona „P.” de „IG” SRL, nu au fost inventariate în inventarul domeniului public al
Municipiului Iaşi, reactualizat, aprobat prin HCL nr. XXX/30 mai 2018 şi că acordarea
denumirii unor străzi și includerea acestora în Nomenclatorul stradal al unei autorităţi publice
locale nu echivalează cu apartenenţa acestora la domeniul public al autorităţii publice respective.
Inventarierea unor bunuri în domeniul public se face doar cu respectarea prevederilor
Legii nr. 213/1998, Direcţia Arhitectură şi Urbanism a consemnat prin adresa nr.
XXXX/17.04.2019 că strada şi Aleea ER figurează în nomenclatorul de artere a municipiului Iaşi
ca urmare a HCL nr. XX/2006, dar nu şi în inventarul domeniului public sau privat al
municipiului Iași.
Solicită apelanta instanţei să observe faptul că, potrivit autorizaţiei de construire nr.
XXX/2005 aflate la dosarul cauzei, emisă la cererea intimatei reclamantă, aceasta a construit
reţele de incintă (drumuri de incintă) în calitate de investitor imobiliar privat – în propriul cartier
de locuinţe.
Reiterează faptul că investitorul privat, pentru a construi un ansamblu de locuinţe, a
întocmit documentaţia tehnică plan urbanistic zonal pentru o zonă/suprafaţă de teren mult mai
mare decât cea aferentă construirii de locuinţe, întrucât pentru zona respectivă nu existau
reglementări urbanistice în planul urbanistic general. Astfel, pentru a dobândi dreptul de a
construi un cartier privat de locuinţe și-a asumat obligaţia elaborării PUZ-ului pentru întreaga
zonă, iar în cuprinsul acestei documentaţii a proiectat diverse reglementări cu aplicare în viitor,
scopul fiind dezvoltarea întregii zone în mod unitar și coerent.
Pentru a asigura accesul viitorilor proprietari de locuinţe în cadrul ansamblului
rezidenţial, de la o locuinţă la alta, precum şi în afara acestui ansamblu, investitorul imobiliar s-a
obligat să edifice şi reţele de incintă.
Apreciază apelanta că în mod nelegal prima instanţă a considerat că Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie ori Curtea de Apel Iaşi, prin deciziile de trimitere, au stabilit faptul că
intimata-reclamantă a realizat drumuri publice conform PUZ aprobat prin HCL nr. XXX/2004 și
că, în fapt, a avut loc o expropriere pentru utilitate publică.
Susţinerea intimatei-reclamantei potrivit căreia a realizat drumuri publice, fiind o
chestiune ce ţine de fondul dreptului, nu a făcut obiectul controlului judiciar, întrucât această
chestiune litigioasă trebuia pusă în dezbaterea contradictorie pentru prima dată în faţa instanţei
învestită cu judecarea cauzei pe fond.
Din economia considerentelor hotărârii apelate se observă faptul că prima instanţă nu
arată – întrucât nu există – dovada pe baza căreia a reţinut că, în fapt, intimata-reclamantă a
realizat drumuri publice.
Transmiterea dreptului de proprietare asupra terenului ce urma a fi afectat uzului şi
utilităţii publice – de la „IG” SRL (persoană juridică de drept privat) la Municipiul Iaşi (persoană
juridică de drept public conform prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică

55
locală), nu s-a realizat, intimata-reclamantă neavând nicio intenţie în acest sens, dovadă faptului
că potrivit extraselor de carte funciară aflate la dosarul cauzei, acesta figurează ca fiind
proprietarul terenului care a instituit drepturi reale, respective servituți de trecere în mod gratuit,
persoanelor către care a transmis construcţiile - case de locuit.
Nu există nicio dovadă care să justifice că ar fi avut loc o expropriere pentru cauză de
utilitate publică, astfel cum a reţinut judecătorul fondului, întrucât nu a avut loc transferul
dreptului de proprietate asupra terenului din proprietatea privată a „IG” SRL în proprietatea
publică a municipiului Iaşi, potrivit dispoziţiilor legale privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică – în vigoare la data emiterii HCL nr. XXX/22.11.2004 pentru aprobarea planul
urbanistic zonal „Construire locuinţe şi echipamente tehnico-edilitare, intravilan extins - cvartal
60, Municipiul Iaşi, jud. Iaşi”, respectiv Legea nr. 33/1994.
Reiterează faptul că, în speţa de faţă, intimata-reclamantă are la îndemână acţiunea ce
poate fi exercitată în cazurile şi condiţiile strict prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, necesară unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. Aceste
acte normative cuprind dispoziţii de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de
expropriere şi stabilire a despăgubirilor, cât şi apărarea dreptului de proprietate privată.
Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul urmăreşte în realitate obţinerea unei reparaţii
pe care nu ar fi putut să o obţină pe calea unei acţiuni fundamentată pe dispoziţiile legale privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Intimata „IG” SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului
formulat de Municipiul Iași, prin Primar și Consiliul Local Iași ca nefondat şi menţinerea
sentinţei civile nr. 213/14.02.2019 a Tribunalului Iaşi.
Intimata solicită instanţei de apel să constate că toate susţinerile sale au fost dovedite şi
rezultă cu prisosinţă din probatoriul administrat în cauză. Astfel, IPJ Iaşi – prin adresa
XXXX/3.12.2013 – confirmă că pe strada și Aleea ER traficul rutier nu este restricţionat, străzile
fiind deschise populaţiei.
Aceleaşi concluzii se regăsesc şi în raportul de expertiză topo efectuat în cauză.
În primul rând, solicită instanţei să aibă în vedere decizia Curţii de Apel Iaşi nr. 443/2016
și Decizia ICCJ nr. 2244/27.11.2016, prin care instanţele de control judiciar au stabilit cu putere
de lucru judecat că, în cauză, „s-a dovedit caracterul public al drumurilor, prin urmare acestea
fac parte în virtutea legii din domeniul public al Municipiului Iaşi”.
Apelanţii, deşi au fost parte în toate fazele procesuale ale acestui dosar timp de 11 ani, iar
dreptul la apărare, precum şi toate principiile fundamentale ale procesului civil, nemijlocirea şi
contradictorialitatea au fost respectate de toate instanţele, apelanta nu a înţeles să conteste
expertiza tehnică efectuată de expertul tehnic judiciar desemnat de instanţa de apel.
Deşi apelanţii au avut posibilitatea să administreze probe, conform dispoziţiilor
procedurale, nu au urmărit astfel de demersuri legale, tocmai pentru că toate apărările invocate
sunt nefondate.
Referitor la calitatea nesatisfăcătoare a drumurilor, arată că apelanţii au invocat pentru
prima oară în apel faptul că drumurile construite de reclamanta-intimată nu sunt perfecte pe toată
suprafaţa lor sau nu sunt recepţionate. Oricum ar fi, aceste apărări nu sunt de natură să îi
exonereze de plata contravalorii drumurilor aşa cum a fost stabilită de expertul tehnic şi
micşorată de instanţa de fond.
Municipiul Iaşi are foarte multe străzi, care nu sunt recepţionate şi are foarte multe străzi
pe care se circulă foarte greu din cauza calităţii şi a degradării. Aceasta nu înseamnă că
Municipiul Iaşi nu este proprietarul acestor drumuri.
Concluzionând, solicită instanţei de apel să constate că hotărârea instanţei de fond este
temeinică şi legală, bazată pe un amplu probatoriu administrat pe parcursul a 11 ani. Suprafeţele
de teren pe care se află drumurile nu îi mai aparţin şi nu poate dispune de acestea. Drumurile
sunt folosite de riverani şi de mulţi alţi cetăţeni ai municipiului Iaşi care se deplasează zilnic pe
aceste drumuri, pe jos sau cu maşina. În fapt, drumurile aparţin Municipiului Iaşi, iar ea este doar
proprietar de drept.

56
 Solicită respingerea apelului, menţinerea sentinţei instanţei de fond şi obligarea
apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile apelate, a indicaţiilor instanţelor de
control judiciar din ciclul procesual anterior, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor
legale incidente, Curtea de Apel a reținut că procedura de rejudecare în cauză a avut ca
fundament decizia civilă nr. 443/22.06.2016 pronunţată în dosar de Curtea de Apel Iaşi prin care,
admiţându-se apelul formulat de „IG” SRL, împotriva sentinţei civile nr. 68/13.01.2010 a
Tribunalului Iaşi, care a fost anulată, s-a trimis Tribunalului Iași spre soluţionare capătul de
cerere privind obligarea pârâţilor Consiliul locul al municipiului Iaşi şi Municipiul Iaşi, prin
Primar, la plata contravalorii drumurilor.
În considerente, instanţa de apel a reţinut că drumurile construite de apelantă sunt
reglementate la cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998 şi sunt de utilitate publică, astfel că se
justifică calitatea procesuală pasivă a Consiliul local al municipiului Iaşi şi a Municipiului Iaşi,
neexistând nicio dovadă contrară, a înstrăinării acestor căi de acces către persoanele fizice,
proprietare ale terenurilor învecinate.
În recurs, prin decizia civilă nr. 2244/17.11.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
I civilă a confirmat legalitatea deciziei instanţei de apel, argumentând că instanţa de apel a făcut
o corectă aplicare a prevederilor legale, cât timp a reţinut că s-a dovedit caracterul de utilitate
publică a drumurilor în litigiu, acestea făcând parte în virtutea legii din domeniul public al
municipiului, iar „situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi cu respectarea
deciziilor de casare nu poate fi cenzurată în această fază procesuală, atare evaluare excedând
analizei de legalitate a deciziei (…)”.
Notează instanţa de apel că decizia nr. 443 a fost pronunţată ca efect al casării cu
trimitere de la ÎCCJ, instanţă care, prin decizia nr. 2818/22.10.2014, a stabilit că instanţa de apel,
în ciclul procesual anterior, nu s-a preocupat să lămurească pe deplin situaţia de fapt din speţă,
anume stabilirea regimului celor două drumuri ca fiind deschise circulaţiei publice sau drumuri
private.
În concluzie, unica chestiune obligatorie Tribunalul Iaşi, reînvestit cu soluţionarea cauzei,
prin raportare la dispoziţiilor art. 297 alin. 1 teza finală, coroborat cu art. 315 alin. 1 din
C.proc.civ. 1865 a vizat legitimarea procesuală pasivă a Consiliului local al municipiului Iaşi şi a
municipiului Iaşi, prin primar.
În mod eronat a reţinut Tribunalul Iaşi ca fiind obligatorie, ca problemă de drept
dezlegată cu putere de lucru judecat, că drumurile respective ar fi în domeniul public prin lege,
aşadar că ar fi intrat în patrimoniul municipalităţii, în sensul că ar fi vorba despre o problemă de
drept dezlegată de instanţele superioare în exercitarea controlului de legalitate şi de temeinicie.
Unica problemă de drept dezlegată de instanţele ierarhic superioare, confirmată în
privinţa legalităţii în recurs, a privit calitatea procesuală pasivă a Consiliului local al
municipiului Iaşi şi a municipiului Iaşi.
Însă, dacă terenurile aferente străzilor respective sunt sau în patrimoniul municipalităţii,
dacă reclamanta a fost lipsită de atributele folosinţei, posesiei şi mai ales, al dispoziţiei dreptului
de proprietate, dacă a operat o expropriere de fapt a bunurilor – terenuri cu investiţiile aferente –
a reclamantei, astfel cum reţine instanţa de fond, sunt elemente de fapt ce nu au fost pe deplin
lămurite în ciclul procesual anterior.
Reţine Curtea de Apel că atât strada ER, cât şi Aleea ER sunt de utilitate de publică, în
sensul în care, astfel cum a reţinut instanţa de apel în ciclul procesual anterior, sunt destinate
utilizării publicului fără restricții, chestiune ce nu mai poate fi combătută.
Însă simplul fapt că sunt destinate utilităţii publice deşi sunt pe proprietatea privată,
având în vedere că au fost edificate cu această destinaţie de reclamantă tocmai în vederea
exploatării investiţiei sale, constând în construirea şi înstrăinarea de locuinţe, nu poate fi
interpretat ca generator de obligaţii în sarcina unităţii administrativ-teritoriale, în sensul pretins.
În speţă, pentru a construi un ansamblu de locuinţe, reclamanta-intimată a întocmit
documentaţia tehnică plan urbanistic zonal pentru o zonă/suprafaţă de teren mult mai mare decât
cea aferentă construirii de locuinţe, întrucât pentru zona respectivă nu existau reglementări

57
urbanistice în planul urbanistic general şi, pentru a asigura accesul viitorilor proprietari de
locuinţe în cadrul ansamblului rezidenţial, investitorul imobiliar s-a obligat să edifice şi reţele de
incintă.
Nu se poate reţine incidenţa în această cauză a Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor
Omului pronunţată în Cauza Bugajny contra Poloniei, hotărâre din data de 06.11.2007, astfel
cum pretinde reclamanta-intimată, pentru că problema de drept avută în vedere de instanţa
europeană în acea cauză este diferită de cea din cauza pendinte.
Premisele faptice din cele două speţe sunt similare în sensul că în ambele cazuri este
vorba despre alocarea de terenuri, din proprietatea privată a unor investitori, pentru construirea
de drumuri de acces, în vederea exploatării investiţiei ce constă în edificarea de locuinţe în
vederea înstrăinării.
În cauza poloneză, la momentul la care investitorul privat a defalcat din proprietatea
privată terenuri destinate construcţiei de drumuri interne era în vigoare o reglementare naţională
conform căreia loturile de teren alocate pentru construcţia de drumuri printr-o decizie
administrativă privind împărţirea proprietăţii erau expropriate ex lege la data definitivării deciziei
administrative, investitorul fiind îndreptăţit să primească despăgubiri reprezentând
contravaloarea terenurilor.
De la data alocării terenurilor pentru drumuri interne şi până la data la care reclamantul s-
a adresat autorităţilor administrative pentru plata despăgubirii corespunzătoare contravalorii
terenului, ca efect al preluării în patrimoniul orașului, prin efectul exproprierii legale, legea
respectivă a suferit o modificare, în sensul că s-a precizat că sunt expropriate de drept loturile
desemnate pentru construcţia de drumuri publice, precum drumuri municipale, judeţene,
regionale şi naţionale.
I s-a respins solicitarea de plată a despăgubirilor cu motivarea, în esenţă, că drumurile
sale nu se încadrau în tiparul legal, nefiind astfel expropriate ex lege. Reclamantul a sesizat
instanţele poloneze cu o acţiune declarativă în sensul de a reţine că oraşul a devenit proprietarul
drumurilor, cererea sa fiind respinsă definitiv, ca lipsită de interes, cu argumentarea că s-a stabilit
în procedura administrativă anterioară că este el proprietarul drumurilor. Prin urmare, cum
administrativ s-a stabilit că drumurile nu sunt din categoria celor vizate de modificarea
legislativă, nu a operat exproprierea ex lege şi astfel, nu a existat temei pentru cererea de
despăgubiri.
Curtea europeană a reţinut încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie,
argumentând în esenţă că s-a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor în
sensul că, urmare a modului în care prevederile relevante ale legislaţiei naţionale privind
administrarea terenurilor au fost aplicate, reclamanţii au fost deposedaţi de facto de proprietatea
lor şi că nu există un just echilibru între interesele generale şi cele individuale pentru această
ingerinţă.
A reţinut Curtea de la Strasbourg că „reclamanţii au fost obligaţi, prin refuzul
autorităţilor de a le expropria terenul şi de a le achita o indemnizaţie – un şir de evenimente la
care aceştia se așteptau conform prevederilor legale privind exproprierea terenului destinat
construcţiei de drumuri – să construiască drumuri, să suporte costurile construcţiei şi întreținerii
şi, cel mai important, să accepte utilizarea proprietăţii de către public, măsuri care au afectat
exercitarea efectivă a dreptului de proprietate”.
Pornind de la premisa că în legislaţia naţională poloneză exista o reglementare expresă,
circumscrisă precis situaţiei investitorului obligat să asigure din proprietatea sa loturi de teren
pentru utilitate publică, legislaţie în baza căreia reclamanţii au decis alocarea de terenuri din
proprietatea privată în vederea construirii de drumuri, știind că vor obţine contravaloarea acestor
terenuri, situaţie ce nu are corespondent în România, speţa Curții Europene a Drepturilor Omului
invocată de reclamantă ca fundament al pretenţiilor sale nu are incidenţă în speţă.
Altfel spus, la data la care reclamanta „IG” SRL a decis demararea investiţiei sale din
Cartierul A din municipiul Iaşi, fiind obligată conform reglementărilor administrative să asigure
căi de acces, nu exista (nici acum nu există) o reglementare dedicată, similară celei poloneze,
care să prevadă că terenurile pentru drumurile de acces pe care acesta le va aloca din terenul

58
proprietate privată vor intra, prin efectul legii, în proprietatea municipiului Iaşi şi se naşte,
simultan, dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu suma reprezentând contravaloarea acestor
terenuri.
Nu în ultimul rând, este important de menţionat că speţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului vizează exclusiv contravaloarea terenurilor, nu sunt vizate investițiile efectuate pe aceste
terenuri, legea poloneză referindu-se la alocarea de terenuri pentru ca autoritatea publică locală
să edifice drumurile de acces.
În cauză, reclamanta şi-a asumat alocarea de terenuri pentru drumuri de acces în vederea
realizării şi exploatării propriei investiţii, a decis unilateral să amenajeze terenurile cu destinaţia
de „străzi”, a cules beneficiile investiţiei imobiliare şi nu există niciun temei juridic pentru a
susţine că ar fi avut o aşteptare legitimă, fundamentată pe o prevedere legală specială în vigoare,
să recupereze valoarea terenurilor (şi a investiţiilor reprezentând construcţia drumurilor) de la
municipiul Iaşi.
Conform menţiunilor din planul urbanistic zonal aprobat prin HCL Iaşi nr.
XX/XX.XX.2004 reclamanta s-a obligat să aloce pe proprietatea sa privată terenuri cu destinaţia
de străzi, trotuare, rigole, ulterior obţinând autorizație de construcţie nr. XXX/2005 pentru
drumuri de incintă care să deservească accesul proprietarilor de locuinţe pe care le-a construit şi
le-a înstrăinat, deci în vederea exploatării propriei investiţii private.
Astfel cum arată apelanţii, reclamanta nu a obţinut o autorizaţie pentru execuţia unor
drumuri publice sau artere de circulaţie, în beneficiul comunităţii, ci prin HCL a fost aprobat, la
cererea „IG” SRL, planul urbanistic zonal pentru construire locuinţe şi echipamente tehnico-
edilitare intravilan extins – cvartal XX Municipiul Iaşi, pe teren privat, proiect ce a impus
realizarea lucrărilor de infrastructură necesare punerii în funcţiune a obiectivelor.
În privinţa calităţii lucrărilor de amenajare a drumurilor, din raportul de expertiză tehnică
întocmit în această etapă procesuală reiese că lucrările nu sunt conforme cu standardele de
execuţie şi de calitate şi, totodată, că pentru încadrarea în categoria „străzi”, lucrările trebuie
refăcute în conformitate cu standardele de execuţie și calitate, expertul argumentând în detaliu
neconcordanţele.
Însă, dat fiind caracterul accesoriu al cererii privind plata contravalorii investiţiilor,
analiza caracterului util şi necesar al lucrărilor efectuate pe aceste drumuri s-ar justifica în
măsura în care s-ar concluziona că reclamanta este îndreptăţită la plata contravalorii terenurilor şi
nu este cazul în speţă.
Reclamanta a invocat ca fundament juridic al cererii sale trecerea ex lege, în proprietatea
publică a municipiului Iaşi, a terenurilor aferente celor două străzi, făcând trimitere la
prevederile din Legea nr. 213/1998, pct. III pct. 1 din anexa la această lege.
Însă simplul fapt că terenurile respective sunt străzi, în sens strict de căi de acces,
dobândind această destinaţie încă de la obţinerea autorizaţiilor administrative, nu semnifică
preluarea lor automată în domeniul public al municipiului şi atribuirea regimului juridic stabilit
pentru bunurile prev. la Cap. III pct. 1 din anexa la Legea nr. 213/1998.
Atribuirea de denumiri pentru străzile în discuţie şi includerea în Nomenclatorul de artere
al municipiului Iaşi, nu semnifică însuşirea bunurilor în sine, în patrimoniul municipalităţii
ieşene. Străzile respective nu au fost inventariate în domeniul public sau privat al municipiului
Iaşi conform legii, nu au fost exploatate efectiv de municipalitate.
Conform prevederilor art. 3 raportat la lista anexă III din Legea nr. 213/1998 domeniul
public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în
anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau
prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile
administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Conform art. 7 din Lege dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

59
 d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de
consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege.
Prin urmare, fac parte din domeniul public bunurile preluate legal, prin modurile
prevăzute de lege.
Or, simplul fapt că un teren proprietate privată este destinat utilizării publicului
neîngrădit, că este o stradă, că străzile sunt prevăzute la Cap. III pct. 1 din lista anexă la Legea
nr. 213/1998, fără să intereseze modalitatea legală, efectivă, prin care imobilele au fost
transferate din patrimoniul unui investitor privat în domeniul public, fără să intereseze că străzile
au fost edificată şi alocate benevol din proprietatea sa privată de reclamant, numai pentru că
aceste străzi au primit o denumire, conform prevederilor legale, sunt elemente ce nu au nicio
semnificaţie referitor la o eventuală preluare în patrimoniul public.
Pe de altă parte, reclamanta a invocat o expropriere de fapt (instituţie străină dreptului
intern) argumentând, în esenţă, că a fost tulburată în exercitarea posesiei asupra terenurilor
respective, că este lipsită de dreptul de dispoziţie asupra lor.
Contrar statuării instanţei de fond, Curtea de Apel notează că, în speţă, nu a operat o
expropriere de fapt, în sensul de ocupare de facto a terenului proprietate privată de autoritatea
administraţiei publice locale pentru exploatare în interes public.
Nu rezultă din probele administrate în speţă vreo formă de însuşire a terenurilor, de
apropriere a lor din partea autorităţii administrative locale, elementele indicate de instanţa de
fond – afectarea bunurilor utilităţii publice, conectarea la reţeaua de drumuri publice, că sunt
neîngrădit deschise circulaţiei, cu trimitere la criteriile Curţii Europene a Drepturilor Omului din
cauza Bugajny contra Poloniei – fiind lipsite de relevanţă, astfel cum s-a argumentat deja.
Dincolo de inexistenţa contextului factual care să conducă la concluzia că municipiul Iaşi
ar fi tulburat exercitarea atributelor dreptului de proprietate al reclamantei referitoare la
terenurile corespunzătoare celor două străzi, notează Curtea de Apel că ipoteza invocată –
exproprierea – presupune cu necesitate tulburarea posesiei asupra bunului imobil bun care,
ulterior construirii, este afectat de obiective de interes public.
Ceea ce se urmăreşte în cauza de faţă este obţinerea contravalorii terenurilor, la preţul de
piaţă, şi a investiţiilor privind construcţia drumurilor de pe aceste terenuri (consecinţă specifică
unei acţiuni în revendicare în acele situaţii în care nu se mai poate redobândi în fizic bunul) fără
ca, simultan, să fie stabilită calitatea Municipiului Iaşi de titular al dreptului de proprietate asupra
acestor terenuri care, ca efect al hotărârii instanţei, rămân, cel puţin scriptic, tot în patrimoniul
reclamantei.
De altfel, în cererea de chemare în judecată, în varianta iniţială, reclamanta a solicitat
obligarea apelanţilor-pârâţi să facă demersurile necesare în vederea trecerii acestor terenuri în
domeniul public al municipiului Iaşi, cerere la care ulterior s-a renunţat.
Că terenurile au rămas în fapt şi în drept în patrimoniul reclamantei „IG” SRL, căreia i s-
a recunoscut şi dreptul de a beneficia de contravaloarea lor şi a investiţiilor, reiese din chiar
evenimentele ulterioare pronunţării sentinţei civile nr. 231/14.02.2019, obiect al apelului de faţă,
la Tribunalul Iaşi.
Tot pe parcursul soluţionării cauzei într-un ciclu procesual anterior, în anul 2013,
reclamanta a înstrăinat suprafețe de teren din Aleea ER, către AL și AG și către G și GC.
Notează Curtea de Apel că reclamanta a invocat drept cauză juridică a demersului
procesual de faţă îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa de fond examinând detaliat fiecare dintre
elementele acestei instituţii de drept material, elemente ce au fost stabilite pe cale doctrinară şi
jurisprudenţială, lipsind o reglementare distinctă în Codul civil anterior.
Însă probele administrate în cauză atestă faptul că este eronată premisa de la care a pornit
instanţa de fond, anume aceea că reclamanta nu mai poate exercita prerogativele dreptului de
proprietate asupra terenului în suprafaţă de 8144,66 mp afectat de cele două drumuri şi asupra

60
îmbunătăţirilor aduse acestora, că ar fi intervenit o însărăcire a acesteia ca efect al uzurpării
terenurilor, însărăcire care a condus la îmbogăţirea corelativă a municipiului Iaşi.
Raportat la menţiunile din cartea funciară, proprietar este în continuare „IG” SRL
terenurile fiind grevate cu acordul reclamantei de servituţi în beneficiul proprietarilor riverani,
proprietari care au cumpărat locuinţele din cartierul A, şi de drepturi reale de garanţie – ipotecă
cu interdicţii de înstrăinare.
Mai mult, faptul că reclamanta nu a fost privată niciun moment de prerogativele de
proprietar asupra acestui teren, pe care de bunăvoie a înţeles să îl afecteze uzului public, reiese
cu prisosinţă din împrejurarea că, pe parcursul soluţionării prezentei cauze, în diverse stadii
procesuale, a înstrăinat în întregime terenul aferent străzii ER către o societate şi a înstrăinat
porţiuni din terenul aferent Aleii ER unor proprietari riverani.
Odată cu această vânzare, în patrimoniul reclamantei a intrat contravaloarea terenului
înstrăinat şi a investiţiei realizate pe acest teren astfel că nu se poate susţine că patrimoniul
acesteia ar fi fost sărăcit cu aceste sume şi, corelativ, că ar fi fost majorat patrimoniul public al
municipiului Iaşi.
Însăşi exercitarea neîngrădită a dreptului de dispoziţie este cea mai elocventă dovadă a
faptului că nu se poate discuta în speţă de o privare de proprietate a reclamantei, de o uzurpare a
proprietăţii acesteia în beneficiul municipiului Iaşi, concluzia fiind valabilă şi în privinţa
succesorilor cu titlu particular, „EM” SRL, AL, GN și GC.
În altă ordine de idei, a susţine concomitent că a operat o expropriere de fapt şi că străzile
au intrat în patrimoniul public al municipalităţii în temeiul legii este o contradicţie logică
evidentă, pentru că exproprierea de fapt este în sine o faptă ilicită, o uzurpare, iar statuarea legală
nu poate fi decât o conduită licită.
În consecinţă, neexistând premisele pentru recunoaşterea dreptului reclamantei de a fi
despăgubită cu suma reprezentând contravaloarea terenurilor şi, dat fiind caracterul accesoriu,
nici cu valoarea investiţiilor, cererea de chemare în judecată se impunea a fi respinsă ca
nefondată.
Pentru toate considerentele expuse, reţinând că apelul este întemeiat, Curtea de Apel l-a
admis și a schimbat integral sentinţa civilă ca fiind neîntemeiată.

II. Drept procesual civil

II.1. Principii: rolul activ al judecătorului

9. Necitare moştenitor prezumtiv la dezbaterea succesiunii. Sancţiune. Principiul

rolului activ al judecătorului. Calificarea exactă a acţiunii.
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Principiile fundamentale ale procesului civil.
Index alfabetic: Calificarea exactă a acţiunii; Rolul judecătorului în aflarea adevărului.
Temei de drept: Codul de procedură civilă, art. 22 alin. 4; art. 178 alin. 1; Legea nr.
71/2011, art. 91; Decretul nr. 40/1953, art. 13; Decretul nr. 167/1958, art. 2
Potrivit dispoziţiei înscrise în art. 13 din Decretul nr. 40/1953, ,,Notarul de stat, după ce
a constatat că de pe urma persoanei decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea sa pe toţi
moştenitorii presupuși şi pe legatar."
Această prevedere legală instituie – printr-o normă juridică imperativă de ordine
publică, ce ocroteşte un interes general – obligaţia notarului de a înştiinţa toate persoanele care
au vocație generală la moștenirea persoanei decedate, a cărei succesiune se dezbate, iar
nesocotirea acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută.
Art. 22 alin. 4 din Codul de procedură civilă prevede că judecătorul dă sau restabilește
calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă

61
denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică
exactă.
Astfel, numai după calificarea exactă a acţiunii – raportat la motivele de fapt ale cererii
de chemare în judecată şi la scopul urmărit prin promovarea acţiunii şi nu după natura
termenilor folosiţi de reclamant – instanţele puteau proceda la o soluţionare corectă a
excepţiilor invocate în cauză şi, respectiv, la administrarea probelor în vederea stabilirii
adevărului în cauza supusă judecății.
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 176/17.03.2020

Prin sentința civilă nr. 1453/24.10.2018, Judecătoria Hârlău a admis excepția prescripției
dreptului la acțiune, invocată de pârâtul X şi a respins acțiunea formulată de reclamantul Y în
contradictoriu cu pârâții X, Z, Q, W și V, ca fiind prescrisă.
A respins, ca nefondată, cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor
de judecată şi s-a luat act de faptul că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 1330 din 07.05.2019, a respins apelul formulat de
reclamantul Y împotriva sentinței civile nr. 1453/24.10.2018 pronunțată de Judecătoria Hârlău,
sentinţă pe care a păstrat-o.
A obligat apelantul la plata către intimatul X a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată în
apel (onorariu apărător ales).
Reclamantul Y a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1330/7.05.2019 a
Tribunalului Iaşi, solicitând desfiinţarea acesteia, admiterea apelului formulat şi trimiterea spre
rejudecare primei instanţe, în vederea soluţionării pe fond a cauzei, iar în cazul reţinerii spre
rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, el susţine că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat, în
contradictoriu cu pârâţii, anularea certificatului de moştenitor autentificat de Notariatul de Stat
Local Paşcani sub nr. 665/14.10.1994.
Motivul de nulitate absolută al certificatului de moştenitor nr. 665/14.10.1994, invocat în
susţinerea cererii de chemare în judecată, a fost reprezentat de lipsa oricărei proceduri de citare a
recurentului la procedura succesorală demarată de către notarul public, precum şi de faptul că nu
a cunoscut această împrejurare pe nicio altă cale.
Recurentul subliniază că nu a adus niciodată în discuţie posibilitatea existenţei vreunui
motiv de nulitate relative, fără vicierea consimţământului, prin dol, violenţă sau altele asemenea,
ce ar justifica anularea certificatului de moştenitor prin intermediul unei acţiuni prescriptibile
extinctiv în termenul general de trei ani.
Raportat la motivul invocat prin cererea de chemare în judecată şi în lumina dispoziţiilor
art. 2 din Decretul nr. 167/1958, înlocuite şi întărite de prevederile art. 2502 alin. 2 pct. 4,
recurentul solicită să se constate că dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Astfel, recurentul apreciază că, în mod greşit, prima instanţă a respins acţiunea, ca
prescrisă, nefiind invocat niciunul dintre posibilele cazuri de nulitate relativă ale certificatului de
moştenitor, cererea de chemare în judecată fiind fundamentată pe un singur caz de nulitate
absolută (necitarea reclamantului la procedura succesorală) şi generând, astfel, o acţiune
imprescriptibilă extinctiv.
Mai mult, admiţând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca urmare a recalificării în
mod eronat a motivului invocat ca reprezentând un motiv de nulitate relativă, prima instanţă a
lărgit în mod nepermis cadrul procesual stabilit de către părţi prin cererea de chemare în
judecată, respectiv, prin întâmpinare, cu referire la obiectul acţiunii introduse, pronunţându-se,
astfel, asupra unui lucru care nu a fost cerut.
Pe cale de consecinţă, recurentul afirmă că a solicitat instanţei de apel să constate că, în
mod greşit, prima instanţă a respins acţiunea fără a intra în cercetarea fondului, etapă având o
importanţă crucială în stabilirea temeiniciei sau, dimpotrivă, a netemeiniciei acţiunii în
constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor.

62
 Reclamantul Y arată că, analizând motivele de apel invocate în cererea de apel, instanţa
de control judiciar a reţinut, în principiu, că ,aspectul acceptării sau neacceptării moştenirii şi, pe
cale de consecinţă, menţionarea moştenitorului respectiv ca şi acceptant sau neacceptat într-un
certificat de moştenitor, atunci când menţiunea este necorespunzătoare realităţii, nu constituie
motiv de nulitate absolută a certificatului de moştenitor, ci de nulitate relativă.
Apreciind că acţiunea de a consemna, în mod contrar realităţii, aspectele privind citarea,
respectiv, acceptarea unei succesiuni în cuprinsul unui certificat de moştenitor se circumscrie
unui veritabil motiv de nulitate relativă, instanţa de apel a respins calea de atac promovată de
reclamant, ca neîntemeiată.
Recurentul consideră că, în mod eronat, instanţa de control judiciar a decis în sensul
indicat anterior, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură
civilă, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivul de nelegalitate arătat la punctul 8
al textului, respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material.
În mod eronat, instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind incident un motiv de nulitate
relativă a certificatului de moştenitor, din moment ce recurentul a invocat exclusiv nelegala
efectuare a procedurii de citare.
Învederează recurentul că, în cadrul apelului, a invocat faptul că semnătura imprimată pe
dovada de convocare la procedura succesorală nu îi aparţine, în acest sens depunând şi un
specimen de semnătură.
În lumina faptului că factorul poştal deţine calitatea de funcţionar public, astfel cum
aceasta este definită de dispoziţiile art. 175 Cod penal, iar, în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
acesta a procedat la consemnarea în mod nereal a predării actelor de procedură către recurent,
motivul invocat de reclamantul Y este subsumat nulităţii absolute.
Recurentul arată că a formulat şi o plângere penală împotriva factorului poștal, în dosarul
penal nr. 622/P/2019, fiind dispusă o soluţie de clasare pe considerentul incidenţei instituţiei
prescripţiei răspunderii penale.
Mai susţine recurentul că, în considerentele deciziei civile nr. 1337/1998, Curtea de Apel
laşi apreciază că: „Succesorul care nu a fost prezent la notariat şi, prin urmare, nu a consimțit la
menţiunile din certificatul de moştenitor privind întinderea drepturilor succesorale şi alcătuirea
masei succesorale, poate cere oricând anularea certificatului de moştenitor, stabilirea masei
succesorale si partajarea ei, dar cu condiţia să facă dovada acceptării în termen a succesiunii
deoarece numai făcând această dovadă el este socotit ca proprietar ai bunurilor succesorale, de la
data deschiderii succesiunii.”
Recurentul precizează că a propus administrarea unui probatoriu aferent obligaţiei de a
dovedi acceptarea tacită a moştenirii, în termenul de şase luni de la decesul lui de cujus.
Cu toate acestea, analizând cu prioritate excepţia nulităţii relative, invocată faţă de
motive pe care recurentul nu le-a dedus judecării, instanţa de control judiciar a achiesat în mod
culpabil la motivarea sentinţei pronunţate de primul for jurisdicţional.
Excepţia prescripției dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului
de moştenitor emis în mod nelegal ar fi trebuit respinsă, raportat la imprescriptibilitatea acţiunii
formulate ori, cel puţin, raportat la necesitatea probării circumstanţelor concrete, instanța era
ţinută să unească excepţia cu fondul cauzei.
Recurentul apreciază că, în ambele ipoteze, era imperios necesară administrarea
probatoriului solicitat de către părţi, în special a probei cu expertiza grafoscopică a semnăturii ce
i se atribuia, pe un act de care el a luat cunoştinţă abia cu ocazia formulării unei cereri de
chemare în judecată în acest sens.
Pârâtul X a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs şi
menţinerea deciziei, ca fiind temeinică și legală.
Arată intimatul că, prin cererea introductivă, recurentul a solicitat anularea certificatului
de moştenitor nr. 665/14.10.1994, iar cererea a fost respinsă în mod legal de către instanţa de
fond, soluţia fiind menţinută in calea de atac a apelului prin hotărârea ce face obiectul
prezentului recurs.

63
 Intimatul invocă excepţia nulităţii recursului raportat la motivele de recurs invocate, în
care nu se precizează în mod expres norma de drept material încălcată sau greşit aplicată,
conform dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Recurentul reiterează motivele invocate în calea de atac a apelului şi insistă cu privire la
acceptarea tacită a moştenirii rămasă de pe urma defuncţilor A și B, negând, practic, faptul că a
avut cunoştinţa de desfăşurarea procedurii succesorale în cauză.
Intimatul precizează că recurentul se contrazice în susținerile sale, afirmând că s-ar fi
mutat definitiv în casă, după ce, în prealabil, a făcut acte de conservare și administrare, ceea ce ar
echivala cu acceptarea tacită a moştenirii.
Mai susţine intimatul că actele de conservare, de îngrijire şi administrare provizorie nu
constituie, prin ele însele, acte de primire a moştenirii, dar nici acestea nu au fost efectuate de
recurent, susţinerile sale nefiind altceva decât pure alegaţii, în condiţiile în care Y nu a mai venit
prin satul natal de la moartea părinţilor săi.
Recurentul a avut cunoştinţă de procedura succesorală notarială desfăşurată în cauză,
documentația existentă la dosar probând în mod evident contrariul.
Astfel cum au reținut instanţele de fond și de apel, există dovezile de citare, fiind întocmit
procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare, care atestă fără dubiu că Y a primit,
personal, citaţia, semnând dovada.
Consideră intimatul că, în mod corect, au apreciat instanţele asupra motivelor invocate de
recurent în justificarea acţiunii sale, nulitatea invocată de acesta înscriindu-se în limitele
prescripţiei extinctive prevăzute de art. 3 si 7 din Decretul nr. 167/1958, incident în cauză.
Reclamantul Y nu s-a mutat niciodată în casa părintească şi nu a locuit niciodată în acest
imobil după decesul părinţilor săi.
Motivul de nulitate absolută invocat de recurent nu există, argumentele sale înscriindu-se
în aria nulităţii relative, iar susţinerile acestuia sunt contrazise de documentaţia notarială
existentă la dosar.
Cu certitudine, recurentul a avut cunoştinţa de procedura succesorală deschisă în anul
1994, pentru dezbaterea succesiunii rămasă de pe urma părinţilor părţilor, iar de la deschiderea
succesiunii, reclamantul nu a emis nici o pretenţie privind calitatea sa de moştenitor până în anul
2018.
Instanţa de fond nu a recalificat motivele invocate de apelant, nu a lărgit cadrul
procesual, nu s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, dar, contrar celor invocate de recurent,
a calificat cererea de chemare în judecată în mod corect.
Arată intimatul că, prin motive de fapt și de drept, art. 112 pct. 4 din C.proc.civ.
desemnează toate acele împrejurări, circumstanţe, dar și principii, instituţii, categorii, reguli
juridice, a căror cunoaştere este necesară pentru explicarea și lămurirea obiectului procesului.
Nu este obligatoriu ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază
pretenţia sa, deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică, având la dispoziţie obiectul și
motivele de fapt. În multe cazuri, pentru calificarea juridica a cererii, ajunge o simplă expunere
clară și ordonată a faptelor. Sunt însă probleme de drept care nu se pot prezenta decât juridic, în
noţiuni și expresii consacrate, invocând principii, instituţii sau categorii juridice. Este suficient ca
reclamantul să arate temeiul pretenţiei sale, fără a indica și textul de drept substanţial
corespunzător.
Motivele de drept nu înseamnă articolele de lege, ci fundamentul raportului juridic dedus
judecăţii, cauza cererii de chemare în judecată, iar această cauză nu se confundă cu articolele de
lege, ea reprezentând un complex de fapte juridicește calificate. Traducerea conceptelor de fapt
în concepte de drept pentru a desprinde norma de drept aplicabilă este apanajul judecătorului,
potrivit adagiului „da mihi factum, tibi dabo ius” .
Mai susține intimatul că instanţa de fond nu putea intra în dezbaterea și analiza fondului
în condiţiile invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie care a fost pusă în
discuţia părților, și, în mod legal şi temeinic justificată, ca fiind incidentă în cauza de față;
legiuitorul a stabilit în mod expres asupra aspectelor deduse judecaţii, excepţia prescripţiei
extinctive fiind catalogată drept una de fond, peremptorie şi absolută.

64
 În acest sens, Înalta Curte a arătat că „este de necontestat ca excepţia menţionată este una
de ordine publică, întrucât vizează încălcarea unor norme cu caracter imperativ”.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, Înalta Curte a reţinut că, ,,în principiu,
analizarea prescripţiei dreptului material la acţiune presupune verificarea existenţei dreptului
supus prescripţiei, stabilirea datei de la care a început şi a datei la care s-a împlinit prescripţia,
eventualele cauze şi condiţii de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei, însă, în
cauză, reclamanţii nu au formulat susţineri în sensul existenţei unor cauze de întrerupere ori de
suspendare a termenului de prescripţie, care să presupună administrarea unor probe suplimentare
pentru stabilirea unor anumite situaţii de fapt.
Intimatul mai arată că, în speţă, pronunţarea asupra prescripţiei dreptului la acţiune este
posibilă pe baza lucrărilor dosarului, fără a fi necesare verificări ale împrejurărilor de fapt, fiind
îndeplinită şi cea de-a doua condiţie impusă de articolul 162 C.proc.civ.. (Decizia nr.
5529/20.09.2012, pronunţată in recurs de Secţia I Civila a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Soluţia de clasare din dosarul penal nr. 622/P/2019 nu este de natură să schimbe decizia
atacată. Data formulării plângerii penale, la o mare diferenţa de timp după ce recurentul pretinde
că ar fi putut lua cunoştinţa de actele dosarului succesoral notarial face dovada relei credinţe a
acestuia.
Concluzionând, intimatul X. solicită respingerea recursului și obligarea recurentului la
plata cheltuielilor de judecată.
Pronunţându-se cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului, conform art. 248 din
Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că aceasta nu este întemeiată.
În acest sens, Curtea notează că recursul este reglementat în Codul de procedură civilă ca
o cale extraordinară de atac, care urmărește examinarea, în condițiile legii, a conformității
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Este de principiu că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea
motivului/motivelor de nelegalitate prin identificarea uneia dintre ipotezele de casare prevăzute
limitativ de art. 488 alin. 1 punctele 1 - 8 C.proc.civ. şi, pe de altă parte, dezvoltarea acestora în
sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs
arătat.
Stabilirea împrejurării dacă cererea de recurs este motivată legal se face raportat la
dezvoltarea motivelor de recurs şi nu la indicarea lor, deoarece art. 489 alin. 2 C.proc.civ.
prevede că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în
motivele de casare prevăzute la art. 488.
În speţă, recurentul şi a fundamentat, în drept, criticile din cererea de recurs pe motivul
înscris în punctul 8 al art. 488 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care casarea unei
hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material.
Însă, criticile dezvoltate de recurent cu privire la calificarea greşită de către instanţele de
fond şi de apel a sancţiunii ce intervine în cazul necitării acestuia la dezbaterea succesiunii după
defuncţii săi părinți se referă la neregularități de ordin procedural şi nu de drept substanțial
(încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), astfel că acestea sunt susceptibile
de a fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din Codul de procedură
civilă.
Raportat la cele expuse, Curtea respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de
intimatul X.
Examinând recursul declarat de reclamantul Y, Curtea reţine că acesta este întemeiat.
Astfel, potrivit motivului de casare înscris în art. 488 pct. 5 din Codul de procedură
civilă, casarea se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de
procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu
nulitatea de art. 174 din Codul de procedură civilă.

65
 În cauza pendinte, Curtea reţine că, prin cererea cu care a învestit instanţa de fond, Y a
solicitat, în contradictoriu cu pârâții, anularea certificatului de moştenitor autentificat de
Notariatul de Stat Local Paşcani sub nr. 665/14.10.1994.
Motivând, în fapt, cererea de chemare în judecată, reclamantul recurent a susţinut că nu a
fost citat de către notar cu ocazia dezbaterii procedurii succesorale după defuncţii A, decedat la
data de 15.01.1985, şi B, decedată la data de 24.09.1987 şi, deşi acesta nu a avut cunoştinţă de
procedura succesorală notarială, a fost declarat străin de moştenire, în temeiul dispoziţiilor art.
700 din Codul civil din 1864, cu toate că el a acceptat tacit succesiunea ambilor părinţi.
Curtea constată că moștenirea defuncţilor A şi B a fost deschisă anterior datei de 1
octombrie 2011, iar cererea de anulare a certificatului de moștenitor autentificat de Notariatul de
Stat Local Paşcani sub nr. 665/14.10.1994 a fost formulată în anul 2018.
Conform art. 91 din Legea nr. 71/2011, „Moștenirile deschise înainte de intrarea în
vigoare a Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii.”
Raportat la data deschiderii succesiunilor defuncţilor A şi B, Curtea observă că normele
de drept material aplicabile în speță sunt cele cuprinse în Codul civil din 1864, iar normele de
drept procesual care reglementează dezbaterea succesiunii sunt reprezentate de Decretul nr.
40/1953 privitor la procedura succesorală notarială.
Potrivit dispoziţiei înscrise în art. 13 din acest ultim act normativ, ,,Notarul de stat, după
ce a constatat că de pe urma persoanei decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea sa pe toţi
moştenitorii presupuși şi pe legatar.”
Din cuprinsul textului rezultă că, pentru a se putea dezbate o succesiune, notarul public
era obligat să „cheme” în faţa sa toţi moştenitorii prezumtibili, precum şi moştenitorii
testamentari.
Această prevedere legală instituie – printr-o normă juridică imperativă de ordine publică,
ce ocroteşte un interes general - obligaţia notarului de a înştiinţa toate persoanele care au vocație
generală la moștenirea persoanei decedate, a cărei succesiune se dezbate, iar nesocotirea acesteia
este sancţionată cu nulitatea absolută.
Astfel, chiar dacă reclamantul recurent a solicitat, prin cererea de chemare în judecată,
anularea certificatului de moștenitor autentificat de Notariatul de Stat Local Paşcani sub nr.
665/14.10.1994, instanţele de fond şi de apel, prin raportare la motivele de fapt invocate în
cererea de chemare în judecată şi în aplicarea principiului rolului activ al judecătorului, consacrat
de prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, erau obligate, pentru a contribui la ocrotirea
intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă.
În acest sens, art. 22 alin. 4 din Codul de procedură civilă prevede că judecătorul dă sau
restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o
altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea
juridică exactă.
Principiul rolului activ al judecătorului presupune că instanţa de judecată este îndreptăţită
şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii
calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
În speţă, raport la motivele de fapt indicate de reclamant în cererea de chemare în
judecată – necitarea sa de către notar cu ocazia dezbaterii procedurii succesorale după defuncţii
A, decedat la data de 15.01.1985, şi B, decedată la data de 24.09.1987 – şi la prevederile legale,
care instituie obligaţia judecătorului ca, în baza rolului său activ, să dea acţiunii calificarea
juridică exactă, instanţele de fond şi de apel erau obligate să pună în discuţia părţilor şi să
recalifice acţiunea promovată de reclamantul Y ca fiind una în constatarea nulităţii certificatului
de moştenitor şi nu în anularea acestuia.
Astfel, numai după calificarea exactă a acţiunii – raportat la motivele de fapt ale cererii
de chemare în judecată şi la scopul urmărit prin promovarea acţiunii şi nu după natura termenilor
folosiţi de reclamant – instanţele puteau proceda la o soluţionare corectă a excepţiilor invocate în
cauză şi, respectiv, la administrarea probelor în vederea stabilirii adevărului în cauza supusă
judecății.

66
 Neprocedând în acest mod şi admiţând excepţia prescripției dreptului la acțiune al
reclamantului, în condiţiile în care acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului juridic este
imprescriptibilă, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă,
instanţele au încălcat regulile de procedură sancţionate cu nulitatea de art. 178 alin. 1 din Codul
de procedură civilă.
Susţinerile intimatului referitoare la citarea recurentului cu ocazia dezbaterii procedurii
succesorale notariale, la neacceptarea succesiunii părinţilor în termenul de opţiune succesorală
de către reclamantul Y nu prezintă relevanţă în calea extraordinară a recursului, deoarece vizează
situaţia de fapt din speţă, situaţie de fapt care se stabileşte, în baza probelor administrate în
cauză, după calificarea corectă a acţiunii deduse judecăţii.
Însă, în prezenta cauză, nu s-au administrat probe pentru a se stabili situaţia de fapt atât
timp cât instanţele de fond şi de apel au respins acţiunea reclamantului recurent, ca fiind
prescrisă.
Constatând incidenţa, în cauză, a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din
Codul de procedură civilă, Curtea, în aplicarea art. 496 alin. 2 din acelaşi cod, admite recursul
declarat de recurentul Y şi casează decizia recurată.
Faţă de considerentele mai sus expuse, Curtea admite apelul declarat de Y împotriva
sentinţei civile nr. 1453/24.10.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o anulează.
Având în vedere prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția
extinctivă şi Decizia nr. 1/17.02.2014 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Curtea de apel respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de
pârâtul X şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Iaşi.

10. Conținutul cererii de chemare în judecată. Calificarea juridică a actelor și faptelor

deduse judecății. Condițiile și limitele în care operează dispozițiile alin. (4) al art. 22 din Codul
de procedură civilă

Cuprins pe materii: Codul de procedură civilă și Legea nr. 85/2014

Index alfabetic: Codul de procedură civilă și Legea nr. 85/2014
Temei de drept: art. 22 alin. (2) și (4) al din Codul de procedură civilă și art. 59 alin. (1)
lit. B) din Legea nr. 85/2014

Cererea de chemare în judecată constituie actul prin care se determină limitele și cadrul
în care se va desfășura întreaga activitate judiciară.
Potrivit alin. 4 al art. 22 din Codul de procedură civilă: „Judecătorul dă sau restabilește
calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă
denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică
exactă”.
Pe de altă parte, faptele sunt și ele importante în determinarea cadrului procesual, căci
și ele concură la calificarea juridică a acțiunii, neindicarea motivelor de fapt de către reclamant
constituind motiv de nulitate a cererii de chemare în judecată, conform art. 194 alin. (1) din
Codul de procedură civilă.
Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba starea de fapt invocată de reclamantă, ci
doar calificarea juridică a acțiunii.
În raport de dispozițiile anterior evocate, principiul rolului activ al judecătorului se
materializează și în dreptul acestuia de a restabili „calificarea juridică a actelor și faptelor
deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”.
În consecință, judecătorul sindic trebuia să se raporteze la conținutul cererii și la scopul
urmărit de parte prin formularea acesteia, atunci când a procedat la calificarea juridică a
actelor și faptelor deduse judecății.

67
 Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 127/18.03.2020

Prin sentinţa civilă nr. 241/F/8.10.2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui, a fost admisă
excepţia tardivităţii formulării contestaţiei invocată de administratorul judiciar al „A.” SA
Bârlad, respectiv „F.A.” SPRL.
A fost respinsă, ca tardivă, contestaţia formulată de D.G.R.F.P. Iaşi împotriva raportului
publicat în BPI sub nr. 11891/12.06.2019.
Analizând contestaţia formulată, prin prisma materialului probator administrat şi a
dispoziţiilor legale incidente, judecătorul sindic a constatat următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 19/F/2018 a Tribunalul Vaslui, a fost deschisă procedura de
insolvență împotriva societăţii „A.” SA Bârlad fiind desemnat prin aceeași sentinţă „F.A.”
SPRL, în calitate de administrator judiciar.
Potrivit art. 97 din Legea nr. 85/2014 ,,administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, în
cazul procedurii simplificate, va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de
judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la data desemnării, un raport asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă”.
Astfel, la data de 12.06.2018, a fost depus la dosarul cauzei şi publicat în Buletinul
procedurilor de insolvenţă nr. 11891 raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
apariţia stării de insolvenţă şi asupra posibilităţilor de reorganizare ale debitoarei „A.” SA
Bârlad.
Împotriva raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de
insolvenţă a societăţii debitoare „A.” SA Bârlad au formulat contestaţii mai mulţi creditori.
Aceste contestaţii au fost respinse ca neîntemeiate prin sentinţa civilă nr. 253/20.09.2018, rămasă
definitivă prin decizia civilă nr. 37/06.02.2019.
La data de 18.09.2019, D.G.R.F.P. Iaşi a solicitat completarea raportului cauzal,
solicitând ca „F.A.” SPRL, în calitate de administrator judiciar, să revină asupra raportului de
cauze şi să se pronunţe asupra lipsei din gestiunea debitoarei a unor stocuri, respectiv să se
pronunţe dacă înţelege să formuleze acţiune în răspundere personală a membrilor de conducere a
societăţii debitoare „A.” SA Bârlad. Chiar dacă contestatoarea a arătat că nu formulează o
contestaţie la raportul cauzal, totuşi, în precizările la acţiune, nu indică un alt temei juridic din
Legea insolvenţei şi nu arată care este obiectul acţiunii formulate.
Instanţa a apreciat că în condiţiile în care contestatoarea este nemulţumită de conţinutul
raportului cauzal, respectiv de faptul că nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege, acţiunea
formulată este o contestaţie la raportul cauzal.
Chiar dacă prin raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de
insolvenţă nu s-au luat niciun fel de măsuri, aceasta nu înseamnă că persoanele interesate nu pot
contesta cele reţinute prin raport.
Dispoziţiile art. 97 din Legea nr. 85/2014 vor fi coroborate cu dispozițiile art. 59 alin. 5
din aceeaşi lege potrivit cărora ,,debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului
persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face
contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar.”
Instanţa de fond s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei tardivităţii formulării
contestaţiei invocate de administratorul judiciar al „A.” SA Bârlad, respectiv „F.A.” SPRL.
Judecătorul sindic a reținut că prezenta contestaţie este tardivă, având în vedere faptul că
împotriva unui raport de activitate contestaţia trebuie formulată în termen de 7 zile de la
publicarea în BPI a raportului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 59 alin. (6) din Legea nr.
85/2014.
Cum raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a
fost publicat în data de 12.06.2018, formularea prezentei contestaţii sau completări de raport
cauzal este tardivă.

68
 Aşa fiind, instanţa a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei invocată de
administratorul judiciar al „A.” SA Bârlad, respectiv „F.A.” SPRL și, în consecință, a respins, ca
tardivă, contestaţia formulată de D.G.R.F.P. Iaşi împotriva raportului publicat în BPI sub nr.
11891/12.06.2019.
Ca urmare a admiterii acestei excepţii, s-a apreciat că este de prisos a se analiza celelalte
aspecte invocate prin contestaţia formulată sau prin întâmpinarea depusă la dosar.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel D.G.R.F.P. Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
Susține apelanta-creditoare că sentinţa apelată este nelegală și netemeinică și că în mod
greșit Tribunalul Vaslui a reținut excepţia tardivităţii contestaţiei la raportul cauzal, raportat la
data publicării acestuia în Buletinul Procedurilor de Insolvență și data formulării cererii apelantei
contestatoare.
Învederează că în mod greşit judecătorul sindic a calificat solicitarea formulată ca fiind o
contestaţie şi atribuind demersului administrativ caracter contencios, procedând la punerea
acestuia în discuţia contradictorie a părţilor.
Menționează că, în fapt, urmare a discuţiilor efectuate în cadrul procedurii de insolvență a
debitoarei „C.” SA, în cuprinsul unor procese-verbale ale adunării creditorilor acesteia, anumiţi
creditori printre care B.I.E. și creditorul A.P., au arătat că din gestiunea debitoarei lipsesc stocuri
importante de produse agricole.
Pe lângă împrejurarea că aceste stocuri constituie garanţii ale creanţelor creditorilor, lipsa
acestora a produs consecinţe fiscale importante, reţinute în cuprinsul Raportului de Inspecţie
Fiscală F IS nr. 25/28.03.2018 și în decizia de impunere nr. 41/28.03.2018, urmare a cărora a
solicitat înscrierea la masa credală cu suma de 4.610.564 lei.
Față de aceste împrejurări s-a considerat îndreptăţită ca, în calitate de creditor, să solicite
completarea raportului cauzal întocmit în temeiul prevederilor art. 59 alin. 1 lit. B) din Legea nr.
85/2014 și cu aspectele semnalate de creditori și, totodată, să se pronunţe asupra incidenţei
prevederilor art. 169 alin. 1 din actul normativ precizat.
A solicitat admiterea apelului împotriva sentinţei nr. 241/8.10.2019 a Tribunalul Vaslui
prin care judecătorul sindic a respins solicitarea de completare a raportului cauzal ca fiind tardiv
formulată, calificând demersul ca fiind contestaţie la raportul cauzal.
Lichidatorul „F.A.” SPRL, în calitate de administrator judiciar pentru societatea „A.” SA
a formulat întâmpinare care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, şi, pe cale de consecinţă
păstrarea hotărârii ca fiind legală şi temeinică.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi
lucrările dosarului şi de dispoziţiile art. 479 alin. (1) C.proc.civ., Curtea apreciază că apelul
formulat de apelanta creditoare D.G.R.F.P. Iaşi este fondat, pentru considerentele expuse în cele
ce urmează.
Tribunalul Vaslui a fost învestit, la data de 18.09.2019, de creditoarea D.G.R.F.P. Iaşi cu
o „Cerere de completare” a raportului asupra cauzelor, prin intermediul căreia s-a solicitat ca
„F.A.” SPRL, în calitate de administrator judiciar al debitoarei, să revină asupra raportului de
cauze şi să se pronunţe în legătură cu lipsa din gestiunea debitoarei „A.” SA Bârlad a unor
stocuri de produse agricole, respectiv să precizeze dacă înţelege să formuleze acţiune în
răspundere personală a membrilor de conducere a societăţii debitoare „A.” SA Bârlad.
Temeiul de drept invocat de creditoarea D.G.R.F.P. Iaşi a fost reprezentat de dispozițiile
art. 59 alin. (1) lit. B) din Legea nr. 85/2014.
Instanța de apel notează că, la data de 27 septembrie 2019, creditoarea Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Iaşi a depus „Precizări la acțiune”, în cuprinsul cărora a arătat
expres că, prin solicitarea formulată inițial, nu aduce critici la raportul cauzal publicat în BPI nr.
11891/12.06.2018, față de care demersul ar fi caduc. Se mai menționează că, în mod greșit
judecătorul sindic a calificat cererea depusă ca fiind o contestație la raportul cauzal.
Aceste „Precizări la acțiune”, au fost depuse după ce creditoarea D.G.R.F.P. Iaşi a luat
cunoștință de citația publicată în BPI pentru primul termen acordat în cauză la data de
08.10.2019, în cuprinsul căreia se menționa că obiectul cauzei era contestație la raportul cauzal.

69
 Prin hotărârea pronunțată - sentinţa civilă nr. 241/F/8.10.2019 – judecătorul sindic a
calificat acţiunea formulată ca fiind o contestaţie la raportul cauzal şi a respins-o ca fiind tardiv
formulată, reţinând că, în condiţiile în care contestatoarea este nemulţumită de conţinutul
raportului cauzal, respectiv de faptul că nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege, acţiunea
formulată este o contestaţie la raportul cauzal. Potrivit considerentelor tribunalul, chiar dacă
contestatoarea a arătat că nu formulează o contestaţie la raportul cauzal, totuşi, în precizările la
acţiune, nu indică un alt temei juridic din Legea insolvenţei şi nu arată care este obiectul acţiunii
formulate.
Prin apelul formulat, D.G.R.F.P. Iaşi susține că în mod greşit judecătorul sindic a calificat
solicitarea formulată ca fiind o contestaţie la raportul cauzelor publicat în BPI sub nr.
11891/12.06.2019, arătând că ea a învestit instanța cu o „Cerere de completare” a raportului
asupra cauzelor.
Curtea notează că dispozițiile art. 22 din Codul de procedură civilă reglementează „rolul
judecătorului în aflarea adevărului”.
Conținutul acestui text legal este cu totul elocvent nu doar în privința conținutului
principiului adevărului, ci și al principiului rolului activ al judecătorului.
Astfel, conform alin. 2 al art. 22 din Codul de procedură civilă: „Judecătorul are
îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul
pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și
motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte
explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe
care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se
împotrivesc”.
Acest text urmează a fi analizat în corelație cu alin. 4 al art. 22 din Codul de procedură
civilă, potrivit cu care: „Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor
deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat
să pună în discuția părților calificarea juridică exactă”.
Curtea reține că cererea de chemare în judecată constituie actul prin care se determină
limitele și cadrul în care se va desfășura întreaga activitate judiciară.
Pe de altă parte, faptele sunt și ele importante în determinarea cadrului procesual, căci și
ele concură la calificarea juridică a acțiunii, neindicarea motivelor de fapt de către reclamant
constituind motiv de nulitate a cererii de chemare în judecată, conform art. 194 alin. (1) din
Codul de procedură civilă.
Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba starea de fapt invocată de reclamantă, ci
doar calificarea juridică a acțiunii.
În raport de dispozițiile anterior evocate, principiul rolului activ al judecătorului se
materializează și în dreptul acestuia de a restabili „calificarea juridică a actelor și faptelor
deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”.
În consecință, judecătorul sindic trebuia să se raporteze la conținutul cererii și la scopul
urmărit de parte prin formularea acesteia, atunci când a procedat la calificarea juridică a actelor
și faptelor deduse judecății.
Curtea notează că, procedând la calificarea acţiunii formulate de D.G.R.F.P. Iaşi ca fiind
o contestaţie la raportul cauzal publicat în BPI sub nr. 11891/12.06.2019 şi respingând-o ca fiind
tardiv formulată, urmare a admiterii excepţiei invocate de administratorul judiciar al societății
„A.” SA Bârlad, respectiv „F.A.” SPRL, tribunalul s-a pronunțat pe o cu totul altă cerere decât
cea cu a cărei soluționare a fost învestit de apelanta-creditoare D.G.R.F.P. Iaşi, situație care
echivalează cu soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului cererii de chemare în
judecată.
Raportat considerentelor expuse, Curtea constată că în cauză sunt incidente prevederile
art. 480 alin. (2) și (3) C.proc.civ., admite apelul și anulează sentința Tribunalului Vaslui,

70
trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, astfel cum a solicitat în mod expres apelanta-
creditoare D.G.R.F.P. Iaşi.

11. Rolul activ al judecătorului. Respectarea de către instanţă a principiului

disponibilităţii care guvernează procesul civil

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Principiile rolului activ al judecătorului şi

disponibilităţii în procesul civil
Indice alfabetic: Drept procesual civil
- principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil
- principiul rolului activ al judecătorului.
Temei de drept: Cod procedură civilă, art. 9 şi art. 22 alin. 1, 6

Rolul activ al judecătorului presupune obligaţia instanţei de judecată de a stabili starea

de fapt şi de drept din speţă, în scopul aflării adevărului, atunci când este învestită cu situaţii de
fapt ori raporturi juridice complexe, iar părţile nu au propus probe ori probele administrate - la
propunerea părţilor - sunt insuficiente.
Intervenţia instanţei în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părţii în efectuarea
unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părţii căreia îi revine sarcina probării
pretenţiilor, ceea ce ar avea drept consecinţa ruperea echilibrului procesual, printr-o atitudine
părtinitoare a instanţei, de natură a defavoriza şi prejudicia cealaltă parte în proces.
Mai mult, pentru a asigura tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil, instanţa de
judecată are obligaţia, conform art. 22 alin. 2, 6 din Codul de procedură civilă, de a respecta
principiul contradictorialităţii, precum şi celelalte principii procesuale, printre care şi cele
privind disponibilitatea, egalitatea părţilor, inclusiv în plan probator, precum şi de a veghea la
respectarea dispoziţiilor legale cu ocazia soluţionării pricinii deduse judecăţii.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 177/17.03.2020

Prin sentinţa civilă nr. 8648/18.07.2018, Judecătoria Iaşi a admis în parte acţiunea
formulată de reclamanţii X şi I în contradictoriu cu pârâtul Z.
A stabilit onorariu definitiv al expertului în cuantum de 500 lei.
A dispus ca pârâtul să plătească, cu titlu de taxă de folosinţă a terenului situat în Iaşi,
strada P.B, jud. Iaşi, suma de 11,75 de euro/m.p./an, respectiv suma de 1.835,23 euro/an pentru
suprafaţa de 156,19 m.p. ce face obiectul prezentei cauze, sumă stabilită conform raportului de
expertiză.
A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 5.506 euro reprezentând
contravaloare lipsă de folosinţă a suprafeţei de 156,19 m.p. pentru perioada mai 2013 - iunie
2016.
A obligat pârâtul Z să plătească reclamanţilor X şi Y suma de 1833,65 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Tribunalul Iaşi, Secţia I Civilă, prin decizia civilă nr. 2344/12.09.2019, a admis apelurile
formulate de reclamanții-apelanţi X, Y şi de pârâtul-apelant Z, împotriva sentinţei civile nr.
8648/18.07.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a
obligat pârâtul Z. să plătească reclamanților X şi Y suma de 18,14 euro/m.p./an, respectiv suma
de 2.833,28 euro/an, în echivalent lei la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea lipsei de
folosinţă a suprafeţei de 156,19 m.p. teren, taxă neplătită şi datorată pentru perioada mai 2013 –
iunie 2016.

71
 A respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de
judecată de la instanța de fond şi cererile apelanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată
în apel.
Z. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2344/12.09.2019 a Tribunalului Iaşi, pe
care o consideră nelegală.
În motivarea recursului, recurentul susţine că decizia Tribunalului Iaşi este nelegală, fiind
pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii,
precum şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motive care se
circumscriu dispozițiilor art. 488 pct. 5 si 8 din Codul de procedură civilă.
Recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale referitoare la rolul
judecătorului în aflarea adevărului, statuat de dispoziţiile imperative ale art. 22 alin. 1-7 din noul
Cod de procedură civilă.
Astfel, recurentul Z arată că, prin întâmpinare, a fost de acord să plătească reclamanţilor
o taxă de folosinţă la nivelul sumei de 18,14 euro/m.p./an, în conformitate cu concluziile unui
raport de expertiză efectuat într-un alt dosar, dar pentru o altă perioadă de timp, respectiv 2010-
2013, în condiţiile în care judecătorul fondului a apreciat asupra necesitaţii efectuării unui raport
de expertiză în cauză, care să aibă în vedere strict perioada solicitată prin acţiune, respectiv mai
2013 - iunie 2016.
Afirmă recurentul că în mod nelegal a apreciat Tribunalul Iași că trebuiau respectate
dispoziţiile privitoare la recunoaşterea pretenţiilor reclamanţilor în baza principiului
disponibilităţii.
Dacă magistratul fondului nu ar fi pus în discuţia părţilor necesitatea efectuării unui
raport de expertiză și s-ar fi declarat lămurit asupra tuturor împrejurărilor cauzei, atunci era
obligatoriu a se face aplicaţia dispoziţiilor referitoare la recunoaşterea în parte a pretenţiilor.
În urma aprecierii că speţa nu poate fi soluţionată având la baza o expertiză efectuată într-
o altă perioadă de timp anterioară și ținând seama și de dispoziţiile stabilite cu autoritate de lucru
judecat prin sentinţa civilă nr. 9104/2016 a Judecătoriei Iași și a deciziei civile nr. 400/2017 a
Tribunalului Iaşi, instanţa de fond nu mai putea da eficienţă dispoziţiilor legale privind
recunoaşterea parţială a pretenţiilor și, corelativ, să administreze probe doar cu privire la
diferenţa nerecunoscută.
În mod corect a apreciat instanţa de fond, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză, că nu poate soluţiona cauza chiar și în condiţiile unei recunoaşteri parţiale
din partea recurentului, atât timp cât acordul de plată, la nivelul sumei de 18,14 euro/m.p./an, a
vizat o altă perioadă, anterioară, respectiv 2010-2013, magistratul fondului apreciind deci că,
pentru perioada dedusă judecaţii, 2013-2016, în scopul aflării adevărului și pentru justa
soluţionare a cauzei, puteau interveni fluctuaţii ale indicatorilor economici ce stau Ia baza
stabilirii contravalorii taxei de folosinţă.
Astfel, din momentul în care instanţa de fond a pus în discuţia părţilor necesitatea
efectuării unui raport de expertiză, iar opoziţia ambelor părţilor nu a convins instanţa de
judecată, nu se mai poate vorbi despre o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor în sensul celor
din întâmpinare.
Ca dovadă, ulterior efectuării expertizei, concluziile recurentului au fost de admitere în
parte a acţiunii și de obligare a sa la plata sumei rezultate exclusiv din raportul de expertiză, ca
fiind unica probă legală ce a determinat magistratul fondului să ia o hotărâre legală și corectă.
Recurentul a solicitat admiterea în parte a acţiunii, raportat la valoarea din expertiză și nu
la valoarea indicată iniţial prin întâmpinare, fiind vorba despre un alt cadru procesual în care nu
se mai putea aplica stricto senso dispoziţiile referitoare la recunoaşterea parţială a pretenţiilor.
Astfel, în mod nelegal a apreciat Tribunalul Iaşi că au fost încălcate dispoziţiile legale
referitoare la recunoaşterea pretenţiilor, pronunţând o hotărâre în apel cu încălcarea unei alte
dispoziţii legale, primordiale în soluţionarea oricărui proces, respectiv dreptul judecătorului de a
administra, chiar și împotriva voinţei părţilor, toate probele considerate necesare aflării
adevărului și justei soluţionări a cauzei, ținând seama de principiile generale ale dreptului, de
cerinţele echităţii și de buna-credință.

72
 Consideră recurentul că raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia judecătorul
fondului trebuia să facă probe doar pentru diferenţa rămasă nerecunoscută, este eronat și
pronunţat cu încălcarea aceloraşi norme de drept procesual, întrucât aceasta ar fi însemnat ca
instanţa de fond să nesocotească hotărârile judecătoreşti anterioare, care au stabilit, cu putere de
lucru judecat, că taxa de folosinţă/concesiune datorată are o valoare variabilă în timp, ca urmare
a voinţei părţilor exprimată în Statutul înfiinţării asociaţiei.
Instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune care are la bază un acord al părţilor astfel că,
în stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă, trebuie să se pornească de la voinţa iniţială a părţilor
care, în speţa de față, a fost interpretată cu putere de lucru judecat de o altă instanţă, în sensul că
contravaloarea taxei de concesiune este variabilă în timp.
Esenţa litigiilor dintre părţi constă în solicitarea periodică a unei taxe de concesiune,
părţile nestabilind, inițial, o sumă constantă pe toată durata concesiunii.
Judecătorul fondului a fost obligat astfel să pornească în soluţionarea cauzei de la actul
generator de drepturi și obligaţii dintre părţi, respectiv Statutul Asociaţiei de proprietari din
1978, act care a fost interpretat cu putere de lucru judecat prin sentinţele civile anterioare,
potrivit cărora valoarea lipsei de folosinţă trebuie raportată în sens orientativ la taxa de
concesiune raportată de consiliul local pentru terenuri similare în zonă.
În aceste condiţii, după momentul aprecierii de către instanţa de fond asupra necesitaţii
efectuării unui raport de expertiză, nu se mai putea da eficienţă, în cauză, dispoziţiilor referitoare
la recunoaşterea parţială a pretenţiilor.
Învederează recurentul că este nelegală susţinerea instanţei de apel referitoare la faptul că
instanţa de fond era obligată să facă probe doar pentru diferenţa rămasă nerecunoscută de 1,86
euro/m.p./an, întrucât nesocotește, așa cum s-a arătat mai sus, temeiul juridic al acţiunii și dreptul
magistratului ca, prin orice probă, să mijlocească aflarea adevărului.
În condiţiile în care ar fi fost de acord cu admiterea in totalitate a acţiunii, instanţa de
fond, pornind de la temeiul acţiunii si ținând seama de hotărârile judecătoreşti anterioare, ar fi
fost obligată să administreze probe, chiar şi împotriva recunoaşterii pârâtului şi chiar împotriva
voinţei părţilor, care să determine dacă, pentru noua perioadă solicitată, au intervenit fluctuaţii
ale valorii taxei de concesiune, în scopul soluţionării corecte și legale a situaţiei deduse judecăţii.
Recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat grav dispoziţiile legale referitoare la
rolul judecătorului în aflarea adevărului, motiv pentru care solicită admiterea recursului,
respingerea apelului și, pe fond, menţinerea, ca temeinică și legală, a sentinţei Judecătoriei Iaşi.
Y, în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a lui X, a formulat întâmpinare prin care
solicită respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei primei instanţe, ca fiind
legală şi temeinică.
Intimata arată că, prin recursul formulat, pârâtul-recurent critică decizia instanţei de apel,
susţinând că aceasta a aplicat greşit legea, reţinând că Z a achiesat parţial la pretenţiile din
cererea de chemare în judecată şi că tribunalul a ignorat obligaţia legală de a stărui, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.
Recurentul susţine că, deşi a fost de acord să plătească o sumă cu titlu de taxă de
folosinţă de 18,14 euro/m.p./an, instanţa avea obligaţia să verifice dacă această valoare este
corectă, printr-o expertiză de specialitate, valoarea de 18,14 euro/m.p./an fiind valabilă pentru o
altă perioadă decât aceea ce formează obiectul prezentei cauze.
Intimata solicită respingerea acestor critici ca nefondate, având în vedere că, în mod
corect, a apreciat Tribunalul faptul că prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 436 C.proc.civ.
Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii sumei de
20 euro/m.p./an, iar prin întâmpinare, pârâtul a recunoscut că are obligaţia plăţii către reclamanţi
a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, arătând că este dispus să plătească suma de 18,14
euro/m.p./an, stabilită printr-o expertiză de specialitate în dosarul nr. X/245/2013 al Judecătoriei
Iaşi.
Astfel, este evidentă achiesarea parţială a pârâtului la pretenţiile intimatei, însă, în ciuda
acestei achiesări, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a solicitat efectuarea unei expertize
evaluatorii, în considerarea punctului de vedere exprimat de pârât că este de acord să plătească

73
suma de 18,14 euro/m.p./an, la termenul din 3.05.2017, instanţa a repus cauza pe rol şi a dispus
efectuarea unei expertize de specialitate pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă.
Apreciază intimata că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii care guvernează
procesul civil, reglementat de art. 9 alin. 2 C.proc.civ., principiu care include dreptul pârâtului de
a recunoaşte total sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa neputând să ignore această
manifestare de voinţă a părţilor.
Intimata afirmă că nu este corectă aprecierea recurentului, în sensul că instanţa era
datoare să administreze probe pentru corecta statuare a situaţiei de fapt.
Având în vedere că raportarea expertului s-a făcut exclusiv la acele hotărâri ale
consiliului local, care stabileau o taxă de concesiune mai mică de 12 euro/m.p./an, intimata
solicită să se aprecieze, raportat la actele administrative anterior enumerate, că valoarea de 18,14
euro/m.p., sumă la plata căreia a achiesat pârâtul, reprezintă o valoare justă pentru lipsa de
folosinţă, având în vedere nu numai amplasamentul terenului ce formează obiectul folosinţei de
către pârât, ci şi faptul că, pentru terenuri aflate în zone periferice ale oraşului, s-au stabilit valori
de concesiune mai mari (24 euro/an/m.p., 32 euro/m.p./an, 19 euro/m.p./an).
Intimata solicită instanţei de control judiciar să aprecieze că suma de 18,14 euro /m.p./an
este corectă pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada mai 2013 - iunie
2016 şi, în consecinţă, să respingă recursul, ca nefondat.
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, de ansamblul
materialului probator administrat în cauză şi de prevederile legale incidente, Curtea reţine că
recursul nu este întemeiat.
În acest sens, Curtea constată că – deși recurentul invocă punctele 5 şi 8 ale art. 488
C.proc.civ. – numai criticile referitoare la nerespectarea principiului rolului activ al
judecătorului, consacrat de art. 22 din Codul de procedură civilă, se circumscriu ipotezelor vizate
de motivul de casare prevăzut de punctul 5 al textului menţionat.
Criticile referitoare la nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului, consacrat
de art. 22 din Codul de procedură civilă, nu sunt întemeiate.
Art. 22 din Codul de procedură civilă statuează: ,,1) Judecătorul soluționează litigiul
conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni
orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la
situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară
să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt
sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege,
chiar dacă părțile se împotrivesc.”
Rolul activ reglementat de acest text vizează intervenţia instanţei de judecată în scopul
aflării adevărului, pentru determinarea stării de fapt şi de drept din speţă, atunci când este
învestită cu situaţii de fapt ori raporturi juridice complexe, iar părţile nu au propus probe ori
probele administrate - la propunerea părţilor - sunt insuficiente.
Instanţa de recurs subliniază că rolul judecătorului nu este acela de a dispune, din oficiu,
administrarea de probe, ci acela ca, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, să
afle adevărul, păstrându-şi imparţialitatea.
Intervenţia instanţei în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părţii în efectuarea unui
act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părţii căreia îi revine sarcina probării
pretenţiilor, ceea ce ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului procesual, printr-o atitudine
părtinitoare a instanţei, de natură a defavoriza şi prejudicia cealaltă parte în proces.
Mai mult, pentru a asigura tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil, instanţa de
judecată are obligaţia, conform art. 22 alin. 2, 6 din Codul de procedură civilă, de a respecta
principiul contradictorialităţii, precum şi celelalte principii procesuale, printre care şi cele privind
disponibilitatea, egalitatea părţilor, inclusiv în plan probator, precum şi de a veghea la

74
respectarea dispoziţiilor legale cu ocazia soluţionării pricinii deduse judecăţii, iar în cauza
pendinte aceste obligaţii au fost îndeplinite de tribunal.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, raportat la poziţia procesuală a pârâtului care a fost
de acord – prin întâmpinare şi prin concluziile orale de la termenul de judecată din 22.03.2017 –
să achite reclamantului suma de 18,14 euro/m.p./an pentru perioada 2013 - iunie 2016,
judecătoria, prin dispunerea efectuării unei expertize tehnice de evaluare, a încălcat principiul
disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Având în vedere achiesarea parţială a pârâtului recurent la pretenţiile reclamantului
intimat, în sensul de a plăti 18,14 euro/m.p./an, pentru perioada 2013 - iunie 2016, şi nu 20
euro/m.p./an, aşa cum a solicitat reclamantul intimat prin cererea de chemare în judecată,
tribunalul a dat prevalenţă principiului disponibilităţii în procesul civil, consacrat de art. 9
coroborat cu art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă, obligându-l pe Z. la plata sumei de
18,14 euro/m.p./an pentru perioada 2013 - iunie 2016.
Procedând în acest mod, instanța de apel nu a încălcat vreo regulă de procedură a cărei
nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii.
Concluzia Curţii este determinată de împrejurarea că înlăturarea de către tribunal a
expertizei tehnice administrate de instanţa de fond, din oficiu, în contextul reţinerii dreptului de
dispoziţie al pârâtului recurent, care a recunoscut parţial pretenţiile reclamantului intimat, nu
reprezintă o nesocotire a rolului activ al judecătorului fondului şi, implicit, a prevederilor art. 22
din Codul de procedură civilă, astfel că motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 5 din Codul de
procedură civilă nu este operant în prezenta cauză.
Raportat considerentelor expuse, în aplicarea art. 496 alin. (1) teza a doua din Codul de
procedură civilă, Curtea respinge recursul declarat de Z și menţine decizia tribunalului.

II.2. Competență

12. Legea nr. 101/2016 – noțiunea de „instanţă civilă de drept comun” din art. 53 alin.
1 ind. 1. Distincția față de dispozițiile art. 95 C.proc.civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil

Index alfabetic: Conflict de competenţă. Instanţa civilă de drept comun
Temei de drept: art. 53 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 101/2016
Codul de procedură civilă nu stabilește că tribunalul este „instanță civilă de drept
comun”, ci prevede - în articolul 95 punctul 1 - că tribunalele judecă în primă instanță toate
cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, ceea ce a determinat utilizarea
- în doctrină și jurisprudență - a expresiei „tribunalul este instanța de drept comun în materie
civilă”, noțiune evident diferită de aceea de „instanţă civilă de drept comun”.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 17/25.05.2020

Cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenţii - daune, tinzând la antrenarea

răspunderii civile contractuale a pârâtei faţă de reclamantă, în temeiul a două contracte de
prestări servicii.
Contractele în discuție sunt contracte administrative de achiziţie publică, cărora le sunt
aplicabile prevederile Legii nr. 101 din 19 mai 2016, privind remediile şi căile de atac în materie
de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de
concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea
Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

75
 Conform art. 53 din acest act normativ: „(1) Procesele şi cererile privind acordarea
despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi
cele privind anularea sau nulitatea contractelor se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu
precădere, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia
căruia se află sediul autorităţii contractante, prin completuri specializate în achiziţii publice. (1
ind. 1) Procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se
soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către instanţa civilă de drept comun
în circumscripţia căreia se află sediul autorităţii contractante.”
Curtea de apel notează că ne aflăm în ipoteza unei „cereri care decurge din executarea
unui contract administrativ”, astfel încât competența după materie se stabilește potrivit alin. 1
ind. 1 din art. 53.
În discuție este interpretarea noțiunii de „instanţă civilă de drept comun” utilizată în
textul citat.
Se cuvine a observa că în Codul de procedură civilă nu se stabilește că tribunalul este
„instanță civilă de drept comun”, ci se prevede – în art. 95 pct. 1 – că tribunalele judecă în primă
instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, ceea ce a
determinat utilizarea – în doctrină și jurisprudență – a expresiei „tribunalul este instanța de drept
comun în materie civilă”, noțiune evident diferită de aceea de „instanţă civilă de drept comun”.
Din compararea formulărilor de la alin. 1 și alin. 1 ind. 1 de la art. 53 rezultă că
legiuitorul a intenționat să distingă între „secţia de contencios administrativ şi fiscal a
tribunalului” și „instanţa civilă de drept comun”, pentru aceasta din urmă competența după
materie fiind reglementată de art. 94 - 97 C.proc.civ.
Potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ. judecătoriile judecă „orice alte cereri evaluabile în
bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau
neprofesioniști”, astfel încât în speță suntem în prezența unei cereri date prin lege în competența
acestora.
În consecință, Curtea reține că judecătoriei îi revine competența după materie.

13. Exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti asupra unui minor aflat în plasament,
disputată între părinți. Conflict de competență. Competența judecătoriei ca instanță de drept
comun

Temei de drept: Legea nr. 272/2004 - art. 133, art. 59; Noul Cod de procedură civilă -
art. 94 lit. a); Decizia nr. 28/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție
– Completul competent să judece recursul în interesul legii

Art. 133 din Legea nr. 272/2004 cuprinde o normă derogatorie de la instanța de tutelă de
drept comun (judecătoria) exclusiv în ceea ce privește “cauzele prevăzute de prezenta lege
privind stabilirea măsurilor de protecție specială”.
Prin Decizia nr. 28/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 128
din 9 februarie 2018, s-a statuat că numai pentru cauzele care privesc măsurile de protecție
specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55 (actual 59) – plasamentul,
plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializat, s-a prevăzut competența de
soluționare a tribunalului .

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Sentința civilă nr. 42/7.10.2020

Prin sentința civilă nr. 3387/15.04.2020 pronunțată de Judecătoria Iaşi, instanța a admis
excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi, a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei către Tribunalul Iaşi, Secţia Civilă, cererea formulată de reclamantul D în contradictoriu
cu pârâta A, cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea domiciliului şi a unei pensii

76
de întreţinere pentru minorul D, cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului potrivit
sentinţei Tribunalului nr. 171/6.02.2019.
Pentru a se pronunța în acest fel, instanța a reținut că, prin cererea de chemare în
judecată, reclamantul a solicitat exercitarea de către tată a autorităţii părinteşti cu privire la
minorul D.
Instanța a reținut că minorul beneficiază de o măsură de protecţie specială dispusă de o
instanţă judecătorească în temeiul art. 66 alin. 2 din Legea nr. 272/2004. Astfel, prin Sentinţa
civilă nr. 172/6.02.2019 pronunțată de Tribunalul Iași, rămasă definitivă prin respingerea căii de
atac prin Decizia nr. 230/2019 a Curții de Apel Iași, s-a dispus înlocuirea plasamentului în regim
de urgenţă a copilului D. cu măsura plasamentului la asistentul maternal profesionist M, urmând
ca drepturile şi obligaţiile părinteşti să fie exercitate de directorul DGASPC Iași.
Potrivit art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului: „Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de
protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului.” Deşi legea nu
prevede expres, din moment ce cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de
competenţa tribunalului, în mod logic şi cauzele privind încetarea sau înlocuirea măsurilor de
protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 sunt de competenţa aceleiaşi instanţe. De
altfel, în interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile unei speţe similare, prin Decizia nr. 28/2017,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 128/9.02.2018, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel
Constanţa şi a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 din Codul
civil şi ale art. 133 alin. 1 coroborate cu art. 70 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului
în regim de urgenţă cu tutela revine tribunalului”.
Faţă de aceste aspecte de fapt şi de drept, în temeiul art. 130 alin. 2 C.proc.civ., raportat
la art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a
Judecătoriei Iași şi a dispus declinarea soluţionării cererii în favoarea Tribunalului Iaşi ca
instanţă competentă pentru judecarea prezentei cereri.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 30 aprilie 2020.
Prin sentinţa civilă nr. 644/24 iunie 2020 Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a admis excepţia
necompetenţei materiale a Tribunalului Iaşi privind soluţionarea cauzei, a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi; a constatat ivit conflictul negativ de
competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Iaşi pentru soluţionare.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a reţinut că, în conformitate cu
dispoziţiilor art. 133 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială
sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului.
Cu privire la măsurile de protecţie specială a copilului art. 59 din Legea nr. 272/2004
statuează că acestea sunt: plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea
specializată.
Articolul 70 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 272/2004 prevede că, în situaţia plasamentului
în regim de urgenţă dispus de directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului, această instituție este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 5 zile de
la data la care a fost dispusă această măsură. Instanţa judecătorească va analiza motivele care au
stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi
va dispune încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi, după caz, reintegrarea copilului în
familia sa, înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela sau cu măsura plasamentului.
Instanţa se va pronunţa, totodată, cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
De asemenea, prin Decizia nr. 28/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: „în
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 din Codul civil şi ale art. 133 alin. 1
coroborate cu art. 70 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare, în

77
primă instanţă, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela
revine tribunalului”.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat exercitarea de către
tată a autorităţii părinteşti cu privire la minorul D, născut la data de 1.10.2013.
Având în vedere petitul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că aceasta
nu se încadrează în cauzele expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi Decizia nr.
28/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A notat instanţa că prin Decizia nr. 28/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a
stabilit plenitudinea de competenţă a Tribunalului pentru soluţionarea tuturor cererilor referitoare
la ocrotirea minorilor ocrotiţi prin măsurile prevăzute de art. 59 din Legea 272/2004, astfel cum
rezultă din considerentele deciziei invocate care la paragraful 42 prevede că: „Obiectul principal
al acestor cereri nu este instituirea tutelei, ci monitorizarea aplicării măsurii de protecţie specială
a plasamentului în regim de urgenţă prin analiza, de către instanţa judecătorească, a motivelor
care au stat la baza măsurii adoptate de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului. În urma acestei analize, instanţa poate dispune fie încetarea măsurii de
protecţie specială şi reintegrarea copilului în familia sa, fie înlocuirea plasamentului în regim de
urgenţă cu măsura de protecţie alternativă a tutelei ori cu măsura de protecţie specială a
plasamentului.”
De asemenea, la punctul 56 al aceleaşi decizii se precizează că: „Aşadar, prezenta
interpretare este aplicabilă numai în ipoteza în care tutela minorului este instituită cu prilejul
examinării de către tribunalul sesizat, în temeiul dispoziţiilor art. 70 alin. (3) din Legea nr.
272/2004, a motivelor care au stat la baza adoptării de către directorul direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului a măsurii plasamentului în regim de urgenţă.”
Prin urmare, în condiţiile în care, în cauza de faţă, nu subzistă ipoteza de monitorizare a
aplicării măsurii de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă, având în vedere că
prin sentinţa civilă nr. 172/6.02.2019 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul X/99/2018, rămasă
definitivă prin respingerea căii de atac prin Decizia nr. 230/2019 a Curții de Apel Iași, s-a dispus
înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă a copilului D cu măsura plasamentului la asistentul
maternal profesionist M., urmând ca drepturile şi obligaţiile părinteşti să fie exercitate de
directorul DGASPC Iași, iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat
exercitarea de tată a autorităţii părinteşti cu privire la minorul D., instanţa apreciază că revine
Judecătoriei Iaşi competenţa de soluţionare a prezentei cereri raportat la art. 94 alin. 1 lit. a)
C.proc.civ.
Faţă de aceste considerente, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a
Tribunalului Iaşi privind soluţionarea cauzei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Iaşi.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 133-135 C.proc.civ., Tribunalul a constatat ivit
conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Iaşi pentru
soluţionare.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă sub nr. Y/45/2020.
Examinând, în prezentul regulator de competenţă, potrivit dispoziţiilor art. 135
C.proc.civ., conflictul negativ de competenţă astfel ivit, Curtea constată că, în cauză, competenţa
de soluţionare a cererii formulată de reclamant aparţine Judecătoriei Iaşi, pentru considerentele
expuse în cele ce urmează:
Instanța notează că, prin cererea introductivă, reclamantul P a solicitat, în contradictoriu
cu pârâta A, exercitarea în mod exclusiv a autorităţii părinteşti, stabilirea domiciliului şi
obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere pentru minorul D.
Potrivit art. 133 din Legea nr. 272/2004: „Cauzele prevăzute de prezenta lege privind
stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul
copilului”, iar „Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a
cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul”.

78
 Măsurile de protecție specială, prevăzute de art. 59 din lege, sunt: a) plasamentul; b)
plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată.
În raport cu acest conţinut explicit al dispoziţiilor menţionate, rezultă, deci, că dispozițiile
art. 133 din Legea nr. 272/2004 sunt de strictă interpretare și sunt aplicabile numai în cauzele
privind stabilirea măsurilor de protecție specială prevăzute la art. 59 din acest act normativ.
Curtea notează că, în cauza de față, nu s-a solicitat încetarea sau înlocuirea măsurilor de
protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004, în contradictoriu cu DGASPC Iași, ci
exercitarea în mod exclusiv a autorităţii părinteşti, stabilirea domiciliului şi obligarea pârâtei la
plata unei pensii de întreţinere pentru minorul D, în contradictoriu cu mama minorului, A.
Prin Decizia nr. 28/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 128
din 9 februarie 2018, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107 din
Codul civil și ale art. 133 alin. (1) coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, competența de soluționare în primă instanță a cererilor având ca obiect înlocuirea
plasamentului în regim de urgență cu tutela revine tribunalului. În considerentele deciziei
menționate anterior, instanța supremă a reținut că: „numai pentru cauzele care se regăsesc în
cuprinsul normelor de reglementare din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut competența de
soluționare a tribunalului”, respectiv „numai acele cauze care privesc măsurile de protecție
specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55” (actual art. 59) – plasamentul,
plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată.”
Raționamentul expus anterior în considerentele citate își găsește pe deplin aplicabilitate
în speța de față.
Astfel, se constată că cererii având ca obiect exercitarea în mod exclusiv a autorităţii
părinteşti, stabilirea domiciliului minorului la tată, și obligarea mamei la plata pensiei de
întreținere, astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă, nu îi sunt aplicabile dispozițiile
cuprinse în Legea nr. 272/2004 întrucât nu se referă la măsurile de protecție specială a copilului
enumerate de art. 59 din lege.
Art. 133 din lege cuprinde o normă derogatorie de la instanța de tutelă de drept comun
(judecătoria) exclusiv în ceea ce privește „cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea
măsurilor de protecție specială”.
Fiind vorba de o excepție, interpretarea se impune a fi strictă, prudentă, în aplicarea
principiului exceptio est strictissimae interpretationes.
Întrucât judecătoria are plenitudine de competență în cauzele ce vizează exercitarea
autorității părintești, competența materială de soluționare în primă instanță a cererii formulate de
reclamant nu poate fi decât aceea din dreptul comun, care, potrivit art. 94 alin. 1 lit. a) din Codul
de procedură civilă, revine judecătoriei.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 135 C.proc.civ., Curtea stabilește în
favoarea Judecătoriei Iaşi competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul P.

14. Necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine

publică și îi sunt aplicabile dispozițiile art. 130 alineat (2) C.proc.civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Conflict negativ de competență

Indice alfabetic:Conflict negativ de competenţă.
Temei de drept: 130 al. 2 C.proc.civ.
Din coroborarea art. 130 alineat (2), 131 alineat (1) și art. 482 C.proc.civ., Curtea de
Apel constată că instanța (Secția I civilă) - învestită cu soluționarea apelului formulat de R B SA
împotriva sentinţei civile nr. 14917/2019 din 20 decembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Iaşi,
Secţia civilă - era ținută a proceda la verificarea competenței Secției I civilă și nu putea invoca
necompetența decât la primul termen de judecată în apel la care părțile erau legal citate.

79
 Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Sentința civilă nr. 55/14.12.2020

Examinând actele și lucrările dosarului, în aplicarea art. 135 coroborat cu art. 136 alineat
(1) C.proc.civ., curtea constată că în cauză competenţa de soluţionare a cererii de apel revine
Secției I civilă a Tribunalului Iași, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:
Potrivit articolului 129 C.proc.civ. („Excepția de necompetență”): „(1) Necompetența
este de ordine publică sau privată. (2) Necompetența este de ordine publică: 1. în cazul încălcării
competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. în cazul
încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. în
cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte
instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. (3) În toate celelalte cazuri, necompetența este
de ordine privată”.
Curtea notează că, în conformitate cu articolul 130 C.proc.civ. („Invocarea excepției”):
„(1) Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către
judecător în orice stare a pricinii. (2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică
trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt
legal citate în fața primei instanțe. (3) Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de
către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul
termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. (4) Dacă necompetența
nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere
declararea necompetenței.”
Prin Decizia nr. 17/2018 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și
Justiție a statuat – în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art.
129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de
procedură civilă și ale art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 – că
necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică.
Rezultă că acestei necompetențe îi sunt aplicabile dispozițiile art. 130 alineat (2)
C.proc.civ..
Articolul 131 alineat (1) C.proc.civ. stabilește că la primul termen de judecată la care
părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să
stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina,
consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată
competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
În ceea ce privește judecata în apel, articolul 482 C.proc.civ. („Completarea cu alte
norme”) prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în
instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind apelul.
Din coroborarea textelor citate, Curtea constată că instanța (Secția I civilă) – învestită cu
soluționarea apelului formulat de R B SA împotriva sentinţei civile nr. 14917/2019 din 20
decembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Iaşi, Secţia civilă – era ținută a proceda la verificarea
competenței Secției I civilă și nu putea invoca necompetența decât la primul termen de judecată
în apel la care părțile erau legal citate, respectiv 16 iunie 2020.
Se observă că la acel termen de judecată instanța a făcut aplicarea art. 131, a constatat cu
titlu interlocutoriu că este competentă general, material și teritorial în soluționarea cauzei, a
acordat cuvântul părților și a rămas în pronunțare în cererea de apel, fără a fi pus în discuție
necompetența specializată, care este o excepție de ordine publică (în sensul art. 129 C.proc.civ.)
dar nu poate fi invocată decât în limitele art. 130 alineat (2) C.proc.civ..
În această situație, a operat prorogarea competenței Secției I civilă și nu se mai putea
dispune declinarea competenței către Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, chiar
dacă acesteia din urmă îi revenea competența specializată.
Raportat considerentelor expuse și în aplicarea art. 135 C.proc.civ., curtea a stabilit – în
favoarea Tribunalului Iaşi, Secţia I civilă – competenţa de soluţionare a apelului.

80
 II.3. Excepții

15. Acţiune în revendicare. Efectele hotărârii judecătoreşti faţă de terţi

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile

judecătoreşti.
Indice alfabetic: Drept procesual civil. Excepţii procesuale. Dreptul la apărare.
Temei de drept: art. 435 alin. 1 şi 2 C.proc.civ. din 2010; art. 1201 C.civ. din 1864

Efectele judecăţii finalizate printr-o hotărâre judecătorească se opun cu autoritate de

lucru judecat absolută doar celor care au avut calitatea de parte în procesul respectiv. Efectul
pozitiv sau negativ al lucrului judecat se manifestă doar în ceea ce priveşte persoanele care au
participat la proces, iar nu şi faţă de terţi. Pe de altă parte, hotărârea nu poate fi ignorată de
terţ, dar aceasta i se va opune ca simplu fapt juridic, ca mijloc de probaţiune împotriva căruia îi
este permisă dovada contrară. Terţul trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare – chiar
dacă nu a participat la aceasta – cel puţin până la momentul în care va demonstra în justiţie
contrariul. Opunerea hotărârii judecătoreşti, ca mijloc de probă, nu va însemna însă şi
posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de terţi aşa încât aceştia să nu le poată
pune în discuţie şi în alt cadru procesual, să nu tindă la a face dovada contrară, invocând
propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce li se
opune. Obligativitatea efectelor şi imposibilitatea punerii în discuţie a reluării dezbaterilor
judiciare, rămân aplicabile sferei părţilor, care au avut posibilitatea să-şi afirme pretenţiile şi
să-şi apere poziţia în cadrul procesului desfăşurat în prezenţa lor, cu respectarea tuturor
garanţiilor procesuale.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 181/19.03.2020

Prin decizia civilă nr. 1414/15.05.2019, Tribunalul Iași a respins cererea de suspendare a
judecăţii cauzei în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., a respins cererea de apel formulată
de pârâta X Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 4200/05.04.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi,
sentinţă pe care o păstrează; a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 2500 lei cheltuieli
de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta X, solicitând admiterea recursului
declarat, casarea în tot a hotărârii recurate şi respingerea acţiunii promovate de reclamanţii A, B
şi C, pentru următoarele motive:
Se arată că instanţa de control judiciar a reţinut faptul că nu pot fi primite motivele de
apel ale universităţii în condiţiile în care intimaţii reclamanţi au o posesie mai bine caracterizată
şi un titlu mai preferabil şi în contextul în care totodată aceştia sunt beneficiarii unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile – sentinţa civilă nr. 3818/2009 pronunţată de Judecătoria
Iaşi, prin care li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
De asemenea, aceeaşi instanţă a reţinut că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei
asupra terenului în litigiu, anterior emiterii titlului de proprietate al intimaţilor reclamanţi, nu
poate constitui un argument în favoarea preferabilităţii titlului de proprietate al pârâtei atât timp
cât anterior emiterii Ordinului nr. 4928/2006 emis de Ministerul Educaţiei si Cercetării nu a
existat un titlu de proprietate asupra imobilului.

81
 În raport de aceste considerente ale instanţei de apel, având în vedere actele şi lucrările
dosarului, recurenta solicită instanţei de control judiciar să constate că această motivare este
vădit nefondată.
Consideră recurenta că în prezenta cauză Curtea de Apel Iași este îndreptăţită a avea în
vedere, în susţinerea cererii de recurs, ca pertinente următoarele:
Este de necontestat faptul că acţiunea introductivă de instanţă este o acţiune în realizarea
dreptului real de proprietate prin care reclamanţii se afirmă titulari ai acestui drept subiectiv,
invocând opozabilitatea titlului lor de proprietate pentru imobilul teren în litigiu. În cauza de faţă
este evident că ambele părţi au prezentat titluri de proprietate valabile astfel încât instanţa de
judecată are sarcina de a le compara şi de a da eficienţă aceluia mai bine caracterizat.
Or, instanţa de apel a omis să observe că în materie operează în primul rând principiul
priorităţii înscrierilor în cartea funciară care reprezintă o aplicaţie a vechiului principiu de drept
roman „prior tempore potior iure” (mai întâi în timp, mai tare în drept) valabil şi în dreptul
modern. Prin urmare primul care solicită înscrierea este şi primul în drept. În speţa de faţă, pârâta
X a fost cea care şi-a înscris dintâi titlul de proprietate în cartea funciară, rezultând că aceasta
este şi prima în drept şi beneficiază de principiul forţei probante a înscrierii dobândirii unui drept
real imobiliar în favoarea ei.
Continuând însă compararea celor două titluri de proprietate, instanţa trebuie să constate
că acestea emană de la acelaşi autor – statul român – care a emis prin intermediul Ministerului
Educaţiei şi Cercetării, în baza Legii învăţământului nr. 84/1995, Ordinul 4928/2006, în favoarea
pârâtei, cât şi titlul de proprietate nr. 187375 din data de 13.09.2016, în baza Legii nr. 18/1991,
emis în favoarea reclamanţilor în temeiul Legii nr. 18/1991 şi în baza unei hotărâri judecătoreşti
– sentinţa civilă nr. 3818/2009 a Judecătoriei Iaşi.
Însă, din probatoriul administrat în cauză rezultă fără drept de tăgadă că titlul de
proprietate al reclamanţilor este afectat de vicii, fără ca valabilitatea acestuia să fie constatată în
contradictoriu cu pârâta, care era atât deţinătorul, cât şi proprietarul tabular exclusiv al terenului
în litigiu.
Aşa cum a arătat prin apărările formulate în cauză, la momentul întocmirii raportului de
expertiză în dosarul nr. X/245/2008, aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi, raport ce a stat la baza
emiterii titlului de proprietate al reclamanţilor, expertul din acest dosar a omis a analiza în
prealabil informaţiile actualizate din baza de date a oficiului teritorial de cadastru prin
formularea unei solicitări de date cu privire la coordonatele punctelor aflate pe limitele de
proprietate, planul de încadrare în zona, actele care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară a
imobilului în cauză, copii ale altor documente etc., necesare şi în strânsă legătură cu efectuarea
acestuia. De asemenea, expertul nu a făcut nici o trimitere cu privire la regimul sau juridic
existent la momentul întocmirii raportului de expertiză şi la preexistenta dreptului tabular de
proprietate al pârâtei.
Din modul de întocmire a raportului de expertiză, reiese fără drept de tăgadă că acesta a
fost încheiat fără o documentare minimă prealabilă specifică în astfel de situaţii, împrejurare
certificată determinând în cele din urmă dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului
teren, ce forma deja obiectul cărţii funciare a pârâtei, de către alte persoane fizice prin
prejudicierea implicită a intereselor legale ale pârâtei. Or, documentaţia topo cadastrală existentă
în evidenţele O.C.P.I. Iași atesta fără drept de tăgadă că acest imobil teren se afla amplasat pe
platforma didactică a pârâtei (şi nu în incinta campusului studenţesc aşa cum s-a consemnat în
raportul de expertiză) şi în proprietatea exclusivă a acesteia .
Deci, în aceste condiţii nu se poate susţine că titlul de proprietate al reclamanţilor poate fi
considerat ca fiind preferabil în contextul în care nu s-a făcut dovada certă că terenul în litigiu a
fost efectiv la dispoziţia Comisiei de Fond Funciar şi fără a face în prealabil obiectul unui titlu de
proprietate.
Mai mult decât atât, instanţa de control judiciar trebuie să constate că nu poate fi primită
opinia instanţei de apel potrivit căreia în cauză operează autoritatea de lucru judecat în raport de
hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. X/245/2008 atât timp cât pârâta nu a fost parte
în acest litigiu şi, ca atare, sentinţa civilă nu îi este opozabilă.

82
 În ceea ce priveşte titlul de proprietate al pârâtei, prin documentaţia depusă la dosarul
cauzei a atestat ca izvorul acestui drept este chiar legea, conform Legii nr. 84/1995, cu
modificările şi completările ulterioare. Astfel, în temeiul prevederilor art. 166 din Legea
învăţământului nr. 84/1995 şi a art. 26 din Legea cadastrului nr. 7/1996, pârâta, în baza Ordinului
4928/2006 emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, s-a înscris ca proprietar tabular exclusiv
asupra imobilului identificat prin numărul cadastral nr. 127734, ce înglobează şi suprafaţa de
teren menţionată de reclamanţi, prin încheierea nr. 50055/2006 emisă de Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară.
Ordinul nr. 4928/2006 emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării a fost emis cu aplicarea
dispoziţiilor art. 166 din Legea nr. 84/1995 potrivit cărora: „Baza materială a instituţiilor de
învăţământ superior de stat şi de cercetare ştiinţifică universitară este de drept proprietatea
acestora.” coroborate cu art. 26 din Legea nr. 7/1996: „sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile
reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii”.
Titlul de proprietate emis în condiţiile Legii nr. 84/1995 pe numele pârâtei este opozabil
reclamanţilor, fiind înscris în cartea funciară dreptul sau beneficiind de opozabilitate faţă de terţi
şi forţă probantă, în baza Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară.
Nu lipsit de importanţă este şi faptul că literatura şi practica judiciară au consfinţit că în
cazul în care atât reclamantul, cât şi pârâtul au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra
bunului revendicat, iar titlurile provin de la acelaşi autor, are câştig cel care a transcris mai întâi
deoarece prin transcriere actul devine opozabil.
Recurenta solicită a se avea în vedere şi faptul că instanţa Curţii Europene statuează că un
echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii și imperativele
de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. În principiu, trebuie să existe un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură, care
privează o persoană de dreptul său de proprietate. Astfel, atenuarea vechilor atingeri ale dreptului
de proprietate, nu poate crea noi greutăţi distorsionate persoanelor, care au dobândit aceste
bunuri cu bună credinţă.
Totodată, solicită a se constata că terenul în litigiu a trecut în patrimoniul statutului prin
decretul de expropriere, intrând în planul de sistematizare, fiind afectat de construcţii civile,
astfel că deţinerea lui de către stat în scopul pentru care a fost expropriat şi-a atins scopul.
În speţă, pentru toate aceste considerente expuse și având în vedere circumstanţele
cauzei, recurenta dobânditoare de bună credinţă, nu poate fi obligată să suporte greutatea
responsabilităţii statului, care a confiscat acest bun prin obligarea la restituirea acestuia (a se
vedea în acest sens cauza Raicu versus România).
Având în vedere cele mai sus menţionate solicită admiterea cererii de recurs aşa cum a
fost formulată, cu obligarea intimaţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 84/1995, Legea nr. 7/1996, art. 488 şi
următoarele din Codul procedură civilă.
Intimaţii A, B şi C au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului
formulat de X, pentru următoarele considerente:
În mod corect a reținut instanţa de apel faptul că data emiterii titlului de proprietate
reprezintă un caracter subiectiv în considerarea procedurilor administrative si/sau jurisdicționale
pe care îndreptăţiţi la acordarea beneficiului legii sunt obligaţi să le parcurgă, proceduri care
scapă controlului și diligentelor beneficiarilor actului normativ.
De asemenea, reține tribunalul prevalența reconstituirii dreptului de proprietate privată în
raport cu constituirea acestuia, prevalență ce rezultă atât din dispoziţiile cuprinse în Legea
18/1991, cât și din dispoziţiile Legii nr. 84/1995, act normativ ce a stat la baza emiterii titlului de
proprietate în beneficiului apelantei.
Motivele de recurs formulate de X vizează reiterarea motivelor de apel, fără a se indica în
concret care este sau care sunt motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ., motiv pentru
care intimaţii au invocat excepţia nulităţii recursului.
Potrivit art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de
nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea

83
vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. 3 al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea
lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează, în
motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. 2
C.proc.civ.
A motiva recursul presupune, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea
unuia din motivele prevăzute de art. 488 C.proc.civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în
sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat
hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
În speţă, recurenta, fără a indica în concret niciunul din motivele de casare prevăzute de
art. 488 C.proc.civ., a criticat decizia tribunalului invocând, pe de o parte aceleaşi motive cu cele
prezentate în fața instanţei de apel, iar pe de altă parte, critică hotărârea prin prisma probatoriului
administrat în cauză, critici care nu vizează legalitatea deciziei atacate, ci constituie aspecte de
netemeinicie ale acesteia, referitoare la modul în care instanţa a valorificat probele administrate,
chestiuni ce nu pot fi supuse cenzurii în recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ.,
care stipulează în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de
nelegalitate.
Faţă de toate aceste considerente, solicită admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, pe
cale de consecinţă, respingerea recursului, menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală, cu
obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de apel a admis recursul, reţinând următoarele:
Art. 489 C.proc.civ. stabilește că recursul este nul dacă, nu a fost motivat în termenul
legal şi, totodată, că aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se
încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
În speţă, recurenta nu a indicat motivele de nelegalitate, motivarea cererii de recurs
reprezentând o redare în integralitate a motivelor de apel şi critici privind netemeinicia hotărârii,
dar în cererea de recurs se critică modul în care instanţa de apel a reţinut că operează autoritatea
de lucru judecat în raport de hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul cu nr. X/245/2008,
deşi recurenta nu a fost parte în acel litigiu, iar sentinţa nu îi este opozabilă. Aceste critici
invocate de recurentă se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5
C.proc.civ., susţinându-se încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror
nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin raportare la dispoziţiile art. 435 alin. 1 şi 2
C.proc.civ. Ca atare, excepţia nulităţii recursului invocată de intimată nu operează în cauză, fiind
respinsă de Curte.
Analizând motivul de nelegalitate invocat de recurentă, Curtea reţine, aşadar, că se
susţine încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Astfel,
potrivit art. 435 alin. 1 şi 2 C.proc.civ.: „Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce
efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane
atât timp cât aceasta din urmă nu face în condiţiile legii, dovada contrară.” Totodată, art. 1201
Cod civil din 1864 arăta că „este lucru judecat atunci când a doua cerere are acelaşi obiect, este
întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută între ele şi în contra lor în aceeaşi
calitate”.
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A, B şi C s-a solicitat
instanţei a dispune obligarea pârâtei X să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie
reclamanţilor suprafaţa de teren de 644 mp, precum şi radierea dreptului de proprietate din cartea
funciară deschisă pe numele pârâtei şi înscrierea dreptului de proprietate a reclamanţilor cu
privire la suprafaţa de teren revendicată. Reclamanţii au invocat în beneficiul lor titlul de
proprietate nr. 187375/2016 care a fost emis în baza sentinţei civile cu nr. 3818/6.03.2009
pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul cu nr. X/245/2008 prin care s-a dispus anularea parţială
a Ordinului Prefectului cu nr. 822/13.08.2008. Pârâta X a invocat la rândul său dreptul de
proprietate asupra aceluiaşi imobil în baza Ordinului cu nr. 4928/2006 emis de Ministerul
Educaţiei şi Cercetării, conform art. 166 din Legea nr. 84/1995.

84
 Atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, recurenta-pârâtă a invocat
împrejurarea că dreptul său de proprietate figura deja înscris în cartea funciară la momentul
derulării litigiului din dosarul nr. X/245/2008, că pe terenul în cauză se află investiţii cu scop
didactic specifice Facultăţii de Hidrotehnică, Geodezie şi Ingineria Mediului, însă raportul de
expertiză efectuat în respectiva cauză a ignorat toate aceste aspecte. Spre deosebire de prima
instanţă care a considerat preferabil titlul de proprietate al reclamanţilor, reţinând că părţile
exhibă titluri provenind de la autori diferiţi, instanţa de apel a considerat că ambele titluri de
proprietate provin de la acelaşi autor, reţinând că sentinţa civilă nr. 3818/6.03.2009 exprimă
adevărul în puterea principiului autorităţii de lucru judecat. Instanţa de apel a evidenţiat că, în
conformitate cu dispoziţiile art. 1200 alin. 4 Cod civil din 1864 şi art. 258 alin. 3 C.proc.civ. din
1865, efectul pozitiv al lucrului judecat într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea
litigioasă dezlegată anterior se impune fără posibilitatea de a se statua diferit. Prin acest ultim
raţionament aplicat de instanţa de apel, s-a acordat valoare de prezumţie absolută sentinţei civile
menţionate, fără ca recurenta să aibă posibilitatea de a se apăra, deşi nu a figurat ca parte în
procesul în care s-a pronunţat acea hotărâre prin care dreptul său de proprietate a fost grav
afectat.
Curtea consideră că atât vechea, cât şi noua reglementare de drept procesual civil a admis
că efectele judecăţii finalizate se opun cu autoritate de lucru judecat absolută doar celor care au
avut calitatea de parte în procesul anterior. Efectul pozitiv sau negativ al lucrului judecat se
manifestă doar în ceea ce priveşte persoanele care au participat la proces, iar nu şi faţă de terţi.
Pe de altă parte, hotărârea nu poate fi ignorată de terţ, dar aceasta i se va opune ca simplu fapt
juridic, ca mijloc de probaţiune împotriva căruia îi este permisă dovada contrară. Terţul trebuie
să respecte rezultatul dezbaterii judiciare – chiar dacă nu a participat la aceasta – cel puţin până
la momentul în care va demonstra în justiţie contrariul. Opunerea hotărârii judecătoreşti, ca
mijloc de probă, nu va însemna însă şi posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de
terţi aşa încât aceştia să nu le poată pune în discuţie şi în alt cadru procesual, să nu tindă la a face
dovada contrară, invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat
prin hotărârea ce li se opune. Obligativitatea efectelor şi imposibilitatea punerii în discuţie a
reluării dezbaterilor judiciare, rămân aplicabile sferei părţilor, care au avut posibilitatea să-şi
afirme pretenţiile şi să-şi apere poziţia în cadrul procesului desfăşurat în prezenţa lor, cu
respectarea tuturor garanţiilor procesuale.
Aşadar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti funcţionează cu valoare
absolută faţă de părţile din procesul finalizat prin respectiva hotărâre şi are caracter relativ faţă
de terţi. Acest lucru este explicabil prin faptul că adevărul stabilit de judecător prin hotărârea
judecătorească este adevărul judiciar, iar nu întotdeauna cel obiectiv. Judecătorul este limitat în
aflarea adevărului de probele administrate de părţi, de principiul disponibilităţii şi de elementele
prezentate de părţi. Prin urmare, faţă de terţi, hotărârea judecătorească se opune cu valoare
probatorie, ca realitate juridică, ca fapt juridic, astfel încât aceştia pot contesta şi combate pe
calea unui proces cele statuate în cuprinsul acesteia.
Din considerentele sentinţei civile cu nr. 3818/2009 a Judecătoriei Iaşi rezultă că instanţa
a constatat îndreptăţirea reclamanţilor la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa
de 644,19 mp teren prin raportare la dispoziţiile art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991. Astfel, a
considerat că respectiva suprafaţă este liberă de construcţii permanente, nu este afectată de
investiţii aprobate potrivit legii, este neafectată de detalii de sistematizare, că bazinul existent pe
aceasta este dezafectat, abandonat şi în parte liber. În speţă, Tribunalul a dat valoare absolută
celor statuate prin sentinţa civilă cu nr. 3818/6.03.2009, deşi recurenta nu a fost parte în litigiul
respectiv şi a susţinut în mod insistent că raportul de expertiză avut în vedere de instanţa care a
pronunţat hotărârea menţionată nu a luat în considerare informaţiile reale cu privire la regimul
juridic al terenului din baza de date a Oficiului Teritorial de Cadastru, că terenul se afla pe
platforma didactică a pârâtei şi nicidecum în incinta campusului studenţesc, că pe acesta sunt
amplasate construcţii înscrise în cartea funciară, că terenul nu se afla la dispoziţia comisiei locale
de fond funciar.

85
 În atare condiţii, recurentei i s-a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin
casarea deciziei atacate şi trimiterea spre rejudecare aceleaşi instanţe. Tribunalul a ignorat în
totalitate apărările şi probele pe care recurenta le-a adus în faţa sa, îngrădindu-i acesteia în mod
nepermis dreptul la apărare. Într-adevăr, vechiul proprietar deposedat abuziv de stat sau
moştenitorii acestuia sunt aparent cei mai îndreptăţiţi a beneficia de reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenului respectiv, dacă urmează procedurile legale. În cazul de faţă,
procedura urmată a fost cea prevăzută de art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991, ordinul iniţial
emis, anulat parţial de instanţă, reţinând că terenul era la data emiterii ordinului afectat de detalii
de sistematizare, construcţii şi investiţii realizate, lucru ce a fost susţinut şi de recurentă în
prezenta cauză. Lipsa analizei acestor apărări şi a probelor aduse de pârâtă în susţinerea lor
echivalează cu o necercetare corespunzătoare a fondului, astfel că în baza art. art. 496 alin. 2 şi
art. 498 alin. 2 C.proc.civ. instanța de recurs apreciază că pentru înlăturarea vătămării produse
recurentei se impune casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare
instanței de apel, aceasta urmând a analiza susţinerile pârâtei-recurente din perspectiva situaţiei
terenului la data emiterii Ordinului nr. 822/13.08.2008 ce a făcut obiectul anulării în dosarul cu
nr. X/245/2008.
În considerarea celor ce preced, Curtea, constatând că decizia recurată este susceptibilă
de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate în raport cu textele de lege enunțate, ceea ce
face de prisos examinarea celorlalte critici, admite recursul, casează decizia recurată și trimite
cauza spre rejudecare, instanței de apel.

16. Aplicarea sancţiunii perimării. Calculul termenului de perimare

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Incidente

procedurale. Perimarea cererii
Indice alfabetic: Termenul de perimare. Calculul şi întreruperea termenului de perimare
Temei de drept: Art. 181 alin. (1) pct. 3, art. 416 C.proc.civ.

Termenul de perimare de 6 luni curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi

sau de instanţă, iar potrivit art. 181 al. 1 pct. 3 C.proc.civ., termenul pe luni se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima lună. Cererea de repunere pe rol, netimbrată, formulată în cursul
termenului de perimare nu are efect întreruptiv al termenului de perimare.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 391/15.07.2020

Prin decizia civilă nr. 3300/18.11.2019, Tribunalul Iaşi a respins cererea de repunere a
cauzei pe rol. A constatat perimat apelul declarat de terţul poprit „X” SRL împotriva sentinţei
civile 11131/26.10.2018 pronunţată de Judecătoria Iaşi.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs „P” SRL,solicitând admiterea recursului,
casarea hotărârii pe care o consideră netemeinică și nelegală şi trimiterea cauzei spre rejudecare
la Tribunalul lași, pentru următoarele motive:
În fapt, la data de 1.04.2019 s-a suspendat prin încheiere judecarea cauzei ce a format
obiectul dosarului nr. 13XXX/245/2018 stabilindu-se termen de verificare la data de 28.10.2019.
Încheierea din data de 01.04.2019 a fost comunicată ulterior, data de la care curge
termenul de perimare de 6 luni.
În data de 20.09.2019 a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, cerere care, potrivit
art. 417 C.pr.civ., a întrerupt termenul de perimare, deoarece partea care are interes, respectiv
societatea „P” SRL a efectuat un act de procedură.

86
 Art. 417 C.proc.civ. arată că: „Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de
procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifica interes.”
Dispoziţiile art. 417 C.proc.civ. nu limitează în vreun fel finalitatea actului de procedură
întocmit de către parte, față de curgerea sau întreruperea perimării.
Astfel, consideră că în mod netemeinic și nelegal instanţa de apel nu a avut în vedere
cererea de repunere pe rol ca un act de procedură care să întrerupă termenul de perimare, în
condiţiile art. 417 C.proc.civ. coroborat cu art. 416 alin. (2) C.proc.civ.
Art. 416 C.proc.civ. arată că: „Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedura
îndeplinit de părţi sau de instanţă.”
Mai mult, după primirea încheierii din data de 29.09.2019, prin care s-a respins cererea
de repunere pe rol, a formulat o nouă cerere de repunere pe rol a cauzei însoţită de plata taxei
judiciare de timbru.
Această cerere reprezintă din nou un act de procedură întocmit de către partea care are
interes, fapt care atrage, de asemenea, întreruperea termenului de perimare.
Mai mult, încheierea pronunţată în data de 29.09.2019 de către instanţa de apel,
reprezintă, de asemenea, un act de procedură, inclusiv comunicarea acesteia către părți, conform
art. 416 C.proc.civ.
În acest sens, consideră că data de la care a curs iniţial termenul de perimare este data
comunicării încheierii din data de 01.04.2019 privind suspendarea cauzei, conform art. 416
alin.(2) C.proc.civ. Acest termen a fost întrerupt prin formularea unei cereri de repunere pe rol în
data de 01.09.2019, soluţionată prin încheierea din data de 23.09.2019, ce ne-a fost comunicată
în data de 27.09.2019.
De la data comunicării acestei încheieri din data de 29.09.2019, respectiv 27.09.2019,
începe să curgă un nou termen de perimare. Acest termen a fost întrerupt prin formularea unei
noi cereri de repunere pe rol a cauzei formulată în data de 01.10.2019.
Pe de altă parte, arătă că de la data de 01.04.2019, data încheierii cererii de suspendare a
prezentei cauze și data ultimei cereri de repunere pe rol 01.10.2019 nu era împlinit termenul de
perimare.
Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.: „Când termenul de socoteşte pe săptămâni,
luni și ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul
an ...” și art. 182 alin. (1) C.proc.civ.: „Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau
ani se împlinește la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.”
În aceste condiţii, consideră că instanţa de fond nu a aplicat în mod corect dispoziţiile
legale privind perimarea, actele de procedură, calculul termenelor, respectiv art. 181 și art. 182,
art. 416 și art. 417 C.proc.civ. fapt ce fac incidente dispoziţiile art. 488 alin. d) pct. 8 C.proc.civ.
Sunt acte de procedură orice manifestare de voinţă şi orice operaţie juridică făcută în
cursul şi în cadrul procesului civil de instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi participanţi la proces,
în legătură cu exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale, respectiv în
vederea producerii unor efecte juridice în plan procesual:
a) actele părţilor: cererea de chemare în judecată a reclamantului; întâmpinarea şi cererea
reconvenţională ale pârâtului; actele de dispoziţie (renunţarea la judecată, renunţarea la drept,
tranzacţia); cererile prin care se exercită căile de atac; cererile prin care se solicită încuviinţarea
şi efectuarea executării silite etc.;
b) actele instanţei: citarea şi comunicare a actelor de procedură; încheierile de şedinţă;
hotărârile judecătoreşti etc.
Astfel, consideră că sancţiunea perimării nu va putea funcţiona nici după pronunţarea
hotărârii ce se impune a fi comunicata în scopul uzitării căii de atac, respectiv recursul în temeiul
art. 414 C.proc.civ. în acest sens invocă și Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 privind soluţionarea unui
recurs în interesul legii având ca obiect „admisibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a
recursului împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecăţii, pronunţate de
instanţele de apel, instituţia în care apelul este ultima cale de atac”.
Față de cele arătate mai sus, consideră ca termenul de perimare nu a fost împlinit și ca
urmare solicită respingerea excepţiei invocate din oficiu şi continuarea, reluarea judecăţii cauzei,

87
casarea hotărârii pronunţate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, conform art.
498 C.proc.civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 180 și urm., art. 416, art.
417 și urm. C.proc.civ.
Intimata E a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat
împotriva Deciziei civile nr. 3300/2019 pronunţată la data 18.11.2019 de Tribunalul Iaşi în cauza
nr. 13XXX724572018, menţinerea decizia civilă apelate ca fiind temeinică şi legală şi obligarea
recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, pentru
următoarele motive:
Cererea de redeschidere a procesului formulată de partea interesată trebuie să urmărească
repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii, act de procedură care trebuie să fie însă
valabil făcut, întrucât un act nul nu poate avea niciun efect.
Cerinţa nu este îndeplinită în situaţia în care cererea de reluare a judecăţii formulată în
temeiul art. 415 pct. 1 C.proc.civ. nu este însoţită de dovada achitării taxei judiciare de timbru şi
timbru judiciar în cuantumul prevăzut de lege, pentru că instanţa a hotărât anularea ca netimbrată
a cererii de repunere pe rol, prioritară fiind soluţionarea excepţiilor, astfel cum prevede art. 248
alin. 1) C.proc.civ.
În prezenta speţă, cererea de repunere pe rol netimbrată şi anulată de Tribunalul Iaşi la
data de 23.09.2020 nu este un act de întrerupere a cursului perimării astfel cum în mod judicios a
reţinut instanţa de apel.
În mod corect instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 416 şi 417 C.proc.civ. raportat
la art. 181 alin. 1 pct. 3. C.proc.civ.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei în sensul că actele de comunicare a actelor de
procedură întocmite de instanţă au avut ca efect întreruperea termenului de perimare.
Reiterează faptul că pentru ca un act de procedură să poată fi calificat drept întrerupător
de perimare, este necesar ca prin săvârşirea lui să se urmărească repunerea cauzei pe rol în
vederea continuării judecăţii.
În concluzie, solicită instanței de recurs în principal respingerea recursului ca tardiv, iar
în subsidiar ca nefondat, având în vedere legalitatea deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi.
Solicită, de asemenea, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
prezentul demers judiciar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi urm. C.proc.civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză,
Curtea constată următoarele:
Criticile formulate de recurentă vizează aplicarea normelor de procedură privind
aplicarea sancţiunii perimării şi calculul termenului de perimare, fiind invocată astfel incidenţa
motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., nu a celui prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 8 din Codul de procedură civilă, astfel cum s-a arătat în cererea de recurs.
Curtea constată că primele critici formulate de recurentă sunt neîntemeiate, cererea de
repunere pe rol formulată la 26.06.2019 neavând efect întrerupător al termenului de perimare,
întrucât nu a fost un act valabil făcut, fiind anulată pentru neplata taxei de timbru.
Criticile privind modul de calcul al termenului de perimare sunt însă întemeiate.
Cauza a fost suspendată la 1.04.2019 conform încheierii întocmite la acea dată motivat de
lipsa părţilor care nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă. Apelanta „P” SRL a formulat o primă
cerere de repunere pe rol la 26 iunie 2019, cerere ce a fost anulată pentru nedepunerea taxei de
timbru corespunzătoare prin încheierea din 23.09.2019. Aşa cum s-a arătat anterior, această
primă cerere nu a avut efect întreruptiv în ce priveşte termenul de perimare care a început să
curgă la 1.04.2019.
La 1.10.2019 apelanta „P” SRL a formulat o nouă cerere de repunere pe rol, instanţa de
apel stabilind termen de judecată la 18.11.2019, citând părţile cu menţiunea de a răspunde şi la
excepţia perimării. Prin decizia civilă nr. 3300/2019, tribunalul a reţinut că în cauză a fost
împlinit termenul de perimare raportat la art. 416 alin. 2 şi art. 181 alin. 3 din Codul de

88
procedură civilă, astfel că a respins cererea de repunere pe rol şi a constatat intervenită perimarea
apelului.
Potrivit art. 416 alin. 1 C.proc.civ., termenul de perimare este de 6 luni, iar potrivit alin. 2
, acesta curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.
În conformitate cu art. 181 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., termenul pe luni se împlineşte în
ziua corespunzătoare din ultima lună. În consecinţă, termenul de 6 luni care a început să curgă la
1.04.2019 se împlineşte la 1.10.2019, actul depus în această zi fiind făcut înăuntrul termenului şi
având efect întreruptiv al termenului de perimare. O interpretare contrarie ar însemna ca partea
să nu aibă un termen de 6 luni la dispoziţie pentru formularea cererii de perimare, astfel că
termenul ce a început să curgă în ziua de 1.04.2019 nu poate fi considerat împlinit anterior datei
de 1.10.2019, când s-a depus cererea de repunere pe rol, căreia i-a fost ataşată taxa de timbru
datorată.
În atare condiţii, în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1
pct. 5 C.proc.civ., fiind încălcate normele de procedură privind perimarea şi calculul termenului
de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. 1 C.proc.civ.
A fost admis recursul formulat de recurenta X împotriva deciziei civile nr.
3300/18.11.2019 pronunţate de Tribunalul Iaşi Secţia I Civilă, decizie casată în tot, a fost admisă
cererea de repunere pe rol formulată de SC „P” SRL, respinsă excepţia perimării invocate din
oficiu, cauza fiind trimisă pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe.

17. Excepţie de neconstituţionalitate. Inadmisibilitate. Lipsa legăturii cu cauza care se

judecă în apel

Cuprins pe materii: Drept procesual civil.

Index alfabetic: Chestiune prejudicială
Temei de drept: Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, art. 21, art. 29; Legea nr. 208 din 20 iulie 2015, art. 59.
Din interpretarea logico-juridică a art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale rezultă că, pentru sesizarea instanței de contencios
constituțional cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ,
următoarele condiţii: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe
judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei
legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma
vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind
neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Condiţia ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei, nu trebuie
analizată «in abstracto» şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu
litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul
interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor
cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
Nemulţumirea apelantului se referă, în concret, la o eventuală limitare a accesului la
instanţă a persoanelor nemulţumite de modul de soluţionare /nesoluţionarea diferendelor dintre
membrii partidului politic şi conducerile organizaţiilor partidului de către comisiile de arbitraj,
la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale.
Însă, controlul exercitat de către instanţele judecătoreşti, pe calea contestaţiei
reglementate de art. 59 din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015, este limitat la verificarea respectării
condiţiilor legale privind exercitarea dreptului de a fi ales, a condiţiilor de fond şi de formă ale
listei susţinătorilor, condiţii prevăzute în mod imperativ de art. 52, 53, 54 şi 58 din acelaşi act
normativ.
În consecinţă, cât nu se contestă, sub aspectul constituţionalităţii, şi aceste prevederi
legale, dispoziţiile contestate (art. 59.) nu au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a
prezentului apel, neputând influenţa modul de rezolvare a acestuia.

89
 Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 518/2.11.2020

Prin sentința civilă nr. 1551/29 octombrie 2020, Tribunalul Iași, Secția I Civilă a admis
excepția inadmisibilității cu privire la primele trei capete de cerere şi, în consecință:
A respins, ca fiind inadmisibile capetele de cerere formulate de C-A B, O B, E R. N, M
M P, M Z, ML, T-I-D T, S-N P, membrii USR - Filiala locală a Municipiului Iaşi, în
contradictoriu cu: A USR PLUS, B, reprezentată legal prin D B şi D C, USR, prin DB
preşedinte; P L, U şi S, prin D J Cş, preşedinte; USR - Filiala Județeană I, prin P C.C, privind
anularea Hotărârii Conferinţei Judeţene a U SR - Filiala Judeţeană I din data de 9 octombrie
2020, ora 20.00, a actelor preparatorii prin care s-au desemnat candidaţii în alegerile
parlamentare, validat alegerea delegaților, a procesului-verbal pentru constatarea rezultatelor
votului din 4 -7 octombrie 2020 şi a proceselor-verbale încheiate la cele două convocări, din 7
octombrie 2020, ora 20.00, şi din 9 octombrie 2020, ora 20.00; anularea Hotărârii Adunării
Generale a U S R - Filiala Municipală I din data de 3 octombrie 2020, ora 20.00, prin care s-a
validat alegerea delegaților şi a tuturor actelor preparatorii, a procesului-verbal pentru
constatarea rezultatelor votului din 28 septembrie - 1 octombrie 2020 şi a proceselor-verbale
încheiate la cele două convocări, 1 octombrie, ora 20.00 şi 3 octombrie 2020, ora 20.00; anularea
parţială a listelor electorale ale AUSR P, pentru candidaturile următorilor membri ai U SR -
Filiala I în alegerile parlamentare 2020, astfel:
a) Senat: B M, F C, LD, HC;
b) Camera Deputaţilor: CC-P, H F, D D, BM, FF-M, PA-V, G E-E, PL-C.
A respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de C-A B, O B, E R. N, M M P, M Z, ML,
T-I-D T, S-N P - membrii USR - Filiala locală a Municipiului I, în contradictoriu cu: AUSR P,
B, reprezentată legal prin D B şi DC, U S RB, prin DB, preşedinte; PL, U şi S, prin DJC,
preşedinte; U S R - Filiala Judeţeană I, prin PCC privind anularea parţială a Deciziei nr. 12 din
22.10.2020 a Biroului Electoral de Circumscripţie Judeţeană nr. 24 I prin care au fost admise
candidaturile propuse de AUSR P la alegerile pentru Senat din anul 2020, cu excluderea
persoanelor menţionate; anularea parţială a Deciziei nr. 13 din 22.10.2020 a Biroului Electoral
de Circumscripție Județeană nr. 24 Iaşi, prin care au fost admise candidaturile propuse de Alianța
USR PLUS la alegerile pentru Camera Deputaților din anul 2020, cu excluderea persoanelor
menționate.
A obligat reclamanții C-A B, O B, E R. N, M M P, M Z, ML, T-I-D T, S-N P să plătească
pârâtei US R - Filiala Județeană I suma de 500 lei cheltuieli de judecată(onorariu de avocat).
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente de fapt şi
de drept:
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a constatat că aceasta
este întemeiată în parte, cu privire la primele trei capete de cerere, respectiv, anularea Hotărârii
Conferinţei Judeţene a USR - Filiala Judeţeană I din data de 9 octombrie 2020, ora 20.00,
inclusiv a actelor preparatorii prin care s-au desemnat candidaţii în alegerile parlamentare,
validat alegerea delegaţilor, inclusiv a procesului-verbal pentru constatarea rezultatelor votului
din 4 -7 octombrie 2020 şi a proceselor-verbale încheiate la cele două convocări, din 7 octombrie
2020, ora 20.00, şi din 9 octombrie 2020, ora 20.00; anularea în totalitate a Hotărârii Adunării
Generale a U S R/Filiala Municipală I din data de 3 octombrie 2020, ora 20.00, prin care s-a
validat alegerea delegaţilor şi a tuturor actelor preparatorii, inclusiv a procesului-verbal pentru
constatarea rezultatelor votului din 28 septembrie - 1 octombrie 2020 şi a proceselor-verbale
încheiate la cele două convocări, 1 octombrie, ora 20.00 şi 3 octombrie 2020, ora 20.00; anularea
parţială a listelor electorale ale A USR P, pentru candidaturile următorilor membri ai US R -
Filiala I în alegerile parlamentare 2020.
Prezenta acțiune are ca temei juridic dispozițiile art. 59, raportat la art. 52 şi 58 din Legea
nr. 208/20.07.2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaților, precum şi pentru
organizarea şi funcționarea Autorităţii Electorale Permanente.

90
 Potrivit dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 208/2015 „(1) Admiterea candidaturilor de
către biroul electoral de circumscripție sau de către Biroul Electoral Central, după caz, se face, în
termen de 48 de ore de la data depunerii, prin decizie, și poate fi contestată de către cetățenii cu
drept de vot, partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și organizațiile cetățenilor
aparținând minorităților naționale, în termen de cel mult 48 de ore de la data afișării deciziei de
acceptare.”
Deci, în baza acestor prevederi legale, pot fi contestate doar deciziile Biroului electoral
de circumscripție privind admiterea candidaturilor.
În ceea ce priveşte însă contestarea Hotărârii Conferinţei Judeţene a USR - Filiala
Judeţeană Iaşi din data de 9 octombrie 2020, a actelor preparatorii prin care s-au desemnat
candidaţii în alegerile parlamentare, validat alegerea delegaţilor, a procesului-verbal pentru
constatarea rezultatelor votului din 4 -7 octombrie 2020 şi a proceselor-verbale încheiate la cele
două convocări, din 7 octombrie 2020 şi din 9 octombrie 2020, a Hotărârii Adunării Generale a
Uniunii Salvaţi România Filiala Municipală Iaşi din 3 octombrie 2020, a procesului-verbal
pentru constatarea rezultatelor votului din 28 septembrie - 1 octombrie 2020 şi a proceselor-
verbale încheiate la cele două convocări, anularea parţială a listelor electorale ale Alianţei USR
PLUS, pentru candidaturile unor membri ai Uniunii „Salvaţi România” - Filiala Iaşi în alegerile
parlamentare 2020, aceasta are un alt regim juridic şi, mai mult, contestaţia trebuia să urmeze
întâi şi întreaga procedură prevăzută în actele interne şi în Statutul USR.
Legea prevede reguli procedurale privind soluționarea diferendelor dintre membrii unui
partid politic sau dintre aceştia şi conducerile organizațiilor partidului, precum şi organele
competente pentru soluționarea acestor diferende: comisiile de arbitraj la nivelul partidului şi al
organizațiilor sale teritoriale - organe proprii cu atribuții jurisdicționale.
În speţă, reclamanții nu au făcut dovada că au parcurs anterior sesizării instanței această
întreagă procedură.
Tribunalul a reţinut că partidele politice, persoane juridice de drept public, se constituie şi
îşi desfăşoară activitatea în condițiile legii Legea nr. 14/2003.
Pentru aducerea la îndeplinire a rolului partidelor politice, astfel cum acesta este enunţat
de prevederile constituționale şi legale, Legea nr. 14/2003 stabileşte reguli privind organizarea
acestora.
Astfel, potrivit art. 9 din lege, fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program
politic proprii, iar statutul fiecărui partid politic, întocmit în conformitate cu prevederile art. 10
din lege, cuprinde procedurile aplicabile membrilor.
Conform Statutului Uniunii „Salvaţi România” depus la dosar, Conferința Filialei
Județene propune candidații pentru parlamentare pentru funcțiile de deputat şi senator în județ.
Potrivit art. 69, orice membru al Filialei Județene poate propune candidatura sa din partea
Salvați România la alegerile parlamentare pentru un mandat de deputat sau de senator în judeţ.
Conferința Filialei Județene desemnează, prin vot secret, candidații pentru funcțiile de
deputați şi senatori, ordonând candidații în ordinea descrescătoare a numărului voturilor obținute.
Biroul Național validează sau invalidează, nominal, candidații pentru funcția de deputat
sau senator.
Apoi, potrivit alin. 7 din art. 69 al Statutului, lista finală a candidaților este înaintată
Biroului electoral de către Președintele Filialei Județene.
Aşa cum se arată în Decizia nr. 530 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, la
care au făcut trimitere chiar reclamanții, se impune o distincţie clară între normele de
deontologie proprii partidelor politice şi normele care, instituind drepturi şi obligaţii ale
membrilor partidului şi ale organelor statutare, sancţiuni pentru abaterile de la prevederile
statutare şi procedurile de urmat în aceste cazuri, au evident natură juridică. Aceste norme au
forţă juridică obligatorie şi se înscriu în noţiunea de „lege”, astfel cum aceasta a fost conturată
potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca noţiune autonomă. De
asemenea, aceste norme constituie temeiul adoptării unor acte cu natură juridică, iar nu al unor
"hotărâri care au caracter de acte politice".

91
 „(...) Astfel, Curtea reţine, că, în virtutea principiilor generale prevăzute de art. 1 alin. (3)
din Constituție, România este stat de drept, democratic şi social, în care pluralismul politic
reprezintă una dintre valorile supreme, fiind garantată.
De asemenea, potrivit art. 8 alin. (2) din Constituţie, partidele politice se constituie şi îşi
desfăşoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept
şi principiile democrației. În concretizarea normelor fundamentale, Legea nr. 14/2003, prin art.
1, statuează că „partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept
de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o
misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public”. De
asemenea, potrivit art. 2 din lege, „prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi
interesele naționale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu
candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor
la scrutine, potrivit legii”. Pentru aducerea la îndeplinire a rolului partidelor politice în cadrul
democrației constituționale din România, astfel cum acesta este enunţat de prevederile
constituționale şi legale menționate, Legea nr. 14/2003 stabileşte reguli privind organizarea
acestora.
Astfel, potrivit art. 9 din lege, fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program
politic proprii, iar statutul fiecărui partid politic, întocmit în conformitate cu prevederile art. 10
din lege, cuprinzând inclusiv sancțiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi
aplicate membrilor, trebuie anexat obligatoriu (art. 18 din lege) la cererea de înregistrare a
partidului politic depusă la Tribunalul București. În caz de admitere a cererii de înregistrare,
statutul partidului capătă forţă juridică obligatorie, asemenea legii, şi trebuie întocmai respectat
de membrii unui partid politic şi de organele statutare ale partidului. Nerespectarea acestuia
constituie motiv de aplicare a sancțiunilor prevăzute de respectivul act juridic, cea mai gravă
fiind sancţiunea excluderii din partid. Curtea reţine, totodată, că legea prevede reguli procedurale
privind soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia şi
conducerile organizaţiilor partidului, precum şi organele competente pentru soluţionarea acestor
diferende (comisiile de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale, care
reprezintă, în realitate, organe proprii cu atribuţii jurisdicţionale). Astfel, potrivit art. 15 alin. (3)
din Legea nr. 14/2003, comisia de arbitraj este organizată şi funcţionează conform unui
regulament aprobat de organul statutar, care trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie şi dreptul
de a se apăra, precum şi proceduri echitabile de decizie.
În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003,
instituind competenţa exclusivă a organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului politic de a
aprecia asupra respectării normelor statuare de către membrii de partid, elimină, în fapt, controlul
judecătoresc în ceea ce priveşte respectarea de către aceste organe a propriului statut şi împiedică
astfel accesul liber la justiţie.
Fără îndoială, având în vedere prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 14/2003,
membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea din partid, să
parcurgă procedura în faţa jurisdicţiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea
întocmai a prevederilor statutare şi doar în cazul în care consideră că aceste organe au încălcat
prevederile statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti. Aceeaşi
concluzie rezultă şi din împrejurarea că, deşi organele cu atribuții jurisdicționale ale partidului îşi
desfășoară activitatea pe baza unor prevederi statutare care, în principal, trebuie să asigure
părţilor dreptul la opinie, dreptul de a se apăra şi o procedură echitabilă, acestea nu pot fi
considerate ca întrunind condițiile specifice unui tribunal independent şi imparțial, în sensul art.
6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale.”
Chiar dacă prin legea specială competența materială de soluţionare a unei cauze este
atribuită altor organe (celor cu atribuţii jurisdicţionale, de exemplu), soluţiile acestora pot fi
contestate în justiţie, respectându-se astfel dreptul de acces liber la justiţie.
Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că liberul acces la justiţie nu este un
drept absolut, ci necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, care are o

92
anumită marjă de apreciere în stabilirea unor limitări ale acestuia, atât timp cât nu aduce atingere
însăși esenței acestui drept (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane
împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57, sau Hotărârea din 1 aprilie 2010,
pronunţată în Cauza Buijen împotriva Germaniei, paragraful 59).
Totodată, Curtea a reţinut că regula constituţională a liberului acces la justiţie semnifică
faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că
drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de
acces la justiţie nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de
desfăşurare a procedurii în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, conform art.
126 alin. (2) din Constituţie.
Faţă de toate aceste considerente, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii primelor
trei capete de cerere şi, în consecinţă, le-a respins.
În ceea ce priveşte cererile formulate de reclamanții membri ai USR Filiala locală a
Municipiului Iaşi, în contradictoriu cu: Alianţa USR PLUS, Bucureşti, Uniunea „Salvaţi
România”, Bucureşti; Partidul Libertate, Unitate şi Solidaritate, Uniunea „Salvaţi România” -
Filiala Judeţeană Iaşi privind anularea parţială a Deciziei nr. 12/22.10.2020 a Biroului Electoral
de Circumscripţie Judeţeană nr. 24 Iaşi prin care au fost admise candidaturile propuse de Alianţa
USR PLUS la alegerile pentru Senat din anul 2020, cu excluderea persoanelor menţionate;
anularea parţială a Deciziei nr. 13 din 22.10.2020 a Biroului Electoral de Circumscripție
Județeană nr. 24 Iaşi, prin care au fost admise candidaturile propuse de Alianța USR PLUS la
alegerile pentru Camera Deputaților din anul 2020, cu excluderea persoanelor menționate, aceste
sunt, în principiu, admisibile dar, în speţă, sunt neîntemeiate.
Tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte Decizia nr. 12 din 22.10.2020 a Biroului
Electoral de Circumscripţie Judeţeană nr. 24 Iaşi prin care au fost admise candidaturile propuse
de Alianţa USR PLUS la alegerile pentru Senat din anul 2020 şi Decizia nr. 13 din 22.10.2020 a
Biroului Electoral de Circumscripție Județeană nr. 24 Iaşi, prin care au fost admise candidaturile
propuse de Alianța USR PLUS la alegerile pentru Camera Deputaților din anul 2020, reclamanții
nu au invocat motive de nelegalitate propriu-zise ci, ca urmare a admiterii primelor trei capete de
cerere solicitau şi anularea acestor acte.
Astfel, având în vedere faptul că primele trei capete de cerere au fost respinse, tribunalul
a respins ca neîntemeiate cererile privind anularea parţială a Deciziei nr. 12 din 22.10.2020 a
Biroului Electoral de Circumscripţie Judeţeană nr. 24 Iaşi prin care au fost admise candidaturile
propuse de Alianţa USR PLUS la alegerile pentru Senat din anul 2020, cu excluderea
persoanelor menţionate; anularea parţială a Deciziei nr. 13 din 22.10.2020 a Biroului Electoral
de Circumscripție Județeană nr. 24 Iaşi, prin care au fost admise candidaturile propuse de Alianța
USR PLUS la alegerile pentru Camera Deputaților din anul 2020, cu excluderea persoanelor
menționate.
Împotriva Sentinţei nr. 1551 din 29.10.2020 a Tribunalului Iaşi, Secţia I civilă, au
declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi, solicită anularea
hotărârii, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii cu privire la primele trei capete de
cerere, judecarea procesului cu soluţionarea fondului tuturor capetelor de cerere şi admiterea
contestaţiei aşa cum a fost formulată, în integralitate.
Arată apelanţii că sentinţa a fost comunicată joi, 29 octombrie 2020, ora 17,20, termenul
de 48 de ore, prevăzut de Legea nr. 208/2015, calculat potrivit art. 181 (1) pct. 1 C.proc.civ.,
împlinindu-se sâmbătă, 31 octombrie 2020, ora 24.00.
Susţin că instanţa de fond a respins primele trei capete de cerere ca inadmisibile şi, ca o
consecinţă, acţiunea formulată considerând că, în speţă, reclamanţii nu au făcut dovada că au
parcurs anterior sesizării instanţei această întreagă procedură.
Consideră că soluţia instanţei este nelegală.
Inadmisibilitatea primelor trei capete de cerere nu a fost pusă în discuţia părţilor în sensul
că nu au fost parcurse etapele jurisdicției interne, ci în sensul celor susţinute de Filiala Judeţeană
Iaşi a USR, prin avocat, şi anume că, în cadrul reglementat de art. 59 din Legea nr. 208/2015, nu
poate fi verificată legalitatea actelor interne, ci numai pe calea dreptului comun. Potrivit

93
argumentelor intimatei, controlul de legalitate cu care instanţa poate fi învestită priveşte exclusiv
controlul, pe care la rândul său, Biroului Electoral de Circumscripţie Judeţeană, în virtutea
dispoziţiilor art. 58 trebuia să-l facă şi pe care l-a făcut şi a constat legalitatea candidaturilor.
Acest control conţine două elemente: dacă sunt îndeplinite condiţiile de către cei înscrişi în liste
de a se bucura de dreptul de a fi aleşi şi dacă listele de susţinători respectă condiţiile de fond şi
de formă. Punctele 1, 2 şi 3 nu pot fi considerate capete de cerere, ci doar considerente în
admiterea capetelor 4 şi 5.
Mai arată apelanţii că din cuprinsul contestaţiei adresată instanţei de fond rezultă clar că
aceasta a fost promovată după epuizarea căilor interne, respectiv contestarea la Biroul Naţional şi
la Comisia Naţională de Arbitraj, organe jurisdicţionale ale Uniunii Salvaţi România.
În cuprinsul hotărârii se reţine unul dintre argumentele din cererea introductivă:
„Cu privire la alegerile interne pentru desemnarea candidaţilor în cadrul Filialei Judeţene
a Uniunii Salvaţi România au formulat contestaţie la Biroul Naţional şi la Comisia Naţională de
Arbitraj pe data de 13 octombrie 2020. Contestaţia a fost comunicată şi organelor decizionale ale
Alianţei.”
Precizează apelanţii că motivele în fapt şi în drept ale contestaţiei sunt identice cu
motivele prezentei cereri introductive de instanţă, fiind expuse la pct. IV.
Se precizează şi că nu a fost soluţionată contestaţia sau, dacă a fost soluţionată, soluţia nu
a fost comunicată.
Susţin că fără a li se comunica soluţia dispusă cu privire la contestaţie şi fără a fi
comunicată decizia acestor organe de conducere, au luat act de admiterea candidaturilor de pe
site-ul Biroului Electoral de Circumscripţie Judeţeană nr. 24 Iaşi.
Din validarea listelor, au tras concluzia că: contestaţia a fost respinsă, s-a dat avizul de
conformitate şi biroul naţional a validat listele. În lipsa acestor acte obligatorii, listele sunt lovite
de nulitate.
În probaţiune, au solicitat depunerea dosarului alegerilor interne, solicitare ignorată de
intimaţi, deşi instanţa le-a pus în vedere de două ori. Dosarul ar trebui să conţină, obligatoriu:
soluţia cu privire la contestaţie, avizul Comisiei Naţionale de Arbitraj a Uniunii Salvaţi România
şi Decizia de validare a Biroului Naţional al Uniunii Salvaţi România acte fără care, nu puteau fi
înainte listele de candidaţi biroului electoral judeţean.
Arată că la termenul din 27.10.2020 au depus la instanţă, răspunsul Comisiei Naţionale
de Arbitraj al USR, răspuns general, care, fără a soluţiona contestaţia, justifică nefuncţionalitatea
jurisdicţiei interne, care nu constituie un motiv pentru care o acţiune în justiţie să fie
inadmisibilă, sens în care au anexat dovada comunicării răspunsului.
Mai precizează apelanţii că la fila 4 din contestaţia adresată instanţei există dovada - 13
oct 2020 (print screen de pe email), că s-au adresat Biroului Naţional, Comisiei Naţionale de
Arbitraj, preşedintelui, vicepreşedintei şi Secretariatului General.
Parcurgerea căilor interne nu a fost infirmată de către intimaţi şi nici invocată ca motiv de
inadmisibilitate. Numai Filiala Judeţeană Iaşi a Uniunii Salvaţi România a formulat apărări în
sensul că un eventual control judecătoresc asupra alegerilor se poate realiza numai pe o
procedură de drept comun şi nu împreună cu o contestaţie pe art. 59 din Legea nr. 208/2015.
Apelanţii susţin că nu por fi de acord întrucât accesul liber la justiţie trebuie să fie efectiv.
Or, în cazul în care controlul alegerilor interne s-ar realiza separat şi nu împreună cu acţiunea
reglementată de art. 59 din Legea nr. 208/2015, hotărârea ar fi pronunţată după ce candidaturile
rămân definitive şi, poate, după desfăşurarea alegerilor, când nu mai poate fi vorba de
candidaturi, ci de mandate, cu o altă sursă a legitimităţii.
Arată că în eventualitatea anulării alegerilor interne ulterior şi nu în cadrul procedurii
reglementate de art. 59 din Legea nr. 208/2015, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de efect,
ceea ce ar constitui o încălcare a art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 din CEDO.
Având în vedere că listele au fost propuse de două partide, în alianţă, se aplică, în mod
evident pe lângă Legea nr. 208/2015, şi prevederile Legii nr. 14/2003, care implică o
obligativitate a Statutului şi a celorlalte acte normative interne, astfel cum a reţinut şi instanţa de
fond.

94
 Apelanții mai susţin, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că au invocat întreg
sistemul normativ care reglementează întocmirea şi validarea listelor de candidaţi în alegerile
parlamentare, incluzând jurisdicţia internă şi în faţa instanţelor judecătoreşti, şi nu numai
prevederile Legii nr. 208/2015, iar instanţa s-a considerat competentă în a soluţiona toate
capetele de cerere. Soluţionarea trebuie să fie unitară şi să aibă în vedere, pe de o parte, toate
actele şi faptele juridice, de la declanşarea procedurii privind alegerile interne până la validarea
listelor de către biroul electoral judeţean, iar pe de altă parte, întreg sistemul normativ aplicabil.
În susţinerea apelului, înţeleg să invoce şi toate apărările de la fond (cererea introductivă,
precizările şi solicitările ulterioare).
În drept, invocă dispoziţiile art. 477, 478 şi 480 C.proc.civ., art. 59 din Legea nr.
208/2015, întreg sistemul normativ inclus în actele procedurale ale contestatorilor.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare în cauză.
La termenul de judecată din 2.11.2020, apelantul LM a invocat excepţia
neconstituţionalităţii art. 59 din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 raportat la prevederile art. 21 din
Constituţia României.
În motivarea excepţiei, el susţine că art. 59 este constituţional numai în măsura în care
permite, în cadrul controlului de legalitate a candidaturilor, şi verificarea legalităţii actelor de
desemnare în cadrul partidelor politice.
Învederează apelantul că o interpretare contrară, fără să ţină cont de întreg sistemul care
reglementează funcţionarea partidelor politice, a drepturilor electorale şi a accesului la justiţie ar
împiedica accesul efectiv la o instanţă.
Cu privire la această excepţie, Curtea notează că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: ,,(1) Curtea Constituţională decide
asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare
ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa
de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa
instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-
o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.”
Din interpretarea logico-juridică a acestor prevederi legale rezultă că, pentru sesizarea
Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei
instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma
vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind
neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În prezenta cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la împrejurarea ca norma vizată
de excepţie – art. 59 din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 – să aibă legătură cu soluţionarea
cauzei.
Condiţia ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei, nu trebuie analizată
«in abstracto» şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat
pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual
al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a
stadiului concret în care se află litigiul.
Pornind de la acest raţionament, Curtea observă că, în prezenta cauză, această condiţie nu
este îndeplinită.
În acest sens, instanţa de apel reţine că susţinerile succinte ale apelantului LM, care
fundamentează excepţia de neconstituţionalitate a art. 59 din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015
privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente, vizează, în realitate, Legea partidelor politice nr. 14 din 9

95
ianuarie 2003, care, în art. 15 alin. 1, prevede că, pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii
partidelor politice sau dintre aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului se constituie comisii
de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale.
Astfel, nemulţumirea apelantului se referă, în concret, la o eventuală limitare a accesului
la instanţă a persoanelor nemulţumite de modul de soluţionare/nesoluţionarea diferendelor dintre
membrii partidului politic şi conducerile organizaţiilor partidului de către comisiile de arbitraj, la
nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale.
Însă, controlul exercitat de către instanţele judecătoreşti, pe calea contestaţiei
reglementate de art. 59 din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015, este limitat la verificarea respectării
condiţiilor legale privind exercitarea dreptului de a fi ales, a condiţiilor de fond şi de formă ale
listei susţinătorilor, condiţii prevăzute în mod imperativ de art. 52, 53, 54 şi 58 din acelaşi act
normativ.
În consecinţă, cât nu se contestă, sub aspectul constituţionalităţii, şi aceste prevederi
legale, dispoziţiile contestate (art. 59.) nu au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a
prezentului apel, neputând influenţa modul de rezolvare a acestuia.
Faţă de aceste considerente, constatând că nu este îndeplinită condiţia referitoare la
legătura dintre norma de drept cu privire la care se invocă neconstituţionalitatea şi soluționarea
cauzei, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, cererea apelantului L M de sesizare a Curţii
Constituţionalitate cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 59 din Legea nr. 208 din 20 iulie
2015.
Analizând apelul declarat în cauză prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a
dispoziţiilor legale incidente, instanţa de apel notează că acesta nu este întemeiat.
O primă critică vizează împrejurarea că instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la
inadmisibilitatea primelor trei capete de cerere, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor
această excepţie.
Critica nu poate fi primită, deoarece, din practicaua sentinţei pronunţate de tribunal
rezultă că Uniunea Salvaţi Romania – Filiala Iași, prin avocat, a invocat excepţia inadmisibilităţii
contestaţiei formulate, iar contestatorul L M care a fost prezent cu ocazia dezbaterii cauzei a
formulat concluzii orale de respingere a excepţiei.
Din practica rezultă că instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor invocate în
şedinţa publică din 29.10.2020, care se circumscriu excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei ce
avea ca obiect capetele de cerere privind: anularea Hotărârii Conferinţei Judeţene a Uniunii
Salvaţi România - Filiala Judeţeană Iaşi din data de 9 octombrie 2020, ora 20.00, a actelor
preparatorii prin care s-au desemnat candidaţii în alegerile parlamentare, a procesului-verbal
pentru constatarea rezultatelor votului din 4-7 octombrie 2020 şi a proceselor-verbale încheiate
la cele două convocări, din 7 octombrie 2020, ora 20.00 şi din 9 octombrie 2020, ora 20.00;
anularea Hotărârii Adunării Generale a Uniunii Salvaţi România - Filiala Municipală Iaşi din
data de 3 octombrie 2020, ora 20.00, prin care s-a validat alegerea delegaților şi a tuturor actelor
preparatorii, a procesului-verbal pentru constatarea rezultatului votului din 28.09.2020 –
1.10.2020 şi a proceselor-verbale încheiate la cele două convocări, 1.10.2020, ora 20 şi
3.10.2020, ora 20; anularea parţială a listelor electorale ale Alianţei USR Plus pentru Senat şi
Camera Deputaţilor.
În esenţă, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 58 din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015, pe
calea contestaţiei reglementate de art. 59, controlul instanţei de judecată este limitat la verificarea
respectării condiţiilor privind exercitarea dreptului de a fi ales, a condiţiilor de fond şi de formă
ale listei susţinătorilor.
Pornind de la această statuare, tribunalul a stabilit în mod judicios că toate aspectele care
exced prevederilor art. 58 - raportat la art. 52, 53 şi 54 din actul normativ menţionat şi la
Hotărârea Autorităţii Electorale Permanente nr. 12/2020 privind Aprobarea Metodologiei,
Întocmirii şi Depunerii Dosarelor de Candidatură – nu pot forma obiectul controlului exercitat în
cadrul contestaţiei la validarea candidaturilor pentru alegerile electorale parlamentare.
Astfel, toate nemulţumirile contestatorilor se referă la modalitatea de desemnare şi la
parte dintre candidaţii propuşi de Alianţa USR Plus pentru Senat şi Camera Deputaţilor, aceştia

96
neinvocând aspecte care să vizeze nerespectarea condiţiilor privind exercitarea dreptului de a fi
ales, a condiţiilor de fond şi de formă ale listei susţinătorilor, precum şi a celorlalte cerinţe
stipulate la art. 52, 53, 54 din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015.
Tribunalul a reţinut că reclamanții nu au făcut dovada că au parcurs anterior sesizării
instanței întreaga procedură prevăzută de Legea Partidelor Politice, iar ulterior a concluzionat că
prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 - instituind competenţa exclusivă a organelor
cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului politic de a aprecia asupra respectării normelor statuare
de către membrii de partid - elimină, în fapt, controlul judecătoresc în ceea ce priveşte
respectarea de către aceste organe a propriului statut şi împiedică astfel accesul liber la justiţie.
Contestatorii au susţinut că au atacat, conform Legii partidelor politice nr. 14 din 9
ianuarie 2003, hotărârile şi listele de candidaţi propuse de Uniunea Salvaţi România - Filiala Iaşi
la comisia de arbitraj la nivelul partidului şi că nu au primit nici un răspuns, însă această
împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză atât timp cât listele de candidaţi poartă semnătura
conducerii fiecărui partid din cadrul Alianţei ,,USR Plus” şi au fost depuse în patru exemplare,
îndeplinind astfel condiţiile art. 52 alin. 8, 9 din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015.
Curtea observă că, în cauza pendinte, propunerile de candidaturi îndeplinesc şi condiţiile
art. 53, 54 şi 58 din actul normativ mai sus menţionat.
De altfel, Curtea reţine că, pentru a respinge contestaţia împotriva Deciziei nr. 12 din
22.10.2020 a Biroului Electoral de Circumscripţie Judeţeană nr. 24 Iaşi, prin care au fost admise
candidaturile propuse de Alianţa ,,USR Plus” la alegerile pentru Senat din anul 2020 şi împotriva
Deciziei nr. 13 din 22.10.2020 a Biroului Electoral de Circumscripție Județeană nr. 24 Iaşi, prin
care au fost admise candidaturile propuse de Alianța ,,USR Plus” la alegerile pentru Camera
Deputaților din anul 2020, tribunalul a argumentat că contestatorii nu au invocat motive de
nelegalitate propriu-zise, ci, ca urmare a admiterii primelor trei capete de cerere, aceştia au
solicitat şi anularea acestor acte.
Prin cererea de apel, contestatorii nu au criticat această statuare a instanţei de fond, astfel
că a intrat în puterea lucrului judecat.
În consecinţă, în baza art. 480 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel
respinge apelul declarat de C-A B, OB, ER. N, M M P, M L, T-I-D T şi ŞNP împotriva sentinţei
nr. 1551/29.10.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia I Civilă, sentinţă pe care o păstrează.
În baza art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, apelanţii – aflaţi în culpă
procesuală ca urmare a respingerii apelului – vor fi obligaţi să plătească intimatei, ,,Uniunea
Salvaţi România” – Filiala Judeţeană Iași, suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel,
reprezentând onorariu de avocat.
Curtea apreciază că, în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat,
nu se impune aplicarea art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

II.4. Hotărârea judecătorească

18. Completare hotărâre judecătorească. Casare cu trimitere spre rejudecare.

Nepronunțarea instanței de recurs cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în calea de
atac a recursului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Completare hotărâre judecătorească

Index alfabetic: Drept procesual civil. Cheltuielile de judecată
Temei de drept: Codul de procedură civilă, art. 444 alin. 1, art. 453 alin. 1

Din interpretarea art. 444 alin. 1 C.proc.civ. rezultă că cererea de completare a unei
hotărâri judecătoreşti este admisibilă, exclusiv, atunci când instanţa a omis să se pronunţe

97
asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau
incidentale. Pe de altă parte, art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, statuează că partea
care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia
cheltuieli de judecată. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată îl constituie
culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare,
procesul dintre părţi nu a fost finalizat şi nu s-a stabilit culpa procesuală a vreuneia dintre ele,
astfel că nu sunt întrunite cerinţele art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă pentru ca
instanţa de recurs să se pronunţe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată
solicitate de către recurent.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 297/23.06.2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, la data de 23.04.2020, HC a solicitat
completarea dispozitivului deciziei civile nr. 176/17.03.2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi,
în sensul obligării intimatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în vederea judecării căii
ordinare de atac a apelului, precum şi a cererii de recurs, dovezile aferente fiind depuse la
dosarul cauzei. În motivarea cererii, se susţine că, prin cererea de recurs, a formulat două capete
de cerere distincte, însă interdependente. Cu titlu principal, a solicitat admiterea căii
extraordinare de atac formulate, pentru motivele dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii înaintate,
iar, pe cale accesorie, obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
soluţionarea prezentului litigiu.
La termenul de judecată din data de 03.03.2020, a depus la dosarul cauzei, prin
reprezentant convenţional, dovada achitării cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 de lei,
chitanţa fiind emisă exclusiv în vederea susţinerii căii extraordinare de atac. La un moment
anterior, cu ocazia judecării cererii de apel, la data de 09.04.2019, a depus în aceeaşi manieră
dovada achitării cheltuielilor de judecată aferente etapei procesuale a apelului, în cuantum de
1.000 lei.
Prin Decizia nr. 176/17.03.2020, instanţa de recurs a admis calea extraordinară de atac
formulată de el şi a dispus admiterea în mod corespunzător a apelului împotriva sentinţei civile
nr. 1453/24.10.2013, pronunţată de Judecătoria Hârlău, sentinţă anulată ca efect al aceloraşi
dispoziţii.
Totodată, instanţa învestită cu soluţionarea recursului a dispus casarea hotărârii
pronunţate în apel, respectiv a deciziei nr. 1330/7.05.2019, şi trimiterea cauzei spre rejudecare
Judecătoriei Iaşi.
Recurentul solicită să se constate incidenţa dispoziţiilor art. 444 alin. 1 C.proc.civ., prin
hotărârea de dezînvestire nefiind soluţionată inclusiv solicitarea sa de obligare a intimatului la
plata cheltuielilor de judecată aferente atât etapei recursului, cât şi căii ordinare de atac a
apelului.
În lumina celor două hotărâri de admitere integrală a căilor de atac promovate şi raportat
la principiile echităţii, recurentul solicită admiterea cererii de completare și obligarea intimatului
la achitarea cheltuielilor de judecata efectuate în cauză.
In drept, îşi întemeiază solicitarea pe dispoziţiile art. 444 C.proc.civ..
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că cererea de completare a
dispozitivului deciziei civile nr. 176/2020 din data de 17.03.2020 a Curţii de Apel Iaşi nu este
întemeiată.
Potrivit dispoziţiei înscrise în art. 444 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „Dacă prin
hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu
ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același
termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul
hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de
15 zile de la pronunțare”.

98
 Din interpretarea textului rezultă că cererea de completare a unei hotărâri judecătoreşti
este admisibilă, exclusiv, atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere
principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Pe de altă parte, art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, statuează că partea care
pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de
judecată.
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a
părţii care cade în pretenţii.
În prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 176/17.03.2020, Curtea de Apel Iaşi a respins
excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul HE.
A fost admis recursul declarat de HC împotriva deciziei nr. 1330/07.05.2019 pronunţată
de Tribunalul Iaşi - Secţia I Civilă, decizie pe care a casat-o.
A fost admis apelul declarat de HC împotriva nr. 1453/24.10.2018 pronunţată de
Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care a anulat-o.
A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul HE .
A fost trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Iaşi.
Raportat la soluţia dată prin decizia a cărei completare se cere, în cauză nu poate fi vorba
de o omisiune a instanţei de recurs de a se pronunţa asupra cererii recurentului de obligare a
intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, instanţa de recurs nu a soluţionat în mod definitiv procesul dintre părţi, ci a trimis
cauza spre rejudecarea fondului, ca urmare a respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune
invocată de pârâtul HE.
Având în vedere soluţia judecăţii din recurs, de casare cu trimitere, culpa procesuală nu a
fost încă stabilită, astfel că acordarea cheltuielilor de judecată va fi analizată de instanţa de
trimitere odată cu soluţionarea fondului.
Curtea notează că, atât timp cât procesul dintre părţi nu a fost finalizat şi nu s-a stabilit
culpa procesuală a vreuneia dintre ele, nu sunt întrunite cerinţele art. 453 alin. 1 din Codul de
procedură civilă pentru ca instanţa de recurs să se pronunţe asupra cererii de acordare a
cheltuielilor de judecată solicitate de recurent.
Astfel, este de principiu că, în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, cheltuielile de
judecată urmează a fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale
cauzei, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă
judecăţii şi în raport de soluţia pronunţată în rejudecarea acestei cereri (principale).
Faţă de cele ce preced, constatând că nu există o omisiune a instanţei de recurs de a se
pronunţa asupra cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, atât timp cât cauza a fost
trimisă spre rejudecare în integralitatea sa, Curtea, în baza prevederilor legale mai sus
menţionate, respinge cererea formulată de HC privind completarea dispozitivului deciziei civile
nr. 176/17.03.2020 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia Civilă.

II.5. Cheltuieli de judecată

19. Cerere accesorie de acordare cheltuieli de judecată. Condiţiile pentru reducerea

cheltuitelor de judecată reprezentând onorariu expert

Cuprins pe materii: Drept procesual civil

Index alfabetic: Cerere de acordare cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert
Temei de drept: art. 451 alin. 2 și 3 Cod pr. civilă

99
 Prerogativa reducerii onorariului de expert se exercită de instanţă doar la momentul
stabilirii onorariului definitiv, şi nu la acela al cuantificării cheltuielilor de judecată. Astfel,
atâta timp cât expertiza efectuată în cauză a fost o probă utilă, pe are instanţa a avut-o în vedere
la pronunţarea soluţiei, chiar dacă acţiunea a fost admisă doar în parte, partea care pierde
procesul urmează să o suporte integral, această cheltuială având un caracter indivizibil, fiind
una necesară în cauză.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 111/11.03.2020

Prin sentinţa civilă nr. 1139 din 03 octombrie 2019, Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă -
Faliment a admis în parte contestația formulată de contestatoarea-creditoare „X.” SA, în ceea ce
privește creanța înscrisă pe tabelul preliminar în favoarea creditorului Y., în contradictoriu și cu
administratorul judiciar „CITR” Filiala București SPRL, a dispus înscrierea în tabelul definitiv
de creanţe a creditorului Y. cu suma totală de 6.067.317,65 lei, a luat act că nu s-au solicitat
cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul sindic a reţinut următoarele considerente:
Creditoarea „X.” SA a contestat tabelul preliminar al creditorilor debitoarei SC „Z.” SA,
criticând suma cu care a fost înscrisă creditorul Y., respectiv 6.430.363,44 lei.
Conform art. 111 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, „debitorul, creditorii și orice altă parte
interesată vor putea să formuleze contestații față de tabelul de creanțe, cu privire la creanțele și
drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în
tabel.”
Potrivit cererii de creanţă depuse de creditorul contestat, suma totală de 6.430.363,44 lei
ar fi fost formată din: 5.096.566,50 lei contravaloare credite neachitate; 1.319.829,75 lei chirii;
13.967,29 lei cheltuieli.
În vederea stabilirii cuantumului exact al sumei datorate de către debitoare creditorului
Y., pe baza înscrisurilor depuse în dovedirea cererii de creanţă, s-a efectuat o expertiză contabilă,
ale cărei concluzii sub aspectul sumelor calculate instanța și le-a însușit (aprecierile făcute de
expert ce exced atribuţiilor sale urmând a nu fi avute în vedere). Prin expertiză, s-a stabilit că
totalul creanţelor cuvenite creditorului Y., la data de 31.03.2017 rezultate în urma expertizării
documentelor și informaţiilor din evidenţa contabilă a debitoarei este în cuantum de
6.067.317,65 lei, suma de 363.045,79 lei fiind solicitată și înscrisă fără justificare.
Expertul a stabilit că operaţiunile de creditare de către creditor au avut la bază documente
justificative, respectiv contracte de împrumut si contracte de drept de uzufruct asupra unui
imobil. În ce priveşte corectitudinea înregistrării acestor operaţiuni în evidenţa contabilă a
debitoarei, expertul a identificat creditări înregistrate prin intermediul mai multor conturi de
datorii, respectiv 4551 – Asociaţi – Chirii datorate, 4552 – Asociaţi – Creditare firmă, 4623 –
Creditori diverşi; 4624 – Chirie Y., fiind identificate și note de corecţie a soldurilor și transferuri
între conturile respective. În ce priveşte operaţiunile de creditare, s-a stabilit că acestea au avut la
bază contracte de împrumut, sumele respective fiind utilizate pentru plata furnizorilor de materii
prime, servicii, salarii, comisioane si rambursări de împrumuturi bancare.
Raportat la cele de mai sus, s-a constatat că susținerile creditoarei contestatoare „X.” SA
nu pot fi primite decât în parte, în limita sumei de 363.045,79 lei pentru care nu au fost depuse
documente justificative de către creditorul contestat, astfel că, în temeiul art. 111 din Legea nr.
85/2014, contestația a fost admisă in parte, în sensul înscrierii pe tabelul definitiv de creanţe a
creditorului Y. cu suma totală de 6.067.317,65 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1315/13.11.2019, Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă - Faliment a
admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civilei nr. 1139/03.10.2019 pronunțată de
Tribunalul Iași – Secția a II-a Faliment, cerere formulată de contestatoarea „X.” SA, în
contradictoriu cu creditorul contestat Y. și cu administratorul judiciar al debitoarei „N.” SA, „X.”
SPRL.

100
 A dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1139/03.10.2019 pronunțată de
Tribunalul Iași – Secția a II-a Faliment cu mențiunea: „a obligat creditorul contestat Y. la plata
către contestatoarea „X.” SA a unor cheltuieli de judecată în cuantum de 321,765 lei.”
Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul sindic a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 1139/03.10.2019 pronunţată de Tribunalul Iași – Secţia a II-a
Faliment, s-a admis în parte contestaţia formulată de această parte la tabelul preliminar al
creanţelor debitoarei SC „N.” SA, dispunându-se înscrierea în tabelul definitiv de creanţe a
creditorului contestat Y. cu suma de 6.067.317,65 lei.
Deși prin contestaţia formulată, creditoarea a solicitat obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată, prin sentinței civile nr. 1139/03.10.2019 instanţa a omis să dispună în
acest sens.
Potrivit art. 444 C.pr.civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunţe asupra
unui capăt de cerere principal sau accesoriu, sau asupra unei cereri conexe sau incidentale, se
poate cere completarea hotărârii.
Constatând omisiunea instanței de a se pronunța prin dispozitiv asupra cererii de acordare
a cheltuielilor de judecată, judecătorul sindic a admis cererea de completare, formulată în
termenul prevăzut de art. 444 C.pr.civ.
Dată fiind admiterea in parte a contestaţiei, s-a dat eficienţă dispozițiilor art. 453 alin. 2
C.pr.civ., partea în culpă pentru admiterea în parte a contestaţiei (creditorul contestat Y.) fiind
obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de contestatoare, proporţional cu partea din
contestaţie admisă.
Astfel, creditorul contestat a fost înscris pe tabelul preliminar contestat cu suma totală de
6.430.363,44 lei, prin sentinţa a cărei completare se cere constatându-se că s-ar fi impus
înscrierea sa doar pentru suma de 6.067.317,65 lei. Astfel, contestaţia a fost admisă pentru o
proporţie de 5,645% ( diferenţa între suma înscrisă iniţial și cea corectă).
Contestatoarea „X.” SA a efectuat cheltuieli de judecată în prezentul dosar într-un
cuantum total de 5700 lei (200 lei taxă de timbru și 5500 lei onorariu expert).
Raportat la procentul pentru care s-a dispus admiterea contestaţiei – 5,645%, în temeiul
art. 453 alin. 2 C.pr.civ., s-a impus obligarea creditorului contestat la plata aceleiaşi cote din
cheltuielile de judecată suportate de contestatoare, respectiv a sumei de 321,765 lei.
Faţă de cele reţinute anterior, s-a dispus completarea hotărârii conform celor de mai sus.
Împotriva sentinţei civile nr. 1139/3.10.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi a declarat apel
creditoarea „X.” SA.
În motivarea apelului, creditoarea susţine că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că
nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, deşi prin contestaţie Banca a solicitat expres cheltuielile
de judecată, cu acordarea și a cheltuielilor de judecată din apel.
Prin sentinţa 1139/03.10.2019 instanţa admite în parte contestaţia Băncii și „ia act că nu
s-au solicitat cheltuieli de judecată”, Banca achitând pentru aceasta cerere de chemare în judecată
atât taxa de timbru de 200 lei cât și onorariu expert în sumă de 5.500 lei.
Instanţa a omis să analizeze pretenţia concretă dedusă judecăţii privind acordarea
cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariul pentru efectuarea expertizei de
specialitate, pe care deși le-a solicitat și dovedit, a considerat că nu au fost solicitate.
Față de toate aceste aspecte, prin raportare la dispoziţiile legale incidente și la motivele la
care s-a făcut referire, solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii, în sensul
acordării pentru „X.” SA a cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite la fond, cu cheltuieli de
judecată și în apel.
Împotriva sentinţei civile nr. 1315/13.11.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi a declarat
apel creditoarea „X.” SA.
În motivarea apelului, creditoarea susţine că prin sentinţa 1139/03.10.2019 instanţa admis
în parte contestaţia Băncii şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, Banca achitând
pentru această cerere de chemare în judecată atât taxa de timbru de 200 lei cât și onorariu expert
în suma de 5.500 lei.

101
 Instanţa a omis să analizeze pretenţia concretă dedusă judecăţii privind acordarea
cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariul pentru efectuarea expertizei de
specialitate, pe care deşi le-a solicitat si dovedit, a considerat că nu au fost solicitate.
Banca a formulat cerere de îndreptare eroare materiala si completare dispozitiv,
promovând simultan si apel împotriva soluţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1315/13.11.2019, instanţa a admis cererea Băncii și a dispus
completarea dispozitivului sentinţei în sensul obligării la plata către Banca de către creditorul
contestat, a sumei de 321,765 lei proporţional cu admiterea contestaţiei, în speţă 5,645%.
Apelanta creditoare critică această soluţie pe care o consideră nelegală, întrucât onorariul
aferent efectuării expertizei a fost în mod nejustificat redus.
Se observă astfel că art. 451 alin. 2 și 3 C.proc.civ. nu impune o reducere automată a
cheltuielilor de judecată în cazul admiterii în parte a pretenţiilor, ci dă instanţei posibilitatea de a
aprecia în ce măsură le acordă.
Astfel, având în vedere că expertiza de specialitate pentru care „X.” SA a achitat
onorariul, a fost integral utilă cauzei, prin raportare la obiectul judecăţii, nu se justifică reducerea
acestei cheltuieli chiar dacă acţiunea a fost în final admisă în alte limite decât cele iniţial
solicitate.
Mai mult, având în vedere faptul că litigiul având ca obiect contestaţie creanţa a fost
soluţionat exclusiv pe baza probei cu expertiză, în consecinţă, proba cu expertiză era necesară
pentru soluţionarea cauzei, iar cheltuiala constând în onorariu expert a fost generată de o probă
utilă cauzei, stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea
procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, fapta acesteia declanşează o răspundere
civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat,
adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le avanseze.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a
legii, prin raportare la dispoziţiile legale incidente și la motivele la care s-a făcut referire, solicită
admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii, în sensul acordării pentru „X.” SA a
cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite la fond reprezentând onorariu expert în cuantum de
5.700 lei, cu cheltuieli de judecată și în apel.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi
lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea constată că apelul formulat
împotriva sentinţei civile nr. 1139/3.10.2019, este nefondat, în timp ce apelul formulat împotriva
sentinţei civile nr. 1315/13.11.2019 este fondat, potrivit considerentelor ce urmează:
În ceea ce priveşte apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1139/3.10.2019,
Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă - Faliment, Curtea reţine următoarele:
Deși prin contestaţia formulată, creditoarea a solicitat obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată, prin sentinţa civilă nr. 1139/03.10.2019 instanţa a omis să dispună în
acest sens, aşa cum rezultă din cuprinsul sentinţei şi al încheierii de îndreptare eroare materiala a
acesteia.
În drept, sunt incidente dispoziţiile art. 444 alin. 3 C.proc.civ. potrivit cărora: „Dacă prin
hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu
ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii”. Această
procedură este una obligatorie aşa cum statuează şi art. 445 – Obligativitatea procedurii:
„Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate
fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444.”
Prin urmare, în ceea ce priveşte apelul formulat împotriva sentinţei civile nr.
1139/3.10.2019, Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă - Faliment prin care se solicită completarea
sentinţei, în sensul de a fi obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că
acesta nu poate fi primit, partea având posibilitatea de a exercita exclusiv calea completării
hotărârii, procedură pe care de altfel a şi uzitat-o.
În ceea ce priveşte apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1315/13.11.2019 a
Tribunalului Iaşi, Secţia a II-a Civilă - Faliment, Curtea reţine următoarele:

102
 Prin sentinţa civilă nr. 1315/13.11.2019, instanţa a admis cererea Băncii și a dispus
completarea dispozitivului sentinţei în sensul obligării la plata către Bancă de către creditorul
contestat, a sumei de 321,765 lei proporţional cu admiterea contestaţiei, în speţă 5,645%.
Prezentul litigiu a avut ca obiect contestaţia formulată de contestatoarea-creditoare „X.”
SA la tabelul preliminar al creanţelor debitoarei SC „N.” SA, contestaţie care a fost soluţionat
exclusiv pe baza probei cu expertiză, în consecinţă, proba cu expertiză era necesară pentru
soluţionarea cauzei, iar cheltuiala constând în onorariu expert a fost generată de o probă utilă
cauzei.
În drept, sunt incidente dispoziţiile art. 451: „(1) Cheltuielile de judecată constau în
taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale
specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi
pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul,
de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. (2)
Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată
reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu
valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de
circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre
avocat şi clientul său. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor
judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3).
Prin urmare, Curtea reţine că art. 451 alin. 3 permite reducerea motivată şi a plăţii
cuvenite experţilor judiciari, respectiv atunci „când acesta este vădit disproporţionat în raport cu
valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de expert, ţinând seama şi de
circumstanţele cauzei”, dar nu reducerea părţii din cheltuielile de judecată efectuate deja de parte
cu acest titlu.
Prerogativa reducerii onorariului de expert se exercită doar la momentul stabilirii
onorariului definitiv, şi nu la acela al cuantificării cheltuielilor de judecată. Astfel, atâta timp cât
expertiza efectuată în cauză a fost o probă utilă pe are instanţa a avut-o în vedere la pronunţarea
soluţiei, chiar dacă acţiunea a fost admisă doar în parte, partea care pierde procesul urmează să o
suporte, această cheltuială având un caracter indivizibil, fiind una necesară. În ceea ce priveşte,
taxa de timbru, spre deosebire de onorarul expertului, aceasta se datorează, aşa cum corect a
reţinut şi instanţa de fond, doar proporţional cu partea din acţiune care a fost admisă.
În atare condiţii, având în vedere că expertiza de specialitate pentru care „X.” SA a
achitat onorariul, a fost integral utilă cauzei, prin raportare la obiectul judecăţii, nu se justifică
reducerea acestei cheltuieli, chiar dacă acţiunea a fost în final admisă în alte limite decât cele
iniţial solicitate.
Faţă de considerente arătate mai sus, în baza art. 480 C.proc.civ., Curtea a respins apelul
formulat de creditoarea „X.” SA împotriva sentinţei civile nr. 1139/3.10.2019 pronunţată de
Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă - Faliment, sentinţă pe care a păstrat-o şi a admis apelul
formulat de creditoarea „X.” SA împotriva sentinţei civile nr. 1315/13.11.2019 pronunţată de
Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă - Faliment, sentinţă pe care a schimbat-o în sensul obligării
creditorul contestat Y. la plata către contestatoarea „X.” SA a unor cheltuieli de judecată în
cuantum de 5511,28 lei reprezentând 5500 lei onorariu expert şi 11,28 lei taxă de timbru.

II.6. Căi de atac

20. Contestaţie în anulare. Eroare materială. Imposibilitatea cenzurării modului în

care instanţa de apel a aplicat sau interpretat dispoziţiile legale în cauză

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac.

Contestaţie în anulare

103
 Index alfabetic: Drept procesual civil. Contestaţie în anulare
Temei de drept: art. 503 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ.

Motivul prevăzut de art. 503 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ. – dezlegarea dată apelului este
rezultatul unei greşeli materiale – are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale
ale judecării apelului şi care au avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Textul vizează
greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de
interpretare a unor dispoziţii legale, etc. Criticile ce privesc aplicarea sau interpretarea unor
dispoziţii legale cum ar fi: eronata aplicare a sancţiunii nulităţii ca urmare a admiterii excepţiei
tardivităţii, greşita aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale cu nr. 1137/2007 care se referă la
dispoziţiile Legii nr. 85/2006, inaplicabile cauzei, nu se circumscriu motivului de contestaţie în
anulare invocat, întrucât urmăresc cenzurarea statuărilor instanţei de apel prin reinterpretarea
unor dispoziţii legale aplicate în cauză sau aplicarea altor dispoziţii legale.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 102/4.03.2020

Prin decizia civilă nr. 399/27.11.2019, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a constatat
nulitatea apelului formulat de pârâţii X şi Y împotriva sentinţei civile nr. 532/11.04.2019,
pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă - faliment, sentinţă pe care a păstrat-o.
Instanţa a reținut că, potrivit disp. art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, termenul de apel
este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Având în vedere susținerile apelantei din cuprinsul precizărilor depuse la data de 26
noiembrie 2019, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii cererii de apel cu motivarea
că dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 85/2014 prevăd că termenul de apel este de 7 zile de la data
comunicării sentinţei şi, în raport de dispoziţiile art. 42 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, în cauzele
îndreptate împotriva unor persoane, termenul de apel curge de la data comunicării actului
conform Codului de procedură civil, se impun următoarele precizări.
Curtea a evidenţiat că, potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (4) din Legea nr. 85/2014: „Prin
excepţie de la prevederile alin. (1), prima citare şi comunicare a actelor de procedură către
persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor prezentei legi, ulterior
deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă
şi prin BPI.”
Din interpretarea textului de lege rezultă cu evidență că doar prima citare şi comunicare a
actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul
dispoziţiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza potrivit
prevederilor Codului de procedură civilă.
Toate celelalte acte de procedură urmează a fi efectuate cu respectarea regulii de la alin.
(1) al art. 42 din Legea nr. 85/2014, respectiv citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror
acte de procedură se efectuează prin BPI.
Instanța de apel a făcut trimitere la cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
1137/ 2007, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr.
85/2006 a insolvenţei, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/2006 sunt
contrare art. 24 şi art. 53 din Constituție, în măsura în care se interpretează că prima comunicare
a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acţiune in temeiul
dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se realizează numai
prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
civilă.
Curtea a constatat că, în fața instanței de fond, au fost citați cu duplicatul cererii de
antrenare a răspunderii și mențiunea de a depune întâmpinare.

104
 La data de 27 decembrie 2018, pârâții au formulat întâmpinare solicitând respingerea
acțiunii și administrarea probei cu înscrisuri pe care le-au depus atașat întâmpinării.
Pârâții au formulat întâmpinarea prin avocat. Ulterior, același avocat a depus precizări,
pentru pârâții-intimați, la răspunsul formulat de reclamanta-apelată la întâmpinarea depusă la
fond.
În cuprinsul încheierii de ședință din data de 21 martie 2019 se consemnează prezenţa în
instanță a avocatul pârâților, care a solicitat proba cu înscrisuri și a pus concluzii pe fondul
cauzei.
În consecință, prima citare şi comunicare a actelor de procedură către persoanele
împotriva cărora se introduce o acţiune, respectiv către pârâții X şi Y, a fost realizată în cauză
potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, astfel cum impun prevederile art. 42 alin. (4)
din Legea nr. 85/2014.
Curtea a reţinut că valabilitatea actelor de procedură ulterioare, care se realizează
exclusiv prin BPI, în conformitate cu regula de la alin. (1) al art. 42 din Legea nr. 85/2014, ar
putea fi afectată doar în ipoteza nelegalității primei citări şi comunicări a actelor de procedură
către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune în temeiul Legea nr. 85/2014, ulterior
deschiderii procedurii.
Or, în cauza dedusă judecății, raportat la situația de fapt expusă, nu ne aflăm într-o astfel
de situație, iar partea interesată nici nu invocă o asemenea ipoteză.
Curtea constată că sentinţa civilă nr. 532/11.04.2019 a Tribunalului Iaşi, Secţia a II-a
Civilă - Faliment, a fost comunicată pârâților prin BPI, la data de 02.05.2019, după cum rezultă
din dovada de comunicare depusă la dosarul de fond. Această comunicare este conformă cu
exigențele în materia insolvenței, astfel cum s-a arătat în cele ce preced.
În consecință, pârâții împotriva cărora a fost formulată acțiunea dedusă judecății – care a
avut asistență calificată pe tot parcursul judecății – au fost informați în mod cert că au fost atrași
în această procedură și, implicit, le sunt aplicabile dispozițiile speciale privind citarea și
comunicarea, așa cum reglementează alin. (1) al art. 42 din Legea nr. 85/2014.
În cauza dedusă judecății, apelul a fost trimis prin poștă, la data de 14.05.2019, astfel
cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul de expediere a motivelor de apel, de la dosarul de
apel.
Instanța de apel a reţinut că termenele procedurale sunt reglementate, cu titlu general, în
articolele 180 - 186 C.proc.civ..
Potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., când termenul se socotește pe zile,
nu intră în calcul nici ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se
împlinește.
Raportat la temeiul de drept invocat, ultima zi a termenului de declarare a apelului era
10.05.2019, astfel încât, calea de atac promovată la 14.05.2019, se află în afara termenului legal
și peremptoriu prevăzut pentru efectuarea actului de procedură al părţii.
Astfel, conform art. 185 alin. 1 C.proc.civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-
un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de
cazul în care legea dispune altfel. Potrivit tezei finale a alin. 1 din art. 185 C.proc.civ., actul de
procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, Curtea subliniind că nicio dispoziţie legală nu
înlătură în această materie sancţiunea cu caracter general conţinută de textul evocat, sancţiune
care operează imperativ.
Curtea a reţinut că în cauză nu s-a cerut repunerea în termenul de declarare a apelului, în
temeiul art. 186 C.proc.civ. și, în aceste condiții, operează sancțiunea stabilită de art. 185 alin.
(1) C.proc.civ., aceea a nulității actului de procedură făcut peste termen.
În aceste condiţii, dând efect dispoziţiilor citate, Curtea a admis excepţia de procedură
pusă în discuția părților şi, având în vedere caracterul său dirimant, a constatat nulitatea apelului
formulat de pârâţii împotriva sentinţei civile nr. 532/11.04.2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi,
Secţia a II-a Civilă - Faliment, acesta fiind tardiv declarat.
Excepția în discuție fiind una de procedură, absolută și peremptorie, incidența sa a
împiedicat examinarea, în tot ori în parte, a criticilor care privesc sentința Tribunalului Iași.

105
 Împotriva deciziei civile nr. 699/27.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Iași, Secţia
Civilă, au formulat contestaţie în anulare X şi Y, invocând faptul că dezlegarea dată este
rezultatul unei erori materiale.
Susţin contestatorii că nulitatea apelului poate fi dispusă conform dispoziţiilor prevăzute
de către art. 470 şi art. 480 alin. (2), (5) şi (6) C.proc.civ. și nu prin admiterea excepţiei
tardivităţii depunerii apelului, aşa cum în mod nelegal a decis instanţa de apel.
Condiţiile în care instanţa de apel poate pronunţa soluţia de anulare a cererii de apel sunt:
lipsa timbrării; lipsa datelor de identificare ale apelanţilor, domiciliul; lipsa semnăturilor; în
cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în
judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel
va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.
Faţă de cele menţionate anterior, contestatorii solicită a se constata că, în prezenta cauză,
motivele legale de nulitatea apelului conform Codului de procedură civilă nu se subscriu
motivului de nulitate reţinut de către instanţa de apel. Instanţa de apel a constatat nulitatea
apelului ca urmare a admiterii excepţiei de tardivităţii depunerii apelului.
Or, în situaţia nerespectării termenelor procedurale legale, potrivit art. 185 C.proc.civ.,
partea este decăzută din dreptul de a mai efectua actul de procedură pe care legea îl supune unui
termen legal imperativ, precum este termenul de exercitare a apelului. Aşa fiind, nerespectarea
termenului de promovare a căilor de atac conduce la pierderea dreptului procesual de a efectua
actul de procedură supus unui astfel de termen, potrivit normei legale enunţate, care
reglementează sancţiunea decăderii.
În consecinţă, promovând apelul cu depăşirea termenului legal, apelanţii sunt decăzuţi
din dreptul de a mai exercita calea de atac, iar sancţiunea declarării unui apel peste termen nu
poate fi decât respingerea acestuia ca tardiv formulat și nu constatarea nulităţii apelului formulat.
Anularea cererii de apel s-a dispus eronat de către instanţa de apel, motiv pentru care
contestatorii solicită a se constata că dezlegarea dată de Curtea de apel Iaşi – ca instanţă de apel
– este rezultatul unei erori grave, motiv pentru care solicită admiterea contestaţiei în anulare
formulată şi anularea deciziei nr. 699/2019 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi şi trimiterea cauzei
spre corecta soluţionare.
Contestatorii susţin că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că ar fi aplicabile
dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1137/2007 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 85/2006 a insolvenței, când în speţă sunt
aplicabile dispoziţiile Legii nr. 85/2014 și nu din 2006.
Instanţa de apel face trimitere la cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
1137/2007, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr.
85/2006 a insolvenței, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/2006 sunt
contrare art. 24 şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care se interpretează că prima comunicarea
actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acţiune în temeiul
dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, se realizează numai
prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
civilă.
Apreciază contestatorii că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1137/2007 îşi găseşte
aplicarea în dispoziţiile Legii nr. 85/2006 şi nu ale Legii nr. 85/2014.
De altfel, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în vigoare de la 20 iulie 2006
până la 27 iunie 2014, a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014.
Contestatorii consideră că instanţa de apel a încălcat principiului tempus regit actum,
motiv pentru care se impune anularea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – ca instanţă de
apel, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.
Pe de altă parte, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1137/2007 – aplicabilă
Legii 85/2006 – abrogată, instanţa de apel transpune motivaţia Deciziei Curţii Constituţionale nr.
1137/2007 în noua lege cu încălcarea principiului tempus regit actum, a dreptului la apărare.
Raportat la dispoziţiile Legii nr. 85/2014, comunicarea actelor de procedură către
persoanele împotriva cărora se deschide o acţiune în antrenarea răspunderii patrimoniale se

106
realizează atât prin BPI, cât și potrivit Codului de procedură civilă, conform art. 42 alin. 4 din
Legea nr. 85/2014.
În speţă, sentinţa a fost comunicată la domiciliul pârâţilor la data de 06.05.2019, iar
apelul a fost declarat la data 14.05.2019.
Cu privire la excepţia tardivităţii declarării apelului, cum în temeiul art. 43 din Legea nr.
85/2014, termenul de apel de 7 zile de curge de la data comunicării sentinţei şi în raport de
dispoziţiile art. 42 alin. 4 din Legea insolvenţei, în cauzele îndreptate împotriva unor persoane,
termenul de apel curge de la data comunicării actului de procedură conform Codului de
procedură civilă, şi nu cum în mod greşit a considerat instanţa de apel.
Potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura
compatibilităţii, cu cele ale Codului de procedură civilă.
Articolul 43 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede expres derogările de la Codul de
procedură civilă, în materia apelului, respectiv: „Apelul se judecă potrivit prevederilor Codului
de procedura civilă, cu următoarele derogări: termenul pentru depunerea întâmpinării este de
maximum 10 zile de la comunicarea cererii şi a motivelor de apel, răspunsul la întâmpinare nu
este obligatoriu, iar judecătorul sindic fixează, prin rezoluţie, în termen de maximum 3 zile de la
data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la data
rezoluţiei.”
Faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, contestatorii solicită
a se constata că termenul de apel începe să curgă, conform normei de excepţie reglementată de
art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, de la comunicarea hotărârii conform Codului de
procedură civilă.
Astfel, termenul de apel de 7 zile este calculat în raport de momentul comunicării
hotărârii conform Codului de procedură civilă, iar nu în raport de cel al publicării hotărârii în
BPI, deoarece este o cerere accesorie dosarului de insolvenţă, respectiv o cerere de antrenare a
răspunderii personale.
Or, în condiţiile în care judecătorul sindic a dispus radierea debitorului din registrul
comerţului, iar în temeiul art. 180 din Legea nr. 85/2014, descarcă lichidatorul judiciar de orice
îndatoriri şi responsabilităţi, contestatorii solicită a se aprecia că dispoziţiile art. 43 din Legea nr.
85/2014 îşi produc eficacitatea în procedura insolvenţei aşa cum este stabilită prin lege şi nu în
dosarul accesoriu având ca obiect atragerea răspunderii personale ale administratorilor statutari.
De altfel, în speţă, citarea părţilor s-a realizat în mod corect potrivit prevederilor Codului
de procedură civilă, aşa cum rezultă din toate citaţiile emise în cauză pe numele contestatorilor.
Comunicarea hotărârii şi în modalitatea reglementată de Codul de procedură civilă, este
acceptată de legiuitor prin excepţia prevăzută de art. 43 alin. (2) din legea specială, respectiv
termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii realizată prin BPI, doar dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Dacă ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 85/2014, cererea de antrenarea
a răspunderii personale s-ar fi comunicat prin BPI şi nu conform Codului de procedură civilă, aşa
cum a şi procedat Tribunalul Iaşi.
În acest context, raţiunea stabilirii momentului curgerii termenului de apel, în raport de
data comunicării hotărârii la sediul legal sau ales al părţii, este dată de necesitatea respectării
dreptului la apărare şi al dreptului la un proces echitabil.
În speţă, este vorba despre o cerere privind atragerea răspunderii personale a
administratorului statutar, un dosar accesoriu dosarului de insolvenţă, unde administratorii
statutari au calitate procesuală şi nu în etapa insolvenţei debitorului SC „ZZ” SRL unde
administratorii statutari nu aveau calitate procesuală.
Corelativ argumentelor expuse, în ipoteza admiterii cererii creditorului şi deschiderii
procedurii insolvenţei faţă de părţile din dosar, stabilirea momentului curgerii termenului de apel
de la data publicării hotărârii în BPI nu corespunde garanţiilor unui proces echitabil.
Astfel, debitorul care a fost citat, în condiţiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, la
sediul procesual are aşteptarea legitimă, ca şi efect al predictibilităţii modului de derulare a

107
procesului civil, ca şi comunicarea hotărârii să i se realizeze în acelaşi mod, respectiv conform
Codului de procedură civilă.
Până la momentul aducerii la cunoştinţă debitorului a modalităţii în care se va derula în
viitor citarea sa în procedura insolvenţei, stabilirea momentului de începere a termenului de apel
de la publicarea hotărârii în BPI, nu corespunde necesităţii asigurării unui acces la justiţie al
părţii, în contextul efectelor pe care procedura insolvenţei le şi produce asupra respectivului
debitor.
De altfel, cu privire la exercitarea dreptului la apărare şi existenţa dreptului la un proces
echitabil, Curtea Constituţională, sub imperiul Legii nr. 85/2006, prin Decizia nr. 1137/2007, ale
cărei considerente sunt valabile şi azi, a reţinut că instituirea unor proceduri speciale, ţinând cont
de specificul procedurii insolvenţei, nu poate fi privită ca aducând atingere dreptului la apărare
sau dreptului la un proces echitabil.
În speţă, sentinţa civilă nr. 532/11.04.2019 a fost comunicată la domiciliul pârâţilor la
data de 06.05.2019, iar conform dispozitivului hotărârii, sentinţa este cu apel în termen de 7 zile
de la comunicare.
Faţă de cele menţionate, contestatorii solicită a se constata că sentinţa civilă 532/2019 s-a
comunicat în mod corect conform Codului de procedură civilă la data de 06.05.2019 la
domiciliul apelanţilor, iar cererea de apel a fost depusă la data de 14.05.2019, în termenul de apel
de 7 zile de la comunicarea sentinţei, motiv pentru care solicită respingerea excepţiei tardivităţii
introducerii apelului şi a se aprecia că apelul a fost declarat în termen.
Pe fondul cauzei, în situaţia în care se va anula decizia nr. 699/2019 a Curţii de Apel Iaşi
în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 508 alin. 3 C.proc.civ., în judecarea cauzei contestatorii
solicită respingerea cererii de antrenare a răspunderii personale ca neîntemeiată pentru
considerentele expuse pe larg.
Examinând contestaţia în anulare formulată, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de
dispoziţiile legale aplicabile, Curtea a reţinut următoarele:
În prezenta cauză, contestatorii X şi Y au promovat o cale extraordinară de atac, de
retractare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, să-şi desfiinţeze
propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Conform art. 503 alin. 2 C.proc.civ. hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu
contestație în anulare atunci când: „2. când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale”.
Totodată, dispozițiile alin. 2 pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor
de apel care potrivit legii nu pot fi atacate cu recurs în raport de dispozițiile art. 503 alin. 3
C.proc.civ.
Motivul invocat de contestatori, prevăzut de art. 503 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ. –
dezlegarea dată apelului este rezultatul unei greşeli materiale – are în vedere erori materiale în
legătură cu aspectele formale ale judecării apelului şi care au avut drept consecinţă darea unei
soluţii greşite. Este vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor
elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată. Textul
vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor,
de interpretare a unor dispoziţii legale, etc.
Nemulţumirea contestatorilor transpusă în termenii contestaţiei în anulare formulate nu
vizează însă, astfel cum prevede textul de lege, greşeli de fapt, involuntare, ci aplicarea sau
interpretarea unor dispoziţii legale: eronată aplicare a sancţiunii nulităţii ca urmare a admiterii
excepţiei tardivităţii, greşita aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale cu nr. 1137/2007 care se
referă la dispoziţiile Legii nr. 85/2006 şi nicidecum la cele ale Legii nr. 85 din 2014, care se
aplică în cauză.
Or, din toate acestea rezultă că se solicită instanţei de faţă să cenzureze statuările instanţei
de apel prin reinterpretarea unor dispoziţii legale aplicate în cauză sau prin aplicarea altor
dispoziţii legale, demers care nu se circumscrie motivului de contestaţie în anulare invocat,
acesta vizând erori materiale şi nicidecum erori de judecată, astfel cum solicită contestatorii.

108
 În situaţia în care interpretarea prevederilor legale în materie și a probatoriului
administrat în cauză de instanţa de apel nu coincide cu cea dată de contestator, nu înseamnă că
este incident vreunul din motivele prevăzute de art. 503 alin. 2 C.proc.civ.
Instanţa mai reţine că fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi
exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în
discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de apel.
Dispozițiile art. 503 alin. 2 C.proc.civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în
toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau
recurs.
Pentru aceste considerente, având în vedere că nu s-a făcut dovada existenţei motivelor
prevăzute de art. 503 alin. 2, 3 C.proc.civ., Curtea a respins contestaţie în anulare.

21. Recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, formulat
anterior soluţionării litigiului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil

Index alfabetic: Prematuritatea căii de atac formulate anterior soluţionării cauzei
Temei de drept: art. 53 alin. 1 C.proc.civ.

Soluția de respingere a recuzării poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a
soluționat cauza. În absența unei hotărâri definitive alături de care să fie exercitată, astfel cum
impun dispozițiile legale în materie, recursul, deși admisibil, nu este deschis petentului pe durata
cercetării judecătorești în cadrul căreia s-a formulat cererea de recuzare respinsă, ci doar la
finalul judecății odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 418/22.07.2020

Prin Încheierea nr. 83/24.02.2020 pronunţată de Tribunalul Iași a fost respinsă cererea
formulată de revizuentul M, prin mandatar S., privind recuzarea judecătorului X.
În motivarea încheierii s-au reţinut următoarele considerente:
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs M, solicitând admiterea recursului, casarea
încheierii şi admiterea cererii de recuzare a judecătorului X, formulată prin mandatara S, în
şedinţa publică din data de 13.02.2020.
În motivarea recursului se arată că, faţă de motivele prezentate în considerentele
încheierii de recuzare civilă nr. 83/24.02.2020, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material.
Se susţine prin considerentele încheierii de recuzare civilă nr. 83/24.02.2020 că CEDO a
statuat că, în sensul conferit de art. 6 paragraful 1, raportat la analiza imparţialităţii, se aplică un
test subiectiv, constând în examinarea convingerilor personale ale unui judecător anume într-o
cauză dată şi, în acelaşi timp, un test obiectiv, al cărui scop este de a stabili dacă judecătorul a
oferit garanţii suficiente pentru a elimina orice dubiu legitim în cauza respectivă (cauza
Hauschildt contra Danemarcei). În ceea ce priveşte testul subiectiv, imparţialitatea este
prezumată până la proba contrarie (cauza Castillo Algar contra Spaniei, cauza Gautrin şi alţii
contra Franţei, cauza D.P. contra Franţei). În consecinţă, în situaţia în care găsirea unor dovezi
care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului este dificilă, cerinţa pentru
imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă. Referitor la testul obiectiv,
trebuie determinat dacă judecătorul oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială
legitimă în privinţa sa. Existenţa unei bănuieli legitime de lipsă de imparţialitate se apreciază
ţinând seama inclusiv de optica celui acuzat, chiar dacă aceasta nu are un caracter decisiv.

109
Determinant este dacă temerile se dovedesc a fi justificate. Este important să se stabilească dacă
anumite fapte sau împrejurări pot ridica dubii legitime cu privire la lipsa de imparţialitate a
judecătorului, deci dacă temerile unei persoane cu privire la imparţialitate sunt în mod obiectiv
justificate (cauza Ferrantelli şi Santangelo contra Italiei). Aşadar, prin raportare la cele de mai
sus, tribunalul concluzionează că aspectul existenţei unei relaţii de serviciu între soţul
judecătorului X cu avocatul pârâţilor din prezenta cauză nu poate duce la concluzia lipsei de
imparţialitate din partea acesteia, în lipsa unor circumstanţe subiective, atât timp cât nu se invocă
împrejurări concrete care să pună la îndoială imparţialitatea judecătorului.
Faţă de susţinerile de mai sus, arătă că în cererea de recuzare a judecătorului a făcut
referire nu doar la existenţa unei relaţii profesionale între soţul judecătorului şi avocatul pârâţilor
din prezentul dosar, deşi acest aspect nu poate fi neglijat în aprecierea ca justificate a temerilor
pe care le-a exprimat cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului X, luând în considerare
faptul că familia judecătorului are o relaţie îndelungată în cadrul Facultăţii de Drept a
Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, asigurată prin soţul şi socrul judecătorului X, potrivit
informaţiilor publice existente în spaţiul media și a solicitat să fie analizate temerile privind lipsa
de imparţialitate în principal prin prisma relaţiilor personale pe care pârâţii din prezentul dosar le
au cu colectivul catedrei de drept privat a Facultăţii de Drept din cadrul universităţii ieșene și a
se avea în vedere că acest colectiv a asigurat/asigură reprezentarea în faţa instanţei de judecată a
pârâţilor din prezenta cauză prin persoana directorului departamentului.
Cei doi judecători ai instanţei de apel i-au încălcat orice drept de a se apăra, arătând fără
ocolişuri, potrivit propriilor susţineri şi fără a indica temeiul de drept al unui asemenea demers,
că orice argument sau probă din cele pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată sau
prin cererea de apel sau celelalte acte de procedură nu va fi luat în seamă, decât exclusiv
conţinutul cererii de reexaminare a încheierii 96643/2016, deşi e o plângere împotriva încheierii
de reexaminare nr. 110971, iar în cauză nu a fost constatată vreo inadmisibilitate. Deci este fără
echivoc că, potrivit propriilor susţineri, instanţa de apel refuză să judece plângerea sa împotriva
încheierii de respingere de reexaminare nr. 110971/2016.
În aceeaşi manieră, instanţa de apel a rezolvat şi dosarul conexat XX43/245/2017.
În jurisprudenţa CEDO s-a subliniat că motivele de parţialitate ale judecătorului pot
rezulta din împiedicarea părţii de a uza de drepturile sale sau din încălcarea regulilor
procedurale.
Este evident că instanţa de apel a făcut nişte afirmaţii prin considerentele hotărârii
1736/2019 pe care a pronunţat-o și care, cel puţin în aparenţă (că acesta este nivelul la care
trebuie să-şi raporteze analiza instanţa care se pronunţă pe cererea de recuzare cu privire la
susţinerile apelantului ce vizează activitatea instanţei de apel), pot conduce la concluzia pe care a
formulat-o, aceea că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.
Testul obiectiv al imparţialităţii judecătorului, menţionat şi de completul care a respins
cererea de recuzare, urmăreşte printre altele și existenţa unor relaţii/asocieri profesionale,
ierarhice sau de altă natură între judecătorul a cărui recuzare este solicitată şi ceilalţi participanţi
(cauza Kyprianou contra Cipru, (cauza Pescador Valero contra Spaniei). În cauza de faţă a fost
identificată o legătură între pârâţi, cu interese evident contrare apelantului, şi instanţei, în speţă
judecătorul X, prin mijlocirea departamentului de drept privat al Facultăţii de Drept din cadrul
universității ieșene.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Intimaţii au formulat întâmpinare prin care şi-au precizat poziţia procesuală față de
cererea de recurs împotriva încheierii de recuzare nr. 83/2020 promovată de M, solicitând
respingerea recursului ca inadmisibil, reţinând în primul rând că motivele care sunt invocate nu
pot fi încadrate în art. 488 pct. 8 C.proc.civ., în subsidiar ca nefondat, cu obligarea recurentului-
revizuent la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte încadrarea motivelor de recurs în art. 488 pct. 8 C.proc.civ. solicită a
se constata că, în prezenta cerere de recurs, recurentul nu face altceva decât să critice conduita
magistraţilor în soluţionarea dosarului de fond, însă fără a indica în mod concret și probe în
susţinerea acestor afirmaţii.

110
 Aşadar, cererea de recurs nu se încadrează în motivele imperative inserate în art. 488
C.proc.civ.
În ceea ce priveşte imparţialitatea judecătorului fondului, solicită respingerea cererii de
recurs, pentru următoarele considerente:
Înlăturarea judecătorului de la soluţionarea unei cauze este justificată doar de motive care
pun în discuţie neutralitatea acestuia, luând însă în considerare un punct de vedere rezonabil în
această privinţă. Aşadar, nu orice impresie subiectivă a părţii că judecătorul cauzei nu ar fi unul
obiectiv poate să atragă admiterea unei cereri de abţinere sau de recuzare a acestuia, ci doar
existenţa unor motive rezonabile care justifică această concluzie. Altfel s-ar perpetua o stare de
suspiciune generalizată, care nu poate face decât rău activităţii de judecată, dacă judecătorii ar
putea fi înlăturaţi de la soluţionarea cauzei la simpla impresie subiectivă a uneia din părţi că
acesta nu ar fi imparţial.
Aşadar, niciunul din motivele expuse în cererea de recurs, nu sunt probate în prezenta
cale de atac, și pe cale de consecinţă nu se încadrează în art. 41-46 C.proc.civ.
Prin urmare, solicită respingerea cererii ca neîntemeiată.
În continuare, intimaţii au formulat apărări legate de fondul dosarului și au solicitat, în
principal, respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă, deoarece nu se încadrează în art. 488 pct.
8 C.proc.civ., iar în subsidiar respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată, cu obligarea la plata
cheltuielilor de judecată.
La termenul din 15.07.2020, din oficiu, Curtea a invocat excepţia prematurităţii
recursului raportat la dispoziţiile art. 53 C.proc.civ., excepţie ce se impune a fi soluţionată cu
prioritate, în conformitate cu art. 248 C.proc.civ., în cazul admiterii fiind de prisos analiza
celorlalte aspecte invocate.
Potrivit art. 53 alin. 1 C.proc.civ.: „Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi
atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă
hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în
termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri”.
Prin dispoziţiile arătate se instituie condiții speciale privind calea de acțiune împotriva
încheierii de respingere a recuzării, și anume, că aceasta poate fi atacată numai de părți și doar
odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.
Dispozițiile art. 53 alin. 1 C.proc.civ. mai stabilesc că, atunci când hotărârea prin care s-a
soluționat pricina are caracter definitiv, calea de atac ce se poate exercita împotriva încheierii
prin care s-a respins cererea de recuzare este aceea a recursului în 5 zile de la comunicarea
respectivei hotărâri. În cererea de faţă, recurentul M critică încheierea prin care s-a respins
cererea de recuzare formulată în cadrul dosarului cu nr. XX53/99/2019 având ca obiect
revizuirea deciziei civile cu nr. 1736/12.06.2019 pronunţate în dosarul cu nr. 33263/245/2016
având ca obiect plângeri încheieri reexaminare C.F. Împotriva unei astfel de încheieri prin care s-
a respins cererea de recuzare, recurentul are deschisă calea de atac a recursului la instanţa
superioară, Curtea de Apel Iaşi, dar în condiţiile prevăzute de art. 53 C.proc.civ., numai după
soluţionarea cauzei.
Curtea constată că cererea de recurs a fost formulată la 4 martie 2020, în condițiile în care
dosarul în care a fost pronunţată încheierea de respingere a cererii de recuzare nu este soluţionat
nici la această dată, 22.07.2020. Posibilitatea atacării soluției de respingere a recuzării odată cu
hotărârea prin care s-a soluționat cauza, are drept scop garantarea desfășurării normale și
imparțiale a judecății, urmărind, însă, evitarea tergiversării soluționării cauzelor prin exercitarea
a unor atare căi de atac în cursul judecății. În absența unei hotărâri definitive alături de care să fie
exercitată, astfel cum impun dispozițiile legale în materie, prezenta cale de atac, deși admisibilă,
nu e deschisă petentului pe durata cercetării judecătorești în cadrul căreia s-a formulat cererea de
recuzare respinsă, ci doar la finalul judecății odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.
Calea de atac fiind declarată anterior soluționării pe fond a litigiului, a cărui judecată nu
este nici în prezent finalizată, față de dispozițiile art. 53 alin. 1 C.proc.civ., aceasta apare ca
prematură.

111
 Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a fost respins ca
prematur recursul formulat de recurentul M împotriva încheierii cu nr. 83/24.02.2020, pronunţată
de Tribunalul Iaşi, Secţia I Civilă.

22. Revizuire. Cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai
împotriva anumitor hotărâri definitive, în cazurile şi condiţiile expres stabilite de lege.
Condiția ca revizuirea să vizeze o hotărâre pronunţată asupra fondului sau care evocă fondul.
Consecințe

Codul de procedură civilă reglementează revizuirea ca pe o cale extraordinară de atac,

de retractare, care se poate exercita numai împotriva anumitor hotărâri definitive, în cazurile şi
condiţiile expres stabilite de lege.
Astfel, conform art. 509 alin. (1) C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra
fondului sau care evocă fondul poate fi cerută numai dacă (…).
Textul este de strictă interpretare, apărând inadmisibilă revizuirea unei hotărâri care nu
se încadrează în categoriile enumerate, respectiv care nu este pronunţată asupra fondului sau
care nu evocă fondul.
Prin urmare, cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluționat
fondul cauzei este inadmisibilă.

Cuprins pe materii: Codul de procedură civilă

Index alfabetic: revizuire
Temei de drept: art. 509 alin. (1) C.proc.civ.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 432/30.09.2020

Prin sentința civilă nr. 1512/18 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Iaşi, Secţia II
Civilă – faliment a fost respinsă acţiunea formulată de administratorul judiciar M.R.L.-S.P.R.L.
privind atragerea răspunderii personale a pârâţilor M.C. şi U.M.
Prin decizia civilă nr. 249/25 iunie 2020, Curtea de Apel Iaşi a admis excepția lipsei
calității procesuale active a apelantei.
A respins, pentru lipsa calității procesuale active, apelul declarat de D.G.R.F.P. Iaşi –
AJFP Iaşi, împotriva sentinței civile nr. 1512/18.12.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția a
II-a Civilă și Faliment, sentință pe a păstrat-o.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că cererea de atragere a răspunderii
în cazul de faţă a fost promovată de lichidatorul judiciar al debitoarei.
Potrivit art. 169 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, aşa cum era aceasta în vigoare la data
cererii de deschidere a procedurii insolvenţei (9.05.2018): „În cazul în care s-a pronunţat o
hotărâre de respingere a acţiunii introduse potrivit alin. (1) sau, după caz, alin. (2),
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care nu intenţionează să formuleze apel împotriva
acesteia va notifica în acest sens comitetul creditorilor sau, în cazul în care nu a fost desemnat un
comitet al creditorilor, adunarea creditorilor. În cazul în care adunarea creditorilor sau creditorul
care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor decide că se impune
introducerea apelului, acesta va fi introdus de către preşedintele comitetului creditorilor sau de
către creditorul majoritar, după caz.”
Articolul 167 alin. 7 a fost modificat prin OUG nr. 88/2018, ordonanţă aplicabilă
începând cu data de 2.10.2018, astfel: „În cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a
acţiunii introduse potrivit alin. (1) sau, după caz, alin. (2), administratorul judiciar/lichidatorul

112
judiciar care nu intenţionează să formuleze apel împotriva acesteia va notifica în acest sens
comitetul creditorilor sau, în cazul în care nu a fost desemnat un comitet al creditorilor, adunarea
creditorilor. Împotriva acestei hotărâri calea de atac poate fi exercitată direct de preşedintele
comitetului creditorilor, iar în lipsa constituirii unui comitet, de către orice creditor interesat care
deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.”
OUG nr. 88/2018 a prevăzut totodată în art. IX – că: „(1) Termenele prevăzute la art. 75
alin. (3) şi art. 143 alin. (1) şi (3), precum şi prevederile art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 466/25.06.2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au
fost modificate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică şi pentru cererile formulate în
cadrul proceselor începute înainte de data intrării în vigoare a acesteia, inclusiv celor
nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.” „(2) În cazul
cererilor nesoluţionate în procesele aflate pe rol, termenele de soluţionare de către
administratorul judiciar sau de către instanţa de judecată, prevăzute la alin. (1), se calculează de
la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.”
De asemenea, art. X arată că: „Prevederile art. 133 alin. (5) lit. K), ale art. 133 alin. (51) -
(53), precum şi cele ale art. 1351 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466/25 iunie
2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin prezenta
ordonanţă de urgenţă, se aplică şi proceselor începute înainte de data intrării în vigoare a
acesteia, cu condiţia ca planul de reorganizare să nu fie aprobat de adunarea generală a
creditorilor până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.”
Pe cale de consecinţă, modificările aduse Legii nr. 85/2014 prin OUG nr. 88/2018 se
aplică procedurilor în curs doar pentru textele enumerate la art. IX şi X, iar art. 169 nu figurează
în această enumerare.
Pe cale de consecinţă, procedura insolvenţei de faţă fiind anterioară OUG nr. 88/2018,
aplicabil este textul art. 169 alin. 7 din lege în forma din 2018, care permitea doar creditorului
majoritar să promoveze apel în cauză, nu şi creditorilor care deţin sub 50% din masa credală (dar
peste 30%).
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire D.G.R.F.P. Iaşi – AJFP Iaşi.
În motivarea cererii, revizuenta susţine că instanţa nu a solicitat apelantei să răspundă la
excepția lipsei calităţii procesuale active a apelantei. Prin citaţia emisă la 15.05.2020 în cadrul
dosarului nr. xxx/99/2018*/a1 și publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr.
yyy/19.05.2020, citaţie ce avea ca termen de judecată a apelului data de 25.06.2020, când de
altfel Curtea de Apel Iaşi s-a şi pronunţat cu privire la acţiunea creditorului bugetar, instanţa de
apel nu a menţionat în citaţie obligaţia apelantei de a răspunde la lipsa calităţii procesuale active
a acesteia, fiind astfel lipsită de dreptul de a depune probe care să dovedească calitatea sa
procesuală activă.
Revizuenta arată că lichidatorul judiciar desemnat în cauză i-a comunicat o notificare,
înregistrată la AJFP Iaşi sub nr. zzz/17.02.2020, prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că acesta
nu intenţionează să formuleze cale de atac împotriva sentinţei civile nr. 1512/18.12.2019
pronunţată în cadrul dosarului nr. X305/99/2018*/a1.
Având în vedere că potrivit tabelului definitiv de creanţe revizuenta apare ca şi creditor
cu o creanţă la masa credală în proporţie de 100 %, şi ţinând cont de Notificarea lichidatorului
judiciar înregistrată la AJFP Iaşi sub nr. zzz/17.02.2020, solicită a se constata că, în conformitate
cu prevederile art. 169 alin 7 din Legea nr. 85/2014, creditorul bugetar a deţinut şi deţine calitate
procesuală activă pentru formularea căii de atac împotriva sentinţei pronunţate pe acest obiect.
Art. 169 alin. 7 din Legea nr. 85/2014: „În cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de
respingere a acţiunii introduse potrivit alin. (1) sau, după caz, alin. (2), administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar care nu intenţionează să formuleze apel împotriva acesteia va
notifica în acest sens comitetul creditorilor sau, în cazul în care nu a fost desemnat un comitet al
creditorilor, adunarea creditorilor. în cazul în care adunarea creditorilor sau creditorul care deţine
mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor decide că se impune introducerea apelului,

113
acesta va fi introdus de către preşedintele comitetului creditorilor sau de către creditorul
majoritar, după caz.”
Solicită admiterea cererii de revizuire, anularea deciziei civile nr. 249/25.06.2020 şi
reluarea judecăţii apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 7572/18.12.2019, pronunţată de
Tribunalul Iaşi – Secţia II Civilă Faliment în dosarul nr. X305/99/2018*/a1, în sensul respingerii
excepţiei lipsei calităţii procesuale active a apelantei ca fiind neîntemeiată şi modificarea
sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii şi atragerii răspunderii personale patrimoniale a
intimaţilor-pârâţi M.C. şi U.M., cu obligarea acestora la plata pasivului neacoperit din procedură,
în sumă de 395.653 lei.
Intimaţii nu au depus întâmpinare.
Examinând motivele invocate de revizuenta D.G.R.F.P. Iaşi – AJFP Iaşi, actele şi
lucrările dosarului precum şi dispoziţiile legale relevante în cauză, Curtea respinge ca
inadmisibilă cererea de revizuire a deciziei civile nr. 249/25 iunie 2020 pronunţată de Curtea de
Apel Iaşi, Secţia Civilă, formulată de aceasta, pentru considerentele de mai jos.
Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac de retractare a unei hotărâri
judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite
după pronunţarea acesteia, motiv pentru care constituie un remediu procesual numai în cazurile
strict determinate de lege.
Codul de procedură civilă reglementează revizuirea ca pe o cale extraordinară de atac, de
retractare, care se poate exercita numai împotriva anumitor hotărâri definitive, în cazurile şi
condiţiile expres stabilite de lege.
Astfel, conform art. 509 alin. (1) C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra
fondului sau care evocă fondul poate fi cerută numai dacă (…).
Textul este de strictă interpretare, apărând inadmisibilă revizuirea unei hotărâri care nu se
încadrează în categoriile enumerate, respectiv care nu este pronunţată asupra fondului sau care
nu evocă fondul.
Prin urmare, cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluționat
fondul cauzei este inadmisibilă.
În acest context, Curtea reține că inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care
intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau
îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale
procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor
de atac în condițiile legii procesual civile, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat
prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Codul de procedură civilă a stabilit un
sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de
lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că
mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea
acestora se realizează în condițiile legii.
Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală
constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al
egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordine
de drept.
În cauza de față, se observă că, prin decizia civilă nr. 249/25 iunie 2020, a cărei revizuire
se solicită, Curtea de Apel Iaşi a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei
D.G.R.F.P. Iaşi – AJFP Iaşi și a respins, pentru lipsa calității procesuale active, apelul declarat de
aceasta, împotriva sentinței civile nr. 1512/18.12.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția a II-
a Civilă și Faliment.

114
 Faţă de considerentele anterior expuse Curtea, în temeiul art. 513 C.proc.civ., respinge ca
inadmisibilă cererea de revizuire a deciziei civile nr. 249/25 iunie 2020 pronunţată de Curtea de
Apel Iaşi, Secţia Civilă formulată de revizuenta D.G.R.F.P. Iaşi – AJFP Iaşi.

23. Drept procesual civil. Efectul devolutiv al apelului reglementat de art. 476
C.proc.civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil

Index alfabetic: Efectul devolutiv al apelului
Temei de drept: art. 476 C.proc.civ.

În puterea regulii instituite în alineatul (2) al art. 476 din Codul de procedură civilă
tribunalul era ținut a examina și a se pronunța asupra excepției prescripției dreptului material
la acțiune, pe baza celor invocate la prima instanță.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 342/1.07.2020

Codul de procedură civilă reglementează efectul devolutiv al apelului în art. 476,

stabilind că: „(1) Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa
de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. (2) În cazul în care apelul nu se motivează ori
motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi,
instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă”.
În speță, tribunalul nu a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că
apelanții nu au formulat vreo critică vizând chestiunea prescripției, apelul apărând nemotivat
pentru această parte a sentinței, pentru care ar fi incidente dispozițiile art. 477 alin. (1)
C.proc.civ.
Instanța de secund control judiciar constată că această aplicare a prevederilor procedurale
vizând efectul devolutiv al apelului este greșită, în condițiile în care – în puterea regulii instituite
în alineatul (2) al art. 476 – tribunalul era ținut a examina și a se pronunța asupra excepției
prescripției dreptului material la acțiune, pe baza celor invocate la prima instanță. Se observă că
în declarația de apel se solicită expres admiterea excepției, cu consecința respingerii cererii de
chemare în judecată, ceea ce atrage – potrivit art. 477 alin. (1) – necesitatea pronunțării instanței
de apel cu privire la excepție.

24. Legalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate pe perioada stării de urgenţă într-o

cauză care nu face parte din categoria celor urgente

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Dezbaterea în fond a procesului

Index alfabetic: Închiderea dezbaterilor fondului anterior instituirii stării de urgenţă.
Pronunţarea hotărârii ulterior
Temei de drept: art. 488 pct. 5,art. 42 alin. 1 din anexa la Decretul nr. 195/2020 privind
instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României

În mod corect, în condiţiile în care procedura de citare cu părţile era îndeplinită şi cauza
era în stare de judecată, instanţa de apel a procedat la judecarea apelului cu care fusese
investită la data de 02.03.2020, reţinând cauza în pronunţare. Cum ultimul termen de judecată a
fost pe data de 02.03.20202, Curtea reţine că prezenta cauza nu s-a judecat pe perioada stării de

115
urgenţă, stare care s-a decretat ulterior, abia la 16.03.2020, nefiind încălcate dispoziţiile art. 42
alin. 1 din anexa la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul
României. Faptul că în cauză a fost amânată pronunţarea la data de 23.03.2020, când a fost
pronunţată decizia recurată, nu atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate, atâta timp cât ultimul
termen de judecată a fost anterior decretării stării de urgenţă.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 704/21.10.2020

Prin sentinţa nr. 1156/12.02.2019 pronunţată de Judecătoria Iaşi a fost respinsă excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului X.
A fost admisă excepţia lipsei de interes în formularea cererii de obligare a pârâţilor la
plata sumelor aferente facturilor VEI EN 2016-087512/30.11.2016 şi VEI EN 2016-
106860/31.12.2016, invocată din oficiu.
A fost respinsă ca fiind lipsită de interes acţiunea formulată de reclamanta SC „Q” SA în
contradictoriu cu pârâţii X şi Y având ca obiect obligarea la plata sumelor aferente facturilor VEI
EN 2016-087512/30.11.2016 şi VEI EN 2016-106860/31.12.2016.
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la debitele şi
penalităţile de întârziere aferente, scadente anterior datei de 19.05.2014.
A fost respinsă, ca fiind prescrisă, cererea de obligare a pârâţilor X și Y la plata debitelor
şi penalităţilor de întârziere aferente, scadente anterior datei de 19.05.2014.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta SC „Q” SA în
contradictoriu cu pârâţii X şi Y.
Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 8701,83 lei, reprezentând contravaloarea
energiei termice furnizate în perioada aprilie 2014 - decembrie 2016, la care se adaugă penalităţi
de întârziere în cota procentuală de 0,02%/zi, calculate de la data de 08.03.2017 şi până la data
plăţii efective a debitului.
Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 1014,57 lei reprezentând penalităţi de întârziere
aferente debitului scadent, calculate până la data de 07.03.2017.
Au fost obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei către
reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 599/2020 din 23.03.2020, Tribunalul Iaşi, Secţia I Civilă a respins
cererea de suspendare a judecării cauzei şi a respins apelul declarat de X şi Y împotriva sentinţei
civile 1156/12.02.2019 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care a păstrat-o.
Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a avut în vedere următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a apelantului, se constată că
din actele dosarului de fond a fost invocată prin întâmpinarea depusă de apelantă la data de
28.06.2019 fără a fi motivată. Pentru termenul de judecată din data de 2.10.2017 au fost depuse
actele printre care şi contractul încheiat între apelanţi la data de 5.09.2017 şi autentificat sub nr.
2453. Apelantul nu a depus întâmpinare la judecarea cauzei în fond. Prima instanţă s-a pronunţat
asupra excepţiei invocate în raport de actele depuse la dosar neavând relevanţă faptul că la data
la care a fost invocată nu era depus la dosar contractul menţionat. Cu privire la modul de
soluţionare a excepţiei, Tribunalul reţine că instanţa de fond a apreciat corect calitatea procesual
pasivă a apelantului, calitate care rezultă din contractul din 2453, act autentic care nu a fost
anulat.
Art. 1270 C.civ. prevede că un contract valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante . Art. 1280 C.civ. dispune că un contract este opozabil terţilor care se pot prevala de
efectele lui fără a avea dreptul de a cere executarea. Prin urmare, contractul încheiat de apelanţi
creează drepturi şi obligaţii reciproce pentru aceştia, ca părţi contractante, dar terţii se pot
prevala de efectele actului, efecte care îi privesc. Efectele care nu pot profita sau dăuna terţilor,
la care se referă apelanţii se referă la transmiterea dreptului de proprietate între părţi nu şi la
convenţia părţilor cu privire la preluarea unor eventuale datorii ale uneia dintre ele către terţi.

116
 Cu privire la sumele solicitate de intimată, potrivit facturilor depuse la dosar, Tribunalul
constată faptul că apelanţii afirmă că sunt prea mari şi imposibil de plătit fără nici o argumentare
în acest sens. Simpla afirmaţie privind calculul incorect al sumelor solicitate nu poate fi avută în
vedere în lipsa unui suport probator. Prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, apelanta
susţine că a primit răspuns din partea intimatei la contestaţia formulată împotriva facturilor,
contrar celor menţionate în apel şi a solicitat administrarea probei cu expertiză de specialitate.
Deşi apelanţii au solicitat administrarea acestei probe, nu au depus la dosar obiectivele expertizei
şi nici nu au insistat în administrarea probei pentru a dovedi că sumele din facturi nu au fost
corect calculate. Nu se poate reţine susţinerea apelanţilor din răspunsul la întâmpinare cu privire
la lipsa mijloacelor financiare pentru plata expertizei deoarece acest aspect nu a fost adus la
cunoştinţa primei instanţe care ar fi apreciat asupra aplicabilităţii dispoziţiilor O.U.G. nr.
51/2008. Prin urmare, susţinerea apelanţilor privind calculul incorect nu va putea fi avută în
vedere.
Cererea apelanţilor privind obligarea intimatei la recalcularea sumelor din facturi,
constituie o cerere nouă, la judecarea cauzei în fond nefiind formulată cerere reconvenţională în
acest sens. Potrivit art. 478 C.proc.civ. în cursul judecării cauzei în apel nu pot fi formulate noi
cereri, astfel încât instanţa nu poate da curs solicitării apelanţilor.
În raport de aceste considerente, Tribunalul a constatat că apelul este neîntemeiat şi l-a
respins cu păstrarea sentinţei primei instanţe.
Împotriva deciziei a formulat recurs X prin care a solicitat admiterea recursului, casarea
hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare în apel şi în conformitate cu dispoziţiile
art. 451 și urm. C.proc.civ. obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
acest proces pentru următoarele motive.
Instanţa de apel, în şedinţa din 06.01.2020, a acordat termen pentru 02.03.2020 pentru ca
celelalte părţi din proces să fie citate cu menţiunea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire
la cererea de suspendare formulată de apelant.
În cuprinsul cererii de suspendare a cauzei, arată că a notificat instanţa de apel cu privire
la imposibilitatea de a se deplasa de la Bucureşti la Iaşi pentru a participa la şedinţa de judecata
din 02.03.2020.
După două amânări succesive, la data de 23.03.2020, încălcând şi dispoziţiile art. 42 alin.
1 din anexa la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României,
instanţa de apel a soluţionat şi fondul cauzei, pe lângă respingerea cererii de suspendare a
procesului.
Aşadar, prin încheierea de şedinţa din 06.01.2020 (la care a fost prezent), instanţa de apel
a amânat cauza doar pentru motivul mai-sus arătat. Practic, în apel nu au mai avut loc dezbateri
pe fond, părţilor nu li s-a acordat cuvântul pentru a putea pune concluzii, ceea ce reprezintă o
gravă încălcare atât a normelor de procedură, cât şi a dreptului de apărare.
În drept, arată recurentul că îşi întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5
din noul Cod de procedură civilă, cu referire la dispoziţiile art. 6, art. 392 şi urm. din noul Cod
de procedură civilă, precum şi la dispozițiile art. 42 alin. 1 din anexa la Decretul nr. 195/2020
privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările
dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este nefondat, potrivit
considerentelor ce urmează:
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 potrivit căruia
prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii, Curtea consideră că acesta nu poate fi primit pentru cele ce succed.
Sub acest aspect curtea reţine că aşa cum arată şi recurentul la data de 23.03.2020
instanţa de apel a soluţionat şi fondul cauzei, pe lângă respingerea cererii de suspendare a
procesului.
Procedând ca atare nu se poate considera că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 42
alin. 1 din anexa la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul

117
României. Potrivit art. 42 alin. (1): „Pe durata stării de urgenţă, activitatea de judecată continuă
în cauzele de urgenţă deosebită. Lista acestor cauze se stabileşte de Colegiul de conducere al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru cauzele de competenţa acesteia şi, respectiv, de colegiile
de conducere ale curţilor de apel pentru cauzele de competenţa lor şi pentru cauzele de
competenţa instanţelor care funcţionează în circumscripţia lor teritorială, putând fi, după
împrejurări, actualizată. Consiliul Superior al Magistraturii dă îndrumări, în vederea asigurării
unei practici unitare, colegiilor de conducere ale instanţelor menţionate cu privire la modul de
stabilire a cauzelor care se judecă pe durata stării de urgenţă. … (6) În temeiul prezentului
decret, judecarea proceselor civile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se suspendă de plin
drept pe durata stării de urgenţă instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de
procedură în acest scop.”
Prezenta pricina nu face parte din categoria celor urgente, astfel că judecarea pricinii
civile se suspendă de plin drept pe durata stării de urgenţă instituite prin acesta, respectiv
începând din data de 16.03.2020. În cauză însă, contrar susţinerilor recurentului, la data de
23.03.2020 nu a avut loc judecarea prezentei cauze. Această cauză a avut ultim termen de
judecată la data de 02.03.2020, când din lipsă de timp pentru deliberare a fost amânată doar
pronunţarea la data de 16.03.2020, dată la care a fost amânată din nou pronunţarea la data de
23.03.2020, când a fost pronunţată decizia recurată.
În atare condiţii, cum ultimul termen de judecată a fost pe data de 02.03.2020, Curtea
reţine că prezenta cauza nu s-a judecat pe perioada stării de urgenţă, stare care s-a decretat
ulterior, abia la 16.03.2020, nefiind încălcate dispoziţiile art. 42 alin. 1 din anexa la Decretul nr.
195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.
În ce priveşte susţinerile recurentului că în apel nu au mai avut loc dezbateri pe fond,
părţilor nu li s-a acordat cuvântul pentru a putea pune concluzii, ceea ce reprezintă o gravă
încălcare atât a normelor de procedură, cât şi a dreptului de apărare, Curtea reţine că la ultimul
termen de judecată din data de 02.03.2020 „instanţa a constatat lipsa părţilor şi că s-a solicitat
judecarea cauzei în lipsă”. În condiţiile în care părţile au ales să nu se prezinte la termenul
acordat, solicitând judecarea cauzei în lipsă şi nu existau alte motive pentru amânarea cauzei, în
mod corect instanţa de apel a rămas în pronunţare cu privire la solicitarea de suspendare, iar în
subsidiar, cu privire la fondul apelului, nefiind încălcată vreo normă de procedură sau dreptul de
apărare a părţilor, a căror prezenţă nu este obligatorie în faţa instanţelor civile. Potrivit art. 222
C.proc.civ.: „Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii
interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii
sau reprezentantului ei.” Pentru termenul de judecată din data de 02.03.2020 nu s-a formulat vreo
cerere de amânare în cauză. Faptul că recurentul a arătat în cererea de suspendare adresată
instanţei de apel că aduce la cunoştinţă că, datorită lipsei resurselor financiare necesare deplasării
de la Bucureşti la Iaşi, se află în imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată din
02.03.2020, motiv pentru care trimite cererea şi documentele însoţitoare, nu echivalează cu o
cerere de amânare a cauzei şi nu îndreptăţea instanţa de apel să acorde un alt termen de judecată
pe acest motiv. Prin urmare, în mod corect, în condiţiile în care procedura de citare cu părţile era
îndeplinită şi cauza era în stare de judecată, instanţa de apel a procedat la soluţionarea apelului
cu care fusese investită.
Faţă de considerente arătate mai sus, în baza art. 496 C.proc.civ. raportat la art. 488 pct. 8
C.proc.civ., apreciind că soluţia instanţei de apel este legală şi temeinică, Curtea a respins
recursul declarat de recurentul X împotriva deciziei civile nr. 599/23.03.2020 a Tribunalului Iaşi,
Secţia I Civilă, decizie care a fost menţinută.

II.7. Proceduri speciale

25. Hotărâre arbitrală - litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de

constituirea altui drept real asupra unui bun imobil. Verificarea respectării condițiilor legale

118
privind transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător precum și cele privind
solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare.
Efectele înregistrării actelor și faptelor în registrul Comerțului

Cuprins pe materii: Drept comercial. Hotărâre arbitrală

Indice alfabetic: transfer drept de proprietate imobil
Temei de drept: art. 603 alin. 3 C.proc.civ.; art. 237 alin. 13 din Legea nr. 31/1990; art. 2
și 5 din Legea nr. 26/1990

Registrul comerţului este serviciul public al autorităţii publice prin care se asigură
publicitatea constituirii comercianţilor şi a înregistrării menţiunilor privind funcţionarea
comercianţilor, precum şi a altor persoane fizice şi juridice expres prevăzute de lege, care au
sediul principal sau sedii secundare în România.
Conform dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 26/1990 „... (2) În cursul exercitării activităţii
lor sau la încetarea acesteia, persoanele fizice sau juridice prevăzute la alin. (1) au obligaţia de
a solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Conform dispozițiilor art. 5 din același act normativ, actele și faptele care formează
obiectul înregistrării în registrul comerțului sunt opozabile terților de la data efectuării
mențiunilor corespunzătoare în registrul comerțului.
În lipsa unor mențiuni în registrul comerțului care să ateste că a operat o dubla cesiune
de părţi sociale și a faptului că la momentul radierii, unicul asociat era pârâtul precum și lipsa
certificatului care să ateste transmiterea dreptului de proprietate, ca efect al dizolvării,
reprezintă impedimente ce invalidează hotărârea arbitrală prin care s-a dispus transferul
dreptului de proprietate.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 290/8.07.2020

Prin sentinţa civilă nr 372/7.03.2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a respins acţiunea
formulată de reclamanta „AG” SRL în contradictoriu cu pârâtul AG.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin hotărârea arbitrală 02/28.06.2013
pronunțată în dosarul 03/2013 de Tribunalul de Arbitraj Judiciar Iași a fost admisă acțiunea
formulată de reclamanta din cauza de față în contradictoriu cu pârâtul AG; s-a constatat existența
în patrimoniul pârâtului a dreptului de proprietate asupra imobilului spațiu comercial situat în
Iași, compus din spațiu construit cu suprafața de 57,42 mp și teren în cotă indiviză de 11,48 mp,
identificat cu nr. cadastral XXX/1/0/ SC „X & Comp”, conform documentației cadastrale
recepționate de OCPI Iași ca efect direct al dizolvării şi radierii SC „MR”. S-a constatat că
reclamanta este proprietar al imobilului menționat anterior. S-a menționat că hotărârea ține loc
de act de vânzare-cumpărare între vânzătorul AG, succesor în drepturi al SC „MR” SNC,
societate radiată din Registrul Comerțului și cumpărătoarea reclamantă cu privire la imobilul
anterior menționat.
Textul legal anterior menționat obligă instanța de judecată a verifica respectarea
condițiilor legale privind transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător precum
și cele privind solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare
cumpărare.
Cu privire la constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în
patrimoniul pârâtului ca efect al dizolvării şi radierii, se constată că din conținutul hotărârii
arbitrale rezultă și faptul că pârâtul s-a prezentat în fața instanței de arbitraj și a fost de acord cu
acțiunea formulată.

119
 Analizând actele depuse la dosar s-a constatat că în anul 2005 „X & Comp” SNC a
cumpărat spațiul în cauză de la Consiliul Local al Municipiului Iași. Prin actul adițional la
Statutul societății din 1.03.2006 s-a hotărât transformarea societății în nume colectiv în societate
cu răspundere limitată, cooptarea ca asociați a pârâtului și a numitei CRI cesionarea capitalului
social al societății către noii asociați și retragerea asociaților inițiali.
Acest act nu a fost însă depus la Oficiul Registrului Comerțului pentru a se lua act de
modificările survenite deoarece, astfel cum rezultă din certificatul constatator emis la data de
22.05.2013, „X & Comp” SNC a fost dizolvată la data de 3.03.2011 având forma de organizare
„societate în nume colectiv” și nu societate cu răspundere limitată. Potrivit bilanțului contabil de
lichidare imobilul în litigiu nu este înscris în rândul activelor societății.
Reclamanta pretinde că a cumpărat imobilul în litigiu și a plătit suma de 660.450.000 lei
vechi, potrivit ordinului de plată depus la dosar, ordin care nu poartă un număr, dar care
menționează că această sumă de bani se plătește beneficiarului „X & Comp” SNC pentru
imobilul menționat la data de 10.06.2005. La acea dată pârâtul nu avea calitatea de asociat al „X
& Comp” SNC.
La data de 10.02.2010 CRI cesionează părțile sale sociale către pârât, actul urmând a
intra în vigoare după depunerea la Registrul Comerțului pentru formalitățile legale. Actul de se
referă la „X & Comp” SRL deși societatea nu avea această formă de organizare, deoarece
modificările aduse actului constitutiv nu fuseseră înregistrate la ORC.
Potrivit certificatului emis de OCPI, imobilul nu a fost intabulat de „X & Comp” după
cumpărare.
Potrivit certificatului de atestare fiscală de la dosar, imobilul este înscris în rolul fiscal al
reclamantei.
Instanța a avut în vedere dispozițiile art. 237 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 care dispune
că „Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se comunică societăţii, oficiului
registrului comerţului pentru înregistrarea menţiunii de dizolvare în registrul comerţului,
Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - administraţia
judeţeană a finanţelor publice/administraţia finanţelor publice a sectorului, se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe pagina de internet a Oficiului Naţional a
Registrului Comerţului sau pe portalul de servicii on-line al acestuia”.
Alin. 13 dispune că: „Bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din
registrul comerţului, în condiţiile alin. (8) - (10), le revin acţionarilor/asociaţilor”.
Instanţa a constatat că este neclară situaţia în care s-ar fi schimbat forma de organizare a
„X & Comp” SNC, iar la data dizolvării, în patrimoniu nu se regăsea imobilul în cauză (potrivit
bilanţului contabil de lichidare) pentru a se putea constata transmiterea acestuia în patrimoniul
asociatului. Mai mult, sunt insuficient dovedite condiţiile legale în care pârâtul a intrat în
societate ca asociat.
Art. 235 din Legea nr. 31/1990 dispune că: (1) „În societăţile în nume colectiv, în
comandită simplă şi în cele cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, o dată cu dizolvarea, cu
cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv, şi modul de lichidare a
societăţii, atunci când sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului
societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii. (2) Prin
votul unanim al asociaţilor se poate hotărî şi asupra modului în care activele rămase după plata
creditorilor vor fi împărţite între asociaţi. În lipsa acordului unanim privind împărţirea bunurilor,
va fi urmată procedura lichidării prevăzută de prezenta lege. (3) Transmiterea dreptului de
proprietate asupra bunurilor rămase după plata creditorilor are loc la data radierii societăţii din
registrul comerţului. (4) Registrul va elibera fiecărui asociat un certificat constatator al dreptului
de proprietate asupra activelor distribuite, în baza căruia asociatul poate proceda la înscrierea
bunurilor imobile în cartea funciară”.
Atât timp cât nu s-a făcut dovada existenţei imobilului în patrimoniul societăţii, la data
dizolvării şi lichidării, nu se poate constata că acest imobil ar fi intrat în patrimoniul pârâtului.
Poziţia procesuală a pârâtului exprimată în instanţă nu poate servi susţinerilor reclamantei, având
în vedere cele anterior menţionate.

120
 Reţinând această situaţie, instanţa nu poate constata îndeplinite nici condiţiile legale
pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare între pârât ca
vânzător şi reclamantă în calitate de cumpărător.
Reclamanta a susţinut că a plătit suma de bani reprezentând preţ al imobilului din anul
2005, când pârâtul nu avea calitatea de asociat în cadrul „X & Comp” SNC, iar beneficiarul
plăţii este „X & Comp” SNC. Prin urmare, plata a fost făcută unei persoane juridice şi nu se
poate susţine că între părţile din cauza de faţă a existat o convenţie de vânzare. În plus, prin
hotărârea nr. 2/2013 s-a constatat că reclamanta este proprietar al imobilului, contrar cererii
reclamantei de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare. În această
situaţie este necesar a fi verificată intenţia părţilor la data încheierii convenţiei. Nu rezultă din
conţinutul hotărârii verificarea condiţiilor de validitate generale şi speciale ale convenţiei de
vânzare, raportat la dispoziţiile Codului civil anterior, în special calitatea vânzătorului de
proprietar al bunului vândut, calitate care nu a fost dovedită astfel cum s-a precizat în
considerentele expuse.
În raport de această situaţie de fapt şi potrivit dispoziţiilor art. 603 alin. 3 C.proc.civ.,
instanţa a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel „A.I.G. I-C” SRL, arătând faptul că prima
instanță a stabilit în mod greşit situaţia juridică a imobilului şi a aplicat greşit art. 226 şi art. 235
din Legea nr. 31/1990.
Contrar considerentelor hotărârii Tribunalului laşi, societatea „X & Comp” SNC era,
anterior radierii din Registrul Comerţului, proprietar al imobilului spaţiu comercial situat în Iaşi,
compus din spaţiu cu suprafaţa construită la sol de 57,42 m.p. şi teren în cotă indiviză de 11,48
m.p. Spaţiul a fost transmis, prin efectul legii, unicului asociat, AG.
Este de necontestat că societatea era proprietar al spaţiului comercial în discuţie,
achiziţionat de la Consiliul Local al Municipiului laşi la data de 23.06.2005. Respectivul imobil
nu a ieşit niciodată din patrimoniul societăţii. Factura emisă la data de 28.06.2005 către apelantă
şi achitată de către aceasta din urmă atestă că între cele două părţi a existat un raport juridic din
care rezultă intenţia proprietarului spaţiului de a-l înstrăina şi intenţia apelantei din prezenta
cauză de a dobândi acel imobil. Raportul juridic nu a avut ca efect transmiterea proprietăţii, ci
are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare.
Este absolut irelevantă împrejurarea că „Y” SRL este înscrisă în evidenţele fiscale cu
bunul respectiv. Înscrierea s-a făcut în baza facturii fiscale menţionate şi nu poate constitui un
argument în sensul că bunul nu se mai afla în patrimoniul „X & COMP” SNC la momentul
radierii, în anul 2011. Bunul nu a intrat în patrimoniul vreunei alte persoane fizice sau juridice
cât timp persoana juridică a fost în fiinţă, deci până la momentul radierii în anul 2011.
Sunt, de asemenea, irelevante menţiunile care se regăsesc în bilanţul contabil de lichidare
întocmit la data de 31.01.2011 în care nu se regăseşte bunul imobil ce a făcut obiectul
promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. În fapt, dizolvarea s-a pronunţat de Tribunalul Iaşi
la cererea Oficiului Registrului Comerţului pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin
comercianţilor.
Din informaţiile furnizate de lichidatorul societăţii dizolvate a rezultat că nu a putut lua
legătura cu conducerea societăţii pentru a se informa despre situaţia acesteia, iar din informaţiile
publice la care a avut acces furnizate de OCPI şi Direcţia Economică şi Finanţe Publice Locale
nu a rezultat existenţa vreunui imobil în patrimoniul societăţii. Situaţia expusă de lichidator este
pe deplin explicabilă, întrucât bunul imobil nu era înscris în cartea funciară, iar în ceea ce
priveşte evidenţa fiscală, bunul figura încă din anul 2005 în rolul „Y.”, cum în mod corect a
reţinut şi prima instanţă. în concluzie, împrejurarea că lichidatorul nu a cunoscut despre existenţa
imobilului în patrimoniul societăţii dizolvate nu echivalează cu inexistenţa dreptului de
proprietate al SC „X & COMP” SNC.
Instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 226 alin. (11) din Legea nr. 31/1990.
Instanţa a redat integral textul alineatului menţionat, concluzionând că sunt insuficient dovedite
condiţiile legale în care pârâtul a intrat în societate în calitate de asociat. Potrivit textului de lege
redat de prima instanţă, dreptul de retragere poate fi exercitat, în cazurile prevăzute la alin. (1)

121
lit. a) şi b), în termen de 30 de zile de ia data publicării hotărârii adunării generale a asociaţilor în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Dispoziţiile art. 134 alin. (21) se aplică în mod
corespunzător.
Acest text normativ nu era în vigoare la data cesiunii părţilor sociale intervenite între
semnatarii contractelor de cesiune, fiind introdus prin OUG nr. 2/2012, după cesiune. Prin
urmare, formalităţile despre care prima instanţă a arătat că nu au fost îndeplinite, şi care ar
determina neîndeplinirea condiţiilor legale în care pârâtul a intrat în societate în calitate de
asociat, nu erau prevăzute de legiuitor. Contractele de cesiune de părţi sociale atestă fără echivoc
că la momentul radierii societăţii din Registrul Comerţului, unicul asociat era pârâtul AG.
De asemenea, prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 235 din Legea nr. 31/1990,
subliniind alineatul 4 al acestui articol care face vorbire despre eliberarea certificatului
constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite.
Analizând sentinţa apelată prin raportare la probatoriul administrat în faţa primei instanțe,
în limitele a ceea ce s-a apelat, Curtea reţine că prin Hotărârea arbitrală nr. 02/28.06.2013 s-a
constatat existenţa în patrimoniul asociatului unic al „X & COMP” SRL, AG, a dreptului de
proprietate asupra imobilului spaţiu comercial situat în Iaşi, compus din spaţiu cu suprafaţa
construită la sol de 57,42 mp şi teren în cotă indiviză de 11,48 m.p.. De asemenea, s-a dispus ca
hotărârea pronunţată să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare autentic între vânzătorul A G,
în calitate de succesor al societății „X & Comp” SNC şi cumpărătoarea „Y” SRL pentru imobilul
spaţiu comercial.
Potrivit extrasului eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerțului, „X & Comp”
SNC, radiată la 03.03.2011, a avut ca asociaţi persoane fizice şi administratori, pe RG și UM. La
10.11.2010 a fost numit lichidator CII AA și începând cu data de 03.03.2011 societatea a fost
radiată.
Registrul comerţului este serviciul public al autorităţii publice prin care se asigură
publicitatea constituirii comercianţilor şi a înregistrării menţiunilor privind funcţionarea
comercianţilor, precum şi a altor persoane fizice şi juridice expres prevăzute de lege, care au
sediul principal sau sedii secundare în România.
Conform dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 26/1990 „...(2) În cursul exercitării activităţii
lor sau la încetarea acesteia, persoanele fizice sau juridice prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a
solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare
este prevăzută de lege. (21) Potrivit prezentei legi, prin înregistrare se înţelege atât
înmatricularea comerciantului şi înscrierea de menţiuni, precum şi alte operaţiuni care, potrivit
legii, se menţionează în registrul comerţului...”
Conform dispozițiilor art. 5 din același act normativ, actele și faptele care formează
obiectul înregistrării în registrul comerțului sunt opozabile terților de la data efectuării
mențiunilor corespunzătoare în registrul comerțului.
În cauză, în sensul celor expuse anterior, mențiunile din registrul comerțului nu atestă
faptul că a operat o dubla cesiune de părţi sociale si nici faptul ca la momentul radierii, unicul
asociat era A G, acesta nedeținând, de altfel, certificatul care să ateste transmiterea dreptului de
proprietate asupra imobilului ce formează obiectul prezentei judecăţi, din patrimoniul „X &
Comp” SNC în patrimoniul său.
Mai mult, susţine apelanta că a achitat preţul cu ordin de plată la data de 10.06.2005, în
condițiile în care, la acea dată, „X & COMP” SNC nu era proprietar al bunului, actul de vânzare-
cumpărare între Consiliul Local și „X & Comp” SNC fiind încheiat la 23.06.2005. Inexplicabilă
este și menţiunea din ordinul de plată din 10.06.2005 și extrasul bancar din 13.06.2005, ce atestă
plata unei facturi ulterioare nr 8667627/28 iunie 2005.
Concluzionând, reţinând în esenţă faptul că în lipsa unui certificat emis în condițiile art.
235 din Legea nr. 31/1990, care să ateste dreptul de proprietate al intimatului AG asupra bunului
imobil, nu poate opera transmiterea dreptului de proprietate către „Y”, Curtea apreciază că în
mod corect tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea, apelul dovedindu-se a fi nefondat.

122
 26. Codul administrativ aprobat prin OUG nr. 57/2019. Validare mandat consilier
județean. Prevederi aplicabile
Cuprins pe materii: Codul Administrativ
Index alfabetic: Validare mandat consilier judeţean
Temei de drept: art. 172, art. 114 din OUG nr. 57/2019

Prevederile de ordin procedural din art. 114 al Codului administrativ sunt incidente și în
cazul validării consilierilor județeni, astfel cum stabilește art. 172 („Constituirea consiliului
judeţean”) din Codul administrativ.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 478/20.10. 2020

În conformitate cu art. 114 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă nr. 57 din 3 iulie 2019
privind Codul administrativ: „În termen de 3 zile de la comunicare, cei interesaţi pot formula
apel împotriva încheierii judecătoriei de validare sau invalidare a mandatelor. Apelul se
soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie se află judecătoria care a pronunţat încheierea
în termen de 5 zile de la depunerea apelului, în procedură necontencioasă, fără a fi aplicabilă
procedura de regularizare a cererii, hotărârea fiind definitivă. Hotărârea se comunică de îndată de
la pronunţare prefectului, secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale şi
consilierului local declarat ales”.
Instanța de control judiciar notează că prevederile de ordin procedural din art. 114 citat
sunt incidente și în cazul validării consilierilor județeni, astfel cum stabilește articolul 172
(„Constituirea consiliului judeţean”) din Codul administrativ: „Dispoziţiile art. 113 - 122 se
aplică în mod corespunzător pentru constituirea consiliului judeţean, validarea mandatelor fiind
realizată de tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea administrativ-teritorială.
Încheierea de validare sau invalidare poate fi atacată de cei interesaţi la curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află tribunalul.”
În ceea ce privește procedura necontencioasă la care face referire art. 114 alin. (6),
aceasta este reglementată în Cartea a III-a „Procedura necontencioasă judiciară” Titlul I din
Codul de procedură civilă, dispozițiile art. 527 - 535 completându-se cu dispozițiile de procedură
contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a
cererii.
Curtea de apel reține că – potrivit art. 114 alin. (2) din Codul administrativ: „Mandatul
unui consilier local este validat dacă, la data pronunţării încheierii, consilierul local declarat ales
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) are domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-
teritoriale în care a fost ales, dovedit prin actul de identitate în copie; b) nu şi-a pierdut drepturile
electorale, fapt dovedit prin cazierul judiciar; c) nu şi-a pierdut calitatea de membru al partidului
politic pe lista căruia a fost ales, urmare a demisiei sau urmare a excluderii prin hotărârea
definitivă a forului competent al partidului politic ori prin hotărâre definitivă a unei instanţei
judecătoreşti, fapt dovedit prin confirmările prevăzute la art. 121 alin. (1) sau prin hotărâre
definitivă a instanţei judecătoreşti, după caz; d) mandatarul financiar coordonator a depus
raportul detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale în conformitate cu prevederile legii
privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, fapt dovedit prin
depunerea raportului, în condiţiile legii; e) nu a renunţat la mandat, în condiţiile art. 115; f) nu a
fost ales prin fraudă electorală constatată în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, dovedită prin documentele privind rezultatele alegerilor înaintate
de către biroul electoral de circumscripţie judecătoriei în a cărei rază teritorială se află
circumscripţia electorală pentru care au fost desfăşurate alegeri”. Condițiile enunțate se aplică și
validării mandatului consilierului județean, în baza art. 172 deja citat.

123
 Instanța de control judiciar – verificând actele și lucrările dosarului – constată că în mod
judicios tribunalul a stabilit că aceste condiții sunt întrunite în mod cumulativ în ceea ce îl
privește pe consilierul județean X.
Astfel, confirmarea calităţii de membru al partidului politic a candidatului declarat ales s-
a realizat cu respectarea cerințelor art. 121 din Codul administrativ, aspectele învederate de
apelantă – legate de nerespectarea Statutului partidului politic și Regulamentul de admitere a
membrilor – neavând vreo legătură cu acest text. Cerința care trebuie îndeplinită la validare,
privitor la calitatea de membru al partidului politic pe lista căruia a fost ales, este acea prevăzută
de art. 114 alin. (2) lit. c), iar consilierul județean ales X. a făcut dovada în acest sens.
În etapa validării mandatului nu se mai pot formula contestații, acestea putând fi
exercitate numai la candidatură, cu respectarea termenelor și condițiilor stabilite prin Legea nr.
115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.

III. Litigii cu profesioniști

III.1. Raporturi juridice în materie de asigurare

27. Contract de asigurare obligatorie RCA. Neîndeplinirea obligaţiilor de plata a

despăgubirii de către asigurătorul RCA. Momentul de la care încep sa curgă penalităţile de
întârziere

Cuprins pe materii: Drept Civil. Contracte

Indice alfabetic: Acţiune în pretenţii vizând obligarea asiguratorului la plata de daune
materiale şi penalizări de întârziere in cazul producerii riscului asigurat
Temei de drept: Ordinul CSA 14/2011

Norma specială, Ordinul CSA 14/2011, în art. 37 şi 38, reglementează situaţia acordării
de penalităţi de întârziere în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de plată a despăgubirii de către
asigurătorul RCA.
Împrejurarea că instanţa de apel a acordat penalităţi de întârziere începând cu a
unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, nu semnifică lipsirea de
conţinut a textului ce sancţionează neîndeplinirea, în termenul prevăzut de lege, a obligaţiei de
plată a despăgubirilor. Despăgubirile pot fi stabilite prin două căi diferite, amiabilă şi
judecătorească, în oricare dintre cele două ipoteze, suma astfel stabilită putând să nu fie plătită
la termen de către asigurător.
Pentru ambele cazuri sunt prevăzute penalităţi, conform art. 38, momentul de la care
curg fiind, însă, distinct după cum neexecutarea vizează o obligaţie de plată derivată dintr-un
contract sau dintr-o hotărâre judecătorească. Rolul penalităţilor, de mijloc de constrângere a
debitorului de a-şi executa obligaţia de plată, conform art. 38, îşi găseşte, astfel, justificare în
ambele cazuri.
Penalităţile de întârziere prevăzute în art. 38 din Ordinul nr. 14/2011, care au natura
juridică a unor daune interese moratorii şi constituie, totodată, un mijloc de constrângere a
executării obligaţiei în termenele prevăzute de lege, nu pot avea ca scadenţă decât data la care
trebuie îndeplinită obligaţia în legătură cu care au fost stabilite, în speţă, 10 zile de la primirea
hotărârii judecătoreşti rămase definitivă prin care s-au stabilit despăgubirile datorate de
asigurător.
Până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească un
cuantum al daunelor, acestea nu pot fi considerate ca având un caracter cert, lichid şi exigibil,

124
nefiind purtătoare de penalităţi, datorită împrejurării că valoarea despăgubirilor s-a stabilit în
prezentul litigiu, acestea neputând fi acordate pentru trecut, astfel cum a solicitat reclamantul.
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 692/21.10.2020

Prin sentinţa civilă nr. 2493 din 27.06.2019, Judecătoria Vaslui a admis acţiunea, astfel
cum a fost modificată, formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâta Y şi intervenient
Z, având ca obiect pretenţii şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5800 lei
reprezentând daune materiale, a sumei de 5684 lei, reprezentând penalizări de întârziere calculate
până la data de 21.03.2018, respectiv penalizări de întârziere în cuantum legal de la 22.03.2018
şi până la data plăţii efective a debitului principal.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Y.
Prin decizia civilă nr. 204/2020 din 19.02.2020, Tribunalul Vaslui a admis apelul declarat
de apelanta Y împotriva sentinţei civile nr. 2493/27.06.2019, pronunţată de Judecătoria Vaslui pe
care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a penalizărilor de
întârziere în procent de 0,2% pe zi întârziere calculate începând cu a unsprezecea zi de la data
rămânerii definitive a prezentei decizii şi până la data plăţii efective a debitului principal.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul X criticând soluţia instanţei de
apel cu privire la momentul de la care încep sa curgă penalităţile de întârziere.
În motivarea recursului se arată că nu se poate admite ca temei că în toate cazurile
penalitatea s-ar aplica doar de la 10 zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii
judecătoreşti deoarece, pe de o parte, s-ar ocoli nepermis textele legale analizate în precedent și
pe de altă parte, s-ar acorda o primă de încurajare nejustificată asiguratorului care în atare
situaţie ar putea adopta un comportament ilicit, diluând prin aceasta durata rezonabilă de stabilire
a despăgubirii şi de indemnizare efectivă a persoanei păgubite.
Or, sancţiunea penalităţii are funcţia de a mobiliza debitorul să facă plata de îndată ce
creditorul îi opune o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă sau de a-i mobiliza să
stabilească despăgubirea cât mai grabnic dacă circumstanţele o impun ori să notifice solicitantul
atunci când acesta uzează de dreptul conferit de art. 35 din Ordinul CSA.
Într-o atare ipoteză, sancţiunea penalităţii de întârziere se impune plecând de la
constatarea că asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a reacţiona în termenul legal de 3 luni
de la înaintarea cererii de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretenţiilor,
condiţie care în speţă nu a fost respectată de apelanta-pârâtă.
Curtea reţine că, în cauză, recursul vizează exclusiv momentul de la care încep să curgă
penalităţile de întârziere acordate recurentului.
Prin urmare sunt incidente următoarele dispoziţii din Ordinul CSA 14/2011: „Art. 36 -
Persoana păgubită are dreptul să înainteze avizarea de daună către asigurătorul RCA, în cazul
producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentei norme, sau către
Asociaţia „Fondul de protecţie a victimelor străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din
acest fond, potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ori
către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.
Art. 37 - (1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat
de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:
a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire
justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea
asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a
fost cuantificat;
b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru
care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de
către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate
respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este
obligat la plata despăgubirii.

125
 (3) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în
termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate
de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare.
(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data
depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în
scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească
definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
(5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15
zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul
ultimilor 5 ani de relaţii contractuale, sau absenţa acestor daune.
(6) Certificatul privind daunele înregistrate trebuie să conţină în mod obligatoriu
următoarele informaţii: numele/denumirea asiguratului, CNP/CUI, datele vehiculului, numărul
poliţei de asigurare, perioada de valabilitate, clasa bonus-malus aferentă, data producerii
evenimentului înregistrat, data plăţii despăgubirii.
Art. 38 - Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la
art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se
aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de
despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.”
Din dispoziţiile legale menţionate anterior, rezultă că termenul de 3 luni de la avizarea
procedurii evenimentului asigurat este un termen pus la dispoziţia asiguratorului RCA înăuntrul
căruia acesta este ţinut de obligaţia de a răspunde persoanei notificatoare, iar nu în mod necesar
de obligaţia de a-i rezolva pozitiv cererea de despăgubiri. Potrivit conţinutului normei în discuţie,
în termenul menţionat, asiguratorul RCA este obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante prin
formularea unei oferte de despăgubire justificată (dacă se dovedeşte răspunderea asiguratorului
în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost
cuantificat), fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau
parţial, pretenţiile de despăgubire.
În cauză, această obligaţie a fost îndeplinită de asigurator care a notificat recurentului că
termenul de 3 luni motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate, pretenţiile de despăgubire.
Dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora, în cazul unui
dosar de daună care conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi
cuantificării daunei, despăgubirea trebuie plătită de asigurător în maximum 10 zile de la
completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului
asigurat de către terţul prejudiciat sau de asigurat, nu pot fi privite în mod singular, ci presupun
aplicarea unei interpretări sistematice, ca metodă de interpretare din teoria generală a dreptului.
Această metodă de interpretare se bazează, în stabilirea înţelesului unor norme, pe
coroborarea lor cu alte norme, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, fie
aparţinând unor instituţii sau ramuri diferite. Necesitatea aplicării metodei sistematice decurge
din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, care nu constituie o simplă însumare de norme,
ci o unitate alcătuită din părţi interdependente. Astfel, dispoziţiile din legi speciale sau din partea
specială a unui cod nu pot fi înţelese dacă sunt detaşate de normele din legile generale sau din
partea generală a codului, normele obişnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept sau
de normele dreptului constituţional.
Cum s-a arătat deja, art. 37 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 se referă la plata
despăgubirilor, în cazul în care dosarul de daună este complet, respectiv cuprinde toate
elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei.
Conform dispoziţiilor generale în materia executării obligaţiilor, orice plată presupune o
datorie (art. 1470 C.civ.), privită ca element structural pasiv al raportului juridic al obligaţiei şi,
totodată, ca temei al plăţii. Raportul juridic obligaţional este compus din două laturi, latura
activă, care semnifică dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului executarea prestaţiei pe care
acesta din urmă i-o datorează, şi latura pasivă, constând în prestaţia datorată. Dreptul creditorului
de a solicita executarea corelativă a obligaţiei asumate de debitor nu poate rezulta decât dintr-un

126
act juridic sau o hotărâre judecătorească care să prevadă existenţa respectivei obligaţii în sarcina
debitorului.
În speţă, pentru ca asigurătorul să fie obligat la plata despăgubirilor într-un anumit
cuantum către persoanele prejudiciate prin accident, este necesar ca acestea să fie stabilite în
mod neechivoc, fie prin convenţia multilaterală dintre asigurat, asigurător şi terţ sau prin hotărâre
judecătorească, în condiţiile art. 2225 C.civ.
În condiţiile în care asiguratorul a considerat că dosarul nu este complet, plata nu poate fi
realizată de către asigurător în termenele reglementate de această dispoziţie legală. Corelativ, nu
există nici obligaţia societăţii de asigurare de a plăti penalităţile de întârziere prevăzute de art. 38
din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru încălcarea termenelor reglementate în art. 37 din acelaşi
act normativ.
În realitate, dacă părţile nu ajung la o înţelegere cu privire la stabilirea şi acordarea
despăgubirilor pe cale amiabilă, terţul păgubit are la îndemână acţiunea în justiţie, fie împotriva
autorului faptei, pe temeiul dreptului comun, fie împotriva societăţii de asigurare de răspundere
civilă, în temeiul poliţei de asigurare a asiguratului ce a produs accidentul, fie împotriva ambilor.
Astfel, art. 2225 C.civ. prevede că, în caz de neînţelegere între părţi, despăgubirea va fi
stabilită prin hotărâre judecătorească.
În acelaşi sens, dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C.civ. reglementează evaluarea judiciară a
cuantumului prejudiciului în cazul în care existenţa acestuia este certă, însă cuantumul nu poate
fi determinat cu certitudine.
Mai departe, conform art. 74 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în cazul stabilirii
despăgubirilor în urma intervenţiei instanţei de judecată, asigurătorul R.C.A. le va acorda în baza
hotărârii judecătoreşti rămase definitivă.
Obligaţia de plată a asigurătorului în această ipoteză se supune termenului prevăzut în art.
37 alin. (4) teza a II-a din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care este de maximum 10 zile de la data la
care a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este
obligat să o plătească.
Dispoziţiile art. 37 alin. (4) trebuie avute în vedere în integralitatea lor, sub aspectul
ambelor teze menţionate mai sus, din lecturarea cărora rezultă, fără dubiu, că termenul de plată a
despăgubirilor de către asigurător curge de la momente diferite, specifice fiecăreia dintre cele
două ipoteze prevăzute în text. În cazul înţelegerii părţilor, când dosarul este complet şi aprobat
iar terţul a acceptat oferta de despăgubire, realizându-se acordul de voinţă, termenul de plată este
stabilit în art. 37 alin. (4) teza I, iar, în situaţia în care părţile nu finalizează o asemenea
convenţie, apelând la instanţa de judecată, termenul de plată curge de la data hotărârii
judecătoreşti rămase definitivă, care vizează despăgubirile cuvenite terţului.
Sesizând instanţa de judecată, este aplicabilă teza a II-a din art. 37 alin. (4), obligaţia de
plată fiind condiţionată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă prin care să
se cuantifice aceste despăgubiri, iar termenul de plată fiind cel de maximum 10 zile de la data la
care debitorul obligaţiei a primit titlul în baza căruia trebuie să efectueze plata, şi anume
hotărârea judecătorească respectivă.
Penalităţile de întârziere prevăzute în art. 38 din Ordinul nr. 14/2011, care au natura
juridică a unor daune interese moratorii şi constituie, totodată, un mijloc de constrângere a
executării obligaţiei în termenele prevăzute de lege, nu pot avea ca scadenţă decât data la care
trebuie îndeplinită obligaţia în legătură cu care au fost stabilite, în speţă, 10 zile de la primirea
hotărârii judecătoreşti rămase definitivă prin care s-au stabilit despăgubirile datorate de
asigurător. Or, instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, a avut în vedere exact această dată,
procedând în mod corect la admiterea căii de atac.
De asemenea, nu se poate reţine că cea de-a doua teza nu este imperativa ci, opţionala
arătând clar "sau" de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu
privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Termenul „sau” folosit are în
vedere aşa cum s-a arătat mai sus cele două ipoteze diferite. Astfel, termenul de plată este cel de
maximum 10 zile de la data la care debitorul obligaţiei a primit ultimului document necesar
stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei (situaţia în care a recunoscut atât prejudiciu cât şi

127
cuantumul acestuia), respectiv 10 zile de la data la care debitorul obligaţiei primit hotărârea
judecătorească (situaţia în care nu a recunoscut fie prejudiciu, fie cuantumul acestuia iar litigiul a
fost dedus instanţelor judecătoreşti.)
Totodată, nu se poate reţine nici că, prin soluţia pronunţată, tribunalul ar fi lipsit de
finalitate prevederile art. 38 şi s-ar acorda o primă de încurajare nejustificată asiguratorului care
în atare situaţie ar putea adopta un comportament ilicit, diluând prin aceasta durata rezonabilă de
stabilire a despăgubirii şi de indemnizare efectivă a persoanei păgubite, cu atât mai mult cu cât
buna credinţa a asiguratorului se prezumă. Pe de altă parte, şi dacă s-ar raporta comportamentul
asigurătorului la conceptul de "bună-credinţă" în executarea obligaţiilor, care se regăseşte în art.
14 C.civ., iar nu în art. 15, tot nu s-ar putea reţine manifestarea abuzivă invocată de reclamanţi,
de vreme ce, pentru argumentele prezentate, o obligaţie de plată a sumei de bani oferite cu titlu
de despăgubire nu există în sarcina societăţii de asigurare anterior stabilirii acesteia prin hotărâre
judecătorească.
Împrejurarea că instanţa de apel a acordat penalităţi de întârziere începând cu a
unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, nu semnifică lipsirea de
conţinut a textului ce sancţionează neîndeplinirea, în termenul prevăzut de lege, a obligaţiei de
plată a despăgubirilor. Cum s-a arătat deja, despăgubirile pot fi stabilite prin două căi diferite,
amiabilă şi judecătorească, în oricare dintre cele două ipoteze, suma astfel stabilită putând să nu
fie plătită la termen de către asigurător.
Pentru ambele cazuri sunt prevăzute penalităţi, conform art. 38, momentul de la care curg
fiind, însă, distinct după cum neexecutarea vizează o obligaţie de plată derivată dintr-un contract
sau dintr-o hotărâre judecătorească. Rolul penalităţilor, de mijloc de constrângere a debitorului
de a-şi executa obligaţia de plată, conform art. 38, îşi găseşte, astfel, justificare în ambele cazuri,
instanţa de apel aplicând, în mod corect, acest text de lege în raport de modalitatea de stabilire a
despăgubirilor în legătură cu care legea a prevăzut daunele interese moratorii de 0,2% pe zi de
întârziere, în speţă, prin intervenţia instanţei de judecată.
În cauza dedusă judecăţii, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii
riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în
sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere nu pot fi
acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea
judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.
Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv
despăgubirile cuvenite reclamanţilor, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere
dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.
Astfel, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească un
cuantum al daunelor, acestea nu pot fi considerate ca având un caracter cert, lichid şi exigibil,
nefiind purtătoare de penalităţi, datorită împrejurării că valoarea despăgubirilor s-a stabilit în
prezentul litigiu, acestea neputând fi acordate pentru trecut, astfel cum a solicitat reclamantul.
Curtea mai reţine în acest sens şi practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
aşa cum rezultă din decizia nr. 1595/2019, decizia nr. 1222/ 2019, decizia nr. 4010/2018, decizia
nr. 3992/2018.
Faţă de considerentele arătate mai sus, în baza art. 496 C.pr.civ. raportat la art. 488 pct. 8
C.proc.civ, apreciind că soluţia instanţei de apel este legală şi temeinică, Curtea a respins
recursul declarat de recurentul X împotriva deciziei civile nr. 204/19.02.2020 pronunţată de
Tribunalul Vaslui, Secţia civilă.

III.2. Procedura insolvenței

28. Procedura concordatului preventiv. Cerere de intervenție principală. Admisibilitate.

Condiții și efecte

128
 Cuprins pe materii: Drept comercial. Insolvență. Drept procesual civil. Cerere de
intervenție principală
Index alfabetic: concordat preventiv; intervenţie principală
Temei de drept: Legea nr. 85/2014 – art. 16-20; C.proc.civ. – art. 61-64, art. 528 și urm.

Procedura de deschidere a concordatului preventiv, astfel cum este ea reglementată în

art. 16 şi urm. din Legea nr. 85/2014 este în mod evident una necontencioasă, cu caracter
special; prin urmare, aplicarea prevederilor de drept comun, art. 528 şi urm. din C.proc.civ.
este condiţionată de compatibilitatea cu specificul procedurii concordatului preventiv.
Legea insolvenţei recunoaşte exclusiv în favoarea debitorului dreptul de a sesiza instanţa
cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii de concordat, iar procedura în sine nu
presupune disputarea unui drept între părți adverse și, implicit, nici reclamarea pentru sine a
dreptului dedus judecaţii. Or intervenientul principal pretinde pentru sine dreptul disputat ori un
drept strâns legat de acesta, potrivit prevederilor art. 61 alin. 2 din C.proc.civ.
A concluziona în sensul admisibilităţii, de principiu, a intervenţiei în procedura de
deschidere a concordatului preventiv, ar contraveni celerităţii procedurii, reglementată în mod
expres de Legea nr. 85/2014.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 137/9.04.2020

Prin încheierea din cameră de consiliu nr. 18/CC/18.03.2020 Tribunalul Iaşi a admis
cererea formulată de debitorul SC „Y.” SRL, având ca obiect deschiderea procedurii
concordatului preventiv.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că potrivit art. 23 din Legea nr. 85/2014,
procedura concordatului preventiv se aplică persoanelor juridice care se află în dificultate
financiară, fără a fi în stare de insolvenţă.
Din declaraţia debitoarei la data pronunţării prezentei s-a constatat că faţă de debitorul
reclamant nu s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei.
În consecinţă, la data soluţionării cererii de deschidere a procedurii concordatului
preventiv formulată de debitor, acesta nu se afla în insolvenţă de drept sau judiciară, constatată
printr-o hotărâre judecătorească executorie.
Potrivit art. 5 pct. 27 din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în dificultate financiară este
debitorul care, deşi execută sau este capabil să execute obligaţiile exigibile, are un grad de
lichiditate pe termen scurt redus şi/sau un grad de îndatorare pe termen lung ridicat, ce pot afecta
îndeplinirea obligaţiilor contractuale în raport cu resursele generate de activitatea operaţionala
sau cu resursele atrase prin activitatea financiară.
Judecătorul sindic a constatat că debitorul, față de declaraţiile date pe propria răspundere
şi faţă de înscrisurile depuse, s-a aflat în stare de dificultate financiară şi a putut beneficia de
procedura concordatului preventiv, prevăzută de Legea insolvenţei nr. 85/2014.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel SC „X.” SRL solicitând schimbarea în tot a
hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de intervenţie formulată de Banca şi
respingerea cererii debitoarei SC „Y” SRL privind deschiderea procedurii de concordat.
În principal apelanta a criticat soluţia primei instanţe privind respingerea cererii de
intervenţie argumentând că, în considerarea specificului prezentei cauze, respectiv judecarea
cererii de deschidere a concordatului preventiv formulată de debitoarea SC „Y” SRL, această
cerere de intervenţie este admisibilă în considerarea dispoziţiilor art. 532 alin. (2) C.proc.civ., în
sensul că participarea altor persoane la soluţionarea cererii necontencioase este reglementată de
lege ca mijloc de lămurire a cauzei sau ca modalitate de evitare a afectării intereselor acestora,

129
aşadar, alte persoane pot participa la soluţionarea unei cereri, nu pentru ca instanţa să stabilească
drepturi potrivnice acestora, ci doar în vederea clarificării situaţiei de fapt.
Astfel, împrejurarea că deschiderea, la acest moment, a procedurii concordatului
preventiv al debitoarei SC „Y” SRL este de natură să aducă atingere intereselor creditorilor
acesteia, având în vedere că debitoarea se află într-o stare vădită de insolvență.
Aceasta întrucât modalitatea în care creditorii societăţii îşi pot recupera creanţele de la
debitoare diferă în mod substanţial, după cum aceasta din urmă este supusă procedurii
insolvenței sau în procedura concordatului preventiv.
Astfel, raţiunea pentru care debitoarea a înțeles să formuleze cerere de deschidere a
procedurii concordatului preventiv, după ce anterior apelanta a solicitat deschiderea procedurii
insolvenței, a fost, în principal, pentru a induce în eroare creditorii acesteia şi a tergiversa
procedura de recuperare a creanţelor în cadrul procedurii insolvenței printru-un plan de
reorganizare sau prin lichidare.
În speţă sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 527 şi urm. C.proc.civ. referitoare la
procedurile necontencioase, în condiţiile în care cererea debitorului de deschidere a procedurii
concordatului preventiv reglementată de Legea nr. 85/2014 este, în principiu, o procedură
necontencioasă, dar care poate dobândi un caracter contencios prin cererile formulate de părţile
interesate sau care intervin, conform art. 531 C.proc.civ.
Art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că dispoziţiile acestei legi se
completează cu cele ale Codului de procedura civilă şi ale Codului civil.
Având în vedere că legea insolvenței nu prevede o dispoziţie contrară în sensul că cererea
de intervenţie nu poate fi formulată în cadrul procedurii de deschidere a concordatului, consideră
că cererea prevăzută de art. 61 şi urm. C.proc.civ. este admisibilă.
Învederează că anterior introducerii de către debitoare a cererii de deschidere a procedurii
de concordat preventiv, Banca a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenței
împotriva debitoarei SC „Y” SRL, ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr.
X/99/2020, că deţine asupra averii debitoarei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sumă de
1.436.198,97 lei, fiind astfel îndreptățită să se opună deschiderii procedurii de concordat având
în vedere că debitoarea se află în stare de insolvență. Arată că justifică un interes şi pretinde un
drept propriu derivat din calitatea de creditor al debitoarei, că debitoarea SC „Y” SRL se află în
stare de insolventă.
În plan secund, apelanta a criticat legalitatea şi temeinicia încheierii de admitere a cererii
de deschidere a concordatului preventiv formulată de debitoarea SC „Y” SRL, arătând că
debitoarea se află în stare de insolvență, astfel încât avea obligaţia legală de a cere deschiderea
procedurii insolvenței.
Învederează că, urmare a nerambursării creditului acordat în baza Contractului de Credit
nr. 373/21.09.2018, la data la care apelanta a depus cererea de deschidere a procedurii
debitoarea, în calitate de împrumutat, intimata datora Băncii suma totala de 1.436.198,97 lei, că
prin adresa nr. 2214/12.09.2019 a notificat debitoarea cu privire la faptul că la acea dată figura
cu datorii restante neachitate de 49 zile, că la data de 31.10.2019 toate obligaţiile de plata ale
debitoarei au devenit exigibile ca urmare a împlinirii termenului prevăzut în contractul de
facilitate de linie de credit, astfel încât a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței.
Debitoarea nu a mai achitat apelantei nici o sumă de 230 de zile, figurând în evidențele
sale cu o obligaţie de plată în sumă de 1.436.198,97 lei certă, lichidă şi exigibilă.
Prin urmare, debitoarea SC „Y” SRL se află în stare de insolvență şi nu în dificultate
financiară, astfel încât apreciază că se impune respingerea cererii de deschidere a procedurii
concordatului preventiv şi soluţionarea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
În ceea ce priveşte înscrisurile privind angajamentele luate de debitoare în vederea
efectuării unor plăţi către apelantă, arată că acestea sunt simple susţineri, fără acoperire, care au
mai fost învederate de către debitoare anterior prezentei, dar nerespectate.
Un alt argument în sensul existenței stării de insolvență a debitoarei rezidă şi din faptul că
asupra conturilor acesteia au fost înfiinţate popriri de către creditorul ANAF şi că, în perioada
23.01.2020 - 28.02.2020, debitoarea, deși se afla într-o vădită stare de insolvență, a constituit

130
garanţii noi în favoarea unui alt creditor, prin constituirea acestor garanţii şi formularea cererii de
deschidere a procedurii de concordat debitoarea încercând să eludeze dispoziţiile art. 117 alin.
(2) din Legea nr. 85/2014.
În drept, îşi întemeiază apelul pe dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 85/2014.
Intimata SC „Y.” SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului formulat de
„X” SA ca neîntemeiat și menţinerea încheierii nr. 18/C.C./18.03.2020 ca legală și temeinică. În
situaţia în care s-ar admite apelul formulat de apelanta-intervenientă în temeiul art. 480 alin. (3)
C.proc.civ. solicită trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Iași.
În motivare intimata a susţinut, în principal, inadmisibilitatea cererii de intervenţie în
procedura concordatului preventiv, argumentând că art. 532 C.proc.civ. invocat în cuprinsul
motivelor de apel nu reglementează admisibilitatea cererii de intervenţie în cadrul procedurii
necontencioase, ci fac referire la măsuri care sunt dispuse dacă instanţa le consideră necesare,
fiind, deci, apreciate în fiecare cauză în parte. Însă, dacă instanţa nu ajunge la o astfel de
concluzie, nu este obligată să ia această măsură.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză,
Curtea de apel a constatat că apelul este nefondat.
Cererea de intervenţie principală este inadmisibilă în această procedură, astfel cum corect
a apreciat judecătorul-sindic, pentru că este incompatibilă cu specificul procedurii.
Procedura de deschidere concordat preventiv, astfel cum este ea reglementată în art. 16 şi
urm. din Legea nr. 85/2014 este în mod evident una necontencioasă, cu caracter special; prin
urmare, astfel cum corect a subliniat intimata, aplicarea prevederilor de drept comun, art. 528 şi
urm. C.proc.civ. este condiţionată de compatibilitatea cu specificul procedurii concordatului
preventiv.
Astfel cum se prevede la art. 342 alin. 2, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 se completează cu
cele ale Codului de procedură civilă în măsura în care se verifică cerinţa compatibilităţii cu
specificul procedurii speciale.
Or, analiza dispoziţiilor art. 16-37 din Legea nr. 85/2014 conturează concluzia că
procedura de concordat preventiv este un remediu prevăzut de lege exclusiv în favoarea
debitorului aflat în dificultate financiară şi urmăreşte crearea unui cadru procesual care să ducă la
încheierea contractului.
Pe de o parte, Legea insolvenţei recunoaşte exclusiv în favoarea debitorului dreptul de a
sesiza instanţa cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii de concordat, iar pe de altă
parte, procedura în sine nu presupune disputarea unui drept între părți adverse și, implicit, nici
reclamarea pentru sine a dreptului dedus judecăţii.
Prin formularea acestei cereri se urmăreşte constatarea de către instanţă a stării de
dificultate financiară în care se află debitorul.
Or, intervenientul principal pretinde pentru sine dreptul disputat ori un drept strâns legat
de acesta, potrivit prevederilor art. 61 alin. 2 C.proc.civ.
Dintr-o altă perspectivă, astfel cum corect a observat intimata, în ipoteza în care
intervenţia ar fi admisibilă, creditorul intervenient ar deveni parte în procedura de soluţionare a
cererii de deschidere a concordatului, procedura necontencioasă care ar permite negocierea și
eventual încheierea contractului de concordat, aspect incompatibil cu raţiunea reglementării
speciale.
Subliniază Curtea că Legea nr. 85/2014 reglementează într-o manieră specifică
participarea creditorilor în derularea procedurii, acestora recunoscându-li-se dreptul de a-şi
valorifica drepturile prin votul exprimat în cadrul adunării creditorilor, fiind astfel consacrat
caracterul colectiv al acestei proceduri.
În fine, a concluziona în sensul admisibilităţii, de principiu, a intervenţiei în procedura de
deschidere a concordatului preventiv presupune, ar contraveni celerităţii procedurii, reglementată
în mod expres de Legea nr. 85/2014.
Pentru considerentele expuse, Curtea a reținut că este legală soluţia judecătorului-sindic
referitoare la inadmisibilitatea, în principiu, a cererii de intervenţie principală şi, pentru că
analiza fondului cererii intervenientei presupune în mod necesar constatarea prealabilă a

131
admisibilităţii în principiu a acesteia, conform art. 64 C.proc.civ., a apreciat că nu se mai pot
analiza criticile apelantei privind netemeinicia cererii debitoarei de deschidere a procedurii,
raportat la cerinţele prev. la art. 5 pct. 27, art. 16, art. 23 din Legea nr. 85/2014.

29. Dreptul insolvenţei. Închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 132 alin. 1 din
Legea nr. 85/2006. Apel împotriva sentinţei de închidere, formulat de un creditor care invocă
neplata creanţelor curente, fără a fi contestat anterior raportul final sau programul de plăţi.
Respingere
Cuprins pe materii: Drept Civil. Insolvenţă
Indice alfabetic: Insolvenţă
Temei de drept: art. 132 alin. 1 din Legea nr. 85/2006

Creditorul are obligaţia de a contesta programul de plăţi, dacă acesta nu a cuprins toate
sumele pretinse precum şi, ulterior, raportul de închidere a procedurii, dacă debitorul nu a
respectat programul de plăţi, neputând invoca, direct în apelul formulat împotriva sentinţei de
închidere a procedurii, faptul că nu ar fi primit creanţe netrecute în plan.
Pentru a putea dispune închiderea procedurii în temeiul art. 132 alin. 1 din Legea nr.
85/2006, judecătorul sindic trebuie să verifice dacă s-a respectat planul de reorganizare, în
special programul de plată a creanţelor.

Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă, Decizia civilă nr. 79/20.02.2020

Prin sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a Civilă – Faliment a fost
aprobat raportul final întocmit de administratorul judiciar „X” SPRL.
În temeiul art. 132 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, s-a dispus
închiderea procedurii insolvenţei debitoarei Y, prin continuarea activităţii asociaţiei. În temeiul
art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, a fost descărcat administratorul
judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi. În temeiul art. 135 din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, s-a dispus notificarea prezentei sentinţe direcţiei teritoriale a finanţelor
publice şi oficiului registrului comerţului, precum şi publicarea în Buletinul procedurilor de
insolvenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, prin încheiere civilă, s-a dispus
deschiderea procedurii generale de insolvență a debitoarei Y și a fost numit administrator
judiciar provizoriu „X” SPRL. Prin sentinţă civilă a fost confirmat planul de reorganizare propus
de debitoare.
Instanța de fond a constatat că raportul cuprinzând propunerea de închidere a procedurii a
fost publicat în BPI în data de 25.09.2019.
În ceea ce priveşte propunerea de închidere a procedurii, a reţinut că, în cauză, plăţile
stabilite prin planul de reorganizare confirmat s-au terminat în luna martie 2019.
În aceste condiții, a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 132 alin. 1 din Legea nr.
85/2006. Deoarece au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate prin planul confirmat,
astfel cum rezultă din raportul final, tribunalul a aprobat raportul lichidatorului judiciar „X”
SPRL şi a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului prin continuarea activităţii
asociaţiei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel M, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivarea cererii de apel, se arată că M a depus la Tribunalul Iași, în termenul legal
prevăzut de sentinţa civila, cererea de admitere a creanţei cu suma de 209.786 lei; suma care a
fost acceptată și trecută în tabelul creditorilor. Procentul creanţei M în masa credală a fost
minoritar, respectiv 11,04%, cum de altfel a fost și procentul celuilalt creditor bugetar, respectiv

132
11,63%. Ca urmare a acestui fapt, ceilalţi creditori majoritari, au votat planul de reorganizare
judiciară, plan care a fost confirmat prin sentinţa civilă.
Planul de reorganizare judiciară a prevăzut plata a 13% din masa credală (la fel pentru
toți creditorii).
Pentru M, au fost achitate doar sumele prevăzute a fi achitate prin planul de reorganizare
judiciară, însă distribuite conform legii, respectiv art. 165 alin. 6 din Legea nr. 207/2015, astfel
rămânând neachitate atât creanţe curente, cât și creanţe înscrise în tabelul creditorilor. Pentru a
solicita închiderea procedurii de insolvenţă, debitoarea trebuia să achite atât sumele prevăzute în
programul de plăţi al planului de reorganizare judiciară, cât și creanţele curente, născute după
data deschiderii procedurii de insolvență.
Debitoarea nu a achitat nici o sumă pentru creanţe curente, deși a primit și a confirmat
deciziile de calcul pentru majorări de întârziere pentru neplata creanţelor curente, precum și
deciziile de impunere emise la începutul fiecărui an, prin care s-au născut creanţele curente.
Deciziile de calcul pentru majorările de întârziere au fost emise și transmise în data de
08.08.2017 și 25.02.2018. Totodată, în data de 27.07.2018, delegatul debitoarei Y a solicitat
situaţia obligaţiilor fiscale la zi pentru debitoare. Documentul prin care s-au transmis cele
solicitate a fost înaintat delegatului sub semnătură.
În concluzie, solicită a se observa că nu au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată
asumate de debitoare prin planul confirmat, iar pe cale de consecinţă nu sunt incidente
prevederile art. 132 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, care prevăd că „o procedură de reorganizare
prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de plan, va fi închisă prin sentință în urma
îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul confirmat”.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor și apărărilor formulate în
cauză, instanța de control judiciar a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele
considerente:
Judecătorul sindic a aprobat raportul final întocmit de administratorul judiciar al
debitoarei, dispunând închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 132 alin. 1 din Legea nr.
85/2006.
Potrivit acestui text de lege,o procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau
lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de
plată asumate în planul confirmat.
În realizarea acestei proceduri, administratorul judiciar al debitoarei a publicat în BPI la
data de 16.09.2019 raportul final cu propunerea de închidere a procedurii, care nu a fost contestat
de nici un creditor. Prin acest raport final, administratorul judiciar a prezentat situaţia plăţilor
efectuate conform programului de plată a creanţelor aferent planului de reorganizare,
constatându-se că plăţile s-au terminat în luna martie 2019.
Creditorul apelant a declarat apel împotriva sentinţei de închidere, invocând împrejurarea
că a primit sumele prevăzute în planul de reorganizare, nu însă şi creanţele curente şi creanţele
înscrise în tabelul creditorilor, fără a contesta raportul final sau a face obiecţiuni la acesta. Or,
creditorul avea obligaţia de a contesta programul de plăţi, dacă acesta nu a cuprins şi sumele
solicitate acum şi, ulterior, să conteste raportul de închidere a procedurii, dacă debitorul nu ar fi
respectat programul de plăţi.
Pentru închiderea procedurii în temeiul art. 132 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul
sindic trebuie să verifice dacă s-a respectat planul de reorganizare, în special programul de plată
a creanţelor, or, acesta a fost respectat în cauză, astfel cum recunoaşte şi creditorul, astfel încât în
mod just s-a dispus închiderea procedurii.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 480 C.pr.civ, respinge apelul declarat
de creditor.

30. Cerere de plată formulată de creditoare în temeiul art. 102 alin. 6 din Legea nr.
85/2014. Creanță bugetară care vizează activitatea debitoarei anterior momentului deschiderii
procedurii insolvenței. Creanță anterioară deschiderii procedurii insolvenței

133
 Cuprins pe materii: Legea nr. 85/2014
Index alfabetic: Legea nr. 85/2014
Temei de drept: art. 102 alin. 6 din Legea nr. 85/2014

Legea nr. 85/2014 acordă creanţelor bugetare un regim derogatoriu de la dreptul comun
cât priveşte înscrierea lor în tabelul creanţelor, sens în care sunt considerate creanţe anterioare,
deși nu s-au născut efectiv înainte de declanşarea procedurii insolvenţei, creanţele bugetare
care izvorăsc din activitatea de până atunci a debitorului.
Determinarea caracterului acestora de a fi anterioare sau ulterioare deschiderii
procedurii nu se realizează prin raportare la naşterea acestora ca urmare a emiterii deciziei de
impunere, astfel cum susţine apelanta.
Curtea reține că momentul naşterii creanţei în discuție este anterior datei deschiderii
procedurii, respectiv data de 11.05.2017 când s-a pronunțat încheierea nr. 106/2017 de
Tribunalul Iași şi nu se confundă cu momentul depunerii declaraţiei de impunere, astfel încât nu
sunt incidente dispozițiile art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, pe care s-a fundamentat
cererea de plată formulată de apelanta contestatoare.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 112/11.03.2020

Prin sentinţa civilă nr. 1039/18.09.2019, Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă - Faliment a
respins ca nefondată contestația la măsura administratorului judiciar al debitoarei „N.” SA,
contestaţie formulată de creditoarea DGAMC.
Considerentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat sentinţa primei instanţe au fost
următoarele:
În speță s-a criticat măsura administratorul judiciar al debitoarei „N.” SA, prin care s-a
răspuns la cererea de plată formulată de creditoarea DGAMC, prin care se solicita achitarea
sumei de 271.312 lei, reprezentând obligaţii fiscale/bugetare emise în baza obligaţiilor fiscale
aferente perioadei 2017 – 2019.
Administratorul judiciar a constatat că doar o parte din creanţa solicitată este certă,
lichidă si exigibilă, având regimul unei creanţe curente, reglementat de art. 102 alin. 6 din Legea
nr. 85/2014, respectiv pentru suma de 264.153 lei.
În privinţa diferenţei de 7.159 lei, aceasta rezultă din obligaţiile fiscale aferente
Declaraţiei nr. 116750675/24.05.2017, administratorul judiciar apreciind că acestea sunt creanţe
anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă, întrucât declaraţia este aferentă lunii aprilie 2017,
prin urmare nu pot fi încadrate în categoria creanţelor curente, din moment ce s-au născut
anterior datei de 11.05.2017.
Potrivit disp. art. 59 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, „(…) oricare dintre creditori, precum
și orice altă persoană interesată pot face contestație împotriva măsurilor luate de administratorul
judiciar”.
Verificând actele dosarului și prevederile legale incidente, judecătorul sindic a constatat
că măsura administratorului judiciar de respingere a cererii de plată a sumei de 7.159 lei este
legală și temeinică (doar această măsură s-a contestat).
Suma sus-indicată este aferentă unei declaraţii cu nr. 116750675/24.05.2017, emisă ca
urmare a depunerii unei declaraţii de impunere de către debitoare la aceeași dată – 24.05.2017,
declaraţia fiind aferentă lunii aprilie 2017.
Prin încheierea civilă nr. 106/11.05.2017 a Tribunalului Iași - Secția a II-a Civilă -
Faliment, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei „N.” SA.
Contestatoarea din prezenta cauză a solicitat ca plata sumei de 7.159 lei să fie făcută în
temeiul art. 102 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, care prevede că „creanţele născute după data

134
deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi
plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.”
Contestatoarea apreciază că suma de 7.159 lei ar fi o creanţă curentă, născută ulterior
deschiderii procedurii, de vreme ce declaraţia care stă la baza acestei sume este ulterioară
deschiderii procedurii (24.05.2017), fiind emisă în baza unei declaraţii depuse de către debitoare
tot ulterior deschiderii procedurii (24.05.2017).
Judecătorul sindic a constatat că în mod corect nu a fost reţinut caracterul de creanţă
curentă în privinţa acestei sume.
Legea nr. 85/2014 a adus elemente de noutate în privinţa creanţelor bugetare. Astfel,
conform art. 102 alin. 1 din lege, „cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de
administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toți ceilalţi creditori, ale căror creanţe
sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor in
termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii; cererile de admitere a creanţelor vor fi
înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Sunt creanţe anterioare și
creanţele bugetare stabilite printr-o decizie de impunere întocmită ulterior deschiderii procedurii,
dar care au ca obiect activitatea anterioară a debitorului. În termen de 60 zile de la data publicării
în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, organele de inspecţie fiscală vor efectua
inspecţia fiscală pe baza analizei de risc, potrivit prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul
de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. Creditorii bugetari vor înregistra
cererea de admitere a creanţei, conform evidenţelor proprii, în termenul prevăzut la art. 100 alin.
1 lit. b, urmând ca, în termen de 60 zile de la data publicării în BPI a notificării privind
deschiderea procedurii, să înregistreze un supliment al cererii de admitere a creanţei iniţiale, dacă
este cazul.”
Creanţele bugetare beneficiază astfel de un regim derogatoriu de la dreptul comun cât
priveşte înscrierea lor în tabelul creanţelor. În lumina prevederilor art. 102 din lege, sunt
considerate creanţe anterioare, deși nu s-au născut efectiv înainte de declanşarea procedurii
insolvenţei, creanţele bugetare care izvorăsc din activitatea de până atunci a debitorului. Practic,
în materia creanţelor bugetare, determinarea caracterului lor anterior nu se mai realizează prin
raportare la naşterea acestora ca urmare a emiterii deciziei de impunere, ci relevant este
momentul desfăşurării, de către debitor, a activităţilor impozabile sau taxabile.
Astfel, titularii creanţelor bugetare vor proceda la formularea, în termenul stabilit, a
cererilor de admitere a creanţelor, legea oferindu-le dreptul ca, după întocmirea raportului de
inspecţie fiscală, dar nu mai târziu de 60 zile de la data publicării în BPI a notificării de
deschidere a procedurii, să formuleze un supliment al cererii de admitere a creanţei iniţiale.
Prin urmare, cererea iniţială de admitere a creanţei trebuie să cuprindă doar valoarea
creanţelor deja născute, pentru care există decizii de impunere emise, iar suplimentul cererii va
cuprinde acele creanţe bugetare care, potrivit raportului de inspecţie fiscală, rezultă din
activitatea anterioară deschiderii procedurii, dar pentru care nu au fost emise decizii de
impunere.
Aceasta ar fi fost calea de urmat pentru contestatoare în privinţa sumei de 7.159 lei, fiind
în mod clar o creanţă anterioară deschiderii procedurii, în accepţiunea art. 102 alin. 1 teza a II-a
din Legea nr. 85/2014.
Contestatoarea nu a oferit, de altfel, nicio explicaţie din care să rezulte de ce a solicitat
abia printr-o cerere de plată depusă la 21.02.2019 o sumă certă, lichidă și exigibilă imediat
ulterior deschiderii procedurii (creanţa fiind născută la 24.05.2017), în condiţiile în care suma ar
fi putut fi solicitată prin cererea inițială de admitere a creanţei – termenul în acest sens fiind
stabilit la 26.06.2017 – sau cel mult printr-un supliment al cererii de creanţă.
Pentru considerentele de mai sus, s-a constatat că nu pot fi primite motivele invocate de
contestatoare, în temeiul art. 59 alin. (6) din lege contestaţia fiind respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel DGAMC, criticând-o pentru nelegalitate.
Expunând sintetic situaţia de fapt, apelanta arată că instanţa de fond a respins contestaţia
formulată de DGAMC reţinând că măsura administratorului judiciar de respingere a cererii de
plată a sumei de 7.159 lei este legală și temeinică.

135
 Menționează apelanta că, prin cererea nr. SJI 516/21.02.2019, DGAMC a solicitat
achitarea sumei de 271.312 lei, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. 6, reprezentând
obligaţii de plată curente exigibile după data deschiderii procedurii insolvenței.
Debitoarea prin administratorul judiciar are obligaţia de a-şi achita toate obligaţiile
curente ce se nasc din continuarea activităţii şi nu în mod preferenţial doar pe cele necesare
afacerii.
Temeiul de drept în baza căruia apelanta a solicitat plata acestei sume este art. 102 alin.
(6) din Legea nr. 85/2014, conform căruia: „Creanţele născute după data deschiderii procedurii,
în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform
documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică
în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment”.
Aceste obligaţii către bugetul general consolidat reprezintă obligaţii născute ulterior datei
de 11.05.2019 – data insolvenței conform fișei sintetice pe plătitor editată, respectiv obligaţii
fiscale principale declarate de societate în perioada (2017-2019).
Creanţele fiscale în sumă de 7.159 lei au rezultat din declaraţiile depuse de contribuabil la
data de 24.05.2017, ulterior datei de 11.05.2017 (data deschiderii procedurii insolvenței).
Menționează apelanta că data de 24.05.2017, la care s-a realizat depunerea declaraţiilor
de impunere de către debitoarea „N.” SA, reprezintă momentul la care s-au născut creanţele
fiscale şi declaraţiile de impunere depuse de contribuabil produc efecte.
Astfel, apelanta apreciază că momentul naşterii creanţelor fiscale în sumă de 7.159 lei îl
reprezintă, în speţă data depunerii declaraţiilor fiscale, respectiv data de 24.05.2017, în condiţiile
dispoziţiilor legale menţionate mai sus.
Pe cale de consecinţă, în raport de prevederile art. 265 alin. (5), în mod corect şi legal,
DGAMC a solicitat înscrierea la masa credală a sumelor existente în evidenţe la data intrării în
insolvenţă – 15.810.591 lei, urmând ca suma de 7.159 lei rezultând din declaraţii depuse de
societate în data de 24.05.2016 (ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă) să fie achitate
conform art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare.
Susține că dispoziţiile art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 se coroborează cu
dispoziţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, după cum urmează:
Art. 93 al Legii nr. 207/2015, prevede la alin. (1) că: „Stabilirea creanţelor fiscale
reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi
a creanţelor fiscale.”, în timp ce la alin. (2) se arată că: „Creanţele fiscale se stabilesc astfel: a)
prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2).”
Art. 95 alin. (4) stabilește că: Declaraţia de impunere întocmită potrivit art. 102 alin. (2)
este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele
juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia.
Art. 102 alin. (2) în declaraţia de impunere contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze
cuantumul obligaţiei fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege.
Art. 165 alin. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează
ordinea de stingere a obligaţiilor fiscale pentru debitorii aflaţi sub incidenţa legislaţiei privind
deschiderea procedurii insolvenţei.
Conform prevederilor legale menţionate: ,,Cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 167
alin. (11) şi (12), pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţă, ordinea
de stingere este următoarea: a) obligaţii fiscale născute după data deschiderii procedurii
insolvenţei, în ordinea vechimii.”
Art. 265 alin. (5) prevede că în vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii care
se află în stare de insolvenţă potrivit Legii nr. 85/2014, organul fiscal solicită înscrierea la masa
credală a impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale existente în evidenţa creanţelor fiscale la
data declarării insolvenţei.
Astfel, criteriul avut în vedere atât în legea insolvenţei, cât şi în Codul de procedură
fiscală este natura creanţei – anterioară sau ulterioară deschiderii procedurii de insolvenţă, care
este determinată de data la care se naşte creanţa respectivă – înainte/după data deschiderii
insolvenţei.

136
 Coroborând prevederile legale menţionate, rezultă că, pentru creanţele născute anterior
deschiderii procedurii insolvenţei este necesară înscrierea la masa credală, recuperarea acestora
efectuându-se în cadrul procedurii de insolvenţă, iar în ceea ce priveşte creanţele născute ulterior
datei deschiderii procedurii, plata acestora urmează a se efectua conform documentelor din care
rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.
Solicită admiterea apelului, schimbarea sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei ce face
obiectul prezentei cauze, constatarea netemeiniciei şi nelegalităţii măsurii administratorului
judiciar privind respingerea creanţei în cuantum de 7.159 lei, solicitată prin cererea nr. SJI
516/21.02.2019.
Intimata „CITR F.” Bucureşti a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului
formulat de DGAMC împotriva sentinţei civile nr. 1039/18.09.2019 pronunţată de Tribunalul
Iaşi - Secţia a II-a Civilă în dosarul X/99/2017/a8, cu consecinţa păstrării acesteia.
Învederează că, DGAMC a formulat apel împotriva sentinţei civile 1039/18.09.2019,
invocând în esenţă aceleaşi argumente ca în faţa instanţei de fond, fără a aduce noi critici cu
privire la argumentele invocate în faţa primei instanţe.
În ceea ce priveşte momentul naşterii creanţei, intimata arată că în cuprinsul apelului,
DGAMC reia teza susţinută în faţa primei instanţe, arătând că suma de 7.159 lei, aferentă
declaraţiei de impunere 116750675/24.05.2017 reprezintă o creanţă curentă datorită faptului că
data naşterii creanţei o reprezintă data depunerii declaraţiei.
Pe de altă parte, obligaţia fiscală este datorată activităţii „N.” SA din luna aprilie 2017,
actul depunerii declaraţiei reprezentând doar procedura formală prin care se constată ulterior
existenţa respectivei obligaţii fiscale. Astfel, independent de depunerea declaraţiei de impunere,
creanţa este născută în mod valabil.
Declaraţia de impunere are efectul de a conferi creanţei fiscale exigibilitatea, fapt, de
altfel invocat şi de către DGAMC în cuprinsul apelului atunci când a precizat că a solicitat
achitarea în conformitate cu art. 102 alin. 6 a sumei de 271.312 lei, reprezentând obligaţii curente
exigibile după data deschiderii procedurii insolvenţei".
Solicită respingerea apelului formulat de către ANAF - DGAMC, cu consecinţa
menţinerii sentinţei civile 1039/18.09.2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia a II-a Civilă.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi
lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea apreciază că apelul este nefondat,
Tribunalul stabilind corect situaţia de fapt şi aplicând judicios dispoziţiile legale relevante,
potrivit considerentelor ce urmează:
Instanța de control judiciar evidențiază că obiectul prezentei cauze îl reprezintă
contestația formulată de apelanta creditoare DGAMC împotriva măsurilor administratorului
judiciar al debitoarei „N.” SA, respectiv „CITR F.” București SPRL, măsuri cuprinse în Raportul
de activitate nr. 3816 publicat în BPI nr. 8751/03.05.2019.
Temeiul de drept invocat în susținerea acestui demers îl constituie dispozițiile art. 59 alin.
(5) din Legea nr. 85/2014.
În cuprinsul acestui raportului de activitate, administratorul judiciar a analizat cererea de
plată nr. SJI 516/21.02.2016 formulată de apelanta creditoare DGAMC, prin care a solicitat plata
unei creanţe pretins a fi curente în cuantum total de 271.312 lei, practicianul în insolvență
respingând cererea de plată cu privire la suma de 7.159 lei, aferentă declaraţiei de impunere nr.
116750675/24.05.2017 depuse de „N.” SA pentru intervalul 01.04.2017-30.04.2017, cu
argumentul că aceasta reprezintă o creanţă anterioară deschiderii procedurii insolvenţei.
Judecătorul sindic a apreciat că prezenta contestaţie este nefondată, sens în care a reținut
că măsura administratorului judiciar de respingere a cererii de plată a sumei de 7.159 lei este
legală și temeinică din moment ce suma este aferentă declaraţiei cu nr. 116750675/24.05.2017,
emisă ca urmare a depunerii unei declaraţii de impunere de către debitoare la aceeași dată,
respectiv la 24.05.2017, declaraţia fiind aferentă activității desfășurate în luna aprilie 2017 și că
nu poate fi reţinut caracterul de creanţă curentă în privinţa acestei sume.
Instanța de apel notează că, atât prin prezentul apel, cât și prin contestația dedusă
judecății primei instanțe, contestatoarea a susținut că suma de 7.159 lei ar fi o creanţă curentă,

137
născută ulterior deschiderii procedurii, sens în care a argumentat că declaraţia care stă la baza
acestei sume este ulterioară deschiderii procedurii întrucât a fost emisă la data de 24.05.2017, în
baza unei declaraţii depuse de către debitoare tot ulterior deschiderii procedurii, la aceeași dată
de 24.05.2017.
Apelanta susține, în esență, că suma de 7.159 lei, aferentă declaraţiei de impunere
116750675/24.05.2017, reprezintă o creanţă curentă datorită faptului că data naşterii creanţei o
reprezintă data depunerii declaraţiei.
Curtea are în vedere că administratorul judiciar al debitoarei „N.” SA a fost învestit de
apelanta creditoare DGAMC cu soluționarea unei cereri de plată nr. SJI 516/21.02.2016 prin care
aceasta a solicitat plata sumei totale de 271.312 lei, cu titlul de creanţă curentă, temeiul de drept
al solicitării constituindu-l dispozițiile art. 102 alin. 6 din Legea nr. 85/2014.
Titularii creanțelor curente sunt, în acord cu prevederile art. 5 pct. 21, creditori curenți,
adică acei creditori ce dețin creanțe certe, lichide și exigibile, născute în timpul procedurii de
insolvență, și care au dreptul de a li se achita cu prioritate creanța, integral și imediat, conform
documentelor din care rezultă.
Această regulă rezultă atât din art. 5 pct. 21, cât și din art. 102 alin. (6) din Legea nr.
85/2014, potrivit căruia creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de
observație sau în procedura reorganizării judiciare, vor fi plătite conform documentelor din care
rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.
Prin urmare, titularii acestui tip de creanțe au prioritate la plată și nu intră în concurs cu
creditorii îndreptățiți să participe la procedură (titularii creanțelor anterioare deschiderii
procedurii contra debitorilor, înscriși în tabelele de creanțe), art. 102 alin. (6) din Legea nr.
85/2014 preluând principiul plății imediate și integrale consacrat de art. 64 alin. (6) din vechea
Lege a insolvenței nr. 85/2006.
Regimul juridic privilegiat aplicabil creanței curente, care derogă de la principiile
fundamentale ale procedurii insolvenței (procedură colectivă, concursuală și egalitară), se
justifică prin imperativul continuării activității debitorului după data deschiderii procedurii
insolvenței, pentru evitarea intrării debitorului în faliment.
Prezintă relevanță în cauza pendinte și momentul deschiderii procedurii împotriva
debitoarei, care a intervenit prin încheierea civilă nr. 106/11.05.2017 pronunțată de Tribunalul
Iași - Secția a II-a Civilă - faliment, care a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei
împotriva debitoarei „N.” SA.
În ceea ce privește obligaţiile fiscale izvorâte din Declaraţia nr. 116750675/24.05.2017,
în valoare de 7.159 lei, respectiv: CAS angajator: 5113 lei, accidente de muncă: 61 lei, şomaj
angajator: 139 lei, şomaj angajaţi: 142 lei, fond garantare: 78 lei, CASS angajator: 1626 lei, în
mod corect a constatat judecătorul sindic că acestea sunt creanţe anterioare deschiderii procedurii
de insolvență, întrucât declaraţia nr. 116750675/24.05.2017, a fost emisă ca urmare a depunerii
unei declaraţii de impunere de către debitoare la aceeași dată, respectiv 24.05.2017, declaraţia
fiind aferentă activității desfășurată de debitoare în luna aprilie 2017.
În cauză vorbim de o creanță bugetară în valoare de 7.159 lei, cu privire la care devin
aplicabile dispozițiile art. 102 alin. (1) ultima teza din Legea nr. 85/2014, astfel cum în mod
judicios a reținut judecătorul sindic.
Astfel, conform art. 102 alin. 1 din lege: „cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi
înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toți ceilalţi creditori, ale
căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a
creanţelor in termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii; cererile de admitere a
creanţelor vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Sunt creanţe
anterioare și creanţele bugetare stabilite printr-o decizie de impunere întocmită ulterior
deschiderii procedurii, dar care are ca obiect activitatea anterioară a debitorului. În termen de 60
zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, organele de inspecţie
fiscală vor efectua inspecţia fiscală pe baza analizei de risc, potrivit prevederilor Legii nr.
207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.
Creditorii bugetari vor înregistra cererea de admitere a creanţei, conform evidenţelor proprii, în

138
termenul prevăzut la art. 100 alin. 1 lit. b, urmând ca, în termen de 60 zile de la data publicării în
BPI a notificării privind deschiderea procedurii, să înregistreze un supliment al cererii de
admitere a creanţei iniţiale, dacă este cazul.”
Din analiza dispoziției legale anterior evocate rezultă că, în materia creanţelor bugetare,
în determinarea caracterului acestora de a fi anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii
prezintă relevanță momentul desfăşurării de către debitor a activităţilor impozabile sau taxabile.
Practic, în materia creanţelor bugetare, determinarea caracterului lor anterior nu se mai
realizează prin raportare la naşterea acestora ca urmare a emiterii deciziei de impunere, ci
relevant este momentul desfăşurării de către debitor a activităţilor impozabile sau taxabile.
Astfel, Legea nr. 85/2014 acordă creanţelor bugetare un regim derogatoriu de la dreptul
comun cât priveşte înscrierea lor în tabelul creanţelor, sens în care sunt considerate creanţe
anterioare, deși nu s-au născut efectiv înainte de declanşarea procedurii insolvenţei, creanţele
bugetare care izvorăsc din activitatea de până atunci a debitorului.
În consecință, determinarea caracterului acestora de a fi anterioare sau ulterioare
deschiderii procedurii nu se realizează prin raportare la naşterea acestora ca urmare a emiterii
deciziei de impunere, astfel cum încearcă apelanta să acrediteze ideea.
În raport de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost prezentate în cele ce
preced, Curtea reține că momentul naşterii creanţei în cuantum de 7.519 lei este anterior datei
deschiderii procedurii, respectiv data de 11.05.2017 când s-a pronunțat încheierea nr. 106/2017
de Tribunalul Iași şi nu se confundă cu momentul depunerii declaraţiei de impunere, astfel încât
nu sunt incidente dispozițiile art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, pe care s-a fundamentat
cererea de plată formulată de apelanta contestatoare.
În acord cu cele reținute de judecătorul sindic, cu privire la creanţa pretins a fi născută
după momentul deschiderii procedurii, în sumă de 7.519 lei trebuia urmată calea procedurală
constând în efectuarea raportului de inspecţie fiscală şi depunerea suplimentului la declaraţie în
termenul de 60 de zile, aceasta fiind în mod clar o creanţă anterioară deschiderii procedurii, în
accepţiunea art. 102 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014.
Astfel, cererea iniţială de admitere a creanţei trebuie să cuprindă doar valoarea creanţelor
deja născute, pentru care există decizii de impunere emise, iar suplimentul cererii va cuprinde
acele creanţe bugetare care, potrivit raportului de inspecţie fiscală, rezultă din activitatea
anterioară deschiderii procedurii, dar pentru care nu au fost emise decizii de impunere.
Nici prin apelul formulat și nici prin contestație, contestatoarea nu a oferit de altfel nicio
explicaţie din care să rezulte de ce a solicitat abia printr-o cerere de plată depusă la 21.02.2019 o
sumă certă, lichidă și exigibilă imediat ulterior deschiderii procedurii (creanţa fiind născută la
24.05.2017), în condiţiile în care suma ar fi putut fi solicitată prin cererea inițială de admitere a
creanţei – termenul în acest sens fiind stabilit la 26.06.2017 – sau cel mult printr-un supliment al
cererii de creanţă.
În dezvoltarea criticilor din apel, DGAMC face trimitere la dispoziţiile generale din
cuprinsul Codului de procedură fiscală, respectiv dispozițiile art. 94, art. 95 art. 102 alin. (2), art.
165 alin. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fără însă a le corela cu
reglementările speciale aplicabile din Legea nr. 85/2014, care au prioritate faţă de cele din Codul
de procedură fiscală.
În acest sens, Curtea de apel reţine incidenţa în cauză a considerentelor Deciziei nr.
28/16.04.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pronunţată în Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 506/20.06.2018. Chestiunea de drept
ce a format obiectul analizei în dosarul nr. 37/1/2018, a vizat dezlegarea problemei priorităţii
aplicării între două norme cu caracter special, pe de o parte, dispoziţiile art. 147 ind. 3 din Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi art. 76 din
Legea nr. 85/2006, în procedura de recuperare a unei creanţe fiscale împotriva unui debitor aflat
în procedura de insolvenţă. Deși chestiunea soluţionată nu este identică cu cea care formează
obiectul prezentei judecăți, se reține faptul că se analizează o problemă de drept similară cu cea
supusă analizei în prezenta cauză.

139
 Astfel, reține instanța de recurs din considerentele deciziei menționate faptul că, faţă de
problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări se constată că, dintre cele două legi
speciale aflate în concurs, este aplicabilă cu prioritate Legea nr. 85/2006 care reglementează
procedura insolvenţei. Deschiderea procedurii insolvenţei marchează începutul unei perioade
fiscale speciale, debitorul în procedură având obligaţia să achite datoriile născute anterior
deschiderii procedurii, cu respectarea ordinii de prioritate şi a procedurilor prevăzute de lege.
Recuperarea creanţelor împotriva unui debitor în insolvenţă este guvernată de dispoziţiile legii
speciale, care reglementează o procedură colectivă, concursuală şi egalitară care are în vedere
recuperarea tuturor creanţelor, inclusiv recuperarea creanţelor fiscale. Atât legea insolvenţei, cât
şi codul fiscal conţin dispoziţii cu caracter special, fiecare având însă propriul domeniu de
reglementare, dar, în condiţiile în care la procedura colectivă, egalitară şi concursuală a
insolvenţei participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună
prevederilor legii insolvenţei în procesul de realizare a creanţei.
În aceste condiţii se poate aprecia că în cursul acestei proceduri speciale de insolvenţă nu
mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o altă lege,
chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, aşa cum este Codul
fiscal. Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform
principiului specialia generalibus derogant. Codul fiscal reglementează procedura generală de
stabilire a creanţelor fiscale şi de recuperare a creanţelor fiscale împotriva debitorilor care nu se
află în situaţii speciale, cum este procedura de insolvenţă, iar Legea nr. 85/2006 reglementează
procedura specială de realizare a tuturor creanţelor, inclusiv a creanţelor fiscale faţă de un
debitor în insolvenţă.
Prin urmare, raportat la modalitatea de realizare a creanţelor faţă de un debitor aflat în
procedura de insolvenţă, se aplică cu prioritate dispoziţiile legii insolvenţei, organul fiscal
neputând să îşi mai valorifice propria creanţă, neînscrisă la masa pasivă în procedura colectivă,
prin respingerea cererii de rambursare TVA în procedura reglementată de art. 147 ind. 3 din
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În procedura de recuperare a creanţelor, dispoziţiile Legii nr. 85/2006 au caracter de
normă specială în raport cu dispoziţiile Codului fiscal, aplicându-se cu prioritate dispoziţiile legii
insolvenţei. O creanţă fiscală născută anterior deschiderii procedurii insolvenţei nu poate fi
valorificată separat de organul fiscal, într-o procedură administrativă demarată de o societate
aflată în procedura în insolvenţă.
În raport de cele anterior expuse, instanța de apel reține că, în cauză, nu își găsesc
aplicabilitatea prevederile din Codul de procedură fiscală, invocate de apelantă în dezvoltarea
criticilor din apel, motiv pentru care această critică a fost respinsă ca nefondată.
În consecinţă, în baza art. 480 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, raportat la art.
43 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, Curtea a respins apelul formulat de creditoarea DGAMC
împotriva sentinţei civile nr. 1039/18.09.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă -
Faliment şi a păstrat sentinţa atacată.

31. Decăderea din dreptul de a propune, în vederea votării planului de reorganizare, a

categoriei creditorilor indispensabili. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței. Plan reorganizare

Index alfabetic: Votare plan reorganizare; Decădere; Vot creditori indispensabili
Temei de drept: Legea nr. 85/2014 – art. 134 alin. 2

Potrivit prevederilor art 5 pct 23 din legea 85/2014, creditori indispensabili sunt
chirografarii care furnizează servicii, materii prime, materiale sau utilităţi fără de care
activitatea debitorului nu se poate desfăşura şi care nu pot fi inlocuiti de niciun alt furnizor care
oferă servicii, materii prime, materiale sau utilităţi de acelasi fel, in aceleaşi condiţii financiare.

140
 In conformitate cu dispoz art 134 alin 2, lista creditorilor indispensabili trebuie depusă
de către debitor împreună cu celelalte documente prevăzute de art 67 alin 1, lista care se
anexează, menţionandu-se si creanţele acestora, la raportul intocmit de administratorul judiciar,
potrivit art 97 din legea 85/2014.
Aşadar, lista trebuie să conţină creditorii consideraţi indispensabili cu mentionarea
creanţelor acestora iar ulterior inscrisul trebuie anexat la raportul cauzelor si imprejurărilor ce
au dus la apariţia stării de insolvenţă.
Lista creditorilor indispensabili, supusă aşadar confirmării administratorului judiciar
prin anexarea la raportul cauzelor, poate fi depusă numai de catre debitor, pe baza
documentelor contabile si prin raportare la necesitatile societăţii.
Nedepunerea acestei liste de catre debitor atrage sanctiunea prevazuta expres de dispoz
art 134 alin 2 din legea 85/2014, respectiv decăderea din dreptul de a propune, in vederea
votării planului de reorganizare, a categoriei creditorilor indispensabili.

Curtea de Apel Iași, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 41/6.02.2020

Prin sentinţa civilă nr. 370/14.03.2019, Tribunalul Iaşi, în temeiul art. 139 alin. 5 din
Legea nr. 85/2014, a confirmat planul de reorganizare a activităţii debitoarei SC „X.” SRL, aşa
cum a fost aprobat de adunarea creditorilor în şedinţa din 05.02.2019. A dispus reorganizarea
activităţii debitoarei potrivit planului de reorganizare, aceasta urmând să-şi conducă activitatea
sub supravegherea administratorului judiciar „A” SPRL şi în conformitate cu planul confirmat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că prin încheierea nr.
219/03.09.2015 s-a deschis procedura generală a insolvenţei asupra debitoarei SC „X.” SRL. La
data de 18.01.2019, s-a depus planul de reorganizare, propus de debitoare prin administrator
special. În adunarea creditorilor ce a avut loc la data de 05.02.2019, planul de reorganizare a fost
votat favorabil de trei categorii de creanțe din cele 4 cuprinse în tabelul definitiv, conform
prevederilor art. 138 alin. 4 și art. 139 alin. 1 lit. C) din Legea nr. 85/2014.
Apreciind că planul de reorganizare are o fundamentare economică motivată, raportat la
previziunile financiare care arată că din activitatea curenta a companiei poate fi generat profit,
precum şi faptul că, în prezenţa acestor posibilităţi reale de redresare, măsura lichidării ar
dezavantaja atât pe creditori, cât şi pe debitor, constatând îndeplinite cerinţele art. 139 alin. 1 lit.
C) din Legea nr. 85/2014, instanța a confirmat planul de reorganizare a activităţii debitoarei SC
„X.” SRL aşa cum a fost aprobat de adunarea creditorilor în şedinţa din 05.02.2019, urmând a fi
reorganizată conform acestui plan, să fie condusă de actuala conducere, sub supravegherea
administratorului judiciar „A” SPRL şi în conformitate cu planul confirmat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel DGRFP Iași, invocându-se – în esenţă – faptul
că în mod greşit şi fără analizarea starea de fapt a debitoarei SC „X.” SRL, instanţa de fond, prin
sentinţa civile nr. 370/4.03.2019, a confirmat planul de reorganizare al acesteia, decizie pe care o
apreciază ca fiind nelegală și netemeinică din următoarele considerente: Conţinutul planului de
reorganizare nu este corespunzător cerinţelor impuse de art. 133 și art. 134 din Legea nr.
85/2014; debitorul, prin planul propus, nu prevede o reorganizare propriu-zisă a activităţii sale,
ci doar o continuare a acesteia, respectiv urmăreşte să obțină o prelungire a termenului de plată al
creanţelor curente născute în cadrul procedurii (345.000 lei) și o exonerare de la plata obligaţiilor
născute până la data deschiderii procedurii insolvenței, în condiţiile în care se angajează la plata
unei sume de 1427,16 lei din totalul sumei de 1.712.604 lei reprezentând 0,10%, o sumă
derizorie și sfidătoarea ce îşi propune a o achita debitoarea din totalul creanţei datorate.
Aceeași atitudine a debitoarei de nesocotire a plății creanțelor datorate o manifesta
debitoarea și față de creditorii chirografari, respectiv plata a 0,10% din totalul obligaţiilor
datorate față de acești creditori, astfel încât – cum poate fi considerat viabil un astfel de plan, în
condițiile în care două din cele trei categorii sunt excluse de la plata creanţelor pe care le are de
încasat de la debitoarea SC „X.” SRL, respectiv creditorii bugetari și cei chirografari. Prezentul
plan de reorganizare este un simulacru de reorganizare având drept scop o cosmetizare a afacerii

141
debitoarei, de creştere a activului net (adică a averii acționariatului și administratorilor) pe seama
creditorului bugetar și chirografari. Asemenea planuri de reorganizare este imposibil să nu aibă
succes, atâta timp cât el se bazează efectiv pe o „continuare a activităţii” cu anularea datoriilor a
două din trei categorii de creditori.
În acelaşi timp, sub aspectul datoriilor născute în perioada de observaţie și neachitate,
respectiv datoriile curente, planul de reorganizare al SC „X.” SRL prevede că ele vor fi achitate
în perioada reorganizării.
Art. 102 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței este extrem de clar:
„creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura
reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă...”.
Apreciază apelanta faptul că în mod greșit sunt cuprinse în plan creanțele curente datorate
organului fiscal, cu încălcarea prevederilor art. 102 alin. 6 din Legea nr. 85/2014. Cu alte
cuvinte, creanţele DGRFP Iași care sunt cuprinse în tabelul definitiv de creanţe, în cuantum de
1.712.604 lei sunt exceptate de la plată, iar acele creanţe născute în cursul procedurii și care nu
pot face obiectul unui plan de reorganizare având o altă reglementare de plată a acestora sunt
cuprinse în planul de reorganizare (suma de 345.000 lei), aspect total netemeinic și nelegal.
O altă condiţie impusă de art. 133 alin. 2 este aceea ca planul să conţină o analiză a
mijloacelor financiare de care societatea dispune, modalităţile de finanţare a planului de
reorganizare.
Pentru ca planul de reorganizare să arate perspectivele reale de reorganizare ale
debitoarei, raportat la activitatea ce ar urma să fie desfăşurată de acesta, precum și la sursele
financiare ale planului, trebuie să fie întemeiate pe nişte date concrete. Un plan de reorganizare
este serios doar în cazul în care el prezintă credibilitate, adică denotă şanse reale de realizare. În
lipsa prezentării veniturilor necesare îndestulării creditorilor, prevederile art. 133 nu sunt
îndeplinite, nefiind prezentate perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile debitoarei și
mijloacele financiare disponibile, iar susţinerile cuprinse în plan privind realizarea veniturilor pe
perioada de reorganizare nu sunt întemeiate pe date concrete.
Intenţia legiuitorul prin procedura reorganizării nu este aceea a creării unei protecţii a
debitorului sub „umbrela” reorganizării față de creditorii puşi în imposibilitatea recuperării
creanţelor, ci o oportunitatea pentru redresarea activităţii și continuarea acesteia în condiţiile în
care aceasta este posibilă. Or, debitoarea ne demonstrează contrariul, continuarea activităţii
conducând la acumularea de noi obligaţii față de cele existente până la momentul deschiderii
procedurii insolvenței.
Instanţa de fond, în virtutea rolului său activ, ar fi trebuit să constate starea de fapt a
debitorului și să se pronunţe în consecinţă, iar nu să pronunţe o hotărâre fără a analiza fondul
problemei și faptul că această stare a debitoarei conduce la acumularea unor noi obligaţii fiscale.
DGRFP Iaşi a făcut opoziţie față de planul de reorganizare propus de debitoare, având în
vedere toate aceste motive sus învederate. Față de cele prezentate, solicită instanţei de control
judiciar admiterea căii de atac, să nu confirme planul de reorganizare și, pe cale de consecință, să
dispună deschiderea procedurii de faliment a debitoarei SC „X.” SRL.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 133-134 din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței şi de insolvenţă.
Intimata SC „X.” SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului
formulat de DGRFP Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 370/14.03.2019, arătând – în esenţă –
faptul că procesul-verbal al adunării creditorilor SC „X.” SRL, în care s-a votat planul de
reorganizare nu a fost contestat de nici una din persoanele îndreptăţite în raport de art. 48 din
Legea nr. 85/2014.
Având în vedere că DGRFP laşi nu a exprimat nici un punct de vedere cu privire la
planul de reorganizare şi nici nu a formulat vreo contestaţie împotriva hotărârii adunării
creditorilor, apreciază contestaţia ca lipsită de interes, atât timp cât creditoarea nu a manifestat
vreun punct de vedere cu privire la conţinutul planului de reorganizare prin exprimarea unui vot
în cadrul adunării creditorilor convocată în acest sens.

142
 În raport de conţinutul concret al cererii de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 139 din
Legea nr. 85/2014 apreciază că apelul are un caracter nefondat, adunarea creditorilor fiind cea
care hotărăşte asupra aprobării sau nu a planului de reorganizare în urma convocării acesteia de
către administratorul judiciar în temeiul art. 137 din Legea nr. 85/2014, cunoscut fiind că, din
momentul publicării, toate părţile interesate vor fi socotite că au cunoştinţă de plan şi de data de
exprimare a votului.
În condiţiile acceptării planului de reorganizare şi neformulării de contestaţii de către
persoanele îndreptăţite, judecătorul sindic este cel care confirmă planul de reorganizare având în
vedere respectarea dispoziţiilor art. 133 din Legea nr. 85/2014, ce reprezintă sediul materiei în
ceea ce priveşte: „(i) perspectivele de redresare a societăţii comerciale debitoare, aspectele
financiare cât şi cele manageriale; (ii) programul de plată al creanţelor, cuprinse în Tabelul
definitiv de creanţe întocmit de către administratorul judiciar; (iii) regulile de tratament al
creanţelor prin planul de reorganizare şi (iv) măsurile adecvate de implementare a planului de
reorganizare.”
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 133 alin. (2), care prevăd obligativitatea includerii
programului de plăţi în cadrul planului de reorganizare, acestea trebuie corelate cu noua definiţie
a „programului de plăţi”, cuprinsă în pct. 53 al art. 5, care prevede următoarele elemente de
noutate faţă de veche lege a insolvenţei, şi anume: (i) programul de plăţi este un grafic de
achitare a creanţelor, definit ca un concept economic şi (ii) eliminarea trimiterii pe care o făcea
fostul pct. 22 al art. 3 din Legea nr. 85/2006 la „fluxul de numerar aferent planului de
reorganizare”, întrucât programul de plăţi include creanţele anterioare deschiderii, iar nu cele
curente.
La termenul din 16.01.2020, instanța a pus din oficiu în discuția contradictorie a părților
legalitatea confirmării planului de reorganizare, prin raportare la prevederile art. 134 din Legea
nr. 85/2014.
Analizând apelul prin raportare la aspectele invocate, precum și cel pus în discuție din
oficiu, la termenul din 16.01.202, Curtea reține:
Potrivit prevederilor art. 5 pct. 23 din Legea nr. 85/2014, creditori indispensabili sunt
chirografarii care furnizează servicii, materii prime, materiale sau utilităţi fără de care activitatea
debitorului nu se poate desfăşura şi care nu pot fi înlocuiți de niciun alt furnizor care oferă
servicii, materii prime, materiale sau utilităţi de același fel, în aceleaşi condiţii financiare.
În conformitate cu dispozițiile art. 134 alin. 2, lista creditorilor indispensabili trebuie
depusă de către debitor împreună cu celelalte documente prevăzute de art. 67 alin. 1, lista care se
anexează, menţionându-se și creanţele acestora, la raportul întocmit de administratorul judiciar,
potrivit art. 97 din Legea nr. 85/2014.
Aşadar, lista trebuie să conţină creditorii consideraţi indispensabili cu menționarea
creanţelor acestora, iar ulterior înscrisul trebuie anexat la raportul cauzelor și împrejurărilor ce au
dus la apariţia stării de insolvenţă.
Lista creditorilor indispensabili, supusă aşadar confirmării administratorului judiciar prin
anexarea la raportul cauzelor, poate fi depusă numai de către debitor, pe baza documentelor
contabile și prin raportare la necesitățile societăţii.
Nedepunerea acestei liste de către debitor atrage sancțiunea prevăzută expres de
dispozițiile art. 134 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, respectiv decăderea din dreptul de a propune,
în vederea votării planului de reorganizare, a categoriei creditorilor indispensabili.
Analizând dosarul de insolvenţă, Curtea reţine faptul că procedura de insolvenţă a
societăţii debitoare SC „X.” SRL, a fost deschisă la cererea acestuia. În lista creditorilor, anexată
cererii de deschidere a procedurii, SC „Y.” SA nu figurează în calitate de creditor. Mai mult,
debitorul nu a indicat lista creditorilor indispensabili.
La data de 12.10.2015, creditorul SC „Y.” SRL solicită înscrierea în tabelul creditorilor
cu o creanță născută ulterior deschiderii procedurii, în cuantum de 1539,20 lei. Astfel, potrivit
facturii fiscale ataşate cererii de înscriere în tabelul creditorilor, creanța în suma de 1539,20 lei
reprezintă contravaloarea serviciilor de salubritate aferentă lunii septembrie 2015, scadentă la
15.10.2015, fiind așadar, o creanță curentă, ce nu îndeplinea, în mod evident, exigențele

143
înscrierii în tabel. Practicianul în insolvenţă procedează la o superficială verificare a creanţei
acestui creditor și dintr-o eroare esențială dispune înscrierea în tabelul preliminar.
Ulterior depunerii planului de reorganizare, fără o cerere din partea debitorului ataşată
cererii de deschidere a procedurii, practicianul în insolvenţă stabileşte calitatea de creditor
indispensabil a SC „Y.” SRL și procedează în consecinţă în cadrul adunării generale a
creditorilor din 05.02.2019.
Astfel, reţinând că în speță nu au fost întrunite condițiile prevăzute de art. 134 din Legea
nr. 85/2014, lista creditorilor indispensabili nefiind depusă de debitor împreună cu celelalte
documente prevăzute de art. 67 alin. 1 și ulterior confirmată și anexată raportului cauzal, în mod
greșit s-a procedat, în cadrul ședinței adunării creditorilor, din 05.02.2019, la votarea planului
sub forma a patru categorii distincte de vot.
De asemenea, la termenul fixat pentru confirmarea planului, judecătorul sindic nu a
constatat că debitorul era decăzut din dreptul de a mai propune, pentru vot, categoria creditorilor
indispensabili și a procedat, în mod eronat, la analiza îndeplinirii condiţiilor de confirmare a
planului, prin raportare la prevederile art. 139 lit. C.
Pentru considerentele expuse, constatând că rezultatul votului din cadrul adunării
creditorilor din 05.02.2019 este lovit de nulitate în condițiile în care debitorul era decăzut din
dreptul de a propune categoria creditorilor indispensabili, în vederea votării planului de
reorganizare, Curtea apreciază că se impune reluarea procedurii de convocare a adunării
creditorilor și de votare a planului în forma sa iniţială, înregistrată la dosarul cauzei la
18.01.2019, creditorul SC „Y.” SRL a cărui înscriere în tabelul preliminar nu a fost contestată,
urmând a figura, în vederea votării planului, în categoria creditorilor chirografari.
În măsura în care, ca urmare a reluării votului, planul este aprobat, judecătorul sindic, în
ședința fixată în vederea confirmării planului va analiza, pe lângă condițiile impuse de art. 139
din Legea insolvenței și aspectul invocat de creditorul apelant, vizând includerea în programul de
plăţi a creanțelor curente și aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr 5/14.01.2019 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Concluzionând, Curtea a admis, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.proc.civ., apelul
formulat de DRFP Iaşi, împotriva sentinței civile nr 370/14.03.2019 pronunţată de Tribunalul
Iaşi - Secția a II-a Civilă de contencios administrativ și fiscal, pe care a anulat-o.

32. Legea nr. 85/2014. Interpretarea și aplicarea art. 102. Dreptul de vot al titularului
unei creanțe sub condiție suspensivă

Cuprins pe materii: Legea insolvenţei

Index alfabetic: Dreptul de vot al titularului unei creanţe suspensive
Temei de drept: art. 102 alin. 5 din Legea nr. 85/2014

Articolul 102 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 stabilește – în termeni imperativi – că:
„Dreptul de vot şi dreptul la distribuţie ale titularilor creanţelor sub condiţie suspensivă la data
deschiderii procedurii, inclusiv ale titularilor creanţelor a căror valorificare este condiţionată
de executarea în prealabil a debitorului principal, se nasc numai după îndeplinirea condiţiei
respective”. Articolul 59 din același act normativ nu are legătură cu cauza, întrucât se referă în
alineatul (5) la persoanele care pot contesta măsurile luate de administratorul judiciar, textul
fiind de strictă interpretare.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 145/25.05.2020

144
 Potrivit art. 5 alin. (1) pct. 19 din Legea nr. 85/2014: „creditor îndreptăţit să participe la
procedură este acel titular al unui drept de creanţă asupra averii debitorului, care a înregistrat o
cerere de înscriere a creanţei, în urma admiterii căreia acesta dobândeşte drepturile şi obligaţiile
reglementate de prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii. Calitatea de creditor încetează
ca urmare a neînscrierii sau a înlăturării din tabelele creditorilor întocmite succesiv în procedură,
precum şi prin închiderea procedurii…”.
Art. 102 alin. (5) din același act normativ stabilește – în termeni imperativi – că: „Dreptul
de vot şi dreptul la distribuţie ale titularilor creanţelor sub condiţie suspensivă la data deschiderii
procedurii, inclusiv ale titularilor creanţelor a căror valorificare este condiţionată de executarea
în prealabil a debitorului principal, se nasc numai după îndeplinirea condiţiei respective”.
În speță, corect a reținut judecătorul sindic că „X” SA a fost înscrisă în tabelul preliminar
al creanţelor întocmit faţă de averea debitorului cu o creanţă în cuantum de 1.946.815,65 lei,
înregistrată sub condiţie suspensivă, astfel încât nu are drept de vot în adunarea creditorilor și –
în consecință – nici calitatea de a ataca hotărârea adunării, atât timp cât art. 48 alin. (7) din Legea
nr. 85/2014 dispune că hotărârea adunării creditorilor poate fi anulată de judecătorul-sindic
pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au
făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor
care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor sau ale căror voturi nu au fost
consemnate în procesul-verbal întocmit.
Curtea observă că art. 59 din același act normativ – invocat de apelantă în prezenta cale
de atac – nu are legătură cu cauza, întrucât se referă în alin. (5) la persoanele care pot contesta
măsurile luate de administratorul judiciar, textul fiind de strictă interpretare.
Nu pot fi primite susținerile potrivit cărora – dobândind calitatea de creditor persoana
poate participa la procedura insolvenţei, iar această participare se materializează prin exprimarea
punctului de vedere în adunarea creditorilor și că respectiva condiţie afectează în concret doar
posibilitatea efectivă de încasare în cazul distribuirilor – întrucât art. 102 alin. (5) citat face
referire expresă la dreptul de vot al titularilor creanţelor sub condiţie suspensivă.

33. Contestație împotriva tabelului definitiv consolidat de creanțe. Solicitarea

acționarilor debitoarei aflate în insolvență de modificare a tabelului. Tabelul definitiv
consolidat de creanțe în sensul înlăturării creditorilor a căror creanțe au fost achitate în
cursul procedurii și a trecerii acționarilor în calitate de creditori

Cuprins pe materii: Insolvenţă

Indice alfabetic: Interpretarea art. 133 din Legea nr. 85/2006
Temei de drept: art. 133 din Legea nr. 85/2006

Din interpretarea art. 133 din Legea 85/2006 rezultă neîndoielnic că dreptul de creanță
al asociaţilor asupra cotei reziduale se naşte doar după închiderea procedurii.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia dreptul de creanţă al asociaţilor
asupra cotei reziduale este afectat doar de o condiție suspensivă și anume de a fi acoperit
integral pasivul debitoarei.
Curtea de apel a reținut că dreptul de creanță al asociaților asupra cotei reziduale este
afectat și de un termen suspensiv reprezentat de închiderea procedurii. Or, în condițiile în care
termenul suspensiv nu s-a împlinit, deoarece nu s-a dispus închiderea procedurii insolventei,
Curtea reține că nu s-a născut nici dreptul de creanță al acționarilor asupra cotei reziduale
astfel încât solicitarea recurentei de a fi modificat tabelul definitiv consolidat de creanțe în
sensul trecerii acționarilor în calitate de creditori nu este întemeiată.

145
 Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 284/22.06.2020

Prin sentinţa nr. 1288/6.11.2019 Tribunalul Iaşi a respins ca nefondată contestația

introdusă de contestatoarea Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului – A.A.A.S.,
împotriva tabelului consolidat de creanţe publicat în BPI nr. 16902/12.09.2019, întocmit de
lichidatorul judiciar X, în calitate de lichidator al debitoarei Y.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin prezenta contestație s-a criticat de către creditoarea A.A.A.S. tabelul definitiv
consolidat de creanțe nr. 34/12.09.2019, publicat în BPI nr. 16902/12.09.2019 sub aspectul
înscrierii creditorilor debitoarei SC „Y” SA, care au fost achitaţi integral și neincluderii
acţionarilor debitoarei, între care se înscrie și contestatoarea.
Conform art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, „după expirarea termenului de depunere a
contestațiilor prevăzut la art. 73 alin. 2 (n.r. împotriva tabelului preliminar de creanţe) și până la
închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestație împotriva trecerii unei creanțe
sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe, în cazul descoperii existenței unui
fals, dol sau unei erori esențiale care au determinat admiterea creanței sau a dreptului de
preferinţă, precum și în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare și până atunci necunoscute.”
Aceste dispoziții legale au fost incidente și în cazul contestațiilor formulate împotriva
tabelului definitiv consolidat de creanțe, întocmit ulterior intrării debitoarei în faliment.
Conform art. 3 pct. 19 din Legea nr. 85/2006, tabelul definitiv consolidat de creanțe va
cuprinde totalitatea creanțelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanțe și cele din
tabelul suplimentar necontestate, precum și cele rezultate în urma soluționării contestațiilor la
tabelul suplimentar. În situația în care s-a dispus intrarea în faliment după confirmarea unui plan
de reorganizare, urmează a se întocmi o variantă actualizată a tabelului definitiv consolidat, în
concordanță cu programul de plată a creanțelor, cuprins în planul de reorganizare și cu deducerea
sumelor achitate pe parcursul desfășurării acestuia.”
Nu a putut fi reţinută teza invocată de către creditoarea contestatoare în sensul că, fiind
îndestulaţi toți creditorii înscrişi la masa credală, ar trebui întocmit un alt tabel definitiv din care
să fie eliminaţi creditorii acoperiţi (toţi) și introduşi acţionarii debitoarei, care ar avea dreptul la
cota reziduală.
Niciun text legal nu permitea o astfel de acţiune, drepturile acţionarilor asupra sumelor de
bani rămase după lichidarea activului debitoarei născându-se după închiderea procedurii.
Acţionarii nu devin creditori în sensul Legii nr. 85/2006 înainte de acest moment, în
procedura insolvenţei și astfel nu obţin dreptul de vota în adunarea creditorilor chestiuni vizând
procedura de insolvenţă.
Conform art. 133 din Legea nr. 85/2006, text legal inclus în Secţiunea 8 Capitolul III din
lege, intitulată „Închiderea procedurii”: „Dacă creanţele au fost complet acoperite prin
distribuirile făcute, judecătorul sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii
falimentului și de radiere a debitorului din registrul în care este înmatriculat:
a) chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în cazul
în care toţi asociaţii persoanei juridice (...) solicită acest lucru în termen de 30 zile de la
notificarea lichidatorului făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în
proprietatea indiviză a asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul
social;
b) în toate celelalte cazuri, procedura se închide numai după lichidarea completă a
activului, eventualele sume reziduale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într-un cont la
dispoziţia asociaţilor (...).”
Cum activul debitoarei a fost lichidat în întregime, a fost aplicabil în cauză art. 133 lit. b,
menționat anterior, prevăzându-se expres de către legiuitor faptul că procedura se închide după
lichidarea completă a activului, sumele de bani disponibile, rămase ca urmare a distribuirii finale
prin care s-au acoperit integral creanţele creditorilor fiind depuse de către lichidator într-un cont
la dispoziţia asociaţilor.

146
 Îndreptăţirea ulterioară a asociaţilor la sumele de bani rămase nu i-ar transforma pe
aceştia în creditori în sensul art. 3 pct. 7 din Legea nr. 85/2006, neavând astfel dreptul ca, în
calitate de asociaţi, să-şi exprime voinţa în Adunarea creditorilor.
Întocmirea unui alt tabel definitiv de creanţe după acoperirea tuturor creanţelor debitoarei
– aşa cum a solicitat contestatoarea – a fost lipsită de temei legal.
Faţă de cele de mai sus, constatând că nu a putut fi primit niciun motiv din cele invocate,
în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2006, contestaţia a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Autoritatea pentru Administrarea Activelor
Statului (AAAS), pentru următoarele motive:
Consideră recurenta că hotărârea atacată este nelegală, instanţa pronunţând această
hotărâre cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.) și, totodată, întrucât hotărârea nu
poate fi atacată cu apel, potrivit legii, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de
art. 304, instanţa putând să analizeze cauza sub toate aspectele (art. 304' C.proc.civ.).
În fapt, prin sentinţa atacată cu recurs de A.A.A.S. s-a dispus respingerea contestaţiei
formulate de instituţia recurentă la tabelul definitiv rectificat. AAAS consideră această sentinţă
nelegală, având în vedere următoarele:
Prin contestaţia formulată, AAAS a arătat ca tabelul contestat nu reflectă în totalitate
realitatea, în condiţiile în care lichidatorul judiciar nu a dat eficiență drepturilor asociaţilor „Y”
SA, în această fază procesuală.
Astfel, așa cum este de notorietate în această procedură a falimentului, toate creanţele
înscrise în tabelul definitiv au fost acoperite, în patrimoniul debitoarei existând în acest moment
sume de bani (conform ultimului raport de activitate).
În această situaţie și având în vedere prevederile art. 133 din Legea nr. 85/2006, aceste
sume se cuvin, la închiderea procedurii insolventei, asociaţilor „Y” SA. Din reglementarea Legii
nr. 85/2006 cu privire la situaţia acţionarilor, rezultă că dreptul la cota reziduală, rămasă după
acoperirea pasivului, este un drept de creanţă, a cărui existență este afectată de o condiţie
suspensivă (respectiv acoperirea integrală a pasivului).
Însa, în situaţia debitorului „Y” SA (în faliment), această condiţie suspensivă s-a
îndeplinit, creanţele datorate fiind achitate, astfel încât, din acest moment, acţionarii nu mai deţin
un drept de creanţă eventual, ci un drept de creanţă propriu-zis (dreptul de a-i fi achitate, la data
închiderii procedurii falimentului, sumele rămase în contul debitoarei). În esenţă, condiţia
suspensivă se transformă, în speţa de față, într-un simplu termen de plată, iar un astfel de termen
nu afectează dreptul la vot în adunarea creditorilor.
Ca atare, și având în vedere situaţia de față, acţionarii au devenit creditori ai debitoarei,
astfel încât aceştia sunt îndreptățiți să participe la procedură, în aceleaşi condiţii prevăzute de art.
14 din Legea nr. 85/2006 pentru creditori și în limita participațiilor acţionarilor la capitalul
social, iar tabelul definitiv al creanţelor ar trebui să reflecte acest aspect.
Ca atare, și în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2006, AAAS consideră că se află în
situaţia unei erori esenţiale a lichidatorului judiciar cu privire la natura dreptului rezidual al
acţionarilor, acesta fiind, în acest moment, și raportat la situaţia punctuală a debitorului „Y” SA,
adevărate drepturi de creanţă, și această calitate trebuie recunoscută.
Singurul motiv pentru care s-ar fi putut justifica această omisiune ar fi fost inexistența
unor sume certe de bani în patrimoniul debitorului, ci doar a unor drepturi eventuale, cum ar fi
creanţe nerecuperate de la terţi, fapt ce ar fi justificat neîndeplinirea condiţiei suspensive de care
a făcut menţiune mai sus.
Însă, așa cum a arătat mai sus, în speţa de față nu este cazul, în contul debitorului
regăsindu-se sume de bani ce vor trebui achitate către acţionari.
În această situaţie, interesul acţionarilor subzistă și în nevoia conservării sumelor din
averea debitoarei, inclusiv prin măsuri de natură a reduce cheltuielile curente de orice natură
(inclusiv onorariile achitate din aceste fonduri), și este inechitabil ca decizia cu privire la aceste
cheltuieli să fie luată nu de către cei direct interesaţi (acţionarii), ci de către persoane ce nu mai
justifică o calitate în condiţiile în care „Y” SA a achitat toate creanţele debitorului.

147
 Luând în considerare aceste aspecte, AAAS arată că, la întocmirea tabelului contestat,
lichidatorul judiciar se afla în eroare în sensul art. 75 din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care
această situaţie rezulta din evidenta eroare de interpretare a prevederilor legale ce reglementează
dreptul rezidual al acţionarilor, în cazul în care debitorul dispune în mod cert de bunuri și sume
de bani în patrimoniu, iar întreaga masă credală este acoperită.
Pe cale de consecinţă, având în vedere cele arătate, solicită admiterea recursului și
modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestaţiei formulate de AAAS.
În soluţionarea recursului, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului
a formulat contestație împotriva Tabelului Consolidat al Creditorilor debitoarei „Y” SA
solicitând modificarea acestui tabel în sensul includerii în tabel a acționarilor debitoarei.
În mod corect judecătorul sindic a apreciat că nu există o dispoziție legală care să permită
introducerea în Tabelul definitiv consolidat al acționarilor în situația în care tot pasivul a fost
achitat, iar în fondul debitoarei au rămas disponibilităţi bănești.
Potrivit art. 133 din Legea nr. 85/2006, intitulat „Închiderea procedurii”: „Dacă creanţele
au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, judecătorul sindic va pronunţa o sentinţă de
închidere a procedurii falimentului și de radiere a debitorului din registrul în care este
înmatriculat:
a) chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în cazul
în care toţi asociaţii persoanei juridice (...) solicită acest lucru în termen de 30 zile de la
notificarea lichidatorului făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în
proprietatea indiviză a asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul
social;
b) în toate celelalte cazuri, procedura se închide numai după lichidarea completă a
activului, eventualele sume reziduale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într-un cont la
dispoziţia asociaţilor (...).”
Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă neîndoielnic că dreptul de creanță al
asociaţilor asupra cotei reziduale se naşte doar după închiderea procedurii.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia dreptul de creanţă al asociaţilor
asupra cotei reziduale este afectat doar de o condiție suspensivă și anume de a fi acoperit integral
pasivul debitoarei. Din dispoziția legală citată anterior, Curtea reține că dreptul de creanță al
asociaților asupra cotei reziduale este afectat și de un termen suspensiv reprezentat de închiderea
procedurii. Or, în condițiile în care termenul suspensiv nu s-a împlinit, deoarece nu s-a dispus
închiderea procedurii insolventei, Curtea reține că nu s-a născut nici dreptul de creanță al
acționarilor asupra cotei reziduale astfel încât solicitarea recurentei de a fi modificat tabelul
definitiv consolidat de creanțe în sensul trecerii acționarilor în calitate de creditori nu este
întemeiată.
Pentru aceste motive, precum și pentru motivele pe larg expuse de judecătorul sindic pe
care instanţa de control judiciar și le însuşeşte fără a se mai impune reiterarea lor, Curtea
constată neîntemeiat recursul, sentinţa atacată fiind menţinută.

34. Legea nr. 85/2014. Conflictul de interese în cadrul comitetului creditorilor.

Inaplicabilitatea art. 51 alin. (1) în situația votului în adunarea creditorilor

Cuprins pe materii: Legea insolvenţei

Index alfabetic: Conflictul de interese în cadrul adunării creditorilor debitoarei
Temei de drept: art. 51 din Legea nr. 85/2014

Legea nr. 85/2014 reglementează – în art. 51 alin. (5) – conflictul de interese în cadrul
comitetului creditorilor. Textul prevede o restrângere a exercițiului dreptului de a vota în cadrul
comitetului creditorilor fiind – pe cale de consecință – unul de strictă interpretare, care nu poate

148
fi aplicat prin analogie dreptului de a vota în adunarea creditorilor. De altminteri, alin. (7) al
art. 51 stabilește și o sancțiune specifică pentru membrul în comitetul creditorilor care votează
repetat în situație de conflict de interese, și anume aceea a înlocuirii.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 374/7.09.2020

Potrivit art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, creditor îndreptăţit să participe la procedură
este acel titular al unui drept de creanţă asupra averii debitorului, care a înregistrat o cerere de
înscriere a creanţei, în urma admiterii căreia acesta dobândeşte drepturile şi obligaţiile
reglementate de prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii. Calitatea de creditor încetează
ca urmare a neînscrierii sau a înlăturării din tabelele creditorilor întocmite succesiv în procedură,
precum şi prin închiderea procedurii; au calitatea de creditor, fără a depune personal declaraţiile
de creanţă, salariaţii debitorului”. Unul dintre cele mai importante drepturi ale creditorului
îndreptățit să participe la procedură este – evident – acela de a vota în adunarea creditorilor.
Actul normativ menționat reglementează – în articolul 51 alin. (5) – conflictul de interese
în cadrul comitetului creditorilor, în următorii termeni: „Dacă un membru al comitetului
creditorilor se află, din cauza interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al
creditorilor participanţi la procedură, acesta se va abţine de la vot, sub sancţiunea anulării
deciziei comitetului creditorilor, dacă fără votul său nu s-ar fi întrunit majoritatea cerută. În astfel
de cazuri, anularea deciziei nu exclude răspunderea creditorului demonstrat a se fi aflat în
conflict de interese, pentru prejudiciile create averii debitorului printr-o asemenea faptă”.
Se observă că textul prevede o restrângere a exercițiului dreptului de a vota în cadrul
comitetului creditorilor fiind – pe cale de consecință – unul de strictă interpretare, care nu poate
fi aplicat prin analogie dreptului de a vota în adunarea creditorilor, astfel cum eronat consideră
apelanta. De altminteri, alin. (7) al art. 51 stabilește și o sancțiune specifică pentru membrul în
comitetul creditorilor care votează repetat în situație de conflict de interese, și anume aceea a
înlocuirii.
Curtea constată că deliberările și votul în adunarea creditorilor se desfășoară potrivit art.
48 din Legea nr. 85/2014, care nu prevede conflictul de interese și obligația de a se abține de la
vot în caz de conflict, astfel încât motivul de nelegalitate a hotărârii atacate nu este întemeiat, art.
48 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 nefiind incident în speță.

35. Certitudinea creanţei există atunci când este constatată printr-un titlu executoriu.
La deschiderea procedurii insolvenţei, existenţa creanţei trebuie să fie neîndoielnică, iar
asupra ei nu trebuie să existe vreun litigiu

Cuprins pe materii: Insolvenţă

Indice alfabetic: Aspecte contradictorii ce deriva din derularea contractului încheiat între
părţi. Lipsa caracterului cert al creanţei.
Temei de drept: art. 5 pct. 29 lit. a din Legea nr. 85/2014

În condiţiile în care creditorul locator a notificat rezilierea contractului de închiriere

debitorului, nu se mai poate discuta de prelungirea tacită a convenţiei de locaţiune. Facturile
opuse de creditor cu privire la contravaloarea chiriei nu pot fi caracterizate că ar dovedi o
creanță certă față de debitor, lucru care nu semnifică girarea ocupării gratuite a bunului
proprietatea creditoarei apelante ci doar că, de la data rezilierii contractului de închiriere, a
dispărut fundamentul contractual al obligaţiilor debitoarei, eventualul drept al creditoarei de a
fi despăgubită putând fi valorificat pe temei extracontractual, fapt juridic licit.

149
 Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 458/7.10.2020

Prin sentinţa civilă nr. 324/ 24.06.2020, Tribunalul Iaşi a respins cererea de obligare a
creditoarei la plata unei cauţiuni. A admis contestația formulată de debitoarea I. SRL. A respins
cererea formulată de creditorul INC având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă a
debitoarei I. SRL. A obligat creditoarea la plata unor cheltuieli de judecată in cuantum de 200 lei
(taxă de timbru).
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt
şi de drept :
„Judecătorul sindic reţine că prin cererea de deschidere a procedurii insolvenţei s-a
invocat neachitarea unor facturi emise in temeiul contractului de închiriere nr.3/06.01.2014
încheiat intre creditorul INC în calitate de locator si debitoarea I. SRL in calitate de locatar,
prelungit prin acte adiţionale până la data de 12.01.2019.
Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin 1 din Legea nr. 85/2014, orice creditor îndreptăţit să
solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în
insolvenţă poate introduce o cerere in care va preciza cuantumul şi temeiul creanţei, existenţa
unui drept de preferinţă, constituit de către debitor sau instituit potrivit legii, existenţa unor
măsuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, declaraţia privind eventuala intenţie de a
participa la reorganizarea debitorului.
Conform art. 5 pct. 20 din lege, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii
se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă,lichidă şi
exigibilă de mai mult de 60 de zile. De asemenea, conform art. 5 pct. 29 din acelaşi act normativ,
insolvenţa este acea stare a patrimoniului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile.
Dispoziţiile menţionate trebuie coroborate cu prevederile art. 66 C.proc.civ., conform
cărora o creanţa certă este aceea a cărei existenţă neîndoielnică rezultă din însuși titlul
executoriu.
Reţine instanţa că până la verificarea condiţiei de stare de insolvenţă a debitorului,
creditorul trebuie în primul rând să probeze anumite condiţii esenţiale privind calitatea creanţei
sale: anume să fie certă, lichidă şi exigibilă mai mult de 60 de zile şi să depăşească valoarea prag
de 40.000 lei. Abia după probarea acestor condiţii, instanţa va verifica, în cererea creditorului,
insolvenţa debitoarei.
Conform art. 5 pct. 29 lit. a din Legea nr. 85/2014 starea de insolventa este prezumata ca
fiind vădita atunci când debitorul lasă sa treacă mai mult de 60 de zile de la scadenta si nu
plăteşte datoria fata de unul sau mai mulţi creditori , de unde rezulta ca obligaţia creditorilor
consta în dovedirea existentei creanţei certe, lichide și exigibile și la neplata ei în termen de 60
de zile de la scadență.
Certitudinea creanţei există atunci când este constatată printr-un titlu executoriu.
Existenţa creanţei trebuie să fie neîndoielnică, iar asupra ei nu trebuie să existe vreun litigiu.
Contractul de închiriere încheiat între creditor in calitate de locator și debitoare în calitate
de locatar are în vedere o suprafaţă de 52 mp birouri din OB 101 si 111 mp hala OB 103, str. X
Iași.
Potrivit art. IV.6 din contract, preţul chiriei este de 4 euro/mp/lună pentru birouri (208
euro/lună) și 2 euro/mp/lună pentru hală (222 euro/lună), adică un total de 430 euro/lună, la care
se adaugă TVA.
Prin actele adiţionale nr. 1/2016, 1/2017, 2/2017 și 1/2018 s-a prelungit durata
contractului până la 12.01.2019, cu modificarea cuantumului chiriei.
În prezenta cauză, creditorul individualizează sumele reclamate către debitor, astfel:
31.520,79 lei contravaloare chirii (facturi emise în perioada 05.10.2018-05.02.2020); 3353,06 lei
- utilităţi, pentru perioada 18.04.2019 – 20.01.2020; 20.947,7 lei penalităţi contractuale calculate
pentru achitarea cu întârziere a chiriei si utilităţilor în perioada martie 2018-30.09.2019.

150
 Cu privire la sumele solicitate, debitoarea a invocat intervenţia compensării, existând
solicitări referitoare la valoarea investiţiilor efectuate de către debitoare in spaţiul închiriat și la
asumarea obligaţiei de achitare a debitelor de către o terţă societate, SC W. SRL. S-au invocat și
o serie de plăţi efectuate de această ultimă societate.
Creditorul nu a făcut nici o referire la aceste susţineri ale debitorului.
Se mai reţine că prin adresa nr. 4017/06.09.2018 creditorul a notificat debitoarei
rezilierea contractului de închiriere nr. 3/06.01.2014 în termen de 15 zile de la primire, cu
obligaţia de achitare a sumei de 24.448,73 lei ( debit si penalităţi). Notificarea a ajuns la
cunoştinţa debitoarei la data de 27.09.2018, sancţiunea rezilierii operând astfel la 12.10.2018.
Cu excepţia unei părţi din penalităţile solicitate, facturile invocate in cerere sunt aferente
perioadei ulterioare rezilierii contractului de închiriere, nefiind astfel sub incidenţa convenţiei
părţilor.
Prin urmare, facturile opuse de creditor cu privire la contravaloarea chiriei în sumă de
31.520,79 lei nu pot fi caracterizate că ar dovedi o creanță certă față de debitor, câtă vreme este
contestată chiar valabilitatea acestora.
Tot sub aspectul întinderii și existenței creanței, nu pot fi ignorate apărările debitoarei,
legate de refuzul de a achita sumele de bani decurgând din aceste facturi, pe considerentul lipsei
unui răspuns din partea creditorului cu privire la derularea contractului de închiriere, relativ la
suprafaţa închiriată, la compensarea sumelor datorate de părţi una alteia și la posibilitatea
achitării datoriilor de către o altă societate pentru debitoare (aceasta din urmă rămânând fără cod
TVA).
Fiind vorba despre aspecte contradictorii ce derivă din derularea contractului de
închiriere amintit, invocate de debitorul I. SRL, analizarea acestor aspecte exced cadrului juridic
ale cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
Prin prerogativele reglementate de lege, judecătorul sindic nu are posibilitatea să
cerceteze în fond dacă actele la care a făcut referire creditorul şi pe care acesta îşi fundamentează
cererea ar îndeplini cerinţele impuse de lege, respectiv caracterul cert, lichid şi exigibil al
creanţei, pentru că acesta nu se poate transforma într-o instanţă de drept comun care să
administreze probe (interogatoriu, expertiză etc., după caz). În astfel de situaţii, este exclus ca
judecătorul sindic să facă o cercetare în fond asupra existenţei şi caracterului creanţei
creditorului.
Această sarcină îi este impusă de lege creditorului, ca o condiţie sine qua non pentru a
putea formula cererea, iar în faţa unei astfel de situaţii judecătorul sindic este îndreptăţit să
respingă cererea de deschidere a procedurii ca nefondată.
Aceasta, deoarece condiţia esenţială impusă de lege pentru a deveni creditor îndreptăţit
este aceea de a face el dovada caracterului cert, lichid şi exigibil al pretinsei sale creanţe, în
sensul art. 662 C.proc.civ., având în acest sens sarcina probei în conformitate cu dispoziţiile art.
249 C.proc.civ.
Atunci când creanţa este contestată, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru a se deschide procedura insolvenţei.
Prin urmare, întreaga sumă de 55.821,55 lei nu are caracter cert şi nu îndeplinește
condiţiile prevăzute de art. 5 pct. 72 din legea insolvenţei cu privire la valoarea prag necesară
deschiderii procedurii.
Constatând astfel caracterul întemeiat al contestaţiei introduse de către debitoare,
judecătorul sindic dispune admiterea acesteia și, în condiţiile art. 72 alin. 4 din Legea nr.
85/2014, respinge cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.
Conform art. 453 alin. 1 C.pr.civ., „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea
părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 453 C.pr.civ., obligă creditoarea la plata
unor cheltuieli de judecată în cuantum de 200 lei (taxă de timbru contestaţie).
Împotriva Sentinţei civile nr. 324/24.06.2020 a formulat apel INC, solicitând admiterea
cererii de declanşare a procedurii insolvenţei şi respingerea contestaţia debitoarei.

151
 În motivare a arătat că prin cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă s-a arătat că
„I.” SRL, figurează în evidenţele contabile ale institutului cu un debit de 55,821,55 lei, din care:
31,520,79 lei c/valoare chirii, 3.353,06 lei utilităţi, iar 20.947,7 lei reprezintă penalităţile
contractuale de întârziere calculate pentru achitarea cu întârziere a chiriei şi utilităţilor în
perioada martie 2018 -30.09.2019.
Apreciază, că debitoarea-contestatoare nu a făcut dovada, susţinerilor sale, privind starea
de solvabilitate.
La data de 06.01.2014, între INC în calitate de locator şi Societatea „I.” SRL – în calitate
de locatar s-a încheiat Contractul de închiriere nr. 3/06.01.2014.
Obiectul contractului prevăzut in art. 2 1-a constituit închirierea unui spaţiu cu suprafaţa
utilă de 51 mp birouri şi 111 mp. hală depozitare, în Obiectivele 101 şi 103 ale INC din Iaşi, str.
X.
Contractul a fost încheiat iniţial pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data de
06.01.2014 fiind prelungit ulterior prin acte adiţionale până la data de 12.01.2019 (Act adiţional
nr. 1/2018).
Debitorul a restituit la data de 01.07.2020, conform procesului-verbal ataşat, o parte din
spaţiul închiriat (suprafaţa de 52 de mp.)
Conform art. 6 din contractul încheiat iniţial, preţul închirierii spaţiului prevăzut în art. 2
din contract, a fost de 4 euro mp/lună pentru birouri şi 2 euro mp/lună pentru hală, plata făcându-
se la cursul oficial de schimb leu/euro, conform art. 9 din contract, adică un total de 1.290
euro/lună, la care se adaugă TVA.
Potrivit prevederilor art. 9 din Contractul de închiriere nr. 3/06.01.2014, societatea „I.”
SRL, trebuia să achite chiria, în termen de 15 zile de la data emiterii facturii, iar neplata chiriei la
termenul stabilit conform contractului atrage dreptul locatorului de a percepe penalităţi de
întârziere potrivit art. 15 din contract, respectiv 0,5% pe zi calculate la valoarea debitului.
Penalităţile se percep începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei şi curg până la
achitarea integrală a debitului, acestea putând depăşi cuantumul debitului.
În aplicarea acestei convenţii, INC a emis facturi, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate
la dosar, în sumă totală de 55.821.55 lei.
Cu privire la creanţa în sumă de 31.520,79 lei c/valoare chirii-facturi aferente lunilor
septembrie 2018 – ianuarie 2020, arată că sunt incidente prevederile art. 1810 Cod civil (1)
conform cărora „Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi
îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o
nouă locațiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.”
Totodată, simpla stipulare în contract a clauzei penale, cumulată cu constatarea că
obligaţia de plată nu a fost îndeplinită la scadenţă, dă naştere unei creanţe certe în patrimoniul
creditoarei.
Cu privire la „valoarea investiţiilor efectuate de către debitoare în spaţiul închiriat”, arată
că, potrivit art. 14 pct. 7 din contractul de închiriere, locatarul are obligaţia „să execute amenajări
şi îmbunătăţiri ale spaţiului închiriat numai cu acordul locatorului, pe propria cheltuială şi fără a
pretinde de la locator contravaloarea acestora.”
Prin urmare, în derularea contractului nu există „aspecte contradictorii”, părţile
contractante nu au fost înlocuite, contractul s-a derulat între INC şi „I.” SRL, aşa cum rezultă din
actele aflate la dosarul cauzei.
Prin urmare, creanţa INC este certă, lichidă şi exigibilă.
Caracterul cert al creanţei, astfel cum acesta este definit de dispoziţiile art. 662 alin. 2 din
Codul de procedură civilă, reiese din chiar cuprinsul contractului şi a documentelor justificative
depuse în susţinerea cererii.
Creanţa este lichidă, rezultând din documentele justificate ataşate cererii.
Creanţa este exigibilă întrucât scadenţa acesteia s-a împlinit.
Conform contractului de închiriere, locatarul s-a obligat să achite chiria în termen de 15
zile de la emiterea facturii. Neplata chiriei la termenul stabilit, atrage dreptul locatorului de a
percepe penalităţi de întârziere potrivit art. 15 din contract, calculate la valoarea debitului.

152
 Prin urmare sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 pct. 20, 21 si 72 din Legea nr.
85/2014, iar INC este îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei pentru creanţa
certă, lichidă, şi care este exigibilă (scadentă) de mai mult de 60 de zile.
Intimata „I.” SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menţinerea
soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică și legală.
În motivarea a arătat că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca apelanta-reclamantă
nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale pentru a se deschide
procedura insolventei.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile apelate, prin prisma criticilor
formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea de Apel a reţinut caracterul neîntemeiat al
apelului.
În mod corect a concluzionat judecătorul-sindic că nu este certă, lichidă şi exigibilă şi
mai mare de 40.000 de lei creanţa pretinsă de INC în principal pentru că se pretinde plata unor
facturi aferente perioadei ulterioare rezilierii contractului de închiriere, 12.10.2018, nefiind astfel
sub incidenţa convenţiei părţilor.
Este exclusă incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1810 din Codul civil privind tacita
relocaţiune pentru că, odată de creditorul locator a notificat rezilierea contractului de închiriere
debitorului, conform adresei nr. 4017/06.09.2018 tocmai pentru neîndeplinirea obligaţiilor,
ipoteza legiuitorului – „după expirarea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi
îndeplinească obligaţiile, fără vreo împotrivire din partea locatorului (…)” – nu se regăseşte. În
alte cuvinte odată ce, înainte de expirarea termenului contractual, debitorul nu şi-a îndeplinit
obligaţiile şi creditorul l-a notificat cu privire la rezilierea contractului, nu se mai poate discuta
de prelungirea tacită a convenţiei de locaţiune.
Prin urmare, facturile opuse de creditor cu privire la contravaloarea chiriei în sumă de
31.520,79 lei nu pot fi caracterizate că ar dovedi o creanță certă față de debitor, astfel cum corect
a reţinut judecătorul sindic. Este evident că o astfel de concluzie nu semnifică girarea ocupării
gratuite a bunului proprietatea creditoarei apelante ci doar că, de la data rezilierii contractului de
închiriere, a dispărut fundamentul contractual al obligaţiilor debitoarei, eventual drept al
creditoarei de a fi despăgubită putând fi valorificat pe temei extracontractual, fapt juridic licit.
În privinţa caracterului cert şi lichid al creanţei, în mod just a reţinut judecătorul sindic
că, fiind vorba despre pretenţii reciproce ale părţilor derivând din fapte extracontractuale –
compensări de creanţă, îmbogăţire fără justă cauză etc. – aspecte intervenite pe parcursul
derulării contractului şi/sau ulterior invocate de debitorul „I.” SRL, analiza lor excede cadrului
juridic ale cererii de deschidere a procedurii insolventei.
În consecinţă, în condiţiile în care, prin coroborarea dispoziţiilor art. 662 din C.proc.civ.
cu art. 5 pct. 72 din Legea insolvenţei rezultă că nu are caracter cert şi nu îndeplinește condiţiile
prevăzute cu privire la valoarea prag necesară deschiderii procedurii creanţa pretinsă, în mod
corect s-a dispus admiterea contestaţiei debitorului si, in condiţiile art. 72 alin. 4 din Legea nr.
85/2014, s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.
Pentru considerentele expuse, Curtea de Apel a respins apelul promovat.

III.3. Probleme de drept în materia legii societăților

36. Hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare. Interpretarea și aplicarea art.
207 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990. Corelația cu art. 131 din Legea nr. 85/2014

Cuprins pe materii: Legea insolvenţei

Index alfabetic: Executarea obligaţiilor rezultând dintr-o promisiune bilaterală de
vânzare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii
Temei de drept: art. 131 din Legea nr. 85/2014

153
 Pârâta se află în procedura insolvenței, instanța fiind ținută să se refere și la prevederile
actului normativ aplicabil acestei proceduri speciale.
Actele invocate de reclamant în susţinerea cererii nu au natura unei promisiuni de
vânzare cumpărare și că dispozițiile art. 207 alin. (2) litera b) din Legea societăților nu pot
constitui fundamentul legal pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-
cumpărare.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 277/6.07.2020

Instanța de prim control judiciar notează că reclamantul X. a chemat în judecată pârâta

„Y” SRL, prin administrator judiciar, solicitând să se pronunțe o hotărâre judecătorească care să
țină loc de act autentic translativ de proprietate cu privire la terenul cu număr cadastral 4394,
având suprafaţa de cca. 400 mp, situat în municipiul Iaşi, precum şi cu privire la construcțiile
amplasate pe acest teren.
În drept, el a invocat prevederile art. 207 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu
care: „Capitalul social mai poate fi redus, atunci când reducerea nu este motivată de pierderi,
prin: (…) b) restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială”.
Curtea reține că este nefondată susținerea că tribunalul nu a analizat cererea cu care a fost
învestit, în limitele acesteia, şi că a pronunţat hotărârea pe baza unor prevederi legale străine de
obiectul acţiunii sau că motivele sunt inadecvate obiectului concret al acţiunii.
Este de principiu, astfel cum prevede art. 22 C.proc.civ. – cu denumirea marginală „Rolul
judecătorului în aflarea adevărului” – că: „(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică
a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz
judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (5) Cu toate
acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în
virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit
calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă
astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora”.
Curtea constată că pârâta se află în procedura insolvenței și că tribunalul era ținut să se
refere și la prevederile actului normativ aplicabil acestei proceduri speciale.
Legea nr. 85/2014 stabilește – în art. 131 – că: „(1) Obligaţiile rezultând dintr-o
promisiune bilaterală de vânzare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care
promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar la cererea promitentului-cumpărător, dacă: a) preţul contractual a
fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-
cumpărător; b) preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului; c) bunul nu are o importanţă
determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare; d) în cazul imobilelor, promisiunile sunt
notate în Cartea funciară”.
Astfel cum prevede art. 342 din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile acestei legi speciale se
completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale
Codului civil.
Curtea de apel notează și că potrivit art. 1669 C.civ.: „(1) Când una dintre părțile care au
încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis,
cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte
condiții de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la
data la care contractul trebuia încheiat. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod
corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz.”
În acord cu cele statuate de tribunal, curtea observă că actele invocate de reclamant în
susţinerea cererii nu au natura unei promisiuni de vânzare cumpărare și că dispozițiile art. 207

154
alin. (2) lit. b) din Legea societăților nu pot constitui fundamentul legal pentru pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Instanța de apel constată că împrejurarea că numai dintr-o eroare (cum pretinde
apelantul-reclamant), în conţinutul Hotărârii nr. 1/19 ianuarie 2015 a adunării generale a
asociaţilor societăţii comerciale „Y” SRL s-au făcut menţiuni explicite doar cu privire la
construcţia C1 – nu și referitor la construcția C2 – nu semnifică revenirea acesteia din urmă în
patrimoniul lui X prin efectul Hotărârii în discuție.
Este anodin dacă în protocolul de predare-primire din 15.05.2015 suprafaţa construită a
clădirii preluate de el (162,96 mp) corespunde ambelor construcţii – C1 şi C2 – atâta vreme cât
Hotărârea nr. 1/19 ianuarie 2015 a adunării generale a asociaţilor societăţii „Y” SRL a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, nr. 904/18.02.2015, a fost modificat
actul constitutiv al societății şi au fost făcute menţiunile corespunzătoare la Oficiul Registrului
Comerţului, opozabilitatea față de terți a dreptului de proprietate fiind limitată la bunurile arătate
în hotărârea publicată.
De altminteri, dacă – așa cum susține apelantul – s-ar fi transferat dreptul de proprietate
și asupra clădirii C2, acțiunea de față ar fi apărut lipsită de interes.
Curtea apreciază că, în pofida celor invocate de reclamant, acesta nu este deţinătorul unui
„bun”, în înțelesul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, astfel încât statul nu este ținut a-i asigura mijlocul procedural pentru recunoașterea
dreptului de proprietate pe care îl pretinde.
În dezacord cu cele susținute în calea de atac, nu reglementarea situaţiei deduse judecăţii
lipsește, ci lipsește îndreptățirea reclamantului la a obține – pe o cale care tinde să eludeze
procedura insolvenței în care se află pârâta – bunul care formează obiectul litigiului.

III.4. Probleme speciale de procedură în materie comercială

37. Prescripția dreptului material la acțiune. Întreruperea cursului prescripției prin

plata facturilor emise de creditor. Rezoluțiunea unilaterală a contractului. Efecte asupra
recunoașterii și întreruperii cursului prescripției materiale a dreptului la acțiune. Aspectul
pozitiv al autorității de lucru judecat

Cuprins pe materii: Drept comercial. Drept procesual civil. Prescripția dreptului

material la acțiune. Prezumția de lucru judecat
Indice alfabetic: Întreruperea prescripției; prezumția de lucru judecat
Temei de drept: art. 2523 și 2524 alin. (1) Cod civil; art. 431 alin. 1 și 2, art. 435
C.proc.civ.

Autoritatea de lucru judecat, efect procesual al hotărârii judecătorești, este reglementată

de art. 431 alin. 2 din Codul de procedură civilă ca o prezumție legală și de art. 431 alin. 1
C.proc.civ. ca o excepție de fond, peremptorie și absolută.
Autoritatea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat
procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea
judecătorească rămasă definitivă într-o nouă judecată, fără ca partea adversă ori instanța să
mai poată lua în discuție existența dreptului, dar și un aspect negativ pentru partea care a
pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces.
Aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat intervine în acele situații în care, precum
în cauza de faţă, este există identitate de părți, nu este identitate de obiect și de cauză și
presupune că ceea ce a statuat instanța de judecată să nu poată fi contrazis într-un litigiu
ulterior, dând astfel eficiență principiul securității raporturilor juridice.

155
 Conform dispoziţiilor art. 435 C.proc.civ. hotărârea judecătorească este obligatorie faţă
de părţi şi faţă de succesorii acestora şi este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât
aceasta nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.
Dând eficienţă autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală, Curtea reţine că
beneficiază de autoritate de lucru judecat cele reţinute printr-o sentință anterioară referitoare la
îndreptăţirea apelantei de a i se achita contravaloarea lucrărilor pretins a fi fost executate în
baza unui contractul de antrepriză.
Odată ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că a operat rezoluţiunea unilaterală a
unui contract, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale din culpa apelantei-reclamante,
este inadmisibil a se reţine că plăţile ce au fost efectuate de pârâta-intimată, cu titlu de avans, ar
valida de fapt recunoaşterea obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin acelaşi contract şi, implicit,
recunoașterea executării obligaţiilor apelantei-reclamante.

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 121/12.03.2020

Prin sentinţa civilă nr. 700/10.05.2019 Tribunalul Iaşi a respins ca nefondată excepţia de
autoritate de lucru judecat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de
pârâtă şi, în consecinţă, a respins – pentru prescripţia dreptului material la acţiune – cererea de
chemare în judecată formulată de reclamanta „AB” SNC, prin lichidator „RL” SPRL, în
contradictoriu cu pârâta „CU” SA, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele sentinței se reține, cu privire la excepția de autoritate de lucru judecat,
faptul că este nefondată. Corect susține reclamanta că nu sunt îndeplinite condițiile art. 431
C.proc.civ. Condiția identității de obiect dintre cauza soluționată prin sentinţa civilă nr. 262/2017
pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. XX5/1285/2016/a1 și cauza de față nu
este îndeplinită pentru că pretenția de plată a sumelor solicitate în această cauză nu se regăsește
în obiectul cererii procesului anterior din dosarul nr. XX5/1285/2016/a1.
A apreciat instanța de fond că este fondată excepția de prescripție a dreptului material la
acțiune, pentru următoarele motive. Prin acțiune, reclamanta pretinde plata unor sume ce
reprezintă cost al lucrărilor executate în perioada decembrie 2014 - aprilie 2015, în temeiul
contractului dintre părți, lucrări pentru care nu s-au emis facturi din culpa pârâtei.
Potrivit art. 2524 alin. (1) C.civ.; ,,Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul
obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația
devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute”, iar potrivit art. 2523 C.civ. „prescripția
începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări,
trebuia să cunoască nașterea lui”.
Pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe dispozițiile Contractului de subantrepriză nr.
2612/22.12.2014. Determinarea scadenței obligației de plată atribuite prin acțiune pârâtei nu se
poate realiza în condiţiile convenite prin art. 7 din contract pentru că în privința lucrărilor al
căror cost se solicită nu a fost întocmită o situație de lucrări şi nu au fost emise facturi.
Raportat la regula generală înscrisă în art. 2523 C.civ., termenul de prescripție de 3 ani
pentru promovarea acestei acțiuni curge de la data la care reclamanta, titular al dreptului la
acțiune, a cunoscut despre nașterea acestui drept, moment ce se identifică cu data la care lucrările
executate în temeiul contractului au fost finalizate, anume ultima zi a lunii aprilie 2015, pentru că
prin cererea de chemare în judecată chiar reclamanta susține că lucrările au fost executate în
perioada decembrie 2014 - aprilie 2015. Cu începere de la finalul lunii aprilie 2015, reclamanta
avea deschisă calea acțiunii în justiție pentru recuperarea sumelor pretinse în speță, inclusiv
pentru ipoteza susținută potrivit căreia nu au fost emise facturi pentru că pârâta ar fi refuzat fără
temei întocmirea unei situații de lucrări.
Susținerea reclamantei din cererea de chemare în judecată conform căreia, la data de
20.05.2015, a dorit emiterea facturii pentru contravaloarea lucrărilor de restaurare pictură murală
nu are nicio relevanță în privința începutului cursului prescripției dreptului material la acțiune.
Nu s-a probat niciun demers al reclamantei datând din 20.05.2015, de altfel nici nu este indicat

156
un astfel de demers, sintagma „am dorit emiterea facturii”, demonstrând că actul de emitere a
facturii a rămas la stadiul de intenție a reclamantei. Prin urmare, este nefondată apărarea
reclamantei conform căreia cursul prescripției a început să curgă de la această dată, 20.05.2015.
Nu s-a probat nici faptul că la această dată pârâta ar fi încasat costul lucrărilor de la
beneficiar, aspect de altfel fără relevanță, întrucât în relațiile dintre părți termenul de prescripție
curge de la data la care reclamanta a cunoscut despre nașterea dreptului la acțiune, nefiind
condiţionat de plata costului lucrării de către beneficiar.
Ca urmare, stabilind că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să
curgă la data finalizării lucrărilor, sfârșitul lunii aprilie 2015, rezultă că termenul de prescripție a
dreptului material la acțiune s-a împlinit 3 ani mai târziu, adică la 2.05.2018.
Prin urmare, susţinerile reclamantei potrivit cu care cursul termenului de prescripție ar fi
început la data de 20.05.2015 sunt nefondate, ceea ce impune şi înlăturarea apărării potrivit cu
care termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt la data de 15.05.2018 prin notificarea transmisă
pârâtei. Câtă vreme data de 15.05.2018 se situează ulterior datei la care tribunalul a stabilit că s-a
împlinit termenul de prescripție pentru dreptul material la acţiune, demersul reclamantei de a
notifica pe pârâtă la această dată nu are aptitudinea de a întrerupe cursul prescripției deja
împlinite şi nici de a atrage consecinţele prevăzute de dispoziţiile art. 2540 C.civ.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel principal „AB” SNC, solicitând admiterea
apelului şi anularea în parte a sentinţei civile nr. 700/2019, respectiv doar în ceea ce priveşte
soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi trimiterea cauzei spre
rejudecare primei instanţe.
În motivare, apelanta a arătat că în mod eronat a reţinut instanţa de fond ca moment de
început al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, ultima zi a lunii aprilie 2015 pornind
de la premisa că a susţinut că a executat lucrările de restaurare pictură murală, ce fac obiectul
contractului subantrepriză nr. xxxx/22.12.2004, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2015, fără a
corobora această afirmaţie cu probele existente la dosarul cauzei.
În acest context, subliniază că, după cum reiese inclusiv din înscrisurile depuse în
probaţiune (în special jurnalul de şantier şi fişele zilnice semnate de lucrători) în calitate de
executant şi AB, în calitate de specialist atestat, cu ajutorul angajaţilor aflaţi în subordine, au
executat aceste lucrări până în luna august 2015, fiind vorba pur şi simplu de o eroare materială
strecurată în cuprinsul acţiunii introductive.
Arată că Jurnalul de şantier „Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi” din Iaşi, februarie –august
2015, depus la dosar împreună cu cererea de chemare în judecată, cuprinde toate lucrările
efectuate sub supervizarea sa, de angajaţi proprii sau angajaţi ai SC „CU” SA, până în data de 4
iulie 2015 inclusiv.
De asemenea, fişele zilnice de lucru, scrise şi semnate de fiecare din lucrători, conţin
consemnări ale lucrătorilor din perioada 06.03.2015-23.07.2015, în această ultimă zi fiind
efectuate de către dl. A T, lucrări asupra „turlă naos”, constând în „aplicat frescă, sclivisit,
fereastră est”, iar de DV, lucrări la „turlă naos”, constând în „sclivisire, aplicare mortar”.
Precizează că atât IT-E, cât şi IŞO au fost angajaţi ai apelantei pe toată durata executării
lucrărilor la Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din laşi, raporturile contractuale de muncă derulându-se
cu aceştia până la data de 27.04.2017.
Mai mult, în cuprinsul notificării comunicate pârâtei s-a menţionat, conform stării de fapt
reale, că lucrările au fost efectuate în perioada decembrie 2014 - august 2015.
Motivul pentru care instanţa s-a raportat la data de 20.05.2015, ca moment al începerii
termenului de prescripţie de 3 ani, a constat în aceea că, în cursul lunii mai 2015, pârâta a
întocmit o situaţie de lucrări, avizată de AB în calitate de specialist atestat și autorizat, în baza
căreia a încasat de la Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Iași suma de 500.947,24 lei, reprezentând
contravaloarea lucrărilor de restaurare pictură murală efectuate de subscris până la acea dată.
Această situaţie de lucrări a fost depusă în probaţiune de apelantă, însă a fost ignorată de
instanţa de fond în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Data de 20.05.2015 reprezintă data la care apelanta a luat cunoştinţă de încasarea de către
pârâtă, de la beneficiar, a contravalorii lucrărilor contractate, conform contractului de execuţie

157
lucrări nr. xxxx/15.12.2014 şi, odată încasat întregul preţ contractual de către pârâtă, s-a născut
în sarcina acesteia obligaţia de a-i achita apelantei partea cuvenită pentru executarea lucrărilor de
restaurare a părţii din Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din laşi, angajate prin contractul de
subantrepriză.
Raportat la această stare de fapt şi la dispoziţiile art. 2524 alin. (1) C.civ. apreciază că
termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 20.05.2015.
Cu toate acestea, raportat la finalizarea acestor lucrări - luna iulie 2015, dată care rezultă
din jurnalul de şantier şi fişele zilnice ale lucrătorilor – se constată că cererea a fost formulată
înăuntrul termenului de prescripţie, care ar fi început să curgă, în acest caz, chiar mai târziu,
respectiv în 24.07.2015.
Tribunalul Iaşi a înlăturat în mod nelegal şi netemeinic apărările apelantei referitoare la
întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, însă din probatoriul administrat în
faţa primei instanţe rezultă un cu totul alt moment de la care a început să curgă prescripţia în
sensul că la data de 26.05.2015 a fost emisă de apelantă şi acceptată de pârâtă factura seria ANM
nr. 002/26.05.2015, pentru suma de 70.000 lei (56.451,62 lei + TVA 13.548.38 lei), reprezentând
contravaloare parţială a lucrărilor de restaurare pictură la Mănăstirea „Trei Ierarhi”. Conform
acestei facturi a fost stornat avansul achitat de pârâtă conform facturilor nr. 42/26.12.2014,
respectiv nr. 46/31.03.2015, în sumă de 60.000 lei (48.387,10 lei + TVA 11.612,90 lei),
rămânând un rest de plată de 10.000 lei (8.064,52 lei + TVA 1.935,48 lei), care a fost plătit
apelantei prin ordinul de plată nr. 372/26.05.2015, după cum însăşi pârâta recunoaşte prin
întâmpinare.
De la data de 26.05.2015 pârâta a recunoscut practic că pentru executarea lucrărilor de
restaurare până la acel moment, apelanta a era îndreptăţită la cel puţin la suma de 70.000 lei, din
care îi fuseseră achitaţi, în avans, 60.000 lei, iar restul de 10.000 lei încasându-i la data emiterii
acestei ultime facturi.
Prin urmare, în măsura în care instanţa de apel ar avea în vedere, ca dată a începerii
prescripţiei, data de 20.05.2015, solicită a se constata că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2537
pct. 1 C.civ. termenul de prescripţie s-a întrerupt la data de 26.05.2015, de la acea dată începând
să curgă un nou termen de 3 ani, potrivit art. 2541 alin. (l)-(3) C.civ.
Suplimentar şi independent de această cauză de întrerupere a prescripţiei, prin notificarea
emisă la data de 15.05.2018 către pârâtă, a solicitat acesteia executarea obligaţiei de plată, astfel
că termenul de prescripţie a fost întrerupt din nou, în conformitate cu dispoziţiile art. 2537 pct. 4
C.civ.
Prin această notificare, pârâta a fost pusă în întârziere cu privire la executarea acestei
obligaţii, în sensul art. 1522 alin. (1) C.civ., astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 2540 C.civ.,
potrivit cărora punerea în întârziere întrerupe cursul prescripţiei dacă cererea de chemare în
judecată este introdusă în interiorul unui termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, condiţie
îndeplinită, întrucât prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 12.09.2018.
Concluzionează că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţelor
de judecată înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege, motiv pentru care se
impunea respingerea de Tribunalul Iaşi, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
„CU” SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de „AB”
SNC şi menţinerea sentinţa instanţei de fond cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei
prescripţiei ca legală şi temeinică. A formulat apel incident, solicitând anularea în tot a sentinţei
civile nr. 700/2019, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.
În motivarea întâmpinării, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a solicita
obligarea „CU” SA la plata sumei de 500.947,24 lei reprezentând contravaloarea/preţul lucrărilor
de restaurare şi conservare pictură murală de la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, cuvenit
acesteia în baza contractului de subantrepriză nr. xxxx/22.12.2004 arată că din cuprinsul
„Jurnalului de şantier Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, jud. Iaşi” reiese că în data de
04.07.2015 au lucrat următoarele patru persoane: BD, BL, IŞ, IT, aceste persoane erau angajaţi
ai SC „CU” SA în perioada respectivă, context în care nu poate fi primită susţinerea apelantei că
aceasta – sau implicit angajaţii săi – ar fi lucrat până în data de 04.07.2015 inclusiv.

158
 Din fişele zilnice de lucru din perioada 06.03.2015 - 23.07.2015 reiese că lucrările ar fi
fost efectuate de AT și de DV, persoane care erau angajaţi ai „CU” SA în perioada respectivă
astfel încât nici din această perspectivă nu poate fi primită susţinerea apelantei potrivit căreia ar
fi lucrat până în data de 23.07.2015 inclusiv.
Apelanta afirmă în plus că IŞ şi IT ar fi fost de fapt angajaţi ai „AB” SNC pe durata
executării lucrărilor la Biserica Mănăstirii „Trei Ierarhi” din Iaşi şi pentru a dovedi acesta
susţinere, depune la dosar adeverinţe emise de „AB” SNC.
Contrar susţinerilor apelantei, atât ITE, cât şi IŞO au fost angajaţi cu contract de muncă
de „CU” SA, reiese din contractele individuale de muncă precum şi extrase Revisal; or, în
contextul în care raporturile de muncă se dovedesc cu contracte de muncă şi nu cu adeverinţe
întocmite în mod evident pro causa solicită a se reţine că apelanţii din prezenta cauză nu au
dovedit o dată de începere a prescripţiei ulterioară celei reţinute de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte alegaţiile apelantei în sensul că termenul de prescripţie ar fi fost
întrerupt prin plata efectuată de „CU” SA, în data de 26.05.2015, solicită să fie respinse
argumentând că, în derularea contractului de subantrepriză nr. xxxx/22.12.2004, debitoarea
„AB” SNC a procedat la emiterea unui număr de trei facturi pentru lucrările pe care aceasta a
pretins că le-a executat: ff nr. 42/26.12.2014 în valoare de 50.012,92 lei reprezentând avans
lucrări restaurare pictură la Biserica „Trei Ierarhi Iaşi”; ff. nr. 46/31.03.2016 în valoare de 10.000
lei reprezentând avans lucrări restaurare pictură murală la Biserica „Trei Ierarhi” Iaşi; ff.
2/26.05.2015 în valoare de 69.999,98 lei din care a fost stornată valoarea lucrărilor achitate cu
titlul de avans în cuantum total de 60.000 lei, rămânând o diferenţă în cuantum total de 10.000
lei.
Contrar celor susţinute de apelantă, sumele achitate de „CU” SA au fost achitate cu titlu
de avans şi, în al doilea rând, acestea nu pot avea semnificaţia unei recunoaşteri a dreptului a
cărui acţiune se prescrie.
Astfel, având în vedere că recunoaşterea semnifică părăsirea de către subiectul pasiv a
poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv corelativ, pentru ca recunoaşterea să aibă
efect întreruptiv trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă şi bineînţeles făcută în
termenul de prescripţie, indiferent dacă este expresă ori, după caz, tacită. Or, în contextul în care
sumele au fost achitate cu titlu de avans nu se poate considera că reprezintă o recunoaştere a
executării lucrărilor de restaurare.
Mai mult decât atât, esenţial în analizarea acestui aspect este faptul că aceste sume au
făcut obiectul dosarul nr. XX5/1285/2016/al, în cadrul căruia „CU” SA a solicitat înscrierea în
tabelul de creanţe al „AB” SNC, solicitând restituirea acestei sume.
Tribunalul Specializat Cluj a admis definitiv cererea formulată, reţinând că creditoarea
(„CU” SA) este îndreptăţită la repunerea în situaţia anterioară, respectiv la restituirea sumelor
achitate cu titlul de preţ şi a penalităţilor de întârziere aferente neexecutării de către debitoare.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei potrivit căreia ar fi avut loc o întrerupere a
cursului prescripţiei, prin notificarea din 15.05.2018, subliniază că reclamanta a susţinut în
cuprinsul cererii de chemare în judecată că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract în
luna aprilie 2015, orice drept de creanţă izvorât din acest contract putând fi astfel valorificat până
în aprilie 2018, astfel cum în mod temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond.
În cuprinsul apelului, apelanta revine asupra acestei alegaţii şi susţine că, de fapt, şi-ar fi
îndeplinit obligaţiile în iulie 2015, aspect nedovedit. Or, prin raportare la data de aprilie 2018,
notificarea din 15.05.2018 nu produce efecte întreruptive de prescripţie, fiind emisă ulterior
împlinirii termenului de prescripţie.
Cu privire la apelul incident formulat solicită anularea în parte a sentinței civile nr.
700/2019 în ceea ce priveşte soluţia pronunţată prin considerente asupra excepţiei autorităţii de
lucru judecat. În cuprinsul sentinţei nr. 262/2017 a Tribunalului Specializat Cluj instanţa a
analizat în concret starea de fapt expusă şi, mai mult, a reţinut că din adresa emisă de
beneficiarul lucrărilor reiese că debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul
de subantrepriză. Mai reţine judecătorul sindic faptul că executarea lucrărilor, fiind susţinută de
administratorul judiciar, acesta era ţinut a face dovada executării şi predării lucrărilor potrivit

159
înţelegerii părţilor, prin depunerea procesului-verbal de recepţie sau prin orice alt mijloc de
probă.
„AB” SNC a formulat întâmpinare la apelul incident solicitând respingerea acestuia ca
nefondat şi menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat ca fiind
temeinică şi legală. Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă prin sentinţa apelată, în speţă
nu sunt îndeplinite condiţiile art. 431 C.proc.civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat,
între dosarul nr. XX5/1285/2016/al şi cauza dedusă judecăţii nu există această triplă identitate,
doar părţile fiind aceleaşi („AB” SNC şi „CU” SA), obiectul dosarului nr. XX5/1285/2016/al
este reprezentat de contestaţia apelantei-pârâte împotriva tabelului preliminar de creanţe, în
cadrul procedurii insolvenţei, iar prezenta cauză are ca obiect pretenţii – obligarea la plata
preţului/contravalorii lucrărilor de restaurare şi conservare pictură murală efectuate de apelantă
la Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi, respectiv tragerea la răspundere contractuală a apelantei-
pârâte pentru neîndeplinirea acestei obligaţii de plată.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile apelate, prin prisma criticilor
formulate, a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente. Curtea de Apel reţine că
apelul principal este neîntemeiat, soluţia instanţei de fond referitoare la excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune fiind legală şi temeinică.
Nu reiese din probele administrate că apelanta-reclamantă ar fi prestat activităţi specifice
în executarea obligaţiilor asumate, conform contractului de subantrepriză nr. xxxx/22.12.2004,
ulterior datei reţinute de instanţa de fond, anume finalul lunii aprilie 2015, astfel cum fără temei
pretinde aceasta.
Pe de altă parte, din conţinutul contractelor individuale de muncă, din extrasele Revisal
depuse la dosarul instanţei de apel de intimată reiese că numiţii IT, IS, BD, BL, respectiv AT şi
DV au fost angajaţi ai „CU” SA în perioada în care se pretinde că ar fi efectuat lucrările la
Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi”, mai-august 2015, iar apelanta nu a administrat probe
concludente care să susţină că cel puţin IT şi IŞ ar fi efectuat lucrări sub coordonarea sa în
perioada ulterioară lunii aprilie 2015.
În consecinţă, reţinând că în mod corect a reţinut instanţa de fond data de început a
cursului prescripţiei extinctive ca fiind sfârşitul lunii aprilie 2015, Curtea notează că în mod
corect s-a concluzionat că s-a împlinit anterior datei de înregistrare a acţiunii de faţă la
Tribunalul Specializat Cluj.
Cu privire la situaţiile de întrerupere a cursului acestui termen, apelanta a pretins că
termenul a fost întrerupt la data de 26.05.2015 prin efectuarea plăţii de 10.000 lei conform
ordinului de plată nr. 372, că la data de 15.05.2018, că a notificat intimata cu privire la
executarea obligației de plată, astfel că raportat la art. 2540 C.civ. cererea de chemare în judecată
a fost înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj la data de 12.09.2018, în termenul prevăzut de
lege.
Curtea de Apel reţine că nu a operat întreruperea cursului termenului prescripţiei
extinctive pentru că nici plata efectuată de intimată la data de 26.05.2015 şi nicio altă plată a
acesteia nu a avut semnificaţia recunoaşterii datoriei, cum fără temei susţine apelanta-
reclamantă.
Considerentele instanţei de fond se impun fi corectate în sensul că, astfel cum în mod
temeinic învederează intimata, se impunea ca instanţa de fond să dea eficienţă prezumției de
lucru judecat a sentinţei nr. 262/2017 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.
XX5/1285/2016/a1, în sensul prevederilor art. 431 alin. 2 din C.proc.civ.
Autoritatea de lucru judecat, efect procesual al hotărârii judecătorești, este reglementată
de art. 431 alin. 2 din C.proc.civ. ca o prezumție legală și de art. 431 alin. 1 din C.proc.civ. ca o
excepție de fond, peremptorie și absolută.
Autoritatea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat
procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea
judecătorească rămasă definitivă într-o nouă judecată, fără ca partea adversă ori instanța să mai
poată lua în discuție existența dreptului, dar și un aspect negativ pentru partea care a pierdut
procesul, întrucât nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces.

160
 Aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat intervine în acele situații în care, precum
în cauza de faţă, este există identitate de părți, nu este identitate de obiect și de cauză, și
presupune că ceea ce a statuat instanța de judecată să nu poată fi contrazis într-un litigiu ulterior,
dând astfel eficiență principiul securității raporturilor juridice.
Conform dispoziţiilor art. 435 din C.proc.civ. hotărârea judecătorească este obligatorie
faţă de părţi şi faţă de succesorii acestora şi este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât
aceasta nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.
Dând eficienţă autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală, Curtea reţine că
beneficiază de autoritate de lucru judecat cele reţinute prin sentinţa nr. 262/2017 pronunţată de
Tribunalul Cluj în dosarul nr. XX5/1285/2016/a1 referitoare la îndreptăţirea apelantei de a i se
achita contravaloarea lucrărilor pretins a fi fost executate în baza contractului de antrepriză nr.
xxxx/22.12.2004.
Astfel, în soluţionarea contestaţiei la tabelul preliminar de creanţe al debitoarei „AB”
SNC judecătorul-sindic a reţinut că a operat rezoluţiunea unilaterală a contractului, din inițiativa
creditoarei pârâte din acest dosar, aceasta fiind îndreptăţită, ca efect al repunerii în situaţia
anterioară, la restituirea sumelor achitate cu titlu de preţ şi a penalităţilor de întârziere aferente
neexecutării.
A argumentat judecătorul-sindic, în esență, că nu se poate reţine că prin plata facturilor
creditoarea a recunoscut executarea lucrărilor, că plata poate contura doar o prezumţie simplă,
însă reţinând că primele două rate au constituit avans, iar pentru diferenţă termenul a fost stipulat
în favoarea creditoarei care putea renunţa, că din adresa emisă de beneficiarul lucrării reiese că
debitoarea nu şi-a asumat obligaţiile asumate prin contractul de subantrepriză, că administratorul
judiciar nu a probat executarea lucrărilor şi predarea lor potrivit înţelegerii părţilor, prin
depunerea procesului-verbal de recepţie sau prin alt mijloc de probă.
Odată ce prin sentinţa civilă amintită instanţa a stabilit, pe de o parte, că apelanta-
reclamantă nu a executat obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de antrepriză nr.
xxxx/22.12.2004 astfel că, intervenind conform convenţiei părţilor, rezoluţiunea unilaterală, este
ţinută să restituie intimatei „CU” sumele achitate de aceasta şi penalităţile de întârziere aferente
neexecutării, în cauza de faţă instanţa nu ar mai putea să examineze aceeași situaţie de fapt şi,
eventual, să statueze contrar Tribunalului Cluj în sensul urmărit de apelantă.
Nu este necesar a se verifica tripla identitate, de părţi, de obiect şi de cauză astfel cum
fără temei susţine reclamanta, pentru că o astfel de cerinţă se impune a fi îndeplinită doar în
situaţia în care s-ar examina excepţia autorităţii de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. 1 din
C.proc.civ.
Or, pentru că nu exista identitate de obiect şi de cauză, în mod corect instanţa de fond a
respins excepţia.
În consecinţă, odată ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că a operat rezoluţiunea
unilaterală a contractului de subantrepriză nr. xxxx/22.12.2004 pentru neexecutarea obligaţiilor
contractuale din culpa apelantei-reclamante „AB” SNC, este inadmisibil a se reţine că plăţile ce
au fost efectuate de pârâta-intimată „CU” SA ar valida de fapt recunoaşterea obligaţiilor pe care
şi le-a asumat prin acelaşi contract şi, implicit, recunoașterea executării obligaţiilor apelantei-
reclamante.
Prin urmare, apăsările apelantei referitoare la întreruperile cursului prescripţiei extinctive
sunt nefondate, urmând a fi respinse, soluţia instanței de fond privind respingerea cererii
apelantei-reclamante pentru prescripţia dreptului material la acţiune fiind întemeiată, faţă de
argumentarea expusă în precedent.
Apelul principal se impune, aşadar, a fi respins ca fiind neîntemeiat.
Referitor la apelul incident, notează Curtea de Apel că, raportat la prevederile art. 472
C.proc.civ. conform cărora apelantul incident tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe,
întrucât în cauză se contestă soluţia pronunţată referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat,
chestiune ce a făcut obiectul analizei instanţei de fond, Curtea reţine că cerinţa legală este
îndeplinită, astfel că este admisibil.

161
 Cu toate acestea, apelul incident este nefondat, excepţia autorităţii de lucru judecat fiind
în mod corect respinsă de instanţa de fond raportat la prevederile art. 431 alin. 1 C.proc.civ.
Chestiunea referitoare la prezumţia de lucru judecat, raportat la art. 431 alin. 2
C.proc.civ., nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond, din considerente reieşind lipsa de
preocupare a instanţei de fond pentru analiza autorităţii de lucru judecat din această perspectivă.
Prin urmare, nu se poate pune problema schimbării hotărârii instanţei din perspectiva la
efectul pozitiv al sentinței nr. 262/2017 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.
XX5/1285/2016/a1.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art.. 480 alin. 1 din C.proc.civ.
Curtea de Apel respinge ca nefondat apelul incident promovat de „CU” SA.

162
 Secția penală

I. Drept penal. Partea generală

1. Apel penal. Delapidare. Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Legea penală mai
favorabilă
Cuprins pe materii: Drept penal. Drept procesual penal
Indice alfabetic: Delapidare. Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Legea penală mai
favorabilă. Criterii.
Temei de drept: art. 215 ind. 1 alin. 1 C.pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. 2 C.pen. din
1969, şi cu aplicarea art. 5 Cod penal - Legea nr. 286 din 2009, art. 290 C.pen. din 1969, cu
aplic. art. 41 alin. 2 C.pen. din 1969, şi cu aplicarea art. 5 Cod penal - Legea nr. 286 din 2009 cu
referire la art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.

Infracțiunile reținute în sarcina inculpatului au fost comise sub imperiul legii

vechi și, întrucât de la data faptelor, a intervenit o lege nouă, se impunea verificarea
legii penale mai favorabile în cauză, fiind în prezența unei situații tranzitorii.
Analiza legii penale mai favorabile este un proces complex, prin care trebuie
avute în vedere toate instituțiile juridice cu incidență în speță.
Legea nu prevede criteriile după care trebuie să fie determinată legea penală
mai favorabilă. Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie să fie
examinate și comparate între ele legile succesive sub raportul condițiilor de
incriminare a faptei, de tragere la răspundere penală și de sancționare. Trebuie să
se țină seama nu numai de pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită, dar și
de toate normele și instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea
penală a făptuitorului.
Este necesar a fi verificate diferitele criterii de determinare a legii mai blânde
nu în mod abstract, ci în concret, ținându-se seama de fiecare situație în parte.
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 760/9.10.2020

Prin sentința penală nr. 296/12.02.2020 pronunţată de Judecătoria Iaşi s-a dispus
condamnarea inculpatului X pentru două infracţiuni, apreciindu-se că legea penală mai
favorabilă pentru acesta este Codul penal în vigoare.
Astfel, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare, prev. de art. 295
alin. 1 C.pen. raportat la art. 308 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., art. 5 alin. 1
Cod penal, la pedeapsa de 2 ani închisoare (159 acte materiale, faptă comisă în intervalul
23.11.2012-23.07.2013), şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev.
de art. 322 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., art. 5 alin. 1 Cod penal, la pedeapsa
de 1 an şi 2 luni închisoare (6 acte materiale, faptă comisă în intervalul 21.03.2013-19.07.2013).
Pentru a pronunţa această soluție, Judecătoria Iaşi a reținut că inculpatul X, în calitate
de agent de vânzări la SC „Y.” SRL Brăila - punct de lucru Iași, având ca atribuții de serviciu,
între altele, încasarea contravalorii mărfurilor de la clienți și predarea lor la casieria unității, în
perioada 23.11.2012 – 23.07.2013 a încasat de la un număr de 39 societăți comerciale
contravaloarea facturilor emise de SC „Y.” SRL, fără a preda la casieria unității sumele de bani

163
astfel cum au fost încasate, ori predând la date ulterioare (anterior sesizării organelor judiciare) o
parte a încasărilor, însușindu-și și folosind în interes personal suma totală de 35.269,23 lei, Tot în
această perioadă, inculpatul a solicitat angajaților SC „Y.” SRL să emită 6 facturi către SC „A.”
SRL, SC „B.” SRL, SC „C.” SRL, SC „D.”. SRL și SC„E.” SRL pentru marfă în valoare totală
de 9.141,1 lei pe care acesta a livrat-o către alți destinatari, semnând în fals de primirea acesteia,
însușindu-și în interes propriu contravaloarea produselor din facturi.
Instanţa a constatat că există o succesiune de legi în timp, care face necesară analiza legii
penale mai favorabile. În urma acestei analize, instanţa de fond a apreciat Codul penal în
vigoare, ca fiind legea penală mai favorabilă.
Împotriva sentinţei anterior menţionate, în termen legal, inculpatul apelant X a
promovat calea de atac a apelului prin care a solicitat să se dispună reținerea incidenţei art. 75
alin. 2 lit. a Cod penal și să se dispună aplicarea unor pedepse orientate spre pragul inferior al
limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Prin Decizia penală nr. 760 din data de 09.10.2020 Curtea de Apel Iaşi a reţinut că
instanța de fond a făcut o greșită apreciere cu privire la legea penală mai favorabilă aplicabilă
situației juridice a inculpatului X.
Infracțiunile reținute în sarcina inculpatului au fost comise sub imperiul legii vechi și,
întrucât de la data faptelor, a intervenit o lege nouă, se impunea verificarea legii penale mai
favorabile în cauză, fiind în prezența unei situații tranzitorii.
Analiza legii penale mai favorabile este un proces complex, prin care trebuie avute în
vedere toate instituțiile juridice cu incidență în speță.
Legea nu prevede criteriile după care trebuie să fie determinată legea penală mai
favorabilă. În știința dreptului penal și-n practică este în genere admis ca, pentru determinarea
legii penale mai favorabile trebuie să fie examinate și comparate între ele legile succesive sub
raportul condițiilor de incriminare a faptei, de tragere la răspundere penală și de sancționare.
Trebuie să se țină seama nu numai de pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită, dar și de
toate normele și instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a
făptuitorului. În folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie
respectate anumite reguli care asigură realizarea deplină și corectă a principiului mitior lex.
Corolarul acestei reguli este inadmisibilitate combinării dispozițiilor mai favorabile cuprinse în
legile succesive și a creării în acest fel a unei alte legi (lex tertia). O altă regulă privește
necesitatea verificării diferitelor criterii de determinare a legii mai blânde nu în mod abstract, ci
în concret, ținându-se seama de fiecare situație în parte.
Aplicând aceste criterii la situația juridică a inculpatului, Curtea reţine că legea penală
mai favorabilă acestuia este legea veche și nu legea nouă, cum a reținut greşit instanţa de fond.
La stabilirea legii penale mai favorabile se au în vedere nu doar limitele de pedeapsă, ci și
criteriile concrete de aplicare a acesteia. Or, în cauză nu există criterii obiective care să
determine instanța să se orienteze spre o pedeapsă maximă cu închisoarea pentru a se considera
că limita maximă de 15 ani închisoare prevăzută de legea veche este nefavorabilă inculpatului.
Aceasta mai ales în contextul în care inculpatul este trimis în judecată pentru un concurs de
infracțiuni, modul de aplicare a pedepsei în cazul pluralității de infracțiuni ce constituie concurs
de infracțiuni fiind la modul evident mai favorabil inculpatului conform legii vechi - Codul penal
din 1969.
În plus, constată Curtea că, deşi judecătorul instanţei de fond face trimitere la criterii
concrete de determinare a legii penale mai favorabile, acesta s-a menţinut la nivelul teoretic de
analiză întrucât nu a avut în vedere la compararea legilor succesive limitele de pedeapsă reduse

164
ca efect al aplicării procedurii de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, concluzia privind
legea penală aplicabilă fiind determinată exclusiv prin raportare la maximul mai redus de
pedeapsă prevăzut de norma de incriminare din legea nouă.
Or, existenţa unui cuantum mai mare al maximului special de pedeapsă nu presupune că
instanţa se va îndrepta spre aplicarea acestuia, ci doar faptul că plaja de individualizare a
pedepsei este mai largă atunci când legiuitorul a avut în vedere limite mai îndepărtate de
pedeapsă.
Constată Curtea că potrivit Noului Cod penal, limitele de pedeapsă în care se poate
proceda legal la individualizarea pedepsei de aplicat inculpatului apelant, cu luarea în calcul a
efectelor art. 308 C.pen., art. 396 alin. 10 C.proc.pen. şi art. 35 alin. 1 C.pen., sunt de la 10 luni
şi 20 zile închisoare la 3 ani şi 40 zile închisoare, pentru infracţiunea de delapidare, respectiv de
la 4 luni închisoare la 2 ani închisoare, în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
Potrivit Codului penal din 1969, aceste limite sunt de la 8 luni închisoare la 10 ani închisoare
pentru infracţiunea de delapidare, respectiv de la 2 luni la 1 an şi 4 luni închisoare pentru
infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale.
Totuşi, luând în calcul instituţiile de individualizare a executării pedepsei cu incidenţă în
cauză, ca şi modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru concursul de infracţiuni, este evident
că legea veche este mai favorabilă inculpatului apelant X din moment ce pedepsele, chiar în
cuantumul stabilit de instanţa de fond, pot conduce la o rezultantă pentru care să fie incidentă
instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Or, atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară, au fost unanime, după intrarea
în vigoare a noilor Coduri penal şi de procedură penală la data de 01.02.2014, că instituţia
suspendării condiţionate a executării pedepsei prev. de art. 81 şi urm. din Codul penal din 1969
este mai favorabilă persoanelor condamnate decât instituţia similară prev. de art. 91 şi urm. Cod
penal în vigoare, prin raportare atât la beneficiul reabilitării de drept care intervine la expirarea
termenului, cât şi la faptul că pe durata acestui termen obligaţiile impuse persoanei condamnate
sunt reduse la cea de bună conduită şi fără posibilitatea de a obliga la efectuarea muncii
neremunerate în folosul comunităţii.
Prin urmare, constatând că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii penale mai
favorabile în cauza dedusă judecăţii, Curtea admite apelul promovat de inculpatul apelant X şi
constată că legea penală mai favorabilă situaţiei juridice a acestuia este legea penală veche.

2. Apel penal. Proporţia culpelor. Reţinerea culpei concurente a victimei în cazul

infracţiunii de „ucidere din culpă”

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Partea specială

Indice alfabetic: Drept penal
Temei de drept: art. 192 Cod penal, art. 178 alin. 1, alin. 2 Cod penal din 1969

Chiar dacă, în antecedenţă, din punct de vedere al cauzei imediate a decesului, ruperea
frânghiei stă la originea producerii accidentului, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că,
în condiţiile în care victima se găsea, contextualizată configuraţiei faptice concrete, respectiv în
stare de ebrietate, aceasta nu a mai fost în măsură să poată cenzura şi analiza potenţialul
pericol în care se plasează acceptând ceea ce inculpaţii au organizat pentru ea, şi, mai mult, să
poată reflecta nu numai la posibilităţile de prevenire a accidentului, dar şi de evitare a

165
rezultatului, fie prin metode suplimentare de protecţie, fie prin însuşi faptul refuzului de a primi
o astfel de însărcinare.
Altfel spus, victima avea nu numai dreptul de a fi protejată în muncă de angajator astfel
încât viaţa şi sănătatea sa să nu fie periclitate, prin luarea tuturor măsurilor legale care să
asigure scopul menţionat, drept nesocotit grav de către inculpaţi, dar şi obligaţia proprie de a
nu accepta însărcinări pentru care nu era calificată şi de a nu desfăşura activităţi sub influenţa
băuturilor alcoolice în timpul programului de lucru.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 367/29.06.2020

Judecătoria Iaşi, prin Sentinţa penală nr. 3285/04.12.2019 pronunţată în dosarul nr.
X/245/2018, a condamnat pe inculpaţii A şi B la pedeapsa închisorii de 2 ani săvârşirea
infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178, alin. 1, alin. 2 C.pen. din 1969, raportat la
art. 5 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 396 alin. 10 C.proc.pen. şi a încetat procesul penal pornit
împotriva inculpaţilor A şi B pentru săvârşirea infracţiunii de neluarea măsurilor legale de
securitate şi sănătate în muncă, prevăzută de art. 37 alin. 1,2 din Legea nr. 319/2006 privind
securitatea şi sănătatea în muncă, raportat la art. 5 alin. 1 C.pen, ca urmare a intervenirii
prescripţiei speciale a răspunderii penale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul A, în calitate de
şef al punctului de lucru şi salariat al SC „C” SRL, prin omisiunea de a lua măsurile legale de
securitate şi sănătate în muncă prevăzute de art. 7 alin. 4 lit. b) din Legea nr. 319/2006 şi art. 13
alin. 1 lit. a) şi r) din Legea nr. 319/2006 a sporit condiţiile de producere a unui accident de
muncă, care în cele din urmă s-a produs la data la data de 06.09.2011, în jurul orelor ora 11:53,
când persoana vătămată D a căzut de la etajul 8 din blocul X, după ce, pe fondul stării de uzură şi
a frecării cu suprafaţa blocului, coarda de ancorare s-a secţionat, iar victima a decedat.
De asemenea, a reţinut prima instanţă că inculpatul B, în calitate de şef de echipă şi
salariat al SC „C” SRL, nu a luat măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă prevăzute de
art. 7 alin. 4 lit. b) din Legea nr. 319/2006 şi art. 13 alin. 1 lit. a) şi r) din Legea nr. 319/2006 şi a
dispus ca lucrătorul D, angajat în calitate de zidar, să efectueze izolația termică a apartamentului
situat la etajul 8 din blocul X, şi prin această omisiune a sporit condiţiile de producere a unui
accident de muncă, care în cele din urmă s-a produs la data la data de 06.09.2011, în jurul orelor
ora 11:53, când persoana vătămată D a căzut de la etajul 8 din blocul X, după ce, pe fondul stării
de uzură şi a frecării cu suprafaţa blocului, coarda de ancorare s-a secţionat, iar victima a
decedat.
În ceea ce priveşte culpa victimei, instanţa de fond a reţinut că aceasta a desfăşurat o
activitate pentru care nu era angajat, nu a respectat reglementările în vigoare pentru activitatea de
alpinism utilitar, însă această împrejurare nu exclude culpa inculpaţilor care au autorizat
desfăşurarea acestei activităţi, deşi cunoşteau că nu sunt respectate dispoziţiile privind
securitatea în muncă şi nu l-au împiedicat în vreun fel pe angajatul D să execute lucrarea de
termoizolare la locuinţa martorului E.
În ceea ce priveşte consumul de alcool al victimei la data de 06.09.2011, instanţa a
apreciat că, aşa cum rezultă din concluziile raportului de necropsie, între consumul de alcool şi
producerea accidentului soldat cu decesul victimei nu există legătură de cauzalitate, accidentul
producându-se ca urmare a ruperii frânghiei, şi nu a fost determinat de consumul de alcool.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A care a invocat netemeinicia
sentinţei penale atacate, arătând, în esenţă, printre altele, că se reţine din rechizitoriu că, după
producerea accidentului care a avut ca victimă pe D, s-au prelevat probe biologice care au scos în
evidenţă o alcoolemie de 2,45 g/l şi o alcoolemie de 2,30 g/l, alcool pur, şi pornind de la această
chestiune, este lesne de înţeles că ar fi trebuit reţinută o culpă comună.
Prin decizia penală nr. 367/29 iunie 2020, Curtea a admis apelul formulat de inculpatul A
şi, rejudecând cauza, prin extindere şi cu privire la inculpatul B, a reţinut culpa concurentă a

166
victimei D, în proporţie de 20%, în privinţa săvârşirii de inculpaţii A şi B, a infracţiunii de
ucidere din culpă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că în lanţul cauzal care a condus la
rezultatul tragic contribuţia esenţială aparţine inculpaţilor care, în calitate de şef al punctului de
lucru (A), respectiv şef de echipă (B) au încuviinţat şi au acceptat ca victima D să desfăşoare
activitatea de termoizolare suspendat în corzi la înălţime, deşi nu au organizat corespunzător
locul de muncă la înălţime (în conformitate cu NSMS 70), nu exista un proiect tehnic aprobat de
organul de specialitate al executantului şi de beneficiar, iar firma SC „C” SRL nu executa lucrări
de alpinism utilitar, dar, în acelaşi timp, nu poate fi ignorat că, la rândul său, victima, pe fondul
şi în contextul consumului de alcool, a acceptat cu uşurinţă să desfăşoare o activitate pentru care
nu era angajată, nu a respectat reglementările în vigoare pentru activitatea de alpinism utilitar.
În plus, Curtea a arătat că nu poate fi reţinută aprecierea primei instanţe care a asimilat
însăşi lipsei culpei victimei absenţa menţiunii din raportul de necropsie că între consumul de
alcool şi producerea accidentului soldat cu decesul victimei există legătură de cauzalitate,
accidentul producându-se ca urmare a ruperii frânghiei, şi nu a fost determinat de consumul de
alcool.
Este adevărat că în antecedenţă, din punct de vedere al cauzei imediate a decesului,
ruperea frânghiei stă la originea producerii accidentului, însă, nu se poate face abstracţie de
împrejurarea că, în condiţiile în care victima se găsea, contextualizată configuraţiei faptice
concrete, respectiv în stare de ebrietate, aceasta nu a mai fost în măsură să poată cenzura şi
analiza potenţialul pericol în care se plasează acceptând ceea ce inculpaţii au organizat pentru ea,
şi, mai mult, să poată reflecta nu numai la posibilităţile de prevenire a accidentului, dar şi de
evitare a rezultatului, fie prin metode suplimentare de protecţie, fie prin însuşi faptul refuzului de
a primi o astfel de însărcinare.
Altfel spus, victima avea nu numai dreptul de a fi protejată în muncă de angajator astfel
încât viaţa şi sănătatea sa să nu fie periclitate, prin luarea tuturor măsurilor legale care să asigure
scopul menţionat, drept nesocotit grav de către inculpaţi, dar şi obligaţia proprie de a nu accepta
însărcinări pentru care nu era calificată şi de a nu desfăşura activităţi sub influenţa băuturilor
alcoolice în timpul programului de lucru.
Activităţii culpabile a inculpaţilor care nu au respectat normele de securitate în muncă, i
s-a suprapus şi activitatea victimei însăşi care pe lângă faptul că se afla în stare de ebrietate, a
acceptat executarea unei activităţi pentru care nu era calificată; este adevărat că permisiunea
inculpaţilor ca victima să se poată găsi într-o astfel de postură periculoasă pentru ea a reprezentat
elementul determinant care a făcut ca pericolul iminent să devină actual şi consumat, şi că
victima a avut o contribuţie mai redusă la producerea rezultatului, prin propria sa activitate
imprudentă, chiar dacă victima a avut propriul aport la contextul cauzal, totuşi, fără activitatea
inculpaţilor, care au creat cadrul necesar în care pericolul s-a manifestat, acest accident nu s-ar fi
produs, Curtea apreciind un procent de culpă a inculpaţilor de 80% şi a victimei de 20% în
privinţa săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, având în vedere că aceeaşi conduită
imprudentă atât a inculpaţilor, cât şi a victimei a condus, în conjuncţie, în contextul cauzal
analizat, la decesul victimei.

3. Eroarea asupra normei extrapenale

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Cauze de neimputabilitate

Indice alfabetic: Drept penal; apel penal; eroarea de drept
Temei de drept: C.pen., art. 30 alin. 4

Eroarea asupra normei extrapenale implică necunoașterea sau cunoașterea greşită a

normei extrapenale de care depinde caracterul penal al faptei. Îndoiala nu echivalează cu

167
eroarea asupra normei extrapenale, ci determină obligaţia subiectului activ de a nu acţiona în
condiţiile unei cunoaşteri incerte a normei extrapenale.
Inculpatul cunoştea faptul că nu este deținătorul unui permis de armă pe teritoriul
României şi nu a declarat existenţa armei şi muniţiilor la controlul efectuat la trecerea frontierei
de stat a României şi nu a derulat minime demersuri de a se informa cu privire la categoriile de
arme care pot fi deținute legal pe teritoriul României, modalitatea legală de dobândire a
acestora şi condiţiile de deţinere a acestora, obligaţie care trebuia îndeplinită anterior
achiziţionării bunurilor.

Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 165/12.03.2020

Prin sentinţa penală nr. 329/16.10.2019 pronunţată de Judecătoria Bârlad, s-a dispus în
temeiul art. 396 alin. 5 C.proc.pen., raportat la art. 16 alin. 1 lit. d C.proc.pen., achitarea
inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de „nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor”,
faptă prevăzută de art. 342 alin. 1 C.pen. şi „contrabandă”, faptă prevăzută de art. 271 din Legea
nr. 86/2006, republicată, privind Codul Vamal al României, cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod
penal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin actul de sesizare a
instanţei, s-a imputat inculpatului că la data de 21.05.2018 a introdus în țară, fără drept, un pistol
de tir sportiv marca Latek Safari cal. 4 mm Flobert, seria XK 483342 și muniția aferentă, iar în
perioada 21.05.2018-01.06.2018 a deținut la domiciliul său, fără drept, o armă letală din
categoria celor supuse autorizării.
A reţinut prima instanţă că, din cuprinsul tuturor probelor administrate, rezultă în mod
clar că lucrătorul de poliţie nu l-a îndrumat în niciun sens pe inculpat pentru predarea armei,
astfel că ne aflăm într-o situaţie neimputabilă inculpatului. Având în vedere faptul că în
momentul achiziţionării, precum şi pe actul prin care a achiziţionat arma, inculpatului i s-a
conturat clar ideea că arma nu este una letală, ci una de tir sportiv şi distracţie, nu poate fi reţinut
că inculpatul a acţionat cu intenţie şi astfel, fapta nu îi este imputabilă, el aflându-se într-o
evidentă eroare de fapt.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că, neavând dovezi cu privire la intenţia inculpatului
de săvârşi cele două fapte penale reţinute în sarcina sa, ci având dovada contrară că toată
infracțiunea, presupusul concurs de infracțiuni a fost descoperit prin propria predare a armei, deși
nu în sensul predării cu conștiința unei vinovății, ci notificării birocratice și administrative a
deținerii sale, cu atât mai mult cu cât se știa acest lucru, se poate avea în vedere faptul că nu a
existat niciodată intenția unei omisiuni, prin urmare, nu a existat intenția de a pătrunde în țară
nedeclarând acea armă, arătându-se că nu există dovezi contrare din partea Parchetului că o
asemenea intenție a existat.
A mai reţinut instanţa fondului că un alt motiv pentru care fapta nu poate fi reţinută ca
fiind o faptă penală comisă de inculpat cu vinovăţie este acela că Legea nr. 295/2004 la care se
raportează prevederile art. 342 C.pen., nu reglementează situația în care s-a aflat inculpatul,
respectiv este cetățean român care a cumpărat în mod legal și a deținut în mod legal arma în
locul de unde a achiziționat-o pe teritoriul altui stat, ulterior venind cu ea în țară.
Se constată că Legea nr. 295/2004 oferă soluții, inclusiv sancțiuni, deci nu pedepse, doar
sancţiuni contravenționale, prevede ipoteze pentru cetățenii români care își cumpără arme din
străinătate introducându-le în țară și pentru cetățenii străini care fie aduc în țară, fie scot din țară,
arme.
Această eroare în care s-a aflat inculpatul pe toată durata deţinerii armei au manifestat-o
şi organele de poliţie cărora le-au trebuit mai multe zile până să își dea seama unde a greșit
inculpatul.
Astfel, s-a reţinut că există o cauză de neimputabilitate, deoarece chiar lucrătorul de
poliţie l-a încurajat pe inculpat să continue să deţină arma în posesia lui, să continue acest

168
flagrant până se lămurește birocratic, administrativ prin interpretarea normelor juridice dacă este
sau nu cauză penală, dacă poate sau nu poate să deţină acea armă în mod legal.
Eroarea cu privire la nedeclararea la vamă acestei arme rezultă din faptul că, având acte
doveditoare pentru achiziţionarea armei, în mintea inculpatului s-a conturat ideea că dacă va
aduce la cunoştinţa organelor de poliţie de la domiciliul său acest lucru, este suficient pentru a nu
încălca legea.
În consecință, din întreaga conduită a inculpatului din perioada 21.05.2018, data
introducerii în ţară şi până la data de 01.06.2018 data la care i s-a cerut să predea această armă,
se constată că inculpatul a fost cel care s-a interesat în mod constant și s-a adresat organelor de
poliție pentru a explica circumstanțele introducerii pe teritoriul României a armei dobândite în
mod legal pe teritoriul Ucrainei.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad,
criticând, între altele, soluţiile de achitare dispuse de instanţa de fond, susţinându-se că
inculpatul avea obligaţia de se informa cu privire la categoriile de arme pe care le poate deţine,
în mod legal, pe teritoriul României, pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 342 alin. 1
Cod penal, fiind necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe esenţiale: să existe o armă letală,
muniţie, mecanisme sau dispozitive ale acestora; acţiunea de deţinere să se realizeze fără drept.
În privinţa cauzei de neimputabilitate, s-a arătat prin motivele de apel că la momentul în
care a adus la cunoştinţă polițistului că şi-a achiziţionat o armă de pe teritoriul Ucrainei, un stat
non UE, inculpatul A deţinea deja arma din data de 18.05.2018, neprezentând relevanță că
polițistul nu i-a luat arma la momentul în care a aflat despre acest aspect.
De asemenea, s-a arătat că în speţă nu are importanţă ce tip de armă credea inculpatul că
a achiziţionat, din moment ce nu avea drept de port armă emis de autorităţile competente,
inculpatul având obligaţia de a cunoaşte faptul că pentru a deţine o armă, trebuie, în prealabil, să
se adreseze autorităţilor competente pentru a fi verificat dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege pentru a deţine armă şi pentru a obţine permisul de port-armă.
Curtea a apreciat ca fondat apelul, considerând că elementul material al laturii obiective a
infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art. 342 alin. 1 Cod
penal constă într-una din următoarele acţiuni: deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice
operațiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor
acestora sau funcționarea atelierelor de reparare a armelor letale.
Deţinerea armelor și muniţiilor înseamnă primirea și păstrarea acestora, indiferent de
modalitatea de dobândire (cumpărare, donaţie, împrumut) și dacă făptuitorul le deţine pentru el
sau pentru altul.
Pentru ca acţiunea de deținere să întregească latura obiectivă a infracţiunii prevăzută în
art. 342 alin. 1 Cod penal trebuie să fie îndeplinită și cerința esențială ca acţiunea respectivă să
fie „fără drept”, și anume fără respectarea condiţiilor prevăzute în Legea nr. 295/2004 privind
regimul armelor și al muniţiilor.
Potrivit art. 2 pct. II.2. din Legea nr. 295/2004 prin expresia arme şi muniții letale se
înţelege armele şi munițiile prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a
persoanelor şi care sunt prevăzute în categoria B din anexă.
Conform art. 10 alin. 1 din acelaşi act normativ dreptul de procurare, de deţinere sau,
după caz, de port şi folosire a armelor letale se dobândește de la data emiterii de către autorităţile
competente a autorizaţiei de procurare a armei sau, după caz, a permisului de armă.
În conformitate cu art. 156 din H.G. nr. 707/2006 privind Regulamentul de aplicare al
Codului Vamal al României, persoanele fizice române sau străine au obligaţia de a declara la
autoritatea vamală şi de a depune, la biroul vamal de intrare/ieșire în/din România, o declaraţie
vamală scrisă în toate cazurile de introducere sau scoatere a armelor letale sau neletale, definite
potrivit Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor.
Infracţiunea privind nerespectarea regimului armelor și muniţiilor se consumă în
momentul în care executarea acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii a ajuns
până la capăt și a produs urmarea imediată, respectiv s-a creat starea de pericol pentru relaţiile
sociale ocrotite.

169
 Curtea a reţinut referitor la eroarea asupra normei extrapenale, cauză de neimputabilitate
prevăzută în art. 30 alin. 4 Cod penal, că acesta implică necunoașterea sau cunoașterea greşită a
normei extrapenale de care depinde caracterul penal al faptei. Îndoiala nu echivalează cu eroarea
asupra normei extrapenale, ci determină obligaţia subiectului activ de a nu acţiona în condiţiile
unei cunoaşteri incerte a normei extrapenale.
Or, cauza de neimputabilitate prev. de art. 30 alin. 1 şi 4 Cod penal nu este incidentă în
privinţa niciuneia dintre cele două infracţiuni. În cazul în care făptuitorul are numai o îndoială,
un dubiu, cu privire la tipicitatea faptei, aceasta îi va fi imputabilă.
Inculpatul A. cunoştea faptul că nu este deținătorul unui permis de armă pe teritoriul
României şi nu a declarat existenţa armei şi muniţiilor la controlul efectuat la trecerea frontierei
de stat a României în data de 21 mai 2018.
Independent de propria obligație de a se informa cu privire la categoriile de arme care pot
fi deținute legal pe teritoriul României, modalitatea legală de dobândire a acestora şi condiţiile de
deţinere a acestora, obligaţie care trebuia îndeplinită anterior achiziţionării bunurilor (de
exemplu, obţinerea prealabilă a autorizației de procurare, conform art. 22 din Legea nr. 295/2004
privind regimul armelor şi muniţiilor; categoria persoanelor care pot deţine arme de tir – art. 38
din acelaşi act normativ) şi în legătură cu care nu a derulat minime demersuri, la momentul
trecerii frontierei de stat inculpatul avea o nouă posibilitate de a verifica dacă deţinerea armei şi a
muniţiilor pe teritoriul României sunt legale, indiferent de regimul juridic al acestora pe teritoriul
Ucrainei.
Inculpatul A. nu a făcut însă acest lucru, ascunzând existenţa bunurilor în discuţie,
discuţiile sale ulterioare cu agentul de poliţie din localitatea de domiciliu nefiind de natură a
înlătura răspunderea sa penală pentru săvârşirea în concurs a celor două infracţiuni.

4. Individualizarea judiciară a pedepsei

Cuprins pe materii: Drept penal

Indice alfabetic: individualizarea judiciară a pedepselor; cauze de atenuare
Temei de drept: art. 15 din Legea nr. 143/2000

Situația fiecărui inculpat trebuie privită individual, iar procesul de stabilire a

pedepsei nu poate fi rezumat la simple calcule matematice, însă, atât timp cât
infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea prezintă similarități, o
individualizare prin orientarea către limitele opuse ale pedepsei închisorii, în lipsa
unor puternice considerente care să țină de celelalte criterii de individualizare, este
inechitabilă și aptă a diminua excesiv efectele reglementate de legiuitor prin
introducerea art. 15 din Legea nr. 143/2000.

Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 201/23.03.2020

Curtea de apel a reținut, în ceea ce privește individualizarea judiciară, că în evaluarea

proporționalității pedepselor aplicate prin sentința apelată, trebuie avute în vedere, în primul
rând, limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor pentru infracțiunile săvârșite în funcție de textul
de incriminare și cauzele de agravare sau atenuare a răspunderii penale incidente.
Pornind de la limitele de pedeapsă în cazul fiecăruia dintre inculpați, instanța este datoare
să facă o analiză individuală din perspectiva tuturor criteriilor prevăzute de lege, stabilirea
pedepsei neputând fi rezumată la simple calcule matematice și ipoteze teoretice, precum cele

170
expuse prin motivele de apel. În caz contrar ar fi diminuat însuși rolul judecătorului în realizarea
actului de justiție.
De asemenea, Curtea a apreciat că invocarea unor decizii din practica judiciară a
Tribunalului Iași nu poate constitui un argument convingător pentru a dispune o soluție
nejustificat de blândă în raport cu situația concretă dedusă judecății cum ar fi suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei. În sistemul de drept din România, spre deosebire de cel
anglo-saxon („common-law”), hotărârile judecătorești nu constituie un izvor de drept, neputând
fi invocate ca precedent judiciar în alte cauze. Pe de altă parte, fiecare dosar are specificului lui,
cu elemente ce țin de situația de fapt și de persoana inculpaților ce nu pot fi în mod eficient
comparate. Judecătorul face o analiză proprie a cauzei deduse judecății și a apreciat dacă datele
de care dispune îi formează sau nu convingerea intimă că soluția pe care o dispune este eficientă
în raport cu scopul urmărit.
În prezenta cauză, instanța de fond a analizat situația fiecăruia dintre inculpați și, deși a
argumentat soluțiile dispuse, nu a oferit argumente concrete pentru care în cazul inculpaților X și
Y s-a orientat către maximul prevăzut de lege, astfel cum a fost redus ca urmare a reținerii celor
două cauze de atenuare, iar în cazul inculpatului Z către minimul prevăzut de lege, astfel cum a
fost redus prin aplicarea dispozițiilor privind procedura recunoașterii învinuirii.
După cum s-a precizat deja, situația fiecărui inculpat trebuie privită individual, iar
procesul de stabilire a pedepsei nu poate fi rezumat la simple calcule matematice, însă, atât timp
cât infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea prezintă similarități, o individualizare prin
orientarea către limitele opuse ale pedepsei închisorii, în lipsa unor puternice considerente care
să țină de celelalte criterii de individualizare, pare a fi inechitabilă și a diminua excesiv efectele
reglementate de legiuitor prin introducerea art. 15 din Legea nr. 143/2000.
De aceea, Curtea își însușește parțial punctul de vedere expus de inculpatul Y prin
motivele de apel în sensul că o astfel de individualizare este aptă să conducă la un profund
sentiment de inechitate, existând riscul să descurajeze pe viitor alți inculpați de la denunțarea
altor fapte similare, mai ales că o asemenea inițiativă comportă riscul de repercusiuni pentru
denunțător sau apropiații săi din partea celor denunțați. Instituirea prin lege a unei cauzei legale
de reducere a pedepsei are drept scop încurajarea descoperirii infractorilor și a faptelor de trafic
de droguri comise de alte persoane, ca o măsură de politică penală de diminuare a acestui
fenomen infracțional.
Reanalizând situația inculpaților din perspectiva criteriilor generale de individualizare a
pedepselor, Curtea a reținut în cazul fiecăruia dintre cei trei inculpați gradul ridicat de pericol
social al faptelor comise având în vedere modalitatea concretă a săvârșirii astfel cum rezultă din
situația de fapt reținută prin sentința penală apelată, cantitățile și tipurile de droguri ce au făcut
obiectul activității infracționale, numărul actelor materiale, numărul persoanelor implicate în
activitatea infracțională, rolul fiecăruia dintre inculpați în activitatea de trafic, durata în timp a
acestei activități, faptul că întreruperea activității infracționale nu s-a datorat propriei inițiative,
ci intervenției organelor abilitate, aspecte avute în vedere și de instanța de fond, a cărei
argumentare instanța de control judiciar și-o însușește din această perspectivă.
Invocând că valoarea drogurilor nu este una semnificativă, întrucât nu reprezintă salariul
minim brut pe economie pe 12 luni, Curtea a apreciat că se încearcă o minimalizare artificială a
gravității infracțiunilor mai ales în contextul în care activitatea infracțională nu s-a extins pe
aceeași perioadă avută în vedere ca referință. De asemenea, nu se poate susține că faptele de
trafic săvârșite de inculpatul Y sunt mai puțin grave pentru că s-au adresat unor persoane

171
cunoscute ca fiind consumatoare, întrucât în astfel de situații traficantul are „garanția” succesului
în actele sale de comerț cu astfel de substanțe.
Prin săvârșirea faptelor pentru care s-a dispus condamnarea prin sentința penală apelată
au fost lezate grav valorile sociale ocrotite de lege prin incriminarea infracțiunilor a căror
săvârșire a fost reținută în prezenta cauză.
Din perspectiva individualizării pedepselor, trebuie avute în vedere consecințele pe care
consumul de droguri le are asupra sănătății, dar și specificul operațiunilor desfășurate fără drept
cu droguri, faptul că acestea se adresează în special tinerilor, a căror sănătate este afectată,
activitățile infracționale desfășurate fiind de natură să determine o creștere și generalizare a
consumului de droguri. De altfel, parte din drogurile ce fac obiectul cauzei urmau a fi
comercializate la festivalul „Q.”, fiind cunoscut că la astfel de evenimente participă îndeosebi
persoane tinere.
Consumul de droguri de către tineri a căpătat amploare, iar efectele asupra societății în
ansamblul ei sunt la fel de nocive precum cele pe care aceste substanțe le au asupra
consumatorilor priviți individual. Numărul persoanelor afectate de consumul de droguri, care nu
ar putea exista în absența traficului de droguri, nu se rezumă la consumatori, ci și la familiile
acestora și la întreaga societate, impactul social fiind deosebit.
Traficul de droguri, mai ales în cantități mari precum în prezenta cauză, are potențialul de
a genera răspândirea consumului de droguri la nivelul unui segment de populație vulnerabil și
totodată fundamental pentru binele și viitorul societății, cel al tinerilor, insuficient de maturi
pentru a conștientiza efectele grave și de durată ale consumului acestor substanțe.
Cu privire la motivul săvârșirii infracțiunilor și scopul urmărit, inculpații au săvârșit
infracțiunile în vederea satisfacerii nevoilor personale, inclusiv întreținerea viciului.
În cazul persoanelor care devin traficanți de droguri, ele dobândesc de multe ori această
calitate după ce, în prealabil, au căpătat dependență față de astfel de substanțe. Traficul de
droguri devine o sursă pentru susținerea consumului de droguri, așa cum s-a întâmplat și în
cauză, iar situația persoanei devine un cerc vicios. Într-un astfel de caz, deși sunt identificate
eforturi pentru tratarea dependenței, izolarea persoanelor respective de mediul și anturajul lor
devine o necesitate.
Acceptarea introducerii în sistemul de asistență și consiliere psihologică pentru
consumatorii de droguri, astfel cum rezultă din rapoartele întocmite și depuse la dosar de Agenția
Națională Antidrog – Centrul de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog Iași, este de natură
să dovedească încercarea de tratare a dependenței.
În ceea ce privește conduita după săvârșirea infracțiunilor și în cursul procesului penal,
cei trei inculpați nu s-au sustras urmării penale și au avut o atitudine de recunoaștere. Cu toate
acestea, nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) și b)
Cod penal, cu consecința reducerii pedepselor aplicate, având în vedere gradul de pericol social
sporit al faptelor comise, dar și modul concret în care a fost derulată activitatea infracțională.
Analizând celelalte criterii de individualizarea în privința inculpaților X și Y, Curtea a
apreciat că atitudinea de recunoaștere și cooperare, respectiv asumarea răspunderii prin
denunțarea sau contribuirea la combaterea infracțiunilor de trafic de droguri sunt aspecte ce se
impun a fi valorificate în primul rând prin reducerea limitelor legale ale pedepsei închisorii
potrivit cauzelor de reducere reținute în favoarea fiecăruia.
Cu privire la circumstanțele personale, Curtea reține că inculpatul X, în vârstă de 25 de
ani la data săvârșirii infracțiunilor, nu are antecedente penale, anterior arestării sale era angajat în
Marea Britanie și urma cursuri universitare. A avut o atitudine procesuală de cooperare cu

172
organele judiciare în cursul urmăririi penale și de recunoaștere a faptelor săvârșite, de la debutul
urmăririi penale, de asemenea a denunțat și facilitat identificarea și tragerea la răspundere penală
a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri.
Luând în considerare toate criteriile prevăzute de lege și argumentele expuse anterior,
Curtea a apreciat că se impune reducerea pedepselor principale aplicate inculpatului X.
În privința inculpatului Y, acesta este absolvent a 12 clase, nu are antecedente penale, era
angajat în Marea Britanie unde s-a stabilit și a locuit după anul 2004 și până în anul 2019, având
și alte surse de venit licite obținute în calitatea sa de administrator al unei societăți. La acest
moment este implicat într-o relație stabilă, care s-a menținut și pe perioada arestului preventiv,
fiind des vizitat la locul de detenție de partenera de viață și mama sa.
Inculpatul Y avea vârsta de 42 ani la data săvârșirii infracțiunilor, motiv pentru care, în
privința sa, nu poate fi reținut teribilismul sau lipsa de maturitate, fiind de așteptat ca, odată cu
înaintarea în vârstă, experiența de viață să determine o acceptare și o adaptare mai facilă a
comportamentului individual la restricțiile impuse de normele de conviețuire socială.
Și acest inculpat a avut o atitudine procesuală de cooperare cu organele judiciare în
cursul urmăririi penale și de recunoaștere a faptelor săvârșite, de asemenea a denunțat și facilitat
identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate
de droguri.
Luând în considerare toate criteriile prevăzute de lege și argumentele expuse anterior,
Curtea a apreciat că se impune reducerea pedepselor principale aplicate inculpatului Y.

5. Contestaţie. Liberare condiţionată. Recurs compensatoriu

Cuprins pe materii: Drept penal, procesual penal

Indice alfabetic: Drept penal, Drept procesual penal
Temei de drept: art. 55 ind. 1 din Legea nr. 254/2013, art. 99 şi 100 Cod penal

Considerarea ca executate, suplimentar, a 6 zile din pedeapsa aplicată pentru

fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare se face nu
numai în vederea calculării fracţiunii din pedeapsă ce trebuie executată pentru a
putea fi acordată liberarea condiţionată, în condiţiile art. 99 şi 100 din Codul penal
(ceea ce în speţă s-a şi produs în privinţa inculpatului), ci şi pentru calcularea
executării – ulterior datei de 24 iulie 2012 – a pedepsei pronunţate cu privire la
persoana condamnată, dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 nefiind cuprinse
în capitolul VIII din lege, privind liberarea condiţionată, ci în capitolul IV, privind
condiţiile de detenţie, ambele din titlul III (Executarea pedepselor privative de
libertate).
Nu există nicio diferență de natură juridică şi tratament între cele două
categorii de ,,perioade”, fie dintre cele ,,executate efectiv”, fie dintre cele
,,considerate ca executate” urmare a condiţiilor necorespunzătoare de detenţie,
astfel că, indiferent de valorificarea acestora anterioară la calculul fracţiei
obligatorii în vederea acordării liberării condiţionate, acestea impun recalcularea
pedepsei active în executarea căreia se află persoana condamnată, după contopirea
intervenită ulterior liberării condiţionate, potrivit dispoziţiilor art. 55 ind. 1 din
Legea nr. 254/2013, prin deducerea corespunzătoare şi a acelor zile considerate ca

173
 executate conform art. 55 indice 1 din Legea nr. 169/2017.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 56/24.08.2020

Prin sentinţa penală nr. 525 din 08.07.2020 pronunţată în dosarul nr. X/99/2020,
Tribunalul Iaşi a admis cererea formulată de către petentu-condamnat X privind contopirea
pedepselor ce i-au fost aplicate prin sentinţa penală nr. 25/10.03.2016 a Tribunalului Maramureş,
modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 92/A/30.01.2020 a Curţii de Apel Cluj şi
prin sentinţa penală nr. 205/22.05.2012 a Tribunalului Iaşi, menţinută prin decizia penală nr.
162/02.11.2012 a Curţii de Apel Iaşi, menţinută şi rămasă definitivă prin decizia penală nr.
1160/03.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabilind un total de
pedeapsă principală de executat 10 ani şi 6 luni închisoare, scăzând din durata pedepsei închisorii
perioada deja executată, respectiv ziua corespunzătoare datei de 07.12.2009, perioada
28.02.2011 – 20.03.2018 şi perioada începând de la data de 04.02.2020 la zi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că infracţiunile pentru care s-a
dispus condamnarea petentului prin sentințele penale anterior menţionate se află în concurs de
infracţiuni.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie sub aspectul temeiniciei, persoana
condamnată X, criticând hotărârea în ceea ce priveşte sporul adăugat şi neaplicarea recursului
compensatoriu, dorind să se deducă mai multe zile pentru a putea intra în comisia de liberări
condiţionate sau să fie pedeapsa considerată executată la zi.
Examinând actele şi lucrările cauzei prin prisma motivelor de contestaţie invocate, Curtea
a apreciat ca fondată contestaţia formulată, reţinând că din conţinutul sentinţei penale nr.
865/15.03.2018 a Judecătoriei Baia Mare, pronunţată în dosar nr. Y/182/2018, analizând situaţia
condamnatului, se constată că acesta, la data analizării în comisie în vederea liberării
condiţionate, avea un total de 2859 zile câştigate şi executate, din care 300 de zile se consideră
executate suplimentar ca măsură compensatorie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 7/2018 pronunţată de Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a constatat că, în conformitate cu
dispoziţiile art. 55 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, introduse prin Legea nr. 169/2017,
dispoziţii care reglementează „compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare”, la
calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a
pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în
care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă
acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.
În temeiul dispoziţiilor art. 55 ind. 1 alin. (8) din Legea nr. 254/2013, perioada pentru
care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare
se calculează începând cu 24 iulie 2012.
În cuprinsul dispoziţiilor art. 55 ind. 1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, legiuitorul
nu distinge, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în
executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele
liberate condiționat şi nu limitează aplicarea dispoziţiilor art. 55 ind. 1 alin. (1) şi (8) din Legea
nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la
momentul intrării în vigoare a legii menţionate.

174
 Prin urmare, în condiţiile în care legiuitorul nu distinge, în ceea ce priveşte categoriile de
persoane care beneficiază de dispoziţiile legale menţionate, între condamnaţii care se află/se
aflau încă în stare de deţinere la data intrării în vigoare a normei în discuţie (introdusă prin art. I
pct. 3 din Legea nr. 169/2017) şi cei care deja fuseseră liberaţi condiționat, s-a susţinut că
modalitatea de calcul al „pedepsei executate efectiv” de la art. 55 ind. 1 alin. (1) din Legea nr.
254/2013 se aplică ori de câte ori o persoană condamnată a executat pedeapsa în condiţii
necorespunzătoare, ulterior datei de 24 iulie 2012 [menţionată la art. 551 alin. (8) din Legea nr.
254/2013], dacă nu au fost despăgubite pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, în
condiţiile art. VI alin. (2) din Legea nr. 169/2017.
Astfel interpretată problema în discuţie, considerarea ca executate, suplimentar, a 6 zile
din pedeapsa aplicată pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii
necorespunzătoare se face nu numai în vederea calculării fracţiunii din pedeapsă ce trebuie
executată pentru a putea fi acordată liberarea condiţionată, în condiţiile art. 99 şi 100 din Codul
penal (ceea ce în speţă s-a şi produs în privinţa inculpatului), ci şi pentru calcularea executării –
ulterior datei de 24 iulie 2012 – a pedepsei pronunţate cu privire la persoana condamnată,
dispoziţiile art. 55 ind. 1 din Legea nr. 254/2013 nefiind cuprinse în capitolul VIII din lege,
privind liberarea condiţionată, ci în capitolul IV, privind condiţiile de detenţie, ambele din titlul
III (Executarea pedepselor privative de libertate).
Or, în această cheie argumentativă, din perspectiva Curţii nu există nicio diferenţă de
natură juridică şi tratament între cele două categorii de ,,perioade”, fie dintre cele ,,executate
efectiv”, fie dintre cele ,,considerate ca executate” urmare a condiţiilor necorespunzătoare de
detenţie, astfel că, indiferent de valorificarea acestora anterioară la calculul fracţiei obligatorii în
vederea acordării liberării condiţionate, acestea impun recalcularea pedepsei active în executarea
căreia se află persoana condamnată, după contopirea intervenită ulterior liberării condiţionate,
potrivit dispoziţiilor art. 55 ind. 1 din Legea nr. 254/2013, prin deducerea corespunzătoare şi a
acelor zile considerate ca executate conform art. 55 ind. 1 din Legea nr. 169/2017.

6. Confiscare specială

Cuprins pe materii: Drept penal

Indice alfabetic: confiscarea specială
Temei de drept: art. 112 alin. 1 lit. b și alin. 2 Cod penal

Luarea măsurii de siguranță trebuie să fie în mod obligatoriu determinată de

o stare de pericol reală, aptă să fie înlăturată prin luarea măsurii. Prima instanță nu
a justificat care ar fi starea de pericol generată de deținerea de către inculpat a
vehiculului a cărui confiscare a dispus-o, iar descurajarea inculpatului să
săvârşească noi fapte penale în viitor se realizează prin individualizarea și aplicarea
pedepsei. În condițiile în care instanța de fond a optat pentru stabilirea unei amenzi
penale și amânarea aplicării acesteia, aplicarea măsurii de siguranță a confiscării
în parte a vehiculului, prin echivalent, este una vădit nejustificată și apare ca fiind
mai degrabă o variantă ocolitoare de a sancționa efectiv inculpatul, fără a dispune
condamnarea acestuia. Prin maniera de individualizare a sancțiunilor dispuse prin
sentința penală apelată au fost aplicate normele de drept penal contrar scopului avut
în vedere de legiuitor la edictarea lor, interschimbându-se rolul pedepsei cu rolul

175
 măsurii de siguranță.

Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 197/20.03.2020

Prin sentinţa penală nr. 2818/23.10.2019, pronunţată de Judecătoria I., s-a stabilit în
sarcina inculpatului X pedeapsa amenzii de 8.000 de lei pentru săvârşirea la 04.12.2017 a
infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. 1
C.pen. în baza art. 396 alin. 4 C.proc.pen. raportat la art. 83 C.pen. şi art. 396 alin. 10
C.proc.pen., iar în baza art. 112 alin. 2, raportat la alin. 1 lit. b C.pen., a fost confiscat în parte,
prin echivalent bănesc, autovehiculul folosit la săvârşirea infracţiunii, respectiv suma de 9.000 de
lei.
Împotriva sentinţei penale nr. 2818/23.10.2019 pronunţate de Judecătoria I., a declarat
apel Parchetul de pe lângă Judecătoria I., criticând-o sub aspectul temeiniciei.
Analizând cauza în care s-a pronunţat sentinţa penală apelată, prin prisma tuturor
criticilor formulate, dar şi din oficiu – sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417
alin. (2) Cod procedură penală, în ceea ce privește individualizarea judiciară a sancțiunii aplicate
inculpatului, Curtea a apreciat că aceasta este mult prea blândă raportat gravității faptei.
În plus, Curtea a apreciat că dispoziția prin care prima instanță a dispus confiscarea în
parte, prin echivalent bănesc, a autovehiculului folosit la săvârşirea infracţiunii, respectiv a
sumei de 9.000 de lei, nu poate fi menținută.
Confiscarea este o măsură ce decurge din comiterea faptelor penale, care declanşează
aplicarea întregului tratament sancţionator de natură penală, inclusiv a dispoziţiilor de drept
penal substanţial cu caracter general.
Spre deosebire de pedepse, confiscarea este o măsură de siguranţă şi constituie o
sancţiune de drept penal cu caracter facultativ ce are drept scop înlăturarea unei stări de pericol şi
prevenirea comiterii altor fapte prevăzute de legea penală.
Luarea măsurii de siguranță trebuie să fie în mod obligatoriu determinată de o stare de
pericol reală, aptă să fie înlăturată prin luarea măsurii.
Prima instanță nu a justificat care ar fi starea de pericol generată de deținerea de către
inculpat a vehiculului a cărui confiscare a dispus-o, iar descurajarea inculpatului să săvârşească
noi fapte penale în viitor se realizează prin individualizarea și aplicarea pedepsei.
În condițiile în care instanța de fond a optat pentru stabilirea unei amenzi penale și
amânarea aplicării acesteia, aplicarea măsurii de siguranță a confiscării în parte a vehiculului,
prin echivalent, este una vădit nejustificată și apare ca fiind mai degrabă o variantă ocolitoare de
a sancționa efectiv inculpatul, fără a dispune condamnarea acestuia.
Curtea a apreciat că, prin maniera de individualizare a sancțiunilor dispuse prin sentința
penală apelată, au fost aplicate normele de drept penal contrar scopului avut în vedere de
legiuitor la edictarea lor, interschimbându-se rolul pedepsei cu rolul măsurii de siguranță.
În consecință, a înlăturat dispoziția prin care prima instanță a dispus confiscarea în parte,
prin echivalent bănesc, a autovehiculului folosit la săvârşirea infracţiunii, respectiv a sumei de
9.000 de lei.

176
 7. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale

Data efectuării unui act de procedură, care potrivit legii trebuie comunicat suspectului
sau inculpatului în cursul procesului penal, este data de la care începe să curgă şi poate fi
calculat noul termen de prescripție a răspunderii penale, iar nu data comunicării actului de
procedură în discuţie.

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Cauzele care înlătură răspunderea
penală.
Indice alfabetic: întreruperea cursului prescripției, prescripţia răspunderii penale, minor,
punere în mişcare acţiune penală
Temei de drept: art. 154 Cod penal 1969, Decizia C.C.R. nr. 297/2018

Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 587/17.08.2020

Curtea de Apel a constat fondat apelul formulat de procuror, apreciind că în cauză nu a

intervenit prescripția răspunderii penale în privinţa infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea
în judecată a inculpatului.
Inculpatul A. a săvârşit infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. 1 – art.
229 alin. 1 lit. d) Cod penal, cu aplicarea art. 113 alin. 3 Cod penal, la data de 22/23.08.2015.
Prima întrerupere a termenului de prescripție a respunerii penale a intervenit la data
29.10.2015, prin emiterea Ordonanţei de efectuare în continuare a urmăririi penale faţă de
suspect, la data de 30.10.2015 fiind adusă la cunoştinţă numitului A. calitatea de suspect şi fiind
audiat în această calitate.
Următorul act de procedură îndeplinit în cursul urmăririi penale este Ordonanţa de punere
în mişcare a acţiunii penale din data de 13.02.2018, dată de la care a început să curgă un nou
termen de prescripție a răspunderii penale, act de urmărire penală efectuat în interiorul
termenului de 2 ani şi 6 luni, calculat conform art. 154 alin. 1 lit. d) Cod penal 1969 raportat la
art. 131 Cod penal 1969.
În considerentele Deciziei nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25 iunie
2018, Curtea Constituţională a statuat expres că data efectuării unui act de procedură ce produce
efectul anterior menționat (de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale) este şi data
de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripție a răspunderii penale
(paragraf 28 teza a II-a).
Împrejurarea că abia la data de 12.03.2019 are loc comunicarea calității de inculpat, a
drepturilor şi obligaţiilor procesuale care decurg din această calitate, la peste 1 (un) an de la data
punerii în mişcare a acţiunii penale, ar fi impus o eventuală analiză a existenței unei încălcări a
dreptului la apărare al inculpatului raportat la actele procesuale ce ar fi fost întocmite de organul
de urmărire penală în acest interval de timp.
Instanţa de control judiciar constată că, în prezenta cauză, nu este împlinit nici termenul
de 5 ani, raportat la care se calculează prescripția specială a răspunderii penale.

177
 8. Apel penal. Prescripţia răspunderii penale. Delapidare

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Partea specială

Indice alfabetic: Drept penal
Temei de drept: Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, art. 295 alin. 1 Cod penal
rap. la art. 308 alin. 1 şi alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 alin. 1
Cod penal, art. 153 Cod penal şi art. 154 alin. 1 lit. d) şi alin. 2 Cod penal

Dispoziţiile constituţionale – art. 147 alin. 4 din Constituţie – nu se opun

aplicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale raporturilor penale şi
procesual-penale aflate în curs pe rolul organelor judiciare. A da o altă interpretare
acestor dispoziţii înseamnă a lipsi de efecte o serie de decizii ale Curţii
Constituţionale care statuează asupra unor instituţii pe de o parte având o natură
mixtă, de drept penal şi de drept procesual penal, iar pe de altă parte incidente în
cadrul unor procese penale aflate încă pe rol, nedefinitiv rezolvate.
Curtea Constituțională a statuat că termenul de prescripție are valenţe
constituţionale în măsura în care ultraactivează aplicându-se faptelor comise sub
imperiul său şi care, în acord cu principiul securității juridice, nu au fost judecate
definitiv până la apariţia legii noi. Totodată, termenul de prescripţie specială
prevăzut de legea nouă este constituțional în măsura în care se aplică numai faptelor
săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 597/18.08.2020

Prin sentinţa penală nr. 1653/19.06.2019, pronunţată în dosarul nr. X/245/2018,

Judecătoria Iaşi a dispus încetarea procesului penal pornit la plângerea penală a părţii civile SC
„A” SRL împotriva inculpatului X pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prev. şi ped. de
art. 295 alin. 1 C.pen. rap. la art. 308 alin. 1 şi alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. şi
art. 5 alin. 1 C.pen. (faptă săvârşită în perioada februarie-septembrie 2011).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că termenul de prescripţie a
răspunderii penale este unul substanțial de drept penal, momentul de început al termenului de
prescripţie fiind data săvârşirii infracţiunii de către autor – data producerii rezultatului în cazul
infracţiunii de rezultat cum este şi speţa de faţă, şi în cazul infracţiunilor continuate – speţa de
faţă, reţinându-se în sarcina inculpatului dispoziţiile art. 35 alin. 1 Cod penal-termenul de
prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
– art. 154 alin. 2 teza II C.pen., în speţă luna septembrie 2011.
Cu privire la Decizia nr. 297/2018 a CCR privind întreruperea cursului prescripţiei, prima
instanţă a reţinut că ultimul act comunicat inculpatului este reprezentat de declaraţia inculpatului
luată în data de 16.09.2011 – aşa cum reiese şi din conţinutul actului de sesizare în secţiunea
„mijloace de probă”, iar termenul de prescripţie este de 5 ani.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, între
altele, sub aspectul netemeiniciei soluţiei de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii
prescripției răspunderii penale, în opinia parchetului neintervenind prescripția răspunderii penale
întrucât deciziile Curţii Constituţionale nu pot produce efecte decât pentru viitor – în

178
conformitate cu dispoziţiile art. 147, alin. 4 din Constituţie, altfel spus, decizia nr. 297/2018 a
Curţii Constituţionale nu poate avea ca efect lipsirea ordonanței de începere a urmăririi penale de
efectele pe care acestea le-a produs la momentul emiterii acestei ordonanțe și, în special, de
efectul întreruptiv al cursului prescripţiei răspunderii penale.
Examinând apelul, Curtea a apreciat că nu poate fi primită critica procurorului referitoare
la netemeinicia soluţiei de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei
răspunderii penale, Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale fiind pe deplin aplicabilă în
prezenta cauză, decizia menţionată antamând problema actelor prin care poate fi întrerupt cursul
prescripției răspunderii penale şi dispunând că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123
alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile
constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției
răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza
în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.
Or, în prezenta cauză, la data de 16.09.2011 a fost comis ultimul act material de
delapidare, la data de 04.10.2011 a fost formulată plângerea penală, la data de 23.06.2014 a fost
începută urmărirea penală in rem cu privire la infracţiunile pentru care a fost formulată
plângerea, iar abia la data de 23.11.2016 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale,
dată la care numitul X a dobândit calitatea de suspect, aşadar, în raport de dispoziţiile 154 alin. 1
lit. d) C.pen., de principiile statuate în Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, se constată
că primul act întreruptiv al prescripţiei a avut loc la data de 23.11.2016, la mai bine de 2 luni de
la intervenirea prescripţiei răspunderii penale.
Curtea nu a primit argumentele acuzării cu privire la inaplicabilitatea deciziei sus-
menţionate a Curţii Constituţionale pe considerentul că deciziile instanţei de contencios
constituţional nu pot produce efecte decât pentru viitor, dispoziţiile constituţionale invocate de
procuror în motivele de apel-art. 147 alin. 4 din Constituţie – neopunându-se aplicării acestor
decizii raporturilor penale şi procesual penale aflate în curs pe rolul organelor judiciare. A da o
altă interpretare acestor dispoziţii înseamnă a lipsi de efecte o serie de decizii ale Curţii
Constituţionale care statuează asupra unor instituţii pe de o parte având o natură mixtă, de drept
penal şi de drept procesual penal, iar pe de altă parte incidente în cadrul unor procese penale
aflate încă pe rol, nedefinitiv rezolvate.
Curtea Constituțională a statuat că termenul de prescripţie are valenţe constituţionale în
măsura în care ultraactivează aplicându-se faptelor comise sub imperiul său şi care, în acord cu
principiul securității juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariţia legii noi. Totodată,
termenul de prescripţie specială prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se
aplică numai faptelor săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative.

II. Drept penal. Partea specială

9. Vătămare corporală din culpă. Culpă concurentă a victimei în producerea

accidentului și a consecinţelor accidentului. Împrejurări care nu afectează lanţul cauzal

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Vătămare corporală din culpă
Indice alfabetic: Drept penal; apel penal; împrejurări care nu afectează lanţul cauzal
Temei de drept: Codul penal art. 196 alin. 2, 3

179
 Nepurtarea căștii de protecție și traversarea străzii pe bicicletă de către
victimă reprezintă aspecte nerelevante în ce privește dinamica producerii
accidentului; în concret, modalitatea producerii accidentului determină concluzia
certă că acesta s-ar fi produs chiar dacă partea civilă ar fi traversat strada pe lângă
bicicletă și purtând cască de protecție. Partea civilă nu a traversat strada pe
bicicletă în viteză, surprinzând șoferul autoturismului, ci după ce a așteptat la
semafor, iar punerea sa în mișcare a avut loc într-un ritm și într-o viteză echivalentă
cu cea a unui pieton, astfel încât un șofer diligent nu ar fi fost deloc surprins de
prezența acestuia pe carosabil. Nici o dată concretă din dinamica producerii
accidentului nu permite instanței să tragă concluzia că accidentul nu s-ar fi produs
dacă partea civilă ar fi traversat strada pe lângă bicicletă și purtând cască de
protecție.
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 230/6.04.2020

Prin sentinţa penală nr. 2046/18.07.2019, Judecătoria Iaşi, între altele, a dispus
condamnarea inculpatului A la o pedeapsă de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. 2, 3 Cod
penal, cu aplicarea art. 44 alin. 1 Cod penal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în data de 02.12.2014, în
timp ce conducea autoturismul marca VP, cu număr de înmatriculare XXX, pe B-dul Socola din
Mun. Iaşi, pe fondul vitezei excesive și a nerespectării culorii roșii a semaforului electric ce i se
adresa, a surprins-o și accidentat-o pe persoana vătămată X, care se deplasa pe marcajul pietonal,
pe culoarea verde a semaforului electric adresat pietonilor, provocându-i acesteia leziuni ce au
necesitat pentru vindecare un număr de 120-140 de zile de îngrijiri medicale și care i-au pus
viața în pericol.
Potrivit raportului de expertiză criminalistică nr. Y întocmit de I.N.E.C. – Laboratorul
Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi, inculpatul A, aflat la volanul autoturismului marca
VP, cu număr de înmatriculare XXX, nu a observat că semaforul electric ce i se adresa indica
culoarea roșie, a pătruns în intersecție, iar la trecerea pentru pietoni din dreptul Antrepozitului
Frigorific Iași, a intrat în coliziune cu un biciclist care se deplasa pe marcajul pietonal de la
dreapta la stânga sa. Expertul a stabilit că viteza autoturismului în momentul premergător
accidentului a fost aproximativ egală cu cea din momentul impactului și s-a situat în jurul valorii
de 74 km/h, apreciind expertul că și la această viteză inculpatul ar fi putut evita accidentul.
Inculpatul putea preveni producerea accidentului dacă ar fi fost atent la semnalizarea rutieră.
Experţii nu au reţinut în sarcina persoanei vătămate acțiuni generatoare de pericol.
Având în vedere concluziile expertului, potrivit cărora inculpatul ar fi putut evita
producerea accidentului rutier și la o viteză de 84 km/h dacă ar fi acționat sistemul de frânare,
cauza determinantă a producerii accidentului rutier fiind faptul că inculpatul a ignorat culoarea
roșie a semaforului electric ce i se adresa, nu se poate reține în sarcina persoanei vătămate o
culpă în producerea accidentului rutier prin aceea că s-a angajat în traversarea străzii pe bicicletă,
pe marcajul pietonal, însă la culoarea verde a semaforului electric destinat pietonilor, cu
încălcarea art. 161 alin. 1 lit. o) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 – „Se
interzice conducătorilor de biciclete (…) să traverseze drumurile publice, pe trecerile destinate
pietonilor, în timp ce se deplasează pe bicicletă (…).”

180
 Instanţa reţine că inculpatul avea obligaţia de a opri autoturismul la culoarea roşie a
semaforului electric şi de a nu pătrunde în intersecţie şi, după cum s-a arătat şi prin expertiză, nu
se poate reţine în sarcina persoanei vătămate nicio acțiune generatoare de pericol.
În aceste condiţii, producerea accidentului şi a urmărilor sale se datorează exclusiv culpei
inculpatului, care a încălcat următoarele prevederi legale în materia circulației rutiere: art. 35
alin. 1, art. 48 alin. 1, art. 49 alin. 1, art. 57 alin. 2 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice, art. 52 alin. 1 şi art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a OUG nr.
195/2002 (H.G. nr. 1391/2006).
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel şi partea responsabilă civilmente A apreciind,
că în mod greşit nu a fost reţinută culpa concurentă a victimei în producerea accidentului.
Curtea a apreciat ca nefondat apelul, considerând că partea responsabilă civilmente a
susținut că traversarea pe lângă bicicletă și cu cască de protecție ar fi împiedicat producerea
accidentului și ar fi redus gravitatea leziunilor, fără însă a explica și argumenta în mod concret
cum ar fi afectat aceste variabile dinamica producerii accidentului și a leziunilor, context în care
susținerile apelantei rămân simple speculații.
În ce privește reținerea unei culpe comune a părții civile la producerea accidentului
determinat de nepurtarea căștii de protecție și de traversarea străzii pe bicicletă, instanța de apel a
apreciat că aceste două aspecte sunt nerelevante în ce privește dinamica producerii accidentului;
în concret, modalitatea producerii accidentului determină concluzia certă că acesta s-ar fi produs
chiar dacă partea civilă ar fi traversat strada pe lângă bicicletă și purtând cască de protecție.
Partea civilă nu a traversat strada pe bicicletă în viteză, surprinzând șoferul autoturismului, ci
după ce a așteptat la semafor, iar punerea sa în mișcare a avut loc într-un ritm și într-o viteză
echivalentă cu cea a unui pieton, astfel încât un șofer diligent nu ar fi fost deloc surprins de
prezența acestuia pe carosabil. Nici o dată concretă din dinamica producerii accidentului nu
permite instanței să tragă concluzia că accidentul nu s-ar fi produs dacă partea civilă ar fi
traversat strada pe lângă bicicletă și purtând cască de protecție.
În ce privește reținerea unei culpe concurente a părții civile sub raportul întinderii
prejudiciului, în sensul că leziunile nu ar fi fost atât de grave dacă partea civilă ar fi purtat cască
de protecție și nu ar fi traversat strada pe bicicletă, instanța a apreciat că o astfel de culpă nu
poate fi reținută, în condițiile în care persoana vătămată, traversând strada pe trecerea de pietoni,
a participat la trafic ca un simplu pieton căruia nu îi incumbă obligația de a purta cască. Scopul
obligativității purtării căștii de protecție pentru bicicliști derivă din angrenarea acestora în trafic,
din posibilitatea de autoaccidentare, cât și din posibilitatea de a fi implicați în accidente cu
autoturisme atunci când o bicicleta rulează pe carosabil. Atunci însă când un biciclist traversează
o trecere de pietoni, chiar pe bicicletă fiind, riscul la care acesta se expune, nu este cu nimic mai
mare decât riscul la care se expune orice simplu pieton. Între gravitatea leziunilor și faptul că
persoana vătămată se afla pe bicicletă în momentul impactului nu este nici o legătură
(dimpotrivă, în cazul de față, judecând după distrugerile provocate bicicletei se pare că aceasta a
absorbit o parte din impact).
Deși victima a încălcat interdicția de a traversa trecerea de pietoni pe bicicletă, totuși
nerespectarea acestei obligații este irelevantă sub aspectul dinamicii producerii accidentului și a
gravității leziunilor suferite. Deși este posibil ca purtarea căștii de protecție să fi redus gravitatea
leziunilor și deși legea nu distinge în privința acestei obligații în funcție de modalitatea în care
biciclistul participă la trafic, totuși instanța este chemată să verifice în mod concret existența
culpei și a raportului de cauzalitate. Or, instanța a constatat că, deși legea nu distinge în privința
obligației de a purta cască, trecerea de pietoni constituie din perspectiva celor angrenați în

181
parcurgerea ei, o zonă sigură, ferită de expunerea la autovehicule, mai ales când este dublată de
culoarea verde a semaforului. Nu există nici un motiv pentru a nu asimila în această situație un
biciclist unui pieton. Or, într-un astfel de context purtarea căștii de protecție ar trebui să fie
irelevantă sub aspectul culpei în gravitatea leziunilor, în caz contrar constituind o pură speculare
a încălcării unei obligații care nu a afectat cu nimic lanțul cauzal.

10. Apel penal. Înşelăciune. Distincţia dintre infracţiune şi litigiu civil

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Partea specială.

Indice alfabetic: Drept penal
Temei de drept: art. 244 alin. 1 Cod penal

Activităţile infracţionale de inducere şi menţinere în eroare a persoanelor

vătămate, conştientizând că acestea sunt esenţiale pentru reuşita planului său
infracţional, sunt circumscrise ilicitului penal, şi nu unui simplu litigiu de natură
civilă, inculpatul urmărind, de la bun început, obţinerea unor foloase injuste, anume
sume de bani cu titlul de avans din preţul imobilului, fără să aibă însă intenţia reală
de a transmite dreptul său de proprietate asupra imobilului, convingând persoanele
vătămate să încheie doar antecontracte de vânzare-cumpărare pentru că numai în
această modalitate putea încasa sume de bani fără să transfere în schimb dreptul său
de proprietate asupra imobilului.
Faptul că victimele înşelăciunii se puteau prevala de minimele garanţii
contractuale prevăzute în conţinutul actelor juridice încheiate, nu exclude
consumarea unei activităţi cu conotaţii penale, circumscrisă înşelăciunii.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 599/18.08.2020

Prin sentinţa penală nr. 2677/10.10.2019, pronunțată în dosar nr. X/245/2017, Judecătoria
Iaşi a dispus între condamnarea inculpatului X la o pedeapsă de 1 an şi 9 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal (persoană vătămată Y).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în data de 02.07.2015 inculpatul a X
indus în eroare persoana vătămată Y cu privire la situația juridică a unui imobilul, determinând-o
să încheie un antecontract de vânzare-cumpărare și obținând de la aceasta suma de 3000 de euro,
făcând declarații necorespunzătoare adevărului în fața notarului public cu privire la situația
juridică a imobilului, determinând încheierea și autentificarea unui antecontract de vânzare-
cumpărare şi determinând, cu știință, prin furnizarea unor informații necorespunzătoare
adevărului, falsificarea unui înscris oficial, respectiv un antecontract de vânzare-cumpărare
autentificat, cu ocazia întocmirii sale de către un notar public aflat în exercitarea atribuțiilor de
serviciu.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul X, arătând că instanţa de judecată, în
mod greşit, în urma interpretării probatoriului administrat, a ajuns la concluzia că faptele pentru
care inculpatul a fost trimis în judecată există şi constituie infracțiuni, în realitate, ar fi trebuit să
pronunţe achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în dauna persoanei
vătămate Y, şi a infracţiunilor de fals în declaraţii şi participaţie improprie la infracţiunea de fals

182
intelectual, intenţia inculpatului la momentul încheierea antecontractului cu persoana vătămată
Y, fiind aceea de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului, însă
această intenţie nu s-a putut materializa din cauza refuzului soţiei inculpatului, coproprietară a
imobilului.
În opinia apărării, nerespectarea obligaţiei de a încheia în viitor actul translativ de
proprietate nu ar putea să atragă asupra inculpatului decât o răspundere civilă, care de altfel a și
fost antrenată prin admiterea acţiunii formulate de persoana vătămată Y, astfel că un eventual
refuz de a încheia la termenul stabilit contractul de vânzare cumpărare nu poate atrage
răspunderea penală a inculpatului, acesta ca de altfel și cumpărătorul, având posibilitatea legală
de a se răzgândi suportând, bineînţeles prejudiciile cauzate. De altfel, inclusiv din modalitatea de
redactare a acestor antecontracte, rezultă clar cuantumul prejudiciilor ce vor fi suportate de
partea care renunţă la încheierea contractului.
Având în vedere toate aspectele relevate anterior, fapta inculpatului de a încheia două
autecontracte, în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate din cauza neînţelegerilor cu soţia sa,
coproprietar al bunului imobil, nu poate primi conotaţie penală şi în consecinţă, a solicitat
achitarea inculpatului.
Examinând actele şi lucrările cauzei prin prisma motivelor de apel invocate în cauză, dar
şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a apreciat ca nefondat apelul, reţinând
în esenţă că, potrivit declaraţiilor persoanei vătămate Z şi înscrisurilor existente la dosar,
persoana vătămată Z și inculpatul X au încheiat în data de 10.06.2015 un antecontract de
vânzare-cumpărare, autentificat sub numărul X de către Societatea Profesională Notarială Q &
Asociaţii din Mun. Iaşi, prin care inculpatul X a promis că va vinde persoanei vătămate camera
de cămin situată în Mun. Iași, în bloc cămin nefamiliști, în cuprinsul antecontractului părțile
stipulând că încheierea contractului de vânzare-cumpărare urma să aibă loc cel mai târziu la data
de 30.06.2015, iar cu ocazia încheierii antecontractului persoana vătămată Z i-a achitat
inculpatului X şi suma de 2500 de lei, reprezentând un avans din prețul total convenit de 4500 de
euro.
În pofida denumirii date acestui act juridic bilateral, anume ,,Chitanţă”, actul juridic
încheiat cuprinde clauze explicite din care rezultă voinţa neîndoielnică a părţilor, anume
promisiunea inculpatului de a vinde imobilul, respectiv promisiunea persoanei vătămate de a-l
cumpăra, până la data de 30.06.2015, inclusiv.
La data prevăzută în antecontract pentru a fi perfectată vânzarea, persoana vătămată Z s-a
prezentat la biroul notarului public, fără ca inculpatul să fie prezent. Acesta a fost contactat în
cursul aceleiași zile de persoana vătămată, dar a refuzat să se prezinte la biroul notarial pentru a-
și îndeplini obligația asumată prin antecontract, ulterior datei de 30.06.2015, inculpatul nu a mai
manifestat nicio intenție de a perfecta vânzarea, nu a oferit nicio justificare pentru acest refuz, şi
nici nu a restituit banii primiţi de la promitentul-cumpărător decât după ce acesta s-a adresat
organelor de urmărire penală. Ba dimpotrivă, după data de 30.06.2015 inculpatul a început să
şicaneze, să adreseze injurii şi ameninţări pentru a determina persoana vătămată să renunţe la
suma de bani pe care i-o achitase cu titlu de avans din preţul vânzării.
Neîndeplinirea promisiunii asumate, fără o justificare obiectivă, şi nici restituirea sumei
de bani persoanei vătămate decât după sesizarea organelor de urmărire penală, constituie un alt
element care conturează intenția infracțională a inculpatului, anume că acesta nu intenţiona, de la
bun început, să îşi onoreze obligația de a transmite dreptul de proprietate, ci urmărea să obţină, în
mod fraudulos, sume de bani cu titlul de avans din preţul vânzării.

183
 Faptul că inculpatul nu a avut intenția de a vinde imobilul rezultă şi din menţinerea
anunţului de vânzare a imobilului, inculpatul căutând noi cumpărători, acţiuni derulate în
perioada mai – iulie 2015. Ca urmare a acestor acţiuni, inculpatul a încheiat un nou antecontract
de vânzare-cumpărare, având ca obiect același imobil, la scurt timp după cel încheiat cu persoana
vătămată Z, respectiv în data de 02.07.2015, inculpatul X a încheiat un nou antecontract de
vânzare-cumpărare cu persoana vătămată Y prin care inculpatul promitea să îi vândă persoanei
vătămate acelaşi imobil, anume camera de cămin numărul Y, situată în Mun. Iași, într-un bloc
cămin nefamiliști, ocazie cu care persoana vătămată i-a remis inculpatului suma de 1500 de euro
reprezentând un avans din preţul vânzării de 5000 de euro. Potrivit clauzelor contractuale, părţile
urmau să încheie contractul de vânzare-cumpărare, în formă autentică, cel mai târziu până la data
de 10.07.2015.
Prin încheierea antecontractului cu persoana vătămată Y, inculpatul a încălcat interdicția
la care era supus şi care avea un caracter esențial, întrucât dacă persoana vătămată Y ar fi avut
cunoştinţă de existenţa antecontractului încheiat anterior cu Z, nu ar mai fi încheiat convenţia cu
inculpatul, aspect pe care însăși persoana vătămată l-a declarat cu ocazia audierii sale.
Inculpatul X a indus în eroare persoana vătămată Y, prezentându-i ca adevărat faptul că
imobilul nu fusese promis spre vânzare altei persoane, deși acesta făcea deja obiectul unei alte
promisiuni încheiate cu Z, determinând-o să încheie cu el un antecontract de vânzare-cumpărare
și să-i remită o sumă de bani.
Şi în acest caz, inculpatul a refuzat, fără nicio justificare obiectivă, ulterior datei de
10.07.2015, data prevăzută în antecontract pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
să se mai prezinte la notar pentru a perfecta contractul, dar şi să restituie promitentului-
cumpărător suma de 3000 euro, primită ca avans din preţul vânzării, ceea ce dovedeşte reaua sa
credinţă şi scopul ilicit urmărit de inculpat, anume de a obţine în mod injust sume de bani de la
persoana vătămată.
Curtea a reţinut, contrar apărărilor inculpatului, că în cauză nu este vorba despre un
simplu litigiu de natură civilă, din toate cele anterior expuse rezultând că inculpatul a urmărit, de
la bun început, obţinerea unor foloase injuste, anume sume de bani cu titlul de avans din preţul
imobilului, fără să aibă însă intenţia reală de a transmite dreptul său de proprietate asupra
imobilului. Inculpatul a convins persoanele vătămate să încheie doar antecontracte de vânzare-
cumpărare pentru că numai în această modalitate putea încasa sume de bani fără să transfere în
schimb dreptul său de proprietate asupra imobilului.
A susţinut inculpatul că faptele sale nu îmbracă forma ilicitului penal, întrucât ambele
tranzacţii au fost încheiate în ideea de a găsi un cumpărător pentru imobilul respectiv, aspectele
cauzei fiind circumscrise speţelor civile, nefiind sub nicio formă fapte de natură penală.
În dezacord cu aserţiunile apărării, Curtea a considerat că activităţile infracţionale de
inducere şi menţinere în eroare a persoanelor vătămate, conştientizând că acestea sunt esenţiale
pentru reuşita planului său infracţional, sunt circumscrise ilicitului penal, al cărui scop a fost
obţinerea unor sume de bani prin înşelarea persoanelor vătămate. Faptul că victimele înşelăciunii
se puteau prevala de minimele garanţii contractuale prevăzute în conţinutul actelor juridice
încheiate, nu exclude consumarea unei activităţi cu conotaţii penale, circumscrisă înşelăciunii.
Este dincolo de orice dubiu că inculpatul a înţeles exact, ca de altfel şi persoanele
vătămate, care este obiectul promisiunii consfinţite convenţional, dar a acţionat de o manieră
ilegală, cu intenţia vădită nu de a găsi un cumpărător, ci de a obţine un folos injust prin
exercitarea unor manopere dolosive.

184
 11. Apel penal. Ultraj judiciar. Postarea pe rețele sociale a unor mesaje de amenințare
a magistraţilor, în scop de intimidare şi răzbunare

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Partea specială

Indice alfabetic: Drept penal
Temei de drept: art. 279 alin. 2 C.pen., raportat la art. 206 alin. l C.pen.

Organele judiciare sunt obligate să stabilească adevărul folosind și probe

indirecte, prezumții precum și orice element de fapt care servește la identificarea
persoanei care a comis infracțiunea, obiect al probei fiind orice împrejurare
necesară pentru justa soluționare a cauzei. Faptul că o conexiune între existența
unui cont pe o rețea socială și o anume persoană nu poate fi stabilită printr-un
procedeu probatoriu tehnic din cauza incertitudinii cu privire la calculatorul și
conexiunea de internet folosite, nu înseamnă că o astfel de legătură nu poate fi
probată prin alte probe indirecte și care sunt apte să formeze o convingere dincolo
de orice îndoială rezonabilă.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 671/22.09.2020

Prin sentinţa penală nr. 296/23.09.2019 pronunțată de Judecătoria A., s-a hotărât
achitarea inculpatului B. pentru săvârșirea a două infracțiuni de „ultraj judiciar”, fapte prevăzute
de art. 279 alin. 2 C.pen., raportat la art. 206 alin. l C.pen., cu aplicarea art. 38 alin. 2 C.pen.
(persoane vătămate C şi D).
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin actul de
sesizare a instanţei, în sarcina inculpatului B a fost reţinut că a postat pe o rețea de socializare (cu
user-ul X) mesaje prin care îşi exprima nemulțumirea faţă de modul în care magistraţii C şi D
instrumentau anumite dosare aflate pe rol în care el figura ca intimat/inculpat, inserând şi
anumite ameninţări la adresa acestora, în scop de intimidare şi răzbunare.
Prima instanţă a reţinut că întrucât din probele administrate nu a rezultat o altă stare de
fapt decât cea susţinută de persoanele vătămate, lipsește latura obiectivă a acestei infracţiuni,
impunându-se achitarea inculpatului, profilându-i inculpatului evident şi principiul statuat „in
dubio pro reo”.
Pe de altă parte, prima instanţă, a reţinut că din coroborarea materialului probator
administrat atât cu ocazia urmării penale, cât şi cu prilejul cercetării judecătoreşti, prin audierea
nemijlocită a martorei E, se stabileşte o stare de fapt incertă celei reţinute prin actul de sesizare al
instanţei, instanța de fond constatând că toate infracțiunile reclamate, s-au realizat prin
intermediul calculatorului.
A mai reţinut instanţa că, raportat la specificul infracțiunilor cercetate și la modalitatea de
comitere a acestora (prin intermediul calculatorului, conectat la internet), probațiunea trebuia să
se întemeieze, la rândul ei, pe mijloace tehnice care să permită identificarea și localizarea cât mai
exactă a persoanei care ar fi creat conturile de pe care s-ar fi adresat respectivele ameninţări cu
privire la cele două persoane vătămate și ar fi trimis mesajele de amenințare pe o rețea de
socializare, de pe două conturi din reţeaua de socializare pe care le-ar administra inculpatul,
respectiv „X” şi „Y”.

185
 În opinia primei instanţe, esențial pentru descoperirea făptuitorului era stabilirea adresei
IP care, prin intermediul furnizorului de servicii internet, să permită identificarea calculatorului
conectat la internet utilizat la crearea conturilor false și la transmiterea mesajelor virtuale. Acest
mijloc de probă se putea corobora cu o percheziție informatică efectuată asupra calculatorului
identificat prin intermediul adresei IP, ajungându-se astfel la stabilirea utilizatorului acestui
calculator, dar toate aceste mijloace de probă nu au fost administrate în cursul urmăririi penale,
la dosarul de urmărire penală aflându-se doar capturi de ecran, presupus a fi printate de pe o
adresă aparținând inculpatului, deși s-ar fi putut stabili, prin metode de supraveghere tehnică,
cine a creat conturile de pe care au fost emise aceste mesaje, de pe ce calculator au fost trimise
mesajele de amenințare și hărțuire și cine este posesorul acestor conturi.
Declarațiile persoanelor vătămate și print-screen-urile atașate la dosar nu fac decât să
confirme existența unor conturi și adresarea unor amenințări pe rețeaua de socializare, dar fără a
putea conduce la stabilirea identității autorului acestor activități infracționale.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria A şi persoana
vătămată, criticând-o pe aspecte de netemeinicie şi nelegalitate.
Astfel, Parchetul a invocat că în mod greșit instanţa a dispus achitarea inculpatului, prin
aprecierea eronata a ansamblului probatoriu, rezultând din capturile efectuate de către
specialistul criminalist, concretizate în planșa fotografică ataşată la dosarul cauzei, că în perioada
25-27.04.2017, inculpatul B a efectuat mai multe postări pe două conturi din reţeaua de
socializare pe care le administrează, respectiv „X”şi „Y”.
În pagina de deschidere a contului „X” este prezentat inculpatul în robă avocaţială, fiind
menţionate şi datele de identificare și de contact ale autointitulatului său sediu profesional.
În ceea ce priveşte contul „Y” se face menţiunea că inculpatul B este primul autor al așa-
numitului „Act din data de 25.09.2016 de ÎNFIINŢARE al Y”, înaintat mass-media la sfârşitul
anului 2016, în care inculpatul se autoproclama şef al acestui stat.
În data de 25.04.2017, la orele 18:09, inculpatul postează pe contul „Y” textul: „TATĂL
MEU are din nou TENDINŢA de SUICID urmare a ABUZURILOR PARCHETARI,
MILIŢIANI, JUDECĂTORI. ANUBNT PUBLIC si dau scris si semnez DACA MOARE un
membru al familiei. PRIMA DATA O DECAPITEZ pe OTREPA judecătoare ... apoi pe
PARCHETARUL ... si la urma pe SUPTCOIMISAR... AJUNGE CU CRIMELE GEN ANA
PAUKER”.
Prin cererea de apel formulată, persoana vătămată a invocat că cele două susţineri ale
Judecătoriei pe care hotărârea de achitare se întemeiază sunt ambele eronate, fără suport în
dreptul penal material şi fără corespondent în materialul probator.
În acest sens, a solicitat a se avea în vedere că la data postării mesajelor de amenințare
cele două conturi din rețeaua de socializare erau reale, şi nu false, aparținând inculpatului B.
Acestea conținea postări care puteau fi emanația exclusivă a acestuia, iar confruntat cu acuzarea
şi realitatea celor constatate de organele judiciare şi reclamate de persoana vătămată şi colega sa,
inculpatul nu le-a negat.
A mai arătat că s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă, că atât persoana
vătămată, cât şi colega sa – judecător, au fost victimele unor repetate ameninţări cu moartea,
adresate în mediul on-line de pe conturi din rețeaua de socializare folosite de inculpat, fără
echivoc, ameninţări care au fost proferate în legătură directă cu atribuţiile de serviciu, respectiv
în cazul persoanei vătămate pentru modul în care a supravegheat şi condus urmărirea penală în
dosarul nr. XXXXX, iar în cazul colegei sale pentru a o determina să nu i-a măsura arestării
preventive în acest dosar împotriva inculpatului B în faza urmăririi penale.

186
 Curtea a admis apelurile formulate, reţinând, în ce privește fondul acuzației penale, că nu
există dubii cu privire la faptul că autorul postărilor efectuate în conturile „X” și „Y” este chiar
inculpatul B, constatând în primul rând din identitatea postărilor și conținutul comun al acestora,
că ambele conturi sunt indubitabil administrate de una și aceeași persoană, ambele conturi
preluându-și reciproc și constant postările. Instanța de apel a mai constatat că „X” – contul de pe
rețeaua de socializare poartă numele inculpatului, titulatura pe care acesta și-o arogă în mod
frecvent (cea de avocat), iar profilul acestuia conține fotografii cu inculpatul în robă de avocat și
în uniformă de polițist. Postările inculpatului conțin date din dosarul de urmărire penală, referiri
la polițiștii și organele judiciare investite cu efectuarea unor acte de urmărire penală pe care, prin
prisma caracterului nepublic al urmăririi penale, doar inculpatul le putea cunoaște. Registrul
stilistic al postărilor este identic cu cel practicat de inculpat în modul de comunicare cu organele
judiciare din cuprinsul prezentului dosar, presărat cu injurii, cuvinte obscene, contestări a
legitimității organelor judiciare și a instituțiilor statului.
Mai mult, a reţinut Curtea, că în ultimul cuvânt în cadrul judecării confirmării propunerii
de arestare preventivă, inculpatul nu a negat faptul că el ar fi autorul postărilor; dimpotrivă,
acesta s-a apărat în sensul că recunoaște că a jignit și este conștient de faptul că a deranjat multe
persoane, dar asta nu justifică în nici un fel dorința acestora de a-l hărțui, și de a-i stresa familia”
amenințările nu sunt reale, nu sunt puse în practică, pentru că „el nu e capabil să omoare nici o
muscă” , prin urmare, în cuprinsul acestui ultim cuvânt inculpatul nu neagă că ar fi autorul
postărilor, ci încearcă să ofere justificări cu privire la faptul că a adresat aceste amenințări într-un
context de hărțuire și abuz din partea organelor judiciare. Tot în acest ultim cuvânt inculpatul a
făcut referiri la starea de degradare a sănătății tatălui său din cauza proceselor în care e implicat,
aspect care figurează și în postările aferente celor două conturi, fapt ce convinge încă odată
instanța cu privire la autorul postărilor.
A mai arătat Curtea că ipoteza clonării contului din rețeaua de socializare a fost susținută
de inculpat doar de dată recentă, după motivarea sentinței, speculând aspectele reținute de prima
instanță, iar cele două conturi (X, Y) preiau reciproc postările prin metoda distribuirii, iar contul
„Y” conține inclusiv postări cu concluzii depuse de inculpat în dosarul de față.
În concluzie, instanța de apel a arătat că nu are nici un motiv pentru a se îndoi de faptul
că inculpatul este administratorul acestor două conturi, și nu are nici un indiciu în sensul că
aceste două conturi ar fi fost administrate de o altă persoană pentru a-l discredita pe inculpat. O
percheziție informatică nu ar fi fost neapărat relevantă în condițiile în care inculpatul ar fi putut
realiza aceste postări de pe un alt calculator decât de pe cel propriu, sau utilizând o altă
conexiune la internet decât cea de la domiciliu.
În plus organele judiciare sunt obligate să stabilească adevărul folosind și probe indirecte,
prezumții precum și orice element de fapt care servește la identificarea persoanei care a comis
infracțiunea, obiect al probei fiind orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
Faptul că o conexiune între existența unui cont din rețeaua de socializare și o anume persoană nu
poate fi stabilită printr-un procedeu probatoriu tehnic datorită incertitudinii cu privire la
calculatorul și conexiunea de internet folosite, nu înseamnă că o astfel de legătură nu poate fi
probată prin alte probe indirecte precum cele expuse anterior și care sunt apte să formeze o
convingere dincolo de orice îndoială rezonabilă.

187
 III. Drept procesual penal. Partea generală

12. Apel penal. Ne bis in idem. Recunoașterea pe cale incidentală a hotărârilor străine

Temei de drept: art. 147 alin. (2) și (4), art. 142 din Legea nr.302/2004
Cuprins pe materii: Drept procesual penal.
Indice alfabetic: Drept procesual penal.

Potrivit art. 6 C.proc.pen. şi art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 al CEDO,

nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni
atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală
definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.
Nu se poate susține prejudicierea părţii civile prin imposibilitatea recuperării
integrale a prejudiciului, urmare a soluției de încetare a procesului penal ca efect al
aplicării principiului ne bis in idem, un principiul fundamental al ordinii de drept în
România, întrucât potrivit art. 25 alin. 5 Cod proc. pen., instanța va lăsa
nesoluționată acțiunea civilă în caz de încetare a procesului penal în cazul în care
există autoritate de lucru judecat, lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în procesul
penal neexcluzând ca partea civilă să acționeze în mod separat, în cadrul unui litigiu
civil.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia nr. 792/20.10.2020

Prin sentinţa penală nr. 103/30.10.2019 pronunţată de Judecătoria Răducăneni s-a dispus
recunoașterea pe cale incidentală a următoarelor hotărâri emise de autoritățile din Republica
Moldova: Sentința pronunțată de Judecătoria Ungheni la data de 21.02.2018 în dosarul cu nr. 1-
311/17, Decizia pronunțată de Curtea de Apel Chișinău la data de 24.04.2018 în dosarul cu nr.
1a-573/2018 și Decizia Curții Supreme de Justiție din data de 07.08.2018 în dosarul cu nr. 1ra-
1510/2018, prin care inculpatul Y a fost condamnat pentru infracțiunea prev. de art. 248 alin. 5
lit. b Cod penal și infracțiunea prev. de art. 362 alin. 1 Cod penal, la o pedeapsă totală de 2 ani și
3 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar inculpatul X a fost
condamnat pentru săvârșirea acelorași infracțiuni, la o pedeapsa totală de 2 ani și 3 luni
închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
În baza art. 396 alin. 1 şi 6 C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. 1 lit. i Cod pr. penală, s-a
dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul X, pentru săvârşirea infracţiunilor de
trecere frauduloasă a frontierei de stat prevăzută de art. 262 alin. 1 C.p. şi contrabandă prevăzută
de art. 270 alin. 1 raportat la art. 274 din Legea 86/2006, ambele infracţiuni cu aplicarea art. 38
alin.1 C.p., reținând că în cauză există autoritate de lucru judecat şi cu privire la inculpatul Y,
pentru săvârşirea infracţiunilor de trecere frauduloasă a frontierei de stat prevăzută de art. 262
alin. 1 C.p. şi contrabandă prevăzută de art. 270 alin. 1 raportat la art. 274 din Legea 86/2006,
ambele infracţiuni cu aplicarea art. 38 alin.1 C.p., reținând că în cauză există autoritate de lucru
judecat.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, prin sentința pronunțată
de Judecătoria Ungheni la data de 21.02.2018 în dosarul cu nr. 1-311/17, inculpatul Y a fost
condamnat pentru infracțiunea prev. de art. 248 alin. 5 lit. b Cod penal și infracțiunea prev. de

188
art. 362 alin. 1 Cod penal, la o pedeapsa totală de 2 (doi) ani și 3 (trei) luni închisoare, cu
suspendarea condiționată a executării pedepsei. De asemenea, inculpatul X a fost condamnat
pentru săvârșirea acelorași infracțiuni, la o pedeapsa totală de 2 (doi) ani și 3 (trei) luni
închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
În fapt, s-a reținut că cei doi inculpați, împreună cu alte persoane rămase neidentificate, la
data de 25.03.2017, ora 21:30, aflându-se în regiunea unui semn de frontieră amplasat în
apropierea satului C., raionul Ungheni, pe direcția satului P. din România, eludând controlul
vamal, cu ajutorul unei bărci gonflabile, au trecut peste râul Prut în mod ilegal 8 colete cu țigări
în care se aflau 2500 pachete țigări marca Ritm, 5625 pachete țigări marca Plugaru și 5000
pachete țigări marca Ashima. Prin aceeași faptă, aceștia au trecut ilegal frontiera de stat a
Republicii Moldova în România.
De asemenea, prin Decizia pronunțată de Curtea de Apel Chișinău la data de 24.04.2018
în dosarul cu nr. 1a-573/2018, prin care s-a soluționat apelul formulat de inculpați, instanța a
menținut soluția pronunțată cu privire la pedepsele stabilite, fiind casată doar în ceea ce privește
confiscarea țigărilor de la cei doi inculpați. Sentința a rămas definitivă prin decizia Curții
Supreme de Justiție, care la data de 07.08.2018 a respins ca inadmisibil recursul formulat de
procuror.
Verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 142 din Legea nr. 302/2004, cu
excepția celor privind executarea hotărârii penale în România, instanța de fond a reținut că aceste
hotărâri îndeplinesc cerințele necesare pentru a fi recunoscute pe teritoriul României, sentința de
condamnare cu privire la cei doi inculpați fiind definitivă și executorie, iar faptele ar fi constituit
infracțiuni și în situația în care ar fi fost săvârșite pe teritoriul României, fapt care de altfel s-a și
întâmplat, în parte, fiind vorba de infracțiuni privind frontiera de stat sau care implică trecerea
frontierei de stat. În plus, nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare
prevăzute la alin. (2) din același articol, existând identitate între faptele pentru care cei doi
inculpați au fost condamnați în Republica Moldova și faptele pentru care aceștia au fost trimiși în
judecată în prezenta cauză.
Împotriva sentinţei penale a formulat apel partea civilă Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Iaşi care a susţinut în esenţă că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 142 Legea nr. 302/2001 republicată, privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală principiile de drept ale statului român, infracţiunea privind trecerea frauduloasă
a frontierei asigurând inviolabilitatea teritoriului statului român şi a frontierelor acestuia şi
presupune ca intrarea sau ieşirea din tară să se facă numai prin locurile şi în condiţiile stabilite
prin legea frontierei de stat.
Expresia „intrarea sau ieşirea din țară” are în vedere România şi nu alte state, astfel că nu
există situaţia că inculpaţii au fost condamnaţi pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a
frontierei de stat române.
În conformitate cu dispoziţiile art. 270 alin. 3 din Codul vamal, pentru existenţa
infracţiunii asimilată contrabandei este necesar ca activităţile încriminate să privească bunuri
care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă. Din acest
text se desprind două condiţii cu privire la obiectul material al infracţiunii şi o condiţie cu privire
la latura subiectivă a infracţiunii, respectiv următoarele:
a. să fie necesar ca bunurile să fie plasate sub un regim vamal;
b. bunurile să provină din contrabandă;
c. făptuitorul să fi cunoscut împrejurarea că bunurile provin din contrabandă.

189
 Având în vedere importanţa valorilor sociale lezate prin activitatea infracţională, valoarea
ţigărilor deţinute ilegal pe teritoriul României, pericolul social al faptei care a adus atingere atât
relaţiilor sociale care reglementează constituirea veniturilor bugetare, cât şt a celor care vizează
securizarea frontierelor, parte componentă a strategiei de apărare naţională, s-a considerat că se
impune condamnarea inculpaţilor.
A mai susţinut partea civilă că prin recunoaşterea acestei hotărâri penale Statul Român
este prejudiciat, atât prin starea de pericol creată pentru respectarea autorităţii organelor abilitate
cu supravegherea şi controlul trecerii peste frontierele statului român, cât şi prin imposibilitatea
recuperării prejudiciului substanţial suferit ca urmare a săvârşirii faptei ilicite.
Prin Decizia nr. 792/2020 din 20 octombrie 2020 a Curții de Apel Iași s-a dispus
respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de partea civilă ANAF, reţinându-se că în mod just
instanţa de fond a procedat la recunoaşterea, în baza art. 147 alin. (2) și (4) și a art. 142 din
Legea nr. 302/2004, pe cale incidentală a hotărârilor emise de autoritățile din Republica
Moldova, dând eficienţă principiului ne bis in idem şi dispunând încetarea procesului penal faţă
de inculpaţi.
Potrivit art. 6 C.proc.pen. şi art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 al CEDO, nicio persoană
nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea
persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și
sub altă încadrare juridică.
Acest principiu este pe deplin aplicabil în cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.
De altfel, critica apelantului nu vizează incidenţa principiului ne bis in idem, ci
consecinţele aplicării acestui principiu, respectiv prejudicierea părţii civile prin imposibilitatea
recuperării integrale a prejudiciului, argumente care contravin însă dispoziţiilor legale, respectiv
art. 25 alin. 5 C.proc.pen., potrivit căruia instanța va lăsa nesoluționată acțiunea civilă în caz de
încetare a procesului penal în cazul în care există autoritate de lucru judecat.
În plus, lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în procesul penal nu exclude ca partea
civilă să acţioneze în mod separat, în cadrul unui litigiu civil.
Cât priveşte critica apelantului privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 142 alin. 2
din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară, Curtea subliniază că ne bis in idem
(autoritatea de lucru judecat) reprezintă un principiul fundamental al ordinii de drept în România,
sens în care instanţa de fond a şi procedat la a-i da eficienţă recunoscând pe cale incidentală
sentinţele pronunţate de autorităţile din Republica Moldova.

13. Apel penal. Latură civilă. Recunoaşterea pretenţiilor civile. Invocarea în apel de
către inculpat a erorii cu privire la pretenţiile civile formulate de partea civilă la care s-a
achiesat

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală

Indice alfabetic: Drept procesual penal: apel penal; latură civilă; achiesarea la pretenţiile
părţii civile
Temei de drept: C.proc.pen., art. 23

Inculpatul, prin declaraţia pe care a dat-o cu acordul părţilor responsabile

civilmente, a recunoscut integral pretențiile părții civile, arătând că este de acord să
o despăgubească cu suma solicitată, instanţa luând act de recunoașterea lor. În

190
 aceste condiţii, prima instanţă în mod firesc a făcut aplicarea principiului
disponibilității specific dreptului civil şi procedurii civile, a cărui oglindire se
regăseşte şi în legislaţia procesual penală la art. 23 alin. 3 Cod procedură penală,
obligând pe inculpat în solidar cu părţile responsabile civilmente la despăgubiri în
măsura recunoaşterii.

Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 104/24.02.2020

Prin Sentinţa penală nr. 405/10.12.2019, Judecătoria Bârlad, între altele, a aplicat
inculpatului minor X, măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de
detenţie pentru o durată de 2 (doi) ani, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218
alin. 1, alin. 3 lit. c) Cod penal, cu aplicarea art. 113 alin. 3 Cod penal.
S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Y prin reprezentant legal şi a fost
obligat inculpatul X în solidar cu persoanele responsabile civilmente C şi D la plata sumei de
100.000 de lei cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Bârlad a reţinut în esenţă că în seara de 12.05.2019, în
jurul orei 23:00, după ce în prealabil a urmărit-o pe persoana vătămată minoră şi împotriva
voinţei acesteia, inculpatul a condus-o pe o uliţă izolată din satul U, com. B, jud. V, a întreţinut
prin constrângere un raport sexual cu aceasta.
În ceea ce privește latura civilă instanţa de fond a constatat că persoana vătămată s-a
constituit parte civilă cu suma de 100.000 de lei reprezentând daune morale, iar inculpatul prin
declaraţia pe care a dat-o cu acordul părţilor responsabile civilmente a recunoscut integral
pretențiile părții civile, arătând că este de acord să o despăgubească cu suma solicitată, ca atare a
lua act de recunoașterea lor.
Inculpatul şi părţile responsabile civilmente au formulat apel, indicând în esenţă că au
fost în eroare cu privire la suma asupra căreia şi-au exprimat acordul, că nu reiese că instanţa le-
ar fi explicat care este cuantumul, dacă s-a înţeles sau nu care este acesta și ce anume reprezintă
şi nici că li s-ar fi permis să ia legătura cu apărătorul desemnat din oficiu. Au mai arătat că
veniturile şi bunurile familiei nu permit acoperirea sumei stabilite, instanţa neverificând aspectul
menţionat.
Curtea a reţinut că în cursul judecăţii la instanţa de fond la termenul din data de
12.11.2019, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, astfel cum este reţinută în actul de sesizare
a instanţei, solicitând ca judecata să se desfăşoare numai pe baza probelor administrate în cursul
urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de către persoana vătămată, potrivit
procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, prevăzută de art. 375 Cod de procedură penală.
Inculpatul a declarat că este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în
cazul în care va fi găsit vinovat.
Faţă de poziţia procesuală exprimată de inculpat, instanţa de judecată a încuviinţat
cererea inculpatului ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul
urmăririi penale şi a înscrisurilor în circumstanţiere.
Curtea a constatat că persoana vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 100.000 de
lei reprezentând daune morale, iar inculpatul prin declaraţia pe care a dat-o cu acordul părţilor
responsabile civilmente a recunoscut integral pretențiile părții civile, arătând că este de acord să
o despăgubească cu suma solicitată, instanţa luând act de recunoașterea lor.

191
 În aceste condiţii, prima instanţă în mod firesc a făcut aplicarea principiului
disponibilităţii specific dreptului civil şi procedurii civile, a cărui oglindire se regăseşte şi în
legislaţia procesual penală la art. 23 alin. 3 Cod procedură penală, obligând pe inculpat în solidar
cu părţile responsabile civilmente la despăgubiri în măsura recunoaşterii.
Pe cale de consecinţă, în aplicarea disp. art. 20, art. 23 alin. 3, art. 25 alin. 1 şi art. 397
Cod procedură penală rap. la art. 1381 şi urm. din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, luând
act de manifestarea de voinţă a inculpatului şi a părţilor responsabile civilmente de recunoaştere
a pretenţiilor civile solicitate de partea civilă şi de acordul acestora de a despăgubi pe aceasta cu
suma solicitată, prima instanţă a obligat în mod corect în măsura recunoaşterii, fără a cenzura
câtimea daunelor acordate, criticile apelanţilor vizând latura civilă neputând fi reţinute,
neexistând în cauză indicii ale unei eventuale erori în care aceştia s-ar fi aflat la momentul
manifestării voinţei, astfel cum rezultă şi din audierea înregistrării audio a şedinţei de judecată de
la acel termen. Nimic din desfăşurarea procedurii de la acel termen nu poate susţine ipoteza unui
viciu de voinţă şi consimţământ în sensul celor arătate în motivele de apel, atât inculpatul cât şi
părţile responsabile civilmente dovedind că au înţeles clar ceea ce forma obiectul pretenţiilor
formulate de partea civilă, iar consimţământul acestora a fost exprimat în deplină cunoştinţă de
cauză, luând în considerare diligenţele normale ale omului obişnuit, chiar nefamiliarizat cu
specificul procedurilor judiciare. Faptul că suma solicitată de partea civilă, şi recunoscută
explicit de inculpat şi de părinţii acestuia, depăşeşte, în optica apărării, bunurile familiei, și
mobile și imobile, nu reprezintă o justificare pentru revenirea asupra consimțământului de
recunoaştere a pretenţiilor.
În considerarea tuturor argumentelor expuse, Curtea a respins ca nefondate apelurile
formulate de inculpat și de părțile responsabile civilmente.

14. Apel penal. Evaziune fiscală. Acţiune civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal

Indice alfabetic: Drept penal, Drept procesual penal
Temei de drept: art. 9 alin. 1 lit. b) și c) şi alin. 2 din „Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea si combaterea evaziunii fiscale”, art. 19 C.proc.pen.

Acţiunea civilă formulată în cadrul procesului penal este circumscrisă

limitelor ce fac obiectul judecății, fiind analizate doar pretenţiile subsumate
acţiunilor infracţionale deduse judecăţii și în măsura în care au fost probate, iar nu
cele calculate de partea civilă luând în considere şi sume aferente unor fapte
nededuse judecăţii.
Astfel, respingerea celorlalte pretenții se bazează, pe de o parte, pe faptul că
inculpata nu a fost trimisă în judecată decât pentru o parte dintre faptele și actele
materiale ce au făcut obiectul sesizării penale a Gărzii Financiare – Secția
Județeană Iaşi, iar, pe de altă parte, pe faptul că s-a luat în considerare modul de
calcul stabilit prin probele administrate în procesul penal (respectiv raportul de
constatare tehnico-ştiinţifică). Pentru alte fapte, ce nu fac obiectul judecății, nu pot fi
acordate despăgubiri în cadrul procesului penal, întrucât acțiunea civilă este
subsidiară/accesorie acțiunii penale. Instanța este deci ținută de limitele investirii,
neputând extinde obiectul judecății nici măcar pe latură civilă.

192
 Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minor, Decizia penală nr. 369/29.06.2020

Prin sentinţa penală nr. 831/21.06.2019, pronunţată în dosarul nr. X/99/2018, Tribunalul
Iaşi a hotărât, între altele, condamnarea inculpatei X la pedeapsa principală de 5 ani și 4 luni
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „evaziune fiscală, în formă continuată (68 acte
materiale), prev. şi ped. de art. 9 alin. 1 lit. b) și c) şi alin. 2 din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea si combaterea evaziunii fiscale şi admiterea, în parte, a acţiunii civile şi obligarea pe
inculpatei X să plătească părţii civile (A.N.A.F.) suma de 553.529 lei (echivalentul a cca.
130.632,46 euro), cu titlu de prejudiciu, la care se adaugă dobânda legală prevăzută de art. 120
din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, până la achitarea integrală și efectivă a
debitului, respingând, ca nefondate, restul pretențiilor civile formulate de partea civilă A.N.A.F.,
prin D.G.R.F.P. Iași.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că inculpata X, în calitate de
administrator (și unic asociat) al SC „Y” SRL, pe de o parte, în data de 27.07.2009, în scopul
sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, ar fi evidențiat în declarația fiscală D394,
înregistrată sub nr. 5794/27.07.2009, un număr de trei categorii de operațiuni comerciale fictive
în valoare totală de 770.351 lei (din care suma de 647.354 lei – bază impozabilă și TVA în sumă
de 122.997 lei), presupus a fi fost desfășurate, în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009, cu
furnizorii SC „Z” SRL, SC „M” SRL și SC „R” SRL, cauzând un prejudiciu în valoare de
226.574 lei (53.471,3 euro), reprezentând impozit pe profit în sumă de 103.577 lei și TVA de
plată în sumă de 122.997 lei, iar, pe de altă parte, în perioada septembrie 2009 - februarie 2010,
mai exact în intervalul 11.09.2009-10.02.2010, la diferite intervale de timp, dar în îndeplinirea
aceleiași rezoluții infracționale, a livrat către SC „Q” SRL Brașov cantitatea de 3.191.305 kg
deșeuri, în valoarea totală de 2.043.469 lei, în baza unui număr de 67 de facturi fiscale,
operaţiuni care, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, nu au fost înregistrate
în evidențele contabile și nici declarate la organele fiscale, prin neînregistrarea în evidențele
contabile și nedeclararea la organele fiscale a veniturilor obținute din vânzarea mărfurilor către
SC „Q” SRL Brașov fiind cauzat bugetului de stat, la data de 25.04.2010, un prejudiciu în
cuantum de 326.955 lei reprezentând impozit pe profit (77.161,16 euro), prin ambele categorii de
fapte fiind produs bugetului de stat un prejudiciu, cumulat, în sumă de 553.529 lei (echivalentul
a cca. 130.632,46 euro).
Pe latură civilă, prima instanţă a reţinut că, partea civilă a inclus și prejudiciile pretins
comise prin fapte (operaţiuni) ce nu au fost deduse judecății (cum ar fi, de pildă, cele ce ar fi fost
reflectate de alte 12 facturi emise de SC „Y” SRL către SC „Q” SRL), astfel că instanța a avut în
vedere modul de calcul aşa cum el a fost stabilit prin mijloacele de probă administrate, în mod
legal, în cadrul procesului penal (şi nu cel calculat de partea civilă, care a luat în considere şi
sume aferente unor fapte nededuse judecăţii).
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, între alţii, şi partea civilă ANAF care a
solicitat admiterea în totalitate a pretenţiile formulate, obligând pe inculpata X la plata sumei de
1.834.867,00 lei (echivalentul a 431.733 euro) din care: diferenţa de TVA de plată în valoare de
601.508 lei și o diferenţă de impozit pe profit in valoare de 1.233.359 lei, la care se vor adaugă
accesoriile, ce vor fi calculate, pe fiecare zi de întârziere, până la data achitării integrale a
debitului.

193
 Examinând actele şi lucrările cauzei prin prisma motivelor invocate în cauză, dar şi din
oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a apreciat ca nefondat apelul, reţinând că
prima instanţă a realizat o justă soluţionare a cauzei, analizând atât sub aspect teoretic, condiţiile
angajării răspunderii civile delictuale, cât şi, sub aspect aplicat, situaţia de fapt din care izvorăşte
obligaţia de dezdăunare şi dreptul corelativ de creanţă; de asemenea, prima instanţă a aplicat
criterii pertinente de individualizare şi cuantificare a daunelor acordate, suma stabilită cu titlu de
daune materiale răspunzând principiilor justei reparaţii şi echităţii, Curtea negăsind vreun motiv
de modificare a cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune materiale, considerând că
prima instanţă a analizat corect toate elementele obiective ale cauzei din care a extras cuantumul
probat al prejudiciului acordat, ţinând seama de prejudiciul stabilit şi calculat pe baza de probe,
respectiv pe baza raportului de constare tehnico-ştiinţifică efectuat în faza de urmărire penală), în
mod corect fiind admisă, în parte, acţiunea civilă formulată în cauză, respectiv în limitele ce fac
obiectul judecății și în măsura în care au fost probate, cel calculat de partea civilă luând în
considere şi sume aferente unor fapte nededuse judecăţii.
Astfel cum rezultă în mod clar din considerentele sentinţei penale apelate, respingerea
celorlalte pretenții se bazează, pe de o parte, pe faptul că inculpata nu a fost trimisă în judecată
decât pentru o parte dintre faptele și actele materiale ce au făcut obiectul sesizării penale a Gărzii
Financiare – Secția Județeană Iaşi, iar, pe de altă parte, pe faptul că s-a luat în considerare modul
de calcul stabilit prin probele administrate în procesul penal (respectiv raportul de constatare
tehnico-ştiinţifică). Pentru alte fapte, ce nu fac obiectul judecății, nu pot fi acordate despăgubiri
în cadrul procesului penal, întrucât acțiunea civilă este subsidiară/accesorie acțiunii penale.
Instanța este deci ținută de limitele învestirii, neputând extinde obiectul judecății nici măcar pe
latura civilă.

15. Apel penal. Contrabandă în formă continuată. Latura civilă. Accesorii prejudiciu

Cuprins pe materii: Drept penal. Drept vamal. Drept procesual penal

Indice alfabetic: Contrabandă, în formă continuată. Latura civilă. Accesorii prejudiciu.
Temei de drept: art.270 alin.3 din Legea nr.86/2006, modificată, art.85 alin.2 din
Regulamnetul nr.952/2013 de stabilire a Codului vamal, art.397 rap.la art.25 din
Codul de procedură penală

Atunci când momentul intrării bunului pe teritoriul vamal nu poate fi stabilit întrucât nu
inculpatul este cel care a introdus bunurile de contrabandă pe teritoriul României, datoria
vamală se consideră că ia naştere la momentul comiterii faptei ilicite – art. 85 alin. 2 din
Regulamentul nr. 952/2013 din 09.10.2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii.
Datoria vamală include, pe lângă taxele vamale, şi accizele şi TVA-ul, acestea din urmă
reprezentând „taxe cu efect echivalent”.
Datoria vamală a luat naştere în sarcina inculpatului la momentul comiterii faptei ilicite
(art. 85 alin. 2) şi este purtătoare de accesorii de la momentul naşterii sale (art. 114 alin. 2),
accesorii ce vor fi calculate potrivit legii de procedură fiscală naţionale, respectiv legea
207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 588/17.08.2020

194
 Prin sentința penală nr. 87 din 03.03.2020 pronunțată de Judecătoria Huși, s-a dispus
condamnarea inculpatului C. A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de
contrabandă în formă continuată, prev. de art. 270 alin. 3 din Legea nr. 86/2006, modif., cu
aplic. art. 35 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 375 şi art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.,
cuaplicarea dispoziţiilor art. 91 din Codul penal.
Pe latură civilă, conform art. 397 Cod procedură penală cu referire la disp.art.19-art.20
Cod proc. penală şi art. 25 Cod proc. penală, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea
civilă DGRFP Iași şi a fost obligat inculpatul să achite părții civile suma de 55.532 lei
reprezentând prejudiciul cauzat și nerecuperat.
În baza art. 404 alin. 4 lit. c) Cod proc. penală rap. la art. 249 Cod proc.penală, a fost
menținută măsura sechestrului asigurator instituit asupra imobilului aparținând inculpatului,
situat în mun. Iași, cu o valoare de impunere de 145.315,86 lei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că inculpatul X, în perioada
01.04.2017-01.09.2018 a achiziționat, în perioada martie 2017 - septembrie 2018, dintr-o piață
din mun. Iași, de la vânzătorii ambulanți, cantitatea de 4.449 pachete de țigări mărcile MARBLE
și ASHIMA, fără timbru de acciză, de proveniență Republica Moldova, pe care le-a deținut,
transportat și comercializat către muncitorii zilieri de la Ferma nr. 13 Huși, cunoscând că provin
din acțiuni de contrabandă.
Pe latură civilă, a reţinut că, prin adresa nr. ISR_DRV/BRV/IS/14169/18.10.2019, parte
civilă DGRFP Iași a solicitat obligarea inculpatului X la plata sumei de 55.532 lei şi a
accesoriilor legal prevăzute (f. 49, dosar urm.pen.), ataşând acestei adrese o anexă cu situaţia
prejudiciului creat prin raportare la data comiterii fiecărui act material al infracţiunii de
contrabandă reţinute în sarcina inculpatului.
Prejudiciul a fost calculat în cauză pentru fiecare marcă de ţigări în parte, cuantumul
ridicat al acestuia provenind din modul de calcul al datoriei vamale.
Împotriva sentinței penale susmenţionate, a declarat apel partea civilă Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Iași criticând faptul că inculpatul X nu a fost obligat
şi la plata accesoriilor aferente debitului principal, aşa cum a solicitat.
Prin Decizia penală nr.588 din data de 17.08.2020, Curtea de Apel Iași a reţinut cu
privire la latura civilă a cauzei, că, într-adevăr, apelanta parte civilă a solicitat obligarea
inculpatului şi la plata accesoriilor la debitul principal, conform constituirii de parte civilă
formulată încă din cursul urmăririi penale.
Prin adresa nr. ISR_DRV/BRV/IS/14169/18.10.2019 apelanta parte civilă a solicitat
obligarea inculpatului X la plata sumei de 55.532 lei şi a accesoriilor legal prevăzute, ataşând
acestei adrese o anexă cu situaţia prejudiciului creat prin raportare la data comiterii fiecărui act
material al infracţiunii de contrabandă reţinute în sarcina inculpatului.
Prejudiciul a fost calculat în cauză pentru fiecare marcă de ţigări în parte, cuantumul
ridicat al acestuia provenind din modul de calcul al datoriei vamale.
Reţine Curtea că potrivit art. 79 şi 85 din Regulamentul nr. 952/2013 din 09.10.2013 de
stabilire a Codului Vamal al Uniunii, o datorie vamală la import ia nastere prin introducerea
ilegală pe teritoriul vamal al Comunității a mărfurilor supuse drepturilor de import; debitor
vamal este si: orice persoană care a dobandit sau deținut mărfurile in cauză si care stia, sau ar fi
trebuit să stie, in mod normal, in momentul achiziționării sau primirii mărfurilor că ele au fost
introduse ilegal.
In ceea ce priveste noțiunea de datorie vamală Curtea apreciază că în conformitate cu
art.4 pct.13 din Legea 86/2006 privind Codul vamal al Romaniei, forma în vigoare la data

195
faptelor, datorie vamală reprezintă obligația unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de
import sau de export iar in conformitate cu art.4 pct.14 lit.a din aceeasi lege, drepturi de import
reprezintă taxele vamale si taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale de plătit la importul de
mărfuri.
Important este faptul generator al datoriei vamale (inclusiv al accizei şi al taxei pe
valoarea adăugată), care este explicitat prin Hotărârea din 29 aprilie 2010 a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, C-230/08, Dansk Transport og Logistik împotriva Skatteministeriet (pct. 1, 2
şi 3 din concluziile finale), rezultând că este vorba despre introducerea efectivă a bunurilor şi
mărfurilor pe teritoriul vamal, făcându-se diferenţă între două situaţii:
- mărfurile sunt puse sub sechestru în momentul introducerii acestora pe teritoriul vamal
al Comunităţii (echivalent: înainte de a ieşi din primul birou vamal, pct. 73 şi 85 din hotărârea
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene citată), caz în care se dispune doar confiscarea;
- mărfurile sunt puse sub sechestru după ce au fost introduse ilegal pe acest teritoriu
(echivalent: din momentul în care acestea au depăşit zona în care se află primul birou vamal -
pct. 72 din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene citată), caz în care se poate dispune
atât confiscarea, cât şi obligarea la plata despăgubirilor.
Hotărarea Curții Europene de Justiție dată in cauza 24-68 din data de 1 iulie 1969, avand
ca părți Comisia Comunității Europene impotriva Italiei, a statuat că: toate taxele, indiferent de
modul lor de aplicare, care sunt impuse in mod unilateral asupra mărfurilor ce traversează
frontierele, fără a avea regimul strict al taxelor vamale, reprezintă taxe cu efect echivalent. Orice
obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația si modul de aplicare, care este impusă in
mod unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine, pentru simplul motiv că acestea
traversează o frontieră si care nu este o taxă vamală in sensul strict al cuvantului, este o taxă cu
efect echivalent.
Drept urmare, rezultă că hotărarea Curții Europene de Justiție se referă si la acciză si
TVA-ul percepute asupra mărfurilor care traversează frontiera Romaniei si reprezintă taxe cu
efect echivalent cu al taxelor vamale, fiind incluse in drepturile de import.
În ce priveşte întinderea prejudiciului, se reţine în decizia 11/2015 dată de ÎCCJ-
completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală că, în concordanţă cu
dispoziţiile art. 4 pct. 13, 14 şi 15 din Legea nr. 86/2006, cu modificările şi completările
ulterioare, coroborate cu art. 1, art. 2 alin. (1) lit. f) şi g), titlul VI (Taxa pe valoarea adăugată) şi
titlul VII (Accize şi alte taxe speciale) din Codul fiscal, datoria vamală include, pe lângă taxele
vamale, şi accizele, şi TVA-ul, acestea din urmă reprezentând „taxe cu efect echivalent”.
Această concluzie a fost exprimată, de altfel, şi prin două decizii ale Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene (C-459/07, Veli Elshani împotriva Hauptzollamt Linz; Cauza C-230/08, Dansk
Transport og Logistik împotriva Skatteministeriet), dar şi prin Hotărârea din 1 iulie 1969, Cauza
24/68, Comisia Comunităţilor Economice Europene împotriva Republicii Italiene, anterior citată,
prin care au fost clarificate şi chestiunile referitoare la „taxa cu efect echivalent”, precum şi cele
vizând momentul naşterii şi stingerii obligaţiei de plată a accizei şi a taxei pe valoarea adăugată,
după cum punerea sub sechestru a mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al Comunităţii a
intervenit înainte sau după ce aceste mărfuri au trecut de primul birou vamal.
Faptul confiscării bunurilor ce au făcut obiectul infracțiunii nu echivalează cu stingerea
datoriei vamale, născute ca urmare a introducerii acestora pe teritoriul Romaniei și implicit pe
cel al Comunității Europene.
În acest sens, rezultă potrivit art.224 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal a
României că datoria vamală la import ia naștere prin introducerea ilegală pe teritoriul României a

196
mărfurilor supuse drepturilor de import. Potrivit alin.2 al aceluiași articol „datoria vamală se
naște în momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal”. Aceste prevederi legale se
regăsesc și în Codul Vamal al Uniunii, care arată că „o datorie vamală la import poate să ia
naștere prin: introducerea ilegală pe teritoriul vamal al Comunității a mărfurilor supuse
drepturilor de import”.
În conformitate cu art. 224 din Legea nr. 86/2006, cu modificările şi completările
ulterioare, datoria vamală la import ia naştere şi prin introducerea ilegală pe teritoriul vamal al
României a mărfurilor supuse drepturilor de import, mai precis, chiar în momentul în care
mărfurile sunt introduse ilegal (art. 79 alin. 2), iar debitori în aceste cazuri sunt: persoana care
introduce ilegal mărfurile în cauză, orice persoană care a participat la introducerea ilegală a
mărfurilor şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie că o astfel de introducere este ilegală, orice persoană
care a cumpărat sau a deţinut mărfurile în cauză şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie, în momentul
achiziţionării sau primirii mărfurilor, că acestea au fost introduse ilegal.
Prin Hotărarea din 2.04.2009 dată in cauza C-459/7 Curtea Europeană de Justiție a statuat
că „pentru a determina stingerea datoriei vamale, punerea sub sechestru a mărfurilor neregulat
introduse pe teritoriul vamal al Comunității, trebuie să intervină inainte ca aceste mărfuri să
treacă de primul birou vamal situat in interiorul acestui teritoriu”. Astfel, datoria vamală la
import ia nastere in momentul introducerii bunurilor pe teritoriul Comunității, indiferent dacă
ulterior acestea au fost sechestrate.
Rezultă că, în cazul infracţiunii de contrabandă (ca formă frauduloasă de introducere pe
teritoriul vamal a bunurilor şi mărfurilor), prejudiciul se produce în momentul în care mărfurile
sunt introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, pentru naşterea datoriei vamale şi pentru
calculul acesteia, implicit, pentru existenţa prejudiciului cauzat statului român, nefiind relevantă
punerea în circulaţie a bunurilor sau a mărfurilor.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 11/2015 dată de ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală s-a decis că în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de
Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranţă a
confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României,
concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în
ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără
să fi fost prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal.
Pe de altă parte, atunci când momentul intrării bunului pe teritoriul vamal nu poate fi
stabilit, cum este cazul speţei de faţă, întrucât nu inculpatul este cel care a introdus bunurile de
contrabandă pe teritoriul României, persoanele respective rămânând neidentificate, datoria
vamala se consideră că ia naştere la momentul comiterii faptei ilicite – art. 85 alin. 2 din
Regulamentul nr. 952/2013 din 09.10.2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii.
Prin urmare, obligaţia de plată a prejudiciului cauzat prin comiterea infracţiunii asimilate
celei de contrabandă s-a născut în sarcina inculpatului la momentul comiterii infracţiunii, mai
exact la momentul comiterii fiecărui act material reţinut în conţinutul infracţiunii continuate de
contrabandă, astfel cum sunt corect relevate în anexa nr. 1 la adresa nr.
ISR_DRV/BRV/IS/14169/18.10.2019, dată la care datoria vamală a devenit scadentă conform
dispoziţiilor legale anterior menţionate şi de la care partea civilă este în drept să procedeze la
calcularea accesoriilor prevăzute de legea 207/2015, până la plata efectivă a debitului.
De menţionat că art. 224 din legea 86/2006 a fost abrogat prin OUG 96/2020, dar era în
vigoare la data faptelor comise de inculpat. Or, potrivit Codului civil, art. 6, legea aplicabilă
faptelor juridice ilicite este legea în vigoare la data comiterii lor - Actele și faptele juridice

197
încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot
genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după
caz, a săvârșirii ori producerii lor.
În plus, prevederile legii 86/2006 cu aplicare în cauză, în latura civilă, sunt redate în
Regulamentul nr. 952/2013 din 09.10.2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii, act
comunitar de aplicare directă (acesta fiind motivul pentru care s-a procedat la abrogarea lor,
respectiv existenţa legislaţiei comunitare cu directă aplicabilitate). Or, aşa cum am arătat
anterior, conform legislaţiei comunitare direct aplicabile, datoria vamală a luat naştere în sarcina
inculpatului la momentul comiterii faptei ilicite (art. 85 alin. 2) şi este purtătoare de accesorii de
la momentul naşterii sale (art. 114 alin. 2), accesorii ce vor fi calculate potrivit legii de procedură
fiscală naţionale, respectiv legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Faţă de prevederile legale interne şi comunitare anterior menţionate, în mod greşit
instanţa de fond a stabilit doar obligaţia de plată a prejudiciului în sarcina inculpatului, fără
stabilirea datei la care obligaţia este exigibilă şi fără a avea în vedere că obligaţia fiscală este
purtătoare de accesorii, accesorii la care partea civilă nu a renunţat.
Or, scadenţa obligaţiei fiind data comiterii infracţiunii, în mod corect apelanta parte civilă
a solicitat obligarea inculpatului şi la plata accesoriilor prevăzute de legislaţia fiscală internă de
la scadenţă şi până la achitarea efectivă a debitului, cerere ce urmează a fi admisă de instanţa de
apel.
Prin urmare, în latura civilă a cauzei, Curtea a obligat pe inculpatul X să plătească părţii
civile Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iași, accesoriile prevăzute de Legea nr.
207/2015 la debitul principal stabilit de instanţa de fond, de la scadenţa obligaţiei de plată,
respectiv data comiterii infracţiunii (conform anexei nr. 1 la adresa nr.
ISR_DRV/BRV/IS/14169/18.10.2019), şi până la achitarea efectivă a debitului.

16. Apel. Soluţionarea acţiunii civile. Calculul prejudiciului silvic

Cuprins pe materii: Drept procesual penal.

Indice alfabetic: Drept procesual penal.
Temei de drept: art. 2 alin. 1 din OUG nr. 85/2006, art. 25 alin. (4) din Ordonanţa
Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea
fondului forestier naţional

Prejudiciul adus fondului forestier naţional prin fapte care constituie infracţiuni sau
contravenţii se stabilește prin însumarea valorii pagubei produse pădurii cu valoarea funcţiilor
pădurii nerealizate.
Potrivit dispoziţiilor OUG nr. 85/2006, valoarea despăgubirilor pentru pagubele
forestiere se stabilește prin înmulțirea factorului „k” specific, prevăzut în anexele nr. 1 - 3, cu
valoarea medie a unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Valoarea factorului „k” se
folosește corespunzător categoriei de diametre în care se încadrează diametrul determinat
pentru arborele afectat/prejudiciat/tăiat şi pentru specia sau grupa de specii a acestuia.
Prin urmare, este reglementată o modalitate specifică de stabilire a prejudiciului, care
uzitează de indicatori specifici materiei silvice, precum factorul „k”, care se diferențiază în
funcție de diametrul arborilor tăiați şi specia arborilor tăiaţi, variabilă în funcţie de care se
calculează paguba efectivă adusă fondului forestier naţional.

198
 Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 995/22.12.2020

Prin sentinţa penală nr. 191/28.09.2020 pronunțată de Judecătoria Huşi s-a dispus
aplicarea față de inculpatul X a unei pedepse de 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de
tăiere ilegală de arbori săvârșită în forma participației improprii, prev. de art. 52 al. 3 Cod penal,
rap. la art. 107 al. 1 lit. a din Legea 46/2008, precum şi amânarea aplicării pedepsei închisorii pe
un termen de supraveghere de 2 ani.
Pe latură civilă, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă DSV-OSH şi
obligat inculpatul să achite acesteia suma de 2056,7 lei reprezentând prejudiciu nerecuperat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data de 07.11.2018,
pe timp de zi, cu intenție, inculpatul X l-a determinat pe numitul Y să taie cu ajutorul unei drujbe
un număr de 7 arbori nemarcați, cu o valoare totală de 2056,7 lei, și un volum de 3,250 mc, din
pădurea proprietatea sa, din punctul V.
În ceea ce privește modalitatea de calcul a prejudiciului, contestată de inculpat, instanța a
reţinut că modalitatea de evaluare a rezultatului infracțiunii prevăzute de art. 107 este diferită de
cea de evaluare a rezultatului infracțiunii prev. de art. 109 din Legea nr. 46/2008, în primul caz
fiind determinat de valoarea prejudiciului stabilit în conformitate cu dispozițiile legii speciale, în
cel de-al doilea caz fiind determinat exclusiv de contravaloarea materialului lemnos.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul X, susţinând, între altele, că
prejudiciul cuantificat de instanță, în sumă de 2.056,7 lei este rodul unei erori matematice,
avându-şi izvorul în adresa nr. 20201/6.03.2019, emisă de OSH, din care rezultă că volumul total
de 5,567 mc a fost reţinut, urmare a acţiunii sale pretins ilegale, un volum de 3,250 mc lemn de
foc diverse tării, material lemnos care se găsește în custodia cantonului Silvic V, în gestiunea
pădurarului. A susținut că această eroare a fost constatată şi de instanţa de fond care a solicitat
clarificări de la partea civilă care a arătat că de fapt este vorba de 7 arbori tăiaţi ilegal, cu un
volum de 3,250 mc şi nu se constituie parte civilă.
A conchis inculpatul că valoarea reală a cantităţii de lemn tăiată ilegal este 533 lei (3,250
mc x 164 lei/mc), preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii
faptei fiind 164 lei, astfel că valoarea prejudiciului este mai mică decât de 5 ori preţul mediu,
prin urmare se constată că nu se realizează conținutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 107
alin. 1 lit. a) din Legea nr. 46/2008, situație care ar impune achitarea inculpatului.
Prin Decizia nr. 995/2020 din 22 decembrie 2020 a Curții de Apel Iași a fost respins
ca nefondat apelul, reţinându-se că raționamentul apărării pornește de la o premisă falsă a
modalității de cuantificare a prejudiciului produs prin săvârșirea infracţiunii, întrucât, aşa cum
rezultă din coroborarea dispoziţiilor relevante din Legea nr. 46/2008 şi OUG nr. 85/2006,
prejudiciul adus fondului forestier naţional prin fapte care constituie infracţiuni sau contravenţii
se stabilește prin însumarea valorii pagubei produse pădurii cu valoarea funcţiilor pădurii
nerealizate.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din OUG nr. 85/2006, evaluarea pagubelor se realizează
în mod unitar, indiferent de: natura proprietății; proprietar; modul în care acestea au fost produse,
iar în conformitate cu alin. 3, valoarea despăgubirilor pentru pagubele prevăzute în prezenta
ordonanță de urgenţă se stabilește prin înmulțirea factorului „k” specific, prevăzut în anexele nr.
1 - 3, cu valoarea medie a unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, stabilită în conformitate
cu prevederile art. 25 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea
regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.

199
 Potrivit art. 3 alin. 2 din acelaşi act normativ, valoarea factorului „k” se folosește
corespunzător categoriei de diametre în care se încadrează diametrul determinat pentru arborele
afectat/prejudiciat/tăiat şi pentru specia sau grupa de specii a acestuia.
Prin urmare, este reglementată o modalitate specifică de stabilire a prejudiciului, care
uzitează de indicatori specifici materiei silvice, precum factorul ,,k”, care se diferenţiază în
funcţie de diametrul arborilor tăiaţi şi specia arborilor tăiaţi, variabilă în funcţie de care se
calculează paguba efectivă adusă fondului forestier naţional.
Analizând înscrisul întocmit de OSH, Curtea a reţinut că rezultă că paguba adusă
fondului forestier naţional a fost corect cuantificată, prin aplicarea criteriilor legale de
determinare, astfel că nu pot fi primite criticile inculpatului referitoare la existența unei erori
matematice de calcul.
Argumentarea primei instanțe cu privire la latura civilă antamează acelaşi principiu sui-
generis al noțiunii de prejudiciu în materia analizată, cu referire punctuală la dispozițiile legale
incidente, considerentele prezentate fiind elocvente pentru înțelegerea modului specific de
stabilire a prejudiciului.

17. Plângere. Analiza legalității măsurii. Tentativă de omor. Ridicare silită de obiecte,
posibil corpuri delicte

Cuprins pe materii: Drept penal. Drept procesual penal.

Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal.
Temei de drept: art. 188 alin. 1 Cod penal, art. 169 C.proc.pen., art. 171 C.proc.pen., art.
250 C.proc.pen.

Pentru a se dispune ridicare silită de obiecte, posibil corpuri delicte, este

necesar ca a priori, organele judiciare să fi solicitat predarea obiectelor, apoi să
constate existenţa refuzului deţinătorului acestora de a le preda sau tăgada
existenţei sau deţinerii lor şi numai ulterior să aprecieze că este necesară ridicarea
prin constrângere a acestor bunuri.
Situaţia premisă, condiţie de legalitate a dispunerii ridicării silite de obiecte, o reprezintă
existenţa refuzului de predare din partea persoanelor care se susţine că ar deţine aceste obiecte,
posibil corpuri delicte.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 9/31.01.2020

Prin Încheierea din data de 22.01.2020, Tribunalul Iaşi a dispus:

1. În baza dispoziţiilor art. 171 cu referire la art. 169 Cod procedură penală, ridicarea
silită a următoarelor obiecte, posibil corpuri delicte:
- de la locuinţa inculpatului A.R.-C.,…, respectiv a concubinei acestuia U.I.-M., a unei
furci „cu două coarne, cu coada din lemn decojită şi pârlită”.
- de la locuinţa inculpatului U.N.-C.,…,mai exactă a părinților săi U.N. şi U.M., din
aceiași localitate a următoarelor obiecte : 1) a unei lopeţi (sau hârleţ) „cu coadă scurtă din lemn
de brad, finisată, cu lungimea de cca. 1 m, cu partea metalică pătrată şi cu colţurile îndoite”; 2) a
tuturor hârlețelor ce vor fi identificate la locuința anterior menţionată.

200
 2. În baza dispoziţiilor art.171 cu referire la art.170 alin.1 şi art.160 Cod procedură
penală, a dispus ca numita U.I.-M. să prezinte organelor desemnate să aducă la îndeplinire
dispozițiile instanţei toate celelalte obiecte de tip furcă deținute (urmând ca, în caz de refuz de
prezentare, obiectele respective să fie identificate de organele de executare) la locuinţa sa şi a
inculpatului A.R.-C., care însă nu vor fi ridicate, dar vor fi fotografiate şi descrise fiecare, în
cuprinsul unui proces-verbal separat.
Pentru a dispune astfel, judecătorul investit cu soluţionarea cauzei din cadrul
Tribunalului Iaşi a reţinut faptul că în seara zilei de 01.05.2019, pe fondul consumului excesiv
de băuturi alcoolice şi al unui conflict spontan, inculpații A.R.C. și U.N.-C., ar fi lovit-o cu o
furcă și, respectiv, cu un hârleţ pe persoana vătămată P.P.N., care a suferit multiple traumatisme
de natură să îi pună viața în primejdie.
În faza de urmărire penală, nu s-au identificat şi ridicat pretinsele obiecte corp delict,
respectiv furca şi hârleţul în discuție.
Astfel, pe de o parte, organele de urmărire penală nu au făcut niciun fel de demers
concret în acest sens. Pe de altă parte, în aceiaşi fază procesuală, inculpatul U.N.C. nu a putut fi
audiat, plecând în străinătate imediat după ce a aflat că a fost citat să se prezinte la organele de
urmărire penală, astfel încât nu a putut furnizat detalii privitoare la obiectul corp delict. În faza
de urmărire penală, inculpatul A.R.C. a fost audiat, neasumându-și faptele imputate şi
nefurnizând detalii privitoare la presupusul corp delict pe care l-ar fi utilizat la săvârşirea faptei
de care este acuzat. De altfel, acesta nici nu a făcut referire la vreun corp delict.
În faza de judecată, inculpatul A.R.C. a fost audiat primul, la debutul cercetării
judecătorești, negând comiterea faptei, dar recunoscând că a fost prezent la locul incidentului
având asupra sa o furcă cu două coarne, cu care ar fi lovit alți doi tineri, dar nu pe persoana
vătămată, despre care a susținut că ar fi fost lovită cu un hârleț de coinculpatul U.N.C. În acea
declaraţie, inculpatul A. a susținut repetat şi constant că inculpatul U. ar fi avut asupra sa şi ar fi
utilizat un hârleț.
Ulterior, după predarea sa autorităților române (în baza mandatului european de
arestare), inculpatul U.N.C. a fost audiat de instanță, în cadrul procedurii de confirmare a
mandatului de arestare preventivă, ocazie cu care nu şi-a asumat nici o responsabilitate,
precizând că se consideră nevinovat şi că ar fi acționat în apărare, însă a recunoscut venirea la
locului incidentelor împreună cu coinculpatul A.R., înarmați fiecare cu câte un obiect contondent
(menționând însă că el avea o lopată şi nu un hârleţ), precum şi că ar fi lovit de trei ori cu partea
metalică a lopeţii pe persoana vătămată P.P. (peste mână şi corp, dar nu în cap) pentru a se apăra
întrucât acesta ar fi vrut să-l lovească cu un cuțit.
În speță, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, au fost audiați şi,
respectiv, reaudiați un număr ridicat de martori oculari, toți aceștia făcând vorbire – atunci când
s-au referit la corpurile delicte ce ar fi fost utilizate la comiterea faptelor – de un hârleţ şi
respectiv de o furcă. Nici un martor nu a făcut vorbire de vreo lopată. Cu toate aceste, martorii
nu au putut furniza elemente detaliate cu privire la caracteristicile celor două pretinse corpuri
delicte, doar în privința furcii mai mulți dintre aceștia susținând că ar fi fost o furcă, posibil, cu
trei coarne.
Reaudiați punctual la termenul din 21.01.2019, inculpații au susținut că au avut asupra
loc o furcă (A.) şi o lopată (U.), fiecare descriind aceste obiecte, cu precizarea că acestea s-ar afla
la locuințele lor şi cu precizarea că sunt de acord să fie predate autorităților.
Împotriva acestei soluţii, în termenul legal, a promovat calea de atac a plângerii prev. de
art. 171 alin. 2 C.proc.pen., Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi motivat de netemeinicia

201
soluţiei contestate doar prin raportare la posibilitatea sau nu de a fi expertizate aceste presupuse
corpuri delicte.

Prin Decizia penală nr.9 din data de 31.01.2020, pronunțată în dosarul nr.
3837/99/2019, Curtea de Apel Iași a analizat, cu prioritate, soluţia dispusă de instanţa de fond
din perspectiva legalităţii acesteia, și a admis plângerea parchetului, desființând încheierea
contestată.
A reținut că ridicarea obiectelor, ca obligaţie a instanţei de judecată, poate avea loc la
cerere, când ridicarea se face prin predarea acestor bunuri de bunăvoie de către persoanele care le
deţin, sau pe cale silită, când ridicarea se realizează forţat, împotriva voinţei celor care le deţin,
în situaţia în care se refuză predarea acestora sau li se tăgăduieşte existenţa.
Când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi sunt
temeiuri de a se crede că un obiect poate servi ca mijloc de probă, instanţa de judecată, prin
încheiere dispune ca persoana fizică, cum este cazul speţei de faţă, în posesia căreia se află
obiectele, să le predea, sub luare de dovadă, conform art. 170 din Codul de procedură penală.
Persoanelor cărora instanţa le solicită predarea obiectelor deţinute le incumbă obligaţia
predării.
Pe de altă parte, potrivit art. 171 alin. 1 C.proc.pen., dacă obiectul sau înscrisul cerut nu
este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală, prin ordonanță, sau instanța de judecată,
prin încheiere, dispune ridicarea silită. În cursul judecății dispoziția de ridicare silită a obiectelor
sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul
de cercetare penală.
Prin urmare, ridicarea silită este procedeul probatoriu prin care sunt ridicate prin
constrângere obiecte ce pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, de la persoanele
fizice care le deţin, în ipoteza în care se refuză predarea acestor bunuri ori li se tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 171 alin. 1 C.proc.pen. anterior redate rezultă că a
priori este necesar ca organele judiciare să fi solicitat predarea obiectelor, apoi să constate
existenţa refuzului deţinătorului acestora de a le preda sau tăgada existenţei sau deţinerii lor şi
numai ulterior să aprecieze că este necesară ridicarea prin constrângere a acestor bunuri.
Însăşi titlul articolului 171 C.proc.pen., făcând trimitere la ridicarea silită de obiecte,
impune ca anterior aplicării lui să existe un refuz constatat, întrucât ”silít, -ă” (adj.) înseamnă
”Cu sila, forțat.” iar constrângerea nu poate avea loc în prezenţa consimţământului.
Or, în cauza de faţă, ulterior cererii formulate de apărătorul inculpatului U.N. privind
ridicarea silită de obiecte, instanţa de fond a procedat la luarea unor declaraţii celor doi inculpaţi,
aceştia precizând expres că sunt de acord să predea bunurile considerate corpuri delicte către
organul judiciar (f. 57 şi 58, vol. II, dosar fond). În plus, din susţinerile apărătorilor aleşi ai
inculpaţilor din faţa instanţei de control judiciar rezultă că însăşi persoanele la domiciliul cărora
se susţine că se află bunurile considerate corpuri delicte, care au fost prezente la dezbaterile de la
termenul de judecată din data de 21.01.2020 din faţa Tribunalului Iaşi sau nu, au fost şi sunt de
acord să procedeze la predarea acestor obiecte.
În acest context, reţine Curtea că măsurii dispuse de judecătorul fondului îi lipseşte însăşi
situaţia premisă, condiţie de legalitate a acesteia, respectiv existenţa refuzului de predare din
partea persoanelor care se susţine că ar deţine aceste obiecte, posibil corpuri delicte.
De altfel, judecătorul cauzei a analizat probele administrate până în prezent şi a constatat
că este posibil ca obiectele indicate de inculpaţi să constituie corpuri delicte, dar nici măcar nu a

202
procedat la solicitarea predării acestor obiecte de către persoanele care le deţin, condiţie
anterioară constatării unui refuz.
Prin urmare, fără a analiza utilitatea predării obiectelor identificate de judecătorul
fondului ca fiind posibile corpuri delicte întrucât nu are competenţa legală de a verifica decât
soluţia privind aplicarea prevederilor art. 171 C.proc.pen. în cauză, Curtea reţine că judecătorul
cauzei, identificând obiectele posibil corpuri delicte şi persoanele la care acestea se află trebuia,
mai întâi, să pună în vedere acestora să predea respectivele bunuri instanţei de judecată şi, doar
dacă exista un refuz sau aceste persoane ar fi negat deţinerea unor atare bunuri, instanţa putea
analiza în ce măsură este necesară dispunerea prin constrângere a predării acestor obiecte. În
acest ultim caz, este întemeiată susţinerea procurorului că o constrângere a persoanelor să predea
obiectele cu caracteristicile precizate de instanţă sau „toate celelalte obiecte de tip furcă deținute
la locuinţa sa şi a inculpatului A.R.-C.”, nu poate avea loc decât prin încuviinţarea procedeului
probatoriu al percheziţiei domiciliare.

18. Infracțiunea de contrabandă. Sechestru asigurător. Cerința proporționalității

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsuri asiguratorii.

Indice alfabetic: contrabandă, sechestru asigurător
Temei de drept: art. 249 și următoarele Cod de procedură penală

Măsurile asigurătorii apar ca măsuri procesuale reale, de constrângere, iar

sub aspectul caracterului lor sunt facultative, provizorii şi apar ca activități
adiacente celei principale a procesului penal, organele judiciare având posibilitatea
de a dispune luarea lor în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei cauze
penale.

Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 685/24.09.2020

Referitor la cererea părţii civile A.N.A.F., de luare a măsurilor asiguratorii asupra

bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpaților, Curtea că instanţa de fond, în
mod just, a dispus respingerea acestei solicitări.
Potrivit art. 249 şi următoarele Cod de procedură penală, aplicarea măsurilor asiguratorii
este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent.
Astfel, art. 249 alin. 1 Cod de procedură penală prevede în mod expres că instanţa de
judecată, din oficiu sau la cerere, în cursul judecății, poate lua măsuri asiguratorii pentru a
evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot
servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune.
Este adevărat că în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. 7 Cod de procedură penală
sau potrivit unor dispoziţii din legi speciale (cu titlu de exemplu - art. 20 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupţie; art. 50 din Legea nr.
129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanțării terorismului, precum şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative; art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale), instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie,
însă aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauza de faţă.

203
 Susținerea părţii civile că pentru luarea măsurii asiguratorii trebuie îndeplinite în mod
cumulativ doar condiţiile privind existenţa unei pagube materiale, a legăturii de cauzalitate dintre
infracţiune şi pagubă, să existe un proces penal şi o cerere de constituire de parte civilă, nu poate
fi primită, în condiţiile în care potrivit jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului
sechestrul este o măsură de indisponibilizare a bunurilor şi trebuie să îndeplinească standardele
prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. În
mod deosebit, interesează cerința proporționalității limitării dreptului de proprietate.
Potrivit art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți
poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, printre altele, pentru apărarea
drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale etc. Această restrângere poate
fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie
proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată fără discriminări și fără a aduce
atingere existenței dreptului sau a libertății.
Mai recent, proporționalitatea măsurilor asiguratorii a fost discutată şi în cadrul unui
recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiție reținând, în motivarea Deciziei nr. 19
din 16 octombrie 2017 (publicată în Monitorul Oficial nr. 953 din 4 decembrie 2017), prin care
s-a stabilit că nu trebuie individualizate bunurile asupra cărora se iau măsurile asiguratorii, că
„instituirea unei măsuri asiguratorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de
proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea
confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului
persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină
individuală excesivă. Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi
restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care
legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată
la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la
Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. 2
din Constituția României (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să
fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenței dreptului sau a
libertății)”.
Concluzionând, măsurile asigurătorii apar ca măsuri procesuale reale, de constrângere, iar
sub aspectul caracterului lor sunt facultative, provizorii şi apar ca activităţi adiacente celei
principale a procesului penal, organele judiciare având posibilitatea de a dispune luarea lor în
raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei cauze penale.
Analizând caracterul necesar al instituiri măsurilor asiguratorii, Curtea constată că faţă de
valoarea prejudiciului reţinut în sarcina fiecărui inculpat (1511 lei, respectiv 870 lei) şi a
accesoriilor fiscale aferente, ce poate fi considerată una redusă şi, în consecinţă, facil de plătit, nu
este necesară instituirea sechestrul asiguratoriu.

IV. Drept procesual penal. Partea specială

19. Contestaţie cameră preliminară. Încălcarea dreptului la apărare prin audierea

suspecţilor după un an de la momentul începerii urmăririi penale. Nulitatea absolută

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Partea specială

Indice alfabetic: Drept procesual penal

204
 Temei de drept: art. 10 alin. 3, art. 281, art. 342-347 Cod de procedură penală

Urmărirea penală in rem, chiar şi în ipoteza în care identitatea persoanelor

suspectate de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală este indicată în actul
de sesizare a organelor de urmărire penală, nu contravine dreptului la apărare al
acuzaţilor, în această etapă organele de urmărire penală administrând probatoriul
necesar pentru a stabili dacă, în concret, acuzaţia poate fi îndreptată împotriva
vreunui făptuitor.
Or, ţine de o anumită strategie a anchetei penale oportunitatea efectuării
unui anumit act la un moment dat al procedurii, fără ca prin aceasta să se poată face
un proces de intenţie în privinţa procurorului şi fără ca aceasta să implice
încălcarea unor dispoziţii procedurale.

Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală din 27.02.2020

Tribunalul Iaşi, prin Încheierea penală nr. 129/C.P./25.11.2019, pronunţată de judecătorul

de cameră preliminară, a respins ca neîntemeiate cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii A,
B, F, E, a constatat că instanţa este competenţa să soluţioneze cauza, a constatat că rechizitoriul
corespunde condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legea procesual penală, precum şi că are
aptitudinea de a învesti instanţa de judecată cu soluţionarea cauzei prin care s-a dispus trimiterea
în judecată a inculpaţilor A, B, C, D, E, F, G, H pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală
prev. de art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal şi art. 41
alin. 2 din Codul penal 1969 în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii B şi H, constatând legalitatea
actelor de urmărire penală şi a probelor administrate şi dispunând începerea judecăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, între altele că inculpaţii au invocat
încălcarea dreptului la apărare, constând în aceea că, în intervalul cuprins între data de
30.07.2018 şi momentul în care inculpaţii au fost audiaţi pentru prima oară, în calitate de
suspecţi, nu s-a făcut niciun demers concret pentru aducerea la cunoştinţă a acuzaţiilor în cel mai
scurt timp, astfel că au fost încălcate disp. art. 10 alin. 3 din Codul de procedură penală, art. 1
alin. 2, art. 2, art. 307, art. 108, art. 89, art. 92 şi art. 78 cu referire la art. 83 din Codul de
procedură penală. S-a motivat această excepţie în sensul că organele de urmărire penală aveau
cunoştinţă de faptul că inculpaţii sunt principalii suspecţi în cauza încă de la data de 30.07.2018,
când Oficiul Registrului Comerţului, cu adresa nr. 69044/30.07.2018, a comunicat organelor de
urmărire penală informaţiile relevante despre societăţile comerciale administrate de inculpaţi.
Cu toate acestea, inculpaţii au fost audiaţi pentru prima oară după aproximativ un an,
respectiv la datele de 05.06.2019, 06.06.2019, 19.06.2019. Având în vedere că în intervalul
2018-2019 s-au efectuat numeroase acte de urmărire penală şi s-au administrat probe, fără ca
persoanele acuzate să aibă cunoştinţă de acestea şi să îşi poată exercita dreptul la apărare, s-a
invocat nulitatea absolută a acestora.
A apreciat judecătorul de cameră preliminară că în etapa procesuală a urmăririi penale in
rem, organele de urmărire penală administrează probatoriul necesar pentru a stabili dacă, în
concret, acuzaţia poate fi îndreptată împotriva vreunui făptuitor, fără ca acest mod de lucru să
semnifice încălcarea dreptului la apărare, chiar şi în ipoteza în care identitatea persoanelor
suspectate de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală este indicată în actul de sesizare a
organelor de urmărire penală.

205
 Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că durata fazei de investigare a faptei, mai
ales în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, nu poate fi cenzurată în faza de cameră
preliminară, având în vedere complexitatea probatoriului ce este necesar a fi administrat anterior
formulării unei acuzaţii în materie penală cu referire la această infracţiune, astfel că intervalul de
timp indicat de către inculpaţi nu este de natură să conducă la concluzia că a existat o încălcare a
dreptului la apărare; în acest interval de timp, s-a efectuat constatarea tehnico-ştiinţifică,
procedeu probator necesar, din perspectiva organelor de urmărire penală, pentru formularea
acuzaţiilor în materie penală şi definirea acestora.
Curtea de Apel Iași a respins ca nefondată contestaţia inculpaţilor reținând, intre altele, că
urmărirea penală in rem, chiar şi în ipoteza în care identitatea persoanelor suspectate de
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală este indicată în actul de sesizare a organelor de
urmărire penală, nu contravine dreptului la apărare al acuzaţilor, în această etapă organele de
urmărire penală administrând probatoriul necesar pentru a stabili dacă, în concret, acuzaţia poate
fi îndreptată împotriva vreunui făptuitor.
Or, ţine de o anumită strategie a anchetei penale oportunitatea efectuării unui anumit act
la un moment dat al procedurii, fără ca prin aceasta să se poată face un proces de intenţie în
privinţa procurorului şi fără ca aceasta să implice încălcarea unor dispoziţii procedurale.
În procedura camerei preliminare nu se pot cenzura aspecte legate de durata fazei de
investigare a faptei, mai ales în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, având în vedere
complexitatea probatoriului ce este necesar a fi administrat anterior formulării unei acuzaţii în
materie penală cu referire la această infracţiune; din această perspectivă, intervalul de timp
invocat de către inculpaţi cuprins între data de 30.07.2018 şi momentul audierii acestora ca
suspecţi, nefiind susceptibil să conducă la o încălcare a dreptului la apărare.
Mai mult, ulterior dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale, aducerii la
cunoştinţa acuzaţilor a obiectului cauzei şi audierii acestora, inculpaţii, suspecţi la acel moment,
aveau posibilitatea contestării legalităţii şi temeiniciei probelor administrate, precum şi
propunerii de noi probe în apărare, drept care le-a fost respectat, după cum rezultă din conţinutul
declaraţiilor inculpaţilor, constatându-se că, la momentul audierii persoanelor acuzate, în calitate
de suspecţi, acestora le-a fost adus la cunoştinţă conţinutul raportului de constatare tehnico-
ştiinţifică şi nu s-au formulat obiecţiuni sau cereri de probe, aspect consemnat în mod expres de
organul de urmărire penală.

20. Contestaţie cameră preliminară. Nelegalitatea sesizării derivând din omisiunea

organului de urmărire penală de a sursa autosesizării

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Partea specială

Indice alfabetic: Drept procesual penal
Temei de drept: art. 292, art. 342-347 Cod de procedură penală

Nu rezultă din nicio dispoziţie legală obligativitatea organului de urmărire

penală de a menţiona expres sursa, izvorul de unde a aflat că s-a săvârşit o
infracţiune, fiind prevăzută numai obligaţia de a întocmi un proces-verbal de
sesizare din oficiu în cazul în care a aflat despre săvârşirea unei fapte penale pe altă
cale decât plângere, denunţ, sesizare făcută de persoane cu funcţii de conducere şi
alte persoane.

206
 Nu se poate considera că prin neindicarea sursei autosesizării am fi în
prezenţa nelegalităţii actului de sesizare şi implicit a tuturor actelor de urmărire
penală subsecvente, efectuate ulterior autosesizării. Activitatea de documentare a
unei fapte pretins infracţionale implică în mod obligatoriu o sursă de informare, a
cărei devoalare poate compromite scopul procesului penal; de asemenea, caracterul
real sau nereal al sursei nu este un criteriu de apreciere a oportunităţii continuării
desfăşurării activităţilor de documentare a faptei, fiind imposibil ca această cenzură
să poată fi efectuată la momentul incipient al aflării despre comiterea unei fapte
penale.

Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală din 27.02.2020

Tribunalul Iaşi, prin Încheierea penală nr. 141/C.P./27.12.2019, în baza dispozițiilor art.
345 alin. 1 Cod de procedură penală, a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de
inculpatul X, privind legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a
efectuării actelor de urmărire penală, a constatat competenţa Tribunalului Iaşi, legalitatea
sesizării instanţei cu rechizitoriul întocmit la data de 13.11.2019, precum şi legalitatea
administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, în cauza privind pe inculpatul X
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii „trafic de droguri de mare risc”, prev. de art. 2
alin. 2 din Legea nr. 143/2000, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. 1 din Codul penal şi art. 13
alin. 1 lit. c din Legea nr. 143/2000, republicată, dispunând începerea judecăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, între altele că inculpatul a arătat că
organul de cercetare penală a fost investit, aparent, prin actul prevăzut de art. 292 Cod de
procedură penală, şi anume procesul-verbal de sesizare din oficiu din anul 2019, luna iunie, ziua
11, încheiat în municipiul Iași, sediul B.C.C.O. Iaşi – fără a se menţiona ora autosesizării.
A arătat că nicăieri în cuprinsul procesului-verbal nu este indicată sursa autosesizării, or,
raportat la conţinutul autosesizării – provenienţa canabisului şi a drogurilor de mare risc – „din
comenzi online, prin intermediul site-urilor „dark web” – activităţi care în mod normal au un
caracter privat, întrucât implică folosirea unui user, a unei parole şi cel mai probabil a unei
modalităţi de plată, s-a apreciat că, în mod evident, alta a fost modalitatea în care agentul de
poliţie a fost sesizat cu privire la presupusa activitate infracţională a numitului X.
A invocat că art. 292 Cod de procedură penală stabileşte caracterul subsidiar al sesizării
din oficiu, faţă de sesizarea făcută prin plângere, respectiv prin denunţ – faptul că sesizarea din
oficiu intervine doar atunci când organul judiciar nu a fost sesizat prin plângerea victimei sau
prin denunţul terţului şi a apreciat că, în aceste condiţii, au fost nesocotite dispoziţiile art. 290
alin. (1) C.proc.pen. În măsura în care la dosarul cauzei nu se regăseşte vreun denunţ formulat în
scris, este de presupus că relatările ce fac obiectul acelui denunţ au fost realizate verbal, sens în
care, potrivit art. 290 alin. (2) C.proc.pen. cu referire la art. 289 alin. (6), denunţul făcut oral „se
consemnează într-un proces-verbal de către organul care îl primeşte”. Raportat la dispoziţia
legală ce condiţionează sesizarea din oficiu de inexistenţa anterioară a unei sesizări „pe altă cale”
(cu referire evidentă la plângere sau denunţ), s-a susţinut că este nelegală întocmirea procesului-
verbal de sesizare din oficiu de agentul de poliţie şi neconsemnarea într-un proces-verbal a
denunţului verbal respectiv.
A arătat că, întrucât legala sesizare este premisa începerii urmăririi penale (potrivit art.
305 alin. l C.proc.pen.), nelegalitatea actului de sesizare a organului de urmărire penală atrage

207
nelegalitatea ordonanţei de începere a urmăriri penale in rem (ordonanţa din 21.06.2019 orele
11.55) şi implicit a tuturor actelor de urmărire penală efectuate după acest moment, cu efectul
excluderii tuturor probelor administrate prin actele de urmărire penală afectate de nulitate.
Raportat la dispoziţiile art. 102 alin. (3) Cod de procedură penală s-a solicitat să se
constate nulitatea procesului-verbal de sesizare din oficiu din 21.06.2019 şi a tuturor actelor de
urmărire penală subsecvente.
A reţinut judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond că în dosarul de
urmărire penală, conform procesului-verbal întocmit la data de 11.06.2019 de agentul de poliţie
din cadrul I.G.P.R.-B.C.C.O. Iaşi - Serviciul Antidrog, organele de urmărire penală s-au sesizat
din oficiu cu privire la faptul că numitul X ar comercializa droguri de risc şi de mare risc, că ar
avea o plantaţie de canabis, că ar fi sprijinit de alte persoane în activitatea infracţională.
S-a arătat că potrivit art. 292 Cod de procedură penală, organul de urmărire penală se
sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât cele prevăzute
la art. 289-291 şi încheie un proces-verbal în acest sens.
Nu rezultă din dispoziţiile legale arătate faptul că organele de urmărire penală sunt
obligate să indice de unde au aflat că s-a săvârşit o infracţiune, respectiv sursa informaţiei, fiind
prevăzută numai obligaţia de a întocmi un proces-verbal de sesizare din oficiu în cazul în care au
aflat despre săvârşirea unei fapte penale pe altă cale decât plângere, denunţ, sesizare făcută de
persoane cu funcţii de conducere şi alte persoane.
Nu se poate reţine argumentul invocat de apărare, că, prin neindicarea sursei
autosesizării, au fost încălcate de către organele de urmărire penală dispoziţiile art. 290 alin. 1
C.proc.pen. sau ale art. 286 alin. 6 C.proc.pen.
De asemenea, neindicarea orei la care a fost încheiat procesul-verbal de sesizare din
oficiu nu conduce la nelegalitatea procesului-verbal, întrucât, conform art. 199 C.proc.pen., nu
există obligaţie de a fi indicate ora încheierii procesului-verbal, ci obligaţia de a indica ora la
care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal, or, în cazul de faţă, nu a
fost consemnată o activitate ce a presupus o derulare în timp.
Curtea de Apel Iași a respins ca nefondată contestaţia inculpatului reținând, între altele,
că argumentele invocate de inculpat sunt nefondate, neputând fi identificate încălcări ale
dispoziţiilor legale indicate, nerezultând din nicio dispoziţie legală obligativitatea organului de
urmărire penală de a menţiona expres sursa, izvorul de unde a aflat că s-a săvârşit o infracţiune,
fiind prevăzută numai obligaţia de a întocmi un proces-verbal de sesizare din oficiu în cazul în
care a aflat despre săvârşirea unei fapte penale pe altă cale decât plângere, denunţ, sesizare făcută
de persoane cu funcţii de conducere şi alte persoane.
În această cheie argumentativă, nu se poate considera că prin neindicarea sursei
autosesizării am fi în prezenţa nelegalităţii actului de sesizare şi implicit a tuturor actelor de
urmărire penală subsecvente, efectuate ulterior autosesizării.
Activitatea de documentare a unei fapte pretins infracţionale implică în mod obligatoriu o
sursă de informare, a cărei devoalare poate compromite scopul procesului-penal; de asemenea,
caracterul real sau nereal al sursei nu este un criteriu de apreciere a oportunităţii continuării
desfăşurării activităţilor de documentare a faptei, fiind imposibil ca această cenzură să poată fi
efectuată la momentul incipient al aflării despre comiterea unei fapte penale.

208
 21. Cameră preliminară. Probe

Urgenţa lămuririlor solicitate specialistului, la momentul dispunerii

efectuării unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică, nu se raportează strict la
vechimea faptelor, ci la obiectul cauzei şi la stadiul în care se află cauza în
momentul dispunerii de către procuror a întocmirii rapoartelor de constatare.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară

Indice alfabetic: cameră preliminară, constatare tehnico-ştiinţifică
Temei de drept: Cod de procedură penală, art. 172, art. 347, art. 425 ind. 1

Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală nr.
28/03.06.2020

Urgenţa lămuririlor solicitate specialistului nu se raportează strict la vechimea faptelor, ci

la obiectul cauzei şi la stadiul în care se află cauza în momentul dispunerii de către procuror a
întocmirii rapoartelor de constatare. Chiar dacă presupusele fapte au fost comise cu mult timp în
urmă, necesitatea constatării împrejurărilor cauzei a devenit urgentă din momentul începerii
cercetărilor în cauză. Din acest moment s-a născut necesitatea lămuririi împrejurărilor în care
acestea au fost comise, dacă ele au sau nu caracter penal, necesitatea stabilirii participanților,
contribuția fiecăruia, etc. Termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze este calculat din
momentul formulării acuzaţiei în mod oficial, ceea ce presupune şi luarea de către organele
judiciare a măsurilor necesare pentru soluţionarea cu celeritate a acesteia, tocmai pentru ca
persoanele interesate să nu rămână prea mult timp în stare de incertitudine cu privire la acuzațiile
ce le sunt aduse.
În plus, potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi, efectuarea unui asemenea raport
poate fi dispusă de procuror nu numai când urgenţa este reclamată de pericolul dispariției
mijloacelor de probă sau al schimbării situației de fapt, ci şi de necesitatea orientării procurorului
în efectuarea activităţii de cercetare (în acelaşi sens, Decizia C.C.R. nr. 72/2019, paragraf 40).
Astfel, existenţa urgenței nu este o veritabilă chestiune de legalitate, ci mai degrabă una
de oportunitate a ordonanței prin care se dispune efectuarea constatării în vederea obţinerii cu
celeritate a opiniei unui specialist.
În prezenta cauză, ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea constării tehnico-științifice
este plasată la aproximativ trei luni de la momentul începerii urmăririi penale in rem, avându-se
în vedere complexitatea cauzei şi necesitatea lămuririi acesteia prin administrare de probe (fiind
invocate şi dispoziţiile art. 172 alin. 7 şi 10 C.proc.pen.), inclusiv din perspectiva unei eventuale
modificări a calității procesuale a persoanei faţă de care se efectuau acte de urmărire penală.
Totodată, respingerea cererii de efectuare a expertizei formulată în urma unei contestări
formale a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică (fără o motivare în fapt şi în drept, deşi i s-a
pus inculpatei la dispoziţie întreg materialul de urmărire penală, inclusiv raportul întocmit) nu
echivalează per se cu nelegalitatea raportului de constatare. Contestarea presupune evocarea
argumentelor pentru care există îndoială asupra concluziilor acestuia.

209
 22. Contestaţie cameră preliminară. Limitele obiectului camerei preliminare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal
Indice alfabetic: Drept procesual penal.
Temei de drept: art. 347 Cod procedură penală, cu referire la art. 346 Cod procedură
penală

La momentul trimiterii rechizitoriului la instanţă nu se prezumă că au fost administrate

toate probele şi că fapta există ori că vinovăţia inculpatului a fost stabilită, dimpotrivă, este
incidentă şi în această etapă prezumţia de nevinovăţie, probatoriul administrat în faza urmăririi
penale putând fi readministrat în faza judecății, ori se pot administra probatorii suplimentare.
Judecătorul de cameră preliminară nu va verifica temeinicia sau fiabilitatea
probatoriului, aptitudinea acestuia de a conduce la pronunţarea unei soluţii dintre cele
prevăzute de lege (condamnare, achitare, încetarea procesului penal, amânarea aplicării
pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei) şi nici pertinenţa, concludenţa sau utilitatea
probelor administrate în cursul urmăririi penale, analiza fiind cantonată numai la sfera
legalităţii, instanţa nefiind chemată să verifice dacă, în cursul urmăririi penale au fost
administrate toate mijloacele de probă posibile ori necesare sau dacă cele administrate sunt
suficiente ori dacă mai trebuiau sau nu administrate şi altele.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Încheierea penală nr.
69/22.12.2020

Prin încheierea de şedinţă a camerei de consiliu nr. 105/CP/2020 din 18.09.2020 a

judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, au fost respinse cererile şi
excepţiile invocate de către inculpatul X, prin apărător ales, cu privire la legalitatea sesizării
instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire
penală, ca neîntemeiate, a fost constatată legalitatea sesizării instanţei şi legalitatea administrării
probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpat, dispunându-se începerea
judecății cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reținut, între altele, că organele de urmărire
penală au procedat la administrarea probelor pe care le-au considerat necesare în vederea
soluționării cauzei, organele de urmărire penală având dreptul, și chiar obligația, de a evalua și
de a analiza toate probele administrate în vederea aflării adevărului, context în care, modalitatea
de apreciere a ansamblului probator administrat în mod legal nu poate reprezenta un motiv de
restituire a cauzei la procuror.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie inculpatul X, care a reluat criticile
invocate pe calea cererilor şi excepţiilor formulate.
Prin Încheierea penală nr. 69/22 decembrie 2020 a Curții de Apel Iași a fost respinsă
contestația formulată, reţinându-se în esenţă, printre altele, că niciun element din desfăşurarea
urmăririi penale nu contravine dreptului la apărare al acuzatului, aspectele invocate de apărare cu
privire la neadministrarea probelor în favoarea inculpatului, cu pretinsa înrâurire negativă asupra
situaţiei inculpatului, fiind pure speculații.
În procedura camerei preliminare nu se pot cenzura aspecte legate de durata fazei de
investigare a faptei, ori momentul trimiterii cauzei spre judecată, complexitatea probatoriului ori
caracterul favorabil sau nefavorabil al probelor administrate, aceste aspecte nefiind susceptibile
să conducă la o încălcare a dreptului la apărare.

210
 În esenţă, inculpatul, în afara invocării generice a unor principii a căror aplicabilitate în
cauză nu a explicitat-o, nu a dovedit existența vreunei vătămări a dreptului procesual la apărare
ca urmare a modului în care a fost administrată prezenta cauză în faza de urmărire penală,
criticile acestuia vizând, în fond şi în esenţă, combaterea temeiniciei probatoriului administrat în
faza de investigare a faptei; or, temeinicia acuzaţiilor aduse inculpatului nu poate fi verificată
decât în faza de judecată, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.
Inculpatul are dreptul de a solicita în faţa instanţei readministrarea mijloacelor de probă
în privinţa cărora a invocat viciile menționate, putând formula, spre pildă, audierea martorilor
care, în opinia sa, ar releva aspecte aparent favorabile acestuia.
Curtea a considerat că la momentul trimiterii rechizitoriului la instanţă nu se prezumă că
au fost administrate toate probele şi că fapta există ori că vinovăţia inculpatului a fost stabilită,
dimpotrivă, este incidentă şi în această etapă prezumţia de nevinovăţie, probatoriul administrat în
faza urmăririi penale putând fi readministrat în faza judecății, ori se pot administra probatorii
suplimentare.
Cu privire la critica inculpatului referitoare la administrarea de către procuror doar a
probelor în defavoarea inculpatului, Curtea a precizat şi că judecătorul de cameră preliminară nu
va verifica temeinicia sau fiabilitatea probatoriului, aptitudinea acestuia de a conduce la
pronunţarea unei soluţii dintre cele prevăzute de lege (condamnare, achitare, încetarea procesului
penal, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei) şi nici pertinenţa,
concludenţa sau utilitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale, analiza fiind cantonată
numai la sfera legalităţii.
Curtea a reţinut că la acest moment procesual, instanţa nu este chemată să verifice dacă,
în cursul urmăririi penale au fost administrate toate mijloacele de probă posibile ori necesare sau
dacă cele administrate sunt suficiente ori dacă mai trebuiau sau nu administrate şi altele.

23. Schimbare încadrare juridică. Pluralitate de infracțiuni

Cuprins pe materii: Drept procesual penal; Drept penal

Indice alfabetic: Schimbare încadrare juridică, dezincriminare, forma pluralității de
infracțiuni
Temei de drept: art. 386 alin. (1) Cod procedură penală, art. 293 alin. (1) Cod penal
anterior, art. 327 alin. (1) din noul Cod penal, art. 4 din noul Cod penal, art. 41 alin. (1) din noul
Cod penal, art. 44 alin. (1) din noul Cod penal

Din considerentele hotărârii definitive de condamnare rezultă că inculpatul

nu a săvârșit infracțiunea de fals privind identitatea prevăzută de art. 293 alin. (1)
Cod penal anterior prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, fiind
incident art. 4 din Noul Cod penal.
Întrucât pedeapsa aplicată prin sentința penală anterioară de condamnare,
definitivă, pentru infracțiunea pentru care nu a intervenit dezincriminarea, nu este
mai mare de un an închisoare, nu poate fi reținută recidiva, ci doar pluralitatea
intermediară.

211
 Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală din 3.02.2020

Prin sentința penală apelată, Judecătoria I. a reținut că faptele inculpatului X care, la data
de 25.03.2015, în jurul orei 09.05, a condus pe drumurile publice autoturismul marca Renault
Clio cu nr. XXXXX, având autorizaţia provizorie de circulaţie expirată din data de 14.03.2015 şi
având exercitarea dreptului de a conduce suspendată din data de 22.04.2014 în urma comiterii
infracţiunii prevăzută de art. 336 alin. 1 din Codul penal, întrunesc elementele constitutive al
infracţiunilor de „punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat” prevăzută şi
pedepsită de art. 334 alin. 1 Cod penal şi „conducerea unui vehicul fără permis de conducere”
prevăzută și pedepsită de art. 335 alin. 2 Cod penal.
De asemenea, instanța de fond a reținut că faptele inculpatului X care, la data de
15.05.2015, în jurul orei 09.05, a condus pe drumurile publice autoturismul marca Renault Clio,
având autorizaţia provizorie de circulaţie expirată şi montate plăcuţele cu nr. de înmatriculare
provizoriu Y, care au fost valabile pe perioada 31.08.2012 – 29.09.2012, fiind atribuite
autoturismului marca Renault Twingo, cu seria de şasiu X, şi având exercitarea dreptului de a
conduce suspendată din data de 22.04.2014 în urma comiterii infracţiunii prevăzute de art. 336
alin. 1 din Codul penal, întrunesc elementele constitutive al infracţiunilor de „punerea în
circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat” prevăzută şi pedepsită de art. 334 alin. 1
Cod penal, „punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat” prevăzută şi
pedepsită de art. 334 alin. 2 Cod penal şi „conducerea unui vehicul fără permis de conducere”
prevăzută și pedepsită de art. 335 alin. 2 Cod penal.
Pentru fiecare dintre infracţiunile anterior menţionate, instanţa de fond a reţinut
dispoziţiile art. 41 alin. 1 Cod penal, în condiţiile în care aceste infracţiuni ar fi fost săvârşite în
stare de recidivă faţă de condamnarea la pedeapsa de 1 an şi 5 luni închisoare pronunţată prin
sentinţa penală nr. 3500/03.12.2013 a Judecătoriei I., definitivă prin nerecurare la data de
17.12.2013, pedeapsă cu privire la care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării acesteia,
pe durata unui termen de încercare 3 ani şi 5 luni.
Prin sentința penală nr. 3500/03.12.2013 a Judecătoriei I., definitivă prin nerecurare la
17.12.2013, s-a dispus condamnarea inculpatului X pentru săvârşirea infracţiunilor de:
„conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de
conducere i-a fost anulat”, prevăzută şi pedepsită de art. 86 alin. 2 din OUG nr. 195/2002
republicată, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare; „fals privind identitatea” prevăzută și pedepsită
de art. 293 alin. 1 Cod penal anterior, la pedeapsa de 1 (un) an și 2 (două) luni închisoare.
În baza dispozițiilor art. 33 lit. a Cod penal anterior și art. 34 lit. b Cod penal anterior, au
fost contopite cele două pedepse cu închisoarea, urmând ca inculpatul X să execute pedeapsa
cea mai grea de 1 (un) an și 2 (două) luni închisoare, la care adaugă un spor de pedeapsa de 3
(trei) luni închisoare, total pedeapsă de executat X, pedeapsa de 1 (un) an și 5 (cinci) luni
închisoare.
Prin aceeași sentință din 2013, s-a reținut că fapta inculpatului X, care, la data de
15.03.2011, în jurul orei 01.05, cu ocazia legitimării de către organele de poliţie, la momentul
depistării în trafic în timp ce conducea autoturismul marca Dacia Logan, cu numărul de
înmatriculare Z, pe strada H., şi-a declinat o altă identitate, respectiv pe cea a fratelui său, Y, în
scopul de a nu-și angaja răspunderea penală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
„fals privind identitatea” prevăzută și pedepsită de art. 293 alin. 1 Cod penal.
Conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni prevăzută de art. 293 alin. (1) Cod penal
anterior a fost întregit prin art. 327 alin. (1) din noul Cod penal, care incriminează infracţiunea cu

212
aceeaşi denumire, fiind necesar ca făptuitorul să se prezinte sub o identitate falsă sau să atribuie
o astfel de identitate altei persoane prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la
identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat.
Analizând considerentele hotărârii definitive de condamnare, Curtea de Apel a constatat
că inculpatul nu a săvârșit infracțiunea din cauza respectivă prin folosirea frauduloasă a unui act
ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat.
În aceste condiții, Curtea a reținut incidența art. 4 Cod penal în cazul infracțiunii de fals
privind identitatea pentru care a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an și 2 luni
închisoare prin sentința penală nr. 3500/03.12.2013 a Judecătoriei I., definitivă prin nerecurare la
17.12.2013.
Fiind necesară înlăturarea pedepsei de 1 an și 2 luni închisoare, consecința este aceea că
în antecedența penală a inculpatului rămâne pedeapsa de 1 (un) an închisoare la care a fost
condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul
de către o persoană al cărei permis de conducere i-a fost anulat”, prevăzută şi pedepsită de art. 86
alin. 2 din OUG nr. 195/2002 republicată.
În ceea ce privește pluralitatea de infracțiuni aplicabilă infracțiunilor pentru care este
judecat inculpatul în raport cu această condamnare, se impun a fi avute în vedere următoarele
dispoziții de noul Cod penal:
„Art. 41 alin. (1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie
depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
Art. 44 alin. (1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau
considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.”
Întrucât pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 3500/03.12.2013 a Judecătoriei I.,
definitivă prin nerecurare la 17.12.2013, pentru infracțiunea pentru care nu a intervenit
dezincriminarea, nu este mai mare de un an închisoare, nu poate fi reținută recidiva, ci doar
pluralitatea intermediară.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 386 alin. (1) Cod procedură penală, având în
vedere Decizia Curții Constituționale nr. 250/16.04.2019, reținând obligația instanței de a se
pronunța asupra încadrării juridice înainte de a da cuvântul în dezbateri, luând în considerare
situația de fapt reținută și descrisă în sentința penală apelată, precum și actul de sesizare a
instanței, stadiul în care se află prezenta cauză, actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel a
apreciat că, în vederea asigurării corespondenței situației juridice cu normele de drept reținute, se
impune schimbarea încadrării juridice în sensul înlăturării stării de recidivă prevăzută de art. 41
alin. (1) Cod penal în privința celor cinci infracțiuni reținute prin rechizitoriu și reținerii
pluralității intermediare prevăzute de art. 44 alin. (1) Cod penal.

24. Apel penal. Procedura de citare în cazul inculpatului persoană juridică. Viciu de
procedură. Trimitere spre rejudecare

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. C.E.D.O.

213
 Indice alfabetic: persoană juridică, citare, rejudecare
Temei de drept: art.257 şi urm.Cod procedură penală, art.353 Cod procedură penală,
art.361 Cod procedură penală, art.421 Cod procedură penală, art.491 şi art.492 Cod procedură
penală, art.6 din C.E.D.O., art.2 din Protocolul nr.7 adiţional al C.E.D.O.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 209/27.03.2020
Persoana juridică inculpată participă la judecarea cauzei sale prin
reprezentantul său legal şi, doar în condiţiile în care şi acesta are calitatea de
inculpat în cauză, prin mandatar numit de persoana juridică sau de instanţă, în acest
din urmă caz doar dacă persoana juridică inculpată nu şi-a numit reprezentant
legal.
Reprezentarea legală este, aşadar, necesară pentru ca persoana juridică să
poată participa prin acte proprii la procesul penal şi este, totodată, obligatorie,
întrucât persoana juridică îşi poate manifesta capacitatea de exerciţiu numai prin
intermediul acestor organe.
Persoana juridică inculpată se citează la sediul social, citaţia fiind înmânată
personal reprezentantului legal sau se predă la registratura societăţii funcţionarului
însărcinat cu primirea corespondenţei.

Prin sentința penală nr. 1/03.01.2019 Tribunalul Iaşi a dispus față de inculpata persoană
juridică S.C.P.G.S.R.L. Iaşi:
- Încetarea procesului penal, cf. art.396 alin.6 din Cod Pr. Pen., coroborat cu art.16 alin.1
lit. f Cod Pr. Pen., pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. şi ped.
de dispoziţiile art. 290 Cod pen. 1969 cu aplicarea art. 41 al 2 C. pen, cu aplicarea art. 33 lit.“a”
C. pen, art.5 din NCP, ca urmare a intervenţiei prescripţiei speciale a răspunderii penale
(conform art.122 alin.1 lit.d şi alin.2 Cod Pen.1969, coroborat cu art.124 Cod Pen.1969 (anterior
modificării art.124 prin Legea nr.63/2012);
- Schimbarea încadrării juridică dată faptei în rechizitoriu din infracţiunea de aderare la
un grup infracţional organizat prev. şi ped. de dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 cu
referire la art.10 lit.c din Legea nr.78/2000, art.215 al 1, 2, 3, 5 Cod Penal 1969, în infracţiunea
de aderare la un grup infracţional organizat prev. de prev. şi ped. de dispoziţiile art 7 alin. 1 din
Legea nr.39/2003 cu referire la art.10 lit.c din Legea nr.78/2000, art.215 al 1, 2, 3 Cod Pen.
1969, cu art.5 NCP;
- Achitarea inculpatei S.C.P.G.S.R.L. Iaşi, conform art.396 alin. 5 din Cod Pr.Pen.,
coroborat cu art.16 alin.1 lit.b teza 1 din Cod Pr.Pen., pentru infracţiunile de aderare la un grup
infracţional organizat - prev. şi ped. de dispoziţiile art 7 al.1 din Legea 39/2003 cu referire la art
10 lit „c” din Legea 78/2000 şi art 215 al 1,2,3 Cod pen. şi art.5 NCP; utilizarea subventiilor in
alte scopuri decat cele pentru care au fost acordate, prev.si ped. de art.10 lit.c din Legea nr.78
/2000, cu aplicarea art.41 alin.2 Cpod pen si art.5 din NCP, cu art.33 lit.a Cod Pen.;
- Condamnarea inculpatei S.C.P.G.S.R.L. Iaşi, în baza art. 396 alin.2 din Cod Pr. Pen.,
coroborat cu art.71 ind.1 alin. 3 şi art.53 ind.1 din Cod Pen 1968, cu art.5 din NCP, pentru
săvârşirea infracţiunilor de :
- înşelăciune - prev. şi ped. de dispoziţiile art 215 al 1,2 şi 3 Cod Pen.1969 cu aplicarea
art 41 al 2 Cod Pen., cu art.5 alin.1 din NCP, la pedeapsa amenzii penale de 15.000 lei;

214
 - înşelăciune, prev. de art. 215 alin.1,2, cu art.41 alin.2 din Cod Pen.1969, cu art.33 alin.1
lit.a Cod Pen., art.5 din NCP, la pedeapsa amenzii penale de 15.000 lei,
aceasta urmand sa execute pedeapsa cea mai grea, respectiv amenda penală de 15.000 lei,
iar alături de aceasta, pedeapsa complementara rezultanta stabilita conform art.40 ind.1 alin.3 din
Cod Pen. 1969 constand in afisarea hotararii de condamnare, la ramanerea definitiva a acesteia,
la sediul societatii, pentru o perioada de 3 luni de zile, pedeapsa urmand a fi executata conform
art.53 ind.2 alin.4 si art.71 ind.7 din Cod Pen.
Pentru a dispune astfel, judecătorul investit cu soluţionarea cauzei din cadrul
Tribunalului Iaşi a reţinut că A.J.O.F.M. IAŞI, a acordat subvenţii, în perioada 2006-2010,
celor 16 persoane juridice cercetate/inculpate în prezenta cauză, cât şi indemnizaţie de şomaj
celor 152 de persoane fizice (trimise în judecată), în temeiul prevederilor Legii nr.76 din 16
ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj si stimularea ocupării forţei de muncă
(forma iniţială fiind publicată în Monitorul Oficial nr.103 din 06.2002, în vigoare începând cu
data de 01.03.2002, cu modificările şi completările ulterioare).
Analizand întreg materialul dosarului din prisma cadrului normativ incident cauzei,
privind accesul la măsurile pentru stimularea forţei de muncă, modalităţile de acordare şi
finanţare a subvenţiilor în condiţiile art.80/85 din Legea nr.76/2002, conditiile şi procedurile
stabilite pentru punerea în aplicare a acestora, instanţa de fond a reţinut că, persoanele juridice
cercetate /incupate în cauză - urmare acţiunilor frauduloase ale inculpaţilor – administratori de
drept sau de fapt - desfăşurate în numele şi pentru acestea au solicitat şi obţinut subvenţii, în
contextul faptic redat în ansablul materialului probator.
Împotriva sentinţei penale anterior redate a formulat apel şi inculpata S.C.P.
G.S.R.L. reprezentată legal de P.A.G., motivat de faptul că, raportat la toate înscrisurile
existente la dosar, la actele de procedură desfășurate pe parcursul cercetării judecătorești în
primă instanţă cu privire la aceasta, a considerat că nu a fost legal citată, motiv pentru care
hotărârea atacată nu îi este opozabilă.
Prin Decizia penală nr. 209 din data de 27.03.2020, pronunţată în dosarul nr.
7164/99/2015, Curtea de Apel Iași a arătat că, potrivit art. 491 C.proc.pen., persoana juridică
inculpată participă la judecarea cauzei sale prin reprezentantul său legal şi, doar în condiţiile în
care şi acesta are calitatea de inculpat în cauză, prin mandatar numit de persoana juridică sau de
instanţă, în acest din urmă caz doar dacă persoana juridică inculpată nu şi-a numit reprezentant
legal.
Aşadar, persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi
procedurale de reprezentantul său legal. Aceasta reprezintă de fapt doar o transpunere în dreptul
procesual penal a regulilor existente în dreptul civil. Astfel, potrivit art. 29 C.civ. Persoana
juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare,
de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele
fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să
acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei
juridice. Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de
administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin
lege, actul de constituire sau statut.
Reprezentarea legală este, aşadar, necesară pentru ca persoana juridică să poată participa
prin acte proprii la procesul penal şi este, totodată, obligatorie, întrucât persoana juridică îşi
poate manifesta capacitatea de exerciţiu numai prin intermediul acestor organe.

215
 În cauza de faţă, a reţinut Curtea că pe toată durata urmăririi penale desfăşurate în dosarul
de urmărire penală nr. 43/P/2010 al DNA – ST Iaşi, inculpata S.C.P.G.S.R.L. a fost reprezentată
de administratorul P.A.G., persoană ce nu cumula şi calitatea de persoană acuzată în cauză.
Procurorul s-a conformat dispoziţiilor legale incidente şi a efectuat toate actele de
urmărire penală care implicau participarea persoanei juridice inculpate prin raportare la
reprezentarea legală a acesteia de către administratorul statutar, respectiv numitul P.A.G..
Din informaţiile comunicate atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel de Oficiul
Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi, rezultă că SC P.G. SRL a fost înfiinţată la
data de 21.01.2010 când s-a eliberat certificatul de înregistrare B2110333. Asociat unic şi
administrator al societăţii este, începând cu data de 28.07.2010, P.A.G., durata mandatului său
fiind nelimitată. Prin urmare, reprezentant legal al societăţii este, începând cu data de
28.07.2010 şi până în prezent, P.A.G.
În acest context, procedura derulată în faţa instanţei de fond, care a nu a vizat niciun
moment participarea persoanei juridice la judecată prin intermediul reprezentantului său legal
P.A.G., încalcă prevederile legale privind reprezentarea persoanei juridice inculpate în
procedurile penale, citarea acestei societăţi şi drepturile conferite de lege persoanei juridice
inculpate, procedura în faţa instanţei derulându-se practic în lipsa unui inculpat, care nu a avut
cunoştinţă de proces.
Pentru primul termen de judecată în dosarul 7164/99/2015, din 04.11.2015, inculpata
S.C.P.G.S.R.L. a fost citată prin practicianul în insolvenţă M.I. SPRL, primind termen în
cunoştinţă. Faptul că instanţa de fond a considerat că reprezentant legal al persoanei juridice
inculpate este practicianul în insolvenţă rezultă dincolo de orice dubiu întrucât conform
menţiunilor încheierii de la termenul de judecată din 04.11.2015 practicianul în insolvenţă a uzat
de dreptul la tăcere pentru inculpata S.C.P.G.SRL. De menţionat faptul că, deşi în cuprinsul
încheierii nu este menţionată poziţia procesuală a inculpatei persoane juridice S.C. P.G.S.R.L.
exprimată prin reprezentant, se consemnează pe citativ că practicianul în insolvenţă a uzat de
dreptul la tăcere pentru această persoană juridică inculpată. De la acest moment inculpata
S.C.P.G.S.R.L. primeşte termen în cunoştinţă în dosarul de fond 7164/99/2015, prin
reprezentantul S.C.M.I. SPRL, prin urmare instanţa de fond a considerat că acesta
reprezintă legal societatea inculpată (vol. 1, dosar fond).
De menţionat că pe parcursul judecăţii la instanţa de fond judecătorul cauzei a solicitat
constant practicianului în insolvenţă SC M. I. SPRL, reprezentată în faţa instanţei de avocat A.
D., să depună situaţii juridice actualizate ale societăţilor comerciale inculpate pentru care
răspundea în proces. La o atare verificare, practicianul în insolvenţă a depus la dosar o situaţie
centralizată la data de 27.11.2017, din care rezulta că SC P. G. SRL are ca administrator statutar
pe L. T., administrator nou numit prin cesiunea părţilor sociale de către asociatul unic P. A. G.,
context în care, începând cu termenul de judecată din data de 27.11.2017 inculpata persoană
juridică este citată în dosar atât prin practicianul în insolvenţă, cât şi prin administratorul statutar
L. T.
De menţionat faptul că pe citativul încherilor de şedinţă de la instanţa de fond citarea s-a
dispus pentru reprezentantul legal L. T. şi nu pentru persoana juridică inculpată SC P. G. SRL,
prin reprezentant legal L. T.
Pentru termenul de judecată din data de 14.03.2018 numitul L.T. a semnat cele două
citaţii emise pe numele său ca administrator statutar al persoanei juridice inculpate SC PG SRL,
prima la domiciliul persoanei considerată reprezentant statutar de către instanţă şi cea de-a doua
la sediul social, dată de la care persoana juridică inculpată primeşte termen în cunoştinţă la

216
instanţa de fond, termen în cunoştinţă ce va fi menţinut până la termenul de judecată la care s-au
formulat concluzii cu privire la fondul cauzei.
Prin urmare, din moment ce persoana juridică inculpată SC P. G. SRL avea un
reprezentant legal şi acesta nu avea calitatea de inculpat în dosar nu exista niciun motiv
pentru ca instanţa de fond să dispună participarea în proces a practicianului în insolvenţă
SC M. I. SPRL, reprezentată în faţa instanţei de avocat A. D., persoană care a exercitat
drepturile procesuale ale inculpatei persoană juridică în dosar.
Cu privire la desemnarea mandatarului de către instanţă, trebuie menţionate şi dispoziţiile
art. 361 alin. 5 C.proc.pen., referitor la pregătirea şedinţei de judecată, potrivit cu care, în situaţia
în care în aceeaşi cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică, cât şi reprezentanţii
legali ai acesteia, preşedintele verifică dacă inculpatul persoană juridică şi-a desemnat un
reprezentant, iar în caz contrar, procedează la desemnarea unui reprezentant, din rândul
practicienilor în insolvenţă.
În doctrină s-a arătat că desemnarea mandatarului din rândul practicienilor în insolvenţă,
autorizaţi potrivit legii, creează premise pentru o bună administrare a justiţiei, dat fiind faptul că
se apelează la persoane care fac parte dintr-un corp profesional, asigurându-se în acelaşi timp
independenţa acestora faţă de reprezentantul legal urmărit în aceeaşi cauză cu persoana juridică
şi reprezentarea optimă a intereselor acesteia din urmă. Puterea mandatarului judiciar va fi doar
aceea de a reprezenta persoana juridică în procesul penal, iar nu şi de a interveni în administrarea
acesteia. Acesta va exercita, aşadar, toate drepturile şi va îndeplini toate obligaţiile care îi revin
persoanei juridice în procesul penal, întocmai ca şi cum ar fi vorba de reprezentantul ei legal ori
convenţional.
Reţinerea instanţei de fond referitor la faptul că numitul L.T. este reprezentantul statutar
al persoanei juridice inculpate provine dintr-o înţelegere greşită a dispoziţiilor legale care
reglementează materia societăţilor comerciale.
Într-adevăr, a existat o hotărâre a asociatului unic al persoanei juridice privind cesiunea
părţilor sociale, cum se consemnează în informaţiile depuse la dosar de practicianul în
insolvenţă, hotărâre ce apare consemnată şi la capitolul ”alte menţiuni” din informaţiile oferite
de Oficiul Registrului Comerţului. Această hotărâre însă nu s-a finalizat potrivit intenţiei
asociatului unic, motiv pentru care nu s-a modificat actul constitutiv, asociatul şi administratorul
societăţii comerciale, conform înregistrărilor oficiale. din moment ce publicarea în Monitorul
Oficial a hotărârii de cesiune nu a fost urmată de modificarea actului constitutiv al societăţii, prin
urmare cesiunea de părţi sociale nu s-a finalizat iar numitul P. A. G. nu a pierdut calitatea de
reprezentant legal al persoanei juridice.
Considerând că persoana juridică inculpată S.C.P.G.S.R.L. este reprezentată legal în
proces fie de SC „M.I.” SPRL, fie de numitul L.T., instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale
privind citarea persoanei juridice în cauză, fiind incident cazul de desfiinţare a sentinţei primei
instanţe prev. de art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. b teza I C.proc.pen. - desființează sentința primei
instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru
motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate.
Curtea a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe – Tribunalul Iaşi, judecata urmând
a fi reluată de la momentul de debut al cercetării judecătoreşti întrucât inculpata persoană
juridică S.C.P.G.S.R.L. nu a fost citată legal la niciun termen de judecată în faţa instanţei de
fond.

217
 25. Apel. Noţiunea de persoană vătămată. Omisiune citare. Trimiterea cauzei spre
rejudecare
Noțiunea de persoană vătămată care are dreptul de a exercita acţiunea civilă
în procesul penal nu trebuie raportată strict la subiectul procesual principal
prevăzut de art. 79 C.proc.pen. Astfel, această noţiune trebuie interpretată extensiv,
putând include şi alte persoane care au suferit un prejudiciu în urma comiterii
infracţiunii care face obiectul acţiunii penale, cum ar fi concubinul care avea cu
victima (decedată) o relație asemănătoare aceleia dintre soţi (chiar dacă nu are
calitate succesorală), afinii (de pilă, socrii), moștenitorii persoanei vătămate ori
persoanele care se subrogă legal sau convențional în drepturile acesteia.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Apel.

Indice alfabetic: persoană vătămată, rejudecare
Temei de drept: art. 79 C.proc.pen., art. 421 C.proc.pen.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 633/11.09.2020

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul I., s-a dispus trimiterea în judecată,
în stare de arest preventiv, a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de
art. 188 alin. 1 Cod penal.
În fapt, prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut, în esenţă, în sarcina inculpatului A
că, în noaptea zilei de 29.02.2020/01.03.2020, în jurul orelor 02.00, în timp ce se afla pe un teren
viran din apropierea satului X, comuna Y, judeţul Z, i-ar fi aplicat victimei B două lovituri cu
pumnii în zona tâmplei, după care i-ar fi aplicat o lovitură cu pumnul în zona gâtului, lovitură în
urma căreia victima ar fi căzut la pământ, după care, folosind cureaua de la pantalonii săi, ar fi
poziţionat-o în jurul gâtului victimei, genunchiul l-ar fi poziţionat în spatele gâtului acesteia şi ar
fi strangulat-o pe victima B, provocându-i vătămări ce au condus la deces.
Noțiunea de persoană vătămată care are dreptul de a exercita acţiunea civilă în procesul
penal nu trebuie raportată strict la subiectul procesual principal prevăzut de art. 79 C.proc.pen.
Astfel, această noţiune trebuie interpretată extensiv, putând include şi alte persoane care au
suferit un prejudiciu în urma comiterii infracţiunii care face obiectul acţiunii penale, cum ar fi
concubinul care avea cu victima (decedată) o relație asemănătoare aceleia dintre soţi (chiar dacă
nu are calitate succesorală), afinii (de pilă, socrii), moștenitorii persoanei vătămate ori persoanele
care se subrogă legal sau convențional în drepturile acesteia.
Din actele existente la dosarul de urmărire penală şi din dosarul instanţei de fond, reiese
că persoana vătămată C, tatăl victimei B, nu a fost chemat niciun moment de către organele
judiciare (organele de urmărire penală sau instanţa sesizată cu rechizitoriu), care nu au întreprins
niciun demers în acest sens, pentru a fi interpelat în legătură cu poziţia sa în cadrul procesual
existent.
Or, conform art. 421 pct. 2 lit. b) teza I C.proc.pen., instanţa, judecând apelul, admite
apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei
hotărâre a fost desfiinţată, atunci când judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei
părţi nelegal citate.

218
 26. Apel penal. Schimbarea încadrării juridice a faptei fără punerea în discuție
contradictorie. Trimitere spre rejudecare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal
Indice alfabetic: Drept procesual penal
Temei de drept: art. 386 al. 1 C.pr.pen., Decizia CCR nr. 250/16.04.2019

Reţinerea de către instanţă a unei alte încadrări juridice decât cea dată în
actul de sesizare implică obligativitatea punerii în discuția contradictorie a părților
şi dispoziția asupra acesteia să fie făcută în cursul sau la sfârșitul cercetării
judecătorești, dar nu prin hotărârea care rezolvă fondul.
Prin maniera de desfășurare a procedurii, respectiv nepronunţarea cu privire
la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre
judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei, s-a antamat încălcarea dreptului
la un proces echitabil, instanţa fiind obligată se statueze asupra temeiniciei unei
acuzaţii penale determinate aduse inculpatului prin actul de sesizare, acuzaţie în
raport de care acesta şi-a construit apărarea de la momentul notificării oficiale cu
privire la aceasta; încălcarea decurgând din lipsa cercetării judecătoreşti în raport
de o anumită faptă reţinută în sarcina inculpatului prin actul de sesizare este
asimilată unui veritabil motiv de nulitate care face imposibilă continuarea judecării
cauzei de către instanţa de control jurisdicțional.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 736/6.10.2020

Prin sentinţa penală nr. 141/12.05.2020, pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr.
433/189/2020, s-a dispus condamnarea inculpatului X:
- la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, în formă
continuată – 9 acte materiale, prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d şi alin. 2 lit. b
C.p.,raportat la art. 35 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 396 alin. 1, 2 şi 10 C.proc.pen.,
- la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de
operaţiuni financiare în mod fraudulos, în formă continuată – 5 acte materiale, prev. de art. 250
alin. 1 C.p., raportat la art. 35 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 396 alin. 1,2 şi 10 C.pr.pen.
În temeiul art. 39 alin. 1 lit. b) C.pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în
pedeapsa cea mai grea de 2 (doi) ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din
cealaltă pedeapsă stabilită (1 an şi 6 luni), respectiv un spor de 6 luni închisoare, rezultând
pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în perioada 26.10.2019
- 14.11.2019 inculpatul a sustras, pe timp de noapte, prin escaladare, prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate, prin violare de domiciliu sau sediu profesional, în baza uni rezoluţii
infracţionale unice, bani şi bunuri, de la persoanele vătămate A, B şi SC Y SRL), faptă care
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de
art. 228 alin. l, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b din Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 din
Cod penal, (şase acte materiale ).
De asemenea, s-a reţinut că în noaptea de 02.11.2019 şi în ziua de 04.11.2019 inculpatul
a folosit cardurile persoanei vătămate B pentru a efectua o plată on-line la pariuri sportive U şi
pentru a plăti prin contactless WI-FI, cumpărăturile efectuate, faptă care întruneşte elementele

219
constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în formă
continuată, faptă prev. de art. 250 alin. l din Cod penal, (două acte materiale).
În sfârşit, s-a reţinut că în zilele de 26.11.2019, 29.11.2019 şi 02.12.2019 inculpatul a
sustras cantitatea de 744 litri combustibil de la SRD, folosind dispozitive electronice de plată
sustrase de pe maşinile proprietate ale persoanei vătămate SC Y SRL, iar costurile au fost
suportate de către această societate, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor
de furt calificat în formă continuată (trei acte materiale) și de efectuare de operaţiuni financiare
în mod fraudulos, în formă continuată, faptă prev. de art. 250 alin. l din Cod penal (trei acte
materiale).
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă
Judecătoria Bârlad, criticând-o, între altele, pentru motivul că deşi, aşa cum rezultă din
rechizitoriu, instanţa a fost investită cu judecarea a două infracțiuni de furt calificat în formă
continuată şi două infracțiuni de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos în formă
continuată, toate cu aplicarea art. 38 alin. 2 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen.,
condamnarea priveşte o infracţiune de furt calificat, în formă continuată - 9 acte materiale şi o
infracţiune de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în formă continuată – 5 acte
materiale, fără a exista o schimbarea de încadrare juridică a faptelor cu care instanţa a fost
investită. Din analizarea atât a considerentelor, cât şi a dispozitivului hotărârii judecătorești
apelate, se constată că nu există o dispoziție de schimbare a încadrării juridice, materializată într-
o încheiere de şedinţă, în acord cu dispoziţiile Deciziei CCR nr. 250/16.04.2019 care a statuat, în
considerente că dispoziţiile (...) sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se
pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare (s.n.)
printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.
Prin decizia nr. 736/2020 din 6 octombrie 2020 a Curții de Apel Iași s-a dispus
admiterea apelului şi trimiterea cauzei Judecătoriei Bârlad spre rejudecare, reţinându-se că deşi
instanţa a fost investită cu judecarea a două infracţiuni de furt calificat, fiecare în formă
continuată şi două infracţiuni de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, fiecare în
formă continuată, toate cu aplicarea art. 38 alin. 2 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen.,
soluția de condamnarea priveşte o infracţiune de furt calificat, în formă continuată – 9 acte
materiale şi o infracţiune de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, în formă
continuată – 5 acte materiale, fără a exista o dispoziție de schimbare a încadrării juridice a
faptelor cu care instanţa a fost investită.
Este adevărat că se poate reţine de către instanţă o altă încadrare juridică decât cea dată în
actul de sesizare, dar aceasta implică obligativitatea punerii în discuţia contradictorie a părţilor şi
dispoziţia asupra acesteia să fie făcută în cursul sau la sfârşitul cercetării judecătorești, dar nu
prin hotărârea care rezolvă fondul.
Legea procesual penală prevede că, în faţa primei instanţe, această schimbare nu poate
avea loc decât în anumite condiţii, prevăzute de art. 386 C.pr.pen., a căror îndeplinire constituie
o garanţie atât a respectării dreptului de apărare al părţilor, în primul rând al inculpatului, cât şi a
soluţionării corecte a cauzei:
Astfel, dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de
sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuție noua încadrare, aceasta
constituind stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi a limitelor
pedepsei aplicabile.
Potrivit dispozițiilor art. 386 alin. 1 C.pr.pen. dacă în cursul judecății se consideră că
încadrarea juridică dată faptei urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să atragă atenţia

220
inculpatului, în vederea respectării şi garantării dreptului la apărare, că are posibilitatea să ceară
lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.
Or, din analizarea atât a considerentelor, cât şi a dispozitivului hotărârii judecătoreşti
apelate, se constată că nu există o dispoziţie de schimbare a încadrării juridice, materializată într-
o încheiere de şedinţă, în acord cu dispoziţiile Deciziei CCR nr. 250/16.04.2019 care a statuat, în
considerente că dispoziţiile (...) sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se
pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare (s.n.)
printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.
Constatând că prin maniera de desfășurare a procedurii, s-a antamat încălcarea dreptului
la un proces echitabil, faţă de importanţa deosebită a obiectului judecăţii, inclusiv din perspectiva
respectării dreptului părților la un proces echitabil, în componenta sa vizând dreptul la apărare,
instanţa fiind obligată se statueze asupra temeiniciei unei acuzaţii penale determinate aduse
inculpatului prin actul de sesizare, acuzaţie în raport de care acesta şi-a construit apărarea de la
momentul notificării oficiale cu privire la aceasta, legiuitorul a prevăzut soluţia trimiterii cauzei
spre rejudecare, asimilând încălcarea decurgând din lipsa cercetării judecătoreşti în raport de o
anumită faptă reţinută în sarcina inculpatului prin actul de sesizare unui veritabil motiv de
nulitate care face imposibilă continuarea judecării cauzei de către instanţa de control
jurisdicțional, fiind necesară, tocmai pentru respectarea şi valorificarea adecvată a dreptului la
apărare şi la dublul grad de jurisdicţie, rejudecarea cauzei de către prima instanţă.

27. Apel penal. Încetarea procesului penal. Retragerea plângerii prealabile. Împăcarea
părţilor. Trimiterea cauzei spre rejudecare

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Partea specială. Drept procesual penal
Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal.
Temei de drept: art. 396 alin. 6 C.pr.pen. rap. la art. 16 alin. 1 lit. g C.pr.pen., art. 228
alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b C.pen.

Dispunând în mod nelegal încetarea procesului penal, nefiind îndeplinite

condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea procesului penal, fie pentru că a
intervenit retragerea plângerii şi nu împăcarea părţilor, fie pentru ca intenţia de
împăcare nu a fost concretizată în mod legal ca manifestare bilaterală de voinţă,
practic, se poate susţine că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unor fapte
reţinute în sarcina inculpatului, lipsind realmente judecata în privinţa acestor fapte,
pe un temei fals, respectiv cel al existenţei unui impediment legal pentru exercitarea
acţiunii penale.
Curtea nu ar putea ea însăşi să se pronunţe pentru prima şi ultima dată
(decizia sa fiind definitivă) asupra unor fapte determinate imputate inculpatului, în
lipsa unei cercetări judecătoreşti în primă instanţa, fără a nesocoti dreptul
inculpatului la un proces echitabil şi la dublul grad de jurisdicţie, astfel că se
impune, odată cu admiterea apelului formulat de procuror, desfiinţarea în
integralitate a sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la
Judecătoria Bârlad, procesul penal fiind reluat de la momentul debutului cercetării
judecătoreşti în primă instanţă.

221
 Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia nr. 1000/22.12.2020

Prin sentinţa penală nr. 264/1.09.2020 pronunţată de Judecătoria Bârlad s-a hotărât,
între altele, încetarea procesului penal faţă de inculpatul X, pentru săvârşirea infracţiunii de furt
calificat în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b
şi d, alin. 2 lit. b C.pen, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., ca urmare a faptului că acţiunea penală
pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată deoarece a intervenit împăcarea cu persoanele
vătămate biroul notarial, A şi B.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere că înainte de
citirea actului de sesizare, între inculpatul X şi persoanele vătămate biroul notarial, A şi B a
intervenit împăcarea, la dosar existând declaraţiile notariale ale acestor persoane vătămate, din
care rezultă că s-au împăcat cu inculpatul, iar inculpatul a fost audiat în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, Ministerul Public – Parchetul de pe
lângă Judecătoria Bîrlad, invocând, între altele că instanţa de judecată a dispus în mod nelegal
încetarea procesului penal faţă de inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în
formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b, lit. d, alin.
2 lit. b C.pen. (act material din data de 02.01.2020 – persoană vătămată biroul notarial precum şi
act material din data de 14.01.2020 - persoană vătămată B), nefiind îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru încetarea procesului penal, la dosarul cauzei, persoana vătămată biroul
notarial depunând la dosar Declaraţie autentificată sub nr. 1492 de la data de 19.03.2020 prin
care a arătat că înţelege să-şi retragă plângerea prealabilă formulată şi încetarea procesului penal
potrivit art. 17 alin. 2 coroborat cu art. 16 alin. 1 lit. g din C.pen. privind pe inculpatul X. De
asemenea, prin Declaraţia autentificată sub nr. 1442 de la data de 16.03.2020, persoana vătămată
B a arătat că înţelege să-şi retragă plângerea prealabilă formulată şi încetarea procesului penal
potrivit art. 17 alin. 2 coroborat cu art. 16 alin. 1 lit. g C.proc.pen. privind pe inculpatul X, dar cu
toate acestea, instanţa de judecată a valorificat manifestarea de voinţă a persoanelor vătămate, ca
fiind o împăcare, deşi declaraţiile acestora se referă la retragerea plângerilor prealabile faţă de
infracţiunea de furt calificat săvârşită de inculpatul X, iar pentru infracţiunea pentru care este
trimis în judecată retragerea plângerii nu produce nici un efect, în condiţiile în care cele două
instituţii au urmări diferite atât în ceea ce priveşte atât latura civilă.
Prin Decizia nr. 1000/22.12.2020 a Curții de Apel Iași, s-a admis apelul formulat de
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad, dispunându-se rejudecarea cauzei
de către instanţa Judecătoriei Bârlad, procesul penal fiind reluat de la momentul debutului
cercetării judecătoreşti în primă instanţă.
A reţinut Curtea că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă fără echivoc faptul că
la dosarul cauzei, persoana vătămată biroul notarial a depus la dosar Declaraţie autentificată sub
nr. 1492 de la data de 19.03.2020 prin care a arătat că înţelege să îşi retragă plângerea prealabilă
formulată şi încetarea procesului penal potrivit art. 17 alin. 2 coroborat cu art. 16 alin. 1 lit. g din
C.pen. privind pe inculpatul X.
De asemenea, prin Declaraţia autentificată sub nr. 1442/16.03.2020, persoana vătămată B
a arătat că înţelege să îşi retragă plângerea prealabilă formulată şi încetarea procesului penal
potrivit art. 17 alin. 2 coroborat cu art. 16 alin. 1 lit. g C.proc.pen. privind pe inculpatul X.
Mai mult, prin Declaraţia autentificată sub nr. 144/19.06.2020, persoana vătămată A a
arătat că doreşte să se împace cu numitul X, fără ca intenţia acesteia de împăcare, sugerată prin
expresia ,,doresc”, să poată fi concretizată în mod legal, inclusiv prin luarea unei declaraţii
concomitente sau succesive, dar în faţa aceluiaşi organ, din partea inculpatului, împăcarea fiind o

222
manifestare bilaterală de voinţă, personală, explicită, totală (atât cu privire la latura penală, cât şi
la latura civilă a cauzei), necondiţionată, definitivă pentru a putea stinge acţiunea penală.
Rezultă, aşadar, că instanţa de judecată a dispus în mod nelegal încetarea procesului
penal faţă de inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată,
faptă prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b, lit. d, alin. 2 lit. b C.pen. (act
material din data de 02.01.2020 – persoană vătămată biroul notarial, act material din 08.01.2020
– persoană vătămată A, precum şi act material din data de 11.01.2020 – persoană vătămată B),
nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea procesului penal, fie pentru că a
intervenit retragerea plângerii şi nu împăcarea părţilor, fie pentru ca intenţia de împăcare nu a
fost concretizată în mod legal ca manifestare bilaterală de voinţă.
A mai reţinut Curtea că, procedând în maniera arătată, dispunând în mod nelegal
încetarea procesului penal pentru infracţiunile menţionate, practic, se poate susţine că prima
instanţă nu s-a pronunţat asupra unor fapte reţinute în sarcina inculpatului, lipsind realmente
judecata în privinţa acestor fapte, pe un temei fals, respectiv cel al existenţei unui impediment
legal pentru exercitarea acţiunii penale.
Mai mult, nici în faza apelului, deşi Curtea a acordat un termen pentru lămurirea
aspectului voinţei reale a părţilor, date fiind deficienţele declaraţiilor de retragere/împăcare
analizate mai sus, apărarea inculpatului X sugerând depunerea unui ,,supliment de declaraţie
autentică”, în măsură să clarifice problema în discuţie, nu s-au înlăturat aceste vicii, dimpotrivă
la ultimul termen de judecată în apel din data de 15.12.2020, acelaşi apărător depunând o
declaraţie autentificată a persoanei vătămate B datată 14.012.2020 (prin urmare un act unilateral
de voinţă), prin care acesta înţelege să-şi „retragă plângerea prealabilă” formulată împotriva lui
X.
Constatând că, în raport de considerentele expuse, nu sunt incidente dispoziţiile art. 16
alin. 1 lit. g Cod procedură penală, acţiunea penală în raport de faptele menţionate neputând fi
considerată stinsă, şi totodată, faţă de importanţa deosebită a obiectului judecăţii, inclusiv din
perspectiva respectării dreptului inculpatului la un proces echitabil, în componenta sa vizând
dreptul la apărare, instanţa fiind obligată se statueze asupra temeiniciei unei acuzaţii penale
determinate aduse inculpatului prin actul de sesizare, acuzaţie în raport de care acesta şi-a
construit apărarea de la momentul notificării oficiale cu privire la aceasta, legiuitorul a prevăzut
soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare, asimilând încălcarea decurgând din lipsa cercetării
judecătoreşti în raport de o anumită faptă reţinută în sarcina inculpatului prin actul de sesizare
unui veritabil motiv de nulitate care face imposibilă continuarea judecării cauzei de către instanţa
de control jurisdicțional, fiind necesară, tocmai pentru respectarea şi valorificarea adecvată a
dreptului la apărare şi la dublul grad de jurisdicţie, rejudecarea cauzei de către prima instanţă.
Curtea a considerat că nu ar putea ea însăşi să se pronunţe pentru prima şi ultima dată
(decizia sa fiind definitivă) asupra unor fapte determinate imputate inculpatului, în lipsa unei
cercetări judecătoreşti în primă instanţa, fără a nesocoti dreptul inculpatului la un proces
echitabil şi la dublul grad de jurisdicţie, astfel că se impune, odată cu admiterea apelului formulat
de procuror, desfiinţarea în integralitate a sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre
rejudecare la Judecătoria Bârlad, procesul penal fiind reluat de la momentul debutului cercetării
judecătoreşti în primă instanţă.

28. Contestație în anulare. Nelegală citare. Prescripția răspunderii penale.

Incompatibilitatea magistraților care au soluționat cauza în apel. Omisiunea audierii
inculpatului. Nerespectarea dreptului la apărare

223
 Cuprins pe materii: Drept procesual penal
Indice alfabetic: Drept procesual penal.
Temei de drept: art. 431 rap. la art. 426 lit. a, b, d, e C.proc.pen.
Faptul că persoana condamnată a decis să formuleze plângere penală
împotriva magistraților judecători care au soluționat cauza sa în faza de judecată a
apelului nu presupune ab initio că aceștia au devenit incompatibili în soluţionarea
cauzei. În caz contrar s-ar permite persoanelor acuzate de comiterea unei infracțiuni
să procedeze la alegerea judecătorului cauzei sale, prin folosirea, abuzivă chiar, a
căii plângerilor penale formulate împotriva magistraţilor, aspect inadmisibil într-o
societate democratică. Simplul fapt că persoana acuzată a amenințat magistrații
cauzei sale cu formularea unor plângeri penale şi chiar a procedat în acest sens,
prin intermediul unor numeroase memorii depuse la dosar, nu presupune că
judecătorii cauzei sale au devenit incompatibili.
Pe durata procedurii din faţa instanţei de apel, contestatorul nu s-a prezentat
în faţa instanţei, deşi a fost legal citat şi avea cunoştinţă de procesul penal care-l
viza, dovadă fiind numeroasele memorii şi cereri trimise la dosarul cauzei, acesta nu
era privat de libertate la momentul judecății şi nici nu a adus la cunoştinţa instanţei
vreo împiedicare de a se prezenta în faţa instanţei de apel, prin urmare, faptul că
judecata în apel a avut loc în lipsa sa a fost o opţiune personală a contestatorului.
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 889/20.11.2020

Prin Decizia penală nr. 671/22.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a fost respinsă
cererea inculpatului X de repunere pe rol a cauzei.
În baza art. 421 pct. 1 lit. a Cod de procedură penală, au fost admise apelurile formulate
de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad și de către partea civilă Y
împotriva sentinţei penale nr. 296/23.09.2019 pronunţată de Judecătoria Bârlad.
În baza disp. art. 396 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul X, la
pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar prev. de art. 279
alin. 2 Cod penal rap. la art. 206 alin. 1 Cod penal (persoană vătămată Z).
În baza disp. art. 396 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul X la
pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar prev. de art. 279
alin. 2 Cod penal rap. la art. 206 alin. 1 Cod penal (persoană vătămată Y).
În temeiul art. 39 alin. 1 lit. b) Cod penal, au fost contopite pedepsele aplicate mai sus în
pedeapsa de 1 (unu) an închisoare la care s-a adăugat un spor de 4 (patru) luni reprezentând o
treime din cealaltă pedeapsă de 1 (un) închisoare, în final inculpatul X urmând să execute
pedeapsa principală rezultantă de 1 (unu) an şi 4 (patru) luni închisoare.
Împotriva deciziei penale sus menționate, a formulat contestație în anulare
condamnatul X, invocând, în esență: motivul prevăzut de art. 426 lit. b din Legea nr. 135/2010,
existând un caz de încetare a procesului penal, respectiv prescripţia răspunderii penale pentru
cele 2 acuzaţii de ultraj judiciar comise în aprilie 2017; motivul prevăzut de art. 426 lit. a din
Legea nr. 135/2010, respectiv necitarea pentru termenul din data 08.09.2020, întrucât nu a existat
semnătura sa de primire şi nici măcar a unuia dintre părinţi, pe care nici nu i-a împuternicit să
semneze pentru el, iar în plus de asta nici nu locuia cu părinții. Astfel, nefiind citat pentru
termenul din 08.09.2020, a apreciat că este o persoană condamnată în lipsă, conform art. 467 din
Legea nr. 135/2010; motivul prevăzut de art. 426 lit. d) din Legea 135/2010, respectiv
incompatibilitatea judecătorilor A şi B, urmare a plângerii penale formulate împotriva acestora la

224
Secţia pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiţie, cât şi a plângerii penale formulate de aceştia
împotriva sa, în cauză fiind incident art. 64 lit. f) din Legea nr. 135/2010, existând o suspiciune
rezonabilă de imparţialitate a judecătorilor; motivul prevăzut de art. 426 lit. e) din Legea
135/2010, întrucât nu s-a realizat audierea inculpatului, care era obligatorie; încălcarea art. 6 din
CEDO şi art. 13 din CEDO, prin casarea unei hotărâri de achitare şi prin refuzul audierii celor 6
martori propuşi în apărare.
Prin Decizia penală nr. 889/20 noiembrie 2020 a Curții de Apel Iași a fost respinsă ca
inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare promovată de contestatorul X împotriva deciziei
penale nr. 671/22.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.
Curtea a reţinut că în ceea ce priveşte motivul nelegalei citări pentru
termenul/08.09.2020, acest aspect a fost invocat şi în faţa instanţei de apel, prin cererea de
repunere a cauzei pe rol, instanţa de apel răspunzând pe larg celor susținute de acesta. La rândul
său, Curtea din analiza dosarului atașat a reţinut că persoana condamnată a fost legal citată pe
parcursul procedurii finalizate cu condamnarea sa, pentru termenul de judecată din data de
14.07.2020, acesta semnând personal dovada de comunicare a citaţiei şi a unei adrese IML.
Faptul că nu există vreun dubiu referitor la identitatea persoanei care a semnat rezultă din faptul
că citaţia a fost înmânată prin intermediul unui agent de poliţie, contestatorul X fiind şi amendat
contravenţional de agent pentru cele consemnate pe dovada de citare.
Prin urmare, din moment ce contestatorului i s-a înmânat legal citaţia pentru un termen de
judecată, personal, acesta a primit termen în cunoştinţă şi nu a mai fost citat pentru termenele
ulterioare, judecata în faţa instanţei de apel nefiind întreruptă pentru vreun motiv care să impună
revenirea cu procedura de citare a inculpatului până la momentul dezbaterilor din data de
08.09.2020.
Cât priveşte motivul prev. de art. 426 alin. 1 lit. b C.proc.pen. privind intervenirea
prescripţiei răspunderii penale, a constatat Curtea că şi acest aspect a fost invocat de contestator
în apărarea sa în faţa instanţei de apel, fiind motivat şi respins de instanţa de apel. Or, potrivit
deciziei nr. 10/2017 a ÎCCJ pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept, decizie obligatorie
pentru instanţe, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală,
instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a
procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de
încetare a procesului penal. Prin urmare, având în vedere că în faţa instanţei de apel contestatorul
condamnat a invocat chestiunea prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile ce constituiau
obiectul judecății, iar instanţa de apel a răspuns motivat acestui aspect, inclusiv din perspectiva
efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, instanţa investită cu soluţionarea
contestației de faţă nu ar mai putea proceda la reanalizarea apărării invocate fără încălcarea
autorității de lucru judecat a deciziei penale 671/2020 din 22.09.2020 pronunţată de Curtea de
Apel Iaşi în dosarul penal nr. 4696/189/2017.
Cât priveşte situația de incompatibilitate în care judecătorii care au pronunţat decizia din
apel s-ar fi aflat, a reţinut Curtea că, pentru motivul că cei doi judecători din compunerea
completului de apel ar fi formulat plângere împotriva sa, contestatorul condamnat a uzat de calea
cererii de recuzare, cerere care i-a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de
18.06.2020.
Pe de altă parte, susținerea de la acest moment a contestatorului că referitor la activitatea
completului de apel a formulat plângere penală la Secţia pentru investigarea infracţiunilor din
justiţie din cadrul PÎCCJ, nu poate determina nelegalitatea deciziei din apel.

225
 A reţinut Curtea că, pe de o parte, din actele dosarului de apel rezultă doar faptul că
instanţa de apel a înaintat o serie de înscrisuri procurorului, rămânând la aprecierea acestuia dacă
se va sesiza din oficiu privind activitatea persoanei condamnate sau nu. Judecătorii nu au făcut
vreo apreciere privind activitatea numitului X, context în care nu se poate reţine că aceştia şi-ar fi
exprimat în vreun fel opinia referitor la vinovăţia acestuia. Oricum, sesizarea făcută şi obiectul
cauzei aflate la acel moment în faza de apel priveau chestiuni diferite.
Pe de altă parte, faptul că persoana condamnată a decis să formuleze plângere penală
împotriva magistraţilor judecători care au soluţionat cauza sa în faza de judecată a apelului nu
presupune ab initio că aceștia au devenit incompatibili în soluţionarea cauzei. În caz contrar s-ar
permite persoanelor acuzate de comiterea unei infracțiuni să procedeze la alegerea judecătorului
cauzei sale, prin folosirea, abuzivă chiar, a căii plângerilor penale formulate împotriva
magistraţilor, aspect inadmisibil într-o societate democratică. Simplul fapt că persoana acuzată a
amenințat magistrații cauzei sale cu formularea unor plângeri penale şi chiar a procedat în acest
sens, prin intermediul unor numeroase memorii depuse la dosar, nu presupune că judecătorii
cauzei sale au devenit incompatibili, pentru raţiuni anterior redate.
Cât priveşte motivul referitor la lipsa audierii sale de către instanţa de apel, a reţinut
Curtea că persoana condamnată a fost legal citată pe durata procedurii din faţa instanţei de apel,
că nu era privat de libertate la momentul judecății şi nici nu a adus la cunoştinţa instanţei vreo
împiedicare de a se prezenta în faţa instanţei de apel. Prin urmare, faptul că judecata în apel a
avut loc în lipsa sa a fost o opţiune personală a contestatorului. Pe durata judecăţii în apel în
dosarul XXXX/189/2017, persoana acuzată X nu s-a prezentat în faţa instanţei, deşi a fost legal
citat şi avea cunoştinţă de procesul penal care-l viza, dovadă fiind numeroasele memorii şi cereri
trimise la dosarul cauzei. În acest context, se prezumă că acesta a renunțat la dreptul său de a fi
audiat de instanţa de control judiciar, mai ales că pe numele inculpatului au fost inițial emise mai
multe mandate de aducere iar conform proceselor verbale de punere în executare, atunci când
inculpatul a fost identificat pentru aducere în faţa instanţei, a opus reprezentanților organelor de
ordine publică concedii medicale pentru a invoca lipsa sa din faţa instanţei.
Din actele dosarului rezultă că persoana condamnată s-a prezentat la sediul instanţei pe
durata procedurii din apel, procedând la studierea dosarului şi efectuarea de fotografii după
actele din dosar, acesta refuzând însă să se prezinte în faţa completului de judecată investit cu
soluţionarea cauzei, în ședință publică.

29. Apel penal. Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii

civile

Cuprins pe materii: Drept procesual penal

Indice alfabetic: Drept procesual penal
Temei de drept: art. 486 alin. 2 C.proc.pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. 2 C.proc.pen., în cazul în care instanţa admite acordul
de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu
privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, situaţie în care, hotărârea
prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat
asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.
În cauza de faţă, între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la
acţiunea civilă, astfel că în mod netemeinic prima instanţă a statuat asupra acţiunii civile,

226
făcând o apreciere parţială cu privire la prejudiciul a cărui reparaţie a solicitat-o partea civilă,
prin constatarea achitării acestuia de către inculpat, deşi în realitate acesta achitase doar
creanţa principală, în loc să lase nesoluţionată acţiunea civilă, pentru a permite părţii civile să
supună cenzurii instanţei civile, pe cale separată, aspectul întinderii prejudiciului, inclusiv în
privinţa creanţelor fiscale accesorii a căror plată o pretinde partea civilă prin motivele de apel.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 469/28.07.2020

Prin sentinţa penală nr. 69/20.02.2020, pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr.
X/189/2019, pe latură penală a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat între
Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad şi inculpatul X, a fost condamnat inculpatul X la
pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă, faptă
prevăzută şi pedepsită de art. 270 alin. 3 cu referire la art. 274 din Legea nr. 86/2006, iar pe
latură civilă s-a constatat că inculpatul X a achitat prejudiciul cauzat părţii civile Direcţia
Regională Vamală Iaşi – Direcția Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin săvârşirea infracţiunii,
în sumă de 12.593 lei, conform chitanţei cu seria TS 657 nr. 20100044316/10.11.2017.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut inculpatul X, la data de 14.02.2017, a
preluat, prin intermediul inculpatei Y, de la numitul V şi ulterior a deţinut la domiciliul său
cantitatea de 1250 pachete de ţigări marca „Plugarul” de provenienţă Republica Moldova,
cunoscând că acestea provin din activităţi de contrabandă.
De asemenea, instanţa a reţinut că inculpatul X a achitat, pe parcursul urmăririi penale,
prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii, reţinând circumstanţa atenuantă prevăzută de art.
75 alin. 1 lit. d) C.pen.
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, a formulat apel partea civilă Ministerul
Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Iaşi, solicitând obligarea inculpatului la plata accesoriilor aferente
prejudiciului produs, datorate conform prevederilor art. 173 şi următoarele din Legea nr.
207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
S-a arătat că, prin hotărâre, instanţa de fond a luat act de faptul că inculpatul a achitat
prejudiciul, însă, prin adresa de constituire ca parte civilă emisă de către D.G.R.F.P. Iaşi, s-a
solicitat obligarea inculpatului la plata prejudiciului, dar şi a accesoriilor aferente, astfel că în
mod eronat instanţa de fond a respins acţiunea civilă, fără a ţine cont de faptul că sunt datorate
dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate, în raport de criticile formulate
de apelant, dar și din oficiu, Curtea a constatat fondat apelul, reţinând că sentinţa penală apelată
este criticabilă sub aspectul laturii civile, prima instanţă nesocotind dispozițiile art. 486 alin. 2
C.proc.pen., constatând că inculpatul X a achitat prejudiciul cauzat părţii civile Direcţia
Regională Vamală Iaşi – Direcția Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin săvârşirea infracţiunii,
în sumă de 12.593 lei, conform chitanţei cu seria TS 657 nr. 20100044316/10.11.2017.
Or, potrivit dispoziţiilor precitate, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere
a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea
civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, situaţie în care, hotărârea prin care s-a admis
acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii
prejudiciului în faţa instanţei civile.
În cauza de faţă, între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la
acţiunea civilă, astfel că în mod netemeinic prima instanţă a statuat asupra acţiunii civile, făcând
o apreciere parţială cu privire la prejudiciul a cărui reparaţie a solicitat-o partea civilă, prin
constatarea achitării acestuia de către inculpat, deşi în realitate acesta achitase doar creanţa
principală, în loc să lase nesoluţionată acţiunea civilă, pentru a permite părţii civile să supună
cenzurii instanţei civile, pe cale separată, aspectul întinderii prejudiciului, inclusiv în privinţa
creanţelor fiscale accesorii a căror plată o pretinde partea civilă prin motivele de apel.

227
 A reţinut Curtea că Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi s-a constituit parte civilă şi a
solicitat atât plata integrală a prejudiciului, cât şi a accesoriilor legale, dobânzi şi penalităţi
calculate până la data plăţii efective.
De principiu, chiar dacă inculpatul a achitat obligațiile fiscale principale, dar nu a achitat
accesoriile (damnum emergens) aferente sumei achitate, calculate conform Codului de procedură
fiscală de la momentul când obligațiile de plată au devenit scadente, și până la achitarea pagubei
efective, având în vedere şi dispozițiile art. 1385 C.civ., care stipulează faptul că prejudiciul se
repară integral, iar acesta trebuie să se compună atât din pierderea suferită de cel prejudiciat, cât
și din câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să-l realizeze și de care a fost lipsit, se
impune ca soluţionarea laturii civile să fie efectuată integral; însă, faţă de dispoziţiile art. 486
alin. 2 C.proc.pen., instanţa de apel nu poate remedia ea însăşi această nelegalitate prin admiterea
căii de atac, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice
în soluţionarea laturii civile a cauzei, ci, constatând că între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau
acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, singura soluţie care poate fi pronunţată în această
situaţie este lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

30. Contestaţie la executare. Recurs compensatoriu

Cuprins pe materii: Drept procesual penal

Indice alfabetic: Drept procesual penal.
Temei de drept: art. 551 din Legea nr. 254/2013, art. 599 - art. 598 alin. (1) lit. d) din
Codul de procedură penală, Decizia nr. 8/2019 a Înaltei Curți de Casație si Justiție

În raport cu dispozițiile Deciziei nr. 8/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013, pe calea
contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de
procedură penală, poate fi cerută de către persoana privată de libertate pentru restul de
pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară și care se regăsește în pedeapsa în a cărei
executare se află persoana privată de libertate; acest remediu nu este însă aplicabil în situaţia în
care în prezent petentul se află în executarea unei pedepse care nu include vreun rest de
pedeapsă (rezultat din condamnarea anterioară suferită), neexistând o condamnare anterioară
la pedeapsa închisorii din care să fi rezultat vreun rest de pedeapsă, care (rest de pedeapsă) să
se regăsească în pedeapsa privativă de libertate în executarea căreia se află în prezent petentul.

Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 83/19.11.2020

Prin sentința penală nr. 797/16.10.2020, pronunțată de Tribunalul Iași a fost respinsă ca
nefondată contestația la executare formulată de X.
Pentru a pronunța această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere că persoana
condamnată X a solicitat aplicarea dispoziţiilor (mai favorabile) ale Legii nr. 169/2017,
solicitând recalcularea zilelor câștigate, de la momentul arestării sale şi până la momentul
abrogării Legii nr. 169/2017, în baza „recursului compensatoriu”, deducerea din pedeapsa cu
închisoarea în executarea căreia se află în prezent – prin calcularea zilelor câștigate, conform art.
55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, modificată prin Legea nr.
169/2017 – perioadei începând cu data arestării sale până la momentul abrogării dispoziţiilor
Legii nr. 169/2017 (petentul solicită aplicarea dispozițiilor legale privind „recursul
compensatoriu”).

228
 Instanţa a reținut că acesta execută în Penitenciarul Iași o pedeapsă de 25 ani închisoare,
ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 757/NCPP/4.08.2016 a Tribunalului Iași, rămasă
definitivă prin decizia penală nr. 183/06.03.2017 a Curții de Apel Iași pentru săvârșirea
infracțiunii de „omor calificat”, iar din fișa de cazier judiciar a petentului rezultă că acesta a mai
suferit anterior o condamnare, pentru un concurs de infracțiuni intenţionate, la pedeapsa
rezultantă de 3 (trei) ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
A mai reţinut prima instanţă că prin Decizia nr. 8/2019 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, s-a stabilit că cererea prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor
compensatorii in baza art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat
dintr-o condamnare anterioară și care se regăsește în pedeapsa în a cărei executare se află este
dată în competența de soluționare a instanței de executare sau a instanței în a cărei circumscripție
se află locul de deținere, pe calea contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin.
(1) lit. d) din Codul de procedură penală.
A constatat însă instanța că acordarea zilelor compensatorii in baza art. 55 indice 1 din
Legea nr. 254/2013, pe calea contestației la executare, poate fi cerută de către persoana privată
de libertate pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară și care se regăsește
în pedeapsa în a cărei executare se află persoana privată de libertate - așa cum s-a statuat prin
Decizia nr. 8/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în
interesul legii.
Or, raportat la speța concretă, instanța a constatat că petentul X a suferit o condamnare
anterioară la pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, dar la momentul de faţă petentul se află în executarea pedepsei de 25 ani
închisoare, pedeapsă care nu include vreun rest de pedeapsă (rezultat din condamnarea anterioară
suferită), astfel încât nu există o condamnare anterioară la pedeapsa închisorii din care să fi
rezultat vreun rest de pedeapsă, care (rest de pedeapsă) să se regăsească în pedeapsa privativă de
libertate în executarea căreia se află în prezent petentul.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie condamnatul X în motivare
solicitând clemenţă instanţei în legătură cu mandatul său de executare, deoarece este bătrân şi
bolnav şi o micșorare a pedepsei, ca o gură de aer, ar fi ca o încurajare de a merge înainte.
Prin Decizia penală nr. 83/2020 din 19 noiembrie 2020 a Curții de Apel Iași a fost
respinsă contestaţia, reţinându-se că evaluarea situaţiei juridice execuţionale a petentului pune în
evidenţă împrejurarea că acesta execută în Penitenciarul Iași o pedeapsă de 25 ani închisoare, ce
i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 757/NCPP/4.08.2016 a Tribunalului Iași, rămasă
definitivă prin decizia penală nr. 183/6.03.2017 a Curții de Apel Iași, pentru săvârșirea
infracțiunii de „omor calificat”.
Din fișa de cazier judiciar a petentului rezultă că acesta a mai suferit anterior o
condamnare, pentru un concurs de infracţiuni intenţionate, la pedeapsa rezultantă de 3 ani
închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În raport cu situaţia sa juridică execuţională şi cu dispoziţiile Deciziei nr. 8/2019 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, se constată că acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55 indice 1
din Legea nr. 254/2013, pe calea contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin.
(1) lit. d) din Codul de procedură penală, poate fi cerută de către persoana privată de libertate
pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară și care se regăsește în pedeapsa
în a cărei executare se află persoana privată de libertate – așa cum s-a statuat prin Decizia nr.
8/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul
legii.
Or, raportat la speța concretă, rezultă că petentul X a suferit o condamnare (anterioară
celei pe care o execută în prezent), la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, însă în prezent petentul se află în executarea pedepsei de
25 ani închisoare (aplicată acestuia prin sentința penală nr. 757/NCPP/4.08.2016 a Tribunalului
Iași, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 183/6.03.2017 a Curții de Apel Iași), pedeapsă care
nu include vreun rest de pedeapsă (rezultat din condamnarea anterioară suferită), astfel încât se

229
constată că nu este incidentă decizia precitată, neexistând o condamnare anterioară la pedeapsa
închisorii din care să fi rezultat vreun rest de pedeapsă, care (rest de pedeapsă) să se regăsească
în pedeapsa privativă de libertate în executarea căreia se află în prezent petentul, condiții în care
cererea de „contestație la executare” formulată de către petent, prin care acesta a solicitat
acordarea zilelor compensatorii in baza art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal, modificată prin Legea nr. 169/2017, nu este fondată, astfel că în mod corect
prima instanţă a respins-o.

V. Proceduri prevăzute în legi speciale

31. Cooperare judiciară internațională în materie penală. Aplicarea dispozițiilor art.

104 alin. (9) din Legea nr. 302/2004 (republicată) pe tot parcursul procedurii de executare a
mandatului european de arestare, inclusiv după pronunțarea hotărârii definitive de predare și
până la predarea efectivă a persoanei solicitate

Cuprins pe materii: Cooperare judiciară internațională în materie penală

Indice alfabetic: Legea nr. 302/2004; executare a mandatului european de arestare
Temei de drept: art. 104 alin. (9) din Legea nr. 302/2004

Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală din 14.04.2020

În condițiile în care durata maximă de arest a persoanei solicitate permisă de lege (180
zile) acoperă nu doar perioada de dinaintea rămânerii definitive a hotărârii de predare, ci și
perioada de după acest moment și până la predarea efectivă către autoritatea emitentă a
persoanei solicitate, concluzia ce se desprinde este aceea că norma juridică ce statuează
obligația instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune
menţinerea arestării în vederea predării (art. 104 alin. 9 din Legea nr. 302/2004 republicată)
are aplicabilitate/devine incidentă și după ce instanța de judecată a pronunțat hotărârea
definitivă de predare și până la momentul la care persoana solicitată este predată în mod efectiv
statului emitent al mandatului european de arestare.

În ceea ce privește arestarea persoanei solicitate în procedura de executare a mandatului

european de arestare, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 104 alin. 10 teza finală din Legea
nr. 302/2004 republicată, „durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent,
nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile”. Din interpretarea literală a dispoziției legale anterior
citată unde legiuitorul folosește expresia „până la predarea efectivă”, rezultă în mod neechivoc
faptul că durata maximă de 180 zile a arestului are în vedere atât procedura de executare a
mandatului european de arestare anterioară pronunțării hotărârii definitive de predare, cât și
procedura ce urmează după momentul rămânerii definitive a hotărârii de predare și până la
predarea efectivă.
În condițiile în care durata maximă de arest a persoanei solicitate permisă de lege (180
zile) acoperă nu doar perioada de dinaintea rămânerii definitive a hotărârii de predare, ci și
perioada de după acest moment și până la predarea efectivă către autoritatea emitentă a persoanei
solicitate, concluzia ce se desprinde este aceea că norma juridică ce statuează obligația instanței
de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în
vederea predării (art. 104 alin. 9 din Legea nr. 302/2004 republicată) are aplicabilitate/devine
incidentă și după ce instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă de predare și până la

230
momentul la care persoana solicitată este predată în mod efectiv statului emitent al mandatului
european de arestare.
Într-o altă ordine de idei, din interpretarea dispozițiilor art. 104 alin. 11 din Legea nr.
302/2004 republicată, instanța reține că predarea persoanei solicitate se dispune numai cu
persoana în cauză arestată, adică privată de libertate în mediul custodial.
Rațiunea acestei dispoziții legale constă în aceea că punerea în executare a hotărârii de
predare a persoanei solicitate de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române nu poate fi realizată sub aspect practic decât cu
persoana în cauză aflată la dispoziția organelor abilitate cu executarea, adică în stare de privare
de libertate în mediul custodial. Altfel spus, Inspectoratului General al Poliţiei Române - Centrul
de Cooperare Poliţienească Internaţională se va afla în imposibilitate de a preda către autoritatea
emitentă persoana solicitată atunci când aceasta nu este arestată și astfel nu se cunoaște locul
exact în care se găsește; competența Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională este
aceea de predare a persoanei solicitate fără ca misiunea de predare să includă și activități de
căutare, identificare și reținere a persoanei în cauză.
Concluziv, Curtea reține că predarea persoanei solicitate către autoritatea emitentă
presupune în mod obligatoriu, ca dispoziție accesorie, arestarea persoanei în cauză. Altfel spus,
măsura arestării persoanei predate reprezintă un „accesoriu” față de dispoziția principală de
predare în baza unui mandat european de arestare către un stat membru UE.
În cauza de față, prin hotărârea definitivă din 16.03.2020, s-a dispus predarea persoanei
solicitate X către autoritatea judiciară emitentă a mandatului europeana de arestare (Autoritate
Suedeză de Urmărire Penală - Parchetul orașului Boros, Suedia) și, ca dispoziție
adiacentă/accesorie predării, a fost menținută măsura arestării pentru o durata de 30 de zile,
respectiv până la data de 14.04.2020, inclusiv.
Se constată că datorită contextului actual – național și internațional – generat de epidemia
de COVID-19 care a impus luarea unor măsuri de prevenire a răspândirii acestui nou virus și
pentru care a fost decretată stare de urgență în România începând cu data de 16.03.2020 (data la
care a fost pronunțată hotărârea de predare), misiunea de predare/preluare efectivă a persoanei
solicitate nu a putut fi executată până la acest moment. Mai mult, se constată că, până la acest
moment, cele două autorități însărcinate cu predarea/preluarea persoanei solicitate (I.G.P.R -
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională – Biroul Sirene România, ca autoritate de
executare și omologii acestora din Suedia, ca autoritate emitentă) nu au convenit o dată certă la
care să se facă predarea/preluarea lui X. Reține instanța că imposibilitatea de executare a
misiunii de predare/preluare a persoanei solicitate este determinată de o împrejurare
independentă de voința autorităților statului de executare și, respectiv, ale statului emitent,
situație în care nu poate fi imputată acestora. Totodată, Curtea nu poate să nu remarce faptul că
imposibilitatea de executare a predării/preluării persoanei solicitate este una
vremelnică/temporară și nu una cu caracter definitiv. De altfel, se observă faptul că autoritatea
emitentă, Suedia, prin reprezentantul său din cadrul Eurojust, a avansat data de 11 mai 2020 ca
dată la care ar urma să aibă loc predarea/preluarea persoanei solicitate.
În considerarea tuturor argumentelor mai sus dezvoltate, reținând faptul că dispoziția din
sentința penală nr. 14/FCJI/2020 (pronunțată în prezentul dosar) de predare a persoanei solicitate
X către autoritatea emitentă nu poate fi pusă în executare în lipsa dispoziției accesorii de arestare
a persoanei în cauză, având în vedere că norma juridică înscrisă la art. 104 alin. (9) din Legea nr.
302/2004, forma republicată are aplicabilitate pe tot parcursul procedurii de executare a
mandatului european de arestare, adică inclusiv pronunțarea hotărârii definitive de predare și
până la predarea efectivă, observând că, în cauză, durata arestării lui X în vederea predării nu a
atins durata legală maximă de 180 zile, Curtea de apel dispune menținerea măsurii arestării
pentru o durată legală de 30 de zile în vederea predării/preluării efective a persoanei solicitate.

231
 32. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de statele
membre ale Uniunii Europene. Condiţii. Respingerea cererii de recunoaștere şi executare a
hotărârii judecătoreşti

Executarea pedepsei pe teritoriul României nu este de natură să contribuie în vreo

modalitate la reabilitarea socială a persoanei condamnate, faţă de lipsa oricăror legături
familiale, sociale şi economice pe teritoriul statului român.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale.

Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004.
Indice alfabetic: Drept procesual penal, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de statele membre ale Uniunii Europene
Temei de drept: Legea nr. 302/2004, art. 166
Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie
penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării
lor în Uniunea Europeană, pct. 9 preambul şi art. 4 pct. 6

Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, sentinţa penală nr. 64/24.09.2020

Curtea a constatat lipsa oricăror legături familiale, sociale şi economice ale numitului A.
cu statul în care dorește a continua executarea pedepsei, singura legătură fiind cea lingvistică (în
punctul de vedere exprimat de condamnat, se indică că vorbește limba română, dar şi limba
italiană).
Deşi a redobândit cetățenia română în anul 2014, A. nu are un domiciliu pe teritoriul
României, domiciliul stabil al acestuia fiind pe teritoriul Republicii Moldova, ţară în care s-a
născut.
În notificarea din 19.05.2020 întocmită de autorităţile italiene, în aplicarea Deciziei cadru
909/2008/JAI din 27.11.2008, A. a mai indicat următoarele: adresa completă din Italia; adresa
unde a locuit în ultimii cinci ani înainte de a fi deţinut – respectiv pe teritoriul Italiei; numele
persoanelor care compun nucleul familial şi faptul că persoanele anterior menţionate au cetățenie
moldovenească; persoanele anterior menţionate au locuit în ultimii 5 (cinci) ani în Republica
Moldova şi în Italia; membrii familiei de origine au cetăţenie română şi moldovenească, locuind
în ultimii cinci ani în Republica Moldova; înainte de a fi încarcerat, condamnatul a lucrat în
Italia.
Conform procesului-verbal de identificare şi declarare a domiciliului din 14.05.2012, A.
locuia, la momentul respectiv, pe teritoriul Italiei.
De asemenea, din procesul-verbal din 30.11.2015 de identificare a unui cetăţean străin
extracomunitar, reiese că A. a fost identificat la diferite momente, în perioada 2008-2015, pe
teritoriul Italiei (09.09.2008, 20.10.2009, 05.04.2011, 15.05.2012, 09.07.2012 şi 07.04.2015). Se
mai arată că A., în urma dosarelor penale intentate de autorităţile italiene pe numele său, s-a
deplasat în România la data de 06.10.2014, iar în data de 21.10.2014 s-a deplasat în Moldova,
unde a obţinut carnetul de conducere. Cu ajutorul mai sus menţionatelor acte de identitate,
probabil în scopul de a evita succesivele verificări, s-a întors pe teritoriul Italiei, unde a fost
oprit, rezultând adevăratul său nume de familie.
Din considerentele sentinţei cu nr. de referinţă 502/2019 pronunţată de Tribunalul din
Velletri – Italia la data de 21.02.2019, reiese că numărul de înmatriculare X. folosit pentru
autovehiculul VW GOLF era înregistrat în Republica Moldova pe numele A. şi corespundea
unui autovehicul marca Moskvich.

232
 A nu a prezentat, de altfel, nicio justificare pentru acordul exprimat la transferul său
pentru continuarea executării pedepsei în România.
În lumina argumentelor prezentate, menţiunea din certificatul transmis de autorităţile
italiene că A. ar locui în România nu are corespondent faptic.
Apreciind că executarea pedepsei pe teritoriul României nu este de natură să contribuie în
vreo modalitate la reabilitarea socială a persoanei condamnate, faţă de lipsa oricăror legături
familiale, sociale şi economice pe teritoriul statului român, dobândirea cetățeniei române
(inclusiv prin modificarea numelui de familie) conturându-se a fi folosită de condamnat în scopul
de a evita angajarea răspunderii sale penale pe teritoriul Italiei, Curtea a respins cererea de
recunoaștere şi executare în România a sentințelor penale pronunţate de autorităţile italiene.

233
 Secția de contencios administrativ și fiscal

I. Contencios administrativ

1. Act administrativ emis de agenția județeană pentru plăți și inspecție socială. Adopție.
Dreptul la concediu de acomodare și la indemnizația aferentă. Condiții. Situația minorului dat
în plasament adoptatorului anterior adopției

Cuprins pe materii: Act administrativ. Prestații sociale

Indice alfabetic: Prestații sociale: adopție; încredințare în vederea adopției; concediu de
acomodare; indemnizație pentru concediu de acomodare
Temei de drept: Legea nr. 273/2004 - art. 45 alin. (1) lit. c), art. 50 alin. (2) și (3)

Atât dreptul la concediul de acomodare, cât și dreptul la indemnizația aferentă acestui

concediu sunt condiționate de încredințarea minorului spre adopție în vederea acomodării, atât
durata concediului de acomodare, cât și plata indemnizației făcându-se în raport de data punerii
în executare a hotărârii judecătorești de încredințare în vederea adopției. Scopul concediului de
acomodare și al indemnizației aferente este acela de a permite stabilirea relațiilor de familie
între adoptator și adoptat, scop ce nu mai poate fi atins în situația recurentei-reclamante
deoarece copilul minor se afla în baza unei măsuri de protecție în îngrijirea și ocrotirea sa,
astfel încât nici concediul și nici indemnizația aferentă concediului de acomodare nu îi pot fi
acordate.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 357/10.06.2020

Împotriva sentinței nr. 1630/18 decembrie 2019 a Tribunalului Iași a promovat recurs
reclamanta AA, motivele indicate fiind circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C.proc.civ.
În susținerea căii de atac promovate, recurenta a arătat că, prin hotărârea recurată,
instanța de fond a dispus respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, pe motiv că decizia contestată,
respectiv decizia nr. x/09.04.2019, emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială
I., este legală.
Prin decizia nr. xx/09.04.2019, Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială I. a
respins acordarea dreptului la indemnizația aferentă concediului de acomodare, în cuantum de
1700 lei lunar, motivat de faptul că s-a încuviințat adopția copilului prin sentința civilă nr.
16/18.02.2019.
Recurenta apreciază că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, „încredințarea în vederea adopției nu este
necesară în următoarele cazuri: c) pentru adopția copilului pentru care a fost deschisă procedura
adopției și acesta se află în plasament la unul dintre soții familiei adoptatoare sau la familia
adoptatoare de cel puțin 6 luni”.
De altfel, aceste dispoziții au fost invocate și de prima instanța, însă aceasta a făcut o
interpretare greșită, susținând în continuare că pentru a beneficia de concediu de acomodare și de
indemnizația aferentă este necesar ca în prealabil să se fi pronunțat o hotărâre de încredințare în
vederea adopției, procedură care, din cuprinsul aceleiași legi reiese că nu este necesară în situația
în care copilul se află în plasament la familia adoptatoare, asemenea situației de față.
Apreciază că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit cele două texte de lege,
luând în considerare faptul că, condiția existenței unei hotărâri de încredințare impusă de

234
dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 nu face distincție între situația în care copilul
este sau nu dat în plasament la familia adoptatoare.
Or, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, se poate face
aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 45 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 273/2004, care stipulează
că într-o astfel de situație nu este necesară existența unei hotărâri de încuviințare în vederea
adopției, astfel încât cererea reclamantei de acordare a indemnizației concediului de acomodare a
fot respinsă fără just temei.
În considerarea celor expuse, solicită admiterea recursului și casarea hotărârii instanței de
fond, în sensul admiterii acțiunii și, pe cale de consecință, anularea deciziei nr. 95 din
09.04.2019, emise de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială I.
Intimata Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială I. a formulat întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în integralitate a sentinței nr.
1630/18 decembrie 2019 a Tribunalului Iași.
Analizând recursul declarat în cauză s-a constatat că are caracter nefondat având în
vedere considerentele ce succedă, expuse în condițiile art. 499 C.proc.civ.:
Recurenta-reclamantă a luat în adopție pe minora B care, anterior încuviințării adopției
prin sentința civilă nr. 16/18.02.2019 a Tribunalului Iași, s-a aflat în plasament (formă de
protecție specială) la reclamantă.
Ulterior încuviințării adopției, la data de 28.03.2019, recurenta a solicitat Agenției
Județene Pentru Plăți și Inspecție Socială acordarea indemnizației pentru concediul de
acomodare în vederea adopției, cerere respinsă prin decizia nr. 95/09.04.2019.
Tribunalul a stabilit corect situația de fapt la care a interpretat și aplicat legal prevederile
art. 45 alin. (1) lit. c) și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, deoarece indemnizația pentru
concediul de acomodare se acordă în condițiile în care copilul i s-ar fi încredințat anterior
adopției pentru acomodare. Or, în cauză, copilul minor se afla în plasament la recurenta-
reclamantă din anul 2013, astfel încât încredințarea în vederea adopției nu mai avea nicio
relevanță și nicio justificare raportat la prevederile art. 45 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 273/2004.
Atât dreptul la concediul de acomodare, cât și dreptul la indemnizația aferentă acestui
concediu sunt condiționate de încredințarea minorului spre adopție în vederea acomodării, atât
durata concediului de acomodare, cât și plata indemnizației făcându-se în raport de data punerii
în executare a hotărârii judecătorești de încredințare în vederea adopției.
Reclamanta-recurentă nu a putut beneficia de încredințarea minorei în vederea
acomodării pentru adopție deoarece această acomodare nu mai era necesară având în vedere
faptul că din anul 2013 minora se afla deja dată în plasament la aceasta, context în care devin
incidente prevederile art. 45 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 273/2004.
Scopul concediului de acomodare și al indemnizației aferente este acela de a permite
stabilirea relațiilor de familie între adoptator și adoptat, scop ce nu mai poate fi atins în situația
recurentei-reclamante, deoarece copilul minor se afla în baza unei măsuri de protecție în
îngrijirea și ocrotirea sa, astfel încât nici concediul și nici indemnizația aferentă concediului de
acomodare nu îi pot fi acordate.
De altfel, prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 273/2004 reglementează
modalitatea de acordare a celor două drepturi și le condiționează în mod expres de existența unei
hotărâri judecătorești de încredințare, fapt ce relevă interpretarea și aplicarea corectă de instanța
de fond a prevederilor legale invocate de recurentă.
Pe cale de consecință, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ. nu este incident, astfel că recursul a fost respins ca neîntemeiat.

2. Act administrativ. Drepturile prevăzute de dispozițiile OG nr. 105/1999. Persoane

refugiate, expulzate sau strămutate. Necesitatea îndeplinirii cerinței ca persoanele să fi suferit
persecuții din motive etnice

Cuprins pe materii: Act administrativ. Drepturi compensatorii.

235
 Indice alfabetic: Drepturi compensatorii; persoane refugiate, expulzate sau strămutate;
persecuție etnică
Temei de drept: OG nr. 105/1999 - art. 1 alin. (1) lit. c), alin. (2)

Împrejurarea că în alineatul 2 nu mai este inserată sintagma „a avut de suferit persecuții

din motive etnice” nu are natura și semnificația faptului că ordonanța guvernului se aplică și
persoanelor refugiate, expulzate sau strămutate în altă localitate, dar care nu s-au aflat în
situația de a fi refugiate, expulzate sau strămutate din motive etnice. Alineatul 2 nu are ca rol și
semnificație juridică introducerea unei categorii speciale de persoane care ar beneficia de
prevederile legale fără să fi fost persecutată din motive etnice, ci reprezintă o circumstanțiere a
categoriilor de situații, prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) din OG nr. 105/1999, la domiciliul
persoanei și locul în care aceasta a fost refugiată, expulzată sau strămutată.
Prin urmare, mutarea dintr-o localitate în alta, în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie
1945, din motive personale sau din motive de război, ca urmare a înaintării frontului, nu se
încadrează în prevederile OG nr. 105/1999. Este de necontestat că și persoanele care s-au
refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război, au avut de suferit
consecințele nefavorabile situației de refugiat, însă legiuitorul nu a urmărit ca prin OG nr.
105/1999 să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii de persoane.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 468/29.06.2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de

11.07.2019, reclamanta AA a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 2805/R/21.06.2019 a
pârâtei Casa Județeană de Pensii I., solicitând desființarea hotărârii și admiterea cererii sale de
revizuire a hotărârii nr. 2805/R/31.08.2009.
Prin sentința civilă nr. 1377/2019/CA din 29.10.2019, Tribunalul Iași a respins, ca
neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta AA în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de
Pensii I.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, considerând că sentința este
nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului său, recurenta a arătat că prima instanță nu a observat că pentru a
i se recunoaște statutul de persoană persecutată și a-i fi acordate drepturile prevăzute de Legea
nr. 189/2000, este necesar, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, să
îndeplinească o singură condiție, anume că a fost refugiată în altă localitate decât cea de
domiciliu.
De asemenea, a arătat că motivarea sentinței este contradictorie fiindcă, pe de o parte, s-a
reținut că nu s-ar fi probat „cu acte valabile persecuția etnică, cum de altfel nu rezultă în mod
indubitabil nici refugiul” și, pe de altă parte, a reținut că declarațiile notariale depuse la dosar
dovedesc că a fost refugiată în altă localitate decât cea de domiciliu, însă nu rezultă că „motivul
refugierii familiei reclamantei ar fi constat în înlăturarea unor persecuții de natura etnică”. Față
de motivarea dată hotărârii, în mod greșit instanța a respins proba cu martori, ca „nefiind
necesară pentru soluționarea cauzei”.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat să se constate că sentința atacată este temeinică și
legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale aplicabile în cauză,
Curtea de Apel a constatat cele ce urmează, în raport de motivele de recurs invocate.
Criticile recurentei reclamante referitoare la faptul că pentru a beneficia de drepturile
acordate de OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către
regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din
motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, este suficient să dovedească faptul că a fost
refugiată în altă localitate decât cea de domiciliu nu sunt întemeiate.

236
 Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat: „(1) Beneficiază de prevederile
prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere
de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după
cum urmează: a) a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate; b) a fost
privată de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare; c) a fost refugiată,
expulzată sau strămutată în altă localitate; d) a făcut parte din detașamentele de muncă forțată; e)
a fost supraviețuitoare a trenului morții; f) este soțul sau soția persoanei asasinate ori executate
din motive etnice sau în urma masacrelor îndreptate împotriva populației minoritare, dacă
ulterior nu s-a recăsătorit; g) a fost evacuată din locuința pe care o deținea.
(2) De aceleași drepturi beneficiază, la cerere, și persoanele care aveau domiciliul pe
teritoriul statului român sau pe teritoriile românești vremelnic ocupate de către alte state,
indiferent dacă localitatea în care au fost refugiate, expulzate sau strămutate se afla sub
administrație românească ori sub administrația acelor state, ale căror cereri anterioare au fost
soluționate prin hotărâri de respingere ale comisiei prevăzute la art. 8 alin. (1) și alin. (2).”
Raportat la prevederile legale evocate, prima instanță a reținut corect faptul că recurenta-
reclamantă AA trebuia să dovedească nu numai refugierea sa în altă localitate decât cea de
domiciliu, ci și persecuția din motive etnice, fiind vorba de două condiții ce trebuie îndeplinite
simultan pentru ca o persoană să beneficieze de prevederile ordonanței guvernului.
Împrejurarea că în alineatul 2 nu mai este inserată sintagma „a avut de suferit persecuții
din motive etnice” nu are natura și semnificația faptului că ordonanța guvernului se aplică și
persoanelor refugiate, expulzate sau strămutate în altă localitate, dar care nu s-au aflat în situația
de a fi refugiate, expulzate sau strămutate din motive etnice. Voința legiuitorului este clar
exprimată încă din titlul ordonanței, fiind astfel subliniat că actul normativ reglementează
acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de către regimurile instaurate
în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945. Apoi alineatul 1 al art. 1
din ordonanță enunță fără echivoc sfera de aplicare a prevederilor sale, stabilind că beneficiază
de dispozițiile ordonanței persoana care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6
septembrie 1940 până la 6 martie 1945, aflată în una din situațiile indicate la lit. a) - lit. g), a avut
de suferit persecuții din motive etnice. Alineatul 2 nu are ca rol și semnificație juridică
introducerea unei categorii speciale de persoane care ar beneficia de prevederile legale fără să fi
fost persecutată din motive etnice, ci reprezintă o circumstanțiere a categoriilor de situații,
prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) din OG nr. 105/1999, la domiciliul persoanei și locul în care
aceasta a fost refugiată, expulzată sau strămutată.
Prin urmare, mutarea dintr-o localitate în alta, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie
1945, din motive personale sau din motive de război, ca urmare a înaintării frontului, nu se
încadrează în prevederile OG nr. 105/1999. Este de necontestat că și persoanele care s-au
refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit
consecințele nefavorabile situației de refugiat, însă legiuitorul nu a urmărit ca prin OG nr.
105/1999 să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii de persoane.
Neîntemeiate sunt și criticile referitoare la motivarea contradictorie a sentinței atacate. În
pofida celor afirmate de recurenta reclamantă, Curtea de Apel a constatat că prima instanță,
analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv declarațiile notariale, a ajuns la concluzia
potrivit căreia „nu rezultă că motivul refugierii familiei reclamantei ar fi constat în înlăturarea
unor persecuții de natură etnică”. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a efectuat un
raționament logico-juridic, prezentat în mod detaliat în motivarea sentinței. În una din etapele
raționamentului expus în sentință, prima instanță a reținut, ca urmare a examinării adresei nr.
400/08.04.2009 și a adeverinței nr. 1926/08.06.1944, că „reclamanta nu a probat cu acte valabile
persecuția etnică, cum de altfel nu rezultă în mod indubitabil nici refugiul său”. Apoi, evaluând
și conținutul declarațiilor notariale, a tras concluzia că familia reclamantei recurente a fost
plecată în refugiu, dar nu ca un mod de persecuție etnică.
În condițiile în care prima instanță, în urma examinării probelor, în mod evident a dat
eficiență aspectelor de fapt rezultate din declarațiile notariale ale martorilor, aspecte pe care
Curtea de Apel le-a considerat veridice, credibile și suficiente, nu se poate reține că există

237
contradicție între considerentele sentinței atacate și că ar fi fost necesară administrarea probei cu
martori.
Față de cele ce precedă, Curtea de Apel, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr.
554/2004 privind contenciosul administrativ și ale art. 496 din C.proc.civ., a respins, ca
neîntemeiat, recursul formulat de recurenta-reclamantă AA împotriva sentinței civile nr.
1377/2019/CA din 29.10.2019, pronunțate de Tribunalul Iași.

3. Certificat de încadrare în grad de handicap. Autism infantil. Criterii

sociopsihomedicale. Scara GAFS. Recunoașterea dreptului la asistent personal. Necesitatea
protecției de către stat a persoanelor vulnerabile care suferă de boli mintale

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Acte administrative.

Indice alfabetic: Certificat de încadrare în grad de handicap. Criterii sociopsihomedicale;
autism; scara GAFS; asistent personal
Temei de drept: Legea nr. 448/2006 art. 35; Ordinul nr. 762/2007 Cap. I.2 pct. 2

În analiza dreptului la asistent personal intimata pârâtă s-a limitat la o abordare

formalistă și complet necoroborată atât a prevederilor legale incidente, cât și a datelor
medicale/persoanele ale reclamantului recurent. În esență, pârâta intimată a apreciat că
reclamantul nu poate beneficia de asistent personal având în vedere un singur indicator,
respectiv scorul GAFS de 25 de puncte. Autoritatea a ignorat faptul că acest instrument de lucru
nu face parte din cele care stau la baza evaluării gradului de handicap al persoanelor cu
dizabilități din pricina tulburărilor de spectru autist, prevederile pct. 2 din cap I.2 al Ordinului
nr. 762/2007 nemaincluzând scara GAFS în prima parte a tabelului aferent parametrilor
funcționali specifici acestor afecțiuni. Conform acestui capitol distinct: „Evaluarea se va centra
pe surprinderea gradului de dezvoltare a: a) abilităților socioafective; b) abilităților cognitive și
abilităților dependente de funcțiile executive centrale; c) abilităților somatice și motorii.”
Inclusiv în ipoteza în care s-ar admite că scorul GAFS al reclamantului recurent ar fi un
instrument relevant (sub nicio formă singular) în evaluarea necesară acordării unui asistent
personal, nu trebuie ignorată semnificația acestuia și, îndeosebi, punctajul foarte scăzut obținut
de persoana în cauză.
În ceea ce privește obligațiile pozitive pe care le au statele membre la Convenție cu
privire la persoanele vulnerabile care suferă de boli mintale, Curtea Europeană a afirmat că
sănătatea mintală trebuie considerată drept o parte esențială a vieții private, asociată cu
aspectul integrității morale. Menținerea stabilității mentale este, în acest context, o condiție
prealabilă indispensabilă pentru exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieții private
(Bensaid împotriva Regatului Unit, pct. 47).

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 646/07.09.2020

Prin sentința civilă nr. 385/2020, Tribunalul Iași a respins acțiunea formulată de
reclamantul AA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Iași prin Comisia de Evaluare a
Persoanelor Adulte cu Handicap.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul. În motivarea căii de atac acesta
a arătat că sentința a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept
material. Nu au fost observate actele medicale, rapoartele anexate la dosarul cauzei și care
dovedesc necesitatea desemnării unui asistent personal având în vedere nevoia sa de
supraveghere permanentă.

238
 Intimata, legal citată, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și care se circumscriu
prevederilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Curtea a reținut caracterul său fondat.
În esență, reclamantul, în vârstă de 19 ani, diagnosticat cu autism încă din copilărie și cu
grad de handicap cu asistent personal până la majorat, contestă certificatul de încadrare în grad
de handicap emis de pârâta-intimată în anul 2019, ulterior împlinirii de către reclamant a vârstei
majoratului, certificat prin care acestuia i s-a recunoscut în continuare gradul de handicap însă, i
s-a negat dreptul la un asistent personal.
Față de ansamblul prevederilor legale incidente în speță, analizate inclusiv din
perspectiva angajamentelor internaționale ale României, Curtea a apreciat că, în circumstanțele
factuale concrete ale acestei cauze, decizia pârâtei-intimate, confirmată de prima instanță, de
neacordare a unui asistent personal nu este legală și adecvată, nerăspunzând intereselor persoanei
cu handicap.
În drept, Curtea a reținut că potrivit art. 35 din Legea 448/2006: „Persoana adultă cu
handicap grav are dreptul la un asistent personal, în baza evaluării sociopsihomedicale”.
Din cuprinsul Ordinului nr. 762/2007 a reținut instanța că evaluarea gradului de handicap
și a necesităților persoanelor cu vârsta cronologică peste 18 ani și cu tulburări de spectru autist
este reglementată la Cap. I al acestui act normativ și beneficiază de un subcapitol distinct,
respectiv de prevederile art. I. 2. ale acestui act normativ.
Din propria evaluare a pârâtei-intimate instanța a reținut că reclamantul-recurent are un
grad de handicap grav.
Acestei încadrări îi corespunde, conform normei specifice anterior menționate,
următoarea descriere: „a) socializare: afectarea calitativă și cantitativă severă a interacțiunii
sociale, interacțiune socială limitată la familie, interacțiunea cu mediul social exterior familiei
este mediată de adult; b) limbaj: absența dezvoltării limbajului (expresiv și receptiv) sau
dezvoltarea limbajului cu afectarea rolului de comunicare; c) autoîntreținere: absența abilităților
de autoconducere și autodeterminare sau efectuarea sub supravegherea adultului a activităților de
autoîngrijire și autoservire.”
Tot conform prevederilor legale care stau la baza evaluării persoanei adulte cu handicap
din pricina tulburărilor de spectru autist (cap I.2.), limitările aferente unei persoane care este
încadrată în gradul de handicap grav sunt următoarele: „integrare socială perturbată, limitată la
un grup restrâns de persoane din mediul familial și extrafamilial; limbaj cu rol de comunicare
restrânsă; pot dobândi deprinderi de autoservire, în condiții de sprijin; pot efectua sarcini
simple.”
Aceeași normă legală indică faptul că în funcție de rezultatul evaluării complexe și de
stabilirea gradului de autonomie personală, aceste persoane încadrate în grad grav de handicap
pot beneficia de asistent personal.
În analiza acestui drept la asistent personal intimata-pârâtă s-a limitat la o abordare
formalistă și complet necoroborată atât a prevederilor legale incidente, cât și a datelor
medicale/persoanele ale reclamantului recurent. În esență, pârâta intimată a apreciat că
reclamantul nu poate beneficia de asistent personal având în vedere un singur indicator, respectiv
scorul GAFS de 25 de puncte.
În primul rând, autoritatea a ignorat faptul că acest instrument de lucru nu face parte din
cele care stau la baza evaluării gradului de handicap al persoanelor cu dizabilități din pricina
tulburărilor de spectru autist, prevederile pct. 2 din cap I.2 al ordinului precitat, nemaincluzând
scara GAFS în prima parte a tabelului aferent parametrilor funcționali specifici acestor afecțiuni.
Conform acestui capitol distinct: „Evaluarea se va centra pe surprinderea gradului de dezvoltare
a: a) abilităților socioafective; b) abilităților cognitive și abilităților dependente de funcțiile
executive centrale; c) abilităților somatice și motorii.”
Totodată, instrumentele de lucru indicate pentru evaluarea acestor persoane sunt: examen
psihiatric și teste psihologice specifice.

239
 În al doilea rând, analizând ambele evaluări întocmite în cauză, atât de medicul psihiatru,
cât și de asistentul social, Curtea a reținut că ambele converg spre concluzia că reclamantul
recurent este îndreptățit la un asistent personal.
Astfel, din referatul întocmit de medicul din cadrul Institutului de Psihiatrie „Socola”, în
luna iulie 2019, reiese cu claritate că diagnosticul de autism infantil se confirmă și că
reclamantul recurent „necesită supraveghere”.
Aceeași necesitate este indicată și în referatul de anchetă socială nr. x/24 iulie 2017. Din
cuprinsul acestei evaluări se degajă concluzia conform căreia reclamantul recurent nu are
autonomie la niciuna din activitățile zilnice, necesitând pentru fiecare din acestea (igienă
corporală, îmbrăcat/dezbrăcat, servire și hrănire, mobilizare) ajutor parțial. Persoana evaluată s-a
dovedit a fi incapabilă să își prepare hrana, să își gestioneze veniturile, să efectueze cumpărături
sau să desfășoare activități gospodărești minimale. Inclusiv la capitolul comunicare, s-a indicat
faptul că reclamantul recurent are dificultăți în vorbire, fiind înțeles doar de cei care îl cunosc
bine. Conform aceleiași evaluări, reclamantul recurent nu se poate orienta singur în timp sau
spațiu și are nevoie constantă de multă atenție. În finalul referatului s-a menționat expres că
reclamantul „necesită supraveghere și îngrijire permanentă.”
În al treilea rând, Curtea a reținut că, inclusiv în ipoteza în care s-ar admite că scorul
GAFS al reclamantului recurent ar fi un instrument relevant (sub nicio formă singular) în
evaluarea necesară acordării unui asistent personal, nu trebuie ignorată semnificația acestuia și,
îndeosebi, punctajul foarte scăzut obținut de persoana în cauză.
Astfel, scala GAFS (Scala Evaluării Funcționării Globale - Global Assessment of
Functioning Scale) măsoară modalitatea concretă în care simptomele medicale ale afecțiunii de
care suferă o persoană îi afectează în concret viața de zi cu zi, se evaluează practic funcționarea
globală a individului. Valorile scalei merg de la 1, ce reprezintă individul cel mai afectat, la 100,
ce reprezintă individul ipotetic cel mai sănătos. Scala este divizată în intervale de 10 puncte,
intervalele 81-90 și 91-100 fiind dedicate acelor subiecți fără semne psihopatologice și cu o
performanță ridicată de funcționare, iar la intervalele inferioare, 1-10, 11-20, 21-30 și 31-40 pot
fi cotate persoanele cu diferite afecțiuni psihiatrice.
În acest interval de la 1 la 100, scorul obținut de reclamantul recurent este de 25 ceea ce
implică faptul că: „Comportamentul este în mod considerabil influențat de deliruri sau
halucinații sau afectare serioasă a comunicării și judecății (de ex., uneori incoerent, acționează
inadecvat, preocupări suicidale) sau inabilitate de a funcționa în aproape toate ariile (de ex., stă
în pat toată ziua, nu lucrează, nu are casă, prieteni).”
Față de toate aceste considerente, Curtea a reținut, contrar aprecierilor primei instanțe și
ale pârâtei intimate, că reclamantul recurent este îndreptățit la acordarea unui asistent personal,
evaluarea complexă a situației sale personale, astfel cum a fost detaliată anterior, dovedind cu
prisosință această necesitate.
În drept, Curtea a mai reținut și faptul că prevederile art. 35 din Legea nr. 448/2006 și ale
Ordinului nr. 762/2007 se impun a fi interpretate în lumina principiilor care se degajă din
Convenția europeană a drepturilor omului, Recomandarea Consiliului Europei (99) 4 și
Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități.
Astfel, în ceea ce privește obligațiile pozitive pe care le au statele membre la Convenție
cu privire la persoanele vulnerabile care suferă de boli mintale, Curtea Europeană a afirmat că
sănătatea mintală trebuie considerată drept o parte esențială a vieții private, asociată cu aspectul
integrității morale. Menținerea stabilității mentale este, în acest context, o condiție prealabilă
indispensabilă pentru exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieții private (Bensaid
împotriva Regatului Unit, pct. 47).
În contextul plasării prezentei situații de fapt în sfera de aplicabilitate al art. 8 din
Convenția europeană a drepturilor omului, instanța a reținut că în baza acestei prevederi statele
membre au și o obligație pozitivă de a garanta în concret că drepturile prevăzute la art. 8 sunt
respectate: „În special, deși scopul art. 8 este, în esență, acela de a apăra persoanele particulare
împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează la a obliga statul
să se abțină de la asemenea ingerințe; pe lângă acest angajament negativ în esență negativ, pot

240
exista obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie (Lozovyye
împotriva Rusiei, pct. 36). Aceste obligații pot implica adoptarea unor măsuri destinate să
asigure respectarea vieții private chiar și în sfera relațiilor dintre persoane (principiul a fost
stabilit prima dată în Marckx împotriva Belgiei).
Totodată, conform Recomandării Consiliului Europei (99) 4 principiul flexibilității în
adoptarea unei măsuri legale reprezintă unul de bază în abordarea integrată a problemelor
persoanelor cu dizabilități: „Măsurile de protecție și alte mecanisme legale destinate să asigure
protecția intereselor personale și economice ale adulților incapabili ar trebui să fie suficient de
largi și flexibile pentru a permite un răspuns juridic adecvat diferitelor grade de handicap și
varietății de dizabilități. Situații.”
Conform Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, pe
care România a ratificat-o, măsurile de protecție luate de stat în privința acestor persoane trebuie
să fie adecvate și care să ofere realmente șanse egale acestora, urmărindu-se îndeosebi integrarea
lor în societate: „Statele Părți se angajează să asigure și să promoveze exercitarea deplină a
tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilități,
fără niciun fel de discriminare pe criterii de dizabilitate. În acest scop, statele părți se angajează:
a) să adopte toate măsurile adecvate legislative, administrative și de altă natură pentru
implementarea drepturilor recunoscute prin prezenta convenție; (...) Statele părți la prezenta
convenție recunosc dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilități de a trăi în comunitate, cu
șanse egale cu ale celorlalți, și vor lua măsuri eficiente și adecvate pentru a se asigura că
persoanele cu dizabilități se bucură pe deplin de acest drept și de deplina integrare în comunitate
și participare la viața acesteia, inclusiv asigurându-se că: (…) b) persoanele cu dizabilități au
acces la o gamă de servicii la domiciliu, rezidențiale și alte servicii comunitare de suport,
inclusiv la asistență personală necesară vieții și integrării în comunitate, precum și pentru
prevenirea izolării sau segregării de comunitate.”
Tulburarea autistă de care suferă reclamantul recurent este o tulburare de dezvoltare
caracterizată prin deteriorarea calitativă în interacțiunea socială, deteriorări calitative în
comunicare, precum și patternuri stereotipe și restrânse de comportament, preocupări și
activități. În acest context, pentru persoanele care suferă de această afecțiune, relațiile
interpersonale generează anxietate mai ales când interacționează cu persoane necunoscute.
Or, față de specificul afecțiunii de care suferă reclamantul recurent, recunoașterea
dreptului la un asistent personal a reprezentat în opinia Curții o măsură adecvată și absolut
necesară pentru a atinge dezideratul de integrare socială a sa și de a-i asigura parametri normali
de funcționare personală și socială.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, în baza art. 20 din Legea nr.
554/2004 raportat la art. 488 pct. 8 C.proc.civ. Curtea a apreciat că prima instanță a făcut o
eronată interpretare și aplicare a prevederilor art. 35 din Legea nr. 448/2006 și a Cap I.2 din
Ordinul nr. 762/2007, a admis recursul promovat, cu consecința casării sentinței civile recurate și
admiterii acțiunii promovate. Curtea a anulat în parte certificatul de încadrare în grad de
handicap nr. 6632/2019, respectiv în ceea ce privește refuzul recunoașterii în favoarea
reclamantului recurent a dreptului la asistent personal, pârâta-intimată fiind obligată la emiterea
unui nou certificat care să ateste gradul de handicap grav al reclamantului-recurent și dreptul
acestuia la un asistent personal.

4. Acte ale autorităților publice locale. Hotărâre de consiliu local privind darea în
administrare a unui teren aflat în proprietate privată a unității administrativ-teritoriale.
Neclaritatea actului administrativ adoptat. Consecințe asupra legalității

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Autorități publice locale.

Indice alfabetic: Act administrativ; hotărâre de consiliu local; administrarea domeniului
privat;
dare în administrare

241
 Temei de drept: Legea nr. 215/2001 art. 36; Legea nr. 213/1998 art. 14, art. 15, art. 16;
C.civ.
art. 792, art. 795, art. 867, art. 868; OUG nr. 34/2013 art. 5 și art. 51

Pentru a se determina întinderea efectelor actului administrativ adoptat de către

Consiliul Local al Municipiului B., acesta trebuie să aibă un obiect foarte clar definit, astfel
încât drepturile și obligațiile ce se nasc în baza acestui act să fie bine înțelese atât de autoritatea
publică emitentă și beneficiarul actului, cât și de orice altă persoană interesată (de drept public
sau de drept privat). Având în vedere și necorelarea între intenția declarată a inițiatorului
proiectului și scopul urmărit de autoritatea publică locală prin adoptarea hotărârii, Curtea a
constatat că actul administrativ creează confuzie cu privire la efectele ce le poate produce, fiind
lipsit de claritatea și previzibilitatea ce trebuie să caracterizeze actele administrative. Astfel,
este dificil de stabilit, prin raportare la conținutul actului administrativ și al actelor
premergătoare, dacă autoritatea publică locală pârâtă a dorit să constituie un drept real de
administrare (acesta fiind sensul propriu al noțiunii de „dare în administrare” – situație în care
beneficiarul actului administrativ dobândește prerogativa de a dispune de bunul dat în
administrare – art. 868 alin. (2) C.civ.), sau doar să împuternicească direcția din aparatul
consiliului local să îndeplinească acte de conservare și utile cu privire la terenul proprietate
privată a unității administrativ-teritoriale, cu păstrarea destinației acestuia.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 989/11.11.2020

Prin sentința nr. 161/CA/02.06.2020, pronunțată de Tribunalul Vaslui, s-a respins

acțiunea formulată de Prefectul Județului Vaslui în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al
Municipiului B. și cu intervenientul forțat Direcția pentru Administrarea Piețelor, Parcărilor și
Cimitirelor B, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin hotărârea nr. zzz/2018
a consiliului local s-a aprobat darea în administrare a unei suprafețe de teren de 44.000 mp teren
extravilan, arabil, înscris în cartea funciară nr. x B, număr cadastral 77538, aparținând
domeniului privat al U.A.T.B. în favoarea Direcției pentru Administrarea Piețelor, Parcărilor și
Cimitirelor (D.A.P.P.C.). Temeiul în drept pentru emiterea acestei hotărâri este art. 14, 15 și 16
din Legea nr. 213/1998 și art. 36 alin. (1) și (2) lit. c), alin. (5) lit. c) din Legea nr. 215/2001.
Din documentația care a stat la baza emiterii hotărârii rezultă că proiectul de hotărâre
aparține Primarului Municipiului B, ca urmare a unei adrese a DAPPCB care indică faptul că
partea de sud a B oferă posibilitatea dezvoltării unei zone cu activități în domeniul industriei,
comerțului, agriculturii, serviciilor, distribuției, serviciilor conexe, pentru atragerea de
investitori.
Din extrasul de carte funciară și din relațiile de la OCPI rezultă că suprafața de teren de
44.000 mp este înscrisă în domeniul privat al Municipiului B. Această suprafață are categoria de
folosință arabil, fiind ocupată de islaz, astfel cum rezultă din relațiile de la OCPI.
Prima instanță a considerat că motivul de nelegalitate privind încălcarea art. 36 alin. (2)
lit. c) și alin. (5) din Legea nr. 215/2001 nu este întemeiat, întrucât din aceste prevederi rezultă că
numai bunurile din domeniul public pot fi date în administrare, iar domeniul privat poate fi
vândut, concesionat sau închiriat.
În cauză terenul de 44.000 mp este domeniu privat; prin hotărârea contestată nu s-a creat
dreptul real de administrare, astfel cum este reglementat de art. 11 din Legea nr. 213/1998 și de
art. 867 și de art. 868 Cod civil, în vigoare la emiterea hotărârii. Din aceste prevederi rezultă că
bunurile din domeniul public pot fi date în administrare, iar acest drept real aparține anumitor
persoane juridice.

242
 În cauză, prin hotărârea contestată s-a creat un drept de administrare, aplicabil proprietății
private, reglementat de art. 792 și 795 Cod civil, care permite persoanei împuternicite cu
administrarea simplă să facă acte de conservare și actele utile.
Întrucât Direcția favoarea Direcției pentru Administrarea Piețelor, Parcărilor și
Cimitirelor (DAPPC) este un serviciu public constituit în subordinea consiliului local, prin
hotărârea contestată s-a dat în administrarea acestei direcții terenul, în virtutea art. 792 și 795 și
urm. din Codul civil; dreptul de proprietate aparține în continuare municipiului, iar
administratorul are dreptul de conservare și administrare; prin hotărârea contestată nu s-a creat
un drept real prevăzut de art. 868 Cod civil.
A mai arătat prima instanță că motivul de nelegalitate constând în scoaterea din circuitul
civil a pășunii și încălcarea art. 5 din OUG nr. 34/2013 este neîntemeiat, întrucât terenul de
44.000 mp, care face obiectul hotărârii contestate, este domeniul privat al municipiului și are
categoria de folosință pajiște, potrivit anexei 5 și adresei OCPI.
Din precizările pârâtului din 21 oct 2019 și din evidențele atașate rezultă că la Direcția
pentru Agricultură a județului Vaslui, municipiul B. are o suprafață de 438 ha de pășune, iar în
anexa 5 a Legii nr. 165/2013 municipiul este inventariat cu total suprafață islazuri de 487,0182
ha. În Strategia de Dezvoltare a Municipiului B. pentru perioada 2018-20205 este înscris și
proiectul de înființare a zonei de afaceri B.
A mai invocat prima instanță prevederile art. 5 și art. 51 din OUG nr. 34/2013, reținând că
regula generală este că este interzisă scoaterea definitivă sau temporară din circuitul civil a
pajiștilor din extravilanul localității, cu anumite excepții printre care amplasarea de obiective
locale, declarate de utilitate publică sau pentru lucrări în cadrul unor programe de dezvoltare
locală. Scoaterea din circuitul agricol a pajiștilor se poate realiza cu avizul Ministerului
Agriculturii și Dezvoltării Rurale, iar avizul se acordă beneficiarului.
Din documentația prevăzută de art. 4 din Ordinul nr. 1366/2018 al MADR rezultă că
beneficiarul depune cererea și documentele pentru scoaterea definitivă sau temporară din
circuitul agricol a terenurilor ocupate de pajiști; beneficiarul este posesorul unui certificat de
urbanism.
În cauză, prin hotărârea nr. 346/31.10.2018 nu s-a schimbat categoria de folosință a
terenului pajiște, ci s-a păstrat categoria de folosință. Împrejurarea că în expunerea de motive se
indică posibilitatea dezvoltării unei zone cu activități în domeniul industriei, comerțului,
agriculturii, serviciilor etc. nu denotă că terenului i-a fost schimbată categoria de folosință. În
cauză nu a fost eludată procedura din OUG nr. 34/2013 privind scoaterea din circuitul agricol la
pajiștilor motivat de faptul că prin hotărâre nu s-a decis acest aspect. Mai mult, beneficiarii finali
au obligația de a urma procedura de scoatere din circuitul agricol al pajiștilor.
În prezent, nu există niciun alt act administrativ – certificat de urbanism care să ateste
această schimbare.
A mai stabilit Tribunalul că motivul de nelegalitate constând în încălcarea art. 18 alin. (1)
și (2) din Legea nr. 72/2002 nu poate fi reținut, arătând că aceste prevederi au fost abrogate prin
art. 33 din Legea nr. 214/2011.
Prima instanță a mai constatat că nu se poate reține încălcarea art. 78 din Legea nr.
18/1991 și a Legii nr. 165/2013 motivat de faptul că nu este schimbată categoria de folosință a
terenului din hotărârea contestată.
S-a apreciat ca neîntemeiat și motivul de nelegalitate constând în încălcarea art. 7 din
Legea nr. 52/2003, întrucât aceste prevederi sunt aplicabile adoptării actului normativ, iar nu
celui individual, în care se încadrează și hotărârea contestată.
Actul individual este emis în scopul executării legii, adresându-se unui destinatar sau a
unei pluralități de destinatari, determinați expres în act.
Actul administrativ normativ cuprinde reglementări formulate abstract, cu caracter
obligatoriu pentru un număr nedeterminat de subiecte de drept sau situații care se încadrează în
ipoteza normei pe care o instituie.

243
 A conchis Tribunalul Vaslui că hotărârea contestată este un act individul pentru că
vizează darea în administrare a unui teren în favoarea intervenientului forțat. Astfel că nu era
necesară informarea publicului pentru adoptarea actului.
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs recurentul Prefectul Județului Vaslui,
arătând că hotărârea consiliului local a fost adoptată cu încălcarea următoarelor prevederi legale
imperative: art. 5 alin. (1) și alin. (2) din OUG nr. 34/2013; art. 33, art. 44 și art. 78 din Legea nr.
18/1991; art. 12 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
A apreciat că nu poate fi primită susținerea instanței de fond care a arătat că motivul de
nelegalitate constând în scoaterea din circuitul civil a pășunii și încălcarea art. 5 din OUG nr.
34/2013 este neîntemeiat, în acest sens fiind luate în considerare precizările pârâtului.
În acest context, a arătat că actul administrativ a fost adoptat cu încălcarea prevederilor
Legii nr. 165/2013 și ale HG nr. 401/2013, întocmirea anexelor nr. 1-8 fiind una din atribuțiile
comisiei locale de inventariere, conform art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 401/2013. După
întocmirea anexelor în baza Legii nr. 165/2013, acestea rămân valabile până la o eventuală
modificare a respectivelor anexe prin procedura prevăzută în art. 36 și art. 37 din Hotărârea nr.
44/2017, adoptată de Comisia județeană Vaslui de stabilire a dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor, modificată și completată prin art. 3 din Hotărârea nr. 35/2019, fiind necesar
ca, comisia locală de fond funciar și comisia locală de inventariere să parcurgă procedura
prevăzută în actele sus-citate. Menționează că, respectivele anexe au fost finalizate și au fost
recepționate prin procesul-verbal de recepție, înregistrat la Oficiul de Cadastru și Publicitate
Imobiliară Vaslui cu nr. yyy/26.11.2014.
De asemenea, consideră că în mod greșit instanța apreciază că suprafața de teren cuprinsă
în actul administrativ contestat, care este inventariată în Anexa nr. 5 la Legea nr. 165/2013, se
încadrează în excepția cuprinsă în art. 5 alin. 3 lit. g) din OUG nr. 34/2013. Această dispoziție
este prevăzută și în art. 12 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în care se arată că, pentru terenurile
ocupate de izlazuri, regimul juridic și categoria de folosință se pot schimba numai cu avizul
prealabil al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și cu acordul cetățenilor cu drept de
vot din unitatea administrativ-teritorială, acord exprimat în urma organizării unui referendum
local, potrivit legii, în termenul prevăzut la art. 6 alin. (1), or, pârâtul nu a făcut dovada nici a
avizului ministerului de resort și nici dovada organizării unui referendum local.
Referitor la faptul că prin adoptarea actului administrativ nu s-a schimbat categoria de
folosință a terenului pajiște, nefiind emis un certificat de urbanism, în conformitate cu
dispozițiile Legii nr. 50/1991, a arătat că acesta este un document emis în cadrul procedurii de
autorizare a executării lucrărilor de construcții amândouă fiind acte care nu sunt supuse
controlului de legalitate al instituției.
De asemenea, a arătat că pentru terenul respectiv autoritatea publică locală nu a procedat
la întocmirea Planului Urbanistic Zonal care este un proiect cu caracter de reglementare specifică
detaliată a dezvoltării urbanistice a unei zone din localitate (acoperind toate funcțiunile: locuire,
servicii, producție, circulație, spații verzi, instituții publice, etc.) și asigură corelarea dezvoltării
urbanistice complexe a zonei cu prevederile PUG-ului localității din care face parte.
Având în vedere cele sus-menționate, a arătat că terenul respectiv nu poate fi folosit decât
în scopul stabilit de legislația sus-menționată, adică pentru pășunatul animalelor sau producerea
de furaje și semințe pentru culturi furajere.
În drept, a invocat dispozițiile art. 485 și urm. și art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, republicată.
Intimatul Consiliul Local al Municipiului B. și intimatul-intervenient Direcția pentru
Administrarea Piețelor, Parcărilor și Cimitirelor B., legal citați, nu au depus întâmpinare.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale
aplicabile, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
A invocat recurentul greșita aplicare a normelor de drept material de către Tribunalul
Vaslui, considerând că sentința este nelegală fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

244
 Astfel, consideră că prima instanță a conchis în mod nelegal că prin Hotărârea nr.
zzz/2018 a Consiliului Local al Municipiului B. nu au fost încălcate prevederile legale ce
instituie interdicția de scoatere din circuitul civil a pajiștilor, reținând că prin actul administrativ
adoptat nu a fost schimbată categoria de folosință a terenului.
Curtea a reținut că prin Hotărârea nr. zzz/2018 a Consiliului Local al Municipiului B. s-a
hotărât darea în administrare către Direcția de Administrare a Piețelor, Parcărilor și Cimitirelor
B. a suprafeței de 44.000 mp, teren extravilan, arabil, înscris în cartea funciară nr. 77538 B.,
număr cadastral 77538, aparținând domeniului privat al U.A.T.B.
Terenul ce face obiectul hotărârii consiliului local face parte din extravilanul
Municipiului B., aparținând domeniului privat al unității administrativ-teritoriale, fiind
inventariat în anexa 5 - Situația terenurilor ocupate cu izlazuri, întocmită potrivit prevederilor
Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin H.G. nr. 401/2013, ca parcela P107A, T
23, B.
Conform expunerii de motive a inițiatorului, Primarul Municipiului B., scopul urmărit la
darea în administrare a acestei suprafețe de teren era acela de a fi închiriate sau concesionate, în
vederea dezvoltării unei zone cu activități în domeniul industriei, comerțului, agriculturii,
serviciilor, distribuției serviciilor conexe și altor asemenea, cu posibilitatea de a fi construite
clădiri/hale, platforme etc., pentru desfășurarea de activități în domeniul industriei, comerțului,
agriculturii, serviciilor, distribuției, serviciilor conexe și altora asemenea.
În asemenea condiții, Curtea a apreciat că este imperativ și prioritar a se identifica
obiectul acestuia, cu scopul de a stabili efectele pe care le produce sau le-ar putea produce.
În primul rând, pentru a se determina întinderea efectelor actului administrativ adoptat de
către Consiliul Local al Municipiului B., acesta trebuie să aibă un obiect foarte clar definit, astfel
încât drepturile și obligațiile ce se nasc în baza acestui act să fie bine înțelese atât de autoritatea
publică emitentă și beneficiarul actului, cât și de orice altă persoană interesată (de drept public
sau de drept privat).
Astfel, instanța de recurs a subliniat că, aspect reținut și de către prima instanță, potrivit
art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 (în vigoare la momentul adoptării actului
administrativ), consiliul local al unității administrativ-teritoriale, are atribuții exclusive privind
administrarea domeniului public și privat al municipiului și că, în virtutea acestei atribuții și
raportat la art. 36 alin. (5) lit. a) și b) din același act normativ, această autoritate publică locală
„hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a
comunei, orașului sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în
condițiile legii”, dar și „hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii”.
Așa cum a reținut și Tribunalul Vaslui, obiectul dreptului de administrare poate fi
reprezentat exclusiv de bunuri care se află în proprietatea publică a statului sau a unităților
administrativ-teritoriale.
Regimul juridic al dreptului de administrare, prin raportare la dispozițiile legale în
vigoare la data emiterii actului administrativ contestat, era reglementat de Legea nr. 213/1998 și
Codul civil.
Din punctul de vedere al naturii juridice a raporturilor care se stabilesc între titularul
dreptului de proprietate publică (stat sau unitățile administrativ-teritoriale) și beneficiarul
dreptului de administrare, Curtea a reținut că acestea sunt raporturi de subordonare, iar darea în
administrare a bunurilor proprietate publică se face, de regulă, prin acte administrative cu
caracter individual, și nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat.
Subiectele dreptului de administrare sunt înființate prin acte individuale ale autorităților
publice competente, potrivit legii, a le crea, la nivel central sau la nivel local, în scopul realizării
unor interese publice sau în scopul îndeplinirii unor servicii publice.
Încredințarea, prin acte juridice de drept administrativ în cadrul unor raporturi de
subordonare, a bunurilor proprietate publică regiilor autonome, organelor centrale și locale ale
administrației de stat și altor subiecte de drept public, la nivel central sau la nivel local, permite

245
acestora să aibă un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, pe baza căruia
își vor realiza scopurile pentru care au fost înființate.
Din acest punct de vedere, art. 868 alin. (2) C.civ. dispune că titularul dreptului de
administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și,
dacă este cazul, de însuși actul de constituire a acestui subiect de drept.
Prima instanță a reținut că prin această hotărâre a consiliului local nu a fost constituit un
drept real de administrare specific proprietății publice, ci a fost creat un drept de administrare în
temeiul prevederilor art. 792 C.civ., în temeiul căruia DAPPC B. a fost împuternicită cu
administrarea simplă a terenului aflat în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale,
respectiv să facă doar acte de conservare și utile.
O astfel de împuternicire, în sensul art. 792 C.civ., nu rezultă din cuprinsul actului
administrativ contestat, nefiind făcută vreo mențiune nici cu privire la aceste dispoziții și nici
vreo referire la limitele în care administratorul poate acționa.
De asemenea, conform art. 795 C.civ., aplicabil în cazul administrării bunurilor altuia,
persoana împuternicită este „ținută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea
bunurilor, precum și actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinației lor
obișnuite”.
Or, în cauză, din expunerea de motive a inițiatorului și obiectul de activitate al Direcției
pentru Administrarea Piețelor, Parcărilor și Cimitirelor B nu rezultă cu evidență că scopul
urmărit prin adoptarea actului administrativ este acela de a împuternici această direcție din cadrul
aparatului consiliului local să efectueze doar acte necesare pentru conservarea bunurilor și acte
utile pentru a putea fi folosite conform destinației lor obișnuite (respectiv, cea de izlazuri).
Din contră, indicând temeiurile de drept în cuprinsul actului administrativ, autoritatea
publică emitentă face referire la Legea nr. 213/1998, care reglementa regimul juridic al
proprietății publice, existând o incertitudine cu privire la întinderea drepturilor și obligațiilor ce
rezultă din actul administrativ contestat.
Mai mult, contrar celor reținute de către prima instanță, apărarea pârâtului în fața primei
instanțe, așa cum a fost prezentată în cuprinsul întâmpinării, vine să mențină confuzia între
regimul juridic al proprietății publice și cel al proprietății private, susținându-se, în esență, că
darea în administrare poate avea ca obiect și bunuri proprietate privată. Argumentele pârâtului nu
pot fi reținute având în vedere că actele de dare în administrare la care face referire sunt
anterioare Codului civil din 2009. Or, după intrarea în vigoare a noului Cod civil regimul juridic
al dreptului de administrare este foarte clar definit și reglementat ca drept real corespunzător
proprietății publice (art. 866 C.civ.).
În acest context, având în vedere și necorelarea între intenția declarată a inițiatorului
proiectului și scopul urmărit de autoritatea publică locală prin adoptarea hotărârii, Curtea a
constatat că actul administrativ creează confuzie cu privire la efectele ce le poate produce, fiind
lipsit de claritatea și previzibilitatea ce trebuie să caracterizeze actele administrative.
Astfel, este dificil de stabilit, prin raportare la conținutul actului administrativ și al actelor
premergătoare, dacă autoritatea publică locală pârâtă a dorit să constituie un drept real de
administrare (acesta fiind sensul propriu al noțiunii de „dare în administrare” - situație în care
beneficiarul actului administrativ dobândește prerogativa de a dispune de bunul dat în
administrare – art. 868 alin. (2) C.civ.), sau doar să împuternicească direcția din aparatul
consiliului local să îndeplinească acte de conservare și utile cu privire la terenul proprietate
privată a unității administrativ-teritoriale, cu păstrarea destinației acestuia.
Ținând seama că terenul ocupat de izlazuri având drept categorie de folosință arabil se
află în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, dacă prin hotărârea consiliului local
s-a urmărit constituirea unui drept real de administrare în favoarea Direcției de Administrare a
Piețelor, Parcărilor și Cimitirelor B., această hotărâre ar fi fost una nelegală, câtă vreme instituția
de drept a dării în administrare este specifică dreptului de proprietate publică.
Din această perspectivă, actul administrativ trebuia anulat.
În schimb, dacă prin hotărârea consiliului local se urmărea a fi împuternicită Direcția de
Administrare a Piețelor, Parcărilor și Cimitirelor B. să efectueze acte de conservare și utile cu

246
privire la terenul aparținând domeniului privat al unității administrativ-teritoriale, așa cum a
reținut Tribunalul Vaslui, Curtea a constatat că aceste aspecte trebuiau să rezulte în mod
indubitabil din conținutul actului administrativ și al documentației premergătoare.
Or, după cum s-a arătat și mai sus, neclaritatea actului contestat și necorelarea acestuia cu
actele premergătoare conduc spre caracterul echivoc al actului administrativ așa cum a fost
adoptat, nerezultând din analiza documentelor prezentate care este întinderea drepturilor și
obligațiilor administratorului și dacă acestea sunt în concordanță cu norme imperative ce
reglementează regimul juridic al terenului ce face obiectul hotărârii consiliului local.
Toate aceste considerente au impus admiterea recursului formulat de Prefectul Județului
Vaslui, casarea în tot a sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecința
anulării Hotărârii nr. zzz/31.10.2018 a Consiliului Local al Municipiului B.

5. Contract de delegare a gestiunii serviciului public de transport public de persoane.

Operator public de transport. Limitele teritoriale de competență a autorității publice locale.
Servicii de transport public de persoane în zona metropolitană. Inadmisibilitate cerere de
sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară. Lipsa de relevanță
a dreptului comunitar în soluționarea litigiului. Regulamentul CE nr. 1370/2007. Lipsa
efectului direct al reglementării europene în perioada de aplicare a normelor tranzitorii.
Inadmisibilitate excepție de nelegalitate

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Autorități publice locale.

Indice alfabetic: Autorități publice locale: atribuții consiliu local, zonă metropolitană,
delegare serviciu public. Excepție de nelegalitate
Temei de drept: Legea nr. 554/2004 art. 4, Legea nr. 92/2007 art. 4, art. 16, Ordinul MT
nr. 353/2007, Regulamentul CE nr. 1370/2007 art. 8 alin. (2)

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară

poate fi admisă numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema
interpretării sau validității unei norme comunitare. Sub acest aspect, întrebarea ce se poate
adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a
dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale
speței deduse judecății. Totodată, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului
comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări
preliminare este sau nu necesară. Relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului
aflat pe rol și necesitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare
preliminară trebuie apreciate prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și
motivele de nelegalitate invocate în susținerea acțiunii. Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii
Europene cu interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) lit. b) din Regulamentul CE nr.
1370/2007 nu apare ca fiind utilă soluționării prezentului litigiu, atâta vreme cât elementele de
nelegalitate invocate se referă la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept intern
privind împărțirea competențelor între autoritățile publice locale și cele județene, în funcție de
tipul de transport realizat.
În scopul identificării autorității competente, trebuie observat în primul rând că
legiuitorul a făcut referire în art. 4 lit. b) din Legea nr. 92/2007 nu la trei, ci la două categorii
de servicii de transport: prima – cea efectuată pe raza teritorial administrativă a unei localități,
respectiv a zonei metropolitane; a doua – cea efectuată numai între localitățile unui județ. Din
reglementarea în vigoare în anul 2016 rezultă că pentru serviciile publice de transport efectuate
în zona metropolitană nu au fost prevăzute norme speciale privind competențele și atribuțiile
autorităților publice, însă având în vedere că transportul public metropolitan a fost asimilat
transportului public local, prin includerea acestor două tipuri de transport în aceeași categorie,
dispozițiile legale de organizare, reglementare, coordonare și control trebuie să fie aceleași. În
acest sens, prin voința legiuitorului a operat o prorogare a competenței autorităților publice

247
locale ale unei localități peste limitele teritoriale ale acesteia, însă în limitele zonei
metropolitane ce s-a constituit în jurul acestei localități.
Reclamantele, pe calea excepției de nelegalitate, au supus verificărilor instanței de
contencios administrativ aceleași aspecte de nelegalitate invocate în cuprinsul acțiunii, chestiuni
care, față de obiectul cererii de chemare în judecată, nu ar fi putut fi analizate pe fond, întrucât
neregularitățile invocate priveau alte acte administrative decât cele atacate, respectiv cele prin
care au fost înființate cele două trasee. Or, aceste din urmă acte fac doar obiectul excepției de
nelegalitate. Printr-o astfel de abordare a excepției de nelegalitate s-a ajuns la mutarea
principalei dispute juridice de la legalitatea actelor administrative contestate prin cererea
principală, la validitatea actelor administrative contestate pe cale incidentală, schimbându-se
practic obiectul principal al judecății. Din această perspectivă, excepția de nelegalitate nu putea
fi admisă, invocarea acesteia făcându-se cu încălcarea scopului legitim prevăzut de lege,
reclamantele urmărind chiar invalidarea și lipsirea de efecte juridice a actelor administrative ce
fac obiectul excepției de nelegalitate, iar nu numai declararea nelegalității și inopozabilității
acestor acte și doar față de reclamante.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 512/08.07.2020

Prin sentința nr. 1323/CA/23 octombrie 2019, Tribunalul Iași a respins excepția
inadmisibilității excepției de nelegalitate.
Prin aceeași hotărâre judecătorească, instanța de fond a respins acțiunea și excepția de
nelegalitate formulate de reclamantele ATP din Județul Iași, SC „AA” SRL, SC „BB” SRL, SC
„CC” SRL, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Iași, Municipiul Iași și
Societatea Compania de Transport Public SA Iași, luând act de faptul că pârâții nu au solicitat
cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că excepția de nelegalitate vizează HCL
Iași nr. x/2016 și contractul de delegare nr. yyy/2016, în esență pentru traseele 29 și 41.
Prin HCL nr. x/2016 s-a dispus delegarea gestiunii serviciului de transport public SCTP I.
SA prin atribuire directă, iar contractul nr. yyy/2016 este actul încheiat în baza HCL nr. x/2016.
A invocat prima instanță prevederile art. 4 și art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și
dispozițiile Legii nr. 92/2007, reținând că, raportat la obiectul actelor față de care s-a invocat
excepția de nelegalitate, HCL x/2016 este un act administrativ unilateral individual, contractul de
delegare nr. yyy/ 2016 este asimilat actelor administrative și este, la rându-i un act administrativ
individual. Niciunul din cele două acte administrative nu are caracter normativ, întrucât nu
conține norme generice aplicabile tuturor, ci vizează drepturi și obligații specifice și aparținând
doar pârâților din prezenta cauză.
Pe fondul acțiunii și excepției de nelegalitate, instanța a constatat că toate motivele de
nelegalitate ale actelor contestate (HCL nr. x/2016, contractul de delegare yyy/2016, HCL nr.
71/2018 și actul adițional nr. 5 din anul 2018 la contractul de delegare yyy/2016), invocate de
reclamanți, vizează în esență competența Consiliului Local I. de a emite hotărârea de stabilire a
programul de transport și de a delega gestiunea acestuia, în condițiile în care există linii de traseu
ce depășesc limitele teritoriale ale Municipiului Iași.
Astfel, ca situație faptică, instanța a observat, în primul rând, că din cele două trasee
indicate în excepția de nelegalitate (liniile 29 și 41) și cele trei trasee indicate în acțiune (liniile
23, 29 și 41), doar ultimele două linii (29 și 41) confirmă depășirea limitelor teritoriale ale
Municipiului Iași. Pe cale de consecință, instanța a constatat că pentru linia 23 menționată în
acțiune, niciunul din motivele invocate de reclamanți nu se mai impune a fi analizate, fiind cu
evidență inaplicabile, urmând ca analiza pretențiilor să aibă loc în cele ce urmează doar raportat
la liniile 29 și 41.
În privința liniilor 29 și 41, în contextul evidentei depășiri a limitei teritoriale a orașului
Iași, instanța a constatat că art. 4 din Legea nr. 92/2007 arată că serviciul de transportul public
este: fie cel de pe raza unei localități; fie cel „numai între localitățile unui județ”.

248
 Din textul arătat instanța a reținut că legiuitorul a înțeles să condiționeze teritorial doar
transportul județean, nu și pe cel de pe raza unei localități. Doar în cazul transportului județean
între localități legiuitorul a folosit termenul de „numai”, aceste termen nefiind utilizat și în cazul
transportului de pe raza unei localități.
S-a mai reținut că dreptul intern are prevederi pentru transportul local în localitate (caz în
care competența aparține consiliului local, inclusiv pentru transportul în limitele unei asociații de
dezvoltare intercomunitare) și pentru transportul județean între localități (caz în care competența
revine consiliului județean), însă nu are prevederi exprese și clare cu privire la transportul din
interiorul unei localități care se prelungește până în localitățile vecine și cu privire la autoritatea
competentă a dispune cu privire la acesta. Doar dreptul UE menționează transportul combinat,
parțial în interiorul localității și parțial între localități.
Nici prevederile art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 353/2007 invocate de reclamanți nu sunt
de natură a susține ipoteza ridicată de aceștia, întrucât textul vizează înființarea unor autorități
județene de transport și nu conține prevederi cu privire la autoritatea competentă a se pronunța în
cazul unui transport pe raza unei localități, ce depășește limitele teritoriale ale acesteia, până la
(și în) localitatea învecinată.
În privința aplicabilității Regulamentului (CE) 1370/2007, invocat de pârâți și contestat
de reclamanți, instanța a constatat că elementul din regulament, elocvent speței, este cel ce
prevede liniile de ieșire și elementele auxiliare activității care intră pe teritoriul autorităților
locale competente vecine. De asemenea, nu este lipsit de importanță a se observa că
Regulamentul 1370/2007 vizează atribuirea contractelor de servicii publice în general (cu
aplicabilitatea aferentă a directivelor menționate de regulament), iar pentru concesiunile de
servicii publice de transport de călători se aplică în mod exclusiv regulamentul, nu și directivele
menționate.
În speță interdicțiile prevăzute de regulament nu se aplică întrucât pârâtul SCTP nu a
participat la o procedură competitivă pentru transportul județean, în calitate de operator al
transportului local în localitatea I.
Raportat la regulamentul și comentariile menționate, instanța a constatat că traseele 29 și
41, contestate în actele de învestire ale instanței, presupun linii de ieșire și elemente auxiliare
activității care intră pe teritoriul autorităților locale competente vecine, însă, având în vedere că
intrarea pe teritoriul localităților vecine este minoră față de lungimea traseului din interiorul
Municipiului I. (de 12%, respectiv 25 %), acestea nu sunt suficiente pentru a declara transportul
astfel organizat ca fiind unul județean și nu unul local.
Pe cale de consecință, traseele 29 și 41 intră în sfera noțiunii de transport public local, iar
atribuirea lor prin concesiune pârâtei SCTP I. SA prin HCL I. nr. x/2016, HCL I. nr. zzz/2018 a
fost în mod legal dispusă de către Consiliul Local I., neexistând aspecte de natură a concluziona
necompetența acestei autorități în emiterea celor două hotărâri arătate.
În ceea ce privește contractul de delegare a gestiunii serviciului de transport public local
prin concesiune în mun. I. nr. yyy/2016 și actul adițional nr. 5 din 2018 la acest contract, instanța
a constatat că și acestea sunt legale în condițiile în care vizează transport public local, așa cum a
fost acest transport calificat mai sus, iar conform art. 23 din Legea nr. 92/2007, concesionarea
serviciului de transport public local se efectuează prin hotărâre a consiliului local.
Împotriva sentinței nr. 1323/CA din data de 23 octombrie 2019 a Tribunalului I. au
promovat recurs reclamantele ATP din județul Iași, SC „AA” SRL, SC „BB” SRL și SC „CC”
SRL, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În susținerea căii de atac promovate, recurentele au arătat că un prim element pe care îl
critică în legătură cu hotărârea instanței de fond este acela prin care aceasta exclude de la analiză
situația traseului nr. 23, motivat de împrejurarea că, în ceea ce privește această linie, din situația
faptică nu reiese depășirea limitelor teritoriale ale Municipiului I.
Această „situație faptică” pe care o menționează instanța nu este însă atât de clară, mai
ales în contextul în care reclamantele au solicitat realizarea unei expertize în acest sens. Practic,
nu este foarte clar dacă traseul nr. 23 depășește sau nu raza teritorială a Municipiului Iași, motiv

249
pentru care ar fi trebuit administrate probe din care să reiasă fără dubiu împrejurarea depășirii
sau nu a limitelor teritoriale ale Municipiului Iași.
Recurentele au mai arătat că instanța de fond ajunge într-un mod surprinzător, cu
interpretarea evident eronată a prevederilor legale, la concluzia ca legislația națională nu
reglementează în mod clar noțiunea de transport public local, iar motivele de nelegalitate
invocate nu ar fi susținute de legislația națională.
Astfel, în legătură cu nelegalitatea acestor trasee, solicită instanței de recurs să aibă în
vedere prevederile art. 4 lit. b) din Legea nr. 92/2007 privind serviciile de transport public local,
conform cărora serviciul de transport public local propriu-zis se desfășoară numai pe raza
teritorial-administrativă a unei localități, în cazul în care se depășesc aceste limite acest serviciu
devenind județean sau metropolitan, după caz. Or, traseele metropolitane ori județene împreună
cu programele de transport, caietele de sarcini și regulamentele de funcționare ale serviciului de
transport sunt realizate de consiliul județean.
În acest sens, fac trimitere la prevederile art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 353/2007 pentru
aprobarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, o
singură excepție este prevăzută de Legea nr. 92/2004 la art. 4 lit. b) și anume în cazul
transportului pe șină, care este considerat tot serviciu public local chiar dacă depășește limita
localității.
Au mai precizat că transportul metropolitan are o cu totul altă reglementare, iar hotărârile
privind programul de transport, introducerea de trasee ori încheierea contractelor de delegare a
gestiunii se realizează prin hotărâre a asociației metropolitane. În lipsa unei asociații de transport
metropolitane, transportul public local, ca în speță, nu poate depăși raza teritorială a
Municipiului Iași, în caz contrar intervenind transportul de interes județean.
Totodată, consideră că instanța de fond interpretează în mod greșit situația dedusă
judecății și prin raportare la prevederile Regulamentului European nr. 1370/2007, care are o
adresabilitate generală, la nivel național, incluzând astfel deopotrivă transportul local, județean și
metropolitan. Or, legiuitorul național a delimitat în mod clar tipurile de transport, competentele
și aria de desfășurate conform prevederilor legale anterior enumerate.
Așadar, astfel cum este prevăzut și în toată legislația națională, atribuirea directă a
prestării de transport public de călători se poate realiza de către autoritatea administrativă locală,
dar doar pe teritoriul administrat de autoritatea respectivă. Așadar, Consiliul Local I. poate
atribui în mod direct concesionarea serviciului de transport public de persoane atât timp cât
acesta se desfășoară pe raza Municipiului I.
Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 stabilește cu valoare de principiu că pentru a evita
denaturarea concurenței, operatorul local, având atribuită în mod direct activitatea de transport
persoane, subvenționată, și aflată sub controlul/direcția unei autorități administrative locale, nu
poate efectua transport în afara ariei geografice a localității respective și nici nu poate participa la
procedura de atribuire în afara acesteia.
În cazul de față, operatorul regional CTPI nu a participat la o procedură de atribuire de
acest gen, dar realizează transport în afara ariei geografice pe baza unei hotărâri a unității
administrative teritoriale care dispune dincolo de limitele ariei sale geografice.
A mai arătat că prin comunicarea Comisiei Europene nu se pot crea norme legislative noi,
criteriul kilometrilor parcurși în afara limitelor teritoriale ale localității unde i s-a atribuit
gestiunea directă unui operator, „adăugând la lege”, respectiv la prevederile Regulamentului
(CE) nr. 1370/2007. Oricum, în interpretarea dată, Comisia apreciază că dispozițiile
Regulamentului sunt respectate atât timp cât activitățile desfășurate de către operator, CTP Iași
SA, prestează servicii auxiliare, „mai degrabă decât principalul scop al activităților de transport
public desfășurate în cadrul unui contract de servicii publice”.
Or, principalul scop pentru care au fost prelungite aceste trasee în afara localității nu este,
în mod evident, transportul persoanelor care locuiesc în mun. Iași, ci transportul navetiștilor, a
persoanelor care locuiesc în alte localități decât Municipiul I., persoane care fac naveta zilnic sau
vin ocazional în mun. Iași. Aceștia au cea mai mare pondere în numărul persoanelor transportate

250
de aceste autobuze, iar pentru transportul acestora s-a legiferat, înființat și licitat transportul
public de persoane la nivel județean.
În al doilea rând, din altă perspectivă, solicită să se constate nelegalitatea actelor
administrative contestate și ca urmare a încălcării prevederilor art. 36 din Legea nr. 215/2001 în
vigoare la acea dată, conform cărora printre atribuțiile consiliului local este și aceea de
organizare a serviciilor publice de interes local. așadar, consiliul local al unei localități nu poate
dispune cu privire la efectuarea de transport pe o rută care se situează și pe teritoriul altei
localități, nu poate stabili stații și capete de traseu pe teritoriul altei localități și nu poate dispune
cu privire la infrastructura tehnico-edilitară (drumuri, stații, refugii, puncte de
staționare/întoarcere) care aparțin altei unități administrativ-teritoriale.
Intimații Municipiul I. și Consiliul Local I. au formulat întâmpinare, solicitând
respingerea recursului și menținerea sentinței civile nr. 1323 din 23.10.2019, pronunțate de
Tribunalul Iași.
La termenul de judecată din data de 8.07.2020 recurentele au formulat și au depus la
dosar o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări
preliminare raportat la interpretarea noțiunilor de „fără a aduce atingere vreunei linii de ieșire” și
„altor elemente auxiliare activității respective”, prevăzute de art. 5 alin. (2) lit. b) din
Regulamentul (CE) nr. 1370/2007, respectiv: „1. Cum trebuie interpretate din perspectiva
prevederilor art. 5 alin. (2) lit. b) ale Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 noțiunile de „fără a
aduce atingere vreunei linii de ieșire” și „altor elemente auxiliare activității respective”? 2. În
interpretarea noțiunilor menționate la întrebarea nr. 1 din perspectiva prevederilor art. 5 alin. (2)
lit. b) ale Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 se conferă dreptul de a efectua transport public
regulat de călători și pe raza localităților învecinate, în contextul în care acest tip de transport se
suprapune peste alt tip de transport realizat de operatori de transport cu capital privat care și-au
adjudecat traseele în urma participării la o procedura competitivă? 3.Interpretarea conferită
noțiunilor de linii de ieșire sau utilizarea elementelor auxiliare activității de transport include și
permite și efectuarea de transport public regulat de călători și pe raza localităților învecinate dacă
acest tip de transport (transportul între două localități învecinate) este deja reglementat de către
legislația națională?”
În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată
de recurente aceasta a fost respinsă, pentru următoarele considerente:
Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară
poate fi admisă numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema
interpretării sau validității unei norme comunitare. Sub acest aspect, întrebarea ce se poate adresa
de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului
comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse
judecății.
Totodată, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru
soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau
nu necesară.
Astfel, relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și
necesitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară trebuie
apreciată prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și motivele de nelegalitate
invocate în susținerea acțiunii.
Din această dublă perspectivă, se constată că, așa cum a fost formulată cererea de
chemare în judecată, aceasta are ca obiect verificarea legalității pe calea acțiunii în anularea
actului administrativ a unei Hotărâri a Consiliului Local al Municipiului I. adoptată în anul 2018,
a unei anexe a acesteia și a unui act adițional la un contract preexistent de gestiune a serviciului
public de transport public local, invocându-se în susținerea acțiunii aspecte referitoare la
încălcarea normelor dreptului național privind competența autorităților publice în domeniul
gestionării serviciului public de transport public local de călători.
Or, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu interpretarea prevederilor art. 5
alin. (2) lit. b) din Regulamentul CE nr. 1370/2007 nu apare ca fiind utilă soluționării prezentului

251
litigiu, atâta vreme cât elementele de nelegalitate invocate se referă la modul de interpretare și
aplicare a dispozițiilor de drept intern privind împărțirea competențelor între autoritățile publice
locale și cele județene, în funcție de tipul de transport realizat.
Pe de altă parte, Curtea observă că prevederile art. 5 alin. (2) lit. b) din Regulamentul CE
nr. 1370/2007, în scopul prevenirii denaturării concurenței, stabilește anumite restricții în
cazurile în care autoritățile publice din statele membre decid să presteze ele însele serviciile
publice de transport de călători (printr-un operator intern), în sensul că operatorul intern
desemnat să își desfășoare activitatea pe teritoriul autorității locale competente, fără a stabili în
concret limitele de competență între diferite autorități publice, chestiune care este reglementată la
nivel național.
Or, prioritar în cauză este a se stabili dacă, în condițiile date, Consiliul Local al
Municipiului I. era autoritatea publică competentă să delege serviciul public de transport public
de călători, conform normelor interne, așa cum s-a invocat prin cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, având în vedere chestiunea litigioasă supusă judecății în cauză, Curtea a
constatat că dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) din Regulamentul CE nr. 1370/2007 nu au relevanță
în soluționarea prezentei cauze, astfel că trimiterea unei întrebări preliminare cu privire la
interpretarea acestor prevederi nu apare ca fiind necesară, iar în aceste condiții se impune
respingerea cererii formulate de către recurente.
Referitor la recursul formulat, Curtea a reținut că acesta este nefondat, soluția primei
instanțe pronunțată cu privire la acțiunea principală și excepția de nelegalitate fiind legală, pentru
următoarele considerente:
În privința liniei de autobuz 23, recurentele au susținut că sunt nefondate cele reținute de
către prima instanță, arătând că acest traseu depășește limitele teritoriale ale Municipiului Iași.
Așa cum rezultă din anexele la HCL nr. yyy/2018, traseul pornește din Podu Roș și
continuă în Pod Nicolina – Tudor Neculai – Șos. Voinești – Centrul Maternus, cu capăt de linie
la Complexul Sun City. Pârâții, prin apărările formulate, au susținut că acest traseu parcurge
exclusiv teritoriul Municipiului I., astfel încât motivul de nelegalitate invocat este vădit nefondat.
Reclamantele, având sarcina probei, aveau obligația de a face dovada că acest traseu
depășește teritoriul Municipiului Iași, și au solicitat în acest sens administrarea probei cu
expertiza auto, însă prin încheierea din data de 12 februarie 2019 Tribunalul a respins cererea de
încuviințarea a acestei probe.
Recurentele, deși prin cererea de recurs relevă insuficiența probatoriului administrat de
prima instanță și critică soluția de respingere a probei cu expertiza, nu au recurat încheierea de
ședință prin care a fost respinsă proba, neexistând în contextul dat cadrul legal care să permită
instanței de recurs să efectueze o analiză a modului în care au fost aplicate de către prima
instanță regulile de procedură referitoare la încuviințarea probelor.
Prin urmare, în lipsa unei dovezi contrare, cele reținute de către prima instanță cu privire
la situația de fapt nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs, astfel că această primă critică de
nelegalitate nu poate fi primită.
Referitor la celelalte critici de nelegalitate formulate la adresa sentinței Tribunalului Iași,
Curtea a reținut că acestea vizează modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material,
astfel că analiza se va face prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.
În primul rând, trebuie observat că prin acțiunea principală reclamantele au invocat
nelegalitatea parțială a Hotărârii nr. x/28.02.2018 a Consiliului Local al Municipiului Iași și a
anexei nr. 2 și a actului adițional nr. 5 la contractul de delegare a gestiunii serviciului de
transport public local prin concesiune în municipiul iași nr. yyy/16.09.2016, acte administrative
prin care s-a adoptat actualizarea anexei nr. 2 a contractului de delegare, respectiv a fost
adiționată/completată anexa nr. 2 a contractului de delegare a gestiunii serviciului încheiat cu
SCTP Iași SA.
Anexa nr. 2 a contractului de delegare nr. yyy/16.09.2016 cuprinde Programul de
transport și are mai multe secțiuni, în care sunt detaliate programul de transport și de circulație
cu indicarea traseelor pentru fiecare rețea de transport public (tramvaie, microbuze, autobuze).

252
 Prin HCL nr. x/2018 și actul adițional încheiat la data de 24.04.2018, în privința
programului de transport și de circulație pentru traseele de autobuz nr. 29 și 41 nu au fost făcute
modificări, acestea păstrându-și configurația astfel cum a fost aprobată prin HCL nr.
x/31.05.2016 și contractul de delegare nr. yyy/16.09.2016 (cu valabilitate până la 16.09.2018).
Din această perspectivă, orice critică ce vizează nelegalitatea modului în care fost
configurat programul de transport și de circulație pentru cele două trasee nr. 29 și 41, inclusiv
cea referitoare la necompetența autorității publice în adoptarea și delegarea acestor trasee, trebuie
analizată prin raportare la actele administrative prin care au fost configurate în această formă. Or,
apărarea pârâților în acest sens este întemeiată, actele administrative (hotărârea de consiliu local
și contractul de delegare a gestiunii) prin care s-a dispus înființarea acestor trasee și delegarea
gestiunii serviciului sunt cele din anul 2016.
Cu alte cuvinte, criticile de nelegalitate invocate de reclamante pe calea acțiunii în
anularea actului administrativ promovate în condițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004, vizează, de fapt, alte acte administrative care nu fac obiectul cererii de chemare în
judecată, astfel încât reclamantele nu puteau obține o soluție de admitere a acțiunii.
Pe de altă parte, reclamantele au invocat excepția de nelegalitate a HCL nr. x/31.05.2016,
anexa nr. 2 și contractul de delegare nr. yyy/16.09.2016, cu privire la înființarea programului de
transport și de circulație pentru traseele de autobuz nr. 29 și 41 și delegarea acestor servicii, în
motivarea excepției indicându-se aceleași aspecte de nelegalitate referitoare, în esență, la
nerespectarea competenței legale de către autoritățile publice locale pârâte.
Cu titlu preliminar, Curtea a reținut că aceste două acte administrative, contestate pe
calea excepției de nelegalitate, ele însele nu sunt exceptate de la controlul de legalitate
reglementat de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv calea
acțiunii în anularea unui act administrativ, iar demersul judiciar trebuia să respecte condițiile
legale pentru sesizarea instanței de contencios administrativ.
Mai mult, reclamantele pe calea excepției de nelegalitate au supus verificărilor instanței
de contencios administrativ aceleași aspecte de nelegalitate invocate în cuprinsul acțiunii,
chestiuni care, față de obiectul cererii de chemare în judecată, nu ar fi putut fi analizate pe fond,
întrucât, așa cum s-a arătat și mai sus, neregularitățile invocate priveau alte administrative decât
cele atacate, respectiv cele prin care au fost înființate cele două trasee. Or, aceste din urmă acte
fac doar obiectul excepției de nelegalitate.
Printr-o astfel de abordare a excepției de nelegalitate s-a ajuns la mutarea principalei
dispute juridice de la legalitatea actelor administrative contestate prin cererea principală, la
validitatea actelor administrative contestate pe cale incidentală, schimbându-se practic obiectul
principal al judecății.
Din această perspectivă, excepția de nelegalitate nu putea fi admisă, invocarea acesteia
făcându-se cu încălcarea scopului legitim prevăzut de lege, reclamantele urmărind chiar
invalidarea și lipsirea de efecte juridice a actelor administrative ce fac obiectul excepției de
nelegalitate, iar nu numai declararea nelegalității și inopozabilității acestor acte și doar față de
reclamante.
Cu toate acestea, trecând peste aceste aspecte care nu au fost antamate de către prima
instanță, Curtea a reținut că sentința a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor
interne de drept material incidente în cauză.
Astfel, motivele de nelegalitate vizează depășirea competențelor legale de către
autoritățile publice locale pârâte în ceea ce privește adoptarea programului de transport local prin
înființarea și configurarea traseelor nr. 29 și 41, respectiv în delegarea gestiunii acestui serviciu
public de transport către societatea pârâtă.
În esență, argumentarea recurentelor pleacă de la premisele că limitele de competență ale
autorităților publice locale sunt date de limitele teritoriale ale unităților administrativ-teritoriale
corespunzătoare și că traseele care depășesc limitele unităților administrativ-teritoriale intră
automat în competența autorităților publice de la nivelul județului respectiv.
Deși, în principiu, aceste premise sunt corecte, Curtea a subliniat că problema
determinării competenței de organizare, reglementare, coordonare și control a prestării serviciilor

253
de transport public, așa cum rezultă din prevederile legale în vigoare la data adoptării
programului de transport public, înființării și delegării gestiunii serviciului public pentru cele
două trasee în discuți (anul 2016), comportă unele nuanțări, relevate sistematizat și de către
prima instanță.
În linii mari, raționamentul Tribunalului Iași este însușit și de instanța de recurs, acesta
reflectând o corectă interpretare logico-juridică și sistematică a textelor de lege aplicabile în
cauză.
Suplimentar însă, Curtea a reținut că analiza problemei de drept invocate trebuie să
pornească de le prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 92/2007, în forma aplicabilă în anul
2016. Textul de lege, indicat în capitolul ce reglementează Autorități și competențe (Cap. VI al
legii), stabilește un principiu potrivit căruia „consiliile locale, consiliile județene, precum și
Consiliul General al Municipiului București sunt obligate să asigure, să organizeze, să
reglementeze, să coordoneze și să controleze prestarea serviciilor de transport public desfășurat
pe raza administrativ-teritorială a acestora...”
Aceasta este o premisă pe care își întemeiază susținerile și reclamantele, respectiv toate
autoritățile publice indicate în textul de lege au atribuții și competențe în ceea ce privește
serviciile de transport public în limitele administrativ-teritoriale proprii.
În privința competenței și atribuțiilor consiliilor județene, legiuitorul a stabilit în mod
expres, în art. 16 alin. (3) că acestea „sunt obligate să înființeze autorități județene de transport
prin care să asigure, să organizeze, să reglementeze, să coordoneze și să controleze prestarea
serviciului de transport public de persoane prin servicii regulate desfășurat între localitățile
județului, inclusiv în cazul în care acestea au înființat o asociație de dezvoltare comunitară ...”.
Pe de altă parte, alin. (5) al aceluiași articol a prevăzut posibilitatea ca unitățile
administrativ-teritoriale să se poată asocia între ele „în vederea asigurării și dezvoltării serviciilor
de transport public local de persoane prin curse regulate, precum și pentru exploatarea în interes
comun a sistemului de transport public local de persoane prin curse regulate în condiții stabilite
prin prezenta lege și prin Legea nr. 51/2006”.
Aceste forme de asociere avute în vedere de legiuitor sunt cele definite de art. 2 lit. a) din
Legea nr. 51/2006, respectiv asociațiile de dezvoltare intercomunitară care au ca obiect de
activitate serviciile de utilități publice, care au ca „obiectiv înființarea, organizarea,
reglementarea, finanțarea, exploatarea, monitorizarea și gestionarea în comun a serviciilor de
utilități publice pe raza de competență a unităților administrativ-teritoriale membre, precum și
realizarea în comun a unor proiecte de investiții publice de interes zonal sau regional destinate
înființării, modernizării și/sau dezvoltării, după caz, a sistemelor de utilități publice aferente
acestor servicii”.
Pe de altă parte, în stabilirea competenței autorităților publice locale sunt relevante
prevederile art. 4 lit. b) din Legea nr. 92/2007, prin care s-a prevăzut că este considerat serviciu
de transport public local de persoane prin curse regulate transportul public dacă acesta „se
efectuează pe raza teritorial-administrativă a unei localități, respectiv pe raza administrativ-
teritorială a zonei metropolitane, sau numai între localitățile unui județ, în funcție de tipul de
transport stabilit potrivit legii”.
Având în vedere această din urmă dispoziție și norma de stabilire a competențelor
autorităților publice locale și cele județene în funcție de limitele administrativ-teritoriale (art. 16
alin. (1) mai sus citat), Curtea a constatat că problema care se ridică este aceea a determinării
autorității publice competente să aprobe un program de transport și să delege serviciul public de
transport persoane efectuat pe raza administrativ teritorială a zonei metropolitane, prevederile
legale nefiind foarte clare.
În scopul identificării autorității competente, trebuie observat în primul rând că, contrar
susținerilor recurentelor, legiuitorul a făcut referire în art. 4 lit. b) din Legea nr. 92/2007 nu la
trei, ci al două categorii de servicii de transport: prima – cea efectuată pe raza teritorial-
administrativă a unei localități, respectiv a zonei metropolitane; a doua – cea efectuată numai
între localitățile unui județ.

254
 Din reglementarea în vigoare în anul 2016 rezultă că pentru serviciile publice de transport
efectuate în zona metropolitană nu au fost prevăzute norme speciale privind competențele și
atribuțiile autorităților publice, însă având în vedere că transportul public metropolitan a fost
asimilat transportului public local, prin includerea acestor două tipuri de transport în aceeași
categorie, dispozițiile legale de organizare, reglementare, coordonare și control trebuie să fie
aceleași. În acest sens, prin voința legiuitorului a operat o prorogare a competenței autorităților
publice locale ale unei localități peste limitele teritoriale ale acesteia, însă în limitele zonei
metropolitane ce s-a constituit în jurul acestei localități.
Prin urmare, competența de adoptare a programului de transport și de delegare a
serviciului public de transport în Zona metropolitană Iași (constituită în anul 2004 și care
cuprinde și localitățile Tomești și Ciurea) aparține autorităților publice locale din unitatea
administrativ teritorială în jurul căreia s-a constituit zona metropolitană, respectiv Consiliul
Local al Municipiului Iași.
Nici prevederile art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 972/2007 privind Regulamentul cadru
pentru efectuarea transportului public local, invocate de către recurente nu pot conduce la o altă
interpretare a textului de lege decât cea redată mai sus, ci vin în sprijinul acesteia, întrucât atâta
vreme cât transportul metropolitan era asimilat transportului local, normele din regulament se
aplică în mod identic ca în cazul transportului efectuat pe raza teritorială a unei localități.
Au făcut referire recurentele la asociațiile de dezvoltare intercomunitare, invocând
prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 92/2007, referitoare la competența de delegare a
serviciului public de transport între localitățile membre ale asociației, însă Curtea a constatat că
aceste prevederi nu sunt aplicabile în cazul transportului public efectuate pe raza zonei
metropolitane.
Astfel, zona metropolitană, deși reprezintă o asociere dintre mai multe localități, nu
constituie o asociație de dezvoltare intercomunitară (comunitară), entitate la care face referire art.
16 alin. (3) și (6) din Legea nr. 92/2007, mai sus citat.
Regimul juridic al zonei metropolitane este diferit de cel al acestor asociații de dezvoltare
intercomunitare. În timp ce zona metropolitană este constituită și funcționează în baza art. 7 și 8
din Legea nr. 351/2001, pe baza unui parteneriat voluntar în scopul dezvoltării echilibrate a
teritoriului aferent unei zone urbane, în baza unui program de dezvoltare a zonei, și poate
funcționa pe un perimetru independent de limitele unităților administrativ-teritoriale, asociațiile
de dezvoltare intercomunitare se înființează și funcționează în baza Legii nr. 51/2006, scopul
înființării acestora fiind unul precis indicat în art. 2 lit. a) din lege și în actul constitutiv, limitat la
unul sau mai multe servicii publice ce urmează să fie prestate pe raza teritorială a localităților
membre ale asociației.
În consecință, normele indicate de către recurente nu pot fi aplicate nici prin analogie în
privința zonelor metropolitane, cele două tipuri de asocierii având scop și regim juridic de
organizare și funcționare diferit.
Interpretarea prevederilor legale în sensul anterior menționat, este susținută și de
modificările legislative ulterioare operate prin Legea nr. 328/2018, în vigoare începând cu
31.12.2018, când legiuitorul a înțeles să stabilească, pentru prima dată, prin art. 16 alin. (7) din
lege o competență expresă în favoarea asociațiilor de dezvoltare intercomunitară sau altor forme
de asociere între unitățile administrativ-teritoriale, entități în sarcina cărora s-a stabilit obligația
și competența de a înființa, în baza mandatului primit, „servicii, compartimente cu rol de
autorități locale de transport prin care să autorizeze, să organizeze, să coordoneze și să
controleze prestarea serviciului public de transport local de persoane prin servicii regulate
desfășurat pe raza teritorială de competență a unităților administrativ-teritoriale membre”.
Reconfigurarea competențelor în domeniul serviciilor publice de transport a survenit însă
ulterior adoptării și încheierii actelor administrative contestate, astfel încât aceste norme nu pot fi
aplicate în cauză, câtă vreme legalitatea unui act administrativ trebuie verificată prin raportare la
cadrul normativ în vigoare la momentul adoptării sau încheierii actului contestat.
În consecință, s-a constatat că atât HCL nr. x/2016, cât și contractul de delegare a
gestiunii serviciului public de transport nr. yyy/16.09.2016, precum și HCL nr. 71/2018 și actul

255
adițional nr. 5/24.04.2018 la contractul de delegare au fost adoptate și încheiate cu respectarea
dispozițiilor legale în vigoare referitoare la competența de reglementare și delegare a serviciului
public de transport în zona metropolitană.
Totodată, câtă vreme actele administrative contestate au fost date cu respectarea
dispozițiilor legale interne referitoare la competența teritorială pentru zona metropolitană, este
inutil a se analiza apărarea pârâților privind incidența prevederilor art. 5 alin. (2) lit. b) din
Regulament nr. 1370/2007 care ar justifica depășirea limitelor teritoriale ale Municipiului Iași.
Curtea a relevat că din perspectiva prevederilor art. 8 alin. (2) din Regulamentul CE nr.
1370/2007, la momentul adoptării și încheierii actelor administrative contestate (2016) și cel al
actualizării acestor acte administrative (2018), dispozițiile art. 5 din acest act normativ european
nu erau incidente, întrucât nu aveau caracter obligatoriu și nu pot fi aplicate în mod direct,
deoarece obligativitatea respectării acestor prevederi la atribuirea de contracte de servicii publice
rutiere a fost instituită abia începând cu 3 decembrie 2019.
În această perioadă de tranziție, statele membre aveau doar obligația de se conforma
treptat dispozițiilor art. 5 din Regulament. Or, statul român, în vederea respectării cerinței
conformării treptate, a introdus abia începând cu 31.12.2018 limitările prevăzute de art. 5 alin.
(2) lit. b) din Regulamentul nr. 1370/2007, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 328/2018, prin
care a modificat și completat art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 92/2006.
Din aceste considerente, chiar dacă adoptarea și încheierea actelor administrative s-ar fi
făcut cu punerea greșită în aplicare a dispozițiilor din Regulamentul nr. 1370/2007, anularea
acestor acte nu poate fi făcută pentru acest motiv, întrucât, pe de o parte, instanța de contencios
administrativ nu a fost învestită de reclamante cu verificarea acestui motiv de nelegalitate, iar pe
de altă parte, actele administrative contestate nu pot fi invalidate pentru neconformitatea cu
normele europene care nu au aplicabilitate obligatorie.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat recursul formulat de
recurentele ATP din Județul Iași, SC „AA” SRL, SC „BB” SRL și SC „CC” SRL împotriva
sentinței nr. 1323/CA/23.10.2019 a Tribunalului Iași.

6. Anulare act administrativ. Concurs de promovare efectivă a judecătorilor în funcții

de execuție. Verificarea îndeplinirii de către candidați a condițiilor legale de participare.
Contestarea rezultatului inițial al verificării de către comisia de concurs. Lipsa naturii juridice
de act administrativ unilateral individual

Cuprins pe materii: Drept administrativ.

Indice alfabetic: Anulare act administrativ: definiție act administrativ, acte preparatoare
Temei de drept: Legea nr. 554/2004 art. 2 alin. (1) lit. c), Hotărârea CSM – Secția
pentru Judecători nr. 1348/2019 art. 37

În cazul concursului de promovare efectivă a judecătorilor în funcții de execuție, este

reglementată o procedură specială cu privire la verificarea îndeplinirii de către candidați a
condițiilor legale de participare, a cărei parcurgere este obligatorie în vederea stabilirii listei
finale. În cauză, obiectul acțiunii îl constituie contestarea rezultatului inițial al verificării de
către comisia de concurs a îndeplinirii condițiilor legale de participare de către candidați. Însă,
raportat la procedura legală imperativă reglementată prin art. 37 din Hotărârea Secției pentru
judecători a C.S.M. nr. 1348/2019, hotărârea inițială a comisiei de concurs privind rezultatul
verificărilor efectuate referitor la îndeplinirea condițiilor legale de participare la concurs a
candidaților înscriși nu produce efecte juridice în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
554/2004, neavând natura juridică a unui act administrativ unilateral individual. Producătoare
de efecte juridice este hotărârea comisiei de concurs prin care se aprobă lista finală a
candidaților, care îndeplinesc condițiile de participare la concurs, după parcurgerea etapelor
prevăzute de art. 37 coroborat cu art. 15 alin. (2)- (5) din Hotărârea Secției pentru judecători a
C.S.M. nr. 1348/2019 și în concordanță cu modul de soluționare de către C.S.M. – Secția pentru

256
judecători a contestațiilor formulate împotriva listei inițiale de către candidații înscriși la
concurs.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, sentința nr. 102/03.11.2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Iași sub nr. X,
reclamanta AA l-a chemat în judecată pe pârâtul C.S.M., solicitând anularea în parte a Hotărârii
din 12.10.2020 a Comisiei de organizare a concursului de promovare efectivă a judecătorilor în
funcţii de execuţie, din perioada august – decembrie 2020, cuprinzând lista candidaţilor
întocmită potrivit art. 37 raportat la art. 15 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi
desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru
judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1348/2019 din 17 septembrie 2019 (denumit
în continuare Regulament), în ceea ce priveşte respingerea cererii sale de înscriere la concursul
de promovare efectivă pentru Tribunalul Iaşi şi obligarea pârâtului să emită o hotărâre prin care
să i se recunoască dreptul de a participa la concursul de promovare efectivă, în orice fază s-ar
afla desfăşurarea concursului, în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sau obligarea
pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să dispună promovarea sa efectivă la Tribunalul I., ca
o măsură de reparare în natură a pagubei suferite prin încălcarea dreptului de a participa la
concurs, dacă concursul se va fi desfăşurat până la soluţionarea cauzei, fără ca dânsa să fi
participat.
Reclamanta a mai solicitat, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea
Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 46 ind. 2 alin. l din Legea nr.
303/2004, în sensul că sintagma „au dobândit gradul profesional corespunzător instanţei sau
parchetului la care solicită promovarea” este neconstituţională în măsura în care se interpretează
că pot participa la concursul de promovare efectivă doar judecătorii care au obţinut gradul după
intrarea în vigoare a Legii nr. 242/2018, precum şi, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, suspendarea până la soluţionarea definitivă a cauzei, a executării actului administrativ
unilateral contestat, respectiv a Hotărârii din 12.10.2020 a Comisiei de organizare a concursului
de promovare efectivă, cuprinzând lista candidaţilor întocmită potrivit art. 15 alin. (2) din
Regulament.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că este judecător la Judecătoria I., are o
vechime în funcţia de judecător de 10 ani – a fost admisă Ia Institutul Naţional al Magistraturii,
începând cursurile la 1 octombrie 2010, a obţinut gradul de tribunal începând cu 1.01.2018 şi a
formulat o cerere de înscriere la concursul de promovare efectivă în funcţii de execuţie organizat
în sesiunea august - decembrie 2020. Cererea de înscriere vizează Tribunalul I., instanţă la care
au fost scoase 4 locuri pentru promovarea efectivă, aşa cum rezultă din Anexa 2 la Hotărârea nr.
1094/20.08.2020 a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii de aprobare a
organizării, în perioada august-decembrie 2020, a concursului de promovare efectivă a
judecătorilor în funcţii de execuţie.
Comisia de organizare a concursului, prin Hotărârea din 12.10.2020, a apreciat în mod
nelegal că nu îndeplineşte una dintre condiţiile de participare la concursul de promovare, întrucât
a dobândit gradul profesional de tribunal anterior intrării în vigoare a Legii nr. 242 din 12
octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor.
A parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, respectiv a
formulat contestaţie împotriva acestei hotărâri a comisiei de organizare a concursului, solicitând
revocarea în parte a hotărârii, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii sale de înscriere
la concurs, invocând neretroactivitatea legii şi discriminarea creată între două categorii similare
de magistraţi, respectiv între cei care au dobândit gradul superior înainte de intrarea în vigoare a
Legii nr. 242/2018 şi cei care au dobândit gradul după intrarea în vigoare a acestei legi. Secţia
pentru judecători, prin Hotărârea nr. 1235/22.10.2020 (Anexa 2 – ordinea de zi soluţionată din
22.10.2020), a decis respingerea contestaţiei, fără ca această hotărâre să fie redactată la

257
momentul introducerii acţiunii. Secţia pentru judecători, în cuprinsul soluţiei pe scurt, a
menţionat: „Respingerea contestaţiei formulate de doamna judecător AA împotriva Hotărârii nr.
xx/12.10.2020 a Comisiei de organizare a concursului de promovare efectivă a judecătorilor în
funcţii de execuţie, din perioada august - decembrie 2020 (1 admitere, 9 respingere).”
Obiectul plângerii prealabile formulate, respectiv a contestaţiei adresate Secţiei pentru
judecători a CSM în temeiul art. 37 raportat la art. 15 alin. 3 şi 4 din Regulament, este actul
administrativ emis de Comisia de organizare a concursului de promovare, adică lista candidaţilor
care îndeplinesc condiţiile legale de participare la concurs, listă emisă în temeiul art. 37 raportat
la art. 15 alin. (2) din Regulament.
Aşadar, obiectul plângerii prealabile este Hotărârea din 12.10.2020 emisă de Comisia de
organizare a concursului, chiar dacă a solicitat anularea în parte a listei, doar în ceea ce o
priveşte. Actul contestat este lista privită ca întreg, chiar dacă a solicitat anularea în parte a
acestui act. În mod nejustificat şi artificial, CSM a reţinut în ordinea de zi soluţionată din
22.10.2020, contestaţia formulată de judecătorul în cauză împotriva Hotărârii nr. xx/12.10.2020,
pentru că așa cum rezultă din tabelul anexat, Comisia de organizare a concursului nu a dat câte o
hotărâre în parte pentru fiecare cerere a fiecărui magistrat care a depus cererea de participare la
concursul de promovare, ci a dat o hotărâre unică, ce cuprinde lista tuturor candidaţilor la
concurs. Că este aşa rezultă din tabel, unde nu se indică un anumit număr de hotărâre pentru
fiecare magistrat în parte, dar rezultă şi din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Regulament, care se
referă la o listă unică, ce se publică pe paginile de internet menţionate, ca act administrativ unic.
Faptul că CSM, în soluţionarea contestaţiei, s-a referit la Hotărârea din 12.10.2020 nu
determină nicio consecinţă asupra determinării actului administrativ contestat, fiind evident că
actul administrativ contestat este Hotărârea comisiei de organizare a concursului din 12.10.2020,
care cuprinde întreaga listă, cu toţi candidaţii la concurs, şi nu o anumită hotărâre xx/12.10.2020,
care nici măcar nu există, nefiind emisă şi nefiind publicată o astfel de hotărâre, xx/12.10.2020.
Aşadar, trebuie remarcat că obiectul plângerii prealabile şi obiectul acţiunii în anulare este
întreaga hotărâre a comisiei de organizare a concursului din 12.10.2020, chiar dacă s-a solicitat
revocarea, respectiv anularea în parte a acestui act.
Nicio reglementare şi nicio normă legală în vigoare nu împiedică existenţa unui act
administrativ unic care să cuprindă mai multe dispoziţii. Ba dimpotrivă, art. 8 alin. l din Legea
nr. 554/2004 lasă să se înţeleagă că se poate solicita anularea în parte a unui act administrativ.
Aceasta este şi situaţia din cauză, când dânsa a solicitat anularea în parte a Hotărârii din
12.10.2020 a Comisiei de organizare a concursului, cuprinzând lista candidaţilor, în ceea ce
priveşte respingerea cererii sale de participare la concursul de promovare la Tribunalul I.
Pârâtul CSM a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei de interes a reclamantei în
formularea acțiunii, precum și excepția inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării
Hotărârii din 12.10.2020 a Comisiei de organizare a concursului de promovare efectivă în funcţii
de execuţie a judecătorilor din perioada august - decembrie 2020, cu consecinţa respingerii
cererii ca inadmisibilă.
În susținerea ambelor excepții, pârâtul a invocat, printre altele, nerelevarea unui act
administrativ cu caracter individual (fiind vorba de o operaţiune administrativă premergătoare,
constând în verificarea condiţiilor legale de participare la concurs de către comisia de organizare
a concursului). Din această perspectivă, instanța a constatat că pârâtul a invocat, de fapt, excepția
inadmisibilității nu doar cu privire la cererea de suspendare a actului administrativ atacat, ci și
referitor la anularea acestuia.
În ședința publică din data de 3.11.2020, instanța a invocat, din oficiu, excepția
inadmisibilității acțiunii în raport de prev. art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și art. 37
din Hotărârea Secției pentru judecători a C.S.M. nr. 1348/2019.
Procedând, în baza prev. art. 248 alin. (1) C.proc.civ., la soluționarea cu prioritate și a
excepției procesuale absolute peremptorii, a inadmisibilității acțiunii, invocate din oficiu și de
către pârât, Curtea a apreciat că aceasta este întemeiată pentru motivele ce succedă.
În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul
administrativ unilateral cu caracter individual este actul emis de o autoritate publică, în regim de

258
putere publică, în vederea executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge
raporturi juridice.
Potrivit prevederilor art. 37 din Hotărârea Secției pentru judecători a C.S.M. nr.
1348/2019, centralizarea cererilor de înscriere la concurs şi verificarea îndeplinirii condiţiilor
legale de participare se realizează de comisia de organizare a concursului, dispoziţiile art. 15
alin. (2) - 5 aplicându-se în mod corespunzător. Aceste din urmă texte de lege prevăd că, în
termenul prevăzut de calendarul concursului, comisia de organizare a concursului întocmeşte
lista candidaţilor care îndeplinesc condiţiile legale de participare la concurs. Lista candidaţilor se
publică simultan pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului
Naţional al Magistraturii. Candidaţii respinşi, în urma verificării, pot formula contestaţii în
termen de 48 de ore de la publicarea listelor prevăzute la alin. (2). Contestaţiile se transmit prin
fax sau e-mail ori se depun la Consiliul Superior al Magistraturii, conform indicaţiilor din
anunţul privind posibilitatea depunerii contestaţiilor. Contestaţiile vor fi soluţionate de Secţia
pentru judecători. Comisia de organizare a concursului întocmeşte, de îndată după pronunţarea
hotărârii Secţiei pentru judecători, lista finală a candidaţilor care îndeplinesc condiţiile de
participare la concurs, care se publică simultan pe paginile de internet ale Consiliului Superior al
Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii.
Se observă că, în cazul concursului de promovare efectivă a judecătorilor în funcții de
execuție, este reglementată o procedură specială cu privire la verificarea îndeplinirii de către
candidați a condițiilor legale de participare, a cărei parcurgere este obligatorie în vederea
stabilirii listei finale.
În speță, obiectul acțiunii îl constituie contestarea rezultatului inițial al verificării de către
comisia de concurs a îndeplinirii condițiilor legale de participare de către candidați, în particular
de către reclamanta AA, rezultat concretizat în Hotărârea din 12.10.2020 – Anexa 1, după cum
susține reclamanta. Însă, raportat la procedura legală imperativă reglementată prin art. 37 din
Hotărârea Secției pentru judecători a C.S.M. nr. 1348/2019, hotărârea inițială a comisiei de
concurs privind rezultatul verificărilor efectuate referitor la îndeplinirea condițiilor legale de
participare la concurs a candidaților înscriși nu produce efecte juridice în sensul art. 2 alin. (1) lit.
c) din Legea nr. 554/2004, neavând natura juridică a unui act administrativ unilateral individual.
Producătoare de efecte juridice este hotărârea comisiei de concurs prin care se aprobă lista finală
a candidaţilor, care îndeplinesc condiţiile de participare la concurs, după parcurgerea etapelor
prevăzute de art. 37 coroborat cu art. 15 alin. (2) – (5) din Hotărârea Secției pentru judecători a
C.S.M. nr. 1348/2019 și în concordanță cu modul de soluționare de către C.S.M. – Secția pentru
judecători a contestațiilor formulate împotriva listei inițiale de către candidații înscriși la concurs.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că actul contestat de reclamantă nu are
natura juridică a unui act administrativ, motiv pentru care excepția inadmisibilității acțiunii,
având ca obiect anularea parțială și suspendarea în întregime a executării acestuia, este
întemeiată, capetele accesorii de cerere urmând soarta juridică a principalului potrivit
principiului de drept accesorium sequitur principale. În concluzie, cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantă este respinsă ca inadmisibilă.
În ceea ce privește cererea reclamantei de sesizare a Curții Constituționale a României cu
privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 46 ind. 2 alin. (1) din Legea nr.
303/2004, Curtea de Apel a constatat că, în situația în care cererea de chemare în judecată este
respinsă ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu
soluționarea cauzei, fiind inadmisibilă, astfel că cererea de sesizare a Curții Constituționale a
României a fost respinsă.

7. Acțiune în anularea actului administrativ. Procedură de prelungire contract de

încheiere. Lipsa actului administrativ. Adresă de informare cu privire la manifestarea de
voință a organului deliberativ competent. Inadmisibilitatea acțiunii în contencios
administrativ

259
 Cuprins pe materii: Drept administrativ.
Indice alfabetic: Anulare act administrativ: definiție act administrativ, inadmisibilitate
Temei de drept: Legea nr. 554/2004 art. 2 lit. c) ind. 1, lit. f), Legea nr. 114/1996

O adresă precum cea care face obiectul litigiului nu se încadrează în noțiunile anterior
indicate întrucât aceasta nu naște, modifică sau stinge raporturi juridice, ci pur și simplu aduce
la cunoștința părții conținutul manifestării de voință a organului deliberativ competent să emită
un aviz în procedura locativă. În subsidiar, a reținut Curtea că, în contextul acestei proceduri de
aprobare a cererilor de prelungire a contractelor de locațiune (procedură care se finalizează cu
emiterea de către Consiliul Local Iași a unei hotărâri), verificarea legalității și temeiniciei
adresei emise de către Municipiul Iași - Direcția Fond Locativ nu poate avea nicio finalitate
concretă pentru situația juridică a reclamantului în contextul în care actul final care stinge
raporturile juridice locative dintre părți, respectiv manifestarea de voință a consiliului local ar
rămâne în ființă, nefăcând obiectul judecății conform învestirii.
Totodată, Curtea a mai reținut că bunul imobil în cauză face parte din domeniul privat al
Municipiului Iași, în speță nefiind incidente nici prevederile art. 2 lit. c) ind. 1 din Legea nr.
554/2004 care se referă exclusiv la punerea în valoare a bunurilor proprietate publică.

Curtea de Apel Iaşi, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 792/05.10.2020

Prin sentința civilă nr. 594/2020, Tribunalul Iași a respins ca inadmisibilă cererea
formulată de reclamantul AA privind anularea adresei nr. X, emisă de Municipiul Iași – Direcția
Fond Locativ.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul. În motivarea căii de atac acesta
a arătat că raportat la motivarea primei instanțe conform căreia posibilitatea de a dispune sau nu
prelungirea unui contract de închiriere a unei locuințe aflate în fondul locativ privat al
Municipiului nu poate constitui un act care să poată fi supus cenzurii instanței de contencios
administrativ, trebuie menționat faptul că el în calitate de chiriaș și-a îndeplinit toate obligațiile,
iar Municipiul Iași i-a încălcat dreptul de preferință la închiriere. În drept, au fost invocate
prevederile art. 1828 și 1835 Cod civil.
Intimatul Municipiul Iași a depus întâmpinare la data de 18 septembrie 2020 prin care a
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În fața instanței de recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Analizând recursul prin prisma motivului de nelegalitate invocat și care se poate subsuma
prevederilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Curtea a reținut caracterul său nefondat.
În esență, pe calea demersului judiciar, reclamantul recurent a învestit instanța de
contencios administrativ cu o cerere în anularea adresei nr. X, apreciind că este îndreptățit la
prelungirea contractului de locațiune perfectat cu Municipiul Iași, cu privire la imobilul
apartamentul nr. 3.
Adresa nr. X nu este un act administrativ tipic sau asimilat, ci o simplă înștiințare a
reclamantului recurent cu privire la rezultatul deliberării comisiei sociale constituite în baza
Legii nr. 114/1996 cu privire la solicitarea sa de prelungire a contractului de locațiune. I se aduce
la cunoștință reclamantului recurent că în cadrul acestei comisii solicitarea sa de prelungire a
contractului de închiriere nu a fost aprobată iar, față de această soluție imobilul se impune a fi
evacuat.
Ulterior ședinței comisiei sociale constituite în baza Legii nr. 114/1996, la data de 29
august 2019, a fost emisă Hotărârea Consiliului Local Iași privind aprobarea solicitărilor
locative, aceasta fiind manifestarea de voință finală a autorității publice competente și prin care
cererea reclamantului recurent a fost respinsă.
Față de conținutul concret al adresei contestate, Curtea a reținut că în mod corect prima
instanță a apreciat că această acțiune este inadmisibilă, având ca obiect un act care nu poate fi

260
calificat drept administrativ în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, fiind o simplă adresă de
informare a deliberării unui organ colegial, deliberare care a fundamentat apoi luarea deciziei
finale.
Noţiunea de contencios administrativ, așa cum este definită de Legea contenciosului
administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f), reprezintă activitatea de soluţionare de către instanţele de
contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate
publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act
administrativ, fie în forma sa tipică definită de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fie în forma
sa asimilată definită de art. 2 lit. h și i din același act normativ.
Având în vedere aceste limite, instanța a reținut că o adresă precum cea care face obiectul
litigiului nu se încadrează în noțiunile anterior indicate, întrucât nu naște, modifică sau stinge
raporturi juridice, ci pur și simplu aduce la cunoștința părții conținutul manifestării de voință a
organului deliberativ competent să emită un aviz în procedura locativă. Manifestarea de voință
finală a autorității publice referitor la solicitarea reclamantului de prelungire a contractului de
locațiune este conținută în Hotărârea Consiliului Local nr. 312/29 august 2019, hotărâre care are
la bază avizul emis de comisia specială locativă în 18 iulie 2019.
În subsidiar, a reținut Curtea că, în contextul acestei proceduri de aprobare a cererilor de
prelungire a contractelor de locațiune (procedură care se finalizează cu emiterea de către
Consiliul Local Iași a unei hotărâri), verificarea legalității și temeiniciei adresei emise de
Municipiul Iași - Direcția Fond Locativ nu poate avea nicio finalitate concretă pentru situația
juridică a reclamantului în contextul în care actul final care stinge raporturile juridice locative
dintre părți, respectiv manifestarea de voință a Consiliului Local ar rămâne în ființă, nefăcând
obiectul judecății conform învestirii.
Totodată, Curtea a mai reținut că bunul imobil în cauză face parte din domeniul privat al
Municipiului Iași, în speță nefiind incidente nici prevederile art. 2 lit. c) ind. 1 din Legea nr.
554/2004 care se referă exclusiv la punerea în valoare a bunurilor proprietate publică.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, Curtea a respins recursul ca nefondat.

8. Delimitare unități administrativ-teritoriale. Atribuțiile instanțelor judecătorești în

procedura de delimitare. Etapele delimitării unităților administrativ-teritoriale. Organizarea
administrativă în orașe și comune suburbane. Lipsa unei documentații privind delimitarea
administrativă a orașului de comuna suburbană. Consecințe. Folosirea evidențelor sistemului
integrat de cadastru și publicitate imobiliară. Relevanța documentațiilor urbanistice

Cuprins pe materii: Drept administrativ.

Indice alfabetic: Autorități publice locale: stabilire linie de hotar, aplicare în timp a legii
Temei de drept: Legea nr. 2/1968 art. 4, art. 6, Legea nr. 7/1996 art. 10, art. 11,
Legea nr. 84/2004, Ordinul nr. MAP nr. 534/2001

În această procedură de identificare (stabilire) instanța de judecată nu se substituie

Parlamentului, ci verifică operațiunea tehnică de identificare a hotarelor unităților
administrativ-teritoriale efectuată de către comisia de delimitare și contestațiile formulate de
unitățile administrativ-teritoriale, pronunțând o hotărâre ale cărei efecte nu sunt constitutive de
drepturi, ci declarative, în sensul că se pronunță asupra întregii documentații cadastrale,
analizând toate datele puse la dispoziție de părți și de către oficiul de cadastru și publicitate
imobiliară, identificând (stabilind) hotarele unităților administrativ-teritoriale în conformitate
cu legile în vigoare și cu prescripțiile tehnice incidente.
Pentru realizarea operațiunilor de delimitare administrativă, prealabil parcurgerii în
teren a traseului hotarului teritoriului unității administrative de către membrii comisiei de
delimitare, pct. 4.2.3 din Normele tehnice, aceștia au obligația să studieze „întreaga
documentație existentă referitoare la ultima delimitare cadastrală”. Această operațiune

261
prealabilă prevăzută de pct. 4.2.3 din Normele tehnice reprezintă o etapă documentară, scopul
fiind cel al identificării/stabilirii liniei de hotar pe baza documentelor cadastrale existente.
Împrejurarea că la nivelul anului 1975, dar și 1989, lucrările de cadastru evidențiază
doar intravilanul Orașului T. nu conduce la concluzia că acesta reprezintă și limita unității
administrativ-teritoriale a orașului, cum nu rezultă nici că fosta Comună suburbană T. a
înglobat toate terenurile agricole situate pe raza teritorială a comunei și orașului. O astfel de
concluzie vine în contradicție cu modul în care a fost realizată reorganizarea administrativă în
baza Legii nr. 2/1968, care recunoștea orașului T. rolul de localitate principală, de centru
administrativ, economic și socio-cultural, în timp ce comuna suburbană aparținea de oraș și
îngloba localitățile rurale aflate în apropierea orașului, fără a depăși administrativ limitele
vetrelor satelor componente și terenurile agricole aparținând de acestea.
Câtă vreme nu există o documentație cadastrală finalizată întocmită cu scopul realizării
unei delimitări administrative, limitele administrative ce trebuie avute în vedere, aplicând prin
analogie prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 7/1996, sunt cele din sistemul integrat de
cadastru și carte funciară, folosite de oficiile teritoriale în activitatea de recepție a
documentațiilor cadastrale și de înscriere în cartea funciară. Din această perspectivă, capătă
relevanță documentațiile de urbanism, întrucât acestea cuprind lucrări cadastrale și
reprezentări grafice ale liniei de hotar dintre cele două unități administrativ-teritoriale pârâte,
documente care au fost supuse avizării oficiului de cadastru inclusiv pentru verificarea
respectării limitelor administrative. Delimitarea administrativă reprezentată în documentațiile
planurilor de urbanism general a fost acceptată de reprezentanții ambelor unități administrativ-
teritoriale, prin semnarea hărților întocmite în acest sens. Această acceptare reprezintă o
recunoaștere reciprocă a limitelor administrative, astfel cum erau configurate în evidențele
oficiului de cadastru în perioada 1990 – 2014, fiind opozabilă în egală măsură ambelor pârâte,
astfel că, deși nu îmbracă formele legale impuse de Legea nr. 7/1996 și Ordinul nr. 534/2001,
poate fi valorificată în cauză, constituind punctul de pornire pentru identificarea liniei de hotar
dintre cele două unități administrativ-teritoriale.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 501/02.07.2020

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului I. la data de 24.06.2014, reclamantul

Prefectul Județului I. a chemat în judecată pârâtele unitatea administrativ-teritorială T., județul I.,
și unitatea administrativ-teritorială I., județul I., solicitând identificarea și stabilirea hotarului
dintre cele două unităti administrativ-teritoriale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din
Legea nr. 7/1996, hotarele unitătilor administrativ-teritoriale sunt delimitate și marcate de către
comisia de delimitare stabilită în acest scop prin ordin al prefectului.
În cazul în care limitele unitătilor administrativ-teritoriale sunt contestate, apărând
divergențe în procesul de delimitare territorial a două sau mai multe unități administrativ-
teritoriale, prefectul mediază conflictul.
În data de 28.05.2014 membrii comisiei au fost convocați pentru conciliere, având în
vedere că procesul-verbal de delimitare nr. aaa/1.10.2010 nu a fost semnat de primarul orașului
T.
Reprezentanții UAT T. au recunoscut procesul-verbal de delimitare, fiind de acord cu
delimitarea conform anexei grafice la procesul-verbal, însă primarul Comunei I. a contestat
semnătura secretarului comunei I. și a sesizat lipsa semnăturii primarului orașului T., fiind
încheiat procesul-verbal nr. x prin care reprezentanții unităților administrativ-teritoriale au
solicitat soluționarea litigiului în instanța de judecată.
Pârâta unitatea administrativ-teritorială T a depus întâmpinare prin care a solicitat ca linia
de hotar ce se va stabili să fie în concordanță cu PUG aprobat și recunoscut în anul 2001 de către
Comuna I., limita teritoriului orașului fiind evidențiată de această documentație de urbanism
avizată prin adresa nr. yyy/17.05.2001 a OCAOTA I. și aprobată prin HCL nr. zz/28.09.2001.

262
 Pârâta unitatea administrativ-teritorială I a depus întâmpinare și cerere reconvențională
prin care a solicitat să se stabilească hotarul dintre cele două unități administrativ-teritoriale cu
respectarea limitelor prevăzute prin Legea nr. 2/1968 și HCM 1112/1968 modificat prin HCM
2747/1968, limite concretizate prin lucrarea cadastrală din 1987, aflată în evidența oficială a
OCPI I., obligarea OCPI I. să corecteze hărțile și planurile cadastrale întocmite ulterior anului
1987.
A arătat în esență că limitele legale ale orașului T. sunt cele stabilite prin Legea nr.
2/1968, or conturul teritoriului acestuia evidențiat în hărți și planuri topografice întocmite în
temeiul Legii nr. 2/1968 este total diferit de conturul aceleași teritoriu consemnat în anexele
grafice ale procesului-verbal nr. aaa/2010, nefiind făcută dovada modificării prin lege a limitelor
administrative ale orașului.
Procesul-verbal de delimitare nr. aaa/2010 nu poate produce efecte juridice, fiind
întocmit cu încălcarea procedurii legale de realizare a operațiunilor administrative conform
Normelor tehnice aprobate prin Ordinul MAI nr. 534/2001.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. II din Legea nr. 133/2012, Ordinul MAP nr.
534/2001, Legea nr. 308/2006, Legea nr. 215/2001.
Prin sentința nr. 1109/18.09.2015 a Tribunalului Iași a fost admisă acțiunea formulată de
reclamantul Prefectul Județului I. și s-a stabilit hotarul dintre unitatea administrativ-teritorială T.,
județul I, și unitatea administrativ-teritorială I., județul I, conform traseului hotarului prezentat în
anexa grafică din data de 1.10.2010 la procesul-verbal de identificare și recunoaștere a hotarului
nr. aaa/1.10.2010, limita pornind din punctul de trei hotare dintre UAT Oraș T., UAT I. și UAT
B., continuă până la punctul de 3 hotare dintre UAT Oraș T., UAT I. și UAT S., județul I.,
respectiv linia roșie.
Prin decizia nr. 291/08.03.2016 a Curții de Apel Iași a fost admis recursul și a fost casată
sentința Tribunalului I., reținându-se că, raportat la prevederile art. 11 alin. (5) din Legea nr.
7/1996, procesul-verbal de delimitare nr. aaa/01.10.2010, care nu este semnat de toți membrii
comisiei de delimitare, nu poate fi considerat determinant în soluționarea litigiului iar ținând cont
de faptul că limitele celor două unități administrativ-teritoriale sunt contestate, existând
divergențe referitoare la linia de hotar care le separă, un rol hotărâtor în identificarea corectă a
acesteia îi revine instanței de judecată, impunând administrarea probei cu expertiza judiciară și
analizarea documentațiilor cadastrale și a celorlalte înscrisuri pe care părțile le dețin.
În rejudecare, în primă instanță, prin sentința nr. 1353/03.10.2018 a Tribunalului Iași, a
fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Prefectul jud. I., în contradictoriu cu pârâtele
unitatea administrativ-teritorială T., județul I, și unitatea administrativ-teritorială I, județul I.
A fost stabilit hotarul dintre unitatea administrativ-teritorială T, județul I, și unitatea
administrativ-teritorială I, județul I, conform traseului hotarului stabilit între punctele 1-487 în
planul de situație 9 a, anexa la raportul de expertiză întocmit de expertul B, reținând că în cauza
s-a efectuat o expertiză topografică de către expertul C, în urma căreia expertul a stabilit linia de
hotar dintre unitatea administrativ-teritorială T, județul I, și unitatea administrativ-teritorială I,
județul I, pe baza: documentelor identificate la OCPI I. cu luarea în considerare a lucrărilor de
delimitare a comunei T. din anul 1975-1987; documentelor la care face referire OCPI I. prin
adresa nr 31673/856/18.11.2016; a graniței stabilite între comuna I și comuna B prin sentința nr.
215/CA/2015, pronunțată de Tribunalul I.
Prin decizia nr. 714/23.04.2019 a Curții de Apel Iași a fost admis recursul formulat de
unitatea administrativ-teritorială T împotriva sentinței nr. 1353/03.10.2018 a Tribunalului I, care
a fost casată în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea principală a Prefectului
Județului I, reținând cauza spre rejudecare.
S-a reținut în considerente faptul că soluția primei instanțe a fost pronunțată exclusiv pe
baza raportului de expertiză, fără a justifica legal de ce a fost luată în considerare la stabilirea
liniei de hotar propunerea formulată de expert și nici nu a lămurit care sunt divergențele dintre
părți și modul în care au fost ele tranșate, prin raportare la situația de fapt și dispozițiile de drept
material aplicabile.

263
 Analizând ansamblul probatoriului administrat în cauză și dispozițiile legale aplicabile,
Curtea a reținut următoarele:
Cu privire la obiectul acțiunii în contencios administrativ, trebuie subliniat de la început
că acesta îl constituie stabilirea (identificarea) liniei de hotar ce desparte cele două unități
administrativ-teritoriale pârâte, pornind de la împrejurarea că procesul-verbal nr. aaa/01.10.2010,
întocmit de comisia de delimitare constituită în baza Legii nr. 7/1996 și a Ordinului nr.
534/2001, nu îndeplinește cerințele legale formale pentru ca limitele administrative evidențiate în
cuprinsul anexei grafice a acestuia să devină oficiale și să fie introduse în sistemul integrat de
cadastru și carte funciară, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, acest document nefiind
semnat de către reprezentantul orașului T., acest aspect fiind tranșat cu putere de lucru judecat
prin decizia nr. 291/08.03.2016 a Curții de Apel I.
Astfel, se reține că diferendul privind limita teritorială dintre cele două unități
administrativ-teritoriale a pornit de la aspecte formale și nu a putut fi soluționat pe cale amiabilă,
procedura de mediere inițiată de către prefect finalizându-se prin procesul-verbal nr.
yyy/28.05.2014, în care s-au consemnat obiecțiunile formulate exclusiv de către reprezentantul
Comunei I., care a subliniat neregularitățile procesului-verbal de delimitare nr. aaa/2010 (lipsa
semnăturii primarului Orașului T., nesemnarea anexei grafice de către primarul Comunei I. și
contestarea semnăturii secretarului Comunei I.), fără a-și exprima un punct de vedere sau vreo
propunere cu privire la traseul liniei de hotar.
În aceste condiții, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (6) din Legea nr. 7/1996,
diferendul dintre cele două unități administrativ-teritoriale cu privire la linia de hotar nu poate fi
soluționat decât pe cale judiciară. Astfel, legiuitorul, referindu-se la procedura de identificare a
limitelor unităților administrativ-teritoriale (art. 11 alin. (2) lit. b) și alin. (6) din Legea nr.
7/1996), a prevăzut calea judiciară ca ultimă posibilitate de soluționare a contestaților unităților
administrativ-teritoriale privind limitele administrative.
În această procedură de identificare (stabilire), așa cum s-a subliniat și în decizia de
casare, instanța de judecată nu se substituie Parlamentului, ci verifică operațiunea tehnică de
identificare a hotarelor unităților administrativ-teritoriale efectuată de către comisia de delimitare
și contestațiile formulate de unitățile administrativ-teritoriale, pronunțând o hotărâre ale cărei
efecte nu sunt constitutive de drepturi, ci declarative, în sensul că se pronunță asupra întregii
documentații cadastrale, analizând toate datele puse la dispoziție de părți și de către oficiul de
cadastru și publicitate imobiliară, identificând (stabilind) hotarele unităților administrativ-
teritoriale în conformitate cu legile în vigoare și cu prescripțiile tehnice incidente.
Identificarea, delimitarea și marcarea hotarelor unităților administrativ-teritoriale a fost
prevăzută de către legiuitor ca o etapă în cadrul unui amplu proces de înregistrare sistematică și
de realizare a lucrărilor de cadastru, demarat în baza Legii nr. 7/1996 a cadastrului și publicității
imobiliare, art. 10 alin. (1) lit. a) din acest act normativ (în forma în vigoare la data încheierii
procesului-verbal nr. aaa/01.10.2010, când a fost inițiată această etapă în privința celor două
unități administrativ-teritoriale pârâte).
Procesul-verbal de delimitare nr. aaa/2010, așa cum s-a arătat mai sus, nu îndeplinea
cerințele legale formale pentru a produce efectele unei recunoașteri a limitelor de hotar, astfel că
în cazul procedurii de delimitare administrative a celor două unități administrativ-teritoriale
pârâte au devenit incidente dispozițiile art. II din Legea nr. 133/2012, Prefectul Județului I,
acționând după primirea documentației comisiei de delimitare de la OCPI I., a convocat părțile la
mediere, după care, în lipsa unui consens, a sesizat instanța de contencios administrativ la data
de 24.06.2014.
După sesizarea instanței de contencios administrativ de către Prefectul Județului I.,
unitățile administrativ-teritoriale pârâte și-au exprimat punctele de vedere cu privire la traseul
liniei de hotar. Astfel, Unitatea Administrativ Teritorială T. a acceptat limitele administrative
configurate în anexa grafică a procesului-verbal de delimitare nr. aaa/2010. În schimb, Comuna
I., prin întâmpinarea formulată, a solicitat stabilirea hotarului dintre Orașul T. și Comuna I. cu
respectarea limitelor stabilite prin Legea nr. 2/1968 și HCM nr. 1112/1968 modificat prin HCM

264
nr. 2747/1968, limite administrativ-teritoriale concretizate prin lucrarea cadastrală din 1987,
aflată în evidența oficială a OCPI I.
În ceea ce privește reprezentarea grafică anexă la procesul-verbal nr. aaa/2010, ce se
solicită a fi avută în vedere de către pârâtul Orașul T., așa cum rezultă din adresa nr.
x/19.03.2019, emisă de OCPI I, dar și din precizările făcute, la solicitarea instanței de recurs, de
aceeași instituție prin adresa nr. yyy/16.06.2020, procesul-verbal de delimitare nr. aaa/2010 nu a
fost înregistrat în registrul electronic al limitelor unităților administrativ-teritoriale (RELUAT),
întrucât anexa grafică era incompletă și nu corespundea evidențelor OCPI I., nefiind configurată
o enclavă administrativă ce aparținea comunei I., respectiv zona adiacentă satului D. Acesta este
și motivul pentru care a fost întocmită o nouă reprezentare grafică la data de 26.08.2011, care a
fost atașată cererii de chemare în judecată.
În aceste condiții, pentru tranșarea divergențelor dintre cele două unități administrativ-
teritoriale pârâte și în vederea identificării limitelor dintre unitățile administrativ-teritoriale, în
temeiul art. 11 alin. (6) din Legea nr. 7/1996 și art. II din Legea nr. 133/2012, instanța de
contencios administrativ trebuie să aibă în vedere prevederile Ordinului directorului general al
Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 534/2001 privind aprobarea
Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general.
Astfel, în Secțiunea a 4-a - Delimitarea cadastrală a unităților administrativ-teritoriale din
cadrul Normelor tehnice aprobate prin Ordinul nr. 534/2001, pct. 4.1.1 se prevede că
„delimitarea cadastrală a unităților administrativ-teritoriale reprezintă operațiunea de bază prin
care se identifică, se măsoară la teren și se oficializează limitele unităților administrativ-
teritoriale, conținând punctele de frângere și traseele hotarului unei unități administrativ-
teritoriale, precum și limitele intravilanelor din respectiva unitate administrativ-teritorială”.
Totodată, pct. 4.1.2. din Normele tehnice prevăd că „stabilirea liniei de hotar și a
denumirilor unităților administrativ-teritoriale se face în conformitate cu prevederile Legii nr.
2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România,
republicată, cu modificările ulterioare. Limitele intravilanelor se stabilesc conform planurilor
urbanistice generale întocmite și aprobate potrivit prevederilor legale. În cazurile în care nu s-au
aprobat planuri urbanistice generale, limitele intravilanelor vor fi cele existente la 1 ianuarie
1990, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.”
În continuarea normelor tehnice sunt detaliate operațiunile pe care trebuie să le realizeze
comisia de delimitare numită prin ordin al prefectului, așa cum rezultă din pct. 4.2.1 din Normele
tehnice.
Pentru realizarea operațiunilor de delimitare administrativă, prealabil parcurgerii în teren
a traseului hotarului teritoriului unității administrative de către membrii comisiei de delimitare,
pct. 4.2.3 din Normele tehnice aceștia au obligația să studieze „întreaga documentație existentă
referitoare la ultima delimitare cadastrală”. Această operațiune prealabilă prevăzută de pct. 4.2.3
din Normele tehnice reprezintă o etapă documentară, scopul fiind cel al identificării/stabilirii
liniei de hotar pe baza documentelor cadastrale existente.
În cauză, ca urmare a contestării procesului-verbal de delimitare nr. aaa/2010 și a
divergențelor ivite între cele două părți pârâte, Curtea a constatat că procedura de delimitare se
află în această fază prealabilă a identificării/stabilirii liniei de hotar pe baza documentelor
cadastrale existente, acestea fiind și considerentele pentru care a fost administrată proba cu
expertiza judiciară. Pentru aceleași motive nu poate fi înlăturat ca probă raportul de expertiză
judiciară întocmit în cauză de către cei trei experți desemnați de către instanța de recurs, ca
urmare a criticilor formulate de pârâta Comuna I. împotriva modului de realizare a raportului de
expertiză, deplasarea în teren și stabilirea punctelor de hotar, ce vor fi materializate, fiind
operațiuni ulterioare celei de identificare documentară a liniei de hotar.
În continuare, se arată că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 2/1968, în cadrul
Județului I., ca unități administrativ-teritoriale distincte, au fost organizate Orașul T. (prin
comasarea localităților T. și J. – anexa 0/18/1968 pct. V publicată în Buletinul Oficial din 20
decembrie 1968) și Comuna suburbană T. (acesta din urmă cu reședința în Orașul T.). Comuna
suburbană T. avea în componență 11 sate: Ba., Bo., Bu., C. M., C., D., Gă., Gi., I., P. și R.

265
 În privința statutului comunelor suburbane, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 2/1968 prevedea
că „orașele și comunele din imediata apropiere a Municipiului București, a celorlalte municipii și
a orașelor mai importante pot aparține de acestea ca unități administrativ-teritoriale distincte.
Comunele ce aparțin de municipiul București, de celelalte municipii și orașe sunt comune
suburbane”.
Astfel, comuna suburbană T. a fost constituită ca unitate administrativ-teritorială
distinctă, însă din punct de vedere administrativ aparținea de orașul T., ca „centrul de populație
mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural și edilitar-gospodăresc” – art. 4 alin.
(1) din Legea nr. 2/1968.
Delimitarea administrativ-teritorială a orașelor și comunelor trebuia autorizată, conform
art. 7 din Legea nr. 3/1968 privind asigurarea conducerii locale de stat în unitățile administrativ-
teritoriale până la alegerea consiliilor populare, de către Consiliul de Miniștri.
În acest context, în baza acestei prevederi legale, cu titlu provizoriu până la alegerea
consiliilor populare, a fost emisă Hotărârea Consiliului de Miniștri (HCM) nr. 1112/1968 pentru
Județul I., modificată prin HCM nr. 2747/1968, care prin articolul unic stabilește că „delimitarea
administrativ-teritorială a municipiilor, orașelor și comunelor, precum și organizarea unor orașe
ca municipii și a unor comune ca orașe din județul I., sunt cele prevăzute în anexa la prezenta
hotărâre”. La lit. B pct. 3 din anexă figura orașul T., comuna suburbană T. și cele 11 sate
componente, fără a cuprinde vreo referire la linia de hotar dintre orașul și comuna cu aceeași
denumire.
Ulterior, prin Legea nr. 84/2004, art. 1 alin. (3) și anexa nr. 2 și art. 5 alin. (2), a fost
reorganizată fosta comună suburbană T., redenumită I, rămânând în componența sa doar 6 sate,
respectiv: Bu., D., Gă., I., P. și R.
În ceea ce privește stabilirea liniei de hotar dintre cele două unități administrativ-
teritoriale pârâte, Curtea a constatat că la dosar, la solicitarea Tribunalului I. în primul ciclu
procesual, OCPI I. a depus documentația care a stat la baza întocmirii anexei grafice a
procesului-verbal nr. aaa/01.10.2010. Aceste documente au fost depuse de către OCPI I., și la
solicitarea instanței de recurs, în urma reținerii cauzei spre rejudecare și fac parte din dosarul de
cadastru funciar al O.C.O.T. I. întocmit în anul 1975 privind lucrările de delimitare a Comunei
T., jud. I.
Printre aceste documente se află actele de delimitare în teren întocmite în anul 1975,
emise în baza Legii nr. 12/1968 și ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 59/1974, scopul fiind
acela de identificare, stabilire și materializare în teren a liniei de hotar dintre Comuna T.
comunele vecine, dar și acela de stabilire și delimitare a perimetrelor agricole aflate în limitele
administrative ale Comunei T. și Orașului T.
Astfel, actele de delimitare privesc stabilirea liniei de hotar ce desparte Comuna T. de
comunele Cu. și H., fără să facă vreo referire la delimitarea administrativ-teritorială a comunei T
de orașul T. Mai mult, în cuprinsul formularelor reprezentând „acte de delimitare” se indică
drept reper intravilanul Orașului T. și al altor localități ce intrau în componența Comunei
suburbane T., atunci când se referă la delimitarea terenurilor agricole aparținând Consiliului
Popular Oraș T., Consiliului Popular comunal T., CAP T., IAS T., Ocolul Silvic S., Stațiunea de
Cercetare pentru Piscicultură I., Întreprinderea Piscicolă I., Avicola I., etc.
Astfel, s-a constatat că prin această documentație se face o singură delimitare
administrativă, deși, potrivit Legii nr. 2/1968, orașul și comuna suburbană reprezentau unități
administrativ-teritoriale distincte. Această situație a persistat și s-a reflectat în documentațiile
cadastrale întocmite ulterior la nivelul Comunei T., astfel că în anul 1990 fosta comuna T. și
orașul T. au fost reprezentate pe un singur plan cadastral, cu o singură numerotare cadastrală și
cu documente cadastrale comune, așa cum confirmă OCPI I. în adresa nr. x/19.03.2019.
Curtea a mai avut în vedere și faptul că obiectivul Legii nr. 12/1968 cu privire la
apărarea, conservarea și folosirea terenurilor agricole, lege în baza căreia au fost întocmite actele
de delimitare aflate în dosarul din anul 1975, așa cum rezultă din art. 11, era acela de a de
„revizui și a definitiva delimitarea vetrei satelor și a perimetrului construibil al orașelor, în
vederea concentrării localităților și a evitării risipei de terenuri agricole”, respectiv de a realiza o

266
evidențiere clară a limitelor intravilane ale localităților (vatra satului și perimetrul construibil), în
scopul protejării și conservării suprafețelor agricole.
În același sens, Curtea a reținut că OCPI I, prin adresa nr. yyy/09.10.2017, confirmă
faptul că în arhiva OCPI I. nu există dosar de delimitare teritorial-administrativă între Orașul T.
și Comuna T., întocmit conform Legii nr. 2/1968, ci doar un dosar întocmit în anul 1975 în
conformitate cu Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar, prin care se stabilesc posesorii de
terenuri din cadrul orașului și comunei T.
Chiar adresa nr. zz/18.11.2016, la care face trimitere prima instanță în considerentele
sentinței casate, vine în sprijinul concluziei că înainte de anul 1990 (1968-1990) exista
documentație de delimitare administrativă doar între fosta comuna T. și comunele vecine,
documentație întocmită în anul 1975. Aceste aspecte de fapt sunt subliniate de reprezentantul
OCPI I., în fața Tribunalului I. în ședința camerei de consiliu din data de 06.09.2017, care a
afirmat că nu există nicio delimitare a Orașului T.
Prin urmare, reprezentarea grafică făcută de experții judiciari în cadrul expertizei
efectuate în urma reținerii cauzei spre rejudecare, pe baza dosarului de delimitare, reflectă
limitele administrative ale fostei comune T. prin raportare la comunele învecinate, și evidențiază
doar perimetrul intravilanului Orașului T. În același timp, reprezentarea grafică din planșa 2A a
aceluiași raport de expertiză, evidențiază vatra satelor și perimetrul construibil al Orașului T.
(zona intravilană a Orașului T.) la nivelul anului 1975.
Celelalte suprafețe de teren reprezentate în limitele administrative ale fostei comune
suburbane T constituie terenurile agricole aparținând Consiliului Popular Oraș T, Consiliului
Popular comunal T, CAP T, IAS T, Ocolului Silvic S, Stațiunii de Cercetare pentru Piscicultură
I, Întreprinderii Piscicole I, Avicola I, etc., toate făcând parte din zona extravilană (agricolă)
comună aparținând orașului T și celor 11 sate ce intrau în compunerea comunei suburbane T.
Prin urmare, nu se poate reține că în perioada 1968 – 1990 a existat o delimitare
administrativă a teritoriului orașului T (ca unitate administrativ-teritorială distinctă) de teritoriul
administrativ al comunei suburbane T, linia de hotar reprezentată grafic de expertul judiciar C.
reprezentând, de fapt, perimetrul intravilanului orașului T.
Pe de altă parte, împrejurarea că la nivelul anului 1975, dar și 1989, lucrările de cadastru
evidențiază doar intravilanul orașului T. nu conduce la concluzia că acesta reprezintă și limita
unității administrativ-teritorială a orașului, cum nu rezultă nici că fosta Comună suburbană T. a
înglobat toate terenurile agricole situate pe raza teritorială a comunei și orașului, așa cum pare să
sugereze pârâta I. O astfel de concluzie vine în contradicție cu modul în care a fost realizată
reorganizarea administrativă în baza Legii nr. 2/1968, care recunoștea orașului T rolul de
localitate principală, de centru administrativ, economic și socio-cultural, în timp ce comuna
suburbană aparținea de oraș și îngloba localitățile rurale aflate în apropierea orașului, fără a
depăși administrativ limitele vetrelor satelor componente și terenurile agricole aparținând de
acestea.
În ceea ce privește documentația întocmită în perioada 1987-1989, se evidențiază de către
experții judiciari faptul că documentația cadastrală în discuție a fost întocmită pentru
organizarea, introducerea și întreținerea lucrărilor de cadastru funciar, nefiind realizată în scopul
delimitării administrative între orașul T și comuna I. Acest aspect rezultă din mențiunile exprese
cuprinse în procesul-verbal întocmit la data de 30 septembrie 1989 anexat în copie suplimentului
la raportul de expertiză, același înscris fiind comunicat în copie de către OCPI I.
Instanța de recurs a subliniat că această lucrare privind planul cadastral al comunei și
orașului T, întocmit în anul 1987 conține și teritoriul administrativ al orașului T ca intravilan în
interiorul comunei T, dar nu include și teritoriile apartenente conform dosarului din anul 1975
(pe baza Legii nr. 59/1974), așa cum precizează în mod expres OCPI I prin adresa nr.
yyy/09.10.2017.
Conform verificărilor experților judiciari, intravilanul orașului T. la nivelul anului 1987 –
1989 a suferit modificări față de configurația acestuia din anul 1975, în sensul extinderii, așa
cum rezultă din planșa nr. 5 anexă la raportul de expertiză. Or, extinderea intravilanului
localității (a perimetrului construibil) putea avea loc în limitele administrative ale orașului, ceea

267
ce înseamnă că aceste limite administrative nu puteau să coincidă cu perimetrul intravilanului din
1975, astfel cum susține pârâta comuna I., ci includeau și terenurile agricole situate în jurul
orașului.
Prin urmare, documentația realizată în perioada 1987 – 1989 de către OCOTA I. privind
cadastrul funciar al comunei T, jud. I, nefiind făcută cu scopul delimitării administrative dintre
orașul T și comuna T nu poate constitui punctul de pornire pentru stabilirea liniei de hotar, așa
cum solicită pârâta comuna I, neconstituind ultima delimitare cadastrală, în sensul pct. 4.2.3 și
pct. 4.2.7 din Ordinul nr. 534/2001.
Din acest motiv lucrarea realizată de către expertul judiciar C. nu putea fi luată în
considerare la stabilirea liniei de hotar, întrucât delimitarea configurată pleacă de la premisa
greșită, potrivit căreia dosarul de cadastru funciar realizat în perioada 1987 – 1989 constituie
ultima delimitare cadastrală dintre unitățile administrativ-teritoriale pârâte.
Cu privire la identificarea în teren a unor borne de delimitare administrativă, instanța
observă că în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de experții judiciari desemnați de
instanța de recurs s-a lămurit această chestiune, în sensul că aceste borne fac parte din inventarul
de coordonate aferent documentației de delimitare a intravilanului orașului T. din anul 1999,
susținerile experților bazându-se pe descrierea bornelor așa cum rezultă din înscrisurile furnizate
de către OCPI I. Prin urmare, sunt nefondate susținerile pârâtei Comuna I. referitoare la existența
unor borne de delimitare administrativă a Orașului T., datând din perioada 1987-1989.
Mai mult, așa cum arată și experții în raportul de expertiză, lucrările de cadastru din anul
1999 nu au fost recepționate și nu pot fi avute în vedere ca reper pentru stabilirea liniei de hotar
dintre cele două unități administrativ-teritoriale pârâte. Aceste susțineri ale experților judiciari
sunt confirmate și de OCPI I. prin adresa nr. zzz/02.09.2019 la pct. 2, care arată că în anul 1998-
1999 au fost întocmite 46 de dosare de delimitare a comunei T., pentru care nu a fost identificat
procesul-verbal de recepție, iar documentațiile nu sunt însușite prin semnătură de către
reprezentanții unităților administrativ-teritoriale.
Cu toate acestea, Curtea a reținut că în lipsa unei schițe privind delimitarea administrativ
-teritorială a Orașului T. de Comuna suburbană T., identificarea liniei de hotar este posibilă prin
raportare la hărțile și planurile topografice existente la oficiul de cadastru și publicitate
imobiliară, așa cum prevede art. 4.2.7 din Ordinul nr. 534/2001.
Astfel, câtă vreme nu există o documentație cadastrală finalizată întocmită cu scopul
realizării unei delimitări administrative între Orașul T. și fosta comună T. (pentru perioada 1968
- 2004) și nici cu reorganizata comună I. (pentru perioada ulterioară anului 2004), limitele
administrative ce trebuie avute în vedere, aplicând prin analogie prevederile art. 11 alin. (7) din
Legea nr. 7/1996, sunt cele din sistemul integrat de cadastru și carte funciară, folosite de oficiile
teritoriale în activitatea de recepție a documentațiilor cadastrale și de înscriere în cartea funciară.
Din această perspectivă, capătă relevanță documentațiile de urbanism depuse de către
pârâtul oraș T și solicitate de către instanța de recurs de la OCPI I., întrucât acestea cuprind
lucrări cadastrale și reprezentări grafice ale liniei de hotar dintre cele două unități administrativ-
teritoriale pârâte, documente care au fost supuse avizării oficiului de cadastru inclusiv pentru
verificarea respectării limitelor administrative.
În aceste sens, au fost înaintate de către OCPI I., documentațiile depuse de ambele pârâte
pentru obținerea avizului de principiu al OCAOTA pentru planurile de urbanism general ale
localităților, documentații care cuprind inclusiv reprezentarea grafică a limitelor administrative
ale celor două unități administrativ-teritoriale și avizele de principiu emise de OCAOTA cu
privire la respectarea acestor limite administrative, prin raportare la propriile evidențe.
Curtea a avut în vedere și reprezentarea grafică a delimitării administrative a celor două
unități administrativ-teritoriale din data de 26.08.2011, reprezentare ce cuprinde enclava
aparținând comunei I din partea de vest a orașului T, respectiv satul D, care intră în componența
comunei I în urma reorganizării comunei T.
Această reprezentare grafică redă conturul întregului oraș T și cuprinde atât intravilanul
acestei unități administrativ-teritoriale, cât și terenurile agricole aparținătoare, terenuri care
anterior anului 1990 figurau delimitate în cadrul fostelor organizații socialiste. De asemenea,

268
delimitarea administrativă reprezentată în documentațiile planurilor de urbanism general a fost
acceptată de reprezentanții ambelor unități administrativ-teritoriale, prin semnarea hărților
întocmite în acest sens. Această acceptare reprezintă o recunoaștere reciprocă a limitelor
administrative, astfel cum erau configurate în evidențele oficiului de cadastru în perioada 1990 –
2014, fiind opozabilă în egală măsură ambelor pârâte, astfel că, deși nu îmbracă formele legale
impuse de Legea nr. 7/1996 și Ordinul nr. 534/2001, poate fi valorificată în prezenta cauză,
constituind punctul de pornire pentru identificarea linei de hotar dintre cele două unități
administrativ-teritoriale.
În fine, această reprezentare grafică își găsește corespondentul în hotarul delimitat cu
albastru în Planșa nr. 7 - Planul de încadrare în zonă, anexă la raportul de expertiză judiciar
întocmit de cei trei experți judiciari desemnați de instanța de recurs, limita configurată fiind
stabilită potrivit evidențelor cadastrale ale OCPI I. și folosită la avizarea documentațiilor
cadastrale, așa cum rezultă din precizările făcute de către OCPI prin adresa nr. x/19.06.2020, la
solicitarea instanței de recurs.
Pe de altă parte, având în vedere că, așa cum s-a reținut și mai sus, scopul acțiunii este
acela de a verifica și identifica o delimitare administrativă preexistentă, Curtea a stabilit linia de
hotar dintre cele două unități administrativ-teritoriale pârâte pe traseul conturat cu albastru,
prezentat în Planșa nr. 7 - Planul de încadrare în zonă, anexă a raportului de expertiză judiciară
întocmit de experții judiciari.
Orice modificare intervenită cu privire la această linie de hotar după finalizarea
procedurii administrative de mediere și după sesizarea instanței, chiar și printr-o hotărâre
judecătorească având același obiect, pronunțată și rămasă definitivă pe parcursul judecății,
constituie un element de fapt nou a cărui verificare excede limitelor învestirii, presupunând o
actualizare a traseului liniei de hotar, în sensul dispozițiilor art. 11 alin. (10) din Legea nr.
7/1996, republicată.
De asemenea, Curtea a punctat că obiectul litigiului este limitat la stabilirea liniei de
hotar doar dintre cele două unități administrativ-teritoriale pârâte, prin raportare la vechea
delimitare administrativă dintre orașul T și fosta comună T, fără a afecta alte delimitări
administrative dintre comuna I și alte unități administrativ-teritoriale vecine.

9. Tutelă administrativă. Termen de decădere. Acţiune a prefectului împotriva

hotărârii consiliului local de aprobare a modificării regimului de înălţime a construcţiilor
aprobat prin PUG
Cuprins pe materii: Contencios administrativ
Indice alfabetic: Tutelă administrativă. Termen de decădere. Acţiune împotriva hotărârii
consiliului local de aprobare a modificării regimului de înălţime a construcţiilor
aprobat prin PUG
Temei de drept: art. 3 alin. I teza a II-a din Legea nr. 554/2004; art. 11 alin. (1) și (3) din
Legea nr. 554/2004

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prefectul are obligaţia de a
exercita dreptul de tutelă în termen de 6 luni de la data la care a cunoscut despre existenţa
actului considerat nelegal.
Împrejurarea invocată cum că ar fi incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr.
350/2001 privind termenul de prescripţie de 5 ani pentru atacarea în contencios administrativ a
hotărârilor de aprobare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului ori de urbanism nu poate
fi reţinută, întrucât, pe de o parte, există o distincţie de plano între prescripţia dreptului la
acţiune şi decăderea din drept, iar pe de altă parte, ne aflăm în situaţia particulară a exercitării
dreptului de tutelă administrativă, iar nu a unei acţiuni în contencios administrativ având ca
temei art. 8 din Legea nr. 554/2004.

269
 Termenul de decădere privind exercitarea dreptului de tutelă administrativă al
prefectului nu diferă după cum actul administrativ este individual sau cu caracter normativ,
deoarece, indiferent de natura actului, potrivit art. 3 alin. I teza a II-a coroborat cu art. 11 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004, acţiunea prefectului în contencios administrativ se formulează în
termen de 6 luni de la data la care s-a luat cunoştinţă de act, prevederile art. 11 alin. (4) din
acelaşi act normativ nefiind incidente.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 199/09.03.2020
Prin decizia nr. 199/09.03.2020 a Curţii de Apel Iaşi, a fost respins ca nefondat recursul
formulat de Prefectul Județului I. împotriva sentinței civile nr. 1359/2019, pronunțate de
Tribunalul Iași, sentinţă prin care a fost a admisă excepţia tardivităţii şi a fost respinsă ca tardiv
introdusă acţiunea Prefectului Judeţului I. împotriva Hotărârii Consiliului Local al Comunei VL
nr. 39/28.03.2017 prin care se aprobă modificarea regimului de înălţime la construcţiile ce se vor
realiza pe raza Comunei VL, stabilit prin PUG.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că acţiunea cu care Prefectul
Judeţului I. a învestit Tribunalul Iaşi a avut ca temei de drept expres arătat art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004, respectiv exercitarea dreptului de tutelă administrativă.
Dispozițiile art. 123 alin. (5) din Constituție, art. 19 alin. (1) lit. a) şi e din Legea nr.
340/2004 privind prefectul și instituția prefectului și art. 3 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004 conferă prefectului dreptul de a ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, actele emise de autoritățile publice locale, dacă le consideră nelegale.
Potrivit literaturii de specialitate, contenciosul obiectiv reprezintă acea formă
judecătorească de control al legalității actelor administrative de autoritate, emise sau adoptate de
autoritățile administrației publice locale, declanșată de acțiunea în anulare exercitată de prefect,
în scopul asigurării respectării dreptului obiectiv. În acțiunile în contencios obiectiv, capacitatea
și calitatea procesuală a prefectului își au fundamentul în normele dreptului administrativ. În
privința sferei de cuprindere a controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect, sunt
edificatoare considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 1.353/10.12.2008: dreptul de tutelă
administrativă al prefectului se referă la controlul asupra actelor administrative ale autorităților
publice locale, întrucât acestea sunt emise în regim de putere publică, iar prefectul este, așa cum
prevede art. 1 alin. (3) din Legea nr. 340/2004, „garantul respectării legii și a ordinii publice la
nivel local”; recunoașterea posibilității prefectului de a ataca în instanță alte acte decât cele
administrative ar conduce la încălcarea de către acesta a principiului constituțional al autonomiei
locale.
Prin decizia nr. 11 din 11.05.2015, pronunțată în dosarul nr. 447/1/2015, Înalta Curte de
Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a interpretat dispoziţiile
normative anterior individualizate în sensul că dreptul de tutelă al prefectului se referă la actele
administrative emise de autorităţile administrației publice locale, aşa cum sunt definite de art. 2
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât această categorie de acte sunt emise „în regim de
putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public”, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 554/2004, prin realizarea competenței administrative ce revine autorității publice
plasate, în cadrul raportului juridic de drept administrativ, pe o poziție exorbitantă în raport cu
particularii.
În speţă, exercitarea dreptului de tutelă s-a realizat cu privire la Hotărârea Consiliului
Local al comunei VL nr. 39/28.03.2017, hotărâre comunicată Prefectului jud. I. la data de
04.04.2017, cum corect a reţinut judecătorul fondului, acest aspect nefiind contestat de recurent.
Ca atare, corect s-a statuat ca fiind incidente dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr.
554/2004, respectiv obligaţia prefectului de exercita dreptul de tutelă în termen de 6 luni de la
data la care a cunoscut despre existenţa actului considerat nelegal.
Cât timp hotărârea atacată a fost comunicată la 04.04.2017, nu se poate aprecia că despre
existenţa şi nelegalitatea ei s-a luat cunoştinţă abia odată cu sesizarea Inspectoratului de Stat în

270
Construcţii. Revenea Instituţiei Prefectului jud. I. obligaţia de a verifica legalitatea acestei
hotărâri la data comunicării sale, respectiv în aprilie 2017.
Împrejurarea invocată cum că ar fi incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr.
350/2001 privind termenul de prescripţie de 5 ani pentru atacarea în contencios administrativ a
hotărârilor de aprobare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului ori de urbanism nu poate fi
reţinută de către instanţa de recurs, întrucât, pe de o parte, există o distincţie de plano între
prescripţia dreptului la acţiune şi decăderea din drept, iar pe de altă parte, ne aflăm în situaţia
particulară a exercitării dreptului de tutelă administrativă, iar nu a unei acţiuni în contencios
administrativ având ca temei art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Nu în ultimul rând, Curtea achiesează la considerentele instanţei de fond potrivit cărora
termenul de decădere privind exercitarea dreptului de tutelă administrativă al prefectului nu
diferă după cum actul administrativ este individual sau cu caracter normativ, deoarece, indiferent
de natura actului, potrivit art. 3 alin I teza II coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004,
acţiunea prefectului în contencios administrativ se formulează în termen de 6 luni de la data la
care s-a luat cunoştinţă de act, prevederile art. 11 alin. (4) din acelaşi act normativ nefiind
incidente.

10. Urbanism. Certificat de urbanism și autorizație de construire. Lipsa calității

procesuale pasive a unității administrativ-teritoriale. Obligativitatea documentațiilor de
urbanism aprobate la nivelul localității. Modificarea parametrilor urbanistici prestabiliți și a
funcționalității zonei. Necesitatea adoptării unui plan urbanistic zonal. Zone cu servituți
legale aeronautice. Necesitatea avizului autorității aeronautice

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Urbanism.

Indice alfabetic: Certificat de urbanism. Autorizație de construire: documentații de
urbanism; plan de urbanism zonal; servitute aeronautică; aviz al autorității
aeronautice
Temei de drept: Legea nr. 50/1991 - art. 2, art. 10 alin. (1) lit. e); Legea nr. 350/2001 -
art. 32 alin. (5); Ordin nr. 735/2015

Față de prevederile art. 36 C.proc.civ. raportat la art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004,
într-un litigiu de contencios administrativ, calitatea procesual pasivă aparține emitentului
actului administrativ contestat, respectiv autorității publice care a acționat în regim de putere
publică pentru satisfacerea unui interes public legitim, iar nu statului sau unității administrativ-
teritoriale. Simplul fapt că în speță a fost formulat și un capăt de cerere accesoriu având ca
obiect plata cheltuielilor de judecată nu justifică calitatea procesual pasivă a unității
administrativ-teritoriale, așa cum eronat susține recurenta, întrucât acest capăt de cerere este
strâns legat de aspectul culpei procesuale, aspect care nu ar putea fi circumscris decât
emitentului actului.
Regula generală care se desprinde din ansamblul reglementării în materie (a se vedea
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare la data evenimentelor), este aceea că
permisiunea de edificare se acordă de autoritățile publice locale cu respectarea prevederilor
legii și a documentațiilor de urbanism aprobate, în vigoare la nivelul localității. Modificarea
oricăror parametri urbanistici prestabiliți nu poate avea loc decât prin aprobarea unei alte
documentații de urbanism, conform art. 32 alin. (5) din Legea nr. 350/2001. Parametrii în
privința căror se poate deroga sunt expres identificați de legiuitor prin raportare la fiecare
documentație de urbanism subsecventă PUG. Funcționalitatea zonei nu poate fi modificată
decât prin PUZ, aspect ce reiese cu claritate din prevederile art. 32 alin. (5).
Preexistența acestor locuințe, într-o zonă cu o altă funcționalitate permisă și interdicție
de edificare conform PUG, semnifică de fapt recunoașterea nerespectării, încă din trecut, de
autoritatea executivă locală a unui act administrativ normativ aflat în vigoare, în sensul

271
aprobării sau tolerării de către aceasta a edificării peste limitele acestuia. În acest context,
aprobarea noii locuințe a pârâților nu apare decât ca o perpetuare a nerespectării propriului
PUG și a aprobării de către autoritatea executivă locală a schimbării funcționalității zonei
printr-un act administrativ individual (AC) în contextul în care manifestarea de voință a
autorității administrative locale deliberative exprimată prin PUG-ul aprobat și a cărui
valabilitate a fost prelungită chiar în 2016, era în sensul posibilității aprobării unor modificări
exclusiv printr-o altă hotărâre de consiliu local și doar subsumate funcționalității agricole.
Temeiul legal în virtutea căruia autoritatea publică locală executivă era obligată să
stipuleze în CU emis pârâților necesitatea obținerii avizului AACR pentru orice fel de
construcție edificată pe terenul aflat în culoarul de zbor (zona I conform propriilor reglementări
incluse în PUG) este consacrat de prevederile Ordinului nr. 735/2015. În verificarea AACR cu
privire la obstacolele aflate în zona servituților aeronautice (efectuată tocmai în procesul de
avizare) nu doar înălțimea acestora este importantă, ci și aspectele tehnice referitoare la
materialele folosite, orientare, funcționalitate, întrucât relevantă din perspectivă aeronautică
este și compatibilitatea radioelectrică. Prevederile servituților aeronautice generice sunt direct
aplicabile, decurg din prevederile legale precitate și nu sunt subsumate niciunei alte
reglementări urbanistice subsecvente/concurente. În acest context, amplele apărări ale pârâților
axate pe absența sau nelegalitatea extinderii pistei vechi/edificării unei piste noi a aeroportului
sunt pur și simplu nerelevante.
Impunerea obținerii, prealabil edificării oricărei construcții pe terenul în discuție, a unui
aviz emis de AACR se circumscrie limitelor constituționale ale exercitării dreptului de
proprietate de vreme ce acest drept nu este absolut, prevederile art. 44 alin. (7) din Constituție.
stipulând faptul că: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția
mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit
legii sau obiceiului, revin proprietarului.”

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 756/23.09.2020

Prin sentința civilă nr. 1680/2018, Tribunalul Iași a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive invocate de pârâta AA, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a
pârâtei comuna A, invocată din oficiu, și a respins acțiunea formulată de reclamanta RA
Aeroportul, în contradictoriu cu pârâții Primarul comunelor A., AA și BB, ca neîntemeiată. A
fost obligată reclamanta să plătească pârâtei AA suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată. Totodată, a fost respinsă ca nedovedită cererea pârâților Primarul com. A. și comuna A
privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta, arătând că sentința a fost
pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material, fiind incident
motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., sentința nu cuprinde analiza tuturor
motivelor de nelegalitate invocate în acțiune și, în mod eronat, a fost admisă excepția lipsei
calității procesual pasive a pârâtei Comuna A.
A argumentat recurenta faptul că UAT A. are calitate procesual pasivă având în vedere
faptul că aceasta este titulara drepturilor și obligațiilor care decurg din lege, în cauză fiind
formulat și un capăt de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.
În mod eronat prima instanță nu a observat că la baza solicitării sale de anulare a AC au
stat două argumente, respectiv încălcarea prevederilor legale în vigoare la data emiterii sale,
respectiv a PUG A. precum și absența avizului AACR. În mod eronat prima instanță a analizat
un singur motiv, respectiv necesitatea sau nu a avizului AACR. Din planșa PUG reiese cu
claritate, a arătat recurenta, faptul că terenul pârâților se află în zona A care este hașurată și
conține o interdicție de edificare. Totodată, în opinia recurentei, în speță era necesar a se observa
faptul că, dată fiind amplasarea parcelei de teren pe care pârâții au dorit edificarea, respectiv în
zona culoarului de zbor, se impunea cu necesitate avizul autorității de resort în domeniul
siguranței aeronautice, respectiv a AACR.

272
 În mod eronat prima instanță a statuat că obiectivul indicat în AC intră sub incidența
excepției reglementate de RLU aferent PUG A., întrucât excepția prevăzută de acesta nu este
menționată în OG nr. 29/1997 și nici în Ordinul nr. 735/2015. Cât timp, în baza acestor ultime
prevederi legale, este interzisă amplasarea de obstacole care să depășească ca înălțime planul de
pantă de 2% cu centrul în originea pistei de decolare, este clar că excepția prevăzută în PUG A.
referitoare la construcțiile cu destinația de locuință P+1E nu se aplică în cazul celor amplasate în
zona culoarului de zbor. Excepțiile de la regula obținerii avizului AACR pentru toate
construcțiile ce urmează a fi amplasate în zona supusă servituților aeronautice nu sunt
reglementate de legislația în vigoare la data adoptării acestora și nici nu sunt avizate de AACR,
acest aspect fiind cunoscut și de emitentul actului.
A mai adăugat recurenta și faptul că instanța a constatat în mod nelegal și fără nicio
probă faptul că un regim al construcției cu H max. de 6 m, pentru care s-a emis autorizația de
construire, ar fi sub parametri condițiilor de avizare indicați de art. 4.3.1.1 din Ordinul nr.
735/2015, neimpunându-se avizul AACR.
În mod eronat a reținut instanța faptul că Primarul com. A. ar fi îndreptățit în temeiul art.
32 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 350/2001 să emită AC fără PUZ, în contextul în care a preluat
pur și simplu afirmațiile pârâtului fără a observa că ele nu se verifică.
Prima instanță face aprecieri străine de fondul cauzei, axându-și motivarea pe
corespondența purtată între reclamantă și Primarul com. A., deși obiectul acțiunii era anularea
AC și a CU aferent. Extinderea noii piste a aeroportului și lipsa unui PUZ aprobat sau a unui
studiu de obstacolare nu au nicio legătură cu fondul cauzei, a subliniat reclamanta-recurentă.
Conform prevederilor legale în vigoare la data extinderii noii piste, respectiv conform Ordinului
nr. 118/2003, obligația actualizării PUG, respectiv a includerii zonelor de servitute în PUZ și
ulterior PUG, revine în exclusivitate autorității locale.
Totodată, a mai arătat recurenta, prima instanță a analizat eronat acțiunea doar prin
prisma prevederilor art. 5.6 din Ordinul nr. 735/2015, articolul vizând doar servituțile
aeronautice specifice în contextul în care în cauză a fost adusă în discuție nerespectarea
servituților aeronautice generale.
Pârâta intimată AA a depus întâmpinare la data de 7 ianuarie 2019 prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința pronunțată este legală și temeinică.
Primarul com. A. și Comuna A. au depus întâmpinare la data de 15 ianuarie 2019 prin
care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând apărările formulate în fața instanței
de fond.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și care se subsumează
prevederilor art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ., Curtea a reținut:
Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C.proc.civ. nu este fondat,
întrucât criticile recurentei țin mai degrabă de modalitatea în care prima instanță a dat relevanță
unor argumente și nu de tehnica elaborării considerentelor sentinței criticate.
Instanța de primă jurisdicție a răspuns motivat la toate capetele de cerere ale reclamantei,
neexistând contradicții între considerentele redactate. Sentința îndeplinește exigențele art. 425
C.proc.civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care i-au
fundamentat soluția adoptată. Contrar aprecierilor reclamantei recurente, prima instanță s-a
raportat în considerentele sale la ambele motive de nelegalitate invocate în cauză, apreciind
judecătorul fondului faptul că actele contestate respectă documentația de urbanism emisă la nivel
local. Justețea acestei concluzii urmează a fi analizată în baza prevederilor art. 488 pct. 8
C.proc.civ.
Critica recurentei, în sensul că prima instanță a reținut în cuprinsul sentinței argumentele
prezentate de pârâtul Primarul Comunei A. referitoare la absența unor avize, studii și
documentații de urbanism aferente noii piste în ciuda faptului că acestea nu sunt relevante în
speță, fiind practic străine de obiectul judecății, nu poate fundamenta motivul de casare prevăzut
de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.
Pe de o parte, a reținut Curtea că din redactarea pct. 6 precitat reiese că numai în ipoteza
în care considerentele sentinței sunt în totalitate străine de natura cauzei poate deveni incident

273
acest motiv de casare, strecurarea unor considerente străine cauzei pe lângă cele adecvate și
pertinente neputând conduce la casarea sentinței judecătorești. Or, în speță, nu se poate vorbi de
o motivare integrală, străină de obiectul învestirii.
Pe de altă parte, argumentele referitoare la apărările autorității axate pe nelegalitatea
comportamentului reclamantei în edificarea propriei piste nu pot fi apreciate ca fiind de plano
străine de natura pricinii, ci fac parte din propriul raționament al primei instanțe și au condus la
soluția adoptată. Or, pertinența și relevanța acestora se circumscriu motivului de casare prevăzut
de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., neputând fi tratate din perspectiva tehnicii de elaborare a
considerentelor.
În ceea ce privește critica recurentei reclamante referitoare la modalitatea în care prima
instanță a tranșat excepția lipsei calității procesual pasive a UAT Comuna A., Curtea a apreciat
că acest motiv de nelegalitate se încadrează în prevederile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. și este
nefondat.
Față de prevederile art. 36 C.proc.civ. raportat la art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004,
într-un litigiu de contencios administrativ, calitatea procesual pasivă aparține emitentului actului
administrativ contestat, respectiv autorității publice care a acționat în regim de putere publică
pentru satisfacerea unui interes public legitim, iar nu statului sau unității administrativ-teritoriale.
Logica mecanismului juridic derivă din prevederea constituțională a art. 52 care
statuează, la acest nivel, dreptul persoanei vătămate de o „autoritate publică”, precum și din
faptul că ceea ce se verifică într-un astfel de litigiu este manifestarea de voință (în forma sa tipică
sau asimilată) a organului înzestrat cu o anumită competență administrativă (constând în suma de
atribuții conferite unei entități în organizarea executării și executarea în concret a legii pentru
îndeplinirea interesului public) și care acționează în regim de putere publică.
În speță, emitentul autorizației de construire nr. xx/2017 și a certificatului de urbanism
aferent nr. yy/2017 este Primarul com A., autoritate executivă locală în accepțiunea art. 1 alin.
(2) lit. e) rap la art. 23 din Legea nr. 215/2001 în forma în vigoare la data emiterii actelor,
singura în măsură să răspundă în fața instanței cu privire la legalitatea actelor întocmite.
Unitatea administrativ teritorială A. nu este o autoritate publică, ci o persoană juridică de
drept public, așa cum statuează prevederile art. 21 din același act normativ.
Simplul fapt că în speță a fost formulat și un capăt de cerere accesoriu având ca obiect
plata cheltuielilor de judecată nu justifică calitatea procesual pasivă a unității administrativ-
teritoriale, așa cum eronat susține recurenta, întrucât acest capăt de cerere este strâns legat de
aspectul culpei procesuale, aspect care nu ar putea fi circumscris decât emitentului actului.
În ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare de prima instanță a normelor de
drept material referitoare la principiul ierarhiei actelor administrative, respectiv a prevederilor
art. 1 alin. (5) din Constituție raportat la art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, în
forma în vigoare la data emiterii actelor contestate, Curtea a reținut caracterul fondat al acestui
motiv de casare subsumat prevederilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
A reținut instanța că reclamanta RA Aeroportul a solicitat anularea certificatului de
urbanism nr. yy din 3 martie 2017 (CU) și a autorizației de construire nr. xx/26 aprilie 2017 (AC)
prin care Primarul com. A. a autorizat în favoarea pârâților AA și BB edificarea pe terenul
proprietate personală cu număr cadastral 64942, în suprafață de 641 mp, a unui imobil cu
destinația de locuință individuală, compus dintr-un singur nivel (P), cu H max. 6 m, POT 16,19
% și CUT 0,16.
Motivele de nelegalitate a celor două acte, invocate de reclamanta recurentă, se referă, pe
de o parte, la nerespectarea prevederilor din PUG A., în sensul imposibilității edificării unei
locuințe într-o zonă cu funcționalitate exclusiv agricolă și fără elaborarea unui PUZ iar, pe de
altă parte, absența obținerii unui aviz în vederea edificării de la AACR dat fiind faptul că terenul
se află în zona I de protecție față de aeroport.
Prima instanță a apreciat ca fiind nefondate ambele argumente de nelegalitate, statuând,
în esență, faptul că PUG A. a fost respectat întrucât, în privința edificării unei locuințe cu un
singur nivel, este aplicabilă situația de excepție inclusă în această documentație de urbanism și
care exclude acest tip de construcții de la cerința avizării. S-a expus pe larg în cuprinsul sentinței

274
recurate faptul că reclamanta recurentă nu poate pretinde respectarea vreunei servituți
aeronautice în contextul în care nu a definit și identificat în concret prin propria documentație de
urbanism și studiu de obstacolare aceste limite.
Cu titlu de principiu, Curtea a amintit că regula generală care se desprinde din ansamblul
reglementării în materie (a se vedea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare la
data evenimentelor), este aceea că permisiunea de edificare se acordă de autoritățile publice
locale cu respectarea prevederilor legii și a documentațiilor de urbanism aprobate, în vigoare la
nivelul localității.
Cu alte cuvinte, orice solicitare a particularilor se analizează prin raportare la parametri
tehnici aprobați prin aceste documentații. Modificarea oricăror parametri urbanistici prestabiliți
nu poate avea loc decât prin aprobarea unei alte documentații de urbanism, conform art. 32 alin.
(5) din Legea nr. 350/2001. Parametrii în privința căror se poate deroga sunt expres identificați
de legiuitor prin raportare la fiecare documentație de urbanism subsecventă PUG.
Astfel, planul urbanistic general al localității și regulamentul aferent reprezintă
instrumentul principal de planificare a utilizării terenurilor și ocupării acestora. Subsecvent,
planul urbanistic zonal are un caracter de reglementare specifică. Acesta ar trebui să studieze o
„zonă funcțională” din cadrul UTR-urilor și nu doar o „parcelă” a investitorului interesat,
respectiv să asigure corelarea funcțională, economică, arhitecturală a acesteia cu PUG și,
eventual, să aprobe indicatori urbanistici derogatori de la documentația de urbanism locală
generală. A subliniat instanța faptul că funcționalitatea zonei nu poate fi modificată decât prin
PUZ, aspect ce reiese cu claritate din prevederile art. 32 alin. (5) precitat. În fine, planurile
urbanistice de detaliu au menirea de a studia o parcelă, respectiv de a stabili, la nivelul acesteia
derogări de la RLU doar în privința retragerilor față de limitele laterale și posterioare, accesul
auto-pietonal sau conformarea arhitectural-volumetrică.
La nivelul UAT A., încă din anul 2001 au fost elaborate planul urbanistic general și
regulamentul aferent. Documentația de urbanism a fost aprobată prin HCL nr. zz/2001 și
valabilitatea sa a fost succesiv prelungită, prevederile fiind în vigoare la data emiterii CU și AC
aflate în discuție.
Prin urmare, se impunea ca la data soluționării cererii de edificare din partea pârâților
persoane fizice, Primarul com. A. să raporteze această solicitare condițiilor și parametrilor
prevăzuți în această documentație.
Poziționarea concretă a terenului în cauză și care determină finalmente regimul său
urbanistic reiese din cuprinsul CU emis.
Astfel, din conținutul CU nr. 33/2017 reiese că terenul proprietatea pârâților AA și BB se
află situat în UTR 11.
A observat Curtea că potrivit manifestării de voință a autorității locale deliberative
exprimate prin HCL nr. zz/2001 și menținute și actualmente în vigoare, singura funcțiune
permisă a acestei zone este cea agricolă. Aspectul reiese din conținutul descriptiv al UTR 11
(„Funcțiuni propuse: menținerea funcțiunilor existente și amplasarea de noi unități de acest
profil”) coroborat cu mențiunile din PUG de la Zona unităților agricole pct. II Utilizare
funcțională 1. Utilizări permise: „în exclusivitate unități de producție agricolă, servicii pentru
agricultură în zonele existente sau pentru cele posibil a se înființa.” Se mai menționează la
această zonă faptul că utilizările permise, cu condiții, sunt cele referitoare la microferme
zootehnice, precum și faptul că există interdicții permanente de construire.
Din planșa aferentă RLU coroborată cu planșa aferentă CU nr. yy/2017 anexată la
dosarul de fond reiese cu claritate că terenul proprietatea pârâților se situează în zona A care este
zona unităților agricole și a serviciilor pentru agricultură, fiind și hașurată, aspect care semnifică,
tot potrivit acestui RLU, faptul că întreaga zonă este supusă unei interdicții de construire.
Din lectura integrală a PUG A., respectiv din analizele prealabile elaborării acestei
documentații de urbanism, la nivelul anului 1998, reiese și logica instituirii pentru zona unităților
agricole situată în partea de SE a comunei A. a interdicției de edificare a unor locuințe.
Amplasarea în această zonă doar a unor unități care să corespundă funcționalității agricole deriva
de fapt din preexistența Aeroportului I., respectiv din restricțiile impuse de Decretul nr. 95/1979,

275
în vigoare la data elaborării acestei documentații. Conform art. 10 din acest act normativ:
„Pentru asigurarea securității depline a zborurilor aeronavelor în fazele de apropiere și de
decolare-aterizare, în cuprinsul zonelor de siguranță prevăzute la art. 6 lit. b) - f) este interzisă
amplasarea de lucrări, construcții sau instalații care, prin natura lor sau datorită procesului de
funcționare, pot periclita securitatea zborurilor, cum sunt: obiective care produc fum sau ceață
artificială, substanțe nocive, corozive, radioactive sau rău mirositoare; sisteme de iluminat care
pot produce „orbirea” echipajelor sau pot determina confuzii în identificarea sistemului de
balizare a pistei de decolare-aterizare ori a dispozitivului luminos de apropiere; surse de energie
electrică producătoare de perturbații în instalații de protecție a navigației aeriene; obiective care
să favorizeze înmulțirea păsărilor călătoare, cum ar fi unități de morărit, silozuri, depozite,
magazii, decantoare și altele asemenea.”
Chestiunea menținerii sau nu în vigoare actualmente (sau la data emiterii CU și AC) a
Decretului nr. 95/1979 nu are de fapt nicio relevanță în speță, întrucât principiul ierarhiei
legislative și al obligativității actelor administrative impun oricum ca legalitatea actelor
administrative individuale (AC) să fie raportată la HCL zz/2001 care, prin voința autorității
locale deliberative, și-a menținut indubitabil valabilitatea până în 2017 (data emiterii CU și AC),
neexistând vreo preocupare la nivelul emitentului actului de actualizare a acestei documentații
prin raportare la evoluțiile legislative de la nivel superior. Dimpotrivă, în mod succesiv,
valabilitatea PUG-ului din 2001 a fost expres prelungită prin HCL-uri aprobate periodic: HCL
nr. 34/2001, HCL nr. 1/2013, HCL nr. 9/2016.
În această ordine de idei, se reține că Regulamentul la nivelul UTR 11 stipulează
următoarele: „Funcțiuni existente: ferma „P.” - creștere animale, secția „X” - Holboca, terenuri
agricole. Funcțiuni propuse: menținerea funcțiunilor existente și amplasarea de noi unități de
acest profil. Reglementări: având în vedere că amplasamentul se află în zona I a zonei de
aerodrom a Aeroportului Iași - se vor respecta prevederile Decretului nr. 95/1979 care interzice
amplasarea în culoarul de zbor a obiectivelor care pot periclita siguranța zborului prin producere
de ceață fum, substanțe nocive (...), existența unor sisteme de iluminat care produc orbirea
echipajelor sau confuzii de identificare balizare, surse electrice care produc perturbații în
funcționarea stațiilor de protecție a navigației aeriene, obiecte care să favorizeze înmulțirea
păsărilor călătoare (...). În consecință, pentru toate obiectivele amplasate în această zonă se va
cere aviz de la Aeroportul Iași. Orice obiectiv nou amplasat va avea la bază un proiect fază
PUZ.”
Cu titlu de principiu, Curtea a subliniat că, odată adoptat, actul administrativ (fie
normativ sau individual) este obligatoriu atât pentru particulari, cât și pentru administrație
(„patere regulam quam fecisti” – regula trebuie respectată chiar așa cum a fost ea făcută). În
măsura în care emitentul însuși apreciază că actul nu mai răspunde nevoilor unei bune
administrări sau nu mai este actualitate, are la dispoziție instituția revocării, abrogării,
modificării, suspendării sale, desigur, cu respectarea, pentru fiecare din ele, a condițiilor
specifice.
Prin urmare, a reținut Curtea că permisiunea amplasării pe terenul proprietatea pârâților
AA și BB a unei construcții cu destinația de locuință contravine documentației de urbanism în
vigoare la nivelul com. A. din perspectiva funcționalității permise a zonei și din perspectiva
interdicției de edificare în absența unui PUZ. Ambele condiționalități derivă direct din PUG A. și
se raportează la UTR 11 în care este amplasat terenul în cauză.
Apărarea Primarului com. A. conform căreia nu se impunea elaborarea unui PUZ întrucât
în speță ar fi incidente prevederile art. 32 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 350/2001 nu este fondată.
Curtea a subliniat că, în speță, condiția elaborării unui PUZ derivă eminamente din
conținutul PUG-ului, ca act administrativ normativ care relevă manifestarea expresă de voință a
Consiliului Local A. de a impune investitorului ca un astfel de demers urbanistic pentru întreaga
Zonă A să fie analizat la acest nivel, și nu din ansamblul prevederilor Legii nr. 350/2001, pentru
a face aplicabilă norma de care se prevalează Primarul com. A.
A reținut Curtea că prevederea legală citată a fost introdusă în Legea nr. 350/2001 prin
OUG nr. 7/2011, aprobată cu modificări prin Legea nr. 190/2013, și s-a subsumat scopului

276
declarat al legiuitorului, respectiv „necesitatea asigurării condițiilor legislative și instituționale
pentru asigurarea dezvoltării durabile, coerente și integrate a teritoriului național (…) reducerii
drastice a practicilor urbanismului derogatoriu, practici care au dus la un proces de transformare
internă incoerentă a localităților și de extindere necontrolată ce a determinat disfuncții și costuri
uneori imposibil de suportat pentru comunitățile locale.”
Citită din această perspectivă, norma este menită să prevină derogări urbanistice multiple
și să uniformizeze o anumită zonă urbanistică, la nivelul de înălțime a clădirilor preexistente, în
măsura alinierii la același front.
Or, în contextul în care modificarea legislativă a fost menită tocmai să prevină derogările
multiple, textul nu poate fi interpretat în sensul urmărit de pârâtul-intimat, respectiv contra unei
interdicții exprese de edificare și a unei funcționalități limitate, prevăzute în PUG.
Reiese din cuprinsul neechivoc al textului de lege că derogarea se aplică exclusiv în
privința unui singur indicator urbanistic, respectiv H maxim și nu poate fi extrapolată la ceilalți
parametri a căror modificare poate fi operată exclusiv prin PUZ (funcționalitatea zonei fiind
relevantă în speță).
În subsidiar, a mai reținut instanța că în cauză nu este întrunită nici măcar condiția
premisă prevăzută de textul de lege. Premisa frontului preexistent de locuințe în zonă, respectiv a
unor clădiri adiacente cu aceeași înălțime cu cea solicitată, nu este dovedită cu nicio probă
concludentă. Planșele anexate la dosarul de fond sunt simple extrase din hărți Google, nereieșind
data capturii imaginilor, funcționalitatea celor câteva clădiri din zonă, înălțimea acestora. Nu este
detaliată și nici probată modalitatea de edificare a acestor clădiri, perioada și temeiul legal al
sistematizării acestei zone, cu includerea unui drum de acces. Toate aceste elemente apar ca fiind
relevante în contextul în care conținutul planșei aferente CU, emis în speță și care denotă
aplicarea PUG A. (a cărui valabilitate a fost prelungită în 2016, chiar cu un an înaintea depunerii
de către pârâții persoane fizice a cererii de emitere a unui CU), nu le menționează.
În fapt, cu privire la acest argument de nelegalitate, autoritatea a încercat să se prevaleze
de o situație preexistentă, apreciind că pentru terenul în cauză nu s-ar mai fi impus elaborarea
vreunui PUZ în contextul în care „au existat numeroase sesizări ale locuitorilor referitoare la
mirosul degajat de unitățile agricole existente”, iar în zonă preexistau locuințe chiar cu un regim
de înălțime superior celui aprobat în speță. Or, din punctul de vedere al Curții, se impunea
observarea faptului că preexistența acestor locuințe, într-o zonă cu o altă funcționalitate permisă
și interdicție de edificare conform PUG, semnifică de fapt recunoașterea nerespectării, încă din
trecut, de către autoritatea executivă locală a unui act administrativ normativ aflat în vigoare, în
sensul aprobării sau tolerării de către aceasta a edificării peste limitele acestuia.
În acest context, aprobarea noii locuințe a pârâților nu apare decât ca o perpetuare a
nerespectării propriului PUG și a aprobării de către autoritatea executivă locală a schimbării
funcționalității zonei printr-un act administrativ individual (AC) în contextul în care manifestarea
de voință a autorității administrative locale deliberative exprimată prin PUG-ul aprobat și a cărui
valabilitate a fost prelungită chiar în 2016, era în sensul posibilității aprobării unor modificări
exclusiv printr-o altă hotărâre de consiliul local și doar subsumate funcționalității agricole.
Nefondată este și apărarea pârâtului Primarului com. A. raportată la prevederile art. 23
din Legea nr. 50/1991, în redactarea în vigoare la data emiterii CU, conform cărora: „Intravilanul
localităților se stabilește prin planurile generale de urbanism - PUG -, aprobate potrivit legii.
Ulterior aprobării Planului General de Urbanism - PUG - pot fi introduse în intravilanul
localităților și unele terenuri din extravilan, numai în condiții temeinic fundamentate pe bază de
planuri urbanistice zonale - PUZ -, aprobate potrivit legii. Terenurile destinate construirii,
evidențiate în intravilan, se scot din circuitul agricol, definitiv, prin autorizația de construire.”
În speță, terenul este agricol intravilan conform CU, iar scoaterea sa din circuitul agricol
prin emiterea AC nu are nicio relevanță prin raportare la motivul de nelegalitate al acestui act
reținut de instanță: funcționalitatea zonei stabilită prin PUG nu permitea edificarea de locuințe.
Astfel, conform PUG A. pct. II. 4 Reguli de bază privind modul de ocupare al terenurilor
la nivelul teritoriului comunei: „Pe terenurile agricole din intravilan este permisă autorizarea
tuturor categoriilor de construcții și amenajări specifice localităților cu respectarea zonificării

277
propuse și cu scoaterea din circuitul agricol. Se interzic temporar construcțiile în intravilan în
următoarele situații: în zonele agricole incluse până la realizarea unui PUZ sau plan de lotizare.”
Atât pârâtul Primarul com. A., cât și prima instanță au apreciat că actele administrative
emise sunt legale, întrucât în privința terenului pârâților persoane fizice sunt aplicabile
prevederile de excepție stipulate în PUG A. conform cărora: „Pentru toate obiectivele ce se vor
amplasa în aceste două sate (A. și D.), în porțiunile cuprinse în zonele de siguranță a aeroportului
(exceptând construcția de case P, P+1E) se va cere avizul de la Aeroportul I.”
A observat Curtea că această concluzie se bazează pe o interpretare trunchiată și scoasă
din context, a acestei prevederi a PUG.
O lectură integrală și coroborată a întregii documentații de urbanism, puse la dispoziția
instanței în faza recursului, clarifică scopul și limitele acestei prevederi.
Curtea a reținut că această excepție este prevăzută la cap. II al PUG care reglementează
„Reguli de bază privind modul de ocupare al terenurilor la nivelul teritoriului comunei”, fiind
indubitabil norme cu caracter general, aplicabile doar în mod coroborat cu prevederile specifice,
aferente fiecărei zone și subzone funcționale, fiecărui UTR, respectiv doar în ipoteza în care
edificarea unei locuințe este admisibilă conform aceluiași PUG.
Or, așa cum s-a detaliat anterior, pentru UTR 11 inclus în Zona unităților agricole (A)
există reglementări specifice care se impun a fi aplicate cu prioritate și care pur și simplu interzic
o altă funcționalitate a zonei decât agricolă.
Cu titlu de exemplu, a reținut Curtea că în UTR 5 care se află tot în zona I de siguranță a
aeroportului (ca și UTR 11), edificarea de locuințe face parte din funcționalitatea zonei, regimul
de înălțime P, P+IE fiind permis.
Prin urmare, prevederea de care se prevalează autoritatea locală este una neincidentă în
speță față de prevederile specifice referitoare la funcționalitate în UTR 11.
Totodată, pentru toate obiectivele amplasate în această zonă se va cere avizul AACR,
conform specificațiilor exprese ale PUG A., aferente UTR 11 și citate anterior.
În consecință, cel de al doilea motiv de nelegalitate al actelor administrative contestate în
speță derivă din absența solicitării prin CU a obținerii avizului AACR, aviz conform având în
vedere că terenul fam. A este amplasat într-o zonă supusă servituților legale generale
aeronautice. Obligația impunerii obținerii acestui aviz trebuia menționată în CU eliberat
beneficiarilor tocmai pentru a se verifica posibilitatea sau nu, în raport de interesul general al
asigurării siguranței zborului, a limitelor în care se poate edifica.
Din înscrisurile anexate la dosarul de fond (planșa aferentă CU yy/2017 coroborat cu
planșa aferentă PUG A.) reiese că terenul pârâților este plasat în zona culoarului de zbor aferent
aeroportului. Totodată, conform aceluiași PUG, întreaga zonă a UTR 11 se află în zona I a
aerodromului.
Temeiul legal în virtutea căruia autoritatea publică locală executivă era obligată să
stipuleze în CU emis pârâților necesitatea obținerii avizului AACR pentru orice fel de construcție
edificată pe terenul aflat în culoarul de zbor (zona I conform propriilor reglementări incluse în
PUG) este consacrat de prevederile Ordinului nr. 735/2015: „3.3.5. În interesul siguranței
zborului, în cuprinsul zonelor precizate la pct. 3.3.3 alin. (1), sunt interzise fără avizul AACR: a)
amplasarea, construirea și/sau instalarea de obiective noi (inclusiv construcții și
echipamente/instalații destinate activităților aeronautice); b) realizarea de construcții sau
instalații, precum și desfășurarea de activități care, prin natura lor ori prin procesul de
funcționare, afectează sau pot afecta siguranța zborului (obiective care produc fum ori ceață
artificială, obiective care generează turbulențe/curenți de aer, sisteme de iluminat care pot
determina confuzii în identificarea dispozitivului luminos de apropiere și/sau a sistemului de
balizare luminoasă a elementelor de infrastructură amenajate pentru decolarea-aterizarea
aeronavelor (avioane, elicoptere); c) amplasarea și funcționarea surselor de emisie care pot
produce interferențe sau perturbații în funcționarea mijloacelor CNS; d) amplasarea și
exploatarea obiectivelor care atrag și favorizează concentrarea păsărilor sau animalelor sălbatice
(unități de morărit, silozuri, culturi agricole neadecvate, depozite, magazii, gropi de gunoi,

278
decantoare, iazuri piscicole/luciuri de apă rezultate în urma excavărilor controlate); e) orice alte
obiective care afectează sau pot afecta siguranța zborului.”
Acestor prevederi li se alătură și cele de la art. 4.3.1. din același act normativ: „4.3.1.
Corelat cu zonele de siguranță definite la pct. 3.3, în vecinătatea aerodromurilor pentru avioane
se consideră zonele de referință cu următoarele caracteristici generale: 4.3.1.1. - (1) Zona I:
suprafață trapezoidală înclinată (la fiecare capăt al pistei, în prelungirea axului); baza mică a
trapezului coincide cu marginea benzii pistei; simetrică față de prelungirea axului pistei; evazare
spre exterior: 15; extindere/distanță orizontală de la capătul benzii pistei, pe direcția axului
pistei: 8.500 m până la 15.000 m, în funcție de categoria operațiunilor de apropiere la aterizare;
înălțimea bazei mari a trapezului la 8.500 m: +30,0 m față de cota aerodromului 0,0 m (panta
1:285 de la marginea benzii pistei, spre exterior); pentru înălțimi în sectorul 8.500 m - 15.000 m:
pantă 1:50 de la cota de +30,0 m. (2) Sunt necesare solicitarea și obținerea avizului AACR
pentru toate obstacolele din Zona I cu înălțimi egale sau mai mari decât cele menționate.”
A reiterat Curtea că plasarea construcției pârâților persoane fizice în interiorul trapezului
reglementat de lege, respectiv în zona I reiese chiar din recunoașterea implicită a autorității
locale de vreme ce aceasta invocă în apărarea sa prevederile urbanistice de excepție care s-ar
aplica în această zonă. Totodată, plasarea terenului în zona culoarului de zbor reiese și din planșa
de reglementări aferentă PUG coroborat cu planșa aferentă CU emis în speță.
În acest context, implicitele calculele matematice efectuate de prima instanță în aplicarea
textului anterior citat nu pot fi concludente. Mai mult, ele nu corespund nici chiar prevederilor
acestuia, întrucât panta de urcare dată de lege este de 1 la 258 (respectiv de un metru înălțime la
fiecare 258 m lungime, cu plecare de la marginea benzii pistei), elevația naturală a terenului pe
care este amplasată construcția trebuie luată în considerare (a se vedea curbele de nivel aferente
planului topografic anexat documentației tehnice care a stat la baza emiterii AC), iar distanța
dintre imobilul în discuție și marginea pistei este de aprox. 1000 m (planșă depusă chiar de
pârâtul Primarul com. A.).
Contrar aprecierilor pârâților, în verificarea AACR cu privire la obstacolele aflate în zona
servituților aeronautice (efectuată tocmai în procesul de avizare) nu doar înălțimea acestora este
importantă, ci și aspectele tehnice referitoare la materialele folosite, orientare, funcționalitate,
întrucât relevantă din perspectivă aeronautică este și compatibilitatea radioelectrică.
A reținut Curtea că prevederile servituților aeronautice generice sunt direct aplicabile,
decurg din prevederile legale precitate și nu sunt subsumate niciunei alte reglementări
urbanistice subsecvente/concurente. În acest context, amplele apărări ale pârâților axate pe
absența sau nelegalitatea extinderii pistei vechi/edificării unei piste noi a aeroportului sunt pur și
simplu nerelevante. Nu se poate invoca faptul că nu se putea identifica culoarul de zbor în
absența unui studiu de obstacolare în contextul în care în mod evident și neechivoc acest culoar
era deja delimitat în PUG A., existând în cuprinsul acestuia multiple referiri urbanistice prin
raportare la această realitate obiectivă. Noua pistă a aeroportului nu și-a schimbat fundamental
orientarea geografică, ci doar dimensiunea (a fost edificată o pistă adiacentă celei vechi și cu o
lungime mai mare) astfel încât acest aspect în sine nu poate conduce de plano la ignorarea
servituților aeronautice generale care pur și simplu s-au perpetuat, respectiv extins, în contextul
unei dimensiuni mai mari a pistei.
În speță, așa cum corect a identificat reclamanta recurentă, nu se află în discuție
necesitatea avizării permisiunii de edificare a pârâților prin raportare la vreo servitute
aeronautică specifică, doar aceasta din urmă impunând predefinirea sa printr-un act al
administratorului aerodromului (a se vedea art. 5.5 din Ordinul nr. 735/2015). Distincțiile dintre
cele două tipuri de servituți precum și faptul că în speță cea incidentă este cea generică reies din
lectura coroborată a prevederilor art. 1.4.1 pct. 33 și 34 cu art. 5.7 din Ordinul nr. 735/2015.
În acest context, trimiterea realizată de prima instanță la prevederile art. 5.6 din Ordinul
nr. 735/2015 în sensul imputării reclamantei recurente omisiunea respectării acestora, apare ca
fiind nepertinentă în contextul inaplicabilității de plano a acestor texte.

279
 A subliniat Curtea că menirea avizării prealabile a edificabilului de către AACR este
tocmai verificarea, în concret, de autoritatea de resort, a implicațiilor și limitelor servituților
aeronautice cu privire la terenul în discuție.
Odată plasat terenul beneficiarilor în zona culoarului de zbor, obligația autorității locale
de a impune obținerea avizului AACR în procedura de autorizare a oricăror lucrări care să
respecte funcționalitatea permisă în UTR 11, era previzibilă și, dincolo de faptul că era prevăzută
chiar în propriul PUG, decurgea direct din lege, respectiv din prevederile art. 10 alin. (1) lit. e)
din Legea nr. 50/1991 în forma în vigoare la data emiterii CU coroborat cu prevederile anterior
explicitate ale Ordinului nr. 735/2015.
Impunerea obținerii, prealabil edificării oricărei construcții pe terenul în discuție, a unui
aviz emis de AACR se circumscrie limitelor constituționale ale exercitării dreptului de
proprietate de vreme ce acest drept nu este unul absolut, însăși prevederile art. 44 alin. (7) din
Constituție stipulând faptul că: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.”
Îngrădirea suferită de titularul dreptului de proprietate în exercițiul atributelor
circumscrise acestuia este pe deplin justificată de necesitatea protecției unui interes public major,
respectiv acela de asigurare a siguranței zborurilor.
În speță nu poate fi reținută o putere de lucru judecat prin prisma soluțiilor pronunțate în
dosarele nr. 5327/99/2018 și 7749/99/2018 având în vedere situarea diferită a terenului din
prezentul litigiu față de cele care au făcut obiectul verificărilor instanțelor în acele dosare.
Imobilul în cauză este plasat în UTR 11, fiind supus reglementărilor urbanistice expuse pe larg
anterior, iar terenurile lui XY și ale lui Z sunt situate în UTR 12.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea Primarului com. A. la
emiterea autorizației de demolare a construcției deja edificate cu încălcarea prevederilor legale,
Curtea a reținut că acesta apare ca fiind prematur față de stadiul actual al procedurii judiciare.
În primul rând, a reținut instanța că, similar edificării, o autorizație de demolare nu poate
fi emisă în absența unei documentații tehnice care să fundamenteze condițiile concrete în care se
poate desfășura o astfel de operațiune. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 8 din Legea
nr. 50/1991 republicată: „Demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea, parțială sau totală, a
construcțiilor și instalațiilor aferente construcțiilor, a instalațiilor și utilajelor tehnologice,
inclusiv elementele de construcții de susținere a acestora, închiderea de cariere și exploatări de
suprafață și subterane, precum și a oricăror amenajări se fac numai pe baza autorizației de
desființare obținute în prealabil de la autoritățile prevăzute la art. 4. Autorizația de desființare se
emite în aceleași condiții ca și autorizația de construire, în conformitate cu prevederile planurilor
urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora, potrivit legii, cu excepțiile prevăzute la art.
11.”
Or, în absența întocmirii unei astfel de documentații, instanța de judecată nu poate
dispune obligarea autorității competente direct la emiterea actului final de autoritate.
În al doilea rând, a reținut Curtea că motivele de nelegalitate care au stat la baza anulării
AC în temeiul căreia a fost edificată casa sunt cele referitoare la nerespectarea funcționalității
zonei (astfel cum aceasta a fost stabilită prin PUG A.) și absența solicitării avizului în vederea
edificării, de la AACR. Ambele considerente țin de legalitatea actului administrativ prin
raportare la principiul ierarhiei legilor și necesității protejării interesului public aferent
desfășurării activității aeronautice. Or, în acest stadiu al procedurii nu poate fi speculat asupra
conținutului concret al avizului care se impune a fi emis de către AACR.
În al treilea rând, subsidiar aspectelor anterior indicate, Curtea a reținut că măsura în sine
a demolării construcției impune verificarea proporționalității acestei măsuri, a limitelor în care
aceasta ar putea fi dispusă în concret (pentru a putea respecta atât funcționalitatea zonei, cât și
limitele avizului AACR), precum și eventuala dezdăunare a constructorului care a edificat în
baza unui act administrativ emis nelegal de autoritatea publică locală executivă. Or, în cadrul
prezentului litigiu, anterior analizei specifice a AACR, astfel de considerente nu sunt de
actualitate.

280
 Față de prevederile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. rap la art. 20 din Legea nr. 554/2004,
instanța a admis recursul și a casat în parte sentința civilă recurată.
Soluția pronunțată de instanță cu privire la calitatea procesual pasivă a pârâtului nu a
făcut obiectul vreunei critici, astfel încât a căzut în puterea lucrului judecat ca efect al
nerecurării. Totodată, a fost menținută soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității
procesual pasive a UAT A., față de considerentele de fapt și de drept expuse mai sus.

11. Suspendarea executării unui act administrativ. Decizie de plată emisă de Agenția
de Plăți și Intervenție pentru Agricultură cu aplicarea unei sancțiuni pentru supradeclararea
unor suprafețe. Condiția cazului bine justificat. Discrepanțe dintre evidențele instituțiilor
publice implicate în procesul de retrocedare a terenurilor. Paguba materială însemnată

Cuprins pe materii: Drept administrativ.

Indice alfabetic: Suspendare executare act administrativ: caz bine justificat; pagubă
iminentă
Temei de drept: Legea nr. 554/2004 art. 14, art. 15; Ordinul MADR nr. 619/2015 art. 5

Reclamanta-recurentă justifică dreptul său de folosință asupra terenului prin actele

prevăzute de legea în vigoare la data depunerii cererii de plată, eventualele discrepanțe dintre
evidențele instituțiilor publice implicate în procesul de retrocedare a terenurilor neputându-i fi
imputate, de o manieră evidentă și neechivocă.
Simplul fapt că titlul executoriu pentru această sumă nu este însăși decizia de plată, ci un
act subsecvent acesteia, respectiv procesul-verbal de stabilire a neregulilor și de recuperare a
creanțelor, nu are nicio relevanță în contextul în care izvorul acestui debit îl constituie tocmai
decizia de plată contestată în speță, „executorialitatea” primului act constând tocmai în
declanșarea unei întregi proceduri ulterioare de recuperare a sumelor pretins nedatorate.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 725/21.09.2020

Prin încheierea de ședință din data de 13 august 2020, Tribunalul Iași a respins cererea
reclamantei SC „AA” SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în
Agricultură – Centrul Județean I, privind suspendarea executării deciziei nr. x din 20.06.2019,
emise de pârâtă.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta.
În motivarea căii de atac aceasta a arătat că sentința face o analiză temeinică, dar nu
obiectivă a condițiilor care se impun a fi îndeplinite în vederea suspendării unui act
administrativ. În privința primei condiții, recurenta a arătat că societatea a deținut cu orice titlu și
a lucrat terenul în suprafață de 34,57 ha, a plătit arenda și a fost astfel îndreptățită la plata
subvențiilor aferente. Actul emis este îndoielnic în raport cu prevederile art. 5 alin. (2) lit. b) pct.
iii) din OMADR nr. 619/2015 în contextul în care a fost depusă adeverința prevăzută de lege. A
mai adăugat recurenta că nu există niciun tabel centralizator nr. yyy/18 mai 2015, ci acesta este
numărul adeverinței emise de Primăria Com. Răducăneni și care certifică faptul că societatea
comercială utilizează suprafața în cauză, emisă conform art. 8 alin. (1) lit. iii). A mai precizat
recurenta și faptul că intimata are cunoștință despre planul de încadrare în tarla, vizat de ADS,
Primărie și OCPI, plan din care reies persoanele al căror drept de proprietate fusese reconstituit
în baza Hotărârii nr. 2519/2011 a Comisiei Județene Iași, respectiv semnatarii contractelor de
arendă. Mai există și un proces-verbal de delimitare întocmit de autoritățile implicate și care
atestă legalitatea exploatării terenului de către societate, a adăugat recurenta.

281
 Recurenta a mai criticat considerentele primei instanțe și cu privire la cea de a doua
condiție necesar a fi îndeplinită în vederea suspendării actului contestat, indicând faptul că deja i
s-a imputat suma de 7309,06 lei rămânând un rest de plată de 89.674,06 lei.
Intimataa depus întâmpinare la data de 16 septembrie 2020, prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și care se circumscriu
prevederilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Curtea a reținut caracterul său fondat.
În fapt, prin decizia de plată nr. x/20 iunie 2019, înregistrată sub numerele yy/26 august
2019 și zzz/20 august 2019, intimata a reinstrumentat cererea de plată depusă de fermier nr. IS
x/8 iunie 2015 și aferentă anului 2015, aplicând sancțiuni din cauza unei pretinse supradeclarări a
suprafețelor legal deținute în exploatare. Reiese din cuprinsul acestei decizii că din suprafața
total declarată de fermier, de 141, 60 ha, inspectorii APIA - Agenția I. au reținut ca fiind nelegal
deținută suprafața de 34,57 ha, suprafața legal determinată rămânând de 107,03 ha. Prin această
decizie care face obiectul cererii de suspendare, organul administrativ a decis retragerea de la
plată a acestei suprafețe de 34,57 ha, trecând fermierul în registrul debitorilor pentru mai multe
scheme de plată.
Suma stabilită ca plată necuvenită este de 96.983,66 lei, aceasta fiind individualizată
ulterior emiterii deciziei de plată și a notei de fundamentare, prin procesul-verbal de constatare a
neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. yyyy/5 februarie 2020.
Odată cu solicitarea de anulare a deciziei de plată anterior menționată, reclamanta-
recurentă a învestit instanța de judecată și cu o cerere de suspendare a efectelor acesteia, cerere
asupra căreia prima instanță s-a pronunțată prin încheierea de ședință din data de 13 august 2020.
Contrar aprecierilor primei instanțe, Curtea a constatat că în cauză sunt întrunite
condițiile legale în vederea suspendării actului administrativ contestat, aparența de legalitate a
situației deduse judecății fiind în favoarea reclamantului recurent care, în contextul dovezilor
prezentate, riscă și suportarea unei pagube materiale însemnate, ca efect al actului emis.
Din lectura prevederilor art. 15 raportat la art. 14 și la art. 2 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, reiese că pentru a proceda la suspendarea executării unui act administrativ este
necesară întrunirea cumulativă a două condiții: legalitatea sa să fie serios pusă la îndoială prin
prisma unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept facil de identificat la o analiză sumară
a fondului, iar prejudiciul pe care îl riscă reclamantul în ipoteza executării actului să fie material,
viitor și previzibil.
Astfel, circumscriindu-se exclusiv sferei aparenței dreptului așa cum reiese ea la acest
moment al judecății, a reținut Curtea că, pe de o parte, actul emis este unul care nu conține chiar
în cuprinsul său motivul concret al excluderii de la plată a suprafeței de teren de 34,57 ha,
indicându-se exclusiv faptul că deducerea a fost aplicată din pricina „supradeclarării”, iar, pe de
altă parte, faptul că, în stadiul actual al cercetării judecătorești, reclamanta recurentă a dovedit
dreptul său de exploatare a suprafeței de 34,57 ha, prin adeverința nr. zzz/18 mai 2015, emisă de
Primăria com. Răducăneni.
Din lectura prevederilor legale în vigoare la data de 8 iunie 2015, data depunerii cererii
de plată aferente anului 2015 și pentru care s-a reținut prin decizia contestată supradeclararea
suprafețelor, respectiv a art. 5 alin. (2) lit. b) pct. iii) din Ordinul MADR 619/2015, Curtea a
reținut că, față de stadiul actual al verificărilor și în contextul prezentei proceduri judiciare care
nu presupune decât o palpare a fondului, acest act apare ca unul suficient și edificator în vederea
dovedirii dreptului legal de folosință a terenului în cauză.
Astfel, conform art. 5 alin. (2) din actul normativ anterior citat: „Începând cu anul de
cerere 2015 documentele care fac dovada utilizării terenului și care se prezintă la APIA, în
conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) lit. n) din ordonanță, sunt cele privind: b) terenul
agricol aflat la dispoziția fermierului: (iii) pentru terenul utilizat de fermier aflat la dispoziția sa
sub alte forme decât cele prevăzute la pct. (i) și (ii), acesta prezintă doar adeverința prevăzută la
lit. a) sau d) eliberată de primăria pe raza căreia este situat terenul în cauză, această categorie de
teren fiind înscrisă la cap. III, rândul 08 „sub alte forme” din Registrul agricol 2015 - 2019, și

282
aceasta este documentul pe baza căruia se demonstrează că terenul este la dispoziția
fermierului.”
Mai mult, reclamanta recurentă a anexat la dosarul de fond contractele de arendă
perfectate cu persoanele care figurează în anexa la Hotărârea Comisiei Județene de Fond Funciar
nr. aaa/2011, respectiv în tabelul nominal, însușit prin semnătură de autoritatea locală, ADS și
OCPI.
Se impune a mai fi reținut și procesul-verbal de delimitare a suprafețelor solicitate de
UAT Răducăneni încheiat la data de 4 decembrie 2012 între administrația publică locală și
reprezentantul ADS, document în care nu s-a stipulat nicio rezervă a acestei ultime autorități
referitor la nepredarea terenului solicitat în vederea reconstituirii dreptului de proprietate la
nivelul comunei.
Argumentele indicate de intimată prin răspunsul la contestația administrativă și
referitoare la faptul că, în urma unor verificări efectuate de Direcția Antifraudă, Control Intern
din cadrul APIA București, regimul juridic al suprafeței de 34,75 ha din localitatea Răducăneni
nu ar fi cel indicat în adeverința care a fost depusă de reclamanta-recurentă, ci terenul s-ar afla în
administrarea ADS și, pentru acest motiv, nu ar putea fi arendat, urmează a fi tranșate de
judecătorul fondului prin raportare și la conținutul actului administrativ concret contestat în
speță, aparența însă de legalitate a deținerii terenului de recurenta reclamantă fiind în favoarea sa
așa cum s-a expus anterior. Adeverința emisă de autoritatea publică locală la nivelul anului 2015
atestă împrejurările de fapt și de drept expuse în conținutul său și, conform legislației în vigoare
la data emiterii sale, coroborat cu absența unor probe evidente contrare, era suficientă pentru a
legitima dreptul de folosință al reclamantei recurente. A mai reținut Curtea și faptul că această
adeverință are la bază alte acte puse la dispoziție tot de autoritatea publică locală, adeverința
furnizată concordând cu prevederile: Hotărârii CJFF Iași nr. aaa/2011 și copia registrului agricol.
Din conținutul adresei nr. 157220/2 octombrie 2018, emise de ADS, și al actelor înaintate
de Instituția Prefectului jud. Iași a reținut Curtea că se face referire la o hotărâre a Comisiei
Județene de Fond Funciar Iași nr. 121/2000. Or, în speță, reclamanta recurentă și-a fundamentat
dreptul de folosință pe conținutul unei hotărâri mult ulterioară acesteia, respectiv pe Hotărârea
Comisiei județene de fond funciar Iași nr. aaa/13 decembrie 2011, conținutul acesteia apărând ca
fiind concordant cu conținutul adeverinței eliberate fermierului, în limitele prezentei proceduri
judiciare.
Limitându-se la specificul prezentei proceduri judiciare, Curtea a apreciat că reclamanta
recurentă apare ca justificând dreptul său de folosință asupra terenului în discuție prin actele
prevăzute de legea în vigoare la data depunerii cererii de plată, eventualele discrepanțe dintre
evidențele instituțiilor publice implicate în procesul de retrocedare a terenurilor neputându-i fi
imputate, de o manieră evidentă și neechivocă, față de stadiul prezentelor cercetări.
În ceea ce privește cea de a doua condiție necesar a fi îndeplinită în speță, respectiv riscul
suportării unei pagube materiale însemnate, Curtea a reținut că debitul în discuție, stabilit în
sarcina reclamantei recurente ca efect direct al aspectelor de fapt și de drept reținute prin decizia
de plată nr. x/20 iunie 2019, este într-un cuantum semnificativ, respectiv de 96 983,66 lei.
Simplul fapt că titlul executoriu pentru această sumă nu este însăși decizia de plată, ci un act
subsecvent acesteia, respectiv procesul-verbal de stabilire a neregulilor și de recuperare a
creanțelor, nu are nicio relevanță în contextul în care izvorul acestui debit îl constituie tocmai
decizia de plată contestată în speță, „executorialitatea” primului act constând tocmai în
declanșarea unei întregi proceduri ulterioare de recuperare a sumelor pretins nedatorate.
Prin înscrisurile anexate la dosarul de recurs, Curtea a reținut că situația financiară a
reclamantei recurente este precară, efectuarea demersurilor de recuperare a acestei sume, în
contextul unui an nefavorabil din perspectivă agricolă, putându-i pune în pericol întreaga
activitate economică.
Față de motivele de fapt și de drept anterior indicate, în temeiul art. 20 și art. 15 din
Legea nr. 554/2004, precum și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.,
Curtea a admis recursul și a casat sentința recurată, în rejudecare, admițând cererea reclamantei-

283
recurente de a suspenda efectele deciziei de plată nr. x/20 iunie 2019 emisă de API - Agenția I.,
până la soluționarea definitivă a acțiunii având ca obiect anularea actului în cauză.

12. Contract de delegare a gestiunii serviciului public de alimentare cu apă și

canalizare încheiat între o asociație intercomunitară de dezvoltare a serviciilor publice de apă-
canal și un operator. Aderarea unei unități administrativ-teritoriale la asociație. Stabilirea
prin act adițional la contract a nivelului redevenței datorate de operator. Anularea actului
adițional prin hotărâre judecătorească definitivă. Puterea de lucru judecat și opozabilitatea
hotărârii. Aplicarea dispozițiilor legale privind stabilirea redevenței

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Contracte administrative: contract de delegare a gestiunii serviciului
public; servicii de alimentare cu apă și canalizare; asociație intercomunitară de
dezvoltare; redevență
Temei de drept: Legea nr. 51/2006 - art. 85, art. 109; OUG nr. 198/2005; Cod procedură
civilă - art. 431, art. 435

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât
și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să
nu poată fi opus decât de către părțile în proces, fundamentul și justificarea acestui principiu
constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare. Însă această relativitate nu
antrenează consecința inopozabilității hotărârii judecătorești față de terți. Tocmai de aceea,
completându-l pe cel dintâi, principiul opozabilității hotărârii judecătorești dă expresie
respectului datorat și impus tuturor de o situație juridică.
Terțul interesat este cel care, fiind atins în mod indirect de modalitatea tranșării
litigiului, are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile sau, dimpotrivă, de a
înlătura, față de el, efectele unei judecăți care îl prejudiciază.
Art. 4 alin. (1) din aceeași anexă la OUG nr. 198/2005 statuează că operatorul și
unitatea administrativ-teritorială care realizează proiecte cu asistență financiară
nerambursabilă din partea Uniunii Europene au obligația ca de la semnarea acordului de
împrumut și cel puțin până la rambursarea integrală a împrumuturilor, să constituie, potrivit
art. 3, Fondul IID. Așadar, premisa acestui articol include și posibilitatea ca ambii contractanți
să aibă atare împrumuturi.
Curtea nu poate primi argumentul intimaților că astfel s-ar interveni în acordul de
voință privindu-i pe ceilalți membri ARSACIS. Redevența cu privire la care instanța este
chemată a se pronunța vizează strict UAT P. O eventuală modificare ulterioară a tarifului
pentru alte unități administrativ-teritoriale ține exclusiv de conduita contractuală a SC „A.” SA
și de dispozițiile legale aplicabile. Contractul de delegare, la art. 39, prevede că operatorul va
plăti autorității delegante redevența (atât cât e inclusă în tarif), statuează că redevența anuală
stabilită de autoritatea delegantă în sarcina operatorului trebuie să aibă un nivel care să
respecte dispozițiile OUG nr. 198/2005, urmând a fi modificată periodic pentru scopul stabilit
și, nu în ultimul rând, va fi întotdeauna reflectată în nivelul tarifelor, urmând a fi suficientă
pentru plata sumelor datorate de operator în baza contractelor de împrumut.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 626/30.07.2020

Prin decizia nr. 626/30.07.2020 a Curţii de Apel Iaşi a fost admis recursul declarat de
UAT Paşcani şi Consiliul Local al mun. Paşcani împotriva sentinţei nr. 178/c.a/18.03.2020 a
Tribunalului Iaşi, sentinţă care a fost casată. În rejudecare, a fost admisă în parte acţiunea

284
formulată de reclamanţii UAT Paşcani şi Consiliul Local al mun. Paşcani în contradictoriu cu
pârâţii „A.” SA şi ARSACIS, au fost obligaţi pârâţii „A.” SA şi ARSACIS la încheierea unui act
adiţional la contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi de
canalizare, în sensul stabilirii pentru municipiul Paşcani a unei redevenţe anuale care să respecte
dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) teza finală din Anexa la OUG nr. 198/2005; au fost respinse în
rest pretenţiile reclamanţilor, ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că sentința instanței de fond este
nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greşită a dispozițiilor art. 4 alin. (2) lit. c) din Anexa la
OUG nr. 198/2005 şi cu neluarea în seamă a sentinţei nr. 518/07.06.2016 a Tribunalului Iaşi,
definitivă prin nerecurare, motivele de recurs astfel invocate fiind fondate, fiind incident cazul de
casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.
Astfel, litigiul de faţă a prins contur odată cu pronunţarea de către Tribunalul Iaşi a
sentinţei nr. 518/07.06.2016 în dosarul nr. xx/99/2015, prin care s-a dispus anularea HCL
Pașcani nr. xx/2015 de aprobare a actului adițional nr. x la contractul de delegare a gestiunii
serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare nr. xy/2009 – numit în continuare
contractul de delegare, contract încheiat între ARSACIS, în numele şi pe seama unităţilor
administrativ-teritoriale membre, în calitate de Autoritate delegantă şi „A.” S.A, în calitate de
Operator. UAT Paşcani a aderat la ARSACIS la data de 30.05.2014, prin HCL nr. xx/2014.
Prin actul adiţional nr. xx/12.06.2014 la contractul de delegare, act adiţional aprobat prin
HCL Paşcani nr. xx/2015, s-au stabilit de către UAT Paşcani termenii şi condiţiile de achitare a
redevenţei aferente contractului, stipulându-se ca aceasta să constea într-o sumă care să nu
depăşească valoarea amortizării mijloacelor fixe aflate în concesiunea operatorului, calculată la
31 decembrie a anului anterior.
Or, HCL Pașcani nr. xx/2015 de aprobare a actului adițional nr. xx la Contractul de
delegare a fost anulată definitiv prin sentinţa mai-sus arătată, în considerentele căreia se arată că
actul adiţional trebuia să aibă la bază dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) din Anexa la OUG nr.
198/2005, care stipulează imperativ că, în cazul în care împrumutatul este unitatea administrativ-
teritorială, redevenţa anuală va fi stabilită la un nivel care să acopere cel puţin serviciul datoriei
publice pentru anul respectiv aderent împrumutului de cofinanţare contractat de unitatea
administrativ-teritorială.
În cuprinsul art. 435 C.proc.civ., ce poartă denumirea marginală „Obligativitatea și
opozabilitatea hotărârii”, se stipulează astfel: „(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și
produce efecte numai între părți și succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe
persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.”
Conținutul textului de lege sus-redat este sintetizat în doctrină astfel: obligativitatea
operează inter partes, opozabilitatea operează erga omnes; obligativitatea este relativă,
opozabilitatea este generală.
Așadar, principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor
obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în
principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces, fundamentul și justificarea acestui
principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare. Însă această relativitate nu
antrenează consecința inopozabilității hotărârii judecătorești față de terți. Tocmai de aceea,
completându-l pe cel dintâi, principiul opozabilității hotărârii judecătorești dă expresie
respectului datorat și impus tuturor de către o situație juridică.
Astfel, opozabilitatea stricto sensu este definită în doctrină drept acea aptitudine a actului
jurisdicțional de a fi recunoscut și respectat de orice persoană care nu a fost implicată în
procedura judiciară. Altfel spus, existența sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi
opusă terțelor persoane, care nu mai pot ignora situația juridică ce a luat naștere în urma
pronunțării hotărârii judecătorești, cel puțin până la momentul în care vor demonstra în justiție
situația contrară (suportând, astfel, în mod indirect, efectele judecății la care nu au participat).
Mecanismul producerii efectelor hotărârii judecătorești presupune, așadar, ca principiul
relativității să asigure stabilitatea internă, în raporturile dintre, iar cel al opozabilității să asigure

285
stabilitatea externă, în relația cu terții (cel puțin până la momentul la care aceștia vor face proba
contrară celor tranșate jurisdicțional).
Trebuie notată și distincția făcută doctrinar în ceea ce privește înțelegerea noțiunii de terț,
în spațiul opozabilității. În acest sens, este terț desăvârșit acela în raport cu care efectele hotărârii
nu se repercutează în niciun fel, în vreme ce terțul interesat este cel care, fiind atins în mod
indirect de modalitatea tranșării litigiului, are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri
favorabile sau, dimpotrivă, de a înlătura, față de el, efectele unei judecăți care îl prejudiciază,
astfel cum este și cazul litigiului pendinte, în care pârâţii ARSACIS şi „A.” SA sunt terţi
interesaţi în raport cu hotărârea potrivnică pronunțată în dosarul nr. xx/99/2015 al Tribunalului
Iaşi.
Este astfel în sarcina lor a face, în condiţiile legii, dovada contrară, aşa cum dispune art.
435 alin. (2) C.proc.civ., în considerarea conduitei UAT Paşcani şi a Consiliului Local al mun.
Paşcani, care, prin Hotărârea nr. xx/30.06.2015, a prevăzut la art. 7 un nivel al redevenţei în
sensul celor statuate prin sentinţa Tribunalului Iaşi. Art. 12 din aceeaşi hotărâre prevede că
dispoziţiile acestei hotărâri vor face obiectul unui act adiţional la contractul de delegare.
Astfel, din această perspectivă se impune analiza de către instanţa de recurs a celor
statuate de judecătorul fondului privind aplicarea prevederilor art. 4 alin. (2) lit. c) din Anexa la
OUG nr. 198/2005 şi efectele sale asupra contractului de delegare dintre părţi.
Or, dincolo de împrejurarea neconformă dispoziţiilor art. 20 din Statutul ARSACIS, cum
că doar UAT Paşcani ar fi asociat implicat, restul motivelor invocate de recurenţii-reclamanţi
sunt valide.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) lit. c) din Anexa la OUG nr. 198/2005, unitatea
administrativ-teritorială contribuie la Fondul IID cu sume încasate în bugetele locale sau
judeţene, după caz, cel puţin egale cu redevenţa aferentă bunurilor concesionate societăţii
comerciale care beneficiază de asistenţă financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene.
În cazul în care împrumutatul este unitatea administrativ-teritorială, redevenţa anuală va fi
stabilită la un nivel care să acopere cel puţin serviciul datoriei publice pentru anul respectiv
aferent împrumutului de cofinanţare contractat de unitatea administrativ-teritorială.
Formularea este imperativă, acesta fiind nivelul minim legal la care poate fi stabilită
redevenţa anuală în situaţia în care unitatea administrativ-teritorială este împrumutat.
Or, unul dintre motivele pe care s-a fundamentat soluţia de respingere a acţiunii este
acela că atât UAT Paşcani, cât şi operatorul „A.” SA beneficiază de asistenţă financiară
nerambursabilă din partea Uniunii Europene, situaţie nereglementată legal în sensul prioritizării
aplicării dispoziţiilor vizând nivelul redevenţei şi contribuţia la Fondul IID.
Curtea nu a primit acest raţionament, întrucât art. 4 alin. (1) din aceeaşi Anexă la OUG
nr. 198/2005 statuează că operatorul şi unitatea administrativ-teritorială care realizează proiecte
cu asistenţă financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene au obligaţia ca de la
semnarea acordului de împrumut şi cel puţin până la rambursarea integrală a împrumuturilor, să
constituie, potrivit art. 3, Fondul IID.
Aşadar, premisa acestui articol include şi posibilitatea ca ambii contractanţi să aibă atare
împrumuturi.
Pe de altă parte, art. 4 alin. (4) din Anexa la OUG nr. 198/2005 prevede expres că în
cazul în care sursele datorate potrivit alin. (2) (sumele cu care unităţile administrativ-teritoriale
contribuie la fond, egale, printre altele, cel puţin cu redevenţa descrisă mai sus) nu sunt
suficiente pentru a acoperi serviciul datoriei publice/datoriei constând în rate de capital, dobânzi,
comisioane şi alte costuri aferente împrumutului datorat pentru următorul an al fiecărui exerciţiu
financiar, operatorul contribuie la Fondul IID, până la concurenţa sumei necesare acoperirii
serviciului datoriei publice/datoriei pe baza situaţiilor sale financiare anuale, cu sume repartizate
din profitul net la fondul de rezervă, care pot fi: a) sursele proprii de finanţare necesare
rambursării ratelor de capital, plăţii dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente
împrumuturilor externe, constituite pentru proiectele cofinanţate din împrumuturi externe; b)
profitul net contabil rămas nerepartizat după acoperirea destinaţiilor prevăzute de legislaţia în
vigoare.

286
 De asemenea, art. 5 şi art. 6 din Anexă vin în completarea aceluiaşi raţionament,
reglementând cazurile în care operatorul/unitatea administrativ-teritorială care beneficiază de
asistenţă financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene utilizează Fondul IID şi ordinea
de priorităţi, precum şi modalitatea în care se face alimentarea contului deschis potrivit art. 3
alin. (1): de către unitatea administrativ-teritorială în termen de 5 zile lucrătoare de la încasarea
sumelor datorate de către operator; de către operator în termen de 5 zile lucrătoare de la
constatarea insuficienţei surselor datorate potrivit alin. (2) al art. 4, dar în orice caz nu mai târziu
de data scadenţei serviciului datoriei.
Nu rezultă astfel că ar exista o dificultate în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) lit. c)
din Anexa la OUG nr. 198/2005, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
De asemenea, Curtea nu a primit argumentul intimaţilor că astfel s-ar interveni în acordul
de voinţă privindu-i pe ceilalţi membri ARSACIS. Redevenţa cu privire la care instanţa este
chemată a se pronunţa vizează strict UAT Paşcani. O eventuală modificare ulterioară a tarifului
pentru alte unităţi administrativ-teritoriale ţine exclusiv de conduita contractuală a SC „A” SA şi
de dispoziţiile legale aplicabile.
Mai mult decât atât, contractul de delegare, la art. 39, prevede că operatorul va plăti
autorităţii delegante redevenţa (atât cât e inclusă în tarif), statuează că redevenţa anuală stabilită
de autoritatea delegantă în sarcina operatorului trebuie să aibă un nivel care să respecte
dispoziţiile OUG nr. 198/2005, urmând a fi modificată periodic pentru scopul stabilit şi, nu în
ultimul rând, va fi întotdeauna reflectată în nivelul tarifelor, urmând a fi suficientă pentru plata
sumelor datorate de operator în baza contractelor de împrumut.
În concluzie, Curtea a reținut că refuzul „A.” SA şi ARSACIS de a încheia un act
adiţional la contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi
canalizare, în sensul stabilirii pentru municipiul Paşcani a unei redevenţe anuale care să respecte
dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) teza finală din Anexa la OUG nr. 198/2005 este nejustificat,
acţiunea fiind parţial întemeiată.
Astfel HCL Paşcani nr. x/2015 cuprinde, la art. 7, cele mai sus-arătate, privind nivelul
redevenţei în acord cu OUG nr. 198/2005 (cu corelativul din art. 12 al încheierii unui act
adiţional), însă autoritatea deliberativă înţelege a se raporta la momentul începerii executării
contractului de delegare. Or, redevenţa poate fi reevaluată doar pentru viitor, iar nu pentru trecut,
neexistând temei pentru un astfel de efect retroactiv. În consecinţă, operatorul „A.” SA nu poate
fi obligat la plata redevenţei la nivelul prevăzut de OUG nr. 198/2005 şi pentru trecut, de la data
încheierii contractului de delegare, cererea adiţională corespunzătoare fiind neîntemeiată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr.
554/2004 raportat la art. 496 și art. 488 pct. 8 C.proc.civ., a admis recursul, a casat sentința
recurată, iar în rejudecare a admis în parte acțiunea și i-a obligat pe pârâți să încheie un act
adițional la contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă și
canalizare, în sensul stabilirii pentru municipiul P. a unei redevențe anuale care să respecte
dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. c) teza finală din Anexa la OUG nr. 198/2005, respingând ca
neîntemeiate restul pretențiilor reclamanților UAT P. și Consiliul Local al Municipiului P.

13. Suspendarea executării actului administrativ. Admisibilitatea acțiunii. Proces-

verbal de suspendare a dreptului de utilizare a autovehiculului și ridicarea certificatului de
înmatriculare și a plăcuțelor. Sancțiune contravențională complementară specială.
Verificarea legalității de către instanța de contencios administrativ

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Act administrativ: suspendare executare act administrativ,
admisibilitate acțiune, sancțiune contravențională complementară,
suspendarea dreptului de utilizare a unui autovehicul
Temei de drept: Legea nr. 38/2003 art. 56, art. 58 ind. 1, OUG nr. 34/2010, Legea nr.
554/2004 art. 2 alin. (1) lit. c), art. 14, OG nr. 2/2001

287
 Dispozițiile art. 58 ind. 1 au fost introduse în Legea nr. 38/2003 prin dispozițiile OUG
nr. 34/2010 privind unele măsuri pentru întărirea controlului în scopul combaterii
transporturilor ilicite de mărfuri și de persoane, act normativ care la art. V prevede: „Art. V -
Împotriva măsurii de suspendare a dreptului de utilizare a unui autovehicul prin reținerea
certificatului de înmatriculare și a plăcuțelor cu numărul de înmatriculare se poate formula
plângere la instanța de contencios administrativ, în condițiile legii.”
Rezultă din coroborarea acestor dispoziții legale cu cele ale art. 58 ind. 1 din Legea nr.
38/2003 că sancțiunea suspendării dreptului de utilizare a vehiculului pe o perioadă de 6 luni
are un regim juridic distinct de sancțiunile contravenționale complementare reglementate de art.
56 alin. (1) din lege.
Astfel, sancțiunea se aplică printr-un proces-verbal distinct, după întocmirea procesului-
verbal de constatare a contravenției, prin acest proces-verbal reținându-se și plăcuțele cu
numărul de înmatriculare și certificatul de înmatriculare. Cât privește modalitatea de contestare
a acestei sancțiuni, prin derogare de la dispozițiile art. 57 din Legea nr. 38/2003 (care face
trimitere la dispozițiile OG nr. 2/2001) art. V din OUG nr. 34/2010 prevede în mod expres că
împotriva măsurii se poate formula plângere la instanța de contencios administrativ, în
condițiile legii.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 632/03.08.2020
Prin sentința nr. 604/ca din data de 13.07.2020, Tribunalul Iași a respins ca inadmisibilă
cererea de suspendare a executării dreptului de utilizare a autovehiculului formulată de
reclamanții „A.” SRL, R. și B.B., măsură dispusă prin procesul - verbal de contravenție seria
PNTX, nr. x/17.02.2020, încheiat de Inspectoratul de Poliție al Județului N. și prin procesul-
verbal de reținere a plăcutelor din 17.02.2020, emis de Inspectoratul de Poliție al Județului N.
Împotriva sentinței nr. 604/ca din data de 13.07.2020, pronunțate de Tribunalul Iași, au
promovat recurs reclamanții S.C. „A.” S.R.L. și B.B., invocând incidența motivului de casare
prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În susținerea căii de atac promovate, recurenții au arătat că, în ceea ce îl privește pe B.B.,
proprietar al autoturismului cu nr. de înmatriculare X, acest proces-verbal este, fără îndoială, un
act administrativ, întrucât are caracter unilateral individual, fiind emis de o autoritate publică –
I.P.J. N. – în vederea executării ori a organizării executării legii, adică executarea dispozițiilor
Legii nr. 38/2003 în baza căreia a fost dispusă emiterea procesului-verbal de contravenție și
sancțiunile principale și complementare, cu referire expresă în acest caz la măsura reținerii
plăcuțelor și certificatului de înmatriculare. Consecința emiterii acestui act a fost modificarea
unor raporturi juridice și anume suspendarea dreptului de circulație pe drumurile publice în
perioada de derulare a procedurii de judecată a plângerii procesului-verbal de contravenție, care
nu are efect suspensiv asupra acestui tip de măsură complementară.
Or, măsurile dispuse prin actele administrative emise au, la rândul lor, caracter
administrativ și reprezintă o prelungire a actului administrativ cu caracter individual emis.
Întrucât O.G. nr. 2/2001 nu prevede o procedură pentru suspendarea măsurilor complementare,
incidente devin dispozițiile cu caracter general ale Legii nr. 554/2004, inclusiv cele ale art. 14
din acest act normativ.
Intimatul Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței nr. 604/13.07.2020, pronunțate de
Tribunalul Iași, ca fiind legală și temeinică.
Analizând actele și lucrările dosarului de față, Curtea a reținut că recursul este întemeiat
pentru următoarele considerente:
Din înscrisurile de la dosar rezultă că prin procesul-verbal seria PNTX, nr. x/17.02.2020,
recurenta „A.” SRL a fost sancționată cu amendă în sumă de 50.000 lei în temeiul art. 7 alin. (2)
și art. 55 pct. 5 lit. a) din Legea nr. 38/2003, în procesul-verbal fiind făcută mențiunea că se

288
dispune și suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului pe o perioada de 6 luni conform
art. 58 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 38/2003
Prin procesul-verbal de reținere a plăcutelor cu numărul de înmatriculare și a
certificatului de înmatriculare din data de 17.02.2020, întocmit de IPJ N. în baza art. 58 ind. 1
alin. (1) din Legea nr. 38/2003, s-a dispus suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului
înmatriculat sub nr. X, pentru o perioadă de 6 luni, reținându-se și certificatul de înmatriculare al
autovehiculului și plăcutele cu numărul de înmatriculare.
În cuprinsul acestui proces-verbal s-a făcut mențiunea că împotriva măsurii se poate face
plângere la instanța de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004.
Obiectul cauzei de față îl reprezintă cererea formulată de reclamanții recurenți „A.” SRL,
R. și B.B., care, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, au solicitat a se dispune suspendarea
executării măsurii suspendării dreptului de utilizare a autovehiculului înmatriculat sub nr. X,
măsură dispusă prin procesul-verbal de contravenție seria PNTX, nr. x/17.02.2020, încheiat de
IPJ N, și prin procesul-verbal de reținere a plăcutelor cu numărul de înmatriculare și a
certificatului de înmatriculare din 17.02.2020, emis de IPJ N.
Prima instanță a invocat din oficiu excepția inadmisibilității cererii raportat la prevederile
art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, respingând prin sentința recurată cererea formulată ca
inadmisibilă.
Potrivit ar. 55 pct. 5 lit. a) din Legea nr. 38/2003: „Constituie contravenții următoarele
fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate
infracțiuni, și se sancționează după cum urmează: (…) 5. cu amendă de la 25.000 lei la 50.000
lei: a) aplicabilă transportatorilor pentru nerespectarea prevederilor art. 7 și 8;”
Potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 38/2003: „Pe lângă sancțiunile prevăzute la art. 55
se dispun și măsuri administrative, ca sancțiuni complementare, privind reținerea, suspendarea,
retragerea sau anularea, după caz, a unor autorizații, copii conforme, atestate profesionale sau
contracte”, iar art. 57 din aceeași lege prevede: „Dispozițiile prezentului capitol se completează
cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, astfel
cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare”.
Rezultă din aceste dispoziții legale că pentru săvârșirea contravențiilor reglementate de
Legea nr. 38/2003 pot fi aplicate atât sancțiuni contravenționale principale, cât și sancțiuni
complementare, legea incluzând în mod expres în această din urmă categorie măsurile
administrative privind reținerea, suspendarea, retragerea sau anularea, după caz, a unor
autorizații, copii conforme, atestate profesionale sau contracte. Indiferent că este vorba de
sancțiunile contravenționale principale sau complementare, contestarea acestora poate fi făcută
în condițiile O.G. nr. 2/2001, având în vedere dispozițiile art. 57 din Legea nr. 38/2003, anterior
citate.
Pe de altă parte însă, potrivit art. 58 ind. 1 din Legea nr. 38/2003: „(1) În cazul utilizării
unui autoturism pentru transportul public de persoane fără ca acesta să dețină autorizație taxi sau,
după caz, copie conformă ori dacă aceste documente au valabilitatea depășită sau nu sunt
conforme cu transportul efectuat ori cu prevederile prezentei legi, precum și în cazurile
prevăzute la art. 20 alin. (7) și art. 36 alin. (3), odată cu aplicarea sancțiunii contravenționale,
prevăzută de prezenta lege, se suspendă dreptul de utilizare a autoturismului respectiv pentru 6
luni.
(2) Suspendarea dreptului de utilizare a autoturismului se realizează prin reținerea
certificatului de înmatriculare și a plăcuțelor cu numărul de înmatriculare de către ofițerii și/sau
agenții de poliție din cadrul Poliției Române care au calitatea de polițiști rutieri.
(3) Plăcuțele cu numărul de înmatriculare împreună cu certificatul de înmatriculare și o
copie a proceselor-verbale de constatare a contravenției și de reținere a plăcuțelor cu numărul de
înmatriculare și a certificatului de înmatriculare se predau, în termen de maximum 3 zile,
inspectoratului județean de poliție, respectiv Direcției Generale de Poliție a Municipiului
București, care notifică deținătorului autoturismului faptul că suspendarea dreptului de utilizare a
acestuia încetează la 6 luni de la data procesului-verbal de reținere a acestora.

289
 (4) Suspendarea notificată a dreptului de utilizare a autoturismului încetează, iar plăcuțele
cu numărul de înmatriculare și certificatul de înmatriculare se restituie, la cerere, dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) au trecut cel puțin 30 de zile de la data procesului-
verbal de reținere; b) se depune dovada achitării amenzii contravenționale.
(5) După epuizarea unui termen notificat de suspendare a dreptului de utilizare a
autoturismului, dacă nu se face dovada achitării amenzii contravenționale, se notifică
deținătorului prelungirea suspendării pentru încă 6 luni.
(6) Dacă în decurs de cel mult 12 luni de la încetarea ultimei suspendări a dreptului de
utilizare a autoturismului se aplică o nouă suspendare, nu se mai poate beneficia de reducerea
termenului prevăzut la alin. (4) lit. a).
(7) Pe perioada suspendării dreptului de utilizare a autoturismului acesta nu poate fi
reînmatriculat.”
Dispozițiile art. 58 ind. 1 au fost introduse în Legea nr. 38/2003 prin dispozițiile OUG nr.
34 din 12 aprilie 2010 privind unele măsuri pentru întărirea controlului în scopul combaterii
transporturilor ilicite de mărfuri și de persoane, act normativ care la art. V prevede: „Împotriva
măsurii de suspendare a dreptului de utilizare a unui autovehicul prin reținerea certificatului de
înmatriculare și a plăcuțelor cu numărul de înmatriculare se poate formula plângere la instanța de
contencios administrativ, în condițiile legii.”
Curtea a reținut că prin Anexa nr. 1 (Procedură privind aplicarea măsurii de suspendare a
dreptului de utilizare a unui autovehicul prin reținerea plăcuțelor cu numărul de înmatriculare și
a certificatului de înmatriculare) a Ordinului comun al Ministerului Afacerilor Interne nr. 108
din 4 mai 2010 și Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 368 din 10 mai 2010 pentru
aprobarea Procedurii privind aplicarea măsurii de suspendare a dreptului de utilizare a unui
autovehicul prin reținerea plăcuțelor cu numărul de înmatriculare și a certificatului de
înmatriculare, precum și a Procedurii privind modalitatea concretă prin care contravenientul face
dovada îndeplinirii condițiilor legale pentru continuarea transportului/deplasării, precum și
condițiile necesare care trebuie îndeplinite pentru încetarea măsurii de imobilizare, a fost
reglementată, la art. 5 alin. (1) – (4), modalitatea de aplicare a sancțiunii suspendării dreptului de
utilizare a autovehiculului astfel: „(1) Măsura de suspendare se aplică de către inspectori sau
polițiști rutieri, pentru o perioadă de 6 luni, în cazul nedeținerii de către contravenient a
documentelor specifice transportului efectuat și a documentelor necesare pentru efectuarea
pregătirii practice în vederea obținerii permisului de conducere, după caz, în situațiile prevăzute
de legislația în vigoare.
(2) După întocmirea procesului-verbal de constatare a contravenției, agentul constatator
aplică măsura de suspendare, întocmind în acest sens procesul-verbal de reținere a plăcuțelor cu
numărul de înmatriculare și a certificatului de înmatriculare, denumit în continuare proces-verbal
de reținere, al cărui model este prevăzut în anexele nr. 1a) și 1b).
(3) Procesul-verbal de reținere se întocmește în două exemplare. Un exemplar se
înmânează conducătorului autovehiculului sau, în caz de refuz al primirii, se comunică de către
agentul constatator contravenientului.
(4) Suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului operează din momentul încheierii
procesului-verbal de reținere, chiar dacă s-au reținut doar plăcuțele cu numărul de
înmatriculare”.
Rezultă din coroborarea acestor dispoziții legale cu cele ale art. 58 ind. 1 din Legea nr.
38/2003 că sancțiunea suspendării dreptului de utilizare a vehiculului pe o perioadă de 6 luni are
un regim juridic distinct de sancțiunile contravenționale complementare reglementate de art. 56
alin. (1) din lege.
Astfel, sancțiunea se aplică printr-un proces-verbal distinct, după întocmirea procesului-
verbal de constatare a contravenției, prin acest proces-verbal reținându-se și plăcuțele cu numărul
de înmatriculare și certificatul de înmatriculare. Cât privește modalitatea de contestare a acestei
sancțiuni, prin derogare de la dispozițiile art. 57 din Legea nr. 38/2003 (care face trimitere la
dispozițiile OG nr. 2/2001), art. V din OUG nr. 34/2010 prevede în mod expres că împotriva
măsurii se poate formula plângere la instanța de contencios administrativ, în condițiile legii.

290
 Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004: „(1) În înțelesul prezentei legi,
termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (…) g) instanță de contencios
administrativ, denumită în continuare instanță - Secția de contencios administrativ și fiscal a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel
și tribunalele administrativ-fiscale;”.
De altfel în concret, în cauză, prin procesul-verbal de reținere a plăcuțelor cu numărul de
înmatriculare și a certificatului de înmatriculare din data de 17.02.2020, întocmit de IPJ N în
baza art. 58 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 38/2003, s-a dispus în mod expres suspendarea
dreptului de utilizare a autovehiculului înmatriculat sub nr. X pentru o perioadă de 6 luni
reținându-se și certificatul de înmatriculare al autovehiculului și plăcuțele cu numărul de
înmatriculare, fiind făcută mențiunea expresă că măsura aplicată poate fi contestată în fața
instanței de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004.
În consecință, contrar celor reținute de prima instanță, Curtea a constatat că procesul-
verbal de reținere a plăcuțelor cu numărul de înmatriculare și a certificatului de înmatriculare din
data de 17.02.2020 are natura unui act administrativ în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr.
554/2004, măsura aplicată prin acest proces-verbal, cea a suspendării dreptului de utilizare a
vehiculului, putând fi contestată în fața instanței de contencios administrativ în condițiile
reglementate de dispozițiile Legii nr. 554/2004.
Faptul că în cauză măsura suspendării dreptului de utilizare a autovehiculului a fost
menționată și în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nu este de natură
să schimbe această concluzie a instanței din moment ce, potrivit dispozițiilor legale anterior
citate, măsura suspendării dreptului de utilizare a vehiculului pe o perioadă de 6 luni se aplică
printr-un proces-verbal distinct, încheiat după întocmirea procesului-verbal de constatare a
contravenției, iar contestarea măsurii se face în fața instanței de contencios administrativ, în
condițiile Legii nr. 554/2004, nefiind incidente în privința acestei măsuri dispozițiile OG nr.
2/2001 față de dispozițiile exprese ale art. V din OUG nr. 34/2010.
În consecință, Curtea a reținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită
a dispozițiilor art. 58 ind. 1 din Legea nr. 38/2003, fiind incident motivul de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Față de aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat în cauză, a casat în tot
sentința nr. 604/13.07.2020/ca a Tribunalului Iași și a respins excepția inadmisibilității acțiunii.
Întrucât respingând acțiunea ca inadmisibilă prima instanța a soluționat cauza fără a intra în
cercetarea fondului, raportat la prevederile art. 498 alin. (2) C.proc.civ., Curtea a dispus
trimiterea cauzei spre rejucare Tribunalului Iași.

14. Contencios administrativ. Dispoziția primarului de suspendare a activității unei

societăți. Sancțiune contravențională complementară. Regimul juridic al contravențiilor.
Inadmisibilitate acțiune în contencios administrativ

Cuprins pe materii: Contencios administrativ. Regimul juridic al contravențiilor.

Indice alfabetic: Contravenții: sancțiune contravențională complementară; plângere
contravențională
Temei de drept: Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 – art. 32 alin. (1) și (2); Legea nr.
554/2004 – art. 5 alin. (2)

Potrivit art. 32 alin. (1) și (2) din OG nr. 2/2001, controlul aplicării și executării
sancțiunilor contravenționale și complementare este de competența exclusivă a judecătoriei în a
cărei circumscripție administrativ-jurisdicțională fost săvârșită contravenția, care poate fi
sesizată doar pe calea plângerii contravenționale. Pe cale de consecință, actul administrativ
prin care recurentei i-a fost aplicată o sancțiune contravențională complementară nu poate
forma obiect al acțiunii în contencios administrativ prin raportare la prevederile art. 32 alin. (1)

291
și (2) din OG nr. 2/2001 coroborat cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece
societatea reclamantă are deschisă doar calea plângerii contravenționale, în condițiile
reglementate de OG nr. 2/2001.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 450/24.06.2020

Prin sentința nr. 1640/CA/18.12.2019 a Tribunalului Iași s-a respins excepția lipsei de
interes, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată, și s-a respins cererea formulată de
reclamanta SC „X” SRL în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iași ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs reclamanta SC „X” SRL.
În susținerea căii de atac promovate, societatea recurentă a arătat că, în fapt, a luat
cunoștință în mod întâmplător despre existența dispoziției a cărei anulare o solicită, în condițiile
în care aceasta nu a fost comunicată în mod corespunzător. Actul administrativ emis a fost
comunicat cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie, respectiv fără a se asigura dovada
efectivă a comunicării acesteia către reprezentantul legal al societății, ori către persoana
împuternicită cu preluarea corespondenței.
Dispoziția contestată apare că are ca obiect aplicarea unei măsuri contravenționale
complementare, raportat la dispozițiile Legii nr. 61/1991, însă ea nu indică situațiile de fapt și de
drept în baza cărora a fost aplicată această măsură.
Măsura suspendării activității luată de Primarul Municipiului Iași în calitate de emitent al
autorizației de funcționare este luată în temeiul art. 3 din Legea nr. 61/1991 și reprezintă o
sancțiune complementară aplicată adiacent unei sancțiuni principale (art. 5 alin. (3) pct. e din OG
nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor).
Potrivit dispozițiilor legale, fie că o sancțiune complementară este aplicată prin același
proces-verbal ca și cea principală, de organul constatator, fie prin act distinct, potrivit legii,
precum dispoziția a cărei anulare se solicită, ea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu toate
elementele impuse de art. 16 alin. (1) din OG nr. 2/2001.
Or, dispoziția contestată nu cuprinde descrierea faptelor care au dus la aplicarea
sancțiunii contravenționale complementare, data săvârșirii lor, precum și încadrarea în drept a
faptelor și a sancțiunii aplicate. Aceste mențiuni sunt obligatorii și sunt prevăzute sub sancțiunea
nulității absolute a actului de art. 17 din OG nr. 2/2001.
Dispoziția emisă este complet echivocă. Lipsa mențiunilor arătate conduce la
imposibilitatea de a determina temeiul efectiv al aplicării sancțiunii, pentru a putea face apărări
complete și coerente raportat la situația de fapt și de drept avută în vedere la emiterea actului.
Prin urmare, față de argumentele expuse, recurenta-reclamantă înțelege să invoce
nulitatea absolută a dispoziției Primarului Municipiului Iași nr. x/25.03.2019.
A apreciat că instanța de fond a greșit în mod fundamental atunci când a afirmat că în
cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16, art. 17 și art. 21 din OG nr. 2/2001. Ordonanța
reprezintă dreptul comun în materie de contravenții, astfel încât ori de câte ori urmează a se
aplica vreo sancțiune contravențională principală ori complementară regulile instituite de aceasta
se vor aplica obligatoriu, cu excepția cazului când legea specială care reglementează contravenția
ar cuprinde dispoziții contrare. Legea nr. 61/1991 nu cuprinde dispoziții derogatorii, contrare
normei de drept comun. Legea specială nu distinge, astfel încât se poate afirma că judecătorul
fondului nu era în măsură de a distinge după propria sa apreciere. Instanța are abilitatea de a
interpreta legea, însă nu este în măsură a eluda norme legale imperative.
În cauză, chiar dacă competența de aplicare a sancțiunii contravenționale complementare
îi revine, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, primarului care emite un act administrativ
propriu competenței sale legale, rigorile propriu-zise procedurii de aplicare a sancțiunii sunt
supuse dreptului comun contravențional, pe care primarul este obligat să îl respecte deopotrivă.
În încercarea de a identifica rațiunile care au stat la baza emiterii dispoziției contestate,
societatea recurentă a presupus că aceasta a avut ca temei dispozițiile art. 2 pct. 26 și art. 3 alin.

292
(4) și alin. (5) din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de
conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.
Pentru a concluziona astfel a avut în vedere că privitor la activitatea desfășurată în incinta
din Iași, au existat în cursul anului 2018 două procese-verbale de sancționare a contravențiilor
care au avut ca obiect pretinse încălcări ale nivelului legal de zgomot pentru intervalele de timp
specificate de lege.
Astfel, prin procesul-verbal seria P1SX, nr. x/14.04.2018, emis de Inspectoratul de Poliție
Județean Iași, a fost sancționat administratorul societății, AA, pentru fapta prevăzută de art. 2
pct. 26 din Legea nr. 61/1991, întrucât acesta ar fi tulburat liniștea publică în timpul nopții.
Administratorul a fost sancționat cu „avertisment” pentru pretinsa faptă, deși la baza luării
măsurii nu a stat vreo măsurare prin mijloace științifice a nivelului de sunet care să releve
niveluri ale sunetului peste limitele legale, ci doar sesizarea subiectivă a unui vecin din zonă.
După acel moment nu a mai existat timp de 6 luni nici o sesizare cu privire la activitatea
desfășurată în incinta din Iași, deși societatea activează permanent cu o activitate de bar/cafenea,
iar muzica este redată în fiecare zi până la finele orelor de program.
La data de 09.10.2018 societatea a fost sancționată în temeiul acelorași dispoziții legale
prin procesul-verbal seria PF, nr. X, emis de Poliția Municipiului Iași, Secția 2 de Poliție, iar
amenda aplicată a fost achitată la scurt timp.
Față de situația de fapt descrisă, solicită instanței să constate nelegalitatea sancțiunii
complementare aplicate, apreciind că nu este îndeplinită condiția-premisă prevăzută de art. 3
alin. (4) din Legea nr. 61/1991. Sancțiunea suspendării activității, sancțiune complementară,
putea fi luată numai în situația în care societatea ar fi săvârșit în mod repetat contravenția
prevăzută de art. 2 pct. 26 din Legea nr. 61/1991.
Astfel, singura sancțiune aplicată direct societății este cea stabilită prin procesul-verbal
seria PF, nr. X. Cea stabilită prin procesul-verbal seria P1SX nr. X/14.04.2018 nu avea ca subiect
societatea, ci persoana fizică AA.
Legea instituite o unică condiție pentru a se putea reține incidența art. 3 alin. (4) din
Legea nr. 61/1991, respectiv același subiect activ să repete contravenția prevăzută de art. 2 pct.
26 din lege. Prin urmare, nu are relevanță dacă contravenția a fost săvârșită în aceeași locație. Ea
poate avea ca subiect activ al contravenției o altă societate cu punct de lucru în același loc ori
care a folosit în acea seară spațiul în temeiul unui contract, ori o persoană fizică care a folosit
spațiul pentru un interes pur privat.
În speță, societatea recurentă a săvârșit în fapt o singură contravenție de tipul celei
reclamate, iar între sancțiunea aplicată administratorului în luna aprilie 2018 și cea aplicată
societății în octombrie a trecut un termen lung de 6 luni, timp în care nu a mai existat nicio
sesizare, deși cafeneaua a activat permanent.
De asemenea, fapta în sine nu este de o gravitate însemnată, de vreme ce spațiul este
antifonat corespunzător, iar sunetul se aude în exterior numai când se deschide ușa și clienții
intră sau ies. Mai mult, societatea nu are cazier contravențional în care să fie consemnate
sancțiuni pentru fapte de aceeași natură, ceea ce dovedește existența unui profil social corect.
Intimatul Primarul Municipiului Iași, legal citat, a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea recursului și păstrarea sentinței pronunțate de instanța de fond.
Analizând recursul declarat în cauză se constată că este întemeiat pentru următoarele
considerente, expuse în condițiile art. 499 C.proc.civ.:
Curtea a analizat cu prioritate motivul de casare de ordine publică reglementat de art. 488
alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. coroborat cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, față de motivul de
casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., căruia i se circumscriu criticile
formulate de societatea recurentă.
Dispoziția nr. x/25.03.2019 a fost emisă de pârâtul-intimat Primarul Municipiului Iași în
aplicarea prevederilor art. 3 alin. (6) din Legea nr. 61/1991, ca urmare a solicitării organului
constatator IPJ Iași formulată prin adresa nr. x/16.10.2019, fiind aplicată recurentei-reclamante
în concret sancțiunea complementară a suspendării activității localului public ce funcționa în
mun. Iași, pentru o perioadă de 10 zile.

293
 Prin urmare, actul administrativ contestat vizează sancțiunea complementară aferentă
procesului-verbal de constatare a contravenției seria PF, nr. x/09.10.2018, ultimul din cele două
acte de constatare încheiate de IPJ Iași la 14.04.2018, respectiv 09.10.2018.
Potrivit art. 32 alin. (1) și (2) din OG nr. 2/2001, controlul aplicării și executării
sancțiunilor contravenționale și complementare este de competența exclusivă a judecătoriei în a
cărei circumscripție administrativ jurisdicțională fost săvârșita contravenția, care poate fi sesizată
doar pe calea plângerii contravenționale. Pe cale de consecință, actul administrativ prin care
recurentei i-a fost aplicată o sancțiune contravențională complementară nu poate forma obiect al
acțiunii în contencios administrativ prin raportare la prevederile art. 32 alin. (1) și (2) din OG nr.
2/2001 coroborat cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 deoarece societatea reclamantă are
deschisă doar calea plângerii contravenționale, în condițiile reglementate de OG nr. 2/2001.
Natura juridică a actului administrativ contestat relevă faptul că instanța de contencios
administrativ de drept comun nu putea fi sesizată cu acțiunea în anulare a dispoziției nr.
x/25.03.2019, aceasta putând fi contestată doar pe calea plângerii contravenționale, astfel încât
excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pusă în discuția părților de către instanța
de recurs are caracter fondat. În acest context factual și juridic este incident motivul de casare
reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., astfel încât a fost admisă calea de atac
declarată în cauză, casată sentința recurată și respinsă cererea de chemare în judecată ca
inadmisibilă.

15. Achiziții publice. Consecințele măsurilor de remediere luate de autoritatea

contractantă. Limitele de învestire a Consiliului stabilite prin contestație. Motive noi de
contestație. Competența legală privind procedura evaluării/reevaluării ofertelor. Folosirea
convențiilor prevăzute de Legea nr. 76/2002 pentru justificarea tarifului ofertat. Cheltuieli
indirecte

Cuprins pe materii: Achiziții publice. Procedură de licitație. Contestație.

Indice alfabetic: Achiziții publice: procedură de licitație; contestație; propunere
financiară
Temei de drept: Legea nr. 101/2016 art. 9 alin. (3), art. 21 alin. (3), art. 26 alin. (10) ind.
1, art. 34 alin. 11; Legea nr. 98/2016 art. 207, art. 209, art. 210; Legea nr. 76/2002

În cazul unei măsuri de remediere efective, aduse la cunoștința ofertanților de către

autoritatea contractantă în condițiile legii, consecințele cu privire la modul de soluționare a
contestației sunt prevăzute de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, în sensul că doar
contestatorul, în temeiul dreptului său de dispoziție, poate aprecia dacă această măsură este
suficientă și poate renunța la contestație. Per a contrario, dacă nu există o manifestare de voință
a contestatorului în sensul renunțării la contestație, Consiliul are obligația de a analiza
contestația pe fond, ținând cont și de efectele pe care le produc măsurile de remediere dispuse,
fără a putea respinge de plano contestația formulată.
Procedura de contestare este strict reglementată și limitată expres, conform art. 21 alin.
(3) din Legea nr. 101/2016, la analiza motivelor și capetelor de cerere formulate cu respectarea
termenului legal de formulare a contestației, astfel că nu este permis nici Consiliului să invoce
din oficiu motive noi în cadrul acestei proceduri de contestație, câtă vreme această posibilitate
nu fost recunoscută de lege. Criticile invocate prin concluziile scrise, câtă vreme presupuneau o
verificare și analiză distinctă față de cea referitoare la aspectele invocate prin contestație,
reprezintă, de fapt, așa cum corect au subliniat petentele, motive noi în sensul art. 21 alin. (3)
din Legea nr. 101/2016. Cererea depusă de contestatoarea B în cursul procedurii administrativ-
jurisdicționale, indiferent de cum a fost denumită, nu putea stabili pentru Consiliu alte limite de
analiză decât cele ce rezultă din contestația formulată, inclusiv cu privire la modul de
argumentare a motivelor invocate. Posibilitatea de a depune concluzii scrise nu poate constitui o

294
justificare pentru completarea contestației cu motive noi și argumente noi, care impun verificări
suplimentare.
Nici organul administrativ-jurisdicțional, și nici instanța de judecată nu se pot substitui
autorității contractante în exercitarea competentelor prevăzute de lege indicate mai sus.
Competența legală exclusivă de verificare și evaluare a ofertelor, precum și de luare a măsurilor
de remediere așa cum s-a subliniat și mai sus, aparține comisiei de evaluare din cadrul
autorității contractante. Dispozițiile art. 26 alin. (10) ind. 1, respectiv art. 34 alin. 11 din Legea
nr. 101/2016 nu permit nici ca reevaluarea ofertelor să fie făcută de Consiliu sau instanța de
judecată, ci doar stabilirea limitelor în care trebuie să se facă reevaluarea de către autoritatea
contractantă.
Luarea în considerare la justificarea prețului a acestor subvenții acordate de stat, prin
AJOFM, nu poate fi considerată ca fiind discriminatorie și nici contrară principiului
tratamentului egal, întrucât încheierea convențiilor cu AJOFM și acordarea subvențiilor
constituie un beneficiu prevăzut de lege în favoarea oricărui agent economic ce face angajări în
anumite condiții stabilite de lege.
Nici autoritatea contractantă și nici Consiliul nu puteau să aibă în vedere decât
conținutul cheltuielilor indirecte astfel cum a fost indicat în documentația de atribuire, fiind
lipsit de previzibilitate și contrar principiului tratamentului egal ca în cazul a două ofertante să
fie luate în considerare drept cheltuieli indirecte alte costuri decât cele solicitate prin
documentația de atribuire.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 259/29.04.2020

Prin decizia nr. 506/C3/309.318 din 27.03.2020, Consiliul Național pentru Soluționarea
Contestațiilor a dispus conexarea contestațiilor; a încuviințat în principiu cererile de intervenție
voluntară accesorie formulate de SC „A” SRL, cu privire la contestațiile depuse de SC „B” SRL
și SC „C” SRL; a admis cele două contestații și a anulat actualul rezultat al procedurii și a
obligat autoritatea contractantă să continue procedura, prin respingerea ofertelor SC „A” SRL,
SC „C” SRL, SC „D” SRL și SC „E” SRL, conform motivării, în 15 zile de la primirea deciziei;
a respins, ca nefondate, cererile de intervenție formulate de SC „A” SRL.
Pentru a pronunța această sentință, CNSC a reținut că Spitalul Municipal de Urgență AA
a inițiat, la 20.12.2019, o procedură proprie pentru încheierea unui acord-cadru având ca obiect
Achiziție servicii de pază și protecție a obiectivelor, bunurilor și valorilor Spitalului Municipal
de Urgență AA, prin publicarea în SEAP, în 20.12.2019, a anunțului de publicitate nr. ADV
1124338. În documentația de atribuire, autoritatea contractantă a specificat că procedura se
derulează în conformitate cu prevederile Legii nr. 98/2016.
Considerând nelegal rezultatul procedurii de atribuire, SC „B” SRL și SC „C” SRL au
formulat contestații, solicitând reevaluarea ofertelor depuse.
Referitor la măsurile ce ar fi adoptate de autoritatea contractantă, privind respingerile
ofertelor SC „C” SRL și SC „E” SRL, ca urmare a contestației formulate de SC „B” SRL
(conform celor specificate în punctul de vedere), Consiliul a constatat că achizitorul nu a
transmis niciun document în care să fie consemnată reevaluarea celor două oferte, dar nici nu a
comunicat măsura de remediere contestatorilor și celorlalți ofertanți implicați în procedură, așa
cum impune art. 9 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.
În ceea ce privește criticile formulate de SC „B” SRL împotriva modului de evaluare a
ofertelor SC „A” SRL și SC „D” SRL, Consiliul a reținut formularea unei critici comune,
referitoare la fundamentarea prețului, prin deducerea cheltuielilor aferente convențiilor încheiate
în baza Legii nr. 76/2002.
Consiliul a constatat că, în justificarea tarifului, comisia de evaluare a acceptat sumele ce
urmează a fi încasate, contrar cerinței din documentația de atribuire referitoare la
sumele/drepturile primite. Mai mult, pentru a face dovada sumelor primite, a considerat Consiliul
că ofertanții ar fi trebuit să prezinte dovezi ale indisponibilizării acestor sume. S-a conchis că

295
prin acceptarea, drept justificare a tarifului propus, a sumelor ce urmează a fi primite, în loc de
sumele primite, comisia de evaluare a ignorat regulile documentației de atribuire.
Pe de altă parte, a mai reținut faptul că fiecare angajator încasează lunar suma aferentă
pentru persoanele angajate, așa cum dispune Legea nr. 76/2002. Deci, la momentul semnării
contractului (informație necunoscută nici la data ofertării, dar nici la data emiterii deciziei),
ofertantul nu va mai încasa valoarea din subvenție, menționată în devizul de tarif.
Astfel, s-a considerat că utilizarea convențiilor, în formarea tarifului, este o susținere cu
caracter pur teoretic, și nu o justificare a prețului ofertat.
În consecință, Consiliul a apreciat că ofertele SC „A” SRL și SC „D” SRL ar fi trebuit
respinse, ca neconforme, în temeiul art. 137 alin. (3) lit. c) din HG nr. 395/2016.
De asemenea, Consiliul a constatat că SC „D” SRL a propus, pentru executarea
serviciilor de pază, personal care are domiciliul în Ialomița (conform convențiilor încheiate cu
AJOFM Ialomița). Dar în componența tarifului propus nu sunt incluse costuri cu deplasarea,
cazarea, diurna fiecărui agent care va lucra la „B”. Având în vedere că durata acordului-cadru
este de 3 ani, în prețul ofertat ar fi trebuit să se regăsească aceste cheltuieli, pentru întreaga
perioadă, conform art. 44 alin. (2) din Codul Muncii.
Astfel, s-a apreciat că oferta SC „D” SRL ar fi trebuit respinsă ca inacceptabilă, conform
art. 137 alin. (2) lit. d) din HG nr. 395/2016.
În ceea ce privește criticile aduse de contestator împotriva modului de evaluare a
justificării cheltuielilor indirecte, cuprinse în tariful propus de SC „A” SRL, respectiv SC „D”
SRL, Consiliul le-a apreciat și pe acestea ca întemeiate.
Consiliul a constatat că elementele de cost, ce se cuprind în cheltuielile directe și cele
indirecte, sunt descrise în Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1826/2003, pentru
aprobarea precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea și conducerea contabilității
de gestiune/Gruparea cheltuielilor în vederea calculării costurilor.
Consiliul a constatat că, din cele două răspunsuri date de ofertante, valoarea contabilă a
cheltuielilor indirecte este zero, în cuprinsul devizelor neregăsindu-se costuri de regie aferente
acestui contract (de exemplu, amortizarea activelor societății, serviciile de contabilitate ale firmei
ori alte servicii), ci doar cheltuieli directe, repartizate pe fiecare agent/oră.
În fapt, s-a apreciat că prin răspunsurile date, SC „A” SRL, respectiv SC „D” SRL, au
demonstrat că prețul ofertat nu este sustenabil, nu cuprinde toate elementele de cost impuse de
prevederile legale și dispozițiile caietului de sarcini. Astfel, niciunul dintre cei doi ofertanți nu
poate justifica tariful propus, deci acesta nu este rezultatul liberei concurențe.
Prin necuprinderea în propunerea financiară a tuturor costurilor, Consiliul a constatat că
ofertele SC „A” SRL, respectiv SC „D” SRL trebuiau declarate, și sub acest aspect, neconforme,
în temeiul art. 136 alin. (3) din HG nr. 395/2016.
Văzând că ofertele SC „A” SRL și SC „D” SRL sunt inacceptabile/neconforme, Consiliul
nu a mai analizat celelalte critici formulate de contestator, întrucât situația lor este iremediabil
afectată, finalitatea unei reevaluări neputând fi schimbată.
Petentul Spitalul Municipal de Urgență AA a formulat plângere, solicitând admiterea
acesteia și anularea deciziei, ca fiind netemeinică și nelegală.
A apreciat că în mod greșit CNSC a admis contestațiile întrucât, arătând în primul rând,
că prin decizia pronunțată Consiliul nu a avut în vedere obiectul contestației formulate de către
SC „B” SRL, întrucât această societate nu a contestat necomunicarea măsurilor de remediere ale
autorității contractate. De altfel, măsura de remediere a fost comunicată CNSC și contestatorilor,
în punctele de vedere formulate de autoritatea contractantă.
Referitor la folosirea în fundamentarea prețului ofertat, a convențiilor încheiate cu
unitățile AJOFM locale, pentru acordarea subvențiilor, sub forma ajutorului de stat de care
beneficiază unii ofertanți, regăsite în ofertele a patru operatori economici din cei cinci ofertanți, a
precizat petenta că drepturile primite nu se referă strict numai la ceea ce se încasează la
momentul formulării ofertei, ci se referă la drepturile stabilite în baza Legii nr. 76/2002, pentru
prezent, dar și pentru viitor, „Primite” fiind folosit generic, fără a limita sumele doar la cele strict
încasate ca subvenții, referindu-se și la cele ce vor fi încasate în viitor.

296
 Astfel, autoritatea contractantă a luat în considerare că operatorul economic beneficiază
(la data depunerii ofertei financiare), dar are și posibilitatea să beneficieze de ajutorul de stat
după ce va semna acordul cadru cu autoritatea contractantă, în funcție de numărul de angajați
beneficiari de subvenții, sumele stabilite și valabilitatea convențiilor.
Consideră evident că, așa cum prețul ofertat se fundamentează în baza unor cheltuieli ce
se vor efectua în viitor și nu de cheltuielile deja făcute, aceștia au ținut cont de sumele din
subvențiile rămase de încasat prezentând dovezile cerute în documentația de atribuire.
Autoritatea contractantă nu avea motiv să solicite ofertanților dovezi ale indisponibilizării
sumelor din subvențiile încasate după cum menționează CNSC-ul. Acest lucru nu s-a cerut în
documentația de atribuire deci, operatorii economici s-au conformat cerințelor din documentație.
Interpretarea de „sume primite din subvenții” ca „sume deja încasate”, aparține doar
CNSC-ului. Autoritatea contractantă nu a solicitat acest lucru și nici unul din cei patru ofertanți,
care au fundamentat prețul prin prezentarea de subvenții în ofertă (printre care și contestatarul
SC „C” SRL), nu au interpretat termenul la timpul trecut. Toți acești ofertanți au prezentat oferta
financiară în funcție de subvențiile rămase de încasat pe perioada de valabilitate a convențiilor
pentru un anumit număr de salariați.
În speță, în contestațiile depuse la CNSC, contestatarii au contestat (SC „B” SRL făcând
trimitere la unele decizii CNSC) doar faptul că autoritatea contractantă nu a verificat corect
subvențiile atribuite conform Legii nr. 76/2002 sub aspectul numărului persoanelor beneficiare
de subvenții oferite în baza Legii nr. 76/2002, data încheierii convențiilor cu AJOFM, valoarea
subvenției, perioada de acordare șt perioada de valabilitate a convențiilor. Deci contestatorul se
referă în contestație strict la neverificarea subvențiilor de către autoritatea contractantă și nu așa
după cum greșit a reținut CNSC că se referă la nerespectarea regulilor din documentația de
atribuire.
Cu privire la concluzia Consiliului că salariații își au domiciliul în jud. Ialomița, raportat
la faptul că aceste convenții s-au încheiat cu AJOFM Ialomița, a arătat că este eronată, întrucât
Legea nr. 76/2002 prevede că aceste convenții se încheie cu agențiile locale AJOFM de pe raza
județului unde își are sediul social angajatorul, respectiv Ialomița în cazul SC „D” SRL.
Cu privire la cheltuieli directe și indirecte – ca elemente de cost folosite în fundamentarea
prețului – a solicitat petentul să se constate faptul că CNSC-ul face referire la prevederile din
Ordinul MF nr. 1826/2003 fără să țină cont de specificul obiectului de activitate, respectiv
serviciile de pază. A subliniat că SC „B” SRL a făcut referire la ordinul menționat doar în
concluziile scrise din 12.03.2020, nu și în contestație.
Autoritatea contractantă a menționat faptul că în documentația de atribuire a solicitat
toate cheltuielile, adică acele cheltuieli specifice și/sau incidente legislației serviciilor de pază,
altele decât cele de natură salarială, pe care autoritatea le-a denumit generic cheltuieli indirecte și
care sunt incluse în fundamentarea prețului ofertat după cum urmează: cheltuieli indirecte din
domeniul pazei; uniforme, logistică, telefoane, stații, combustibil, asigurări cheltuieli cu
echipamentul agenților, cheltuieli cu dotările posturilor, cheltuieli cu personalul TESA, cheltuieli
cu controalele medicale la angajare și periodice, cheltuieli cu tipizate, controale salariați pază,
alte cheltuieli.
Petenta SC „A” SRL a formulat plângere, apreciind decizia nelegală și netemeinică,
solicitând desființarea ei în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la oferta sa.
Modul de analiză al Consiliului cu privire la folosirea convențiilor încheiate s-a făcut fără
să se coroboreze dispozițiile legale aplicabile cu documentația de atribuire și cu încălcarea
principiului disponibilității.
Criticile celor doi contestatori susțin neîndeplinirea obligației de verificare de către
autoritatea contractantă, în sensul verificării implicării personalului pentru care se primesc
subvențiile în baza Legii nr. 76/2002 în cadrul contractului de achiziție publică ce urmează a fi
încheiat.
Consiliul însă nu se raportează în analiza efectuată cu privire la temeinicia criticilor
formulate la aspectele invocate de contestatori prin cererea înaintată ci, ignorând cadrul
procesual impus de către aceștia, raportându-se la o frază a autorității contractante din fișa de

297
date a achiziției, căreia îi dă o interpretare greșită și ruptă din context, ajunge să statueze prin
decizia pronunțată că utilizarea convențiilor în fundamentarea tarifului ofertat este de fapt
inadmisibilă: „Astfel, utilizarea convențiilor, în formarea tarifului, este o susținere cu caracter
pur teoretic și nu o justificare a prețului ofertat.”
Prin fișa de date a achiziției autoritatea contractantă a statuat permisiunea utilizării
subvențiilor încasate de angajatori în baza Legii nr. 76/2002 și a indicat și modalitatea de
dovedire a acestora.
Din punctul societății de vedere, soluția Consiliului este pur teoretică și neunitară dacă se
raportează la practica statuată până în prezent prin deciziile CNSC și ale instanțelor de apel la
care au făcut referire și contestatorii. Nu este posibilă asumarea provizioanelor pentru o
participare incertă la o viitoare achiziție, dar în mod cert se poate garanta utilizarea unor
subvenții aprobate deja, în implementarea unui anumit contract, de la data depunerii ofertei.
Folosirea în justificarea de preț a unor sume viitoare, întărește faptul că ofertanții nu au
folosit aceste sume în alte proceduri de achiziție publică, că atât sumele ce urmează a fi încasate,
cât și personalul subvenționat propus, vor fi folosiți exclusiv în contractul ce urmează a fi
încheiat cu autoritatea contractantă.
Motivarea Consiliului de respingere cu privire la justificarea cheltuielilor indirecte are la
bază un Ordin al Ministerului Finanțelor Publice cu nr. 1826/2003, pe care contestatorul îl
invocă doar prin concluziile scrise din 12.03.2020, concluzii de care părțile implicate în dosar nu
au avut cunoștință. În felul acesta i s-a negat dreptul la apărare și s-a încălcat în mod evident
principiul contradictorialității statuat atât de Codul de procedură civilă prin art. 14 alin. (2), cât și
de Legea nr. 101/2016 prin articolul mai sus indicat.
În plus, Consiliul raportându-se strict la acest act legislativ, fără să analizeze în mod
complet și corect conținutul documentației de atribuire care se impunea în mod obligatoriu
tuturor participanților la procedură, concluzionează că oferta sa ar conține zero cheltuieli
indirecte, deoarece nu ar avea costuri de regie aferente acestui contract exemplificând cu:
amortizarea activelor societății, servicii de contabilitate ale firmei ori alte servicii).
Consiliul, având la dispoziție dosarul achiziției, putea să constate că toate justificările
operatorilor economici aveau detaliate în anexă același tip de cheltuieli ca și cele detaliate de
către societate, inclusiv contestatorul.
Nu se poate reține vreo culpă în privința sa în ceea ce privește încălcarea documentației
achiziției sau necomunicarea către comisie a informațiilor sau documentelor solicitate, deoarece
a arătat că a răspuns punctual la solicitările de clarificări ale autorității contractante și a respectat
întocmai fișa de date și formularele puse la dispoziție de aceasta.
Analizând decizia pronunțată de CNSC, prin prisma motivelor plângerilor formulate, a
dispozițiilor legale aplicabile, precum și actelor dosarului, Curtea a reținut temeinicia celor două
plângeri pentru următoarele considerente.
În fapt, s-a reținut că plângerea se referă la procedura de licitație pentru încheierea unui
acord-cadru având ca obiect „Achiziție servicii de pază și protecție a obiectivelor, bunurilor și
valorilor Spitalului Municipal de Urgență AA”, inițiată de autoritatea publică contractantă prin
publicarea în SEAP la data de 20.12.2019 a anunțului de publicitate nr. ADV 1124338, valoarea
contractului fiind de 4.050.991,36 lei, fără TVA.
După solicitările de clarificări adresate tuturor celor cinci ofertanți care au depus oferte
conforme din punct de vedere formal, comisia de licitație a procedat la evaluarea propunerilor
tehnice prin procesul-verbal nr. x/17.01.2020 și a celor financiare prin procesul-verbal nr.
xx/18.02.2020, rezultatul procedurii fiind consemnat în raportul procedurii nr. xx/19.02.2020,
care a fost totodată comunicat celor cinci ofertanți.
Autoritatea contractantă a întocmit clasamentul ofertelor, acesta fiind cuprins în raportul
procedurii nr. xxx/19.02.2020, respectiv: 1. SC „A” SRL – cu un tarif de 13,72 lei/oră; 2. SC „C”
SRL - cu un tarif de 14,74 lei/oră; 3. SC „D” SRL– cu un tarif de 15,20 lei/oră; 4. SC „E” SRL –
cu un tarif de 16,50 lei/oră; 4. SC „B” SRL – cu un tarif orar de 16,50 lei/oră.
Împotriva rezultatului procedurii și a modului de evaluare a ofertei câștigătoare depuse de
SC „A” SRL a formulat contestație SC „C” SRL, iar împotriva modul de evaluare a ofertelor

298
clasate pe primele patru locuri a depus contestație SC „B” SRL, ambele contestații fiind
soluționate prin decizia CNSC nr. 506/C3/309.318 din 27.03.2020 prin care au fost admise
contestațiile cu privire la trei aspecte, iar în același timp au fost respinse cererile de intervenție
formulate de ofertanta SC „A” SRL.
Contestatoarea SC „C” SRL a solicitat anularea comunicării rezultatului procedurii cu
reevaluarea ofertei clasate pe locul 1, susținând mai multe motive de nelegalitate ce se refereau
la modul de calcul al tarifului, respectiv: modul de calcul al sporului de noapte; modul de calcul
al sporului de weekend; neincluderea în deviz a fondului pentru persoane cu handicap; folosirea
convențiilor încheiate în baza Legii nr. 76/2002, cu referire la neefectuarea de verificări de către
autoritatea contractantă cu privire la modul de calcul pentru suma dedusă; neincluderea
cheltuielilor indirecte în deviz: cheltuieli cu uniformele, personal TESA, cheltuieli cu cazarea,
deplasarea, diurna, telefonie mobilă, fișe de aptitudini, testare psihologică, analize medicina
muncii, cheltuieli cu coordonarea și verificarea agenților de securitate, deplasări la instructaje.
Pe de altă parte, prin contestația formulată, SC „B” SRL a solicitat anularea rezultatului
procedurii și reanalizarea ofertelor declarate admisibile de pe locul 1, 2, 3 și 4, iar criticile aduse
ofertei SC „A” SRL priveau la modul de justificare a tarifului ofertat, referindu-se în mod
particular la: folosirea convențiilor încheiate în baza Legii nr. 76/2002, susținând că autoritatea
contractantă nu a făcut verificări cu privire la acordarea lor, la utilizarea personalului din
convenții în cadrul contractului, neincluderea cheltuielilor cu delegarea pentru personalul care nu
are domiciliul în Vaslui, existența declarațiilor de disponibilitate, valabilitatea convențiilor pe
perioada pentru care se atribuie contractul; modul de calcul al sporului de noapte; modul de
calcul al sporului de weekend; includerea în tarif a cheltuielilor indirecte.
În aceeași contestație s-au adus critici cu privire la modul de evaluare al propunerii
financiare depuse de SC „D” SRL, fiind reiterate motivele referitoare la folosirea convențiilor
încheiate în baza Legii nr. 76/2002, argumentele fiind similare cu cele invocate cu privire la
oferta câștigătoare, precum și cele privind cheltuielile indirecte care nu ar fi fost incluse
(medicina muncii, instruirea angajaților, asigurarea serviciilor de monitorizare și intervenție,
activitatea de control). De asemenea, s-a mai invocat un calcul greșit al tarifului în privința
includerii sporului de weekend.
Prin decizia CNSC ce face obiectul celor două plângeri au fost admise cele două
contestații formulate de SC „B” SRL, reținându-se pe de o parte caracterul inacceptabil al
ofertelor depuse de SC „C” SRL și SC „E” SRL, ca urmare a modificării propunerilor financiare,
iar pe de altă parte caracterul neconform/inacceptabil al ofertelor depuse de către SC „A” SRL și
SC „D” SRL, întrucât nu acestea nu respectă cerințele documentației de atribuire.
În primul rând, în ceea ce privește soluția CNSC referitoare la modul de soluționare al
contestației SC „B” SRL împotriva ofertelor depuse de SC „C” SRL (locul 2) și SC „E” SRL
(locul 4), autoritatea contractantă apreciază că nu s-au aplicat în mod corect prevederile art. 9
alin. (1) din Legea nr. 101/2016, în sensul că nu s-au luat în considerare măsurile de remediere
ce ar fi fost cuprinse în punctul de vedere depus în fața Consiliului.
Cu privire la această chestiune, Curtea a arătat că, într-adevăr, art. 9 alin. (1) din Legea
nr. 101/2016 prevede că „după primirea contestației, autoritatea contractantă poate adopta
măsurile de remediere pe care le consideră necesare ca urmare a contestației, în cel mult trei zile
de la primirea contestației. Măsurile adoptate trebuie comunicate contestatorului, celorlalți
operatori economici implicați în procedura de atribuire, precum și Consiliului, nu mai târziu de o
zi lucrătoare de la data adoptării lor.”
Cu toate acestea, în cauză s-a constatat că autoritatea contractantă, în afară de
recunoașterea temeiniciei criticilor de nelegalitate vizând caracterul inacceptabil al celor două
oferte clasate pe locurile 2 și 4, recunoaștere exprimată prin punctele de vedere depuse în cadrul
procedurii derulate în fața Consiliului (adresele nr. 4241/28.02.2020 și nr. 4242/28.02.2020), nu
s-a făcut dovada că a fost emis un document specific în cadrul procedurii de licitație (proces-
verbal de evaluare, altul decât cel din 18.02.2020 sau alt raport al procedurii) prin care comisia
de evaluare să fi dispus o astfel de măsură de remediere.

299
 Astfel, contrar susținerilor autorității contractante, măsurile de remediere prevăzute de
art. 9 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 nu pot fi dispuse prin chiar punctul de vedere exprimat în
cadrul procedurii contestației derulate în fața Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor.
Punctul de vedere al autorității contractante cu privire la contestația formulată de către un
participant la licitație reprezintă un act de procedură ce produce efecte în cadrul procedurii de
contestare, iar simpla recunoaștere a temeiniciei unor critici de nelegalitate cuprinse în
contestație, neînsoțită de un document de reevaluare a celor două oferte care să fie emis de către
comisia de evaluare, reprezintă în plan procesual o achiesare, nicidecum o măsură de remediere
în sensul textului de lege mai sus citat.
De asemenea, Curtea a subliniat că, în lipsa unei noi evaluări efectuate de comisia de
evaluare în sensul celor arătate în punctul de vedere exprimat de autoritatea contractantă, măsura
de remediere nu este efectivă, drept pentru care corect nu a fost luată în considerare de către
Consiliu.
De altfel, chiar în cazul unei măsuri de remediere efective, adusă la cunoștința
ofertanților de către autoritatea contractantă în condițiile legii, consecințele cu privire la modul
de soluționare a contestației sunt prevăzute de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, în sensul că
doar contestatorul, în temeiul dreptului său de dispoziție, poate aprecia dacă această măsură este
una suficientă și poate renunța la contestație. Per a contrario, dacă nu există o manifestare de
voință a contestatorului în sensul renunțării la contestație, Consiliul are obligația de a analiza
contestația pe fond, ținând cont și de efectele pe care le produc măsurile de remediere dispuse,
fără a putea respinge de plano contestația formulată.
Prin urmare, în condițiile în care în cauză nu s-a făcut dovada că s-a luat efectiv și în
condițiile legii o măsură de remediere, este irelevant dacă punctul de vedere al autorității
contractante a fost întocmit și comunicat contestatorului în termenul prevăzut de art. 9 alin. (1)
din Legea nr. 101/2016.
În consecință, nu se poate reține nelegalitatea deciziei Consiliului ca urmare a soluționării
pe fond a contestației formulate împotriva modului de evaluare a ofertelor depuse de SC „C”
SRL și SC „E” SRL.
Referitor la critica celor două petente privind încălcarea de către Consiliu a principiului
disponibilității și a limitelor învestirii, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, dintr-o dublă
perspectivă.
Astfel, dintr-o primă perspectivă, Consiliul era obligat să analizeze și să se pronunțe doar
cu privire la motivele invocate de contestator în fața sa, câtă vreme, potrivit art. 21 alin. (3) din
Legea nr. 101/2016, acesta nu poate prezenta noi motive și/sau noi capete de cerere ulterior
termenului legal de formulare a contestației.
Cu privire la aceste limite, Curtea a observat că, analizând contestațiile SC „B” SRL și
SC „C” SRL împotriva modului de evaluare a ofertelor SC „A” SRL și SC „D” SRL, Consiliul a
depășit limitele învestirii în privința motivului de contestație vizând modul de alcătuire a tarifului
ofertat prin luarea în considerare a subvențiilor primite în baza unor convenții încheiate cu
agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă conform Legii nr. 76/2002.
Deși contestatoarele au invocat în susținerea celor două contestații doar lipsa unei
evaluări complete și corecte a modului în care este reflectat acest ajutor de stat în tariful ofertat,
iar contestatoarea „B” a mai arătat în plus că luarea în considere a acestor subvenții este de
natură să încalce principiul nediscriminării și al egalității de tratament, Consiliul a reținut
caracterul neconform al celor două oferte contestate, ca urmare a reinterpretării sensului unei
cerințe cuprinse în documentația de atribuire.
Însă modul de interpretare a noțiunii de „sume/drepturi primite” nu a constituit un motiv
de contestație, fiind o chestiune nouă care a fost avută în vedere din oficiu de Consiliu. Or,
procedura de contestare este strict reglementată și limitată expres, conform art. 21 alin. (3) din
Legea nr. 101/2016, la analiza motivelor și capetelor de cerere formulate cu respectarea
termenului legal de formulare a contestației, astfel că nu este permis nici Consiliului să invoce
din oficiu motive noi în cadrul acestei proceduri de contestație, câtă vreme această posibilitate nu
fost recunoscută de lege.

300
 De asemenea, Curtea a constatat că analiza cu privire la noțiunea de „sume/drepturi
primite” este una eronată, întrucât niciunul din ofertanți, nici măcar contestatoarele nu au
susținut interpretarea dată acestei noțiuni prin decizia Consiliului. De altfel, noțiunea are un sens
clar, astfel că nu se impunea interpretarea acesteia. Mai mult, modul în care Consiliul a
interpretat această cerință din documentația de atribuire vine în contradicție cu mecanismul și
procedura prevăzută de Legea nr. 76/2002 referitoare la acordarea acestor ajutoare de stat.
De remarcat și faptul că prin modul de interpretare al acestei cerințe, așa cum a fost redat
de Consiliu, se ajunge implicit la o modificare a cerințelor din documentația de atribuire, prin
impunerea unor obligații care nu au fost prevăzute inițial și nici nu sunt stabilite de lege,
ajungându-se practic în situația de a exclude de la calculul tarifului ofertat aceste ajutoare de stat,
deși legea recunoaște expres această posibilitate.
În concluzie, interpretarea cerinței privind subvențiile primite nu se impunea a fi făcută
de către Consiliu, întrucât nu făcea obiectul criticilor celor două contestații și, mai mult, sensul
cerinței era clar, aceasta referindu-se la subvenții primite, în sensul de acordate sau recunoscute
pe bază de convenții de către agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă și în niciun caz
cerința nu privește sumele deja încasate.
În al doilea rând, Curtea a constatat că sunt întemeiate și susținerile celor două petente
referitoare la nelegalitatea analizării motivelor noi de contestație depuse de contestatoarea „B”
odată cu concluziile scrise, la data de 12.03.2020, prin care au fost invocate aspecte noi de
nelegalitate privind aplicarea Ordinului MF nr. 1826/2003.
Astfel, chiar dacă după modul în care au fost structurate s-ar referi strict la motivul de
contestație inițial referitor la includerea în tariful ofertat a cheltuielilor indirecte, în realitate nu
reprezintă doar argumente în combaterea apărării autorității contractante, ci veritabile critici
suplimentare, prin care se evidențiază alte neregularități, care nu au fost invocate în contestație.
Or, prin contestație, cele două contestatoare, criticând neincluderea în tarif a cheltuielilor
indirecte, s-au referit la cheltuieli cu echipamentul, medicina muncii, cu instruirea periodică,
dotarea posturilor, mijloace de comunicație, documentația de poartă/registre, servicii de
monitorizare și intervenție, combustibil, plata persoanelor implicate indirect în contract pentru
efectuarea de controale.
În aceste condiții, criticile invocate prin concluziile scrise, câtă vreme presupuneau o
verificare și analiză distinctă față de cea referitoare la aspectele invocate prin contestație,
reprezintă, de fapt, așa cum corect au subliniat petentele, motive noi în sensul art. 21 alin. (3) din
Legea nr. 101/2016.
Curtea a subliniat că procedura de contestare în materia achizițiilor publice este una cu
reguli stricte, în cadrul căreia s-a prevăzut un termen imperativ pentru indicarea motivelor de
contestație, fiind expres interzisă completarea contestației cu motive noi atât în fața Consiliului,
cât și în fața instanței.
De asemenea, cererea depusă de contestatoarea „B” în cursul procedurii administrativ-
jurisdicționale, indiferent de cum a fost denumită, nu putea stabili pentru Consiliu alte limite de
analiză decât cele ce rezultă din contestația formulată, inclusiv cu privire la modul de
argumentare a motivelor invocate. Posibilitatea de a depune concluzii scrise nu poate constitui o
justificare pentru completarea contestației cu motive noi și argumente noi, care impun verificări
suplimentare.
În consecință, în mod greșit Consiliul a analizat pe fond criticile suplimentare cuprinse în
concluziile scrise depuse de contestatoarea „B”, acestea fiind invocate cu depășirea termenului
de contestare, fiind inadmisibile față de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 101/2016.
Trecând peste aceste aspecte procedurale, Curtea a constatat că prin analiza făcută de
Consiliu cu privire la aplicarea Ordinului MF nr. 1826/2003 a schimbat conținutul noțiunii de
cheltuieli indirecte, astfel cum a fost specificat în documentația de atribuire, fără ca această
cerință a documentației să fi fost contestată în mod expres și în termenul legal.
Astfel, în Formularul 11 Anexă la pct. 10 este specificat în mod expres la ce se referă
cheltuielile indirecte („10. Total cheltuieli indirecte – uniforme, logistică, telefoane, stații,

301
combustibil, asigurări, etc."). Or, la această categorie de cheltuieli au făcut referire
contestatoarele, indicând în mod expres și enumerând obiectul acestora.
În aceste condiții, nici autoritatea contractantă și nici Consiliul nu puteau să aibă în
vedere decât conținutul cheltuielilor indirecte astfel cum a fost indicat în documentația de
atribuire, fiind lipsit de previzibilitate și contrar principiului tratamentului egal ca în cazul a două
ofertante să fie luate în considerare drept cheltuieli indirecte alte costuri decât cele solicitate prin
documentația de atribuire.
Dintr-o a doua perspectivă, Consiliul avea obligația de a respecta competența sa legală,
neputându-se substitui autorității contractante în exercitarea competentelor prevăzute de lege,
cum este cazul stabilirii conformității, admisibilității sau caracterului inacceptabil al unei oferte,
a desemnării ofertei câștigătoare și a clasamentului final al ofertelor admisibile.
Astfel, potrivit art. 207 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 „autoritatea contractantă stabilește
oferta câștigătoare pe baza criteriului de atribuire și a factorilor de evaluare precizați în invitația
de participare/anunțul de participare și în documentele achiziției”.
Prin urmare, s-a reținut că nici organul administrativ-jurisdicțional și nici instanța de
judecată nu se pot substitui autorității contractante în exercitarea competentelor prevăzute de
lege indicate mai sus. Competența legală exclusivă de verificare și evaluare a ofertelor, precum
și de luare a măsurilor de remediere, așa cum s-a subliniat și mai sus, aparține comisiei de
evaluare din cadrul autorității contractante.
De altfel, această competență exclusivă a autorității contractante prin comisia de evaluare
a fost în mod expres subliniată de legiuitor prin prevederile art. 26 alin. (10), respectiv art. 34
alin. (10) din Legea nr. 101/2016, prin care s-a stabilit că nu este permisă atribuirea contractului
către un anumit operator economic direct de către Consiliul sau de instanță, decât în măsura în
care a fost desemnat câștigător de autoritatea contractantă sau calitatea de ofertant câștigător
rezultă din informațiile cuprinse în dosarul de contestație. Astfel, oferta câștigătoare nu poate fi
stabilită de către Consiliu sau instanță ca urmare a unei evaluări proprii a ofertelor.
Mai mult, dispozițiile art. 26 alin. (10) ind. 1 respectiv art. 34 alin. 11 din Legea nr.
101/2016 nu permit nici ca reevaluarea ofertelor să fie făcută de Consiliu sau instanța de
judecată, ci doar stabilirea limitelor în care trebuie să se facă reevaluarea de autoritatea
contractantă.
Astfel, Consiliul nu avea competența legală de a se substitui comisiei de evaluare în
analiza și stabilirea nici a caracterului inadmisibil al ofertelor SC „C” SRL și SC „E” SRL, nici a
caracterului neconform/inadmisibil al ofertelor SC „A” SRL și SC „D” SRL, cu atât mai puțin să
impună autorității contractante respingerea celor patru oferte contestate, cu consecința indirectă a
declarării câștigătoare a ofertei contestatoarei.
Pentru aceste considerente, s-a constatat că decizia Consiliului a fost dată cu încălcarea
limitelor învestirii, prin analizarea a două motive de nelegalitate ce nu au făcut obiectul
contestațiilor conexate, dar și cu nerespectarea competenței legale, printr-o reevaluare proprie a
ofertelor și declararea lor ca inadmisibile sau neconforme, impunându-se modificarea acestei
decizii.
Curtea a mai reținut că, așa cum s-a subliniat și mai sus, în privința ofertelor depuse de
SC „C” SRL și SC „E” SRL și contestate de SC „B” SRL, autoritatea contractantă prin punctul
de vedere depus în fața Consiliului a susținut și ea caracterul inacceptabil al celor două oferte ca
urmare a modificării tarifului ofertat, achiesând expres la contestația formulată.
Pe de altă parte, având în vedere că autoritatea contractantă nu a făcut dovada că s-a
dispus în mod legal vreo măsură de remediere în privința aspectelor relevate în conținutul
punctului de vedere exprimat în fața Consiliului, contestația formulată de SC „B” SRL nu poate
fi respinsă ca rămasă fără obiect.
În aceste condiții, se impunea, într-adevăr, admiterea de către Consiliu a contestației
formulate de SC „B” SRL în privința celor două oferte, anularea raportului procedurii nr.
3621/19.02.2020 în partea referitoare la evaluarea acestor două oferte, însă decizia Consiliului
trebuie modificată în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (10) și art. 34 alin. (10) din Legea nr.
101/2016.

302
 Astfel, se dispune reevaluarea ofertelor depuse de SC „C” SRL și SC „E” SRL, cu luarea
în considerare a răspunsului dat la clarificările solicitate celor două societăți cu privire la
justificarea propunerii financiare, precum și a prevederilor art. 134 alin. (6) din HG nr. 395/2016,
avându-se în vedere totodată și poziția exprimată de autoritatea contractantă prin punctul de
vedere înaintat Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.
De asemenea, ca o consecință a soluției și a motivării date cu privire la contestația
formulată împotriva ofertei intimatei-contestatoare SC „C” SRL și având în vedere totodată
poziția acesteia de neatacare a deciziei Consiliului, Curtea a constatat că SC „C” SRL nu mai
prezintă un interes actual în procedura de licitație inițiată de către autoritatea contractantă la data
de 20.12.2019 pentru încheierea acordului-cadru având ca obiect „Achiziție servicii de pază și
protecție a obiectivelor, bunurilor și valorilor Spitalului Municipal de Urgență AA”. Pentru acest
motiv, contestația SC „C” SRL se impune a fi respinsă fără a mai fi analizate motivele de
contestație ale acesteia, întrucât pentru această ofertantă nu ar mai prezenta utilitate concretă o
eventuală admitere a contestației sale.
În ceea ce privește restul contestației SC „B” SRL ce vizează celelalte două oferte,
respectiv cea a SC „A” SRL și cea a SC „D” SRL, se constată că în argumentarea soluției sale
Consiliul s-a bazat în principal pe două aspecte care nu pot fi avute în vedere de instanță, întrucât
nu încadrează în limitele învestirii, respectiv nu au fost invocate în termenul legal de contestare,
din acest punct de vedere cele două plângeri conexe fiind întemeiate, așa cum s-a arătat mai sus.
Cu toate acestea, constatând că motivele plângerilor sunt întemeiate, Curtea a analizat
motivele contestației, inclusiv cele care nu au făcut obiectul verificărilor Consiliului, față de
prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 101/2016.
A invocat contestatoarea SC „B” SRL în privința ambelor oferte contestate depuse de SC
„A” SRL și SC „D” SRL faptul că autoritatea contractantă nu a verificat corect subvențiile
acordate conform Legii nr. 76/2002 din perspectiva: numărului persoanelor beneficiare; a datei
încheierii convențiilor cu AJOFM; a valorii subvenției; a perioadei de acordare și perioadei de
valabilitate a convențiilor; a utilizării personalului din convenții în cadrul contractului; a
includerii cheltuielilor cu delegarea pentru personalul care nu are domiciliul în Vaslui; a
existenței declarațiilor de disponibilitate.
Aceste critici referitoare la neverificarea concretă a situației subvențiilor de autoritatea
contractantă nu au făcut obiectul analizei Consiliului decât sub un singur aspect, cel referitor la
împrejurarea că SC „D” SRL a propus, pentru executarea serviciilor de pază, personal care are
domiciliul în Ialomița (conform convențiilor încheiate cu AJOFM Ialomița), fără a avea incluse
costuri cu deplasarea, cazarea, diurna fiecărui agent care va lucra la „B” în componența tarifului
propus.
În ceea ce privește celelalte aspecte criticate referitoare la luarea în considerare la
calcularea tarifului de către ofertanții SC „A” SRL și SC „D” SRL a subvențiilor acordate în
baza convențiilor încheiate în temeiul Legii nr. 76/2002, se constată că aceștia au prezentat
convenții încheiate.
Astfel, se poate reține, așa cum susține și autoritatea contractantă, că a fost dovedit
caracterul cert și exact al sumelor prezente și viitoare din subvenții folosite în fundamentarea
prețului. De asemenea, la întocmirea propunerilor financiare a fost avut în vedere valoarea
subvenției acordate doar pentru perioada începând cu data prezumtivă a încheierii contractului
(01.03.2020) și până la expirarea valabilității convențiilor AJOFM, și doar pentru anumiți
angajați individualizați în aceste convenții. Mai mult, ambii ofertanți au depus declarațiile pe
propria răspundere că nu vor mai utiliza sumele alocate acestei proceduri într-o altă procedură.
Luarea în considerare la justificarea prețului a acestor subvenții acordate de stat, prin
AJOFM, nu poate fi considerată ca fiind discriminatorie și nici contrară principiului
tratamentului egal, întrucât încheierea convențiilor cu AJOFM și acordarea subvențiilor
constituie un beneficiu prevăzut de lege în favoarea oricărui agent economic ce face angajări în
anumite condiții stabilite de lege.
Chiar dacă scopul principal al instituirii acestui beneficiu îl constituie protecția
persoanelor pentru riscul de șomaj, asigurarea unui nivel ridicat al ocupării și adaptării forței de

303
muncă la cerințele pieței muncii – art. 2 din Legea nr. 76/2002, folosirea de către un agent
economic a acestui beneficiu în vederea optimizării costurilor cu forța de muncă și diminuării
valorii tarifului ofertat în cadrul unei licitații de achiziție publică nu intră în contradicție cu
scopul urmărit de legiuitor și nici cu regulile pieței libere, câtă vreme acest beneficiu poate fi
recunoscut în favoarea oricărui agent economic conform acelorași reguli.
De asemenea, prevederile art. 210 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 98/2016 recunosc expres
posibilitatea ca ofertantul să justifice o propunere financiară aparent neobișnuit de scăzută prin
invocarea beneficiului unui ajutor de stat. Mai mult, o ofertă care are aparent un preț neobișnuit
de scăzut, deoarece ofertantul beneficiază de un ajutor de stat, ar putea fi respinsă doar din acest
motiv numai în condițiile art. 209 alin. (4) din Legea nr. 98/2016, respectiv dacă „ofertantul nu a
putut demonstra că ajutorul de stat a fost acordat în mod legal”.
Or, în cauză, având în vedere dispozițiile Legii nr. 76/2002 și convențiile încheiate de
cele doi ofertanți SC „A” SRL și SC „D” SRL cu agențiile județene pentru ocuparea forței de
muncă, se poate reține că acest ajutor de stat a fost acordat în mod legal, astfel că nu se poate
reține caracterul neconform sau inadmisibil al celor două oferte.
În legătură cu singura critică din contestație analizată de Consiliu, referitoare la faptul că
SC „D” SRL a propus, pentru executarea serviciilor de pază, personal care nu are domiciliul în
B, fără a avea incluse costuri cu deplasarea, cazarea, diurna fiecărui agent care va lucra în
această localitate în componența tarifului propus, Curtea a reținut că, deși analiza și concluzia
Consiliului sunt greșite, critica contestatoarei este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Contrar celor reținute de Consiliu în privința ofertei SC „D” SRL, împrejurarea că
această convenție pentru acordarea subvenției a fost încheiată cu AMOFM București (iar nu
AJOFM Ialomița, așa cum precizează eronat Consiliul) nu este în sine o dovadă nici a faptului că
salariații nominalizați în propunerea tehnică au domiciliile în alte localități decât „B” sau zonele
limitrofe locului prestării serviciului și nici a faptului că ar fi fost necesară includerea în tariful
propus a unor costuri cu deplasare, cazarea, diurna fiecărui agent și că aceste costuri nu au fost
luat în calcul.
Pe de altă parte, apărarea autorității contractante și documentele aflate la dosarul cauzei
nu sunt de natură a convinge instanța de faptul că în procedura evaluării au fost lămurite toate
aceste aspecte referitoare la propunerea financiară a ofertantului SC „D” SRL.
Astfel, se impunea ca în cadrul procedurii de evaluare comisia de evaluare să solicite
clarificări acestui ofertant în condițiile art. 210 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 98/2016 pentru a
lămuri chestiunile referitoare la domiciliul sau reședința angajaților care figurează în convențiile
încheiate cu AJOFM în baza Legii nr. 76/2002, dacă pentru fiecare dintre aceștia la întocmirea
propunerii financiare au fost luate în calcul costurile de deplasare, cazare și/sau diurnă.
Aceleași chestiuni au fost invocate și se impuneau a fi lămurite de autoritatea
contractantă, prin comisia de evaluare, și cu privire la oferta depusă de SC „A” SRL, contestația
SC „B” SRL fiind întemeiată din această perspectivă în privința ambelor oferte contestate, drept
pentru care instanța dispune reevaluarea acestora.
În privința modul de calcul al sporului de noapte, Curtea a constatat că această critică
vizează oferta SC „A” SRL, însă este nefondată, întrucât se bazează pe un calcul eronat, întrucât
nu are în vedere faptul că unul din posturi presupune 16 ore care nu presupune ore de noapte,
intervenienta justificând calculul în cererea de intervenție formulată.
Referitor la modul de calcul al sporului de weekend, se observă că ambii ofertați – SC
„A” SRL și SC „D” SRL – au prevăzut în contractele colective de muncă un spor de 0,01%,
respectiv 0,1%. Modul de calcul sugerat de contestatoare se raportează la valoarea totală a
salariilor și nu la cuantumul salariului minim brut garantat lunar, în această din urmă situație
valoarea sporului de 0,01% fiind de 0,22 lei/lună, ceea ce înseamnă 0,001 lei/oră/agent.
Pe de altă parte, în ceea ce privește modul de calcul al sporului de 0,1%, conform
detalierii prezentate de ofertant, rezultă că acesta se acordă doar pentru orele lucrate în timpul
week-endului, respectiv pentru un număr de 313 zile, astfel că nu se poate reține o eroare de
calcul așa cum susține contestatoarea.

304
 În ceea ce privește motivele de contestație ce se referă la neincluderea în calculul tarifului
ofertat a cheltuielilor indirecte, așa cum s-a reținut anterior, aceste cheltuieli sunt cele prevăzute
în documentația de atribuire, respectiv acele cheltuieli specifice și/sau incidente legislației
serviciilor de pază, reprezentate de: uniforme, logistică, telefoane, stații, combustibil, asigurări
cheltuieli cu echipamentul agenților, cheltuieli cu dotările posturilor, cheltuieli cu personalul
TESA, cheltuieli cu controalele medicale la angajare și periodice, cheltuieli cu tipizate, controale
salariați paza, alte cheltuieli.
Referitor la aceste elemente de determinare a tarifului ambii ofertanți au răspuns unei
adrese de clarificări emisă de autoritatea contractantă, prin comisia de evaluare.
În aceste condiții, nu au putut fi reținute cu titlu de cheltuieli indirecte decât acele tipuri
de cheltuieli indicate de autoritatea contractantă în cuprinsul documentației de atribuire
necontestate. Or, tipurile de cheltuieli indicate de către cei doi ofertanți în răspunsul dat la
solicitarea de clarificări pot fi incluse în categoria cheltuielilor indirecte, astfel că susținerile
contestatoarei SC „B” SRL sunt nefondate.
Mai mult, se constată că însăși contestatoarea a propus un cuantum al cheltuielilor
indirecte de 14.638,77 lei, o sumă apropiată ca valoare de cea propusă de SC „A” SRL de
13.785,93 lei, astfel că, în principiu nu poate fi apreciat că acest cost ar fi determinat un preț
neobișnuit de scăzut.
De asemenea, susține contestatoarea că o valoare a costurilor suplimentare de 120
lei/an/agent ar fi derizorie, invocând lipsa unor documente care să justifice această valoare a
costurilor indirecte.
Pe de altă parte, se constată că valoarea cheltuielilor indirecte indicată în propunerea
financiară a SC „D” SRL este de 214.043 lei, fiind un cuantum evident mult mai mare decât cel
propus de către ofertantul câștigător.
Din această perspectivă și ținând cont de prevederile art. 136 alin. (2) din HG nr.
395/2016, se impunea a fi reevaluată propunerea financiară, ca urmare a solicitării unor
clarificări suplimentare ofertantului SC „A” SRL, precum a unor documente justificative care să
conducă la concluzia sugerată de autoritatea contractantă că ar fi beneficiat de oferte, discounturi
pentru acoperirea unor cheltuieli sau că ar fi avut stocuri de echipamente, logistică, etc. existente
dinaintea participării la procedură.
De asemenea, s-a dispus reevaluarea propunerii financiare a SC „D” SRL, având în
vedere că niciuna din criticile formulate de contestatoare nu a primit un răspuns convingător și
nici nu rezultă că a fost evaluată această propunere financiară cu privire la neincluderea în
cheltuielile suplimentare a costurilor indirecte privind medicina muncii, instruirea salariaților,
asigurarea serviciilor de monitorizare și intervenție, cheltuieli privind activități de control,
urmând a fi solicitate clarificări și documente suplimentare în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că, în condițiile art. 34 alin. (4) și 10
din Legea nr. 101/2016, se impune admiterea celor două plângeri conexate și modificarea în
parte a deciziei CNSC nr. 506/C3/309,318 din 27.03.2020, în sensul respingerii contestației SC
„C” SRL, admiterii în parte a contestației SC „B” SRL, cu consecința anulării în parte a
raportului procedurii nr. 3621/19.02.2020 în ceea ce privește evaluarea ofertelor SC „C” SRL,
SC „E” SRL, SC „A” SRL și SC „D” SRL și obligarea autorității contractante la reevaluarea
ofertelor depuse de SC „C” SRL, SC „E” SRL, SC „A” SRL și SC „D” SRL, potrivit celor
reținute.

305
 II. Dreptul funcţiei publice

16. Funcționari publici din cadrul agențiilor județene pentru protecția mediului.
Salarizare la nivelul maxim din cadrul instituțiilor publice aflate în subordinea aceluiași
ordonator principal de credite. Existența unor hotărâri judecătorești de stabilire a drepturilor
salariale. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale. Considerentele deciziilor Curții
Constituționale. Distincția dintre hotărâri judecătorești cu aplicabilitate generală și cele
vizând situații particulare

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Funcție publică.

Indice alfabetic: Funcționari publici: salarizare la nivel maxim, efectele hotărârii
judecătorești; decizia CCR nr. 794/2016
Temei de drept: OUG nr. 57/2015 art. 31 alin. (1)3, OUG nr. 99/2016 art. 3 alin. (2)
OUG nr. 9/2017 art. 1 alin. (3), decizia CCR nr. 794/2016

În cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de

credite, având același scop, îndeplinind același funcții și atribuții, aflate la același nivel de
subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază pentru funcții
similare trebuia stabilit la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor instituțiilor sau
autorităților subordonate, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Din
perspectiva îndeplinirii condițiilor legale pentru compararea salariilor reclamantelor cu cele
indicate prin cererea de chemare în judecată, Curtea a observat că era necesar, pe de o parte,
să fie funcții similare, iar pe de altă parte ca activitatea să fie desfășurată în aceleași condiții.
Motivarea primei instanțe are la bază dispozițiile legale referitoare la stabilirea
salariilor de bază la nivelul maxim, apelând la frânturi din argumentația Curții Constituționale
expusă în considerentele deciziei nr. 794/2016, însă aceste prevederi trebuie aplicate prin
raportare la întreg raționamentul juridic al Curții Constituționale. Argumentația juridică din
decizia invocată pornește de la o premisă esențială, evidențiată la par. 26 al deciziei nr.
794/2016 a Curții Constituționale, în care s-a subliniat diferența dintre „hotărârile judecătorești
prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au
stabilit majorările de 2%, 5 % și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat”,
punctând că acestea au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință
sectorială), și „ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite
drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre
exemplu ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)”.
Deși prevederile ce reglementează salarizarea la nivelul maxim aflat în plată pentru
funcții similare nu fac nicio distincție în privința modului în care a fost alcătuit salariul de bază
ce constituie elementul de comparație, totuși nu pot fi ignorate considerentele Curții
Constituționale din decizia mai sus citată, considerente prin care se face o distincție clară între
hotărârile judecătorești de recunoaștere a unor drepturi în baza unor situații de fapt particulare
și hotărârile judecătorești care au aplicabilitate generală. Astfel, concluzia ce se desprinde este
aceea că stabilirea nivelului maxim de salarizare trebuie să se facă prin luarea în considerare
doar a acestor din urmă hotărâri, care se referă la categorii profesionale sau familii
ocupaționale.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 693/16.09.2020

306
 Prin sentința nr. 226/CA/25.03.2020, pronunțată de Tribunalul Iași, s-a respins excepția
inadmisibilității acțiunii derivate din excepția autorității de lucru judecat față de reclamanta AA,
invocată de pârât.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele BB, AA și CC în contradictoriu cu
pârâta Agenția pentru Protecția Mediului I.
A fost obligat pârâtul la emiterea deciziilor de reîncadrare salarială prin stabilirea
salariilor de bază ale reclamantelor la nivelul maxim al funcțiilor similare aflate în plată din
cadrul APM N., începând cu data de 24.04.2017 pentru reclamanta BB, începând cu 01.05.2017
pentru reclamanta AA, respectiv începând cu 13.03.2017 pentru reclamanta CC.
A fost obligată pârâta la plata diferențelor salariale rezultate între salariile stabilite
conform paragrafului anterior și salariile efectiv încasate de reclamante începând cu data de
24.04.2017 pentru reclamanta BB, începând cu 01.05.2017 pentru reclamanta AA, respectiv
începând cu 13.03.2017 pentru reclamanta CC.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta BB este
consilier cls. I, grad profesional superior, gradația 4 în cadrul instituției pârâte, iar la nivelul lunii
martie 2020 avea un salariu de bază de 5849 lei și spor pentru condiții periculoase de 632 de lei.
Reclamanta AA este consilier cls. I, grad profesional superior, gradația 4 în cadrul
instituției pârâte, iar la nivelul lunii martie 2020 avea un salariu de bază de 6447 lei (din care
10% reprezintă majorare pentru activitatea de control financiar preventiv) și spor pentru condiții
periculoase de 698 de lei.
Reclamanta CC este consilier cls. I, grad profesional superior, gradația 3 în cadrul
instituției pârâte, iar la nivelul lunii martie 2020 avea un salariu de bază de 5718 lei și spor
pentru condiții periculoase de 619 de lei.
Potrivit adresei emise de APM N., în cadrul acestei instituții salariul de bază la
01.01.2020 pentru consilier cls. I, grad profesional superior, gradația 4, este de 6702 lei, iar
pentru consilier cls. I, grad profesional superior, gradația 3, este de 6539 lei. Aceste valori au fost
stabilite de APM N. în urma executării unor hotărâri judecătorești privind salarizarea la nivel
maxim și decizia CCR nr. 794/2016.
Prin deciziile date în dosarele X și YYY reclamantei AA i-au fost respinse acțiunile
privind emiterea deciziilor de salarizare în acord cu decizia CCR nr. 794/2016.
Pe fond, prima instanță a constatat întemeiată acțiunea și a reținut că, față de prevederile
din actele normative de salarizare și decizia ICCJ nr. 23/2016, dispozițiile menționate se aplică
inclusiv reclamantelor, în calitate de funcționari publici în cadrul APM I., acestora trebuind a le
fi asigurată salarizarea la nivelul maxim prevăzut pentru activitatea în aceleași condiții, în funcție
de funcția ocupată, gradul profesional și gradul funcției îndeplinite în cadrul instituției.
În contextul în care APM I. și APM N. sunt subordonate aceluiași ordonator de credite,
au același scop, îndeplinesc aceleași funcții și atribuții, sunt la același nivel de subordonare din
punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază se impune a fi stabilit la nivelul
maxim aflat în plată din cadrul acestor instituții sau autorități publice subordonate.
Or, comparând valoarea salariului de bază al fiecărei reclamante cu valoarea salariului de
bază acordat pentru aceeași funcție, grad, gradație și condiții de desfășurare a activității în cadrul
APM N., se constată că salariile de bază echivalente ale instituției din urmă sunt mai mari decât
cele acordate reclamantelor.
Decizia CCR nr. 794/2016 nu este de natură a înlătura aplicarea prevederilor OUG nr.
57/2015, așa cum susține pârâtul, întrucât în speță acordarea nivelului maxim de salarizare nu are
loc în baza hotărârilor judecătorești de care beneficiază angajații APM N. (pentru a fi elocvent
faptul că pârâtul APM I. nu este parte în acele cauze), ci raportat pur și simplu la valoarea ce
reprezintă nivelul maxim aflat în plată în cadrul APM N. pentru funcția, gradul și gradația
deținute de reclamante.
Legea nr. 71/2015 nu are nicio prevedere de excludere a creșterilor valorilor salariului de
bază ca efect al unor hotărâri judecătorești, iar decizia CCR nr. 794/2016 prevede tocmai această
includere și egalarea raportat la nivelul maxim.

307
 Astfel, chiar dacă valorile salariilor de bază din cadrul APM N. au crescut ca urmare a
executării unor hotărâri judecătorești, cert este că, la momentul la care se face comparația dintre
salariile de bază pentru aceeași funcție, grad, gradație și condiții de desfășurare a activității din
cele două instituții subordonate aceluiași ordonator de credite, una din instituții indică salarii mai
mari.
Pe cale de consecință, pârâtul a fost obligat la emiterea deciziilor de reîncadrare salarială
prin stabilirea salariilor de bază ale reclamantelor la nivelul maxim al funcțiilor similare aflate în
plată din cadrul APM N., începând cu datele indicate în petit pentru fiecare reclamantă.
Cu privire la dobânda legală, instanța a apreciat că aceasta se impune a fi acordată doar
de la data promovării cererii de chemare în judecată, care a avut loc la 02.10.2019, întrucât
pârâtul nu poate fi considerat în întârziere decât de la data promovării acțiunii.
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs recurenta Agenția pentru Protecția Mediului
I., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței civile recurate și
respingerea acțiunii ca neîntemeiate, considerând că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea
greșită a normelor de drept material.
Intimații BB, AA și CC, legal citați, au depus întâmpinare, solicitând respingerea
recursului formulat de Agenția pentru Protecția Mediului I. ca nefondat, menținerea sentinței nr.
226/CA/25.03.2020 a Tribunalului Iași ca temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata
cheltuielilor de judecată.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale
aplicabile, Curtea de Apel a constatat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs invocat de pârâta Agenția pentru Protecția Mediului se referă la
interpretarea și aplicarea normelor de drept material de către prima instanță, critică ce se
circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În analiza normelor de drept material incidente în cauză, Curtea a apreciat ca relevante
aspectele de fapt reținute de prima instanță, respectiv că reclamantele au calitatea de funcționari
publici, ocupând funcțiile de consilier superior, gradația 3, respectiv, în cadrul Agenției pentru
Protecția Mediului I.
De asemenea, s-a subliniat că prin prezenta acțiune s-a solicitat obligarea instituției pârâte
la emiterea deciziilor/dispozițiilor de salarizare, începând cu data numirii în funcție în cadrul
instituției, prin care să fie stabilit salariul de bază la nivelul maxim în plată, susținând că există o
diferență între nivelul salariilor reclamantelor aflat în plată și salariul de bază al altor consilieri
superiori, cu aceeași gradație, din cadrul altor agenții județene pentru protecția mediului, iar
aceste salarii au fost stabilite la acest nivel prin hotărâri judecătorești.
Într-adevăr, prin hotărâri judecătorești definitive, invocându-se considerentele deciziei
Curții Constituționale nr. 794/2016, a fost recunoscut în favoarea altor funcționari publici din
cadrul altor agenții județene pentru protecția mediului dreptul la un salariu de bază stabilit la un
nivel maxim din cadrul aceleiași familii ocupaționale, indiferent de funcția publică exercitată (de
stat, teritorială sau locală), în acest sens a fost indicată sentința nr. 1129/C/2017 a Tribunalului
N., pusă în executare prin emiterea deciziilor nr. xx/29.10.2018 și nr. xx/26.10.2018 de APM N.
De asemenea, se confirmă și faptul că prin sentințele nr. 273/20.06.2019 și nr.
739/05.12.2018 ale Tribunalului B., funcționari publici din cadrul APM B. au obținut
recunoașterea dreptului la un salariu de bază egalizat la nivelul stabilit prin sentința nr.
1129/C/2017 a Tribunalului N., invocându-se necesitatea stabilirii salariilor de bază la nivelul
maxim în plată pentru funcții similare cu luarea în considerare a hotărârilor judecătorești,
justificat de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.
Consideră reclamantele că sunt îndreptățite la stabilirea unui salariu de bază la nivelul ce
rezultă din deciziile nr. xx/29.10.2018 și nr. xx/26.10.2018 de către APM N., invocând
prevederile art. 31 alin. (1)3 din OUG nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin OUG nr.
43/2016, și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.
Într-adevăr, în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași
ordonator de credite, având același scop, îndeplinind același funcții și atribuții, aflate la același
nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază pentru

308
funcții similare trebuia stabilit la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor instituțiilor sau
autorităților subordonate, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Cu toate
acestea, se impune a se preciza că, față de data numirii acestora în funcție și cea a stabilirii
drepturilor salariale sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (3) din OUG nr. 9/2017, care fac
trimitere la dispozițiile art. 3 alin. (2) din OUG nr. 99/2016, care la rândul lor fac referire la
prevederile OUG nr. 57/2015, invocate de reclamante.
În cauză, în aplicarea acestui text de lege, nivelul maxim al salariului de bază al
reclamantelor trebuia stabilit prin raportare la nivelul maxim al salariului de bază în plată pentru
funcții similare din cadrul tuturor agențiilor județene subordonate Agenției Naționale pentru
Protecția Mediului, respectiv și prin luarea în considerare a salariului de bază aflat în plată pentru
funcții similare din cadrul APM N. sau APM B.
Din perspectiva îndeplinirii condițiilor legale pentru compararea salariilor reclamantelor
cu cele indicate prin cererea de chemare în judecată, Curtea a observat că era necesar, pe de o
parte, să fie funcții similare, iar pe de altă parte ca activitatea să fie desfășurată în aceleași
condiții.
Reclamantele, deși ocupă funcția de consilier superior și au gradație 3, respectiv 4, în
mod similar celor doi funcționari publici indicați ca elemente de comparație, totuși nu rezultă că
ar fi îndeplinită și condiția referitoare la desfășurarea activității în aceleași condiții, respectiv în
cadrul aceluiași compartiment, serviciu. Dacă cei doi funcționari publici rezultă că își desfășoară
activitatea în cadrul serviciilor Avize, Acorduri, Autorizații, respectiv Monitorizare și
Laboratoare, ambele din cadrul APM N., reclamantele nu au făcut dovada că își desfășoară
activitatea în cadrul serviciilor similare din cadrul APM I. Or, aceste aspecte esențiale au fost
omise în analiza primei instanțe, astfel că soluția de admitere a cererii reclamantelor este una
nelegală, neverificându-se în cauză îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru egalizarea
salariilor.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale,
prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, se atașează dispozitivului și
considerentelor pe care se întemeiază raționamentul juridic, în acest sens relevanța deciziei
Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în
cadrul controlului de constituționalitate, potrivit căreia „puterea de lucru judecat ce însoțește
actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului,
ci și considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată”.
Cu toate acestea, se constată că motivarea primei instanțe are la bază dispozițiile legale
referitoare la stabilirea salariilor de bază la nivelul maxim, apelând la frânturi din argumentația
Curții Constituționale expusă în considerentele deciziei nr. 794/2016, însă aceste prevederi
trebuie aplicate prin raportare la întreg raționamentul juridic al Curții Constituționale.
Astfel, din par. 32 al deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale se desprinde concluzia
unei ample argumentații, potrivit căreia, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 31 alin.
(1)2 din OUG nr. 57/2015, introdus prin OUG nr. 43/2016, nivelul maxim la salariului de
bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea „trebuie să includă și drepturile
stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar personalul care beneficiază de
aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de
încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de
instituție sau autoritatea publică.”
Cu toate acestea, concluzia sus citată are la bază o argumentație juridică ce pornește de la
o premisă esențială, evidențiată la par. 26 al deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, în
care s-a subliniat diferența dintre „hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea
indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și
respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat”, punctând că acestea au
aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), și „ipotezele în care, tot
prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt
particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu ipoteza în care o persoană a avut
recunoscut sporul de doctorat)”.

309
 În cauză, hotărârile judecătorești invocate de reclamante și reținute de prima instanță (atât
de la Tribunalul N., cât și de la Tribunalul B.), relevă situația unor funcționari publici din cadrul
altor instituții publice similare pârâte, din alte județe, părți în dosare ce au avut ca obiect
aplicarea în concret a dispozițiilor legilor salarizării.
Prin urmare, prima instanță a omis să observe că salariile de bază ale funcționarilor
publici, invocați de reclamante pentru comparație, au fost stabilite în baza unor hotărâri
judecătorești care nu au aplicabilitate generală, ci vizează situații de fapt particulare care nu pot
fi avute în vedere la stabilirea nivelului de salarizare, în baza principiului salarizării la nivel
maxim în cadrul instituției prevăzut de legislația privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice pentru anul 2017, în limitele stabilite de considerentele deciziei nr. 794/2016 a
Curții Constituționale.
Curtea a mai subliniat că, deși prevederile ce reglementează salarizarea la nivelul maxim
aflat în plată pentru funcții similare nu fac nicio distincție în privința modului în care a fost
alcătuit salariul de bază ce constituie elementul de comparație, totuși nu pot fi ignorate
considerentele Curții Constituționale din decizia mai sus citată, considerente prin care se face o
distincție clară între hotărârile judecătorești de recunoaștere a unor drepturi în baza unor situații
de fapt particulare și hotărârile judecătorești care au aplicabilitate generală. Astfel, concluzia ce
se desprinde este aceea că stabilirea nivelului maxim de salarizare trebuie să se facă prin luarea
în considerare doar a acestor din urmă hotărâri, care se referă la categorii profesionale sau familii
ocupaționale.
Hotărârile judecătorești invocate de reclamante reflectă situații particulare ale
funcționarilor publici din cadrul APM N. și APM B, în cazul cărora s-a făcut interpretarea și
aplicarea în concret a acelorași dispoziții legale privind salarizarea. Prin urmare, date fiind
limitele învestirii și judecății, aceste hotărâri judecătorești nu pot avea o aplicabilitate generală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a reținut nelegalitatea soluției primei instanțe de
admitere a cererii de chemare în judecată și de recunoaștere a pretențiilor salariale ale
reclamantelor, drept pentru care recursul a fost admis, cu consecința casării în parte a sentinței
recurate și respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de
reclamantele BB, AA și CC.

17. Funcționari publici. Drepturi salariale funcționari. Revocarea pentru viitor a

efectelor unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Legalitate. Înlăturare
pentru trecut a efectelor actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.
Inadmisibilitatea invocării excepției de nelegalitate de către instituția publică emitentă a
actului administrativ după expirarea termenului de un an prevăzut de art. 1 alin. (6) din Legea
nr. 554/2004. Inaplicabilitatea deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale. Decizie de
imputare. Natura juridică și modul de calcul al termenului de 30 de zile prevăzut de art. 500
din OUG nr. 57/2019

Cuprins pe materii: Funcția publică. Drepturi salariale.

Indice alfabetic: Funcționari publici: drepturi salariale, decizie de imputare, egalizare
salariu al nivel maxim; Drept administrativ: excepție de nelegalitate, revocarea
actului administrativ
Temei de drept: OUG nr. 57/2019 art. 500; Legea nr. 554/2004 art. 1 alin. (6), art. 4;
OUG nr. 57/2015; decizia Curții Constituționale nr. 794/2016

Dat fiind faptul că cea care solicită instanței să constate nelegalitatea actului
administrativ individual este chiar autoritatea emitentă a acestuia, Curtea a reținut că acestui
subiect procesual îi sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (6) și nu cele ale art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004. A statua asupra admisibilității excepției de nelegalitate ar semnifica
înlăturarea mecanismului legal special pus la dispoziție de legiuitor tocmai pentru a acomoda

310
cele două principii aflate în discuție: cel al legalității care determină atitudinea autorității de a-
și revoca sau de a solicita instanței anularea propriul act și cel al securității raporturilor
juridice care urmărește respectarea drepturilor conferite particularilor care s-au încrezut, cu
bună credință, în actele administrative emise.
Principiul revocabilității actelor administrative este unul de bază în doctrina și practica
administrativă. Aplicarea concretă a acestuia trebuie însă să respecte principiul stabilității
raporturilor juridice. Limitarea efectelor în timp a efectelor revocării reprezintă o măsură aptă
să conducă la împlinirea acestuia. Actul administrativ prin care se stabilește salariul unui
funcționar public este unul care produce efecte periodic, el consumându-și efectele lunar, la
încasarea fiecărei indemnizații. Totodată trebuie subliniat faptul că nu există consacrat un drept
al funcționarului public la dobândirea, în viitor, a unor prestații într-una numit cuantum cu titlu
de remunerație. Eventuala ilegalitate a stabilirii, la un anumit moment dat, a salariului
reclamantului-intimat nu se poate perpetua sine die exclusiv pe considerentul că autoritatea nu
ar mai putea reveni asupra acestui cuantum, întrucât actul de stabilire „ar fi intrat în circuitul
civil și a produs efecte juridice”.
Față de considerentele de la paragraful 26 al deciziei Curții Constituționale nr.
794/2016, aceasta nu poate conduce la stabilirea în favoarea reclamantului-intimat a unui spor
pentru confidențialitate exclusiv pe considerentul existenței unei hotărâri judecătorești care a
recunoscut în favoarea altor persoane, acest drept salarial.
Curtea a reținut ca fiind fondate argumentele reclamantului la care prima instanță a
achiesat, actul fiind într-adevăr emis cu depășirea termenului de decădere de 30 de zile prevăzut
de art. 500 din Codul administrativ. Pârâtul a cunoscut faptul generator al prejudiciului, cu
privire la care a dispus recuperarea prin dispoziția de imputare când i s-a comunicat procesul-
verbal cuprinzând constatările echipei de control. Acesta este într-adevăr momentul de la care
curge termenul de 30 de zile sus menționat, din acest moment fiind cunoscut de pârât faptul că
plata sumelor reprezentând spor de confidențialitate către reclamant nu s-a realizat în condițiile
legii. Procesul de cuantificare concretă a sumelor plătite cu acest titlu nu impunea eforturi
suplimentare din partea autorității de vreme ce ea a fost cea care l-a plătit și l-a stabilit drept
spor în cuantum de 15% aplicabil la salariul de bază brut.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 628/30.07.2020

Prin sentința civilă nr. 259/2020, Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea formulată de
reclamantul AA în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Munca I., a anulat decizia
nr. x/11.12.2019 și dispoziția de imputare nr. x/11.12.2019, emise de pârât. A respins cererea de
suspendare a executării acestor decizii și l-a obligat pe pârât să îi plătească reclamantului suma
de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, a dezlegării fondului raporturilor juridice, a declarat recurs
ITM I.
În motivarea căii de atac, recurentul a arătat că sentința a fost pronunțată cu interpretarea
și aplicarea eronată a normelor de drept material. A invocat recurentul faptul că drepturile
salariale ale personalului cu care se află în raporturi de serviciu sunt stabilite conform art. 14 din
Legea nr. 108/1999 raportat la Legea-cadru nr. 153/2017. Din lectura acestor prevederi legale
reiese cu claritate, a susținut recurentul, că drepturile salariale pe care le poate acorda nu pot fi
decât cele stabilite de lege, cu încadrarea în cheltuielile salariale în bugetele aprobate conform
legii. Din această perspectivă, afirmația primei instanțe referitoare la existența unei discriminări
pentru salariați aflați în situații de fapt identice, nu poate fi reținută. În speță, a arătat recurenta,
instituția angajatoare nu a făcut nicio discriminare voită, sporul de confidențialitate a fost acordat
ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, iar reclamantul-intimat nu se
număra printre beneficiarii acesteia. Recurenta a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul
aplicabilității în cauză a prevederilor deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

311
 Recurenta a apreciat nelegală sentința și sub aspectul soluției pronunțate în privința
dispoziției de imputare, apreciind că aceasta a fost emisă în mod legal, termenul legal fiind
prelungit ca urmare a solicitărilor adresate de recurentă forului superior.
Recurentul a invocat în speță excepția de nelegalitate a deciziei nr. x/2017, emise de ea,
având în vedere că aceasta a reprezentat baza acordării sporului de confidențialitate pentru
reclamantul intimat. decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 nu poate constitui temei pentru
acordarea acestor drepturi, cu titlu de spor, unei persoane care nu a figurat ca parte în litigiul
derulat.
Intimatul, legal citat, a depus întâmpinare, la data de 14 iulie 2020, prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Față de excepția de nelegalitate invocată în speță, Curtea a reținut caracterul său
inadmisibil prin raportare la art. 4 coroborat cu art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
În fapt, prin cererea adresată direct instanței de recurs, reclamantul-pârât ITM Iași a
solicitat înlăturarea din cauză, pe calea procedurală a excepției de nelegalitate, a deciziei nr. x/11
decembrie 2017. Prin acest act administrativ individual autoritatea recurentă a stabilit în favoarea
reclamantului intimat dreptul de a beneficia de un spor de confidențialitate de 15 % aplicat la
salariul de bază brut.
În drept, Curtea a reținut că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Legalitatea
unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi
cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții
interesate.”
Totodată, conform art. 1 alin. (6) din același act normativ: „Autoritatea publică emitentă
a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația
în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.
În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în
judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal,
precum și asupra efectelor juridice produse de acestea. Acțiunea poate fi introdusă în termen de
un an de la data emiterii actului.”
Dat fiind faptul că cea care solicită instanței să constate nelegalitatea actului
administrativ individual este chiar autoritatea emitentă a acestuia, Curtea a reținut că, în speță,
acestui subiect procesual îi sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (6) și nu cele ale art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004.
A admite că însăși autoritatea emitentă poate învesti instanța de contencios administrativ
cu o cerere care să aibă ca finalitate înlăturarea din ordinea juridică a propriului act
administrativ, oricând, peste termenul legal prevăzut de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, ar
conduce la o lezare semnificativă a principiului securității raporturilor juridice, protecția acestuia
și, implicit, a drepturilor particularilor fiind realizată tocmai prin reglementarea specială anterior
expusă.
A statua asupra admisibilității excepției de nelegalitate ar semnifica înlăturarea
mecanismului legal special pus la dispoziție de legiuitor tocmai pentru a acomoda cele două
principii aflate în discuție: cel al legalității care determină atitudinea autorității de a-și revoca sau
de a solicita instanței anularea propriului act și cel al securității raporturilor juridice care
urmărește respectarea drepturilor conferite particularilor care s-au încrezut, cu bună-credință, în
actele administrative emise.
Consacrarea legislativă a unui termen de 1 an de la emiterea actului administrativ are
tocmai menirea de a asigura un echilibru între cele două interese aflate în joc.
Față de aceste considerente, Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate
invocată.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și care se circumscriu
prevederilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Curtea a reținut:
În ceea ce privește acțiunea reclamantului îndreptată împotriva deciziei nr. x/2019 Curtea
a constatat că prima instanță a procedat la anularea acesteia din pricina nerespectării de către

312
autoritatea emitentă a prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, precum și din pricina
încălcării, prin măsurile dispuse, a prevederilor deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale.
Pe calea recursului promovat, recurenta a criticat, în substanța lor, ambele statuări ale
instanței atrăgând atenția asupra naturii actului atacat, acela de stabilire a unor drepturi salariale,
pentru viitor. A solicitat recurenta, în esență, să se observe că prin decizia nr. x/2019 nu a făcut
altceva decât să stabilească legal salariul reclamantului intimat, salariu prestabilit de normele
Legii-cadru nr. 153/2017, arătând totodată că decizia instanței de control constituțional nu este
aplicabilă.
În ceea ce privește motivele de nelegalitate reținute de prima instanță cu privire la decizia
nr. x/2019, Curtea a reținut caracterul lor nefondat.
Ab initio, a reținut instanța de recurs că, înainte de a face aprecieri cu privire la dreptul
aplicabil acestui act administrativ individual, se impune a se observa conținutul concret al
acestuia act. Aducerea în discuție a acestui aspect deschide posibilitatea pentru instanța de recurs
de a analiza și aplicarea în speță, de prima instanță, a prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr.
554/2004 și ale deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale.
Astfel, din dispozitivul actului în discuție reiese cu claritate că această dispoziție a avut
menirea de a statua, pentru viitor, cuantumul salariului reclamantului intimat. Deși s-a utilizat în
art. 1 al dispozitivului expresia „se revocă”, având în vedere că în același articol s-a stabilit
expres și data de la care se aplică această măsură, respectiv „începând cu data de 10 decembrie
2019”, Curtea a constatat că acest act administrativ reprezintă doar o revocare pentru viitor a
actului anterior de stabilire a drepturilor salariale ale funcționarului public. Corelativ, prin art. 2
al deciziei în cauză, autoritatea a stabilit salariul concret al funcționarului reclamant, începând cu
data de 10 decembrie 2019.
Or, fiind vorba despre o statuare pentru viitor a drepturilor salariale, Curtea a reținut că în
speță nu este aplicabilă prevederea art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, normă reținută de
prima instanță în sprijinul soluției sale de admitere a pretențiilor.
Principiul revocabilității actelor administrative este de bază în doctrina și practica
administrativă. Aplicarea concretă a acestuia trebuie însă să respecte principiul stabilității
raporturilor juridice. Limitarea efectelor în timp a efectelor revocării reprezintă o măsură aptă să
conducă la împlinirea acestuia.
În lectura Curții, norma anterior citată urmărește să limiteze dreptul autorităților publice
de a-și revoca propriile acte administrative care creează o anumită situație juridică în privința
particularilor, respectiv de a repune în discuție situații juridice deja stabilite și epuizate, statuând
pe de o parte, că acest drept de revocare este unul cert pentru perioada până la care actul nu a
intrat în circuitul civil și nu a produs efecte iar, pe de altă parte că ulterior, desființarea sa nu mai
poate avea loc decât prin sesizarea de către autoritatea emitentă a instanței de contencios
administrativ, în termenul de 1 an de la emiterea sa. Ulterior depășirii acestui termen, actul
administrativ nu mai poate fi desființat retroactiv din inițiativa autorității, drepturile subiective
deja dobândite de particular, deși nelegale, fiind astfel consolidate.
Actul administrativ prin care se stabilește salariul unui funcționar public este însă unul
care produce efecte periodic, el consumându-și efectele lunar, la încasarea fiecărei indemnizații.
Totodată, trebuie subliniat faptul că nu există consacrat un drept al funcționarului public la
dobândirea, în viitor, a unor prestații într-un anumit cuantum cu titlu de remunerație. Autoritatea
publică este liberă să stabilească, să modifice (fie în sensul majorării sau diminuării) drepturile
salariale cuvenite, după cum, legiuitorul este liber să reglementeze de la acest nivel național
sistemul de salarizare aplicabil.
Eventuala ilegalitate a stabilirii, la un anumit moment dat, a salariului reclamantului
intimat nu se poate perpetua sine die exclusiv pe considerentul că autoritatea nu ar mai putea
reveni asupra acestui cuantum, întrucât actul de stabilire „ar fi intrat în circuitul civil și a produs
efecte juridice”.
Dimpotrivă, principiul legalității, respectiv necesitatea respectării de către actele
administrative individuale a prevederilor edictate la nivel superior, în speță ale Legii-cadru nr.
153/2017, impune autorității să stabilească un salariu legal funcționarului în discuție. Efectul

313
unei astfel noi decizii nu poate însă să fie decât pentru viitor, întrucât, pentru trecut, respectiv
pentru salariile datorate și deja achitate în baza deciziei anterioare de salarizare, dreptul subiectiv
a fost într-adevăr deja consumat, actul administrativ individual anterior și-a produs efectele
juridice și situația nu mai poate fi repusă în discuție, pentru trecut, nici prin revocare și nici prin
acțiunea în anulare (întrucât s-a depășit termenul de 1 an stabilit de art. 1 alin. (6) din Legea nr.
554/2004).
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de nelegalitate reținut de prima instanță în
privința deciziei nr. 186/2019, Curtea a observat că față de considerentele de la paragraful 26 al
deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, aceasta nu poate conduce la stabilirea în favoarea
reclamantului intimat a unui spor pentru confidențialitate exclusiv pe considerentul existenței
unei hotărâri judecătorești care a recunoscut în favoarea altor persoane, acest drept salarial:
„Curtea reține că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme
de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme
juridice constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete, la care norma juridică
respectivă se referă, și în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind
necesară pentru a clarifica și a limpezi sensul exact al normei, și pentru a defini, cu toată
precizia, voința legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătorești prin care s-a
recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările
de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate
generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost
recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală
(cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat).”
În speță, este evident faptul că dreptul salarial dobândit de colegii reclamantului-intimat
are natura juridică a unui spor salarial și nu a majorării indemnizației de încadrare în virtutea
recunoașterii aplicabilității unor prevederi legale edictate pentru o familie salarială.
Opozabilitatea inter partes a hotărârii judecătorești avute în vedere în speță, determină
astfel nelegalitatea extinderii efectelor sale reclamantului intimat.
Desigur, nimic nu a împiedicat reclamantul intimat să promoveze un demers judiciar
similar.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, Curtea a reținut că modalitatea de
interpretare și aplicare de către prima instanță a prevederilor legale incidente în privința deciziei
nr. x/2019 nu este corectă, fiind cenzurată.
În ceea ce privește legalitatea deciziei de imputare contestate în cauză, Curtea a reținut ca
fiind fondate argumentele reclamantului la care prima instanță a achiesat, actul fiind într-adevăr
emis cu depășirea termenului de decădere de 30 de zile prevăzut de art. 500 din Codul
administrativ.
Pârâtul a cunoscut faptul generator al prejudiciului, cu privire la care a dispus recuperarea
prin dispoziția de imputare, la data de 11.10.2019 când i s-a comunicat procesul-verbal nr.
yyy/11.10.2019 cuprinzând constatările echipei de control. Acesta este într-adevăr momentul de
la care curge termenul de 30 de zile sus menționat, din acest moment fiind cunoscut de pârât
faptul că plata sumelor reprezentând spor de confidențialitate către reclamant nu s-a realizat în
condițiile legii. Procesul de cuantificare concretă a sumelor plătite cu acest titlu nu impunea
eforturi suplimentare din partea autorității de vreme ce ea a fost cea care l-a plătit și l-a stabilit
drept spor în cuantum de 15% aplicabil la salariul de bază brut.
Având în vedere ca dispoziția de imputare a fost emisă la data de 11.12.2019, termenul
de 30 de zile a fost depășit.
Solicitările recurentei de amânare a termenului de implementare a măsurilor stabilite de
echipa de control nu au nicio relevanță în speță pentru că măsura în sine de stabilire a sumei de
recuperat nu are nicio legătură cu motivele care au condus la prelungirile solicitate.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, Curtea a admis recursul și, în rejudecare, a
casat în parte sentința recurată, exclusiv sub aspectul modalității de soluționare de prima instanță
a capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei de restabilire a drepturilor salariale.
Decizia a fost pronunțată cu opinie separată.

314
 În motivarea acestei opinii s-a reținut că recurenta a invocat exclusiv aspecte legate de
fondul deciziei nr. x din 11.12.2019, respectiv de faptul că intimatul nu este inclus în hotărârea
judecătorească care a stabilit în beneficiul unor colegi plata sporului de 15%, însă nu a adus nici
un argument legat de primul motiv de nelegalitate reținut de instanța de fond, cel legat de
imposibilitatea revocării actului ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1 alin. (6)
din Legea nr. 554/2004.
Or, potrivit art. 430 alin. (2) C.proc.civ., autoritatea de lucru judecat privește nu numai
dispozitivul, ci și considerentele pe care se sprijină.
În aceste condiții, sentința civilă nr. 259/ca din 27.03.2020 a intrat în puterea lucrului
judecat ca urmare a nerecurării aspectelor legate de nerespectarea condițiilor art. 1 alin. (6).
Mai mult, chiar dacă s-ar considera că recursul a fost îndreptat în mod implicit și asupra
acestui motiv de nelegalitate, analizând și pe fond această problemă, a constatat că în mod corect
prima instanță a constatat că decizia nr. x/2017 nu mai putea fi revocată. Astfel, s-a constatat că
acest act a intrat în circuitul civil, fiind adus la cunoștința angajatului și, de asemenea, că a
produs efecte juridice, intimatul beneficiind de plata sporului timp de 2 ani.
S-a arătat că decizia CCR nr. 794/2016 nu are aplicabilitate în speță, care are ca obiect
acordarea unui spor și nu a stabilirii la nivel maxim a salariului de bază/indemnizației de
încadrare; nu se poate trece însă peste primul motiv de nelegalitate dezvoltat anterior, astfel încât
se impunea admiterea cererii de chemare în judecată în ceea ce privește contestația îndreptată
împotriva deciziei nr. x/2019 de revocare a deciziei nr. x/2017.

18. Funcționari publici. Agent de poliție. Trecere în corpul ofițerilor de poliție. Grad
profesional. Vechime în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite. Norme tranzitorii.
Calitatea procesuală pasivă a ministrului afacerilor interne

Cuprins pe materii: Contencios administrativ. Funcționari publici. Modificare raport de

serviciu.
Indice alfabetic: Funcționari publici:
- trecere în corpul ofițerilor de poliție
- grad profesional
- vechime în specialitate
Temei de drept: Legea nr. 360/2002 art. 9 alin. (1) și (2), art. 14, art. 21; Ordin MAI nr.
160/2016 art. 4 lit. c), f), g), Anexa nr. 6 - art. 1 alin. (4) și alin. (5); Legea nr. 53/2018 art. II

În art. 1 alin. (5) din aceeași anexă se instituia regula potrivit căreia „agentului de
poliție care îndeplinește condițiile legale pentru trecerea în corpul ofițerilor de poliție i se
acordă, indiferent de vechimea în activitate, gradul profesional de subinspector de poliție”.
Această regulă, aplicată de către pârâți, statuează fără echivoc faptul că vechimea în activitate
(fără a se deosebi după cum este obținută în funcția de agent de poliție), nu prezintă relevanță
pentru atribuirea gradului profesional, la trecerea în corpul ofițerilor. Se poate astfel
concluziona că, în orice caz, vechimea în activitate ca agent de poliție nu putea fi valorificată
pentru atribuirea altui grad profesional decât cel de subinspector de poliție, la trecerea în
corpul ofițerilor de poliție. Or, în speță, reclamanta dorește să îi fie valorificată în acest scop
tocmai vechimea acumulată în funcția de agent de poliție, ceea ce, evident, contravenea regulii
astfel impuse. această ultimă teză a art. 1 alin. (5) din Anexa nr. 6 la Ordinul MAI nr. 140/2016,
în forma în vigoare la data trecerii reclamantei în corpul ofițerilor de poliție, reprezenta o
normă de trimitere, astfel încât nu putea avea o sferă de aplicare mai largă decât norma la care
se făcea trimiterea. Așadar, dacă art. 1 alin. (4) din Anexa nr. 6 făcea referire la vechimea în
specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite acumulată anterior încadrării în structurile
MAI, este evident că alin. 5 teza ultimă din același articol viza vechimea acumulată în aceleași
condiții. Prin urmare, noțiunea de „vechime anterioară”, utilizată de teza ultimă a art. 1 alin.
(5), semnifica, în fapt, vechimea acumulată anterior încadrării pe funcția de agent de poliție.

315
 Ministrul afacerilor interne, care avea atribuția și competența de emitere a actului
administrativ ce face obiectul cauzei și care acționat în calitate de organ de stat, în regim de
putere publică în vederea executării în concret a Legii nr. 360/2002, justifică în cauză calitatea
procesuală pasivă. Prevederile în vigoare la data demarării concursului pentru trecerea în
corpul ofițerilor de poliție stabileau competența de acordare a gradelor profesionale în favoarea
ministrului afacerilor interne, astfel că acesta este obligat să stea în judecată în calitatea sa de
emitent al actului contestat.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 33/15.01.2020

Reclamantul Sindicatul Polițiștilor Europeni „Europol” a solicitat, în numele și pentru

membrul de sindicat A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca, prin
hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea în parte a Ordinului M.A.I. nr. II/5914 din
24.10.2017, emis de pârât, prin care i s-a acordat în mod greșit gradul profesional de
subinspector de poliție, cu obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să i se acorde
un grad profesional corespunzător vechimii în specialitatea studiilor absolvite, de 4 ani și 10 luni,
respectiv cel de inspector de poliție.
Prin sentința nr. 497/CA/02.04.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, s-au respins, ca
neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității de reprezentant a
reclamantului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne,
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Regim Permise de Conducere și
Înmatriculare a Vehiculelor, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ministrul
afacerilor interne și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Directorul Direcției
Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor.
S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Polițiștilor
Europeni „Europol” Iași, în numele și pentru membrul de sindicat A., în contradictoriu cu pârâții
Ministerul Afacerilor Interne, ministrul afacerilor interne, Direcția Regim Permise de Conducere
și Înmatriculare a Vehiculelor și Directorul Direcției Regim Permise de Conducere și
Înmatriculare a Vehiculelor.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că funcționarul public cu
statut special A. este încadrat, în prezent, la Serviciul Public Comunitar Regim Permise de
Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Instituției Prefectului Județul Iași, iar, ca
urmare a promovării concursului organizat de Direcția Regim Permise de Conducere și
Înmatriculare a Vehiculelor, a fost trecută în corpul ofițerilor și, în baza Ordinul M.A.I. nr.
II/5914/24.10.2017, i s-a acordat gradul profesional de subinspector de politie.
Invocând și citând prevederile art. 9 alin. (1) și (2), art. 14, art. 21 alin. (4) din Legea nr.
360/2002 și dispozițiile Anexei nr. 6 din Ordinul MAI nr. 140/2016, prima instanță a reținut că
rezultă existența a două ipoteze juridice distincte: una care privește situația agenților de poliție
cărora li se acordă, indiferent de vechimea în activitate, gradul profesional de subinspector de
poliție, iar cea de-a doua se referă la o altă categorie, și anume aceea a agenților de poliție cărora
li se acordă grade profesionale în funcție de vechimea anterioară în specialitatea corespunzătoare
studiilor superioare absolvite.
În acest context, faptul că membrul de sindicat A. a absolvit, în anul 2012, Facultatea de
Drept din cadrul Universității „P.A.” din Iași nu asigură și dobândirea vechimii în specialitatea
studiilor universitare absolvite.
Or, deși funcționarul public cu statut special în discuție a absolvit, în anul 2012, studiile
universitare, până la intrarea în corpul ofițerilor a avut calitatea de agent de poliție. Or, pentru
această funcție erau necesare studii medii cu diplomă de bacalaureat, astfel că nu poate fi vorba
despre dobândirea unei vechimi în specialitatea studiilor superioare absolvite.
Având în vedere faptul că, potrivit prevederilor legale în vigoare, analizarea vechimii în
specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite trebuie realizată prin raportare la cerințele
posturilor și ținând cont de cerințele posturilor de agenți de poliție în privința studiilor necesare,

316
prevăzute cu studii medii, diferite de cerințele posturilor de ofițeri de poliție, prevăzute cu studii
superioare, instanța apreciază că vechimea realizată în calitate de agenți de poliție nu poate
constitui vechime în specialitatea corespunzătoare studiilor superioare absolvite.
A reținut prima instanță că nu sunt întrunite condițiile pentru a se da eficiență
prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, cu modificările
și completările ulterioare, întrucât perioada cuprinsă între data absolvirii unității de învățământ
superior și data trecerii în corpul ofițerilor nu poate fi considerată vechime în specialitatea
studiilor universitare, întrucât funcțiile pe care reclamanta le-a ocupat anterior datei de
24.10.2017 nu impuneau ca pregătire de bază (minimală) studii universitare de licență în
domeniul economie, astfel că toate activitățile desfășurate în perioada menționată constituie
vechime în studii medii, iar nu vechime în studii superioare.
Recurentul Sindicatul Polițiștilor Europeni „Europol” Iași, în numele membrului de
sindicat A., a declarat recurs împotriva sentinței, considerând-o nelegală raportat la art. 488 alin.
(1) pct. 8 C.proc.civ, arătând că raportat la dispozițiile art. 14, art. 17 din Legea nr. 360/2002,
precum și raportat la vechimea în specialitate a reclamantei, gradul profesional corespunzător
este de inspector de politie și nu subinspector de poliție, cum greșit și nelegal s-a menționat în
ordinul a cărui anulare parțială o solicită.
Instanța de fond a respins acțiunea reținând, în esență, faptul că deși funcționarul public
cu statut special în discuție a absolvit în anul 2012 studiile universitare, până la intrarea în corpul
ofițerilor a avut calitatea de agent de poliție.
Așa fiind, raportat la dispozițiile sus-menționate și la art. 14, art. 17 din Legea nr.
360/2002, precum și raportat la vechimea în specialitate a reclamantei soluția instanței de fond
este greșită: faptul că reclamanta și-a desfășurat activitatea în domeniul corespunzător studiilor
absolvite, face ca reclamantei să i se acorde gradul profesional în funcție de pregătirea și de
vechimea în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, raportate la cerințele postului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin OUG nr. 53/2018 s-a modificat art. 21 din Legea nr.
360/2002, la alin. (5), astfel că reclamanta îndeplinește toate condițiile, întrucât este absolventă a
școlii de agenți de poliție și a fost încadrată în cadrul IPJ Iași începând cu 01.08.2010, iar din
anul 2012 a absolvit facultatea de drept, din luna octombrie 2012, desfășurându-și activitatea în
cadrul Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor
Iași – Instituția Prefectului Iași.
Recurentul-incident ministrul afacerilor interne a declarat recurs-incident, solicitând să se
constate faptul că instanța de fond, prin sentința civilă nr. 497 din 02 aprilie 2019, în mod
neîntemeiat a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a ministrului afacerilor interne.
Intimatul Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului declarat de către recurentei reclamante, ca nul, iar, în al doilea rând, a
menționat că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins acțiunea recurentei-reclamante
ca neîntemeiată, având în vedere prevederile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului,
respectiv ale Ordinului M.A.I. nr. 140/2016 privind activitatea de management resurse umane în
unitățile de poliție ale M.A.I.
Intimata Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, legal
citată, a depus întâmpinare solicitând instanței să dispună respingerea recursului ca nul și, în
subsidiar, ca nefondat cu menținerea hotărârii judecătorești atacate ca temeinică și legală.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale
aplicabile, Curtea a constatat că recursul și recursul incident sunt neîntemeiate pentru
următoarele considerente:
Într-adevăr, reclamanta a fost încadrată la 01.08.2010 în cadrul structurilor M.A.I.,
ocupând funcția de agent de poliție, până în luna noiembrie 2017, când a fost declarată admisă la
concursul pentru a intra în corpul ofițerilor de poliție, fiind emis de către ministrul afacerilor
interne Ordinul nr. II/5914/24.10.2017, prin care reclamantei s-a acordat gradul profesional de
subinspector de poliție, în temeiul art. 9 alin. (2), art. 14, art. 15 lit. b), art. 21 alin. (4) și art. 73
alin. 12 din Legea nr. 360/2002 și Ordinului MAI nr. 140/2016, fiind numită în funcția de ofițer
IV în cadrul Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor –

317
Compartiment Regim Permise de Conducere și Examinări din cadrul Serviciului Public
Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor al Județului Iași
începând cu data de 1 noiembrie 2017, prin Ordinul nr. 475/15.11.2017, emis de Prefectul
Județului Iași.
De asemenea, reclamanta a absolvit în anul 2012 Facultatea de Drept, dobândind astfel
titlul de licențiat în drept, titlu ce i-a dat dreptul să participe și că promoveze concursul de trecere
în corpul ofițerilor.
Prin recursul principal s-a invocat aplicarea greșită de către prima instanță a normelor de
drept material, apreciind că se impunea recunoașterea vechimii în funcția de agent de poliție ca
vechime în specialitatea corespunzătoare studiilor superioare absolvite.
Curtea a constatat că în mod corect a aplicat prima instanță dispozițiile de drept material
în vigoare la data emiterii ordinului, respectiv cele ale art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr.
360/2002 privind statutul polițistului, potrivit cărora polițiștii provin, de regulă, din rândul
absolvenților instituțiilor de învățământ ale Ministerului Administrației și Internelor. Ofițerii de
poliție pot proveni și din rândul agenților de poliție absolvenți cu diplomă de licență sau
echivalentă ai instituțiilor de învățământ superior cu profil corespunzător specialităților necesare
poliției.
Reclamanta se încadrează în aceste din urmă dispoziții, care permiteau ocuparea unei
funcții de ofițer de poliție de către un agent de poliție, în măsura în care aceasta era deținătoarea
unei diplome de licență sau echivalentă a instituțiilor de învățământ superior cu profil
corespunzător specialităților necesare poliției.
În aplicarea dispozițiilor din art. 9, 14 și 15 din Legea nr. 360/2002 a fost adoptat Ordinul
MAI nr. 140/2016 privind activitatea de management resurse umane în unitățile de poliție ale
Ministerului Afacerilor Interne, care reglementează în Anexa 6 acordarea gradelor profesionale,
avansarea în gradul profesional următor, precum și încadrarea în funcții. La Secțiunea 1 -
Acordarea gradelor profesionale, se preciza la art. 1 alin. (4) (în forma în vigoare la data emiterii
ordinului) că personalului încadrat direct/reîncadrat ca polițist în funcții cu specializări
prevăzute în fișa postului pentru studiile absolvite și care a lucrat efectiv înainte de încadrare în
asemenea specializări, i se acordă grade profesionale în raport cu vechimea în specialitatea
corespunzătoare studiilor absolvite, dar nu inferioare gradelor profesionale echivalente
gradelor militare deținute în rezervă, după cum urmează:
a) pentru acordarea gradelor profesionale personalului încadrat direct/reîncadrat ca ofițer
de poliție:
i. la un stagiu de până la 5 ani - subinspector de poliție;
ii. la un stagiu între 5 și 7 ani - inspector de poliție.
La alin. (5) din același articol se prevedea că „agentului de poliție care îndeplinește
condițiile legale pentru trecerea în corpul ofițerilor de poliție i se acordă, indiferent de vechimea
în activitate, gradul profesional de subinspector de poliție, cu excepția situației în care are o
vechime anterioară în specialitatea corespunzătoare studiilor superioare absolvite, cărora li se
acordă grade profesionale conform alin. (4) lit. a)”.
În art. 4 alin. (1) lit. c), f și g din Ordinul MAI nr. 140/2016 sunt definite noțiunile de:
„c) funcție de specialitate – funcția care implică, între cerințele de ocupare prevăzute în
fișa postului, existența unei specializări ori calificări profesionale pentru care MAI nu poate
asigura formarea profesională inițială sau continuă prin rețeaua proprie de instituții de
învățământ;
f) specialitatea studiilor absolvite – specializarea și, după caz, domeniul de studii
universitare sau, în cazul studiilor preuniversitare, profilul de studii obținute ca efect al absolvirii
unei forme de învățământ;
g) vechime în specialitatea structurii – perioada desfășurată într-un domeniu, prin
raportare la natura activităților desfășurate”.
Observând aceste definiții, Curtea a reținut că la data trecerii în corpul ofițerilor
(noiembrie 2017), reclamanta a ocupat prin concurs o funcție cu specializare prevăzută în fișa
postului pentru studiile absolvite, corespunzătoare noțiunii de „funcție de specialitate” din Ordin.

318
 În schimb, în perioada anterioară, în care a fost încadrat ca agent de poliție, nu a ocupat o
astfel de funcție, întrucât, între cerințele de ocupare prevăzute în fișa postului, nu erau înscrise
specializări ori calificări profesionale, fiind suficiente studiile liceale sau postliceale cu diplomă,
acest aspect nefiind contestat în speță. Astfel fiind, nu s-ar putea aprecia că în perioada în care a
ocupat funcția de agent de poliție, ar fi acumulat vechime în specialitatea studiilor absolvite cu
diplomă de nivel universitar, de vreme ce specializarea astfel obținută nu era necesară în vederea
ocupării postului.
Într-adevăr, se observă că art. 1 alin. (4) din Anexa nr. 6 la Ordin (în forma în vigoare la
momentul emiterii ordinului) făcea referire la personalul încadrat direct/reîncadrat ca polițist (din
sursă externă/internă), în funcții cu specializări prevăzute în fișa postului pentru studiile
absolvite, care a lucrat însă efectiv înainte de încadrarea pe funcția de polițist în asemenea
specializări, prevăzând că acestuia i se atribuie grade profesionale prin valorificarea ca stagiu a
vechimii în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, dobândită anterior ocupării funcției
în cadrul MAI. Se poate astfel deduce că, la încadrarea în structurile MAI, pe funcții de agent de
poliție ori de ofițer de poliție, gradele profesionale sunt stabilite exclusiv prin raportare la
vechimea în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, acumulată în perioada anterioară
acelei angajări (încadrări).
În art. 1 alin. (5) din aceeași anexă se instituia regula potrivit căreia „agentului de poliție
care îndeplinește condițiile legale pentru trecerea în corpul ofițerilor de poliție i se acordă,
indiferent de vechimea în activitate, gradul profesional de subinspector de poliție”. Această
regulă, aplicată de către pârâți, statuează fără echivoc faptul că vechimea în activitate (fără a se
deosebi după cum este obținută în funcția de agent de poliție) nu prezintă relevanță pentru
atribuirea gradului profesional, la trecerea în corpul ofițerilor. Se poate astfel concluziona că, în
orice caz, vechimea în activitate ca agent de poliție nu putea fi valorificată pentru atribuirea altui
grad profesional decât cel de subinspector de poliție, la trecerea în corpul ofițerilor de poliție. Or,
în speță, reclamanta dorește să îi fie valorificată în acest scop tocmai vechimea acumulată în
funcția de agent de poliție, ceea ce, evident, contravenea regulii astfel impuse.
Este de remarcat că această ultimă teză a art. 1 alin. (5) din Anexa nr. 6 la Ordinul MAI
nr. 140/2016, în forma în vigoare la data trecerii reclamantei în corpul ofițerilor de poliție,
reprezenta o normă de trimitere, astfel încât nu putea avea o sferă de aplicare mai largă decât
norma la care se făcea trimiterea. Așadar, dacă art. 1 alin. (4) din Anexa nr. 6 făcea referire la
vechimea în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite acumulată anterior încadrării în
structurile MAI, este evident că alin. (5) teza ultimă din același articol viza vechimea acumulată
în aceleași condiții. Prin urmare, noțiunea de „vechime anterioară”, utilizată de teza ultimă a art.
1 alin. (5), semnifica, în fapt, vechimea acumulată anterior încadrării pe funcția de agent de
poliție.
Că este așa se poate deduce și observându-se faptul că teza ultimă a art. 1 alin. (5) din
Anexa nr. 6 la Ordinul MAI nr. 140/2016 instituia o excepție de la regula din prima teză (care
stabilea gradul profesional de subinspector de poliție, la trecerea agenților de poliție în corpul
ofițerilor), fiind, deci, de strictă interpretare și aplicare. Or, atâta timp cât această ultimă teză
făcea referire doar la vechimea anterioară în specialitatea corespunzătoare studiilor superioare
absolvite, sfera sa de aplicare nu poate fi extinsă și la vechimea obținută în perioada de exercitare
a funcției de agent de poliție, astfel cum pretinde reclamanta.
Astfel fiind delimitată sfera de aplicare a prevederilor normative de care se prevalează
recurenta, în forma în care acestea erau în vigoare la data trecerii în corpul ofițerilor de poliție,
trebuie conchis că, în mod corect a fost respinsă de către prima instanță acțiunea ca neîntemeiată,
fiind lipsită de relevanță vechimea acumulată de reclamantă în perioada de exercitare a funcției
de agent de poliție, atestată de adeverința eliberată în scopul prezentării la concursul organizat
pentru ocuparea funcției cu specializare prevăzută în fișa postului pentru studiile absolvite, din
cadrul corpului ofițerilor.
Mai mult, față de vechimea în specialitate invocată de către reclamantă prin cererea de
chemare în judecată, respectiv de 4 ani și 10 luni, încadrarea în gradul profesional de
subinspector apare ca fiind conformă prevederilor art. 1 alin. (4) din Ordinul MAI nr. 140/2016.

319
 A invocat recurenta prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 360/2002, astfel cum au
fost modificate prin OUG nr. 53/2018, însă aceste dispoziții au fost introduse și au intrat în
vigoare la data de 02.07.2018, respectiv după finalizarea concursului promovat de reclamantă și
după introducerea cererii de chemare în judecată, astfel că nu pot fi avute în vedere la
soluționarea cauzei. Mai ales, în condițiile în care potrivit normei tranzitorii cuprinsă în art. II
alin. 3 din OUG nr. 53/2018 „în cazul concursurilor pentru ocuparea posturilor vacante,
organizate anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență cu aplicarea art. 9 alin. (2)
din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, acordarea gradelor
profesionale se face potrivit reglementărilor în vigoare la data demarării acestora, cu excepția
celor prevăzute la alin. (2)”.
Față de aceste considerente, Curtea a constatat că recursul principal este nefondat,
sentința Tribunalului Iași fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor de
drept material, întrucât ordinul de numire a reclamantei în corpul ofițerilor de poliție a fost emis
cu respectarea prevederilor Legii nr. 360/2002, dar și a normelor metodologice cuprinse în
Ordinul MAI nr. 140/2016, cu privire la stabilirea a gradului profesional, neputându-se stabili,
prin urmare, nici existența unei obligații de emitere a unui act administrativ pentru menționarea
unui alt grad profesional în beneficiul reclamantei.
Referitor la recursul incident declarat de pârâtul ministrul afacerilor interne, cu privire la
reținerea calității procesuale pasive a acestuia cu referire la primul capăt de cerere prin care s-a
solicitat anularea ordinului de trecere în corpul ofițerilor de poliție, Curtea a constatat că și acesta
este nefondat, pentru următoarele considerente:
Actul administrativ contestat în cauză este reprezentat de Ordinul nr. II/5914/24.10.2017
care a fost emis de ministrul afacerilor interne pentru trecerea reclamantei în corpul ofițerilor de
poliție și acordarea gradului profesional.
Astfel, potrivit art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002, ministrul administrației și
internelor avea competența legală de acordare a gradelor profesionale pentru ofițeri.
De asemenea, Legea nr. 90/2001 reglementa distinct funcționarea ministerelor, ca organe
de specialitate ale administrației publice centrale care realizau politica guvernamentală în
domeniile de activitate ale acestora – art. 34, de activitatea și atribuțiile miniștrilor, care, potrivit
art. 46 alin. (1) și (3) din același act normativ, exercită conducerea ministerelor și emit, în
exercitarea atribuțiilor legale, ordine și instrucțiuni.
În aceste condiții, Curtea a reținut că ministrul afacerilor interne, care avea atribuția și
competența de emitere a actului administrativ ce face obiectul prezentei cauze și care acționat în
calitate de organ de stat, în regim de putere publică în vederea executării în concret a Legii nr.
360/2002, justifică în cauză calitatea procesuală pasivă.
Mai mult, potrivit noilor dispoziții introduse prin OUG nr. 53/2018, în vigoare începând
cu 02.07.2018, competența de acordare a gradelor profesionale prin avansare a fost modificată,
însă art. II alin. 3 din acest act normativ s-a instituit o normă tranzitorie.
Astfel, legiuitorul delegat a prevăzut că în cazul concursurilor pentru ocuparea posturilor
vacante, organizate anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență cu aplicarea art. 9
alin. (2) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, acordarea gradelor
profesionale se face potrivit reglementărilor în vigoare la data demarării acestora, cu excepția
celor prevăzute la alin. (2).
Or, prevederile în vigoare la data demarării concursului pentru trecerea în corpul
ofițerilor de poliție stabileau competența de acordare a gradelor profesionale în favoarea
ministrului afacerilor interne, astfel că acesta este obligat să stea în judecată în calitatea sa de
emitent al actului contestat.
Pentru aceste considerente, instanța de recurs a constatat că soluția primei instanțe de
respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne este
legală, iar recursul incident a fost respins.

320
 19. Funcționari publici. Contestație decizie de încetare de drept a raportului de serviciu
prin pensionare. Discriminare pe criteriu de gen. Prescripția dreptului la acțiune. Termenul
de prescripție aplicabil acțiunii în contencios administrativ

Cuprins pe materii: Contencios administrativ. Funcționari publici. Încetare raport de

serviciu.
Indice alfabetic: Funcționari publici: încetare raport de serviciu; discriminare; prescripția
dreptului la acțiune
Temei de drept: Legea nr. 554/2004 - art. 11;
OG nr. 137/2000 - art. 27 alin. (1) și (2)

Rolul principal al reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 a fost
acela de a asigura întotdeauna existența unei căi în justiție pentru reclamarea cazurilor de
discriminare, însă dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează
relațiile sociale aparținând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a
manifestat comportamentul discriminatoriu, „legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate
aspectele, atât în ceea ce privește condițiile de fond și de formă cărora va fi supusă acțiunea” –
par. 37 din decizia RIL nr. 10/2016 a ÎCCJ.
Discriminarea constituie, în esență, o cauză ori un criteriu de nelegalitate care,
„manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în ambele cazuri
natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului juridic în
care se manifestă comportamentul discriminatoriu” – par. 40. Prin urmare, reținând caracterul
obligatoriu al acestor considerente, se observă în cauză că în mod corect prima instanță a făcut
aplicarea normelor de drept materiale referitoare la prescripția dreptului de a solicita anularea
actului administrativ de încetare a raportului de serviciu, dispoziții cuprinse în art. 11 din Legea
nr. 554/2004, care constituie norme speciale față de cele cuprinse în art. 27 alin. (2) din OG nr.
137/2000, astfel că trebuiau aplicate cu prioritate.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 149/26.02.2020

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași la 16.04.2019, reclamanta a solicitat ca, în

contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, să se dispună: anularea
deciziei nr. 3191/17.01.2017, emise de pârâtă; reintegrarea reclamantei în funcția de inspector
vamal, grad profesional asistent, gradația 5, Compartiment Supraveghere și Control Vamal –
BVF „X.” - DGRFP Iași în vederea continuării raportului de serviciu până la împlinirea vârstei
de 65 de ani; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite
pentru perioada cuprinsă între data pensionării și data reintegrării efective, actualizate cu indicele
de inflație.
Prin sentința civilă nr. 1281/15.10.2019, Tribunalul Iași a admis excepția prescripției
dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, respingând ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta
A., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta A. a fost funcționar
public, fiind încadrată pe funcția de inspector-șef vamal, grad profesional asistent, gradația 5, iar
prin decizia nr. 3191/17.01.2017, emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași,
s-a dispus, conform art. 1, începând cu data de 26.01.2017, încetarea de drept a raportului de
serviciu al reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 97 lit. a) și 98 lit. d) din Legea nr.
188/1999, ca urmare a îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului
minim de cotizare pentru pensionare.
La aceeași dată, 26.01.2017, reclamanta intra în posesia unui exemplar, conform
mențiunilor făcute chiar de ea, pe exemplarul pârâtei.

321
 Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile
art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, invocată de pârâtă, instanța a
constatat că excepția este întemeiată.
Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Tribunalul a constatat, în acord cu pârâta,
că termenul de prescripție aplicabil cauzei este de 6 luni și începe să curgă de la: a) data
comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de
soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv
data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la
art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea
favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, cu referire la dispozițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, care
reglementează o condiție de admisibilitate a acțiunii introductive.
Or, reclamanta a intrat în posesia deciziei la 26.01.2017, adresele efectuate ulterior, atât
către pârâtă, cât și către alte instituții primind răspuns negativ, răspuns de la care a trecut mai
mult de 6 luni chiar dacă se ia în considerare ultima adresă efectuată.
Introducerea acțiunii la 16.04.2019, în condițiile în care reclamanta nu a arătat nici un
motiv temeinic pentru care să justifice că s-a aflat în imposibilitate de a formula acțiune în
termenul prevăzut de art. 11 alin. (1), face inaplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2).
Determinarea momentului în care expiră termenul de prescripție implică un calcul care
presupune cunoașterea următoarelor elemente: termenul de prescripție aplicabil în cazul dat,
începutul acestui termen, dacă a intervenit o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripției
și regulile de calcul al termenului de prescripție.
Analizând înscrisurile de la dosar, instanța de fond a constatat că, de la data emiterii
actului atacat și până la introducerea acțiunii, reclamanta nu a ieșit din pasivitate, în sensul că nu
a înțeles să conteste măsura luată, astfel încât – la momentul sesizării instanței – acțiunea sa este
prescrisă.
A reținut că nu s-a formulat nici o cerere de repunere în termenul de prescripție, după
cum nu s-a dovedit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a acestui termen.
Împotriva sentinței nr. 1281//15.10.2019 a Tribunalului Iași a promovat recurs
reclamanta, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.
8 din Codul de procedură civilă.
În susținerea căii de atac promovate, recurenta a arătat că motivele de recurs vizează
modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Prin cererea introductivă, reclamanta a arătat că temeiul acțiunii îl constituie principiul
egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați, în vederea pensionării la vârste egale,
respectiv 65 de ani, prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului 12 la această convenție.
În mod practic, acțiunea reclamantei a avut ca temei juridic situația de discriminare între
situația angajatului de sex feminin față de cel de sex masculin.
Prevederile OG nr. 137/2000 au caracter derogatoriu de la legislația contenciosului
administrativ, stabilindu-se un termen special de 3 ani de zile pentru introducerea acțiunii în
restabilirea situației anterioare discriminării sau anulării situației create prin discriminare. Prin
raportare la acest termen de 3 ani de zile, dreptul reclamantei-recurente de a solicita anularea
deciziei de pensionare și reintegrarea în funcția avută anterior putea fi exercitat până la data de
26.01.2020, astfel încât acțiunea a fost introdusă în termen.
Suplimentar, a arătat că cererea de reintegrare în funcția publică deținută anterior apare
ca fiind imprescriptibilă în condițiile art. 2502 alin. (2) pct. 1 C.civ., deoarece prin acțiunea
introdusă reclamanta a încercat apărarea dreptului nepatrimonial la muncă și la egalitatea între
cetățeni fără discriminare pe criterii de sex.
Totodată, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere hotărârile pronunțate de
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, invocate prin cererea de chemare în judecată, precum și de
principiile prevăzute de aquis-ul comunitar, care stabilesc că atunci când a fost constatată o
discriminare contrară dreptului comunitar, atât timp cât nu au fost adoptate măsuri care

322
restabilesc egalitatea de tratament, judecătorul național este ținut să îndepărteze orice dispoziție
națională discriminatorie, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă de către
legiuitor.
Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a formulat întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței civile recurate, ca fiind legală
și temeinică.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat
că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Invocă recurenta încălcarea de către prima instanță a normelor de drept material
aplicabile prescripției dreptului de a solicita anularea deciziei de încetare de drept a raportului de
serviciu, ca urmare a pensionării, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Susține reclamanta că, în cauză, față de motivul de nelegalitate invocat, respectiv
discriminarea pe criteriu de gen interzisă de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
202/2002 și art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, astfel cum a fost interpretat de
CJUE în cauzele C-356/09, C-614/11 și C-231/06 – C-233/06, termenul de prescripție aplicabil
era cel de trei ani prevăzut de art. 27 alin. (2) din OG nr. 137/2000.
Curtea a reținut că, așa cum a făcut-o și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia RIL
nr. 10/23.05.2016 – par. 18, este esențial de subliniat că domeniul de reglementare al OG nr.
137/2000, este unul general și se referă la asigurarea mijloacelor necesare prevenirii și
sancționării tuturor formelor de discriminare „ca mijloc de realizare a principiului constituțional
al egalității între cetățeni și ca instrument de garantare a drepturilor și libertăților constituționale
evocate în cuprinsul art. 1 alin. (2)], indiferent de modalitatea în care aceasta se concretizează,
prin acte sau fapte, manifestate în toate domeniile vieții sociale, cum ar fi: a) în raporturile de
muncă – în legătură cu condițiile de încadrare în muncă, criteriile și condițiile de recrutare,
selectare și promovare, accesul la toate formele și nivelurile de orientare, formare și
perfecționare profesională; b) protecția și securitatea socială; c) serviciile publice, orice alte
servicii, accesul la bunuri și facilități; d) sistemul educațional; e) libertatea circulației; f) liniștea
și ordinea publică; g) orice alte domenii ale vieții sociale”.
Printre mijloacele de prevenire și sancționare a formelor de discriminare, legiuitorul a
reglementat și antrenarea răspunderii civile, la art. 2 alin. (11) din OG nr. 137/2000, fiind pusă în
practică prin mijlocirea art. 27 din același act normativ. Articolul în cauză concretizează, în
realitate, condițiile procedurale și mijlocul procesual de antrenare a răspunderii civile (lato
sensu) – în opoziție cu răspunderea penală și contravențională, menționate la art. 2 alin. (11) din
același act normativ – ce poate fi angajată pentru acte/fapte discriminatorii, semnificația sa fiind
aceea că orice persoană care se consideră discriminată are asigurată întotdeauna calea unei
acțiuni în fața instanței de judecată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației
anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.
Cu toate acestea, contrar susținerilor recurentei și în acord cu cele statuate de ÎCCJ prin
decizia RIL amintită, „ori de câte ori actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancționare se
urmărește intră în sfera ori a fost săvârșit în raporturile juridice care aparțin altor domenii/ramuri
ale dreptului – dreptul muncii și asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul
concurenței etc. – și în care protecția drepturilor subiective se realizează în condițiile unor legi
speciale, în fața unor jurisdicții speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru
actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia
generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, așadar în condițiile acestora ...” –
par. 31.
În ceea ce privește contenciosul administrativ, deși acesta este, în principal, un contencios
al actelor juridice, iar nu al faptelor juridice, nu este exclus, astfel după cum chiar OG nr.
137/2000 precizează, ca acțiunea discriminatorie să se materializeze într-un act administrativ, în
vreme ce dovedirea caracterului său discriminatoriu să constituie chiar motivul nelegalității
acestuia.

323
 Prin urmare, se constată că rolul principal al reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din
OG nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existența unei căi în justiție pentru
reclamarea cazurilor de discriminare, însă dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii
speciale care reglementează relațiile sociale aparținând altor ramuri ori domenii ale dreptului în
contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, „legea specială se va aplica cu
întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce privește condițiile de fond și de formă cărora va fi
supusă acțiunea...” – par. 37 din decizia RIL nr. 10/2016 a ÎCCJ.
Conform considerentelor obligatorii ale par. 39 din decizia ICCJ mai sus amintite, chiar
în condițiile în care anularea actului administrativ vătămător a fost justificată exclusiv pe
argumente de discriminare, litigiile deduse judecății își păstrează natura lor proprie, de drept
administrativ, „principiul nediscriminării și egalității de șanse fiind unul de ordin constituțional,
așadar valabil și general aplicabil în orice domeniu al vieții sociale, indiferent de raportul de
drept analizat, fără a-i schimba natura juridică a acestuia”.
A mai reținut Curtea că discriminarea constituie, în esență, o cauză ori un criteriu de
nelegalitate care „manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în
ambele cazuri natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului
juridic în care se manifestă comportamentul discriminatoriu” – par. 40.
Prin urmare, reținând caracterul obligatoriu al acestor considerente, se observă în cauză
că prima instanță a aplicat corect normele de drept materiale referitoare la prescripția dreptului
de a solicita anularea actului administrativ de încetare a raportului de serviciu, dispoziții cuprinse
în art. 11 din Legea nr. 554/2004, care constituie norme speciale față de cele cuprinse în art. 27
alin. (2) din OG nr. 137/2000, astfel că trebuiau aplicate cu prioritate.

20. Funcționari publici. Sancțiune disciplinară. Principiul unicității sancțiunii

disciplinare

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Funcția publică.

Indice alfabetic: Funcționar public: abatere disciplinară, sancțiune disciplinară
Temei de drept: OUG nr. 57/2019, Legea nr. 554/2004 art. 1 alin. (6)

Urmarea imediată a anulării art. 1 și 2 din dispoziția nr. yyy/13.05.2020 a Primarului

Comunei BB privind revocarea dispoziției nr. x/31.03.2020, cu care recurenții sunt de acord,
este că această din urmă dispoziție, prin care a fost adoptată sancțiunea disciplinară a
diminuării drepturilor salariale ale reclamantei cu 10% pe o perioadă de 6 luni, își recapătă
valabilitatea, ca și cum nu ar fi fost niciodată anulată, producând, față de destinatarul său,
neîntrerupt efecte juridice de la data comunicării sale indiferent de alți factori precum
restituirea unor sume de bani către reclamantă. În aceste condiții, este evident că, pentru
aceeași abatere disciplinară, reclamantei-intimate i s-au aplicat două sancțiuni disciplinare,
diminuarea drepturilor salariale ale reclamantei cu 10% pe o perioadă de 6 luni și destituirea
din funcția deținută, ceea ce este inadmisibil.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 890/20.10.2020

Prin sentința nr. 524/c.a.//2020, Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea principală,
precizată, formulată de reclamanta AA în contradictoriu cu pârâții U.A.T. BB și Primarul
Comunei BB, anulând dispoziția nr. yyy/13.05.2020, emisă de Primarul Comunei BB, pe care l-a
obligat la reîncadrarea reclamantei în postul deţinut anterior destituirii din funcţie, respectiv
secretar general al UAT BB, și la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantei începând cu
data de 18.05.2020, respingând ca prematur formulat capătul de cerere privind obligarea
angajatorului la radierea sancţiunii disciplinare.

324
 Împotriva acestei hotărâri judecătorești, au declarat recurs Primarul Comunei BB și
Comuna BB, invocând nelegalitatea acesteia prin indicarea motivului de casare prevăzute de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.P.C.
În motivarea recursului, s-a arătat că Tribunalul dă o interpretare diferită a dispoziţiilor
legale în materie, hotărârea pronunţată în sensul precizat mai sus fiind lipsită de temei legal, dată
cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În prezentarea criticilor referitoare la hotărârea atacată,
s-a arătat că instanţa de fond a dat o interpretare greșită, anulând în totalitate actul administrativ
individual, respectiv dispoziția nr. yyy/13.05.2020.
Astfel, având în vedere că dispoziția nr. yyy/13.05.2020 privește două chestiuni diferite,
de sine stătătoare, respectiv la art. 1 al dispoziţiei în cauză se dispune destituirea, iar la art. 2 al
aceleiași dispoziții se dispune revocarea unei alte dispoziţii, respectiv dispoziţia nr.
x/31.03.2020, soluția corectă era de anulare parţială a actului administrativ individual, respectiv
de anulare parţială a dispoziției nr. yyy/13.05.2020, în sensul anulării doar a articolului 2 care se
referă la anularea dispoziţiei nr. x/31.03.2020.
Mai mult, în virtutea rolului activ al judecătorului, acesta era îndreptăţit, pentru o justă și
corectă soluționare a cauzei, să suspende capătul de cerere privind destituirea, adică dispoziţiile
de la art. l din cuprinsul actului administrativ nr. yyy/13.05.2020 până la soluționarea definitivă a
dosarului disjuns, respectiv dosarul nr. X, având ca obiect anulare dispoziţie primar nr.
x/31.03.2020, obiect regăsit în prevederile art. 2 din cuprinsul actului administrativ nr.
yyy/13.05.2020.
Or, instanţa de fond a considerat că simpla dependență a soluţiei dintre cele două „spețe”
nu justifică judecarea lor împreună, în condiţiile în care acţiunea principală era deja în stare de
judecată.
Mai mult, instanța de fond își întemeiază motivarea pe considerentul ca reclamantei nu i
se pot aplica două sancţiuni disciplinare pentru una și aceeași faptă. Or, dispoziţia nr. x și
dispoziția nr. yyy au fost emise la momente diferite, astfel încât nu se poate reține că pentru
aceeași faptă s-au aplicat două sancţiuni.
La momentul emiterii dispoziţiei nr. yyy/13.05.2020, reclamantei deja i se restituise
cuantumul reţinut de 10% din salariul aferent lunii aprilie 2020.
Este adevărat că actul administrativ individual nr. x/31.03.2020 intrase în circuitul civil și
își produsese efecte și nu mai putea fi revocat, însă faptul că pârâta a acceptat restituirea sumei
reţinute ca sancţiune disciplinară nu face decât să confirme că în realitate, efectele juridice ale
actului administrativ nr. x/31.03.2020 au încetat definitiv, un fel de abrogare tacită a actului în
sine, reglementarea juridică din actul administrativ nr. x/31.03.2020 a încetat să se mai aplice
datorită faptului că ele nu mai erau necesare, iar în locul acestora au apărut alte „norme juridice”,
cu un conţinut diferit, respectiv „destituirea”, neputându-se vorbi că s-au aplicat două sancțiuni
pentru aceeași faptă.
Intimata AA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivului de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și în limitele stabilite prin cererea de recurs, Curtea a apreciat că
recursul declarat este neîntemeiat pentru considerentele ce succedă.
Astfel, Curtea a reținut că, prin cererea de recurs, nu a fost criticată soluția primei
instanțe de anulare a art. 1 și 2 din dispoziția nr. yyy/13.05.2020 a Primarului Comunei BB
privind revocarea dispoziției nr. x/31.03.2020 și restituirea sumelor reținute de la reclamantă,
aceasta intrând astfel sub puterea de lucru judecat. Din punctul de vedere al recurenților, soluția
corectă a cererii reclamantei ar fi fost anularea parțială a dispoziției nr. yyy/13.05.2020 a
Primarului Comunei BB doar cu privire la măsurile de revocare a dispoziției nr. x/31.03.2020 și
de restituire a sumelor reținute, cu menținerea aplicării sancțiunii disciplinare de destituire din
funcția deținută și a celorlalte măsuri adiacente.
Pornind de la raționamentul juridic prezentat în cererea de recurs, care face inutilă orice
dezbatere pe tema principiului revocabilității actului administrativ și a excepțiilor aferente,
Curtea a constatat că urmarea imediată a anulării art. 1 și 2 din dispoziția nr. yyy/13.05.2020 a
Primarului Comunei BB privind revocarea dispoziției nr. x/31.03.2020, cu care recurenții sunt de

325
acord, este că această din urmă dispoziție, prin care a fost adoptată sancțiunea disciplinară a
diminuării drepturilor salariale ale reclamantei cu 10% pe o perioadă de 6 luni, își recapătă
valabilitatea, ca și cum nu ar fi fost niciodată anulată, producând, față de destinatarul său,
neîntrerupt efecte juridice de la data comunicării sale indiferent de alți factori precum restituirea
unor sume de bani către reclamantă. În aceste condiții, este evident că, pentru aceeași abatere
disciplinară, reclamantei-intimate i s-au aplicat două sancțiuni disciplinare, diminuarea
drepturilor salariale ale reclamantei cu 10% pe o perioadă de 6 luni și destituirea din funcția
deținută, ceea ce este inadmisibil.
De aceea, raportat intrarea sub puterea lucrului judecat a soluției primei instanțe de
anulare a art. 1 și 2 din dispoziția nr. yyy/13.05.2020 a Primarului Comunei BB privind
revocarea dispoziției nr. x/31.03.2020 și restituirea sumelor reținute de la reclamantă, prin
nerecurarea acesteia, se impune menținerea soluției instanței de fond referitoare la anularea
măsurii de aplicare a sancțiunii disciplinare a destituirii reclamantei din funcția deținută pentru
respectarea principiului potrivit căruia pentru aceeași faptă nu pot fi aplicate două sau mai multe
sancțiuni.
Pentru aceste considerente, apreciind că soluţia primei instanțe este legală și temeinică
din prisma criticilor prezentate în calea de atac, Curtea – în baza prevederilor art. 496 C.proc.civ.
și art. 20 din Legea nr. 554/2004 – a respins recursul ca nefondat.

21. Instituție publică. Concurs pentru angajarea personalului contractual. Condiții de

participare și criterii de selecție. Dispoziții legale aplicabile. Noțiunile de „vechime în
specialitatea studiilor absolvite” și „experiență profesională și/sau în specialitate”. Activitate
de voluntariat

Cuprins pe materii: Dreptul funcției publice

Indice alfabetic: Funcție publică: personal contractual; concurs angajare; criterii de
participare
Temei de drept: OUG nr. 57/2019 art. 424, art. 538, art. 551; Legea nr. 78/2014 art. 10,
art. 23;
Legea nr. 53/2003 art. 16

Dispozițiile art. 424 din OUG nr. 57/2019 nu se aplică și personalului contractual în
condițiile în care prevederile art. 551 alin. (3) nu fac trimitere și la acest text de lege. Astfel, așa
cum rezultă din dispozițiile art. 538 alin. (2) din OUG nr. 57/2019, dispozițiile Codului
administrativ aplicabile personalului angajat în temeiul unui contract individual de muncă în
cadrul unei autorități sau instituții publice se completează cu prevederile Legii nr. 53/2003. Or,
potrivit art. 16 alin. (5) din Legea nr. 53/2003: (5) Munca prestată în temeiul unui contract
individual de muncă constituie vechime în muncă.
Împrejurarea că în perioada septembrie 2013 - decembrie 2015 a prestat, sub formă de
voluntariat, activitatea de consilier juridic în Biroul juridic al YYY Filiala BB nu prezintă
relevanță în cauză întrucât activitatea de voluntariat reprezintă doar experiență profesională și
nu vechime în specialitatea studiilor absolvite. Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr.
78/2014 privind reglementarea activității de voluntariat în România: (2) Activitatea de
voluntariat se consideră experiență profesională și/sau în specialitate, în funcție de tipul
activității, dacă aceasta este realizată în domeniul studiilor absolvite. Așadar activitatea de
voluntariat este considerată, potrivit textului de lege, doar experiență profesională și nicidecum
vechime în muncă. De altfel, vechimea în muncă, potrivit Legii nr. 53/2003, este dată doar de
munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă.
Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 78/2017 instituie posibilitatea (nu și obligația) ca
autoritățile sau instituțiile publice să includă, drept criteriu de selecție pentru ocuparea unui
post, dobândirea unei experiențe profesionale în baza activității de voluntariat, o astfel de

326
experiență putând constitui, dacă a fost menționată expres drept criteriu de selecție, o
modalitate de departajare între candidați.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 993/11.11.2020

Prin sentința nr. 390/CA/17.06.2020, pronunțată de Tribunalul Iași, a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamantul AA în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ -
Teritorială a Orașului BB, Județul Iași, și Primăria Orașului BB.
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs recurentul AA, considerând că este
nemotivată și încalcă regulile de procedură.
În motivare, a arătat că Tribunalul Iași a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu
U.A.T. BB și Primăria Orașului BB pe motiv că judecătorii nu pot adăuga la lege, nu pot
modifica legea, trebuie să aplice legea în integralitatea ei, dându-i sensul și voința legiuitorului,
ca expresie a separației puterilor în stat.
Motivarea instanței nu a avut în vedere obiectul cererii sale. Astfel, litigiul a fost generat
de împrejurarea că două articole de lege, respectiv art. 10 alin. (2) din Legea nr. 78/2014
privitoare la activitatea de voluntariat și art. 424 din OUG nr. 57/2019 sunt interpretate în mod
diferit de părți.
Astfel, problema pusă în discuție în fața Tribunalului Iași era dacă „vechimea în
specialitate”, așa cum este definită de art. 424 din OUG nr. 57/2019, exclude „experiența în
specialitate” obținută în condițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 78/2014.
La toate posturile scoase la concurs de instituțiile publice, una dintre condiții pentru
participare o reprezintă, mai tot timpul, vechimea în specialitatea studiilor absolvite. Dacă toate
comisiile de concurs ar vedea lucrurile așa cum s-a întâmplat la BB, înseamnă că voluntarii,
chiar dacă își desfășoară activitatea în specialitatea studiilor absolvite (cum este și cazul său), nu
au nicio șansă de participare la concurs, oricare ar fi perioada desfășurată ca voluntar.
Prin art. 23 din Legea nr. 78/2014 legiuitorul a pus mai presus experiența în specialitatea
studiilor absolvite acumulată ca voluntar, decât vechimea în specialitate definită de art. 424 din
OUG nr. 57/2019.
Tribunalul trebuia să observe faptul că postul pentru care a candidat nu era de funcționar
public, ci de personal contractual. Art. 424 din OUG nr. 57/2019 se adresează unei categorii
stricte, funcționarii publici. Totuși, comisiile de concurs, cel puțin de la BB, se raportează la
acest articol ori de câte ori le convine, chiar dacă articolul respectiv este încadrat în Partea a VI-a
a Codului administrativ, Titlul II, Capitolul V, Secțiunea 1, denumită „Drepturile funcționarilor
publici”.
Invocă dispozițiile art. 424 din OUG nr. 57/2019 și arată că acestea se pot aplica doar
funcționarilor publici, definiția funcționarului public fiind dată de art. 371 alin. (1) din aceeași
ordonanță: funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică.
Postul pentru care a candidat era de personal contractual. Codul administrativ
reglementează în Titlul III, începând cu art. 538, relațiile privitoare la personalul contractual din
autoritățile și instituțiile publice. În această parte nu exista nicio dispoziție care să facă trimitere
la articolul 424. În aceste condiții, comisiile de concurs nu aveau niciun motiv să se raporteze la
acest articol atunci când au verificat dacă îndeplinește sau nu condițiile de vechime.
Intimata unitatea administrativ-teritorială a orașului BB a depus întâmpinare, reiterând
aspectele prezentate la fondul cauzei.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale
aplicabile, instanța a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În cererea de recurs recurentul a invocat incidența motivelor de casare reglemente de
prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă nu este incident în
cauză.

327
 Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă: „(1) Hotărârea va
cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților,
expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și
de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și
cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au
format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care,
în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de
altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind
lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit.
b) C.proc.civ.
Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică
garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a
exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de
legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a
procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului
observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în
mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă
observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar
obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă,
cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu
soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură prin urmare să justifice casarea
cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atât timp cât în considerente instanța nu analizează
probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă
normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin
dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o precedă. O astfel
de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu
trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe fond, respingând acțiunea nu pe
excepție, ci ca neîntemeiată.
În cauză, prima instanță a respins acțiunea formulată, judecătorul fondului analizând în
mod efectiv argumentele reclamantului și susținerile paraților, prezentând, în concret, motivele
de fapt și de drept care au format convingerea sa. Faptul că prima instanță nu si-a însușit
apărările reclamantului nu are semnificația unei lipse de motivări a soluției pronunțate.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, Curtea a
constatat următoarele:
Așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, orașul BB a organizat la data de 29.10.2019
un concurs de recrutare pentru ocuparea pe perioadă determinată a postului contractual vacant de
inspector de specialitate II din cadrul Proiectului Centrul Social Multifuncțional. Una din
condițiile de participare la concurs a fost aceea ca posibilii candidați să aibă studii universitare de
licență absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă în domeniul științe sociale și să aibă
vechime în specialitatea studiilor de un an.
Reclamantul recurent s-a înscris la acest concurs, comisia de concurs numită prin
dispoziția Primarului Orașului BB nr. 374/04.10.2019 respingând candidatura sa pe motiv că nu
îndeplinește condițiile de participare întrucât nu face dovada vechimii în specialitatea studiilor
universitare absolvite, respectiv un an în specialitatea studiilor de drept absolvite cu diploma de
licență.
Reclamantul a contestat decizia comisiei de concurs, prin procesul-verbal nr.
x/24.10.2019 fiind respinsă această contestație, reținându-se că adeverința de voluntariat nr.
yyy/25.09.2019, eliberată de Asociația YYY Filiala BB, nu dovedește vechimea în specialitatea
studiilor universitare absolvite de drept, respectiv un an ce constituie o condiție de participare la

328
concurs. S-a mai arătat că ar fi incidente dispozițiile art. 424 din OUG nr. 57/21019 și că, potrivit
dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 78/2014, activitatea de voluntariat este considerată
experiență profesională.
Reclamantul a contestat această decizie, susținând că activitatea de voluntariat constituie
vechime în specialitatea studiilor, solicitând anularea deciziei de respingere a candidaturii sale și
acordarea de daune morale.
Prima instanță a respins acțiunea formulată cu motivarea că vechimea în specialitatea
studiilor este definită de ar. 424 din OUG nr. 57/2019 ca fiind activitatea dobândită în temeiul
unui contract individual de muncă, al unui raport de serviciu sau ca profesie liberală demonstrată
cu documente corespunzătoare profesiei sau specializării. A mai reținut prima instanță că
activitatea de voluntariat reprezintă experiență profesională, și nu vechime în specialitatea
studiilor absolvite.
Prin cererea de recurs recurentul a susținut ca hotărârea primei instanțe a fost dată cu
aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, întrucât postul scos la concurs nu era un post de
funcționar public, ci un post contractual astfel că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 424
din OUG nr. 57/2019.
Din actele dosarului Curtea a constatat că, așa cum corect a arătat și recurentul, postul
scos la concurs de către Orașul BB era un post de natură contractuală.
Fiind vorba de un post scos la concurs de o autoritate publică, în cauză sunt incidente
dispozițiile art. 538 alin. (1) și (2) din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ conform
cărora: (1) Dispozițiile prezentului titlu se aplică personalului din cadrul autorităților și
instituțiilor publice, încadrat în temeiul unui contract individual de muncă sau contract de
management și al cărui rol este definit conform art. 541, denumit în continuare personal
contractual (2) Dispozițiile prezentului titlu se completează cu prevederile Legii nr. 53/2003,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, și cu alte legi speciale care reglementează
regimul aplicabil anumitor categorii de personal sau contractului de management, după caz.
A mai constatat Curtea că potrivit art. 551 alin. (3) din OUG nr. 57/2019: „(3)
Dispozițiile art. 376 alin. (2), 430, 432 - 434, 437 - 441, 443 - 449, 458 și art. 506 alin. (1) - (9)
se aplică în mod corespunzător și personalului contractual.”
Așa cum corect a arătat și recurentul prin cererea de recurs, dispozițiile art. 424 din OUG
nr. 57/2019 nu se aplică și personalului contractual în condițiile în care prevederile art. 551 alin.
(3) nu fac trimitere și la acest text de lege.
Această împrejurare nu este însă de natura să atragă nelegalitatea soluției primei instanțe.
Astfel, așa cum rezultă din dispozițiile art. 538 alin. (2) din OUG nr. 57/2019, dispozițiile
Codului administrativ aplicabile personalului angajat în temeiul unui contract individual de
muncă în cadrul unei autorități sau instituții publice se completează cu prevederile Legii nr.
53/2003.
Or, potrivit art. 16 alin. (5) din Legea nr. 53/2003: (5) Munca prestată în temeiul unui
contract individual de muncă constituie vechime în muncă.
Reclamantul nu a făcut dovada că are vechimea în specialitatea studiilor absolvite,
vechime dobândită în baza unui contract individual de muncă.
Împrejurarea că în perioada septembrie 2013 - decembrie 2015 a prestat, sub formă de
voluntariat, activitatea de consilier juridic în Biroul juridic al YYY Filiala BB nu prezintă
relevanță în cauză, întrucât activitatea de voluntariat reprezintă doar experiență profesională, și
nu vechime în specialitatea studiilor absolvite.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 78/2014 privind reglementarea activității de
voluntariat în România: „(2) Activitatea de voluntariat se consideră experiență profesională
și/sau în specialitate, în funcție de tipul activității, dacă aceasta este realizată în domeniul
studiilor absolvite.”
Așadar, activitatea de voluntariat este considerată potrivit textului de lege doar experiență
profesională și nicidecum vechime în muncă, așa cum a considerat reclamantul. De altfel, așa
cum s-a reținut anterior, vechimea în muncă potrivit Legii nr. 53/2003 este dată doar de munca
prestată în temeiul unui contract individual de muncă.

329
 Este adevărat că potrivit art. 23 din Legea nr. 78/2014: „La concursurile organizate pentru
ocuparea posturilor, dacă doi sau mai mulți candidați obțin punctaje egale, autoritățile și
instituțiile publice și angajatorii persoane fizice sau juridice pot acorda punctaj suplimentar
candidaților care prezintă unul sau mai multe certificate de voluntariat obținute din activități de
voluntariat, eliberate în condițiile prevăzute de prezenta lege, în situația în care acestea constituie
criterii de selecție.”
Dispozițiile legale instituie posibilitatea (nu și obligația) ca autoritățile sau instituțiile
publice să includă, drept criteriu de selecție pentru ocuparea unui post, dobândirea unei
experiențe profesionale în baza activității de voluntariat, o astfel de experiență putând constitui,
dacă a fost menționată expres drept criteriu de selecție, o modalitate de departajare între
candidați.
În speță, însă, printre criteriile de selecție pentru postul scos la concurs nu era inclusă și
experiența profesională dobândită în baza unei activități de voluntariat, criteriul de selecție fiind
acela al vechimii în specialitatea studiilor absolvite.
Față de aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect prima instanța a reținut
că experiența profesională dobândită în baza activității de voluntariat nu constituie vechime în
specialitatea studiilor absolvite.

III. Drept financiar fiscal

22. Contestație administrativ fiscală. Tranzacții privind achiziția gazelor naturale de la

o persoană afiliată. Nedocumentarea prețurilor de transfer. Dreptul organului fiscal de a
proceda la estimarea prețurilor de achiziție a gazelor naturale. Modalitate de ajustare/estimare
a prețurilor de achiziție. Raportarea la prețul de distribuție reglementat de ANRE

Cuprins pe materii: Fiscalitate. Taxe și impozite. Inspecție fiscală.

Indice alfabetic: Inspecție fiscală: prețuri de transfer; piața gazelor naturale; estimarea
bazei de impunere
Temei de drept: C.fisc. (Legea nr. 571/2003) - art. 11 alin. (1) și (2), art. 19 alin. (5), art.
21 alin. (4) lit. r); HG nr. 44/2004 - art. 23, art. 24; C.proc.fisc. (Legea nr.
207/2015) - art. 11; Ordinul președintelui ANAF nr. 442/2016 - art. 8, art. 9 alin.
(2) și alin. (3)

Aspectul litigios vizează prețurile de achiziție a gazelor naturale de către recurentă, de la

o persoană afiliată, cu consecințele ce decurg dintr-o atare achiziție din perspectiva justificării
obiective a prețului de transfer (art. 8 din Ordinul ANAF nr. 442/2016), care să nu afecteze în
mod subiectiv baza de impozitare, astfel încât apărarea invocată de către recurentă și
înscrisurile depuse nu au caracter relevant în sprijinul apărării invocate, deoarece vizează
prețul perceput de recurentă în cadrul procesului de distribuție a gazului și nu prețul de
achiziție. Prin ordine ale Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei au fost
reglementate prețurile de furnizare a gazelor naturale de către recurentă către consumatorii
casnici sau non casnici și nu prețul de achiziție al acestora de către recurentă de la persoana
afiliată.
Faptul că recurenta a înregistrat în contabilitate achizițiile efectuate de la persoana
afiliată și a achitat obligațiile fiscale în raport de valoarea achizițiilor nu înlătură dreptul
organului fiscal de a proceda la estimarea prețurilor de achiziție atât timp cât recurenta nu a
respectat obligația de a justifica obiectiv prețul de achiziție, prin întocmirea dosarului referitor
la documentarea prețului de achiziție.

330
 Având în vedere și prevederile art. 9 alin. (3) din Ordinul ANAF nr. 442/2016, s-a
constatat că organul fiscal avea obligația de a se raporta la tranzacții similare sau la indicatorii
financiari aferenți activităților care urmează a face obiectul ajustării/estimării la care atât
organul fiscal, cât și contribuabil au acces. Cele două baze de date consultate de către organul
fiscal au caracter accesibil persoanelor interesate, iar în raportul de inspecție fiscală se explică
detaliat modalitatea în care s-a ajuns la stabilirea celor șase societăți luate spre comparare.
Atât timp cât baza de date ORBIS are caracter accesibil, nefiind gestionată de către organul
fiscal, au fost respectate cerințele legale anterior referite, art. 9 alin. (3) din ordin.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 238/12.03.2020

Prin sentința nr. 534/CA/09.04.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, s-a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea SC „A.” SA în contradictoriu cu pârâtele
Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor
Publice Iași.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta SC „A.” SA, solicitând modificarea
în tot a sentinței, arătând că instanța de fond nu a avut în vedere la momentul pronunțării
hotărârii judecătorești, faptul că singura entitate în măsură să elaboreze strategii și reglementări
în ceea ce privește piața de energie și gaze naturale este ANRE, prețul gazelor naturale pentru
perioada stabilita este unul reglementat și nu poate fi stabilit prin estimare.
Este adevărat faptul că nu a existat un dosar al prețurilor de transfer, însă la momentul
stabilirii sau determinării prețurilor în vederea impozitării se ține cont de legislația aplicabilă în
domeniu, respectiv de prevederile speciale ale legii, și nu cele generale. Având în vedere că
există o legislație specială ce reglementează prețul gazelor în sectorul gazelor naturale, se va ține
cont de acea legislație la momentul stabilirii impozitului.
În final, solicită instanței de judecată să observe că specialia generalibus derogant este
un principiu juridic care implică faptul că norma specială derogă de la norma generală și că
norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Mai mult, o normă generală nu
poate înlătura de la aplicare o normă specială.
Prin urmare, chiar dacă organul constatator a hotărât să emită un dosar al prețurilor de
transfer, la momentul stabilirii prețurilor ar fi trebuit să aibă în vedere prețul gazelor naturale
stabilite prin odine de reactualizare de către ANRE.
Instanța de fond nu a avut în vedere la momentul pronunțării faptul că reclamanta
împreună cu toți clienții reglementați (conform procedurilor ANRE) s-au asociat și au efectuat
demersuri către ANRE, Guvern și Comisia Europeană, întrucât le-au fost aduse grave prejudicii
prin impunerea unor prețuri ce duceau în mod automat la pierderi, întrucât costurile de achiziție
erau mai mari decât prețul de vânzare a gazelor către consumatorul final, respectiv către
populație.
De asemenea, societatea nu era singura societate distribuitoare de gaze naturale care livra
gaze naturale sub prețul pieței, așa cum rezultă din Memoriile către Guvern și către Comisia
Europeană, care au fost semnate de către 16 societăți comerciale distribuitoare de gaze naturale.
Ca urmare a presiunilor efectuate de distribuitorii de gaze naturale, dar și către Comisia
Europeană, s-a emis Ordinul nr. 22/25.05.2012, care reglementa pierderile viitoare, nu și cele
anterioare.
De reținut că în prețurile finale ale reclamantei, ANRE a luat în calcul costul de achiziție
înregistrat conform facturilor emise de către P.S., cu alte cuvinte acest cost a fost recunoscut în
totalitate, și implicit înregistrat ca venit prin facturile emise. În cazul acesta, statul nu este
prejudiciat.
Bazele de date ANAF sau programele ORBIS/FISNET nu pot constitui niște repere în
stabilirea prețurilor, întrucât nu sunt reglementate de ANRE sau legislația specifică în vigoare.
Mai mult decât atât, nici măcar expertul desemnat în prezenta cauză nu a avut acces la această
bază de date, fapt ce dovedește că și organul fiscal a refuzat să pună la dispoziția expertului

331
accesul la baza de date. Apreciază ca fiind vădit eronată concluzia instanței de fond, întrucât
evoluția prețurilor gazelor naturale nu poate fi analizată printr-un program al organului fiscal,
câtă vreme în materie sunt acte normative ce reglementează prețul pentru fiecare furnizor
licențiat.
Nu poate fi făcută o comparație între activitatea societății și cele șase societăți care au
fost analizate prin comparație de către organul fiscal. Analizând cele șase societăți cu care
organul fiscal a realizat comparația va constata că nu există nicio dovadă a licențierii acestor
societăți pentru a putea fi posibilă o comparare a activităților, precum și a tranzacțiilor derulate
de aceștia. De altfel, prin raportul de expertiză, expertul stabilește că cele șase societăți
comerciale nu fac parte din lista societăților autorizate de ANRE și că nu s-a realizat o
comparație corectă a prețului de achiziție de către organul fiscal.
Intimatele D.G.R.F.P. IAȘI și A.J.F.P. Iași au depus întâmpinare, solicitând respingerea
recursului, arătând că problema pusă în discuție vizează achizițiile de gaz metan efectuate de SC
„A.” SA H, jud. Iași și nu comercializarea energiei către consumatorii casnici, aspect care rezultă
fără echivoc din analiza obiectului de activitate al societății, așa cum a fost declarat la Oficiul
Registrului Comerțului. Astfel, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei, obiectul de activitate
al recurentei este dat de codul CAEN – 3522, respectiv „Distribuția combustibililor gazoși, prin
conducte”, și nu de codul CAEN 3523 care constă în „Comercializarea combustibililor gazoși,
prin conducte”.
De asemenea, esențial în soluționarea prezentei cauze este aspectul referitor la faptul că
achizițiile efectuate de către SC „A.” SA au fost realizate în exclusivitate de la SC „B.” SRL,
persoană afiliată care deține un procent de 50,36% acțiuni în cadrul societății, situație în care
tranzacțiile în cauză se realizează conform principiului prețului pieței libere, iar la stabilirea
profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind prețurile de transfer.
Având în vedere faptul că, în perioada 2011 - 2015, SC „A.” SA H., jud. Iași, nu a aplicat
procedura prețurilor de transfer între societățile afiliate, organul de inspecție fiscală a procedat la
estimarea prețurilor de transfer, conform prevederilor art. 11 alin. (1) și alin. (2), ale art. 19 alin.
(5) și ale art. 21 alin. (4) lit. r) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și
completările ulterioare, coroborate cu prevederile pct. 23 și 24 din H.G. nr. 44/2004 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
privire la tranzacțiile efectuate între persoanele afiliate.
Dispozițiile legale referitoare la prețurile de transfer au incidență în prezenta speță,
întrucât reclamanta a efectuat, în perioada 2011 – 2015, tranzacții cu o persoană afiliată direct, în
valoare de 12.916.484 lei, constând în achiziții de gaz metan, în exclusivitate de la SC „B.” SRL,
care deține un procent de 50,36 % din acțiunile contribuabilului verificat. Au menționat
intimatele că între SC „A.” SA și SC „B.” SRL s-au efectuat numai tranzacții din piața
concurențială.
A mai subliniat faptul că estimarea efectuată de către organele de inspecție fiscală s-a
realizat asupra costurilor aferente achiziției, din piața concurențială de gaze naturale, de la
furnizorul (afiliat) SC „B.” SRL, astfel încât împrejurarea că în perioada iunie 2009 - august
2012, prețul gazelor nu a fost reactualizat nu are nici o implicație fiscală asupra constatărilor
înscrise în raportul de inspecție fiscală nr. F-IS 457/12.10.2016, contestate în cauză. Furnizarea
de către SC „A.” SA de gaze naturale la preț reglementat pentru clienții casnici, nu a făcut
obiectul estimării înscrise în raportul de inspecție fiscală nr. F-IS 457/12.10.2016 și nu are nicio
legătură cu diferențele de impozit pe profit constatate suplimentar.
ANRE reglementează prețul la energie doar pentru consumatorii casnici, și nu prețul de
achiziție din piața concurențială de gaze naturale, cum greșit susține recurenta.
În ceea ce privește cele șase societăți cu care organul fiscal a efectuat comparația, a
precizat instanței de judecată faptul că acestea au fost selectate utilizând informațiile oferite de
aplicațiile „ORBIS” (creată de Biroul Van Dijk - BVD) și „FISCNET” existentă în baza de date
a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, programe care furnizează date privind societățile
comerciale cu obiect de activitate similar celui înscris în RECOM (programul informatic al
O.R.C.).

332
 În urma analizei comparative a informațiilor din aceste aplicații informatice, au fost
identificate 22 de societăți potențial comparabile din România, din care (în urma analizei
calitative) o singură societate (respectiv SC „S.” SRL) a îndeplinit criteriile calitative.
Cu privire la indicatorul necesar ajustării, organul de inspecție fiscală a utilizat
indicatorul rata rentabilității vânzărilor totale (RRV), calculat ca raport între rezultatul din
exploatare/venituri din exploatare.
Inspectorii fiscali au constatat că, pentru anii 2011 și 2015, indicatorul (RRV) calculat
pentru SC „A.” SA este în afara intervalului de comparabilitate, motiv pentru care, pentru acești
ani, s-a procedat la ajustarea costului mărfurilor.
Având în vedere faptul că tranzacțiile derulate de reclamantă cu persoana afiliată S.C.
„B.” SRL, constau în achiziții de mărfuri (100% de la afiliat), organul fiscal a considerat element
fix al indicatorului veniturile din exploatare și s-a estimat rezultatul din exploatare (Re).
Diferența dintre valorile rezultate ca urmare a estimării rezultatului din exploatare (Re) și
cele înregistrate în contabilitate reprezintă diferență de bază de impunere, deoarece toate
elementele care compun rezultatul din exploatare, în afară de costul mărfurilor, sunt fixe.
Analizând recursul declarat în cauză s-a constatat că este nefondat, pentru considerentele
ce succedă, expuse în condițiile art. 499 C.proc.civ.
Societatea recurentă a făcut obiectul unei inspecții fiscale ce a vizat perioada 01.01.2013-
31.12.2015, organul fiscal verificând și modalitatea de determinare a prețurilor de transfer și
înregistrarea acestora în evidența contabilă. Recurenta-reclamantă are ca obiect de activitate
livrarea de gaze naturale către consumatorii casnici și non casnici, iar achiziția de gaze naturale a
realizat-o exclusiv de la SC „B.” SRL, persoană afiliată care deține un procent de 50,36% acțiuni
în cazul SC „A.” SA, valoarea achizițiilor fiind de 12916484 lei fără TVA, în perioada analizată.
Recurenta nu a prezentat organului fiscal și nu a întocmit pentru achizițiile de gaz metan de la o
persoană afiliată dosarul prețurilor de transfer și procedura de ajustare/estimare a prețurilor de
transfer, fapt ce a condus la estimarea prețului de transfer de către organul fiscal, cu consecința
modificării bazei de impozitare și stabilirea prin decizia de impunere nr. F-IS 551 din data de
12.10.2016 a unui impozit pe profit suplimentar și a TVA în cuantum total de 107878 lei.
Prin decizia nr. 5276/30.03.2017, contestația administrativ fiscală a fost respinsă, ambele
acte fiscale, anterior enunțate, fiind considerate legale de către tribunal, care a respins acțiunea
recurentei.
Criticile expuse de recurentă în motivarea căii de atac, care se pot circumscrie motivului
de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., vizează existența caracterului
reglementat al pieței de furnizare a gazelor naturale, inclusiv sub aspectul prețului și tarifelor în
sectorul gazelor naturale, iar acestea nu au fost actualizate de către ANRE, precum și utilizarea
în procesul de estimare a prețurilor de transfer a programelor și datelor furnizate de către
platformele ORBIS/FISCNET, la care expertul desemnat în cauză nu a avut acces, dar care nu
pot constitui repere în stabilirea/estimarea prețurilor. Celelalte aspecte de ordin factual invocate
de recurenta reclamantă nu se circumscriu motivului de casare invocat sau altuia, pe care instanța
să îl poată invoca din oficiu.
În privința primei apărări (critici de nelegalitate), Curtea de apel, în manifestarea rolului
activ, conform art. 22 alin. (2) C.proc.civ., a solicitat recurentei să indice și să depună la dosarul
cauzei actele emise de autoritatea de reglementare, prin care în perioada de referință autoritatea
de reglementare a stabilit prețurile de achiziție a gazelor naturale.
Analiza înscrisurilor depuse de recurentă relevă că prin ordine ale Autorității Naționale
de Reglementare în Domeniul Energiei au fost reglementate, stabilite, prețurile de furnizare a
gazelor naturale de către recurentă către consumatorii casnici sau non casnici, și nu prețul de
achiziție al acestora de către recurentă de la persoana afiliată.
Aspectul litigios vizează prețurile de achiziție a gazelor naturale de către recurentă, de la
o persoană afiliată, cu consecințele ce decurg dintr-o atare achiziție din perspectiva justificării
obiective a prețului de transfer (art. 8 din Ordinul ANAF nr. 442/2016), care să nu afecteze în
mod subiectiv baza de impozitare, astfel încât apărarea invocată de către recurentă și înscrisurile

333
depuse nu au caracter relevant în sprijinul apărării invocate deoarece vizează prețul perceput de
recurentă în cadrul procesului de distribuție a gazului, și nu prețul de achiziție.
În mod corect s-a apreciat, atât de către prima instanță, cât și de către organul fiscal,
faptul că societății recurente îi sunt aplicabile prevederile Ordinului președintelui ANAF nr.
442/2016 privind cuantumul tranzacțiilor, termenele pentru întocmire, conținutul și condițiile de
solicitare a dosarului prețurilor de transfer și procedura de ajustare/estimare a prețurilor de
transfer, având în vedere depășirea nivelului valoric al pragului de semnificație, prevăzut de art.
2 alin. (1) din Ordinul ANAF nr. 442 de către societate, raportat la valoarea achizițiilor anuale
din intervalul 2011-2015. Faptul că recurenta a înregistrat în contabilitate achizițiile efectuate de
la persoana afiliată și a achitat obligațiile fiscale în raport de valoarea achizițiilor nu înlătură
dreptul organului fiscal de a proceda la estimarea prețurilor de achiziție atât timp cât recurenta nu
a respectat obligația de a justifica obiectiv prețul de achiziție, prin întocmirea dosarului referitor
la documentarea prețului de achiziție.
Recurenta nu și-a îndeplinit obligația legală de întocmire a dosarului prețurilor de transfer
pentru intervalul 01.01.2011-31.12.2015, omisiune confirmată de reprezentanții societății
verificate, prin adresa nr. 900/23.08.2016, neprezentarea, în timpul inspecției fiscale, conform
prevederilor art. 2 alin. (2) și (4) din Ordin, a dosarului prețurilor de transfer, în termenele
stabilite, a conferit organelor de inspecție fiscală dreptul de a considera că tranzacțiile efectuate
cu persoane afiliate sunt efectuate fără documentarea cuantumului prețurilor de transfer
practicate, acestea procedând la estimarea cuantumului prețurilor de transfer (art. 7 alin. (2) și (4)
din ordin).
Procesul de estimare a prețurilor s-a realizat potrivit actului normativ precitat, numai
pentru tranzacțiile derulate cu persoane afiliate pentru care contribuabilul/plătitorul nu a
prezentat dosarul prețurilor de transfer sau pentru care dosarul prețurilor de transfer a fost
prezentat incomplet, nefiind astfel documentat faptul prin care cuantumul prețurilor de transfer
stabilite respectă principiul valorii de piață. Ca urmare a operațiunii de estimare se ajustează
suma venitului sau a cheltuielilor, după caz, aferente rezultatului fiscal oricăreia dintre părțile
afiliate, pe baza nivelului tendinței centrale a pieței.
Atât timp cât criticile recurentei nu se circumscriu motivului principal pentru care
organul fiscal a procedat la estimarea prețurilor de achiziție, prin raportare la cadrul legal
aplicabil, astfel cum corect a fost stabilit de prima instanță, se constată caracterul neîntemeiat al
acestora, nefiind făcută dovada existenței unui preț de achiziție reglementat (și nu de distribuție,
conform înscrisurilor depuse de recurentă) ce ar fi înlăturat obligația legală de întocmire a
dosarului prețurilor de transfer pentru achizițiile derulate de recurentă de la SC „B.” SRL.
În privința celei de a doua apărări (critici de nelegalitate), Curtea de apel a constatat că se
referă la modalitatea de documentare a prețurilor practicate pe piața liberă a gazelor naturale, în
vederea estimării prețurilor de achiziție, recurenta criticând exclusiv relevanța consultării bazelor
de date/programelor ORBIS/FISNET și a faptului că activitatea sa nu poate fi comparată cu a
celor 6 societăți avute în vedere de organul fiscal deoarece nu rezultă a fi licențiate.
În ceea ce privește prima chestiune ridicată de către recurentă, având în vedere și
prevederile art. 9 alin. (3) din Ordinul ANAF nr. 442/2016, s-a constatat că organul fiscal avea
obligația de a se raporta la tranzacții similare sau la indicatorii financiari aferenți activităților
care urmează a face obiectul ajustării/estimării la care organul fiscal și contribuabilul au acces.
Cele două baze de date consultate de către organul fiscal au caracter accesibil persoanelor
interesate, iar în raportul de inspecție fiscală se explică detaliat modalitatea în care s-a ajuns la
stabilirea celor șase societăți luate spre comparare.
Atât timp cât baza de date ORBIS are caracter accesibil, nefiind gestionată de către
organul fiscal, au fost respectate cerințele legale anterior referite, art. 9 alin. (3) din ordin, astfel
încât critica recurentei are caracter neîntemeiat.
În ceea ce privește cea de a doua chestiune, Curtea a reținut că organul fiscal a procedat
corect, explicând pe larg procesul de selecție a celor 6 societăți ale căror prețuri de achiziție sau
indicatori financiari au fost luați în considerare pentru comparație, fără ca recurenta să critice în
concret procesul de selecție în raport de criteriile de interogare a bazei de date. Argumentele

334
prezentate de recurentă, vizând neidentificarea societăților în lista celor licențiate pe teritoriul
României, a funcționării acestora în cadrul altor piețe, sunt neîntemeiate deoarece prevederile
legale, art. 9 alin. (2) din Ordinul ANAF nr. 442/2016, fac trimitere expresă la modul de selecție
și la aspectele ce pot fi comparate de organul fiscal, fără însă ca aceste critici să fie circumscrise
procesului derulat de organul fiscal în selectarea societăților aflate într-o situație comparabilă și a
modului în care a fost realizată comparația.
Elementele supuse comparației sunt reglementate în mod expres, au caracter obiectiv, iar
organul fiscal a explicitat condițiile de realizare a comparației și modul de estimare, fără ca acest
proces să fie criticat în mod expres și concret de către reclamanta-recurentă, faptul că societățile
alese spre comparație funcționează în alte piețe de distribuție, cu alte venituri și cheltuieli, nu
constituie în sine un aspect de nelegalitate.
În cauză, pentru a efectua ajustarea cheltuielilor cu costul mărfurilor achiziționate de la
SC „B.” SRL, pe baza nivelului tendinței centrale a pieței, organul fiscal a utilizat informațiile
oferite de aplicațiile ORBIS și FISCNET. În urma analizei comparative a informațiilor furnizate
de cele două aplicații informatice, organul fiscal a identificat 22 de societăți potențial
comparabile din România, dintre care doar una singură a îndeplinit criteriile calitative, motiv
pentru care în mod corect s-a trecut la un nivel superior de căutare, respectiv cel al Uniunii
Europene, identificându-se 6 societăți comparabile cantitativ și calitativ.
În acest sens, s-a observat că, potrivit art. 8 din OPANAF nr. 442/2016, tranzacțiile între
persoanele afiliate sunt considerate a fi realizate conform principiului valorii de piață dacă
indicatorul financiar al tranzacției/valoarea tranzacției (marjă/rezultat/preț) se încadrează în
intervalul de comparare. Pentru stabilirea intervalului de comparare se vor respecta următoarele
prevederi:
1. analiza de comparabilitate va avea în vedere criteriile teritoriale în următoarea ordine:
național, Uniunea Europeană, paneuropean, internațional;
2. disponibilitatea rezonabilă a datelor la momentul stabilirii prețurilor de transfer sau la
momentul documentării acestora, pentru care contribuabilul/plătitorul verificat prezintă
documentele justificative pentru datele utilizate la momentul stabilirii prețurilor de transfer;
3. marja de comparare reprezintă intervalul de valori ale prețului sau marjei/rezultatului
aferent tranzacțiilor comparabile derulate între societăți comparabile independente;
4. pentru determinarea valorilor extreme, marja de comparare va fi împărțită în 4
segmente. Segmentele de maxim și de minim reprezintă rezultatele extreme. Intervalul de
comparare reprezintă intervalul de valori ale prețului sau marjei/rezultatului aferent tranzacțiilor
comparabile derulate între societăți comparabile independente, după eliminarea din marja de
comparare a rezultatelor extreme;
5. la stabilirea și calculul estimării/ajustării nu se vor utiliza rezultatele extreme din
cadrul marjei de comparare;
6. dacă valoarea mediană nu poate fi identificată (valoarea mediană reprezintă acea
valoare care se regăsește la mijlocul intervalului de comparare), va fi realizată media aritmetică a
celor două valori de mijloc ale intervalului de comparare.
Atât timp cât organul fiscal a respectat procedura legală de estimare a prețurilor de
achiziție, astfel cum rezultă din cerințele impuse de Ordinul ANAF 442/2016, criticile recurentei
au caracter neîntemeiat, mai ales că acestea nu vizează, în esență, procedura concretă derulată de
organul fiscal.
Prin urmare, criticile recurentei, circumscrise motivului de casare invocat, sunt
neîntemeiate, motiv pentru care recursul a fost respins ca neîntemeiat.

335
 23. Drept fiscal. Decizie de impunere privind contribuții din asigurări sociale de
sănătate. Venituri dintr-un contract de colaborare pentru servicii de îngrijire și asistență la
domiciliu prestate pe teritoriul unui alt stat membru al UE. Evitarea dublei impuneri.
Aplicarea Regulamentului nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului. Lipsa
calității procesuale a direcției generale regionale a finanțelor publice în calea de atac. Acte
administrativ fiscale emise de serviciul fiscal municipal

Cuprins pe materii: Drept fiscal. Drept procesual fiscal.

Indice alfabetic: Acte administrativ fiscale: decizie de impunere; contribuții de asigurări
sociale de sănătate; dubla impunere; capacitate organ fiscal
Temei de drept: Legea nr. 227/2015 (Cod fiscal) art. 152, art. 169 alin. (8), art. 175, art.
178; Regulamentul european nr. 883/2004; Cod procedură civilă art. 458

În conformitate cu dispozițiile art. 458 din Codul de procedură civilă, căile de atac pot fi
exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, afară de cazul în care,
potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane. Prin urmare, terții care nu au fost
părți în proces nu au dreptul de a declara recurs. Recurenta Direcția Generală Regională a
Finanțelor Publice Iași nu are a răspunde, față de contribuabil, de actele emise de pârâtul
Serviciului Fiscal Municipal P., fiecare unitate fiscală purtând o răspundere proprie pentru
actele îndeplinite sau pentru refuzul de soluționare a cererii, în materia contenciosului
administrativ și fiscal neinteresând care sunt raporturile funcționale între diversele structuri ale
Agenției Naționale de Administrare Fiscală ori faptul că unitatea fiscală teritorială nu are
personalitate juridică.
În considerentele (15) și (17) ale Regulamentului nr. 883/2004 al Parlamentului
European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate
socială s-a reținut că: (15) Este necesar ca persoanele care se deplasează în Comunitate să se
supună regimului de securitate socială al unui singur stat membru, pentru a se evita
suprapunerea dispozițiilor legislațiilor interne aplicabile, precum și complicațiile care pot
rezulta din această cauză. […] (17) În vederea garantării, într-un mod cât mai eficient, a
egalității de tratament pentru toate persoanele încadrate în muncă pe teritoriul unui stat
membru, este adecvat să se stabilească, în general, ca legislație aplicabilă legislația statului
membru în care persoana în cauză își desfășoară activitatea salariată sau independentă.”

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 71/17.02.2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Iași la nr. X/99/2018,

reclamanta AA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Fiscal Municipal P., anularea
somației nr. x/2018, a titlului executoriu nr. yyy/2018 și a deciziei de impunere nr. zzz/2017,
invocând încălcarea principiului dublei impuneri în ce privește veniturile sale provenind din
activități independente.
Prin sentința nr. 20/CA/17.01.2019, Tribunalul Iași a admis excepția inadmisibilității și a
respins pe această excepție cererea reclamantei AA în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Fiscal
Municipal P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, privind
anularea deciziei de impunere nr. zzz/2017. A disjuns contestația la executare formulată
împotriva somației nr. x/2018 și a titlului executoriu nr. yyy/2018, a admis excepția
necompetenței materiale a Tribunalului și a declinat competența de soluționare a acestei
contestații la executare în favoarea Judecătoriei Pașcani.
Prin decizia nr. 952/05.06.2019, pronunțată în dosarul nr. X/99/2018, Curtea de Apel Iași
a admis recursul formulat de recurenta AA împotriva sentinței nr. 20/CA/17.01.2019 a
Tribunalului Iași, pe care a casat-o în parte, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

336
 Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la nr. XX68/99/2018.
În rejudecare, Tribunalul Iași, prin sentința nr. 1188/27.09.2019, a respins excepția lipsei
capacității procesuale de folosință a pârâtului Serviciul Fiscal Municipal P. și a admis cererea
reclamantei AA în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Fiscal Municipal P., reprezentat de
Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, dispunând anularea deciziei de impunere nr.
zzz/29.11.2017, emise de pârât.
Împotriva sentinței nr. 1188/27.09.2019 a Tribunalului Iași a formulat recurs Direcția
Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în nume propriu și pentru Serviciul Fiscal
Municipal P., solicitând admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6
și 8 C.proc.civ. și modificarea sentinței civile nr. 1188/27.09.2019 a Tribunalului Iași, în sensul
respingerii în întregime a acțiunii reclamantei AA.
Au susținut recurenții că sentința recurată este nelegală fiindcă nu a fost motivată în drept
și pentru că fondul cauzei nu poate fi judecat în contradictoriu cu Serviciul Fiscal Municipal P.,
care nu poate sta în judecată în nume propriu, neavând capacitatea de folosință a drepturilor și
obligațiilor pe plan procesual.
Au mai arătat recurenții că decizia de impunere nr. zzz din 29.11.2017 a fost atacată
direct la instanță, fără a fi urmată procedura specială prevăzută de dispozițiile art. 268 din Legea
nr. 207/2015, și că decizia de impunere anuală pentru stabilirea contribuției de asigurări sociale
de sănătate și a contribuției de asigurări sociale pentru anul 2016, nr. zzz din 29.11.2017, a fost
emisă în temeiul dispozițiilor art. 152, art. 169 alin. (8), art. 175 și art. 178 din Legea nr.
227/2015, ca urmare a faptului că reclamanta a depus la organul fiscal competent declarația 201
privind veniturile realizate din străinătate anul 2016, înregistrată sub nr. eee/26.04.2017, prin
care declara pentru anul 2016 venituri din profesii liberale în sumă de 40.169,00 lei.
De asemenea, recurenții au invocat faptul că reclamanta intimată nu a prezentat nici o
probă utilă, concludentă și pertinentă de natură a răsturna legalitatea actelor administrative
contestate.
Intimata AA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, invocând, în
esență, faptul că depunerea și completarea declarației 201 privind veniturile din străinătate a fost
o eroare.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor
legale aplicabile, Curtea de Apel a reținut că Tribunalul Iași a hotărât să adopte soluția de
respingere a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Serviciul Fiscal
Municipal P. și de admitere a cererii de chemare în judecată, după o evaluare completă și
detaliată a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în speță, specifice judecății în
primă instanță, în considerentele sentinței fiind prezentate, într-o manieră clară, argumentele
pertinente de drept și de fapt care au stat la baza adoptării soluției.
În ceea ce privește critica referitoare la faptul că reclamanta intimată nu a parcurs
procedura specială reglementată prin dispozițiile articolului 268 din Codul de procedură fiscală,
instanța de recurs a constatat că această chestiune a fost analizată și soluționată definitiv, prin
decizia numărul 952 din 5 iunie 2019 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul numărul
X/99/2018. Astfel, prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat
și prin raportare strict la situația reclamantei recurente, că respingerea excepției inadmisibilității
acțiunii reprezintă o soluție judicioasă.
Prin urmare, față de dispozițiile art. 431 din Codul de procedură civilă potrivit cărora
hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează
asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de
lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pe
motiv că nu ar fi fost urmată procedura prevăzută de dispozițiile art. 268 din Codul de procedură
fiscală nu mai poate fi analizată cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva sentinței nr.
1188 din 27.09.2019 a Tribunalului Iași.
În baza adeverințelor emise de angajatorul din Polonia, aflate la dosar, și a certificatului
privind legislația cu privire la asigurarea socială nr. aaa/15.06.2016, instanța de recurs a constatat
că intimata reclamantă AA, în perioada 2016-2017, a realizat venituri în temeiul unui contract

337
civil, din care s-au dedus contribuțiile la fondul de pensii și asigurări sociale, fiind evidențiate în
mod distinct sumele brute, sumele nete și deducerile realizate și contribuțiile reținute în anul
2016.
La data de 26.04.2017, intimata reclamantă AA a depus la organul fiscal declarația 201
privind veniturile realizate în străinătate pentru anul 2016, în baza căreia pârâtul Serviciul Fiscal
Municipal P. a emis decizia de impunere anuală pentru veniturile din străinătate nr. bbb din
11.10.2017, prin care a fost stabilită o diferență de impozit pe venit datorat în Romania în suma
de 6427 lei.
La data de 29.11.2017, pârâtul-intimat Serviciul Fiscal Municipal P. a emis decizia de
impunere nr. zzz, a cărei anulare s-a solicitat în cauză, prin care au fost stabilite în sarcina
reclamantei contribuții de asigurări sociale în valoare totală de 4.212 lei pentru anul 2016
folosind aceeași bază de impunere provenind din veniturile obținute de la angajatorul său din
Polonia pentru servicii prestate pe teritoriul Germaniei.
Prin decizia nr. aaa/14.03.2018, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a
respins contestația reclamantei intimate formulate împotriva deciziei de impunere nr. ccc din
11.10.2017.
În conformitate cu dispozițiile art. 458 din Codul de procedură civilă, căile de atac pot fi
exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, afară de cazul în care,
potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane. Prin urmare, terții care nu au fost părți
în proces nu au dreptul de a declara recurs.
În speță, recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași nu a fost parte în
judecata în primă instanță, aceasta desfășurându-se între reclamanta intimată AA și pârâtul
recurent Serviciul Fiscal Municipal P. Așa fiind, recurenta Direcția Generală Regională a
Finanțelor Publice Iași, fiind terț în proces, nu are dreptul de a face recurs în nume propriu.
Recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași nu are a răspunde, față
de contribuabil, de actele emise de pârâtul Serviciului Fiscal Municipal P. fiecare unitate fiscală
purtând o răspundere proprie pentru actele îndeplinite sau pentru refuzul de soluționare a cererii,
în materia contenciosului administrativ și fiscal neinteresând care sunt raporturile funcționale
între diversele structuri ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală ori faptul că unitatea
fiscală teritorială nu are personalitate juridică.
În prezenta cauză, problema care trebuie soluționată este dacă reclamanta intimată AA
datorează în România contribuții de asigurări sociale pentru anul 2016 când, în baza unui
contract de colaborare încheiat cu un angajator din Polonia, a efectuat pe teritoriul Germaniei
servicii de îngrijire și asistență la domiciliu.
Opiniile părților diferită cu privire la acest aspect. Astfel, în timp ce reclamanta intimată
a susținut că pentru activitatea desfășurată în anul 2016 nu datorează contribuții de asigurări
sociale în România, organul fiscal a susținut teza contrară.
Instanța de recurs a reținut că în considerentele (15) și (17) ale Regulamentului nr.
883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea
sistemelor de securitate socială s-a reținut că: (15) Este necesar ca persoanele care se deplasează
în Comunitate să se supună regimului de securitate socială al unui singur stat membru, pentru a
se evita suprapunerea dispozițiilor legislațiilor interne aplicabile, precum și complicațiile care
pot rezulta din această cauză. […] (17) În vederea garantării, într-un mod cât mai eficient, a
egalității de tratament pentru toate persoanele încadrate în muncă pe teritoriul unui stat membru,
este adecvat să se stabilească, în general, ca legislație aplicabilă legislația statului membru în
care persoana în cauză își desfășoară activitatea salariată sau independentă.”
De asemenea, articolul 11 din regulamentul menționat, intitulat „Reguli generale”,
prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt
supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu
prezentul titlu. […] (3) Sub rezerva articolelor 12-16: (a) persoana care desfășoară o activitate
salariată sau independentă într-un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv;
[…].”

338
 Instanța a mai constatat că art. 12 din regulamentul menționat, intitulat „Reguli speciale”,
prevede la alineatul (1): „Persoana care desfășoară o activitate salariată într-un stat membru,
pentru un angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care
este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă
să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu
depășească 24 de luni și ca persoana să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană
detașată.”
Având în vedere dispozițiile regulamentului și faptul că din certificatul privind legislația
cu privire la asigurarea socială nr. ddd/15.06.2016 reiese că reclamanta-intimată a fost supusă
regimului de securitate socială stabilit prin legislația din Polonia, stat în care a plătit, conform
adeverinței de venit din dosarul cauzei, contribuție pentru pensie, contribuție ajutor social,
contribuție ajutor de boală și contribuție de asigurare de sănătate, reclamantei intimate nu trebuie
să i se aplice pentru anul 2016, regulile de stabilire, calcul și plată a contribuției de asigurări
sociale din România.
În ceea ce privește critica potrivit căreia reclamanta intimată nu a prezentat nici o probă
utilă, concludentă și pertinentă de natură a răsturna legalitatea actelor administrative contestate,
Curtea de Apel a constatat, contrar afirmațiilor din cererea de recurs, că certificatul privind
legislația cu privire la asigurarea socială nr. ddd/15.06.2016, adeverința de venit din dosarul
cauzei, precum și contractul de colaborare din data de 15 decembrie 2015 conțin suficiente
împrejurări edificatoare pentru stabilirea corectă a stării de fapt fiscale a reclamantei-intimate în
anul 2016. Întrucât nu există îndoieli cu privire la valabilitatea certificatului, a adeverinței și
contractului de colaborare și nici nu există dovezi că ar fi fost retrase sau anulate, elementele de
fapt ce rezultă din conținutul acestora nu pot fi ignorate de instanța de judecată.
Față de cele ce precedă, constând că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice
Iași nu a participat la judecata în primă instanță și că nu există temei pentru a se reține că
reclamanta-intimată AA datorează în România contribuții de asigurări sociale pentru anul 2016
când, în baza unui contract de colaborare încheiat cu un angajator din Polonia, a efectuat pe
teritoriul Germaniei servicii de îngrijire și asistență la domiciliu, Curtea de Apel, în temeiul
dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și ale articolului
496 C.proc.civ., a respins ca neîntemeiat, recursul formulat de pârâtul recurent Serviciul Fiscal al
Municipiului Pașcani, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, împotriva
sentinței pronunțate de Tribunalul Iași.

24. Categorii de persoane de drept public exceptate de la plata taxei pe clădiri și

terenuri aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-
teritoriale

Cuprins pe materii: Drept administrativ fiscal

Indice alfabetic: Drept administrativ fiscal; Societatea Română de Radiodifuziune; taxă
pe clădiri și terenuri; impozit pe clădiri și terenuri; persoană de drept public
Temei de drept: art. 455 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) beneficiază de scutire de la plata taxei pe

clădiri şi a taxei pe teren pentru imobilele proprietate publică a statului, aflate în administrarea
societății, întrucât a fost înființată prin Legea nr. 41/1994, îndeplinind astfel criteriul prevăzut la
art. 191 din noul Cod civil, iar activitatea SRR satisface interesele generale de informare ale
membrilor societății și este suspusă controlului Parlamentului.

339
 Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 195/09.03.2020

Prin sentința nr. 1300 din 17.10.2019, Tribunalul Iași a admis acțiunea completată şi
precizată, formulată de Societatea Română de Radiodifuziune în contradictoriu cu pârâtele
Direcția Generală Economică și Finanțe Publice Locale Iași și Primăria Municipiului Iași.
Prin aceeași sentință, a fost anulată în parte decizia de impunere nr. 2468J/17.01.2018,
emisă de Direcția Generală Economică şi Finanțe Publice Locale Iași, în ceea ce privește
stabilirea taxei pe teren și a taxei pe clădiri. De asemenea, s-a dispus anularea dispoziției nr.
1469/12 iunie 2018, emise de Primarul Municipiului Iași.
Împotriva sentinței nr. 1300/17.10.2019 a Tribunalului Iași au declarat recurs Primăria
Municipiului Iași și Direcția Generală Economică și Finanțe Publice Locale Iași, care au invocat
excepția legală, absolută şi peremptorie a lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei
Municipiului Iași şi Direcției Generale Economice şi Finanțe Publice Locale pentru următoarele
motive:
Conform prevederilor art. 56 alin. (1) C.proc.civ. „orice persoană care are folosinţa
drepturilor civile” poate sta în judecată în calitate de parte.
Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității juridice civile care constă
în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual. Aşadar capacitatea
este un atribut ce aparţine în exclusivitate subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice.
Potrivit art. 28 şi 29 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică ia fiinţă, după caz: prin
actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat, prin actul de
înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare sau printr-un alt mod reglementat de
lege; instituţiile de stat, ca persoane juridice, pot fi înfiinţate prin lege, decret.
Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală,
în vigoare la data emiterii actelor administrative fiscale, unităţile administrativ-teritoriale sunt
persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea
sunt subiecte juridice de drept fiscal, titular al codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor
deschise la trezorerie.
Conform art. 77, primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale şi
aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă,
denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile
consiliului local şi dispozițiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii
locale.
Potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, subiecte ale raportului juridic de drept material fiscal sunt unităţile administrativ-
teritoriale şi contribuabilul. Potrivit dispoziţiilor alin. (3) ultima teză, în acest raport juridic
unitatea administrativ teritorială este reprezentată de „autoritățile administrației publice locale,
precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către
autorităţile respective”.
În sensul dispozițiilor legale invocate, Direcția Generală Economică şi de Finanţe Publice
Locale este compartimentul de specialitate cu atribuţii în administrarea impozitelor, taxelor şi
altor sume datorate bugetului local.
Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. hh) din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ:
„Primăria comunei, a oraşului, a municipiului, a subdiviziunii administrativ-teritoriale - structură
funcţională fără personalitate juridică și fără capacitate procesuală, cu activitate permanentă, care
duce la îndeplinire hotărârile autorităţii deliberative şi dispoziţiile autorităţii executive,
soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale, constituită din: primar, viceprimar,
administratorul public, consilierii primarului sau persoanele încadrate la cabinetul primarului şi
aparatul de specialitate al primarului”.
Neîntrunind condiţiile legale pentru a dobândi personalitate juridică, lipsindu-i
capacitatea de folosinţă şi implicit de exerciţiu, se solicită aprecierea excepţiilor absolute şi

340
peremptorii invocate ca fiind întemeiate, motiv pentru care solicită admiterea recursului,
anularea acţiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală.
În ce priveşte fondul cauzei, a arătat instanţei de judecată faptul că în soluționarea
contestației administrative nr. 26500/15.03.2018, formulată de Societatea Română de
Radiodifuziune împotriva deciziei de impunere nr. 2468J/17.01.2018 referitoare la stabilirea
obligațiilor de plată faţă de bugetul local al Municipiului Iaşi reprezentând impozitul/taxa pe
clădiri juridice pentru anul 2018, pentru Studioul Teritorial Radio Iaşi, Primarul Municipiului
Iași a emis dispoziția nr. 1469/12.06.2018.
Intimata reclamantă a susţinut faptul că nu are obligația de plată a taxei pe clădiri şi teren
aferentă imobilului proprietate de stat în care îşi desfăşoară activitatea Studioul Teritorial Radio
Iaşi ca subunitate a SRR, întrucât face parte din categoria persoanelor juridice de drept public
exceptate de la plata taxei potrivit dispozițiilor art. 455 alin. (2) şi art. 463 alin. (2) C.fisc.
Prin referatul de specialitate nr. 72069/13.04.2018, organul fiscal local susţine faptul că
Societatea Română de Radiodifuziune – Studioul de Radio Iaşi datorează taxă pe clădiri şi taxă
pe teren şi nu poate fi exceptată de la plata taxei pentru imobilele situate în Iaşi, conform art. 455
alin. (2) şi art. 463 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare, întrucât societatea nu este persoană juridică de drept public.
Organul fiscal a solicitat punctul de vedere referitor la această speţă şi Ministerului
Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, care – prin adresa nr.
MDRAPFE - 135.412/DPFBL -22450/13.11.2017, înregistrată la D.G.E.F.P.L. Iaşi la nr.
114455/16.11.2017 – consideră că Societatea Română de Radiodifuziune nu beneficiază de
scutire de la plata taxei pe clădiri şi a taxei pe teren, pentru imobilele proprietate publică a
statului, aflate în administrarea societății.
Intimata reclamantă, considerându-se în mod nejustificat ca fiind persoană juridică de
drept public, apreciază în mod nelegal faptul că în baza dispozițiilor art. 455 alin. (2) din Legea
nr. 227/2015 privind Codul fiscal, obligația de plată a taxei pe clădiri/teren incumbă persoanelor
juridice care aceasta a încheiat contracte de închiriere, motiv pentru care a solicitat admiterea
recursului și respingerea acțiunii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de dispozițiile legale incidente, motivele
de recurs invocate de părți sau din oficiu, Curtea a constatat următoarele:
În fapt, prin decizia de impunere nr. 2468J/17.01.2018, emisă de Direcția Generală
Economică și de Finanțe Publice Locale Iași, a fost obligată intimata Societatea Română de
Radiodifuziune (SRR) la plata unei taxe pe clădiri și teren în cuantum de total de 3151 lei.
Împotriva deciziei, intimata a formulat contestație prin care a invocat, în esență, că
potrivit art. 455 alin. (2) și art. 463 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, sunt
scutite de la plata taxei pentru clădirile și terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a
unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate date în administrare sau folosință
entitățile de drept public din categoria cărora face parte și SRR.
Contestația a fost respinsă prin dispoziția Primarului Municipiului Iași nr.
1469/12.06.2018, iar motivarea acestei soluții a constat în aceea că potrivit punctului de vedere a
Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene înregistrat la
DGEFPL Iași sub nr. 114455/16.11.2017, SRR datorează această taxă.
Ulterior, SRR s-a adresat instanței de contencios, care, la fond, prin sentința civilă nr.
1300/CA/17.10.2019, a admis contestația și a anulat parțial cele două acte contestate în ceea ce
privește taxa pe teren și clădiri.
Împotriva acestei sentințe Primăria Iași și DGEFPL Iași a formulat cerere de recurs în
care a invocat două motive de nelegalitate.
Un prim motiv invocat este cel legat de lipsa capacității procesuale a Primăriei și a
DGEFPL Iași, recurenții considerând că potrivit art. 56 alin. (1) C.proc.civ., doar o persoană ce
are folosința drepturilor civile poate sta în judecată în calitate de parte.
Însă instanța de recurs a constatat că acest motiv este nefondat din cel puțin două puncte
de vedere. Astfel, în primul rând litigiul de față este unul de contencios administrativ astfel încât
prezintă relevanță capacitatea administrativă a entității publice de a emite acte administrative ce

341
pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ și nu capacitatea sa civilă de folosință, iar
în al doilea rând Curtea de apel Iași a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin decizia nr.
774/08.05.2019 de admitere a recursului și de trimitere spre rejudecare, faptul că în proces
trebuie să stea cei doi emitenți ai actelor contestate, respectiv Primarul Municipiului Iași și
DGEFPL Iași. Or, în prezenta cauză cele două entități figurează ca părți în proces, pe de o parte
DGEFPL Iași ca emitent a deciziei de impunere, iar pe de altă parte Primăria prin Primarul
Municipiului Iași.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv, acesta are ca obiect fondul cauzei și vizează
aspectul legat de apartenența SRR la categoria persoanelor de drept public exceptate de la plata
taxei pe clădiri și terenuri aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților
administrativ-teritoriale.
Curtea a apreciat, în acord cu prima instanță, că răspunsul este unul afirmativ.
Chiar dacă prin actul normativ de înființare nu se prevede în mod expres că SRR este o
persoană de drept public, la art. 1 și 2 din Legea nr. 41/1994 se statuează că societățile de
radiodifuziune și de televiziune reprezintă servicii publice autonome de interes naţional și că sunt
persoane juridice ce îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului.
Este adevărat că serviciile publice pot fi realizate și de un agent privat, însă conform
definiției de la art. 191 noul C.civ., spre deosebire de persoanele de drept privat, care se pot
constitui, în mod liber, în una din formele prevăzute de lege, persoanele de drept public se
înființează, de regulă, prin lege sau, după caz, prin acte ale autorităților publice centrale sau
locale.
Or, SRR, așa cum instanța a arătat anterior, a fost înființată prin Legea nr. 41/1994
îndeplinind astfel criteriul prevăzut la art. 191 noul C.civ.
De asemenea, reprezintă indicii importante ale îndeplinirii caracterului de persoană
juridică de drept public și faptul că activitatea SRR satisface interesele generale de informare ale
membrilor societății și că este suspusă controlului Parlamentului ca autoritate legiuitoare a
României.
În consecință, intimata are calitatea de persoană de drept public, astfel încât este
exceptată de la plata taxei pe clădiri și terenuri aflate în proprietatea publică sau privată a statului
sau a unităților administrativ-teritoriale, în conformitate cu dispozițiile art. 455 alin. (2) și art.
463 alin. (2) din Legea nr. 227/2015.
În ceea ce privește adresa Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și
Fondurilor Europene, înregistrată la DGEFPL Iași sub nr. 114455 din 16.11.2017, prima instanță
în mod corect a apreciat că punctul de vedere al acestei instituții nu are un caracter obligatoriu,
neconstituind izvor de drept.
Faţă de considerente arătate mai sus, în baza art. 496 C.proc.civ. şi art. 20 din Legea nr.
554/2004, Curtea de apel a respins ca nefondat recursul declarat de Primăria Municipiului Iaşi şi
DGEFPL Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1300/2019, pronunţate de Tribunalul Iaşi.

25. Drept fiscal. Capacitatea procesuală de folosință și capacitatea administrativă în

acțiunile de contencios administrativ și fiscal. Regia autonomă. Entitate de drept public.
Administrarea unui bun aflat în proprietate publică. Scutirea de la plata impozitului pe
terenuri și clădiri
Cuprins pe materii: Drept administrativ. Drept fiscal
Indice alfabetic: Drept administrativ: capacitate procesuală de folosință, capacitate
administrativă. Drept fiscal: organ fiscal local, impozit pe teren, impozit
pe clădiri, scutire
Temei de drept: Legea nr. 215/2001 art. 62, art. 77, OUG nr. 57/2019 art. 5 lit. hh, art.
157, Legea nr. 227/2015 art. 456, art. 463, art. 464, Legea nr. 207/2015
art. 17, art. 1 pct. 32, HG nr. 530/1991 art. 5

342
 Organul fiscal care a emis actul administrativ contestat, respectiv structura de
specialitate din cadrul administrației publice locale, este Direcția Generală Economică și
Finanțe Publice Locale a Municipiului Iași. Chiar dacă actele fiscale și de procedură emise de
această structură de specialitate poartă în antet și sunt prezentate cu indicarea denumirii
structurii funcționale în cadrul căreia funcționează, aceste aspecte nu pot conduce la concluzia
că parte în cauză este Primăria Iași. Curtea a mai arătat că nici prevederile art. 62 alin. (1) din
Legea nr. 215/2001 și art. 154 din OUG nr. 57/2019 nu justifică admiterea excepției lipsei
capacității procesuale de folosință a pârâtei, întrucât aceste dispoziții instituie norme generale
de reprezentare a unităților administrativ-teritoriale, pe când art. 17 alin. 3 raportat la art. 1
pct. 32 C.proc.fisc. reprezintă reguli speciale în materia procedurii fiscale, care se vor aplica cu
prioritate.
Regia autonomă este o formă de organizare a activității în anumite ramuri ale economiei
naționale (ramuri strategice sau alte ramuri stabilite de guvern), ca urmare a reorganizării
fostelor unități economice de stat – art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 15/1990, fiind entități
cu personalitate juridică, formă de organizare specifică dreptului public, cu un regim special de
înființare, organizare și funcționare, reglementat prin lege și prin acte emise de către guvern.
Față de dispozițiile fiscale, fiind vorba de o entitate de drept public, regia autonomă reclamantă
nu datorează bugetului local al Municipiului Iași nici taxă pentru clădiri și nici pentru teren,
pentru terenul și clădirea aflate în administrarea sa. Pe de altă parte, rezultă că RADEF
„RomâniaFilm” administrează un bun proprietate publică, astfel că, în conformitate cu
dispozițiile art. 456 alin. (1) lit. a) și art. 464 alin. (1) lit. a) C.fisc., este exceptată de la plata
taxei pentru clădiri și terenuri, mai ales că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilele pentru
care s-au stabilit taxele sunt folosite pentru activități economice sau agrement.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 833/14.10.2020

Prin sentința nr. 144/CA/05.03.2020, pronunțată de Tribunalul Iași, s-a respins excepția
lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală Economică și Finanțe Publice Locale
Iași. S-a admis acțiunea precizată, formulată de Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării
Filmelor „RomâniaFilm” în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Economică și Finanțe
Publice Locale Iași și Primăria Municipiului Iași. A fost anulată în parte decizia de impunere nr.
x/17.01.2018, emisă de Direcția Generală Economică și Finanțe Publice Locale Iași, în ceea ce
privește stabilirea taxei pe teren și a taxei pe clădiri.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin decizia de impunere
nr. x/17.01.2018, emisă de Municipiul Iași – Direcția Generală Economică și Finanțe Publice
Locale Iași, s-a stabilit în sarcina reclamantei Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării
Filmelor „Romaniafilm” obligația de plată a sumei de 9.656 lei datorate bugetului local pentru
anul 2019, din care suma de 1.807 lei reprezentă taxă pe clădiri, suma de 7.639 lei reprezentă
taxă pe teren, pentru imobilele situate în Iași, și suma de 210 lei reprezentă impozit mijloace de
transport persoane juridice. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație, la care
pârâții nu au răspuns.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate, conform art. 248 alin. (1) C.proc.civ., instanța
a reținut că excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală Economică și
Finanțe Publice Locale Iași este nefondată, față de prevederile art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 62
alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 17 alin. (1) C.proc.fisc., reținând conceptul „capacitatea
administrativă” prin prisma teoriei personalității administrative – ori a personalității juridice
restrânse – în încercarea de a corela dispozițiile de drept administrativ substanțial Legea nr.
215/2001) cu cele ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004).
Tribunalul a mai reținut că în materia contenciosului administrativ nu prezintă relevanță
personalitatea juridică a autorității publice, ci capacitatea ei de drept administrativ, respectiv
aptitudinea de a emite acte administrative în exercitarea unor prerogative de putere publică ori a
unui serviciu public precum și faptul că, organele administrației publice locale (primarul,

343
președintele consiliului județean, consiliile locale și județene) nu au personalitate juridică și nici
patrimoniu, deși pot emite sau adopta acte administrative, acestea dispun de capacitate specială
de drept public, restrânsă la sfera atribuțiilor care compun competența lor legală, spre deosebire
de unitățile administrativ-teritoriale, care potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată,
beneficiază de capacitatea juridică deplină.
S-a mai arătat că este suficientă capacitatea administrativă a autorității, respectiv
posibilitatea emiterii de acte administrative, ce determină și eventuala calitate procesuală pasivă
într-un litigiu de contencios administrativ, însă atunci când există capete de cerere cu caracter
patrimonial este absolut necesar ca în raportul juridic respectiv să se afle entitatea care deține un
patrimoniu în măsură să garanteze îndeplinirea unor astfel de obligații.
În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a reținut incidența prevederilor art. 455
alin. (1) și (2) și art. 463 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 (Codul fiscal) și a dispozițiilor Codului
civil, precum și ale Legii nr. 277/2015, arătând că pentru a fi scutită de la plata impozitului pe
teren și construcții, entitatea care are folosința și administrarea trebuie să fie de drept public, care
se înființează prin lege.
A mai arătat Tribunalul Iași că reclamanta are o natură juridică mixtă, de drept public (în
relația cu titularul dreptului de proprietate) și de drept privat (în raporturile pe care le stabilește
cu terții), natură juridică care justifică aplicarea dispozițiilor art. 456 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
227/2015 privind Codul fiscal și constatarea inexistenței obligației de plată a impozitului pe
clădiri aflate în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale și administrate de
reclamantă, persoană juridică de drept public.
Pentru aceleași motive reclamanta nu datorează nici taxa pe teren, fiind incidente
dispozițiile art. 463 alin. (2) din Legea nr. 227/20015 privind Codul fiscal.
Mai mult decât atât, reclamanta a fost înființată printr-un act de voință al puterii
legiuitoare, funcționează sub autoritatea și controlul acesteia, este finanțată semnificativ de la
bugetul statului și prin taxe impuse populației și desfășoară un serviciu public de interes național.
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs recurenta Primăria Municipiului Iași -
Direcția Generală Economică și Finanțe Publice Locale, solicitând admiterea recursului,
criticând sentința cu privire la soluționarea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a
Primăriei Municipiului Iași – Direcția Generală Economică și Finanțe Publice Locale, cu
motivarea că primăria nu este decât denumirea unei structuri funcționale cu activitate
permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului,
soluționând problemele curente ale colectivității locale.
Potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
subiectele raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ - teritoriale, contribuabilul
precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport. În sensul
dispozițiilor legale invocate, Direcția Generală Economică și de Finanțe Publice Locale este
compartimentul de specialitate cu atribuții în administrarea impozitelor, taxelor și altor sume
datorate bugetului local.
Cu privire la temeinicia și legalitatea actelor administrative fiscale atacate, acestea sunt
emise cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 227/2015 privind Codul Fiscal.
Taxa pe clădiri pentru imobilul „Oficiu Filmoteca” este datorată de Regia Autonomă a
Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm”, întrucât aceasta este persoana care are relația
contractuală cu statul.
Persoanele juridice de drept public sunt scutite de la plata taxei pe clădiri, cu excepția
clădirilor în care se desfășoară activitate economică. Intimata R.A.D.E.F. concura la realizarea
unei activități economice, chiar dacă este de interes public.
În considerarea faptului că nici deținerea unui domeniu public și nici statutul creatorului
respectivei persoane nu constituie criterii care separă persoana juridică de drept public de
persoana juridică de drept privat, întrucât societatea comercială este persoană de drept privat,
chiar dacă utilizează bunuri care fac parte din domeniul public (în calitate de concesionar) și
chiar dacă este creată de stat prin ministerul de resort sau de alte peroane juridice de drept public
(comună, oraș, municipiu, județ).

344
 Intimata Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „ROMÂNIAFILM”, legal
citată, a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, în principal ca nefondat,
menținerea sentinței civile atacate.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale
aplicabile, Curtea a constatat că recursul este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin recursul formulat, recurenta Primăria Municipiului Iași – Direcția Economică și
Finanțe Publice Locale Iași a criticat sentința cu privire la două aspecte, respectiv modul de
soluționare a excepției lipsei capacității procesuale de folosință și greșita dezlegare dată fondului
cauzei, aceste critici fiind circumscrise motivelor de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8
C.proc.civ.
În ceea ce privește soluția dată excepției lipsei capacității de folosință a entității pârâte,
Curtea a reținut că Tribunalul Iași a făcut o corectă apreciere asupra îndeplinirii condițiilor
procesuale de exercitare a dreptului la acțiune, stabilind că față de natura raportului juridic
litigios lipsa personalității juridice a entității emitente a actului administrativ contestat nu este
definitorie în stabilirea cadrului procesual.
Astfel, decizia de impunere contestată a fost emisă de Direcția Generală Economică și
Finanțe Publice Locale a Municipiului Iași, entitate care din perspectiva normelor de drept fiscal
procesual, art. 1 pct. 32 din Legea nr. 207/2015 (C.proc.fisc.), are calitate de organ fiscal local,
fiind o structură de specialitate din cadrul autorităților administrației publice locale cu atribuții de
administrare a creanțelor fiscale.
Fiind vorba de un litigiu privind administrarea creanțelor fiscale, potrivit art. 17 alin. 3
C.proc.fisc., structura de specialitate din cadrul administrației publice locale, în speță Direcția
Generală Economică și Finanțe Publice Locale a Municipiului Iași, este parte a raportului juridic
de drept procesual fiscal, astfel că are și calitatea de parte în procedura judiciară.
Această calitate de parte în procedura fiscală a structurii de specialitate rezultă din lege,
fiind o chestiune independentă de existența personalității juridice a acestei entități. Din
perspectiva normelor de procedură fiscală relevantă este calitatea de entitate care administrează
creanțele fiscale, iar nu stabilirea titularului dreptului de creanță, care potrivit art. 17 alin. (1)
C.proc.fisc. este, într-adevăr, unitatea administrativ-teritorială.
Într-adevăr, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 și art. 5 lit. hh din OUG nr. 57/2019,
primăria reprezintă doar o structură funcțională fără personalitate juridică și fără capacitate
procesuală, cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile autorității deliberative și
dispozițiile autorității executive. Cu toate acestea, susținerile recurentei privind lipsa capacității
procesuale de folosință a primăriei, deși sunt conforme cu dispozițiile legale, pleacă de la
premisa greșită potrivit căreia Primăria Municipiului Iași este parte pârâtă în cauză.
Așa cum s-a arătat mai sus, parte în prezenta procedură judiciară este organul fiscal care
a emis actul administrativ contestat, respectiv structura de specialitate din cadrul administrației
publice locale – Direcția Generală Economică și Finanțe Publice Locale a Municipiului Iași.
Chiar dacă actele fiscale și de procedură emise de această structură de specialitate poartă în antet
și sunt prezentate cu indicarea denumirii structurii funcționale în cadrul căreia funcționează,
aceste aspecte nu pot conduce la concluzia că parte în cauză este Primăria Iași.
Curtea a mai arătat că nici prevederile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 154
din OUG nr. 57/2019 nu justifică admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a
pârâtei, întrucât aceste dispoziții instituie norme generale de reprezentare a unităților
administrativ-teritoriale, pe când art. 17 alin. 3 raportat la art. 1 pct. 32 C.proc.fisc. reprezintă
reguli speciale în materia procedurii fiscale, care se vor aplica cu prioritate.
Pentru toate aceste considerente, instanța de recurs a constatat că soluția dată de prima
instanță excepției lipsei capacității procesuale de folosință este în concordanță atât cu regulile de
procedură aplicabile, cât și cu normele de drept material.
Referitor la cele de-al doilea motiv de recurs invocat, s-a constatat că privește modul de
interpretare și aplicare a normelor de drept fiscal care reglementează scutirea de la plata taxei pe
teren și clădiri, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
C.proc.civ.

345
 Astfel, prin decizia de impunere nr. x/17.01.2018, emisă de Direcția Generală Economică
și Finanțe Publice Locale Iași, au fost stabilite în sarcina reclamantei RADEF „Româniafilm”
obligații de plată față de bugetul local al Municipiului Iași în valoare totală de 9.656,00 lei,
respectiv: impozit mijloace de transport persoane juridice, suma de 210 lei; taxă teren persoane
juridice, suma de 7.639, 00 lei; taxă clădiri persoane juridice, suma de 1.807,00 lei.
Reclamanta a contestat actul de impunere fiscală din perspectiva legalității stabilirii
obligațiilor fiscale reprezentând taxă pe teren și clădiri pentru persoane juridice, invocând pe de
o parte scutirea legală de la plata acestor obligații, iar pe de altă parte lipsa unui raport juridic cu
unitatea administrativ-teritorială.
Potrivit art. 455 alin. (2) C.fisc. (Legea nr. 227/2015), „pentru clădirile proprietate
publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate,
date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public,
se stabilește taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de
administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.”
Conform art. 463 alin. (2) C.fisc.: „pentru terenurile proprietate publică sau privată a
statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori
în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe
teren, care se datorează de concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de
folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren”.
Față de aceste prevederi legale, corect a reținut prima instanță că este important a se
stabili dacă reclamanta este o entitate de drept public sau privat, având vedere că legiuitorul a
exceptat de plano de la plata taxei pentru clădiri și pentru terenuri aceste entități.
Astfel, regia autonomă este o formă de organizare a activității în anumite ramuri ale
economiei naționale (ramuri strategice sau alte ramuri stabilite de guvern), ca urmare a
reorganizării fostelor unități economice de stat – art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 15/1990,
fiind entități cu personalitate juridică, formă de organizare specifică dreptului public, cu un
regim special de înființare, organizare și funcționare, reglementat prin lege și prin acte emise de
către guvern.
Regia autonomă reclamantă a fost înființată prin HG nr. 530/1991, potrivit art. 1 lit. b)
din H.G. nr. 530/1991, prin reorganizarea unităților de stat, sub denumirea de Regia Autonomă a
Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm" București. Acesta reprezintă actul constitutiv
al regiei, fiind astfel înființată pentru a desfășura o activitate de interes public național.
De asemenea, potrivit art. 66 alin. (2) din OG nr. 39/2005, Regia Autonomă a Distribuției
și Exploatării Filmelor „România-Film” se află sub autoritatea Ministerului Culturii.
Calitatea de persoană juridică de drept public a fost clarificată și de autoritatea publică
centrală sub autoritatea căreia funcționează reclamanta, respectiv Ministerul Culturii și Identității
Naționale, așa cum rezultă din adresa nr. zzz/10.08.2017 – aflată la dosarul fondului.
Prin urmare, față de dispozițiile fiscale, fiind vorba de o entitate de drept public, regia
autonomă reclamantă nu datorează bugetului local al Municipiului Iași nici taxă pentru clădiri și
nici pentru teren, pentru terenul și clădirea aflate în administrarea sa.
Pe de altă parte, rezultă că RADEF „RomâniaFilm” administrează un bun proprietate
publică, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 456 alin. (1) lit. a) și art. 464 alin. (1) lit. a)
C.fisc. este exceptată de la plata taxei pentru clădiri și terenuri, mai ales că în cauză nu s-a făcut
dovada că imobilele pentru care s-au stabilit taxele sunt folosite pentru activități economice sau
agrement.

26. Impozit pe clădiri nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice.

Necesitatea depunerii la organul fiscal a raportului de evaluare a valorii reale a clădirilor
nerezidențiale. Consecințele nerespectării obligației de către contribuabil. Accesorii fiscale.
Sarcină fiscală excesivă

Cuprins pe materii: Drept fiscal. Impozite și taxe locale

346
 Indice alfabetic: Impozite și taxe locale. Decizie de impunere: impozit pe clădiri
nerezidențiale; raport de evaluare; accesorii fiscale
Temei de drept: Legea nr. 227/2015 (Cod fiscal) art. 457, art. 458 alin. (4), art. 462 alin.
(1); HG nr. 1/2016 (Norme metodologice) pct. 38; Legea nr. 207/2015 (Cod de
procedură fiscală) art. 7 alin. (1) și (2), art. 173, art. 174

În lipsa raportului de evaluare a valorii reale a clădirilor nerezidențiale, raport care să

fie depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință, respectiv
31 martie 2016, respectiv 31 martie 2017 (conform art. 462 alin. (1) C.fisc.), determinarea
impozitului pe clădiri nerezidențiale se face în raport de prevederile art. 458 alin. (4), coroborat
cu art. 457 C. fisc. Această reglementare expresă, exclude luarea în considerare a raportului de
evaluare întocmit în anul 2018, chiar dacă prin acesta se confirmă aceeași valoare de impunere
avută inițial în vedere la calculul impozitului. Împrejurarea că pentru anii 2016 și 2017
recurentul a achitat impozitul astfel cum a fost indicat de către autoritatea locală pârâtă,
beneficiind chiar de bonificația pentru plata cu anticipație a impozitului, nu poate determina
inaplicabilitatea dispozițiilor imperative ale art. 458 alin. (4) C.fisc., care sunt obligatorii atât
pentru contribuabilul care nu a depus raportul de evaluare în termenul legal, cât și pentru
autoritatea publică.
Dreptul organului fiscal local de a calcula și percepe majorări pentru plata cu întârziere
a obligațiilor fiscale principale stabilite suplimentar printr-o decizie de impunere nu se poate
naște în mod automat, ci în vederea stabilirii existenței și întinderii lui este necesară analizarea
tuturor circumstanțelor cauzei pentru a se determina în ce măsură întârzierea în efectuarea
plății debitului principal este imputabilă autorității sau contribuabilului. Deși reclamantul avea
obligația cunoașterii legii și a obligațiilor ce îi revin potrivit acesteia în calitatea sa de
proprietar al unor clădiri nerezidențiale, totuși această lipsă de diligență a reclamantului nu
poate fi sancționată pecuniar, sub forma imputării unor accesorii fiscale excesive, câtă vreme
nedepunerea declarației și raportului de evaluare a fost determinată chiar de culpa organului
fiscal de a înștiința contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor prevăzute în sarcina sa de
noua lege fiscală, precum și aceea de a îndruma contribuabilul în aplicarea prevederilor
legislației fiscale, în îndeplinirea obligațiilor și exercitarea drepturilor sale, fie ca urmare a
solicitării contribuabilului, fie din inițiativa organului fiscal, după caz – art. 7 alin. (1) și (2)
C.proc.fisc.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 360/10.06.2020

Prin sentința nr. 289/CA/8 octombrie 2019, Tribunalul Vaslui a respins ca neîntemeiată
acțiunea formulată de reclamantul AA, în contradictoriu cu pârâta Unitatea administrativ –
teritorială B, județul Vaslui.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat
anularea parțială, respectiv înlăturarea sumelor evidențiate în decizia de impunere cu titlu de
impozit pentru clădirile nerezidențiale, aferent anilor 2016, 2017 și 2018, având în vedere
dispozițiile de art. 458 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal și obligarea instituției pârâte
să înlăture sumele datorate cu titlu de accesorii pentru sumele de plată recalculate, având în
vedere dispozițiile art. 173 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin decizia de impunere cu nr. x/14.06.2018, s-au
stabilit în sarcina reclamantului obligații față de bugetul local al Municipiului B pentru anii 2016,
2017 și 2017, obligații ce derivă din dreptul de proprietate exercitat de către reclamant asupra
unor imobile clădiri nerezidențiale.
Reclamantul a contestat cuantumul obligațiilor aferente anilor 2016 și 2017.
A citat prima instanță prevederile art. 458 alin. (1) lit. a) și alin. (4) și art. 495 lit. a) din
Codul fiscal, reținând că reclamantul nu a făcut dovada respectării dispozițiilor fiscale, în sensul

347
că nu a depus un raport de evaluare pentru impozitare imobile nerezidențiale, întocmit de către
un expert evaluator autorizat, până la termenul prevăzut de lege.
Având în vedere faptul că reclamantul a procedat la depunerea raportului abia în cursul
anului 2018, raportul fiind eliberat către evaluatorul autorizat sub nr. 1249/31.03.2018, acesta nu
a putut sta la baza stabilirii impozitului pe clădiri pentru anii 2016 și 2017, dispozițiile legii fiind
foarte clare în acest sens.
Având în vedere situația de mai sus, organul fiscal local a respectat prevederile art. 485
alin. (4) Cod fiscal, ale HCL M.B. nr. 281/29.10.2015, ale HCL M.B nr. 175/21.12.2016.
Cu privire la majorări, instanța a reținut că acestea au fost calculate conform art. 183 din
Legea nr. 207/2015, aplicându-se 1% la cuantumul obligațiilor principale neachitate la termen
pentru fiecare lună sau fracțiune de lună, începând cu ziua următoare termenului de scadență și
până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
Așadar, numai pentru suma plătită nu se vor percepe obligații fiscale accesorii, însă
pentru restul sumei neplătite, adică obligația fiscală principală, se va aplica în continuare regula
care reiese din alin. (1) art. 173. Organul fiscal local a urmat procedura prevăzută de art. 174
alin. (2) din Codul de procedură fiscală.
Așadar, potrivit legislației în vigoare, nu data comunicării deciziei de impunere trebuie să
fie luată în calcul, ci ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit
diferența, respectiv data de 1 aprilie, care reprezintă ziua imediat următoare scadenței creanței
fiscale, pentru prima jumătate a anului și 1 octombrie, care reprezintă ziua imediat următoare
scadenței creanței fiscale, pentru tot anul în curs.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul AA, solicitând admiterea căii de
atac și schimbarea în totalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de fond, respectiv
anularea deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate pe clădiri de
persoanele fizice, aferente anului 2018, și a deciziei nr. 2059/17.09.2018, emise de UAT - B, în
sensul obligării instituției pârâte la înlăturarea sumelor evidențiate în decizia de impunere cu titlu
de impozit pentru clădirile nerezidențiale, aferente anilor 2016, 2017 și 2018, având în vedere
dispozițiile art. 458 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal și la înlăturarea sumelor datorate
cu titlu de accesorii pentru sumele de plată recalculate, având în vedere dispozițiile art. 173 din
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Recurentul a arătat că prin decizia de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor
datorate pe clădiri de persoanele fizice aferentă anului 2018, emisă de către UAT - B, s-a stabilit
în sarcina sa un impozit în valoare de 579,00 lei pentru anul 2018, iar pentru anii 2016 și 2017 i
s-a recalculat și imputat un impozit pentru clădiri nerezidențiale în valoare de 6.688,00 lei.
Pentru 2016 și 2017 i s-au stabilit penalități de întârziere calculate de la data scadenței
lor, chiar dacă la acel moment a achitat suma solicitată de către instituția pârâtă, ba mai mult, a
beneficiat și de o bonificație de 10% pentru plata anticipată a impozitelor și taxelor locale.
Din punct de vedere legal, este pur și simplu absurd să achite o diferență de impozit și
penalitățile de întârziere calculate începând cu anul 2016 și 2017, deoarece la momentul
respectiv a achitat sumele solicitate de către instituția pârâtă.
Cu alte cuvinte, calcularea greșită a impozitelor și taxelor locale îi este imputată, chiar
dacă valoarea acestora nu a stabilit-o el, ci instituția pârâtă.
În concret, prin emiterea deciziei de impunere s-au ivit două probleme: 1. valoarea
impozitelor aferente clădirilor sale sunt mult mai mari decât valoarea reală, calculată conform
dispozițiilor Codului fiscal; 2. penalitățile sunt calculate de la data scadenței creanței fiscale
inițiale, și nu de la data comunicării deciziei de rectificare.
Raportul a fost depus în anul 2018, dar, din moment ce pentru anul 2016 și 2017,
impozitul stabilit era proporțional cu valoarea stabilită prin raportul de expertiză, rezultă în mod
automat faptul că a achitat impozitul corect, nu a fraudat bugetul local, iar recalcularea nu își mai
avea rostul.
Numai în situația în care nu depunea vreun raport de expertiză, instituția-intimată avea
dreptul să îi recalculeze valoarea de plată, peste nivelul de 1,3% din valoarea impozabilă.
Raportul de expertiză a confirmat faptul că valoarea imobilelor stabilită de către instituția-

348
intimată pentru anii 2016 și 2017 este corectă, astfel încât impunerea unor noi sume de plată nu
are acoperire legală.
La nivelul anilor 2016 și 2017, în momentul în care s-a prezentat să achite impozitele și
taxele locale, instituția pârâtă i-a comunicat sumele stabilite și calculate de către aceasta. A
achitat anticipat și în totalitate impozitele stabilite, astfel încât a primit o bonificație de 10% din
sumele stabilite.
Astfel, pe lângă sumele stabilite cu titlu de impozit pentru clădiri nerezidențiale pentru
anii 2016, 2017 și 2018 în cuantum de 13.950,00 lei, i-au fost imputate nelegal și accesorii în
cuantum de 1.504,80 lei, pe când în realitate valoarea totală de plată era de 1.158,00 lei,
raportându-se la valoarea de impozitare ce reiese din raportul de evaluare, pentru care a achitat
suma de 3.676,00 lei, câte 1.838,00 lei în fiecare an, conform înscrisurilor atașate.
A susținut recurentul că nu a avut vreo culpă în momentul stabilirii creanțelor fiscale
pentru anii 2016 și 2017, dar cu toate acestea, organul fiscal, care se presupune că a calculat
eronat aceste sume, îi impută dobânzi și penalități de la data acestora, și nu de la data la care i-au
fost aduse la cunoștință creanțele fiscale rectificate în sens pozitiv, ceea ce constituie o încălcare
gravă și evidentă a dispozițiilor art. 174 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.
Intimata UAT – B din județul Vaslui a formulat întâmpinare, solicitând respingerea
recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul Vaslui.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor
legale aplicabile, Curtea a constatat că recursul este parțial întemeiat, pentru următoarele
considerente:
În primul rând, deși nu precizează în mod expres, recurentul a criticat sentința primei
instanțe din perspectiva modului de aplicare a normelor de drept material, motiv circumscris
cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., sub două aspecte, vizând, pe de
o parte, nelegalitatea stabilirii impozitului suplimentar pentru clădiri nerezidențiale pentru anii
2016 și 2017, iar, pe de altă parte, calcularea greșită a obligațiilor fiscale accesorii aferente
diferențelor de impozit pentru clădiri nerezidențiale pentru anii 2016 și 2017.
În ceea ce privește primul aspect contestat de recurent, Curtea a reținut că soluția primei
instanțe este corectă și are la bază dispozițiile Codului de procedură fiscală ce reglementează
stabilirea și modul de calcul ale impozitului pentru clădiri nerezidențiale.
Potrivit art. 455 alin. (1) C. fisc. aprobat prin Legea nr. 227/2015, „orice persoană care
are în proprietate o clădire situată în România datorează impozit pentru acea clădire, exceptând
cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit”.
În privința clădirilor nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, art. 457 alin.
(1) lit. a) C. fisc. prevede că „impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse
între 0,2-1,3% asupra valorii care poate fi: a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare
întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință”.
Mai mult, pentru situațiile tranzitorii, la intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr.
227/2015, legiuitorul a prevăzut în sarcina persoanelor fizice care, la data de 31 decembrie 2015
au în proprietate clădiri nerezidențiale, „obligația să depună declarații până la 31 martie 2016,
inclusiv”.
Prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015, aprobate prin H.G. nr.
1/2016, la pct. 38 s-a prevăzut obligația pentru contribuabil, în scopul stabilirii impozitului pe
clădiri, de a depune la organul fiscal o declarație la care anexează un raport de evaluare, valoarea
impozabilă a clădirii fiind considerată a fi cea care rezultă din raportul de evaluare, chiar și în
situația în care clădirea a fost finalizată sau dobândită în ultimii 5 ani anteriori anului de
referință.
Potrivit pct. 39 din Normele metodologice s-a stabilit că „rapoartele de evaluare se
întocmesc de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate
în vigoare la data evaluării și reflectă valoarea clădirii la data de 31 decembrie a anului anterior
anului de referință, iar în vederea stabilirii impozitului de clădiri, rapoartele de evaluare se depun
în copie, la organul fiscal local, ca anexă la declarația contribuabilului, până la primul termen de
plată din anul de referință”.

349
 În fine, în cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin.
(1) din art. 458 C. fisc., „impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii
impozabile determinate conform art. 457 – art. 458 alin. (4) C. fisc.”
Față de toate aceste prevederi legale, Curtea a constatat că prima instanță a reținut corect
faptul că în lipsa raportului de evaluare a valorii reale a clădirilor nerezidențiale situate în B, str.
T. nr. 5, jud. Vaslui, dobândite în proprietate de reclamant, în baza sentinței civile nr.
11775/02.11.2006 a Judecătoriei Iași, raport care să fie depus la organul fiscal local până la
primul termen de plată din anul de referință, respectiv 31 martie 2016, respectiv 31 martie 2017
(conform art. 462 alin. (1) C.fisc.), determinarea impozitului pe clădiri nerezidențiale se face în
raport de prevederile art. 458 alin. (4), coroborat cu art. 457 C. fisc.
Această reglementare expresă exclude luarea în considerare a raportului de evaluare
întocmit în anul 2018, chiar dacă prin acesta se confirmă aceeași valoare de impunere avută
inițial în vedere la calculul impozitului.
Prin urmare, stabilirea impozitului datorat pe clădiri nerezidenţiale s-a făcut în mod legal
în cazul recurentului, în lipsa raportului de evaluare a imobilului, cota de impozit fiind stabilită
legal, tribunalul explicitând pe larg, cu referire la textele legale, modalitatea de calcul.
Împrejurarea că pentru anii 2016 și 2017 recurentul a achitat impozitul astfel cum a fost
indicat de autoritatea locală pârâtă, beneficiind chiar de bonificația pentru plata cu anticipație a
impozitului, nu poate determina inaplicabilitatea dispozițiilor imperative ale art. 458 alin. (4)
C.fisc., care sunt obligatorii atât pentru contribuabilul care nu a depus raportul de evaluare în
termenul legal, cât și pentru autoritatea publică.
Cu privire la aspectul nelegalității stabilirii accesoriilor fiscale aferente impozitului
pentru clădiri nerezidențiale pentru anii 2016 și 2017, instanța de recurs a constatat că susținerile
recurentului sunt întemeiate.
Astfel, reclamantul a achitat anticipat atât în anul 2016 (101 lei), cât și în 2017 (95 lei),
impozitul datorat bugetului local pentru clădirile nerezidențiale situate în B, str. T. nr. 5, jud.
Vaslui, valoarea achitată fiind cea înregistrată în evidențele organului fiscal și comunicată
recurentului prin situațiile fiscale eliberate de organul fiscal la data de 18.03.2016, respectiv
02.03.2017.
În acord cu prima instanță, Curtea a observat că dispozițiile art. 173 alin. (3) C.proc.fisc.
invocate de recurent nu pot fi interpretate în sensul că accesoriile fiscale nu ar fi datorate pentru
sumele suplimentare stabilite și neachitate cu titlu de obligații fiscale principale. Textul de lege
prevede expres că nu se datorează obligații fiscale accesorii pentru sumele deja plătite, anterior
stabilirii obligațiilor fiscale principale suplimentare fie printr-o declarație de impunere
rectificativă sau depusă după efectuarea plății, fie printr-o decizie de impunere emisă de organul
fiscal.
Nici prevederile art. 174 alin. (2) C.proc.fisc. nu pot fi interpretate conform susținerilor
recurentului, întrucât aceste dispoziții nu prevăd o nouă dată a scadenței pentru obligațiile fiscale
suplimentare stabilite printr-o decizie de impunere emisă de organul fiscal, ca fiind cea a
emiterii/comunicării deciziei de impunere, ci fac trimitere la data scadenței creanței fiscale astfel
cum a fost determinată de legiuitor.
Pe de altă parte, Curtea a observat că prima instanță nu a avut în vedere și nu analizat
nelegalitatea stabilirii accesoriilor fiscale din perspectiva bunei-credințe a reclamantului, care și-
a îndeplinit obligațiile fiscale conform informațiilor oferite de organul fiscal.
Astfel, dreptul organului fiscal local de a calcula și percepe majorări pentru plata cu
întârziere a obligațiilor fiscale principale stabilite suplimentar printr-o decizie de impunere nu se
poate naște în mod automat, ci în vederea stabilirii existenței și întinderii lui este necesară
analizarea tuturor circumstanțelor cauzei pentru a se determina în ce măsură întârzierea în
efectuarea plății debitului principal este imputabilă autorității sau contribuabilului.
În cauză, potrivit acestor informații reclamantul a efectuat plățile cu titlu de impozit
pentru clădiri nerezidențiale, având în mod rezonabil reprezentarea faptului că obligațiile fiscale
către bugetul local al Municipiului B. au fost stinse integral. Autoritatea locală pârâtă nu a făcut
dovada că a informat recurentul cu privire la obligațiile ce îi revin în temeiul noii legislații

350
fiscale, intrată în vigoare la data de 01.01.2016, în calitatea sa de proprietar al unor clădiri
nerezidențiale, respectiv cu privire la necesitatea depunerii unei declarații de impunere și a unui
raport de evaluare a acestor clădiri.
Curtea a reținut că, deși reclamantul avea obligația cunoașterii legii și a obligațiilor ce îi
revin potrivit acesteia în calitatea sa de proprietar al unor clădiri nerezidențiale, totuși această
lipsă de diligență a reclamantului nu poate fi sancționată pecuniar, sub forma imputării unor
accesorii fiscale excesive, câtă vreme nedepunerea declarației și raportului de evaluare a fost
determinată chiar de culpa organului fiscal de a înștiința contribuabilul asupra drepturilor și
obligațiilor prevăzute în sarcina sa de noua lege fiscală, precum și aceea de a îndruma
contribuabilul în aplicarea prevederilor legislației fiscale, în îndeplinirea obligațiilor și
exercitarea drepturilor sale, fie ca urmare a solicitării contribuabilului, fie din inițiativa organului
fiscal, după caz – art. 7 alin. (1) și (2) C.proc.fisc.
În aceste condiții, ținând cont de circumstanțele cauzei, impunerea unor obligații fiscale
accesorii în sarcina reclamantului, pe lângă recalcularea impozitului prin aplicarea unei cote
majorate prevăzută de lege, apare ca o sarcină fiscală excesivă și se impunea a fi anulată.
În acest sens, Curtea a invocat și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor
Omului care, în cauza nr. 61022/10, S.C. Totalgaz Industrie SRL, prin Hotărârea din 3 decembrie
2019, a condamnat statul român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la
Convenție, ca urmare a impunerii de organele fiscale a unor dobânzi fiscale și penalități de
întârziere într-un cuantum superior debitului fiscal principal reprezentând TVA stabilită
suplimentar ca urmare a recalificării din punct de vedere fiscal a unor operațiuni economice.
Curtea Europeană a considerat excesiv a fi imputate reclamantei accesoriile fiscale, câtă vreme
eroarea privind stabilirea tratamentului fiscal al operațiunii economice a aparținut autorităților
române (această concluzie se desprinde din par. 33 și 34 ale hotărârii).
Pentru toate aceste motive, Curtea a admis recursul și a casat în parte sentința, cu
consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, anularea în tot a deciziei de
soluționare a contestației și de anulare a accesoriilor în cuantum de 1.504,80 lei calculate prin
procesul-verbal nr. y din 18.05.2018 pentru anii 2016 și 2017.

27. Dobândă datorată pentru restituirea taxei de timbru de mediu. Acordarea dobânzii
legale civile. Nelegalitate. Principiul echivalenței din dreptul european. Nivelul dobânzii
fiscale datorate. Aplicarea dispozițiilor OUG nr. 52/2017. Aplicarea în timp a normelor de
drept material fiscal

Cuprins pe materii: Drept fiscal. Restituire taxe și impozite.

Indice alfabetic: Taxă specială pentru autovehicule: restituire; dobândă fiscală
Temei de drept: Legea nr. 207/2015 (Cod de procedură fiscală) art. 174, art. 182, art.
352; OUG nr. 92/2003 (Cod de procedură fiscală) art. 77; OUG nr. 52/2017 art. 1;
Ordinul comun al MM și MFP nr. 1488/3198/2017 art. 6

Hotărârea CJUE în cauza Irimie C-565/11 consacră expres obligația plății dobânzii,
respectiv un mod de calcul care „nu trebuie să fie mai puțin favorabil decât cele aplicabil unor
cereri similare întemeiate pe dispoziții de drept intern”. Or, atunci când un contribuabil se
adresează organului fiscal pentru restituirea unei taxe nedatorate, primește, în mod firesc,
dobânda fiscală (care este dobânda legală în materie), iar nu pe cea legală civilă. Dobânda
prevăzută de OG nr. 9/2000 și de OG nr. 13/2011, dar și cea prevăzută de Codul de procedură
fiscală sunt dobânzi legale, întrucât sunt prevăzute de lege, ultima fiind specifică materiei
fiscale. Mai mult decât atât, decizia nr. 14/2015 a ÎCCJ în recurs în interesul legii a stabilit
expres că „dobânda care se acordă pentru sumele încasate cu titlu de taxă de primă
înmatriculare, taxă pe poluare și taxă pentru emisii poluante, restituite prin hotărâri
judecătorești, este dobânda fiscală prevăzută de dispozițiile art. 124 alin. (1) și alin. (2) din

351
Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu
dispozițiile cu art. 120 alin. (7) din același act normativ.”
Omisiunea din dispozitivul titlului executoriu de a preciza expres „dobânda legală în
materie fiscală” nu dă dreptul pârâtei-recurente să facă abstracție de considerentele hotărârilor
judecătorești, din cuprinsul cărora rezultă cu evidență natura dobânzii acordate și temeiul de
drept fiscal avut în vedere de către instanțe.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 709/16.09.2020

Prin sentința nr. 110/CA/13.02.2020, pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x, s-a
admis acțiunea formulată de reclamantul AA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală
Regională a Finanțelor Publice I. – Administrația Județeană a Finanțelor Public I. și s-a anulat
decizia de soluționare a contestației nr. x/23.09.2019, emisă de DGRFP I. S-a anulat decizia de
restituire a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. x/ 22.06.2019
emisă de pârât. S-a anulat procesul-verbal privind calculul dobânzilor aferente sumelor
reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa de poluare pentru
autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbru de mediu
pentru autovehicule nr. yyy/ 04.06.2019. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei
de 1092 de lei reprezentând diferența de dobândă fiscală neachitată. A fost obligat pârâtul la
plata către reclamant a sumei de 859 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că potrivit chitanței seria TS
10 nr. aaa din 04.04.2014, reclamantul a achitat suma de 3.110 lei cu titlu de timbru de mediu.
Prin sentința nr. 1706/17.10.2017, dată în dosarul X al Tribunalului Iași, pârâta a fost
obligată la restituirea sumei de 3.110 lei încasate cu titlu de timbru de mediu și la plata „dobânzii
legale” calculate de la momentul achitării taxei și până la data plății debitului. Au fost acordate și
cheltuieli de judecată de 1.500 de lei.
Prin decizia de restituire a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la
buget nr. x/ 22.06.2019 a fost stabilită suma de 280 de lei cu titlu de dobândă legală, conform
OUG nr. 52/2017 raportat la OG nr. 13/2011, față de timbrul de mediu achitat de reclamant în
anul 2014.
Coroborând cele reținute la capitolul în fapt, cu dispozițiile legale incidente, a constatat
prima instanță că nu susține juridic acordarea de către pârât a dobânzii legale în materie civilă, în
loc de dobânda fiscală, aferentă sumei de 3.110 lei restituite reclamantului ca efect al hotărârilor
judecătorești din dosarul x.
Astfel, este adevărat că în dispozitivul sentinței nr. 1706/17.10.2017 a Tribunalului Iași a
fost folosită sintagma „dobândă legală”, însă din considerentele acestei hotărâri judecătorești
rezultă că dobânda avută în vedere de instanță este cea fiscală, termenul de „dobândă fiscală”
fiind expres indicat în considerente.
Mai mult, în decizia instanței de recurs s-a arătat, din nou, că dobânda avută în vedere de
către instanță este cea fiscală și nu cea legală, prevăzută de OG nr. 9/2000 sau OG nr. 13/2011.
Cu privire la cuantumul de 1372 de lei al dobânzii legale în materie fiscală instanța a
constatat corect calculul efectuat de reclamant, de 0,03% pentru perioada 04.04.2014 –
31.12.2015 (conform OUG nr. 8/2014), respectiv de 0,02% (pentru perioada 01.01.2016 –
05.06.2019 (conform Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală).
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs recurenta Administrația Județeană a
Finanțelor Publice I., considerând că, în mod nelegal, a fost admisă cererea reclamantului de
anulare a deciziilor menționate și a dispus obligarea organului fiscal la plata către reclamant a
diferenței de dobândă în cuantum de 1.092 lei.
A susținut că nu sunt incidente dispozițiile vechiului Cod de procedură fiscală
reglementat de dispozițiile O.G. nr. 92/2003 (modificat prin OUG nr. 8/2014), ci se aplică
dispozițiile OUG nr. 52/2017, cu modificările și completările ulterioare, și ale Ordinului comun
al Ministerului Mediului și Ministerului Finanțelor Publice nr. 1488/3198/2017, cu modificările

352
și completările ulterioare, prin care a fost stabilită procedura de restituire a sumelor reglementată
de OUG nr. 52/2017.
Procedura de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 52/2017
privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe
poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul
de mediu pentru autovehicule a fost inclusă în Ordinul comun al Ministerului Mediului și
Ministerului Finanțelor Publice nr. 1488/3198/2017, ce a apărut în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 1040/29 decembrie 2017, și a intrat în vigoare la data publicării.
Intimatul AA, legal citat, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu
acordarea cheltuielilor de judecată.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și față de
dispozițiile legale aplicabile, Curtea a reținut caracterul nefondat al recursului, pentru
următoarele considerente:
Prin cererea de recurs, recurenta a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu
aplicarea greșita a nomelor de drept material, invocând incidenta motivului de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Din actele dosarului rezultă că organul fiscal a recunoscut dreptul reclamantului la
restituirea doar a dobânzii legale civile, iar nu a dobânzii fiscale, apreciind că doar aceasta a fost
acordată de instanța de judecată, așa cum indică dispozitivul sentinței pronunțate în dosarul nr. X
al Tribunalului Iași, invocându-se și prevederile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 52/2017 și cele ale
pct. 6.7 din Ordinul MMAP/ANAF nr. 1488/2017.
Față de argumentele prezentate de părți, modalitatea în care prima instanță a procedat la
interpretarea și aplicarea legii materiale este legală.
În primul rând, Curtea a reținut că aspecte pertinente pentru soluționarea litigiului conțin
considerentele hotărârii pronunțate de CJUE în cauza Irimie C-565/11 referitoare la modalitatea
de datorare a dobânzii aferente perceperii de către stat a unei taxe contrare dreptului comunitar.
Conform instanței de la Luxembourg, principiul efectivității, corolar al autonomiei procedurale
recunoscute statelor membre, impune ca accesoriile aferente unei taxe percepute cu încălcarea
dreptului european să curgă chiar de la data perceperii sale de către stat, iar nu, așa cum era
prevăzut în legislația anterioară, de la data depunerii de către contribuabil a cererii de restituire a
taxei.
Așadar, hotărârea CJUE enunțată consacră expres obligația plății dobânzii, respectiv un
mod de calcul care „nu trebuie să fie mai puțin favorabil decât cele aplicabil unor cereri similare
întemeiate pe dispoziții de drept intern”. Or, atunci când un contribuabil se adresează organului
fiscal pentru restituirea unei taxe nedatorate, primește, în mod firesc, dobânda fiscală (care este
dobânda legală în materie), iar nu pe cea legală civilă.
Corect a statuat instanța de fond că, deși în dispozitivul sentinței nr. 1706/CA/17.10.2017
pronunțată în dosarul nr. X al Tribunalului Iași se folosește sintagma dobânda legală, calculată
de la momentul achitării taxei și până la data plății debitului, în considerentele hotărârii, care vin
în susținerea soluției pronunțate, se face referire la dobânda fiscală. Mai mult, prin
considerentele deciziei nr. 403/12.02.2018 a Curții de Apel Iași se subliniază faptul că
reclamantul are dreptul la dobânda fiscală prevăzută de art. 124 C.proc.fisc.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârii vizează nu doar dispozitivul acesteia, ci și
considerentele pe care hotărârea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune
litigioasă, așa cum prevede în mod expres art. 430 alin. (1) C.proc.civ.
Dobânda prevăzută de OG nr. 9/2000 și de OG nr. 13/2011, dar și cea prevăzută de Codul
de procedură fiscală sunt dobânzi legale, întrucât sunt prevăzute de lege, ultima fiind specifică
materiei fiscale.
Mai mult decât atât, decizia nr. 14/2015 a ÎCCJ în recurs în interesul legii a stabilit expres
că ”dobânda care se acordă pentru sumele încasate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă
pe poluare și taxă pentru emisii poluante, restituite prin hotărâri judecătorești, este dobânda
fiscală prevăzută de dispozițiile art. 124 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură fiscală,

353
republicat, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu dispozițiile cu art. 120 alin. (7)
din același act normativ.”
Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele deciziei, arată că dispozițiile OG nr.
9/2000 și ale OG nr. 13/2011, care reglementează dobânda legală și, respectiv, dobânda legală
remuneratorie nu sunt incidente în situația analizată, în raport cu prevederile cu caracter special
aplicabile în materie fiscală, reprezentate de OG nr. 92/2003.
Omisiunea din dispozitivul titlului executoriu de a preciza expres „dobânda legală în
materie fiscală” nu dă dreptul pârâtei-recurente să facă abstracție de considerentele hotărârilor
judecătorești din dosarul nr. X, respectiv sentința Tribunalului Iași și cea a Curții de Apel Iași,
din cuprinsul cărora rezultă cu evidență natura dobânzii acordate și temeiul de drept fiscal avut în
vedere de instanțe.
Curtea a mai constatat că modul de calcul al acestei dobânzi s-a făcut, de asemenea,
corect de judecătorul fondului.
Astfel, în contextul în care data de la care organul fiscal este obligat să plătească dobândă
este chiar data de la care a perceput taxa neconformă dreptului comunitar, atunci inclusiv nivelul
acestei dobânzi se impune a fi unul apt să asigure o despăgubire adecvată persoanei vătămate.
În ceea privește aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) din OUG nr. 57/2017 (și implicit a
normelor metodologice), Curtea a subliniat că dreptul pretins de reclamant izvorăște dintr-o
hotărâre judecătorească, iar procedura prevăzută de OUG nr. 52/2017 a fost reglementată și ca o
modalitate de punerea în executare a acestor titluri executorii. Prin urmare, cu ocazia punerii în
executare a unei hotărâri judecătorești definitive, organul fiscal nu poate interveni peste titlul
executoriu, în sensul stabilirii unei alte modalități de calcul al dobânzii stabilite, prin invocarea
unor dispoziții legale adoptate ulterior nașterii obligației.
Data de la care se datorează dobândă și, implicit, nivelul acesteia decurg din hotărârea ce
constituie titlu executoriu, care trebuie pusă în executare conform celor stabilite în cuprinsul
acesteia, iar un act normativ emis ulterior, fie el și unul cu valoare de lege, nu poate modifica sau
lipsi de eficiență nici dispozitivul și nici considerentele unei astfel de hotărâri.
Curtea a mai reținut că nici principiul aplicării în timp a normelor de drept material nu
justifică stabilirea unui nivel al dobânzii fiscale datorate reclamantului-intimat la un nivel
constant de 0,02%, nivel prevăzut de noul Cod de procedură fiscală, decât începând cu data
intrării în vigoare a acestor dispoziții (1 ianuarie 2016).
Astfel, momentul stabilit prin hotărâre judecătorească, de la care s-a născut dreptul
reclamantului la plata dobânzii fiscal, este situat anterior intrării în vigoare actului normativ
invocat de recurentă, respectiv de la data de 04.04.2014. Or, nivelul dobânzii fiscale pentru
perioada 04.04.2014 – 31.12.2015 a fost diferit de cel prevăzut în noile dispoziții fiscale.
În acest context legislativ, în mod corect a reținut prima instanță că recurenta
interpretează în mod greșit dispozițiile legale incidente, fără a ține cont de principiul activității în
timp a legii civile în sens larg.
Prevederile invocate de recurentă, referitoare la aplicarea în timp, se referă la normele de
procedură, însă, după cum s-a arătat mai sus, dispozițiile referitoare la condițiile de acordare a
dobânzii, inclusiv valoarea procentuală a acesteia, sunt eminamente norme de drept material,
chiar dacă sunt cuprinse în legea de procedură fiscală.
Pe de altă parte, chiar dacă am considera că prevederile art. 174 alin. (5) din Legea nr.
207/2015 ar constitui o normă de procedură, Curtea a constatat că acestea ar fi aplicabile doar
pentru procedurile de administrare începute după intrarea în vigoare a acestor prevederi (art.
352 alin. (1) din Legea nr. 207/2015). Or, procedura de restituire a sumelor încasate de organul
fiscal cu titlu de taxă de timbru de mediu a început anterior intrării în vigoare a noului Cod de
procedură fiscală, procedura prevăzută de OUG nr. 52/2017 neputând reprezenta, în cazul
reclamantului, o procedură de restituire, ci o modalitate de punere în executare a unei hotărâri
judecătorești definitive, prin care a fost finalizată o procedură fiscală de restituire.
Prin urmare, nu există niciun temei legal pentru care nivelul dobânzii fiscale prevăzut în
Legea nr. 207/2015 să fie aplicat unei situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului
normativ indicat.

354
 În consecință, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură
fiscală se impunea a fi aplicată de către organul fiscal valoarea procentuală a dobânzii astfel cum
era prevăzută în OG nr. 92/2003, act normativ în vigoare la momentul curgerii acestei dobânzi,
așa cum în mod corect a stabilit și prima instanță.
Față de considerentele anterior prezentate, în temeiul art. 496 C.proc.civ. și art. 20 din
Legea nr. 554/2004, recursul a fost respins.

28. Raporturi dintre autoritățile publice locale și societatea de transport public local.
Condiții legale pentru plata subvențiilor pentru abonamentele acordate cu titlu gratuit
persoanelor beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990. Principiul autonomiei locale și
obligativitatea clauzelor contractuale

Cuprins pe materii: Drept financiar. Administrația publică locală. Subvenții

Indice alfabetic: Subvenții: dreptul de a călători gratuit; bugetul autorităților publice
locale; serviciu public de transport călători
Temei de drept: Decretul-lege nr. 118/1990 art. 8 alin. (2) lit. b), art. 12

Dreptul de a călători gratuit cu mijloacele de transport în comun în mediul urban, după

stabilirea sa prin decizia agenției județene de protecție și inspecție socială, se aduce la
îndeplinire prin decontarea contravalorii abonamentelor din bugetul autorității publice locale,
care este acționar în cadrul societății prestatoare a serviciului public de transport călători.
Această chestiune are o reglementare expresă, potrivit art. 8 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr.
118/1990 și se aplică și situației de fapt deduse judecății, deoarece norma legală precitată nu
poate fi interpretată restrictiv, în sensul decontării contravalorii abonamentelor exclusiv din
bugetul autorității publice locale doar în cazul serviciului urban de transport persoane prestat
de societăți cu capital privat. Norma legală precitată se interpretează în sensul decontării
serviciilor de transport asigurate beneficiarilor Decretului-lege nr. 118/1990 exclusiv de la
bugetele autorităților publice locale, indiferent de natura capitalului ce stă la baza constituirii
societăților de transport.
Atât timp cât hotărârile consiliului local referitoare la aprobarea contractului de
concesiune și a actelor adiționale ulterioare nu au fost anulate și au produs efecte valabile între
părți, inclusiv din perspectiva obligațiilor contractuale asumate (art. 13 lit. h din contractul de
concesiune) există obligația de decontare de către pârâții-intimați a contravalorii
abonamentelor de călătorie acordate cu titlu gratuit de societatea recurentă persoanelor
beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 362/10.06.2020

Împotriva sentinței nr. 1190/ca/27 septembrie 2019 a Tribunalului Iași a promovat recurs
reclamanta A. prin lichidator judiciar B., invocând incidența motivului de casare prevăzut de
dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că în mod ilegal prima instanță a
admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, să caseze integral sentința recurată și să
rețină cauza spre rejudecare, dispunând modificarea hotărârii atacate, prin admiterea integrală a
acțiunii, cu obligarea intimatelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată ori, dacă se va
constata că se impune transmiterea cauzei instanței de fond pentru rejudecare, să se dispună în
consecință.
În fapt, între reclamantă și pârâți s-a derulat contractul de concesiune a transportului
public local de călători și de exploatare a mijloacelor de transport și a infrastructurii aferente nr.

355
X/30.06.2005, unitatea administrativ-teritorială având calitatea de concedent, iar pârâta de
concesionar, în calitate de operator de transport pe raza Municipiului Iași. Acest contract a fost
modificat prin actele adiționale nr. 1/X/26.05.2010, nr. 2/X/17.12.2013 și nr. 3/X/01.10.2015.
În baza acestui raport juridic contractual, reclamanta avea obligația de a presta servicii de
transport public local, inclusiv pentru anumite categorii sociale de persoane care beneficiau de
gratuități sau facilitați, conform Anexei nr. 6 din contract. Contravaloarea acestor servicii sau
diferența de tarif trebuia să fie acoperită de către pârât, în temeiul dispozițiilor contractuale,
respectiv ale articolelor 1.2 lit. e), 8.2 și 13.2 lit. h). Printre obligațiile încredințate prin acest
contract, completat cu hotărâri de consiliu local se regăsește și aceea de a transporta gratuit
beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990, urmând ca unitatea administrativ-teritorială
contractantă să achite contravaloarea serviciului. Prin actul adițional nr. 2/17.12.2013, a
intervenit modificarea contractul de concesiune nr. X/2005, în sensul eliminării din Anexa 6 a
categoriei beneficiarilor de transport gratuit în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
În vederea decontării contravalorii transportului de persoane încadrate în categoriile
sociale defavorizate înscrise în Anexa nr. 6 a contractului nr. 48018/2005, reclamanta a întocmit,
potrivit dispozițiilor contractuale, deconturi de cheltuieli, plata acestor sume realizându-se pe
baza proceselor-verbale privind deconturile de cheltuieli verificate și avizate de către Biroul de
Analiză Economică și Avizări Tarife din cadrul Primăriei Municipiului Iași, conform
înscrisurilor atașate cererii de chemare în judecată. Pentru lunile august-decembrie 2013 însă,
deși deconturile le-au fost înaintate pârâților prin adresa nr. X/07.04.2014, acestea nu au fost
avizate. Refuzul pârâților a fost motivat prin adresa nr. X/09.05.2014, prin care au încercat să
acrediteze ideea că nu au suportul legal necesar pentru avizarea favorabilă a proceselor-verbale
aferente perioadei august-decembrie 2013, în valoare de 259.800 lei.
Menționează că, așa cum rezultă din înscrisurile anexate, cu precădere HCL nr.
201/2004, eliberarea legitimațiilor gratuite și stabilirea dreptului de a beneficia de gratuitate pe
transportul în comun, pe raza Municipiului Iași s-a realizat exclusiv de pârâți, prin personalul
Serviciului Ajutor Social, Gratuități, Facilitați (din cadrul Direcției de Asistență Comunitară),
după verificarea actelor depuse în sprijinul acestui drept.
În ceea ce privește decontarea transportului urban gratuit (acordat conform art. 8 alin. (2)
lit. b), solicită să se constate că, potrivit art. 10 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990
„prevederile art. 1-9 se aplică, după caz, de către (...) direcțiile de muncă și protecție socială sau
de către consiliile locale”.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 15.1 coroborate cu dispozițiile art. 15.2
din contract „pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin contractul de concesiune și
Programul de transport, părțile datorează penalități și daune ale căror cuantumuri se vor stabili
prin acte adiționale. În lipsa acestora se datorează numai dobânda legală”.
Potrivit recurentei, debitul care constituie obiectul acțiunii a fost analizat în cadrul
dosarului nr. XX/45/2015, când pârâții au formulat o cerere de chemare în judecată prin care
solicitau să li se restituie contravaloarea tuturor gratuităților acordate beneficiarilor Decretului-
lege nr. 118/1990, ca urmare a deciziei Curții de Conturi a României nr. 60/2013. În cadrul
aceluiași dosar, reclamanta din prezenta cauză a formulat cerere reconvențională, solicitând
acoperirea și pentru perioada august-decembrie 2013 a contravalorii deconturilor având această
natură. În mod corect, instanța de judecată a respins acțiunea pârâților din prezenta cauză, însă,
surprinzător, a respins și cererea sa reconvențională, „neîntrunind exigențele impuse prin art. 209
Cod procedură civilă”, dar fără însă a specifica care exigențe nu au fost respectate.
Situația a fost clarificată prin decizia nr. y/23.01.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
a României când, în judecarea recursurilor părților, instanța superioară a statuat că „în mod
corect s-a reținut de prima instanță faptul că nu erau respectate exigențele de la art. 209 din
Codul de procedură civilă, nefiind întrunită condiția ca între pretențiile deduse judecății prin
cererea reconvențională și cele deduse judecății prin cererea principală să existe o strânsă
legătură”.
În aceste condiții, având în vedere că prin dispoziția obligatorie a Agenției Naționale de
Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași nr. X/29.10.2013,

356
organul de inspecție fiscală „a dispus în sarcina operatorului economic măsura de a calcula și
înregistra în evidența contabilă penalitățile datorate (...) pentru neplata la termen a sumelor
reprezentând subvenții pentru susținerea parțială a costurilor de transport public local de
persoane pentru anumite categorii de persoane și subvenții pentru acoperirea diferenței dintre
costurile înregistrate de operatorul de transport și sumele efectiv încasate”, ținând cont de
motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, raportat la dispozițiile art. 2537 pct. 2
din noul Cod civil coroborat cu acelea ale art. 2539 alin. (2) din noul Cod civil, a realizat o nouă
procedură prealabilă, în cadrul căreia s-a încheiat procesul-verbal nr. X/27.06.2018 și s-a adresat
instanței de judecată prin prezenta acțiune, solicitând admiterea sa.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicită să se constate că în
mod nelegal prima instanță a respins ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
În acest sens, face trimitere la dispozițiile art. 2539 alin. (2) din Codul civil, potrivit
cărora: „Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici
dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate
acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de
anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin
cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie
admisă”.
De asemenea, potrivit art. 6 alin. (5) din Codul civil din 2009: „Dispozițiile legii noi se
aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în
vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”.
În aceste condiții, ținând cont că obiectul acțiunii îl constituie serviciile prestate în
perioada august-septembrie 2013, prescripția a început după data de 01.10.2011, data intrării în
vigoare a noului Cod civil, aplicabile fiind deci dispozițiile legii noi.
Mai mult chiar, nu îi poate fi imputabil unui justițiabil neaplicarea tuturor prevederilor
legale de către o instanță de judecată, în opinia sa în dosarul nr. XX/45/2015 impunându-se
disjungerea cererii reconvenționale, iar nu respingerea ei. A solicitat, de asemenea, să se rețină
că acțiunea nr. XX/45/2015, formulată de către Municipiul Iași a fost respinsă, ceea ce înseamnă
că instanța de judecată i-a dat dreptate reclamantei din prezenta acțiune care a solicitat
respingerea pretențiilor pârâtului și obligarea pârâtului la plata în continuare a pretențiilor
datorate până la sfârșitul derulării contractului.
În recurs, intimații Municipiul Iași și Consiliul Local al Municipiului Iași nu au formulat
întâmpinare.
Analizând recursul declarat în cauză, Curtea a constatat că este fondat pentru
considerentele ce succedă, expuse în condițiile art. 499 C.proc.civ.
Prescripția dreptului la acțiune, prin raportare la prevederile art. 2539 alin. (2) C.civ., a
fost analizată din perspectiva temeiniciei motivului de casare invocat, având în vedere condiția
impusă de legiuitor referitor la întreruperea cursului prescripției în raport de litigiul ce a format
obiectul dosarului nr. XX/45/2015, soluționat definitiv prin decizia nr. X/23.01.2018 a ÎCCJ-
SCAF.
Criticile recurentei-reclamante referitoare la obligația pârâților de decontare a
contravalorii tichetelor de călătorie utilizate de beneficiarii ai Decretului-lege nr. 118/1990 au
fost apreciate ca fondate deoarece forma actului normativ precitat, art. 8 alin. (2) lit. b), prevede
în mod expres că decontarea costului abonamentelor de călătorie se realizează integral de la
bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază beneficiarul.
În primul rând, diferit de interpretarea dată de către instanța de fond, Curtea de apel a
reținut că norma cadru, astfel cum a fost modificată de la data intrării sale în vigoare, cuprinde în
prezent dispoziții cu privire la stabilirea și plata drepturilor, ce se realizează prin intermediul
agențiilor județene de protecție și inspecție socială, precum și dispoziții referitoare la acordarea
altor facilități, cum este cea referitoare la gratuitatea folosirii mijloacelor de transport în comun
în mediul urban de către beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv, persoanele care au

357
fost persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945,
precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Dispozițiile art. 12 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, referitoare la stabilirea și
plata drepturilor de către agențiile județene de protecție și inspecție socială nu au nici o relevanță
în cauză, nefiind aplicabile situației de fapt deduse judecății, întrucât acestea se referă exclusiv la
procedura de recunoaștere și plată a unor drepturi către beneficiarii decretului-lege anterior
indicat, fără legătură cu modalitatea de asigurare pe viitor, după recunoașterea dreptului, a
modului efectiv de acordare. Termenul de „plată” avut în vedere de legiuitor vizează exclusiv
acele compensații financiare ce se acordă lunar, pe perioada vieții, beneficiarilor Decretului-lege
118/1990, nu și la celelalte drepturi cu privire la care există dispoziții exprese de aducere la
îndeplinire, cum este și cel în cauză.
Prin urmare, tribunalul a aplicat în mod eronat situației de fapt prevederile art. 12 alin. (2)
din Decretul-lege nr. 118/1990, deși acestea nu se referă la modul de asigurare a gratuității pe
transportul în comun, în mediul urban, persoanelor persecutate politic de regimul instaurat după
data de 6 martie 1945, făcând astfel o aplicare greșită a legii, fapt ce relevă temeinicia motivului
de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În al doilea rând, dreptul de a călători gratuit cu mijloacele de transport în comun în
mediul urban, după stabilirea sa prin decizia agenției județene de protecție și inspecție socială, se
aduce la îndeplinire prin decontarea contravalorii abonamentelor din bugetul autorității publice
locale, care este acționar în cadrul societății prestatoare a serviciului public de transport călători.
Această chestiune are o reglementare expresă, potrivit art. 8 alin. (2) lit. b) din Decretul-
lege nr. 118/1990 și se aplică și situației de fapt deduse judecății, deoarece norma legală precitată
nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul decontării contravalorii abonamentelor exclusiv din
bugetul autorității publice locale doar în cazul serviciului urban de transport persoane prestat de
societăți cu capital privat. O atare interpretare, strict literară, generează o ambiguitate și un
echivoc asupra modului de asigurare a gratuității în cazul utilizării serviciului de transport
persoane prestat de către societăți cu capitat de stat, astfel încât în vederea producerii de efecte
juridice, norma legală precitată se interpretează în sensul decontării serviciilor de transport
asigurate beneficiarilor Decretului-lege nr. 118/1990 exclusiv de la bugetele autorităților publice
locale, indiferent de natura capitalului ce stă la baza constituirii societăților de transport.
În al treilea rând, aspectul relevant în cauză vizează stabilirea dreptului la decontarea
contravalorii abonamentelor de călătorie, oferite de societatea recurentă persoanelor beneficiare
ale Decretului-lege nr. 118/1990, de către Consiliul Local al Municipiului Iași, în baza
principiului autonomiei locale, în sensul avut în vedere de legiuitor conform art. 3, art. 4, art. 20
alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 36 alin. (6) pct. 14 din Legea nr. 215/2001 și art. 13 lit. h) din
contractul de concesiune nr. X/30.06.2005 încheiat de către părți.
Dreptul la decontare asumat de pârâții-intimați prin contractul de concesiune a
transportului public local de călători și de exploatare a mijloacelor de transport și a infrastructurii
aferente nr. X/30.06.2005, Anexa 6, modificat succesiv prin acte adiționale la 26.05.2010,
17.12.2013 și 01.10.2015, își are suportul legal în voința autorității publice de a acorda gratuitate
mai multor categorii de persoane, astfel cum acestea sunt enumerate în Anexa 6 la contract, în
baza principiului autonomiei publice locale, în raport de competențele ce revin potrivit legii,
respectiv art. 36 alin. (6) pct. 14 din Legea nr. 215/2001.
Atât timp cât hotărârile Consiliului Local Iași referitoare la aprobarea contractului de
concesiune și a actelor adiționale ulterioare nu au fost anulate și au produs efecte valabile între
părți, inclusiv din perspectiva obligațiilor contractuale asumate (art. 13 lit. h din contractul de
concesiune) există obligația de decontare – de către pârâții-intimați – a contravalorii
abonamentelor de călătorie acordate cu titlu gratuit de către societatea recurentă persoanelor
beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990.
Pe cale de consecință, societatea recurentă a dovedit temeinicia pretențiilor deduse
judecății, respectiv existența obligației pârâților intimați de a deconta contravaloarea
abonamentelor acordate de recurentă beneficiarilor Decretului-lege nr. 118/1990 în perioada
august-decembrie 2013, în valoare de Y de lei, conform proceselor-verbale lunare justificative

358
depuse la dosarul de fond și necontestate de către pârâți, la care se va calcula dobândă legală
începând cu data scadenței fiecărei obligații principale și până la plata efectivă.
În raport de temeinicia cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel a dat efect și
prevederilor art. 2539 alin. (2) C.civ., în sensul constatării întreruperii cursului prescripției
dreptului la acțiune, astfel încât a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la
acțiune invocată de către pârâți, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

29. Decizie de luare a măsurii asigurătorii fiscale. Motivarea actului administrativ.

Condiții pentru instituirea măsurii asigurătorii. Pericolul de sustragere, de ascundere sau de
risipire a patrimoniului. Indicarea unor elemente de fapt concrete. Legalitate. Motivarea
hotărârii judecătorești

Cuprins pe materii: Drept procesual fiscal.

Indice alfabetic: Măsuri asigurătorii fiscale: condiții, motivarea actului administrativ, pericol de
sustragere. Drept procesual civil: motivarea hotărârii judecătorești
Temei de drept: Legea nr. 207/2015 (Cod de procedură fiscală) art. 213
Legea nr. 134/2010 (Cod de procedură civilă) art. 425, art. 488 alin. (1) pct. 8

Prima instanță a elaborat propriul raționament cu privire la actul dedus judecății și,
simplul fapt că acesta a coincis cu argumentele prezentate de organul fiscal nu determină
inexistența sau nevalabilitatea sa. În speță nu poate fi vorba despre o preluare copy-paste a
întâmpinării sau a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii fără o filtrare a acestor
mențiuni de judecătorul cauzei. Dimpotrivă, plecând de la critica de nelegalitate a
reclamantului, instanța a punctat explicit și cu trimitere la conținutul actului contestat faptul că
acesta este motivat, indicând pe larg palierele de analiză ale organului fiscal, aspectele de fapt
identificate, conduita fiscală a reclamantului precum și acțiunile/inacțiunile sale concrete care
au determinat conturarea conduitei sale nesincere în raport de organul fiscal și verificările
efectuate.
Pericolul ca persoana verificată să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească
patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea derivă din multiple
aspecte legate de conduita reclamantului recurent, printre care: caracterul semnificativ al
veniturilor nedeclarate denotă o intenție de ascundere a acestora, de eludare a prevederilor
fiscale, neputând fi rezultatul unei erori sau omisiuni; furnizarea unor informații vădit și
semnificativ nereale în legătură cu sumele în numerar deținute la începutul perioadei verificate;
solicitarea de amânare a începerii verificării fiscale în scopul definitivării în acest interval a
vânzărilor bunurilor sale imobile; nedeclararea în declarația de patrimoniu și venituri a
drepturilor de creanță ce decurg din contractele de vânzare-cumpărare de bunuri imobile cu
plata în rate (în contextul cunoașterii iminenței executării silite a debitoarei SC „C” SRL).

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 551/13.07.2020

Prin sentința civilă nr. 1660/2019, Tribunalul Iași a respins în totalitate contestația vizând
anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. X/09.04.2019, formulată de
contestatorul A în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală în
reprezentarea Direcției Generale Control Venituri Persoane Fizice – Direcția Persoane Fizice cu
Risc Fiscal.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul.
În motivarea căii de atac acesta a arătat că sentința este nelegală din perspectiva
motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ., întrucât este nemotivată și nu s-a
procedat la o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material. Astfel, recurentul a

359
solicitat admiterea recursului său, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași
instanțe.
A invocat recurentul faptul că sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci au
fost preluate în bloc apărările formulate de către intimată.
Pericolul la care face referire art. 213 C.proc.fisc. trebuie să fie unul concret
individualizat, demonstrat, aspect neincident în speță. În mod eronat prima instanță a reținut că
decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată, în condițiile în care analiza sa s-a
limitat la preluarea motivelor de fapt din întâmpinare fără a fi individualizat în concret pericolul
ca recurentul reclamant să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească averea.
Intimata, legal citată, a depus întâmpinare la data de 19 iunie 2020 prin care a solicitat
anularea recursului ca nemotivat precum și, în subsidiar, respingerea sa ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și care se circumscriu
prevederilor art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ., Curtea a reținut caracterul său nefondat.
În ceea ce privește prima critică de nelegalitate a sentinței pronunțate și axate pe pretinsa
nemotivare a acesteia, Curtea a reținut că, dimpotrivă, hotărârea pronunțată de Tribunalul Iași
răspunde criticilor de nelegalitate ale actului administrativ fiscal supus analizei.
În drept, Curtea a reținut că potrivit art. 488 pct. 6 C.proc.civ.: „Casarea unor hotărâri se
poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine
de natura cauzei.”
Motivul de casare presupune, așa cum susține și recurentul, verificarea de către instanța
de control judiciar a întrunirii în cauză a exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. c) C.proc.civ.
conform cărora: „Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și
susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor
administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele
pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”
Logica procedurii civile compatibile cu specificul raporturilor de contencios administrativ
și fiscal dictează ca instanța de fond să își exercite rolul judiciar atât în sensul stabilirii situației
de fapt, cât și al decelării textelor legale aplicabile raporturilor și aplicării în concret a lor la
situația prestabilită, pentru ca apoi, instanța de control judiciar să tranșeze exclusiv modalitatea
de aplicare concretă a dreptului.
În speță, Curtea a remarcat faptul că prima instanță a răspuns punctual celor două motive
de nelegalitate ale deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii invocate prin cererea de chemare
în judecată, respectiv nemotivarea acestui act de către organul fiscal, precum și neîntrunirea
cerințelor prevăzute de art. 213 C.proc.fisc.
Astfel, contrar aprecierilor recurentului, prima instanță a elaborat propriul raționament cu
privire la actul dedus judecății și, simplul fapt că acesta a coincis cu argumentele prezentate de
organul fiscal nu determină inexistența sau nevalabilitatea sa. În speță nu poate fi vorba despre o
preluare copy-paste a întâmpinării sau a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii fără o
filtrare a acestor mențiuni de către judecătorul cauzei. Dimpotrivă, plecând de la critica de
nelegalitate a reclamantului, instanța a punctat explicit și cu trimitere la conținutul actului
contestat faptul că acesta este unul motivat, indicând pe larg palierele de analiză ale organului
fiscal, aspectele de fapt identificate, conduita fiscală a reclamantului, precum și
acțiunile/inacțiunile sale concrete care au determinat conturarea conduitei sale nesincere în raport
de organul fiscal și verificările efectuate.
Din paragraful 12 al filei 136 verso din vol. III al dosarului de fond se reține statuarea
primei instanțe conform căreia „Contrar celor susținute de contestator în cererea dedusă
judecății, măsura a fost amplu motivată, atât în fapt, cât și în drept, organul fiscal făcând referire
la probele administrate în susținerea măsurii, cu indicarea și atașarea acestora la dosar.”
Faptul că, ulterior acestei afirmații, au fost prezentate in extenso argumentele organului
fiscal, din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu face decât să sublinieze
netemeinicia criticii reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată. În contextul în

360
care decizia x/2019 este evident amplu motivată, cel mai bun argument contrar aprecierilor
recurentului reclamant este chiar conținutul acesteia.
În paragrafele penultime ale filei 137 verso vol. III dosar de fond, prima instanță a
verificat punctual atât aspectul obiectiv identificat de organele fiscale, cât și cel subiectiv,
ambele conducând la justețea instituirii măsurilor asigurătorii: faptul că reclamantul-recurent a
cheltuit semnificativ mai mult decât veniturile declarate, dar și faptul că atitudinea persoanei
fizice denotă rea-credință, în sensul că pe parcursul verificării situației fiscale personale, a făcut
afirmații nesusținute de probe, prezentând înscrisuri întocmite pro causa, care conțin informații
nereale, cu scopul de a ascunde sursa reală, originală a fondurilor utilizate și de a denatura
constatările fiscale.
Din lectura întregii sentințe pronunțate, Curtea a reținut că prima instanță s-a aplecat
asupra argumentelor de nelegalitate puse în discuție în speță și a răspuns la ele prin raportare la
faptele identificate de organele fiscale.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de casare invocat, Curtea a reținut că, față de
criticile de nelegalitate invocate, în speță sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 213
C.proc.fisc., organele fiscale fiind îndreptățite la instituirea măsurilor asigurătorii.
Interpretarea și aplicarea de către prima instanță a acestei dispoziții este legală, conturarea
conduitei subiective a reclamantului recurent care îl predispune la sustragerea de la îndeplinirea
obligațiilor fiscale, derivând cu prisosință din faptele identificate în speță coroborat cu absența
unor justificări rezonabile din partea autorului.
Mai mult, a reținut Curtea că, pe calea recursului, recurentul formulează doar critici
generice cu privire la măsurile asigurătorii luate în privința sa, apreciind în abstract că „pericolul
la care face referire art. 213 C.proc.fisc. trebuie să fie concret, obiectiv, demonstrat prin existența
unor indicii care să conducă la concluzia că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la
plata obligațiilor fiscale”.
Nu sunt criticate faptele punctuale imputate recurentului și reținute de prima instanță ca
justificând măsurile luate. Nu este prezentat niciun contraargument referitor la acestea, criticile
plasându-se în sfera generalităților.
Pe calea recursului, recurentul nu demontează cu vreun argument concret reținerile
organului fiscal referitoare la: cheltuirea unei sume semnificativ mai mari decât veniturile
declarate, veniturile suplimentare din surse neidentificate într-un cuantum foarte mare, caracterul
pro causa al unor documente prezentate organelor fiscale și cu care s-a încercat justificarea
veniturilor (contractul de împrumut încheiat sub semnătură privată fără dată certă între A și B,
fosta soție a lui A, în care se consemnează acordarea, la data de 15.07.2014, a unui împrumut în
numerar, în sumă de 2.000.000 euro de către B către A, fără ca B să poată justifica deținerea
acestei sume), imposibilitatea justificării deținerii sumei de 3.000.000 lei exclusiv prin cupon
pensie, contract muncă, precum și trei contracte de vânzare bunuri imobile din anii 2005-2007,
nedeclararea în declarația de patrimoniu și de venituri a drepturilor de ipotecă legală asupra
imobilelor înstrăinate, respectiv a drepturilor de creanță reprezentând diferențe de sume de
încasat din prețul total al imobilelor vândute, etc.
În contextul în care, pe de o parte, organul fiscal a motivat și probat în mod neechivoc o
serie de fapte obiective identificate în privința conduitei fiscale a reclamantului recurent (parte
din ele fiind indicate anterior) și, pe de altă parte, persoana vizată nu a formulat nicio apărare
pertinentă cu privire la fiecare dintre acestea, Curtea, în acord cu prima instanță, a apreciat că în
speță, măsurile asigurătorii luate corespund exigențelor legale.
Condiția esențială pentru instituirea acestora este demonstrată. Pericolul ca persoana
verificată să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau
îngreunând în mod considerabil colectarea derivă din multiple aspecte legate de conduita
reclamantului recurent, printre care: caracterul semnificativ al veniturilor nedeclarate denotă o
intenție de ascundere a acestora, de eludare a prevederilor fiscale, neputând fi rezultatul unei
erori sau omisiuni; furnizarea unor informații vădit și semnificativ nereale în legătură cu sumele
în numerar deținute la începutul perioadei verificate; solicitarea de amânare a începerii verificării
fiscale în scopul definitivării în acest interval a vânzărilor bunurilor sale imobile; nedeclararea în

361
declarația de patrimoniu și venituri a drepturilor de creanță ce decurg din contractele de vânzare-
cumpărare de bunuri imobile cu plata în rate (în contextul cunoașterii iminenței executării silite a
debitoarei SC „C” SRL).
Față de aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004
Curtea a respins recursul, ca nefondat.

30. Proces-verbal de constatare nereguli și stabilire a creanțelor bugetare. Subvenții

pentru agricultură. Suspendarea procedurii de stabilire a creanței bugetare. Lipsa legăturii cu
activitatea de cercetare penală pentru fraudă. Prescripția dreptului de stabilire a creanței.
Lipsa obligației de restituire. Culpa beneficiarului subvenției

Cuprins pe materii: Drept financiar și fiscal.

Indice alfabetic: Stabilire creanțe bugetare: proces-verbal de constatare nereguli,
subvenții pentru agricultură, prescripție, suspendare procedură de
stabilire creanțe bugetare
Temei de drept: OUG nr. 66/2011 art. 2 alin. (1) lit. b), art. 8, art. 23, art. 45 alin. (1) și
(4), Regulamentul european nr. 65/2011 art. 5 alin. (3)

Reclamantul nu indică nici în cererea de chemare în judecată și nici în cererea de recurs

elementele care conduc la concluzia că stabilirea creanței bugetare depinde de existența unei
fapte penale, respectiv a unei fraude, astfel cum aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din
OUG nr. 66/2011, de natură a impune suspendarea procedurii de emitere a titlului de creanță în
baza art. 45 alin. (4) din actul normativ precitat.
Interpretarea textelor legale și argumentul prezentat de către recurent, referitor la
posibilitatea de constatare a neregulilor doar pe perioada acordării ajutorului financiar pentru
anul sau anii agricoli verificați, nu are suport legal, rezultând din interpretarea prevederilor art.
45 alin. (1) din OUG nr. 66/2011 faptul că procesul de verificare a existenței neregulilor și de
stabilire a creanțelor bugetare se poate realiza în termenul de prescripție definit de actul
normativ.
Recurentul ar fi acționat în calitate de împuternicit în formularea cererii de acordare a
subvenției, pentru membrii unei asociații (deși acest aspect nu este indicat în cererea adresată
agenției intimate), posesori de animale, aspecte de natură a reliefa faptul că în realitate
reclamantul nu îndeplinea criteriul UVM pentru acordarea subvenției, iar această
eroare/neregulă era cunoscută de către recurent astfel încât nu poate invoca beneficiul
reglementat de art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 65/2011 al Uniunii Europene, deoarece
eroarea îi este imputabilă.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 598/22 iulie 2020

Prin sentința nr. 41/CA/22.01.2020, pronunțată de Tribunalul Iași, s-a respins acțiunea
formulată de reclamantul AA în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenții Pentru
Agricultură - Centrul Județean Iași.
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs recurentul AA, considerând-o nelegală prin
interpretarea și aplicarea greșită a legii, ceea ce în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin 1 pct.
8 C.proc.civ. atrage casarea acesteia.
A arătat recurentul că prevederile art. 8 și 23 din OUG nr. 66/2011 nu sunt aplicabile, în
condițiile în care contractul a fost executat și plățile s-au făcut încă din anul 2009 și 2010. În
această ipoteză sunt aplicabile dispozițiile Cap IV intitulat Modalități de stingere a creanțelor
rezultate din nereguli și în această secțiune este inclus art. 45 care devine aplicabil.

362
 Din moment ce DLAF a sesizat parchetul în legătura cu existenta unor fapte penale, nu se
mai putea emite procesul-verbal de constatare nereguli și stabilire a creanței bugetare.
A arătat recurentul că prima instanță a invocat eroarea autorității care a primit dosarul
incomplet, deși putea și trebuia să îi pună în vedere să completeze documentația. Constatările
DLAF făcute în anii 2015 - 2017 puteau fi făcute și la momentul depunerii cererii și a
documentației de către funcționarii APIA, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (3) din
Regulamentul UE nr. 65/2011.
Intimata Agenția de Plăți și Intervenții Pentru Agricultură – Centrul Județean Iași, legal
citată, a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea acestuia și menținerea sentinței
pronunțate de Tribunalul Iași ca fiind temeinică și legală.
Analizând recursul declarat în cauză s-a constatat că este neîntemeiat având în vedere
considerentele ce succedă, expuse în condițiile art. 499 C.proc.civ.:
Criticile recurentului, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C.proc.civ., vizează greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 45 alin. (4), art. 8 și
art. 23 din OUG nr. 66/2011 și a art. 5 alin. (3) din Regulamentul Uniunii Europene nr. 65/2011.
În ceea ce privește prima critică, Curtea de apel a constat că reclamantul nu indică nici în
cererea de chemare în judecată și nici în cererea de recurs elementele care conduc la concluzia că
stabilirea creanței bugetare depinde de existența unei fapte penale, respectiv a unei fraude, astfel
cum aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 66/2011, de natură a impune
suspendarea procedurii de emitere a titlului de creanță în baza art. 45 alin. (4) din actul normativ
precitat. În raport de înscrisurile existente la dosarul cauzei, administrate ca probă de către părți,
Curtea de apel nu a identificat dacă în raport de obiectul faptelor cercetate de către DNA -
Serviciul teritorial I. în cadrul dosarului nr. X/P/2012 (indicat în nota nr. 251/2015 a
Departamentului de Luptă Antifraudă), stabilirea creanței bugetare ar fi putut fi influențată de
existența unei decizii definitive a instanței de judecată cu privire la caracterul penal sau nepenal
al faptelor verificate.
Prin urmare, reclamantul-recurent a invocat, fără a dovedi, îndeplinirea condiției impuse
de art. 45 alin. (4) din OUG nr. 66/2011, astfel încât motivul de nelegalitate invocat nu are
caracter întemeiat.
Raportat la neregulile constatate prin procesul-verbal nr. x/21.03.2019, în legătură cu
cererea de acordare a ajutorului pentru suprafață formulată în anul 2011, coroborat cu
prevederile art. 45 alin. (1) din OUG nr. 66/2011 referitoare la termenul de prescripție în care pot
fi stabilite creanțele bugetare generate de neregulile în obținerea și utilizarea fondurilor
europene, constatate potrivit procedurii reglementate de OUG nr. 66/2011, Curtea de apel a
reținut că în cauză stabilirea creanței bugetare nu era în nici un fel influențată de existența
sesizării penale ce forma sau formează obiect al dosarului nr. X/P/2012 al DNA - Serviciul
teritorial I., astfel încât procesul administrativ de constatare a neregulilor și a creanței bugetare
nu putea fi suspendat legal în baza art. 45 alin. (4) din OUG nr. 66/2011.
Pe cale de consecință, Tribunalul a interpretat corect prevederile art. 8 și art. 23 din OUG
nr. 66/2011, agenția intimată fiind îndrituită a constata existența neregulilor (în sensul definit
prin art. 2 alin. (1) din OUG nr. 66/2011) și a creanței bugetare în cazul obținerii și utilizării în
mod neconform a fondurilor europene atât timp cât nu s-a împlinit termenul de prescripție
reglementat de art. 45 alin. (1) din OUG nr. 66/2011. Interpretarea textelor legale și argumentul
prezentat de către recurent, referitor la posibilitatea de constatare a neregulilor doar pe perioada
acordării ajutorului financiar pentru anul sau anii agricoli verificați, nu are suport legal, rezultând
din interpretarea prevederilor art. 45 alin. (1) din OUG nr. 66/2011 faptul că procesul de
verificare a existenței neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare se poate realiza în termenul
de prescripție definit de actul normativ.
În privința celei de a doua critici se constată că natura neregulilor constatate prin
procesul-verbal nr. x/21.03.2019, emis de către agenția intimată, cu privire la ajutorul financiar
solicitat de către reclamant la data de 27.05.2011 pentru suprafața de 68,84 ha teren (din care 67
ha teren reprezintă pajiște), exclud aplicarea art. 5 alin. (3) din Regulamentul comisiei Europene
nr. 65/2011.

363
 Potrivit prevederilor comunitare invocate, „Obligația de rambursare prevăzută la alineatul
(1) nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității
competente sau a unei alte autorități și atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar
în mod rezonabil.” Însă erorile sau neregulile în depunerea documentelor necesare acordării
subvenției pentru pășune erau cunoscute și ușor depistabile de către beneficiar. În acest sens,
Curtea de apel a avut în vedere faptul că subvenția pentru pajiște nu putea fi acordată decât în
condițiile dovedirii coeficientului UVM (unitatea de încărcătură la hectar, respectiv numărul de
animale care pășunează pe un hectar), însă nu a fost indicat numărul și specia de animale
deținute, recurentul neîndeplinind condițiile de eligibilitate în vederea acordării subvenției din
fonduri europene.
De asemenea, suprafața de 67 ha teren cu destinația de pajiște a fost concesionată
exclusiv de către persoana fizică AA în baza contractului de concesiune nr. 1883/2011, încheiat
cu Consiliul Local al comunei E, însă din declarația depusă la dosarul de acordare a subvenției
(anexa 32), rezultă că recurentul ar fi acționat în calitate de împuternicit în formularea cererii de
acordare a subvenției, pentru membrii unei asociații (deși acest aspect nu este indicat în cererea
adresată agenției intimate), posesori de animale, aspecte de natură a reliefa faptul că în realitate
reclamantul nu îndeplinea criteriul UVM pentru acordarea subvenției, iar această eroare/neregulă
era cunoscută de către recurent astfel încât nu poate invoca beneficiul reglementat de art. 5 alin.
(3) din Regulamentul nr. 65/2011 al Uniunii Europene deoarece eroarea îi este imputabilă.
Pe cale de consecință, atât procesul-verbal de stabilire a neregulilor, cât și decizia de
soluționare a contestației administrative au fost emise legal, impunându-se recuperarea creanței
bugetare constatate, urmare a neregulilor săvârșite de recurent în obținerea și utilizarea
fondurilor europene în baza schemelor de sprijin pentru suprafață aferente anului 2011.
Întrucât criticile invocate de către recurent și circumscrise motivului de casare
reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. sunt neîntemeiate, Curtea a respins recursul ca
nefondat.

31. Contestație administrativ fiscală. Suspendare soluționare contestație

administrativă. Condiții legale. Dreptul de apreciere al organului fiscal. Infracțiune care se
referă la mijloacele de probă. Înrâurire hotărâtoare

Cuprins pe materii: Contencios administrativ. Impozite și taxe. Contestație administrativ

fiscală
Indice alfabetic: Impozite și taxe: contestație administrativ fiscală; suspendarea soluționării
contestației administrative
Temei de drept: C.proc.fisc. (Legea nr. 207/2015) - art. 277 alin. (1) lit. a)

Măsura suspendării procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă se

referă la o situație de excepție, reglementată de art. 277 alin. (1) lit. a) C.proc.fisc., aceea în
care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală
în urma descoperirii indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni referitoare la mijloacele de
probă a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi
pronunțată în procedura administrativă. Potrivit noii reglementării în materie procedural
fiscală, măsura suspendării soluționării contestației administrative a fost considerată de
legiuitor ca fiind acceptabilă doar în ipoteza în care infracțiunea sesizată privește mijloacele de
probă privind stabilirea bazei de impozitare și doar dacă infracțiunea din cauza penală ar avea
o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în contestația administrativă. Deși
este vorba de o suspendare facultativă a soluționării contestației dreptul de apreciere al
organului de soluționare competent nu poate fi considerat unul discreționar, fiind necesară
îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 277 C.proc.fisc., atât în privința cazurilor în care se
poate dispune suspendarea, cât și în privința legăturii relevante care trebuie să existe între

364
soluționarea contestației și soluționarea cu prioritate a eventualului dosar penal deschis ca
urmare a sesizării realizate de către organul de inspecție fiscală.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 36/15.01.2020

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta „A.” SRL a formulat contestație

împotriva deciziei nr. 10617/23.07.2018, emise de DGRFP Iași, prin care s-a dispus, în parte,
suspendarea contestației formulate, iar în parte respingerea contestației, solicitând să se dispună
admiterea contestației, anularea deciziei contestate în ceea ce privește suspendarea soluționării
contestației și obligarea intimatei la soluționarea contestației.
Prin sentința civilă nr. 417/CA/20.03.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, s-a respins
contestația formulată de reclamanta „A.” SRL în contradictoriu cu pârâtul DGRFP Iași.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în luna decembrie 2017, SC
„A.” SRL a fost supusă unei inspecții fiscale din partea A.J.F.P. Iași - Inspecție Fiscală din
cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Iași, pentru perioada 01.01.2012 -
30.06.2017, în ceea ce privește impozitul pe profit, și pentru perioada 01.01.2012 - 30.06.2017,
în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată datorate bugetului de stat.
Rezultatele inspecției au fost consemnate în raportul de inspecție fiscală nr. IS
534/21.12.2017, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. F-IS 628/21.12.2017 privind
obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul
inspecției fiscale la persoane juridice, prin care s-au stabilit suplimentar obligații fiscale în sumă
totală de 299.818 lei, reprezentând: 166.119 lei - impozit pe profit; 133.699 lei - taxa pe valoarea
adăugată; în baza constatărilor inspectorilor fiscali din raportul de inspecție și decizia de
impunere, a fost întocmită și transmisă către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași sesizarea
penală nr. 13712/21.12.2017, împotriva numitului Y, administrator la SC „A.” SRL Iași,
suspectat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.
Împotriva deciziei de impunere nr. F-IS 628/21.12.2017 și a raportului de inspecție
fiscală nr. F-IS 534/21.12.2017, SC „A.” SRL Iași a formulat contestație, înregistrată la A.J.F.P.
Iași sub nr. 1377/01.10.2017 și la D.G.R.F.P. Iași sub nr. 4470/09.02.2018.
Prin decizia de soluționare nr. 10617/23.07.2018, Serviciul Soluționare Contestații din
cadrul D.G.F.P.J. Iași, a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de SC „A.” SRL
împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor
de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. F-IS 628/21.12.2017,
emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași în baza R.I.F. nr. F-IS
534/21.12.2017, cu privire la suma de 267.170 lei, reprezentând 133.471 lei impozit pe profit și
13.699 lei T.V.A., soluționarea contestației urmând a fi reluată la data la care societatea sau
organul fiscal va sesiza organele de soluționare competente că motivul care a determinat
suspendarea a încetat în condițiile legii.
Instanța a reținut că în mod corect a dispus D.G.R.F.P. Iași suspendarea soluționării
contestației pentru acest capăt de cerere, în condițiile în care, în baza constatărilor din decizia de
impunere și raportul de inspecție fiscală a fost întocmită și transmisă către Parchetul de pe lângă
Tribunalul Iași plângerea penală nr. 13712/21.12.2017, formulată împotriva administratorului
societății, numitul Y, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor
prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea
evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.
Referitor la fondul cauzei s-a reținut că potrivit art. 277 C.proc.fisc. organul de
soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea contestației
formulată de contribuabil în procedura administrativă atunci când organul care a efectuat
activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei
infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei

365
constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură
administrativă.
Referitor la interpretarea și aplicarea acestei dispoziții legale instanța a reținut că oferă o
marjă largă de apreciere organul de soluționare al contestației care poate sau nu suspenda
soluționarea contestației cu care a fost investit, însă numai în condițiile în care sunt întrunite
cumulativ cerințele prevăzute de dispoziția legală analizată.
S-a reținut că instituția suspendării este deosebit de utilă pentru realizarea unei optime
administrări a justiției, având în vedere art. 28 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, prima
instanță ajungând la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de
câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării
pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri
contradictorii. A proceda altfel, per a contrario, ar însemna să fi ignorat cercetările organelor de
urmărire penală efectuate în cauză, în condițiile în care organele de inspecție fiscală au sesizat
organele de cercetare penală, constatându-se indiciile săvârșirii unor infracțiuni, fapt ce ar fi
putut conduce la o contrarietate între hotărârea penală și cea civilă, care ar fi determinat afectarea
prestigiului justiției și a ordinii publice, cu toate consecințele ce ar fi putut decurge din această
situație.
S-a mai reținut de către prima instanță că în pct. 62 din Hotărârea dată în C-131/13, C-
163/13 conexat la C-164/13, s-a stabilit ca instanța națională are sarcina de a efectua o apreciere
globală a tuturor împrejurărilor de fapt pentru a se stabili dacă o societate a acționat cu bună-
credință și a luat toate măsurile care îi pot fi impuse în mod rezonabil pentru a se asigura că
operațiunea realizată nu conduce la o participare la o fraudă fiscală (pct. 53 din hotărâre) și că,
dacă instanța ar ajunge la concluzia că operațiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă
comisă de persoana care a achiziționat de bunurile și că nu luase măsurile rezonabile care îi
stăteau în putere pentru a evita frauda respectivă, acesteia ar trebui să i se refuze dreptul de a
beneficia de scutirea de TVA.
Prin urmare, dispozițiile legale în privința cărora inspectorii fiscali au constatat că nu au
fost respectate de către societatea comercială fac referire la documentele justificative în baza
cărora se efectuează înregistrările în evidența contabilă, la condițiile pe care aceștia trebuie să le
îndeplinească pentru a putea fi exercitat dreptul de deducere, astfel încât pârâta a dispus
suspendarea soluționării cauzei până la pronunțarea unei soluții pe latură penală, contestația fiind
respinsă.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta SC „A.” SRL solicitând admiterea
recursului cu consecința admiterii contestației, anularea deciziei contestate în ceea ce privește
suspendarea soluționării contestației și obligarea intimatei la soluționarea contestației.
Apreciază că soluția este nelegală și netemeinică, aceasta nefiind motivată punctual,
putând fi pronunțată în orice speță având acest obiect. Motivația efectivă se regăsește la paginile
8-10 ale sentinței și, în afară de indicarea numărului deciziei contestate și a sumelor imputate, nu
conține nici o argumentație particulară. De asemenea, o parte a aspectelor indicate ca motivație
nu sunt susținute de dispozițiile legale în vigoare.
A mai arătat că se presupune că plângerea a fost formulată la finalul anului 2017, fără a
se arăta înregistrarea acesteia la organul de cercetare penală, stadiul cercetărilor ori dacă acestea
ar putea influența soluția asupra deciziei. Așa cum a menționat, administratorul societății nu a
primit nici un fel de comunicare prin care să se arate că ar fi cercetat penal, nu i s-au solicitat
documente și nici nu i s-a comunicat că s-ar efectua vreun act de cercetare penală. În aceste
condiții, la momentul formulării prezentului recurs, luna august 2019, este în situația în care a
trecut mai bine de un an și jumătate de la formularea pretinsei plângeri, fără ca stadiul juridic să
fi suferit vreo modificare. De asemenea, instanța nu a solicitat nici un fel de lămurire în acest
sens. În aceste condiții, contestația este suspendată sine die, deși aceasta produce consecințe
juridice asupra societății comerciale.
De asemenea, a mai arătat că organul fiscal nu a făcut referire la vreo plângere penală
împotriva persoanei juridice, aspect care a reieșit și din probatoriul administrat în cauză. Din
cuprinsul actelor depuse la dosar rezultă că organul fiscal ar fi formulat plângere penală

366
împotriva unei persoane fizice. Întrucât plângerea penală nu vizează persoana juridică parte în
cauza pendinte, aceasta nu va putea participa în cadrul dosarului penal, nu va putea formula
cereri, motiv pentru care nu poate avea legătură cu modalitatea în care va decurge dosarul penal.
Arată că săvârșirea sau nu a unei infracțiuni de către persoana fizică nu are o înrâurire obligatorie
pentru emiterea deciziei de impunere și nici pentru soluționarea contestației împotriva unui act
administrativ fiscal, întrucât legea dă posibilitatea organului fiscal de a emite decizia de
impunere și de a calcula obligații fiscale indiferent de existența unei infracțiuni.
Indiferent de angajarea răspunderii penale sau nu, organul fiscal poate aprecia dacă au
fost sau nu respectate condițiile art. 21 din vechiul Cod fiscal, care reglementează cerințele
deductibilității. Simpla apreciere a cheltuielilor ca fiind nedeductibile nu presupune întrunirea
condițiilor infracțiunii de evaziune fiscală incriminată de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, legal citată, a depus
întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale
aplicabile, Curtea a constatat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor de drept material, criticile
recurentei încadrându-se în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., instanța de recurs a
reținut că ceea ce susține recurenta, în esență, este faptul că în cauză nu erau îndeplinite
condițiile legale pentru dispunerea măsurii suspendării contestației administrativ-fiscale.
Astfel, aspectele de nelegalitate invocate de către reclamantă prin cererea de chemare în
judecată nu au fost corect și complet analizate de către prima instanță, respectiv nu a fost avută
în vedere situația concretă relevată pe parcursul inspecției fiscale, conținutul sesizării penale și
motivele pentru care a fost dispusă măsura suspendării soluționării contestației administrative.
De subliniat este că măsura suspendării procedurii de soluționare a contestației pe cale
administrativă se referă la o situație de excepție, reglementată de art. 277 alin. (1) lit. a)
C.proc.fisc., aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele
de urmărire penală în urma descoperirii indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni referitoare la
mijloacele de probă a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a
fi pronunțată în procedura administrativă.
De asemenea, este firesc ca, în virtutea principiului „penalul ține în loc civilul”,
procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor
administrativ fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea,
respectiv până la finalizarea cercetărilor penale sau pronunțarea instanței penale.
Pe de altă parte, suspendarea soluționării contestației administrative până la pronunțarea
unei soluții definitive în cauza penală este o opțiune, și nu o obligație, ceea ce presupune un
drept de apreciere din partea organului fiscal, întrucât acesta este cel care soluționează
contestația administrativă împotriva actului de impunere și a actelor subsecvente și are
competența de a analiza și de a stabili realitatea și legalitatea operațiunilor economice și a
consecințelor pe tărâmul fiscal.
Cu toate acestea, Curtea a subliniat că, potrivit noii reglementării în materie procedural
fiscală, măsura suspendării soluționării contestației administrativă a fost considerată de legiuitor
ca fiind acceptabilă doar în ipoteza în care infracțiunea sesizată privește mijloacele de probă
privind stabilirea bazei de impozitare și doar dacă infracțiunea din cauza penală ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în contestația administrativă.
Or, prima instanță trebuia să observe că dreptul de apreciere al organului fiscal în luarea
măsurii suspendării soluționării contestației a fost limitat de lege, în sensul că această măsură
poate fi luată doar în situația în care indiciile privesc anumite categorii de infracțiuni, respectiv
cele referitoare la mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare. Rezultă că doar în
această marjă legală se poate manifesta dreptul de apreciere al organului fiscal în ceea ce privește
dispunerea măsurii suspendării soluționării contestației administrative.
Prin urmare, deși este vorba de o suspendare facultativă a soluționării contestației dreptul
de apreciere al organului de soluționare competent nu poate fi considerat unul discreționar, fiind
necesară îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 277 C.proc.fisc., atât în privința cazurilor în

367
care se poate dispune suspendarea, cât și în privința legăturii relevante care trebuie să existe între
soluționarea contestației și soluționarea cu prioritate a eventualului dosar penal deschis ca
urmare a sesizării realizate de către organul de inspecție fiscală.
Astfel, instanța sesizată cu o acțiune prin care este chemată să analizeze legalitatea
deciziei de suspendare a soluționării contestației va efectua un examen concret al aplicabilității
acestor norme legale în speța dedusă judecății, respectiv dacă sunt întrunite exigențele prevăzute
de art. 277 C.proc.fisc. raportat la motivele concrete invocate de către contribuabil în cuprinsul
contestației.
În cauză, așa cum susține și reclamanta, sesizarea penală din data de 21.11.2017 îl
vizează pe numitul Y, iar suspiciunile vizau infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, respectiv evidențierea, în actele contabile sau în alte
documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor
operațiuni fictive.
În acord cu recurenta, Curtea a subliniat că simplul fapt al sesizării organelor judiciare cu
o plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către administratorul
societății reclamante nu poate justifica suspendarea soluționării contestației administrative, mai
ales dacă din motivare nu reiese că indiciile invocate de organele de inspecție fiscală privesc
săvârșirea unei fapte în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere.
Mai mult, sesizarea făcută de organele fiscale pornește de la premisa că documentele
(mijloacele de probă) prezentate de către reclamantă în vederea dovedirii stării de fapt fiscale nu
îndeplinesc cerințele legii fiscale pentru a fi considerate documente justificative pentru
deducerea cheltuielilor și exercitarea dreptului de deducere a TVA, aceasta fiind și motivația
pentru stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare.
Prin urmare, în cauză organele fiscale au arătat în mod eronat faptul că nu se pot pronunța
pe fondul contestației fiscale în privința obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum de 267.170
lei înainte de a se finaliza soluționarea plângerii penale formulate împotriva administratorului,
legea conferindu-le în mod expres posibilitatea soluționării acesteia, chiar și în ipoteza în care au
fost sesizate organele de urmărire penală pentru cercetarea unor infracțiuni ce nu au legătură cu
mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere.
Pe de altă parte, Curtea a arătat că în ceea ce privește condiția „înrâuririi hotărâtoare”,
prevăzută de art. 277 alin. (1) lit. a) C.proc.fisc., prin raportare la aspectele sesizate de către
organele fiscale, analizarea săvârșirii unor eventuale infracțiuni de către administratorul societății
nu impietează în mod direct și decisiv asupra modalității de soluționare a contestației
administrative a reclamantei, având în vedere că potrivit art. 11 C.proc.fisc. organul de control
poate să nu ia în considerare o tranzacție care nu are scop economic sau nu are caracter real,
chiar în lipsa unei soluții în ceea ce privește latura penală.
Pentru toate aceste considerente, a fost admis recursul formulat de reclamanta SC „A.”
SRL, a fost casată în tot sentința și a fost admisă cererea formulată cu consecința anulării măsurii
suspendării soluționării contestației administrative dispusă prin art. 1 din decizia nr.
10617/23.07.2018 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași și obligarea acesteia
la soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă cu privire la obligațiile fiscale
suplimentare.

32. Contestație administrativ fiscală. Cerere de obligare a organului fiscal competent la

soluționarea contestației. Acțiune formulată în interiorul termenului de 6 luni de la depunerea
contestației

Cuprins pe materii: Fiscalitate. Procedură fiscală. Contestație administrativă.

Indice alfabetic: Procedură fiscală: contestație administrativă; nesoluționare în termen
Temei de drept: C.proc.fisc. (Legea nr. 207/2015) - art. 268, art. 281 alin. (2) și alin. (5)

368
 Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la
care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura
de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă,
în condițiile legii (art.281 alin.2). În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la
data depunerii contestației, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanței de
contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004.
Intimata reclamantă nu are vreun temei în drept pentru a solicita soluționarea
contestației întrucât, în situația în care nu primea un răspuns în termenul de 6 luni prevăzut de
lege (art. 281 alin. (5)) avea posibilitatea de a se adresa direct instanței pentru anularea deciziei
de impunere. Așadar, până la expirarea termenului de 6 luni (care de altfel nici nu era împlinit
în cauză) nu era deschisă calea vreunui demers judiciar iar după împlinirea acestui termen
singura cale, în situația nesoluționării contestației, era aceea de a solicita în instanță anularea
deciziei de impunere, nu soluționarea contestației.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 147/25.02.2020

Prin sentința civilă nr. 1492/2019, Tribunalul Iași a admis acțiunea formulată de
reclamanta SC „A.” SA în contradictoriu cu Primarul Comunei M. și l-a obligat pe pârât să emită
decizia de soluționare a contestației reclamantei înregistrate sub nr. 18/10.04.2019.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul.
În motivarea căii de atac s-a arătat că reclamanta și-a executat în întregime obligațiile
fiscale datorate comunei M., iar acțiunea formulată este lipsită de interes. A mai învederat că
adresele nr. 18/10.04.2019 și nr. 1209/18.06.2019 nu ar reprezenta contestații în sensul
prevederilor art. 268 și urm. din Codul de procedură fiscală, acestea reprezentând simple cereri
formulate în temeiul art. 77 din Codul de procedură fiscală.
În drept a invocat prevederile Codului de procedură civilă, Legii nr. 554/2004, Codului
fiscal, Codului de procedură fiscală.
În ceea ce privește excepția nulității recursului, instanța o apreciază neîntemeiată,
motivele de nelegalitate invocate putând fi subsumate prevederilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ.,
curtea urmând a verifica modalitatea în care tribunalul a aplicat prevederile art. 268 și urm. Cod
procedură fiscală.
Analizând recursul, Curtea a reținut caracterul său fondat, pentru următoarele
considerente:
Obiectul inițial al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de obligarea la
emiterea deciziei de soluționare a contestației formulate sub nr. 18/10.04.2019. Aceasta a fost
formulată împotriva deciziei de impunere pentru anul 2019 cu nr. înreg. 1986/25.03.2019.
Așadar, contestația viza un act administrativ fiscal, context în care devin aplicabile
prevederile Codului de procedură fiscală, Titlul VIII (Soluționarea contestațiilor formulate
împotriva actelor administrative fiscale), prevederi speciale și care se aplică cu prioritate prin
raportare la cele ale Legii nr. 554/2004.
Conform Codului de procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva
altor acte administrativ-fiscale se poate formula contestație. Contestația este o cale
administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în
drepturile sale printr-un act administrativ fiscal (art. 268 alin. (1)).
Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la
care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de
soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în
condițiile legii (art. 281 alin. (2)).
În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației,
contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanței de contencios administrativ
competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. La calculul

369
termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) și nici cele
în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277 (art. 281 alin. (5)).
În prezenta cauză, decizia de impunere a fost emisă la 25.03.2019, contestația a fost
formulată la 10.04.2019, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 10.07.2019.
Aplicând prevederile legale precitate, la situația de fapt reținută anterior se constată că
intimata reclamantă nu are vreun temei în drept pentru a solicita soluționarea contestației
întrucât, în situația în care nu primea un răspuns în termenul de 6 luni prevăzut de lege (art. 281
alin. (5)) avea posibilitatea de a se adresa direct instanței pentru anularea deciziei de impunere.
Așadar, până la expirarea termenului de 6 luni (care de altfel nici nu era împlinit în cauză) nu era
deschisă calea vreunui demers judiciar, iar după împlinirea acestui termen singura cale, în
situația nesoluționării contestației, era aceea de a solicita în instanță anularea deciziei de
impunere, nu soluționarea contestației.
Motivele avute în vedere de către prima instanță sunt greșite întrucât de la prevederile
speciale ale Codului de procedură fiscală nu se poate deroga, prin voința părții, neexistând vreun
temei în acest sens, legea stabilind clar coordonatele în care se poate definitiva calea
administrativă de atac, dar și termenul de soluționare care în prezenta cauză nu era împlinit.
Față de considerente arătate mai sus, apreciind că soluția primei instanțe este nelegală,
curtea a admis recursul, a casat sentința și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

33. Contestație administrativ fiscală. Decizie de stabilire a accesoriilor pentru obligații

fiscale principale pentru executarea cărora au fost indisponibilizate sume de bani.
Compensarea cu dobânda fiscală datorată pentru sumele indisponibilizate. Limitele judecății

Cuprins pe materii: Fiscalitate. Taxe și impozite. Compensare.

Indice alfabetic: Taxe și impozite: accesorii fiscale; compensare
Temei de drept: C.proc.fisc. (OG nr. 92/2003) - art. 116, art. 120, art. 124, art. 124 ind. 1;
Legea nr. 207/2015 - art. 182

Deși compensarea operează de drept, aceasta implică constatarea acesteia de către

organul fiscal, prin emiterea unei decizii privind compensarea obligațiilor fiscale. În măsura în
care apreciază că acest act nu respectă prevederile legale, contribuabilul are posibilitatea de a-l
contesta în condițiile Codului de procedură fiscală.
Actele administrativ fiscale contestate în fața instanței nu au vizat cereri ale societății în
acest sens, iar posibila compensare care ar fi operat cu dobânzile la care ar fi avut dreptul nu
poate fi analizată în prezentul litigiu, întrucât aceasta vizează obligațiile fiscale stabilite în
sarcina societății, iar nu dobânzile pe care le datorează fiscul societății. În consecință, prin
raportare la obiectul actelor administrativ fiscale contestate, prima instanță nu putea verifica
dacă societatea avea dreptul la dobânzile pentru sumele indisponibilizate, întrucât prin decizia
de soluționare a contestației nu a fost antamat vreun refuz inițial de plată a acestora.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 213/10.03.2020

Prin sentința civilă nr. 1516/2019, Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea formulată de
SC „A.” SRL în contradictoriu cu DGRFP Iași și AJFP Suceava; a anulat în parte decizia nr.
10801/06.10.2018 și decizia de impunere nr. FSV 212/25.03.2015, emise de AJFP Suceava, în
ceea ce privește suma de 62.432 lei reprezentând accesorii pentru sumele indisponibilizate.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs DGRFP Iași și SC „A.” SRL.
În motivarea recursului, DGRFP Iași a arătat că instanța de fond a preluat în totalitate
concluziile expertului fără a analiza apărările sale menționate prin obiecțiunile formulate
împotriva raportului de inspecție fiscală. Suma indisponibilizată la dispoziția DIICOT de
362.349 lei din data de 09.07.2013 nu ar avea cum să ducă la anularea de accesorii, întrucât nu a

370
fost achitată la bugetul statului în mod efectiv, fiind indisponibilizată în contul bancar al
societății, această plată în contul trezoreriei fiind ulterior făcută la data de 17.11.2014. Prima
instanță nu ar face referire la nici un articol de lege care să justifice anularea parțială a
accesoriilor datorate de societate.
În recursul formulat de SC „A.” SRL s-a solicitat repunerea în termenul de recurs,
comunicarea sentinței nefiind realizată și față de administratorul judiciar.
În privința fondului, a menționat că aspectele reținute prin sentința penală nr.
118/28.11.2016 a Tribunalului Mureș îl privesc pe administratorul societății de la acea dată, iar
nu societatea care este debitorul acestor creanțe și care, în calitate de contribuabil a urmat
procedura specială prevăzută de Codul de procedură fiscală și Legea nr. 554/2004.
Referitor la determinarea bazei impozabile ar fi trebuit să se dea eficiență prevederilor
art. 116 alin. (4) din Codul de procedură fiscală care statuează în sensul operării de drept a
compensării.
Acordarea dobânzilor aferente sumei de restituit în cuantum de 384.080 lei ar fi fost
respinsă în mod neîntemeiat, fiind incidente prevederile art. 124 alin. (11) din Codul de
procedură fiscală. Creanța ar fi fost stabilită printr-o declarație fiscală care este un titlu de
creanță fiscală conform art. 85 C.proc.fisc. Titlul de creanță ar fi fost anulat prin decizia de
măsuri nr. 57/26.03.2015, iar plata efectuată a rămas astfel o plată nedatorată pentru care se
cuvin dobânzi de la data plății până la data restituirii ori a compensării.
În privința accesoriilor aferente diferențelor de perioadă dintre data compensării și data
ultimei zile de calcul din decizia de impunere, instanța de fond în mod netemeinic și nelegal nu
ar fi dat efect dispozițiilor art. 120 alin. (2) și art. 1201.
Referitor la sumele indisponibilizate în conturi bancare a arătat că admiterea parțială se
justifica în logica expertizei contabile doar cu admiterea concomitentă a celor trei puncte. Adică,
fiind admise punctele 1, 2 și 3 se impunea defalcat și parțial, și anume parte din dobânzi (parte
fiind admise la punctul 1) și fără penalități (admise la punctul 2). Punctele 1, 2 și 3 se impunea a
fi tratate unitar, nefiind posibilă o admitere parțială, fapt pentru care hotărârea apare că ar
cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C.proc.civ.)
Cu privire la amnistia fiscală, în lipsa unui alt răspuns, adresa nr. 50842/10.08.2016
reprezintă act administrativ, iar împotriva acestuia se poate adresa instanței de judecată.
Analizând recursurile, Curtea a reținut caracterul fondat al celui formulat de DGRFP Iași,
pentru următoarele considerente:
Susținerile recurentei SC „A.” SRL privind faptul că aspectele reținute prin sentința
penală nr. 118/28.11.2016 a Tribunalului Mureș îl privesc pe administratorul societății sunt
nerelevante. Instanța penală a statuat asupra unor acte și fapte ale societății recurente, Curtea
amintind totodată faptul că administratorul societății o reprezintă pe aceasta (art. 72 din Legea
nr. 31/1990). Instanța penală s-a pronunțat expres asupra unor chestiuni care fac parte și din
obiectul cauzei față, în sensul că sumele plătite de angajator (SC „A.” SRL) societății de
asigurare reprezintă venituri salariale obținute de angajați, nefiind îndeplinite condițiile specifice
pentru a le considera instrumente de economisire, întrucât sumele respective reprezentau venituri
salariale obținute de către angajați, acestea sunt supuse impozitului din salarii și contribuțiilor
sociale obligatorii. Așadar, în cauză nu poate fi dată o altă calificare/dezlegare asupra unor
aspecte pe care s-a pronunțat deja definitiv instanța penală.
Referitor la accesorii și momentul determinării acestora, Curtea a reținut faptul că nu a
fost învestită cu o acțiune având ca obiect anularea celor două decizii de compensare
(8385/02.07.2015 și 1401/10.01.2018), astfel încât nu poate cenzura pe cale incidentală aceste
acte. Deși compensarea operează de drept, aceasta implică constatarea acesteia de către organul
fiscal, prin emiterea unei decizii privind compensarea obligațiilor fiscale. În măsura în care
contribuabilul apreciază că acest act nu respectă prevederile legale, are posibilitatea contestării în
condițiile Codului de procedură fiscală. Așadar, criticile privind diferența de zile din deciziile de
compensare puteau fi analizate doar dacă ar fi fost contestate aceste acte administrativ fiscale.
De asemenea, pentru acordarea oricărei dobânzi în condițiile art. 182 C.proc.fisc. (art.
124 din vechiul Cod de procedură fiscală) - Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de

371
rambursat de la buget, trebuie formulată o cerere de către contribuabil. Or, litigiul are ca obiect
doar decizia de impunere și decizia de soluționare a contestației aferentă, nefiind învestită
instanța cu modalitatea de soluționare a vreunei cereri a societății privind plata unor sume de
bani pentru sumele de restituit. Așadar, actele administrativ fiscale contestate în fața instanței nu
au vizat cereri ale societății în acest sens, iar posibila compensare care ar fi operat cu dobânzile
la care ar fi avut dreptul nu poate fi analizată în prezentul litigiu, întrucât acesta vizează
obligațiile fiscale stabilite în sarcina societății, iar nu dobânzile pe care le datorează fiscul
societății. În consecință, prin raportare la obiectul actelor administrativ fiscale contestate, prima
instanță nu putea verifica dacă societatea avea dreptul la dobânzile pentru sumele
indisponibilizate, întrucât prin decizia de soluționare a contestației nu a fost antamat vreun refuz
inițial de plată a acestora.
Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește solicitarea recurentei de a se
constata intervenirea amnistiei fiscale. Art. 8 din actul normativ de care se prevalează reclamanta
(OUG nr. 44/2015), și reținut de altfel de către prima instanță, este clar, societatea trebuind să
conteste eventuala decizie de respingere a cererii de anulare a accesoriilor. Deși indică în recurs
adresa nr. 50842/10.08.2016, prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat anularea acestui
act.
Prin raportare la cele arătate anterior, rezultă că singurul argument de analizat ar fi cel al
societății privind baza de impunere la care trebuie calculate accesorii. În acest context, recurenta
reclamantă dorește calculul accesoriilor la un debit din care să fie scăzută suma de 384.080 lei
(baza de calcul solicitată fiind de 1.181.988 lei). Or, dispoziția de restituire nr. 57/26.03.2015
este ulterioară deciziei de impunere, iar legalitatea actului administrativ nu poate fi verificată
prin raportare la motive ulterioare emiterii acestuia. Pe de altă parte, în privința sumei respective
a operat compensarea la cererea societății, fiind stinse alte debite alte debitoarei. În realitate, deși
societatea face referire la o altă bază impozabilă, ea contestă de fapt modalitatea în care s-a
realizat compensarea, aspect care, după cum s-a realizat anterior, nu vizează obiectul acțiunii.
Față de considerente arătate mai sus, apreciind că soluția primei instanțe este parțial
nelegală, Curtea de apel a respins recursul SC „A.” SRL, a admis recursul DGRFP Iași, a casat în
parte sentința și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

34. Aplicarea legii în timp în materie fiscală. Perioada inspecţiei fiscale și termenul de
prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale

Cuprins pe materii: Drept administrativ fiscal

Indice alfabetic: Drept administrativ fiscal; prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale;
inspecție fiscală; aplicarea legii procesual fiscale în timp
Temei de drept: Legea nr. 207/2015 - art. 352 alin. (1) și (2), art. 347 și art. 117; OG nr.
92/2003 - art. 91 și art. 98 alin. (3)

Termenul de prescripție a dreptului de a stabili creanțele fiscale reprezintă o instituție

distinctă de perioada care poate fi verificată de inspecția fiscală (perioadă care în vechiul Cod
de procedură fiscală era diferită în funcţie de contribuabil). Doar în cazul primului termen devin
incidente prevederile art. 347 din actualul Cod de procedură fiscală, în cazul celui de al doilea
aplicându-se regula aplicării imediate a noii norme de procedură.
Prevederile art. 98 alin. (3) din OG nr. 92/2003 nu consacră un termen de prescripţie
distinct, de 3 ani, a dreptului de a stabili creanţe fiscale pentru alţi contribuabili decât cei mari.
Ceea ce se diferențiază prin prevederile art. 98 din OG nr. 92/2003, în funcție de
categoriile de contribuabili, nu este durata termenul de prescripție, ci perioada pentru care
organul fiscal are posibilitatea de a efectua activitatea de inspecție fiscală.
Textul art. 98 alin. (3) din OG nr. 92/2003 se circumscrie garanțiilor dreptului la
apărare al contribuabilului iar eventuala sa încălcare (de ex. extinderea perioadei verificate de
la 3 ani la 5 ani, fără un aviz motivat de extindere) nu poate determina decât o nulitate relativă

372
a actelor administrativ fiscale astfel emise, cu condiția implicită a dovedirii de către persoana
interesată a unei vătămări în sensul imposibilității asigurării unei apărări corespunzătoare a
intereselor sale pentru perioada extinsă.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 194/9.03.2020

Prin sentința civilă nr. 684/2019, Tribunalul Iași a admis cererea de chemare în judecată
promovată de reclamanta S SA în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Iaşi, AJFP Iaşi și AJFP
Bacău și a dispus anularea deciziei nr. 10.096/8.02.2018, emise de DGRFP Iaşi, a deciziei de
impunere F-BC 393/4.10.2017, emise de AJFP Bacău, a raportului de inspecţie fiscală F-BC
299/4.120.2017, a deciziei privind modificarea bazei de impozitare nr. F-BC 394/4.10.2017, și a
deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr.
382/25.10.2017 pentru suma de 7057 lei, cu titlu de penalităţi de nedeclarare.
Prima instanță a dispus și anularea în parte a deciziei nr. 382/25.10.2017 referitoare la
obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru suma de 76212
lei.
Au fost obligate pârâtele să achite reclamantei 350 lei cu titlul de cheltuieli de judecată,
reprezentând taxa de timbru.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtele DGRFP Iași și AJP Bacău.
În motivarea căii de atac recurentele au arătat că sentința este nemotivată, dată cu
încălcarea normelor de drept procedural și pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a
normelor de drept material. S-a argumentat că organele fiscale au respectat termenul de
prescripție în care se puteau stabili creanțele fiscale. Au mai arătat că în privința achizițiilor de la
furnizorul „A” RSRL în avizele de însoțire este înscrisă la rubrica furnizor o altă societate „R”
SRL și „AS” SRL care nu declară livrări către reclamantă sau „AR” SRL. Majoritatea facturilor
sunt însoțite de note de cântărire pe care sunt înscrise la furnizor numele FSF, RȚ, E SRL fără
alte elemente de identificare. Organele fiscale au reiterat că reclamanta nu poate face dovada
provenienței bunurilor achiziționate de la SC „AR” SRL și există indicii rezonabile că aceasta nu
a desfășurat o activitate economică reală.
Referitor la partenerul TC SRL, recurentele au arătat că cheltuielile efectuate nu au fost în
scopul obținerii de venituri, societatea neprezentând documente de proveniență a mărfii,
cantitatea și destinația produselor transportate.
Reclamanta intimată, legal citată, a depus întâmpinare la data de 3 octombrie 2019 prin
care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea a apreciat că este nefondată excepția lipsei calității procesual active a recurentelor,
invocată de intimată.
A reținut instanța faptul că recursul a fost promovat de AJFP Bacău și DGRFP Iași,
instituții care au fost parte la judecarea în fond a cauzei. Or, față de prevederile art. 458
C.proc.civ., îndreptățirea lor de a formula calea de atac, calitatea procesual activă derivă chiar
din cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.
Argumentul intimatei conform căruia aceste două instituții nu ar avea calitate procesuală
activă în fața instanței de recurs și în ceea ce privește anularea deciziei de impunere referitoare la
obligațiile accesorii nu este fondat, neputând conduce la efectul preconizat finalmente de
intimată, respectiv de plasare în puterea lucrului judecat a considerentelor și soluției primei
instanțe cu privire la decizia de calcul accesorii nr. 382/2017.
În primul rând, a reținut Curtea că, față de raportul principal-accesoriu al actelor
administrativ fiscale emise și contestate în speță, aspectul calității procesuale active în fața
instanței de recurs se impune a fi raportat la întreaga judecată desfășurată în fața primei instanțe
și nu defalcat în funcție de fiecare act administrativ în parte.
În al doilea rând, a mai reținut Curtea că emitentul actului administrativ final care face
obiectul judecății în contencios administrativ conform art. 281 C.proc.fisc. este DGRFP Iași,
entitate care a fost chemată în judecată în fața instanței de fond și care, față de soluția

373
nefavorabilă pronunțată, a promovat recurs. Prin decizia de soluționare a contestației
administrative instituția și-a exprimat punctul de vedere cu privire la legalitatea și temeinicia
inclusiv a accesoriilor fiscale datorate de reclamantă, aspectul făcând astfel obiectul controlului
judiciar atât în fața instanței de fond, cât și în recurs. Prin urmare, nu se poate distinge vreo
achiesare tacită a AJFP Iași, emitentul deciziei de calcul accesorii, în forma nerecurării sentinței
pronunțate, calea de atac promovată de DGRP Iași, respectiv motivele de casare invocate, fiind
suficiente pentru a conduce la devoluarea și a acestui obiect al acțiunii.
Analizând recursul prin prisma motivelor de casare invocate și încadrate în prevederile
art. 488 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., Curtea a reținut caracterul său fondat doar în ceea ce privește
eronata interpretare și aplicare de către prima instanță a normelor de drept material.
În ceea ce privește primul motiv de casare invocat de către recurente și prevăzut de art.
488 pct. 5 C.proc.civ., Curtea a remarcat, în acord cu intimata, faptul că acestea s-au limitat doar
la expunerea acestui motiv legal de casare, fără a invoca în concret care normă procesuală nu ar
fi fost respectată de către prima instanță. O astfel de conduită procesuală împiedică de plano
orice analiză a instanței de recurs.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.,
Curtea a reținut că nici prin raportare la acesta, recurentele nu arată în concret considerentele
contradictorii sau străine de cauză incluse în sentința pronunțată.
În măsura în care acest motiv de casare ar fi analizat prin raportare la absența analizei de
către prima instanță a relațiilor comerciale derulate de către reclamanta intimată în perioada
2011-2012 cu SC „AR” SRL și „TC”, Curtea a reținut că o astfel de omisiune se înscrie în logica
analizei Tribunalului și nu reprezintă o omisiune în sensul nemotivării hotărârii judecătorești.
Odată apreciată ca fiind fondată excepția prescripției dreptului de a mai stabili creanțe
fiscale pentru perioada 2011-2012, în mod firesc instanța fondului nu a mai analizat și conținutul
concret al tranzacțiilor economice, nesoluționarea fondului raporturilor juridice fiscale din
această perioadă, respectiv neanalizarea în concret a argumentelor organelor fiscale care au
reinterpretat relațiile comerciale, fiind justificată pe considerentul caracterului peremptoriu al
excepției admise și nu poate susține cu succes motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6
C.proc.civ.
Analiza fondului raporturilor juridice pentru această perioadă poate opera numai în
măsura în care, pe calea controlului judiciar, se va statua în sensul caracterului nefondat al
excepției prescripției.
În ceea ce privește cel de al treilea motiv de casare invocat și subsumat prevederilor art.
488 pct. 8 C.proc.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat prin raportare la modalitatea de
interpretare și aplicare de către prima instanță a normelor de drept incidente în privința instituției
prescripției dreptului de a stabili creanțe fiscale și în privința perioadei pentru care poate fi
realizată inspecția fiscală în privința reclamantei intimate.
Astfel, a reținut instanța că, în speță, argumentul principal al reclamantei intimate cu
privire la nelegalitatea statuărilor organelor fiscale în privința tranzacțiilor derulate de ea în
perioada 2011-2012 a fost acela al încălcării de către recurente a normelor referitoare la termenul
de prescripție în care organul fiscal are dreptul de a stabili creanțele fiscale. Sintetizând, în opinia
reclamantei, organul fiscal nu avea dreptul de a verifica perioada 2011-2012 întrucât, potrivit
vechiului Cod de procedură fiscală, în situația contribuabililor care nu se încadrează în categoria
celor mari, inspecția fiscală se efectuează doar asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali
pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale, iar în speță nu a existat vreo motivare
a extinderii acestui control de la 3 la 5 ani. A argumentat reclamanta și faptul că termenul de 3
ani este de prescripție, derogatoriu de la cel comun de 5 ani, așa încât prevederile vechiului Cod
de procedură fiscală sunt în continuare aplicabile.
Prima instanță a achiesat la acest punct de vedere fără a observa pe de o parte, faptul că
termenul de prescripție al dreptului de a stabili creanțele fiscale reprezintă o instituție distinctă de
perioada care poate fi verificată de inspecția fiscală și, pe de altă parte, că doar în cazul primului
termen devin incidente prevederile art. 347 din actualul Cod de procedură fiscală, în cazul celui
de al doilea aplicându-se regula aplicării imediate a noii norme de procedură.

374
 Curtea, analizând dispozițiile art. 98 alin. (3) din OG nr. 92/2003, a constatat că în mod
nelegal instanța de fond a stabilit faptul că termenul de 3 ani ar fi de prescripție. Astfel, la art. 98
alin. (1) precitat, legiuitorul de la acea vreme a stabilit, cu titlu de principiu, faptul că inspecția
fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale
iar termenul de prescripție era și în Codul vechi de procedură fiscală de 5 ani, ca și în prezent.
Se poate observa cu destulă ușurință în textul precitat, că legiuitorul a făcut încă de la
început diferențierea dintre perioada care poate face obiectul verificării inspecției fiscale și
termenul de prescripție al dreptului de a stabili obligațiilor fiscale.
Mai departe, prin alin. (2) și (3) ale art. 98 din vechiul Cod de procedură fiscală se face o
reglementare diferențiată în funcție de categoriile de contribuabili, însă reglementarea nu este în
privința duratei termenului de prescripție prevăzut de art. 91 din OG nr. 92/2003, care rămâne
mai departe de 5 ani indiferent de contribuabil, ci doar în privința duratei perioadei pe care
organul fiscal avea dreptul de a o verifica, doar aceasta din urmă fiind diferită la marii
contribuabili, respectiv de 5 ani (deci, de aceeași întindere cu cel de prescripție), față de 3 ani,
aplicabil celorlalte categorii de contribuabili (mai mic, deci, decât termenul de prescripție).
Așadar, ceea ce se diferențiază prin prevederile art. 98 din OG nr. 92/2003, în funcție de
categoriile de contribuabili, nu este durata termenul de prescripție, ci perioada pentru care
organul fiscal are posibilitatea de a efectua activitatea de inspecție fiscală.
Diferențierea era justificată, prin voia vechiului legiuitor, prin prisma necesității adaptării
activității de inspecție fiscală la specificul fiecărei categorii de contribuabili, respectiv la
necesitatea de a nu perturba excesiv și uneori inutil activitatea economică a unui mic contribuabil
prin derularea unei ample inspecții fiscale în condițiile în care nu există indicii preliminare care
ar determina necesitatea extinderii acestui proces de investigație. Prin urmare, vechiul legiuitor a
avut în vedere prin stabilirea diferențiată a perioadei pentru care se poate realiza inspecția fiscală
necesitatea respectării dreptului la apărare al contribuabililor mai mici, corelativ cu necesitatea
alocării unor resurse proporționale scopului urmărit de inspecție cu dimensiunea activității
economice derulate, respectiv capacitatea de reacție concretă a unui profesionist de un calibru
mai mic.
Textul art. 98 alin. (3) din OG nr. 92/2003 se circumscrie garanțiilor dreptului la apărare
al contribuabilului iar eventuala sa încălcare (de ex. extinderea perioadei verificate de la 3 ani la
5 ani, fără un aviz motiva de extindere) nu poate determina decât o nulitate relativă a actelor
administrativ fiscale astfel emise, cu condiția implicită a dovedirii de către persoana interesată a
unei vătămări în sensul imposibilității asigurării unei apărări corespunzătoare a intereselor sale
pentru perioada extinsă.
Or, în speță, reclamanta intimată nu a invocat aspecte de nelegalitate a inspecției fiscale
determinate de nerespectarea dreptului său la apărare.
Mutatis mutandis, în susținerea abordării anterioare, Curtea face referire și la
jurisprudența ICCJ din decizia nr. 4008/2014.
De altfel, deosebirea între cele două noțiuni (termenul de prescripție al dreptului de a
stabili creanțele fiscale și perioada pentru care se poate realiza inspecția fiscală) apare cu claritate
și din cuprinsul alin. 3 al art. 98 din OG nr. 92/2003 unde la teza a II-a se prevede că „inspecţia
fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă
este identificată cel puţin una dintre următoarele situaţii (…)”.
În consecință, având o natură diferită, cele două reglementări nu pot fi combinate pentru a
ajunge la un efect favorabil reclamantei intimate. Or, în speță, prima instanță exact acest lucru l-a
făcut: a combinat natura juridică a primului termen (cel de prescripție) și cu sancțiunea sa
specifică, cu durata mai scurtă a celui de al doilea (de efectuare a verificărilor fiscale).
Astfel, Curtea a constatat că termenul de trei ani prevăzut de art. 98 alin. (3) precitat nu
reprezintă un termen de prescripție special ci, eventual, un termen maxim, special, de efectuare a
verificărilor fiscale doar pentru o durată de 3 ani, aplicabil tuturor contribuabililor, în afară de
categoria celor mari (dar cu posibilitate de prelungire până la 5 ani cu îndeplinirea unor condiții).
În speță, Curtea a reținut că nu poate fi vorba despre împlinirea termenului de prescripție
de 5 ani în condițiile în care stabilirea obligațiilor fiscale a avut loc în anul 2017 și a vizat

375
perioada 01.01.2011 – 31.12.2016, defalcat cu privire la TVA și impozit pe profit. Mai mult,
reclamanta nici nu a invocat în speță depășirea termenului de 5 ani de prescripție, singurul său
argument fiind axat pe depășirea verificărilor peste cei trei ani anteriori demarării inspecției.
În ceea ce privește perioada pentru care se putea realiza inspecția fiscală, se impunea ca
prima instanță să mai remarce că față de data demarării inspecției fiscale, în speță nu mai sunt
aplicabile dispozițiile OG nr. 92/2003, ci cele din noul Cod de procedură fiscală, acțiunea de
stabilire și control având loc după data de 01.01.2016 când a intrat în vigoare Legea nr.
207/2015.
Or, potrivit art. 352 alin. (1) și (2): „(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică numai
procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procedurile de
administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii
vechi”, iar potrivit art. 1 pct. 2: „administrarea creanţelor fiscale - oricare din activităţile
desfăşurate de organele fiscale în legătură cu: (…) b) declararea, stabilirea, controlul şi
colectarea creanţelor fiscale”.
Litigiul de față nu are ca punct de plecare nedeclararea unor sume, ci reținerea ca nereală
a operațiunilor comerciale derulate de reclamantă cu o serie de agenți economici și identificate în
urma controlului desfășurat într-un moment ulterior datei de 01.01.2016, astfel încât sunt
aplicabile dispozițiile Legii nr. 207/2015 potrivit dispozițiilor anterior menționate.
Totodată, potrivit art. 117 din Legea nr. 207/2015: „(1) inspecția fiscală se efectuează în
cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale. (2) Perioada supusă
inspecției fiscale începe de la sfârșitul perioadei controlate anterior, în condițiile alin. (1).”
Așadar, în noul Cod de procedură fiscală a dispărut diferențierea dintre perioada de
realizare a inspecției fiscale aplicabilă categoriilor de contribuabili, inspecția fiscală urmând a se
realiza în termenul de prescripție, fără excepție, astfel încât motivele de nulitate invocate de
reclamanta intimată cu privire la depășirea perioadei de trei ani nu pot fi reținute ca întemeiate.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004
rap la art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Curtea a casat sentința pronunțată cu interpretarea și aplicarea
eronată a normelor de drept material anterior expuse.
Reținând că pentru perioada 2011-2012 prima instanță nu a procedat la o verificare a
fondului raporturilor fiscale devoalate în cadrul inspecției și nu a răspuns astfel criticilor
reclamantei intimate cu privire la relațiile comerciale derulate cu SC „AR” SRL și „TC”,
subliniind necesitatea unei analize unitare a relațiilor comerciale derulate de reclamantă cu
aceiași agenți economici pe toată perioada verificată cu identificarea consecințelor
corespunzătoare și asupra accesoriilor fiscale, Curtea a dispus trimiterea întregii cauze spre
rejudecare în fața aceleiași instanțe.

35. Fiscalitate. Procedură civilă. Motivarea hotărârii de către instanța de contencios

administrativ și fiscal. Stabilirea situației de fapt fiscale. Sarcina probei în raporturile de drept
fiscal. Dreptul de deducere a cheltuielilor și a TVA. Achiziții de la contribuabili declarați
inactivi

Cuprins pe materii: Drept fiscal. Procedură fiscală. Impozit pe profit. TVA.

Indice alfabetic: Drept fiscal. Procedură fiscală; sarcina probei; cheltuieli deductibile; deducere
TVA; Drept procesual civil: - hotărârea judecătorească; motivare; situație de fapt
Temei de drept: Legea nr. 207/2015 (Cod de procedură fiscală) art. 73, art. art. 281; OG nr.
92/2003 (Cod de procedură fiscală) art. 63; Legea nr. 134/2010 (Cod de procedură civilă)
art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6

Logica procedurii civile compatibile cu specificul raporturilor de contencios

administrativ și fiscal dictează ca instanța de fond să își exercite rolul judiciar atât în sensul
stabilirii situației de fapt, cât și a decelării textelor legale aplicabile raporturilor și aplicării în

376
concret a lor la situația prestabilită, pentru ca apoi, instanța de control judiciar să tranșeze
exclusiv modalitatea de aplicare concretă a dreptului. O statuare de principiu ca cea prezentată
de reclamantă în cererea de chemare în judecată (conform căreia în absența oricăror dovezi
privind participarea societății la o fraudă pretins săvârșită de furnizorii din amonte nu poate fi
negat dreptul său la deducerea TVA) și la care prima instanță a achiesat de plano, fără alte
verificări concrete, ignoră însăși funcția jurisdicțională a unei instanțe de judecată, actul final
de aplicare a dreptului neavând suport factual. Totodată, o astfel de statuare contravine chiar
dreptului comunitar, așa cum a fost interpretat de către CJUE.
În materie fiscală, sarcina probei este partajată între contribuabil și organul fiscal,
îndeplinirea sau nu a acestor sarcini urmând a fi verificată în concret de instanță. Împărțirea
sarcinii probei în materie fiscală este guvernată de prevederile art. 65 din OG nr. 92/2003,
prevedere reluată în art. 73 din Legea nr. 207/2015. În virtutea acestor norme, pentru
exercitarea dreptului de deducere precum și pentru stabilirea bazei de impunere, contribuabilul
este cel care trebuie să dețină și să prezinte toate documentele justificative necesare atingerii
acestui scop iar, apoi, sarcina de a dovedi contrariul revine organului fiscal. Primul care
trebuie să dovedească actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale fiscale este
contribuabilul.
În privința dreptului la deducere aferent unor achiziții de la contribuabili declarați
inactivi, Curtea a mai reținut că statuările CJUE din cauza SC Paper Consult SRL C-101/16 s-
au circumscris unei anumite ipoteze factuale referitoare la plata, respectiv restituirea TVA
aferent tranzacției comerciale (a se vedea par. 58 și 59). Aplicarea acestei jurisprudențe în
cauză presupune identificarea, a priori, a întrunirii acestei ipoteze. Revine instanței de fond
clarificarea aspectelor de fapt aferente tranzacțiilor efectuate de către reclamanta intimată cu
contribuabili inactivi și identificarea comportamentului complet al acestora, din perspectivă
fiscală.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 383/15.06.2020

Prin sentința civilă nr. 1202/2019, Tribunalul Iași a admis în parte cererea principală
formulată de reclamanta SC „A” SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a
Finanțelor Publice I. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. Astfel, instanța a anulat
în parte decizia nr. 10355/25.04.2018, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice I., privind soluționarea contestației formulate de reclamantă, înregistrată la D.G.R.F.P. I.
sub nr. ISR_REG 43640/17.11.2017, în ceea ce privește respingerea, ca neîntemeiată, a
contestației formulate de SC „A” SRL împotriva deciziei de impunere nr. F-BC 351/20.09.2017
privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul
inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice B.
în ceea ce privește suma totală de 289.640 lei, reprezentând 117.180 lei – impozit pe profit și
172.460 lei – taxa pe valoare adăugată. A fost anulată decizia de impunere nr. F-BC
351/20.09.2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare
stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de pârâta Administrația Județeană
a Finanțelor Publice B., în ceea ce privește suma totală de 289.640 lei, reprezentând 117.180 lei -
impozit pe profit și 172.460 lei – taxa pe valoare adăugată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Administrația Județeană a Finanțelor Publice
B, arătând în motivarea căii de atac că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor
de drept material, fără a se ține cont de faptul că unii furnizori ai reclamantei-intimate erau
inactivi la data desfășurării tranzacțiilor, alții erau radiați sau alții nu recunosc faptul că ar fi
desfășurat tranzacții cu reclamanta. A mai invocat recurenta și faptul că pe marea majoritate a
facturilor de achiziții nu sunt înscrise mijloacele de transport cu care s-ar fi făcut livrarea, având
în vedere cantitățile importante de marfă livrate. Nu există nici avize de însoțire a mărfurilor
pentru toate achizițiile înregistrate în contabilitate.

377
 A mai constatat organul fiscal faptul că, din 194 de facturi emise de furnizorii
reclamantei, 80 din acestea au valoare identică exactă cuprinsă între 3600-4000 lei, deși bunurile
(piese auto, consumabile) sunt diverse tipuri, fiind puțin probabil ca produse diferite,
achiziționate de la furnizori diferiți, să aibă aceeași valoare.
A mai invocat recurenta faptul că în speță nu au fost respectate prevederile art. 155 alin.
24 din Codul fiscal referitoare la obligația asigurării autenticității facturii. Aceste norme, a
subliniat recurenta, statuează că beneficiarul facturii trebuie să se asigure în legătură cu originea
și proveniența legală a bunurilor înscrise pe factură sau în legătură cu efectuarea în realitate a
unui serviciu (transportul) de persoana care este menționată pe factură. Or, aceste elemente nu au
fost dovedite de intimata-reclamantă.
În susținerea recursului promovat, recurenta a invocat jurisprudența CJUE din cauza
INZO C-110/94 și Rompelman C-268/83 care permite organului fiscal să solicite persoanei care
dorește deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile pentru atingerea
acestui scop.
Recurenta a mai arătat că organele fiscale au acționat în speță în limitele marjei de
apreciere recunoscute de dreptul comunitar, identificând elemente obiective care au determinat
concluzia participării reclamantei intimate la un circuit fraudulos.
Recurenta a criticat și aspectele reținute de prima instanță referitoare la cuantumul
impozitului pe profit aferent speței, precum și constatările expertizei fiscale referitoare la
pierderea fiscală.
Intimata, legal citată, a depus la dosar întâmpinare la data de 1 iunie 2020 prin care a
invocat excepția nulității recursului iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6
C.proc.civ., invocat din oficiu, Curtea a reținut caracterul său fondat.
În esență, reclamanta-intimată a solicitat instanței anularea deciziei de impunere și a celei
de soluționare a contestației administrativ fiscale, acte emise ca urmare a inspecției fiscale
derulate în privința sa în perioada iunie-septembrie 2017 și care a reținut diferențe de debite
fiscale cupă cum urmează: impozit pe profit suplimentar de 117.204 lei și TVA suplimentar de
achitat de 172.460 lei.
În fața instanței, reclamanta-intimată a contestat întreaga sumă impusă expunând două
argumente: în absența oricăror dovezi privind participarea societății la o fraudă pretins săvârșită
de furnizorii din amonte nu poate fi negat dreptul său la deducerea TVA; este nelegală
verificarea și modificarea pierderilor de recuperat din anii anterior fiind încălcată prescripția
dreptului de verificare.
În sprijinul primului argument de nelegalitate, reclamanta-intimată a invocat
jurisprudența CJUE care a statuat că organul fiscal are obligația de a dovedi că persoana
impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de
deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de un operator care intervine în amonte.
În ceea ce privește cel de al doilea argument de nelegalitate axat pe prescripția dreptului
organului de inspecție fiscală de a proceda la reanalizarea pierderii fiscale raportate pentru anii
2007-2011, Curtea a reținut că prima instanță a apreciat acest argument ca fiind nefondat iar,
împotriva acestei statuări nu s-a promovat vreo cale de atac. În acest context, Curtea a constatat
că aceste statuări ale primei instanței au căzut în puterea lucrului judecat.
În drept, Curtea a reținut că potrivit art. 488 pct. 6 C.proc.civ.: „Casarea unor hotărâri se
poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine
de natura cauzei.”
Motivul de casare presupune verificarea de către instanța de control judiciar a întrunirii în
cauză a exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. conform cărora: „Hotărârea va
cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților,
expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și

378
de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și
cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”
Logica procedurii civile compatibile cu specificul raporturilor de contencios administrativ
și fiscal dictează ca instanța de fond să își exercite rolul judiciar atât în sensul stabilirii situației
de fapt, cât și a decelării textelor legale aplicabile raporturilor și aplicării în concret a lor la
situația prestabilită, pentru ca apoi, instanța de control judiciar să tranșeze exclusiv modalitatea
de aplicare concretă a dreptului.
Premisa controlului judiciar presupune cu necesitate identificarea de către prima instanță
a situației de fapt concrete și complete.
Limitele strict devolutive ale recursului stabilite de art. 483 alin. (3) C.proc.civ.,
subliniază faptul că această cale extraordinară de atac se poate exercita numai pentru motive de
nelegalitate, niciunul din motivele indicate limitativ la art. 488 C.proc.civ. nefiind conceput
astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor sau stabilirea pentru prima dată a
stării de fapt.
În speță, Curtea remarcă faptul că prima instanță s-a limitat la o prezentare amplă a
jurisprudenței CJUE în materia recunoașterii deductibilității TVA în ipoteza neregulilor
identificate în amontele achizițiilor, fără a statua mai întâi asupra situației de fapt incidente în
speță.
Astfel, a reținut Curtea că din raportul de inspecție fiscală reiese că inspectorii au
verificat peste 160 de facturi fiscale prin care reclamanta intimată a achiziționat diferite bunuri
de la 13 furnizori diferiți.
Neregulile identificate de către inspectorii fiscali cu privire la toate aceste cheltuieli nu au
fost identice ci, dimpotrivă, cât se poate de diferite. Corelativ, și statuările instanței cu privire la
caracterul deductibil sau nu al acestora se impuneau a fi distincte, particularizate fiecărei situații
în parte.
Constatările organelor fiscale au vizat atât aspecte de formă ale documentelor (de ex.
absența indicării mijlocului de transport, absența avizului de însoțire), dar, mai ales aspecte de
fond care au ținut de coroborarea mai multor informații expuse pe larg în cuprinsul raportului de
inspecție fiscală și care au conturat convingerea recurentei în sensul neîntrunirii condițiilor legale
în privința reținerii caracterului deductibil al acestor cheltuieli atât din perspectiva TVA, cât și a
calculului bazei de impunere aferente impozitului pe profit.
Este adevărat faptul că mare parte din argumentația recurentei se axează pe
comportamentul furnizorilor însă, trebuie remarcat faptul că organul fiscal a invocat aceste
aspecte în corelație cu comportamentul reclamantei care, din perspectiva inspectorilor fiscali ar fi
putut și trebuit să știe că acești furnizori erau implicați în fraudă fiscală, dacă și-ar fi îndeplinit
obligațiile legale.
Conduita furnizorilor, per se nu poate conduce la vreo concluzie favorabilă/defavorabilă
reclamantei, ci trebuie să determine o analiză de la caz la caz, pentru fiecare achiziție în parte,
pentru ca, abia ulterior stabilirii situației de fapt pentru fiecare operațiune controlată și contestată,
în parte, urmând a se face aplicarea legii corespunzătoare, respectiv a jurisprudenței naționale
și/sau comunitare.
Aspectul concret al participării sau nu al reclamantei la frauda din amonte cu consecința
refuzului deductibilității cheltuielii, presupune identificarea unor elemente de fapt concrete și
evaluarea lor în context.
Astfel, în privința unor furnizori a invocat organul fiscal faptul că la data efectuării
tranzacțiilor cu reclamanta aceștia erau fie radiați, fie inactivi: SC „S.” SRL, „M.” SRL, „A.”
SRL, „G.” SRL, „R.” SRL.
În privința acestei din urmă societăți comerciale s-a mai reținut faptul că ar fi declarat
expres organelor fiscale că nu a avut relații comerciale cu reclamanta-intimată.
Totodată, au reținut inspectorii fiscali faptul că un alt furnizor al reclamantei intimate, SC
„R” SRL (care a devenit ulterior „RB” SRL) a avut obiect de activitate „Baruri și alte activități
de servire a băuturilor”, obiect care nu ar fi putut justifica livrarea făcută reclamantei intimate.
Același furnizor, a declarat organelor fiscale că nu a avut relații comerciale cu reclamanta.

379
 În privința SC „S.” SRL, pe lângă radierea societății la data tranzacției verificate, s-a mai
invocat de organul fiscal faptul că obiectul său de activitate era comerțul cu ridicata al produselor
cosmetice și de parfumerie, astfel încât nu s-ar fi justificat comercializarea către reclamanta
intimată a unei cantități semnificative de anvelope.
Chestiunea obiectului de activitate incompatibil cu livrarea efectuată către reclamanta
intimată a fost reiterată de organul fiscal și în privința furnizorului SC „D” SRL.
În privința altor furnizori, inspecția fiscală a reținut incapacitatea acestora de a furniza
produsele către reclamantă din pricina absenței angajaților (de ex. „MS” SRL, „MSC” SRL).
Prima instanță nu a analizat deloc aceste aspecte de fapt invocate, nu a stabilit realitatea
alegațiilor, nu le-a dat astfel nicio relevanță concretă ci, pur și simplu s-a limitat la a indica faptul
că, de plano, reclamanta nu poate fi ținută răspunzătoare pentru comportamentul agenților din
amonte.
Or, plecând de la criticile concrete ale reclamantei intimate, prima instanță trebuie să
stabilească situația de fapt pentru fiecare cheltuială apreciată drept nedeductibilă, contextul
factual în care a fost efectuată, comportamentul participanților și relevanța sa fiscală.
O statuare de principiu ca cea prezentată de reclamantă în cererea de chemare în judecată
(conform căreia în absența oricăror dovezi privind participarea societății la o fraudă pretins
săvârșită de furnizorii din amonte nu poate fi negat dreptul său la deducerea TVA) și la care
prima instanță a achiesat de plano, fără alte verificări concrete, ignoră funcția jurisdicțională a
unei instanțe de judecată, actul final de aplicare a dreptului neavând suport factual. Totodată, așa
cum se va arăta în cele ce urmează, o astfel de statuare contravine chiar dreptului comunitar citat,
așa cum a fost interpretat de către CJUE.
A mai subliniat Curtea că în materie fiscală, sarcina probei este partajată între
contribuabil și organul fiscal, îndeplinirea sau nu a acestor sarcini urmând a fi verificată în
concret de instanță.
Împărțirea sarcinii probei în materie fiscală este guvernată de prevederile art. 65 din OG
nr. 92/2003, prevedere reluată în art. 73 din Legea nr. 207/2015. În virtutea acestor norme,
pentru exercitarea dreptului de deducere precum și pentru stabilirea bazei de impunere,
contribuabilul este cel care trebuie să dețină și să prezinte toate documentele justificative
necesare atingerii acestui scop iar, apoi, sarcina de a dovedi contrariul revine organului fiscal.
Primul care trebuie să dovedească actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale fiscale
este contribuabilul.
Totodată, chiar jurisprudența CJUE reținută de reclamantă și prima instanță stabilește în
sarcina instanței naționale sarcina primordială a stabilirii stării de fapt pentru ca apoi, în funcție
de fiecare situație concretă în parte, să poată fi decelate și aplicate regulile juridice aferente.
Astfel, pentru a lua doar un exemplu dintre cauzele citate de judecătorul fondului, Curtea
a reținut că instanța de la Luxembourg a nuanțat de o manieră explicită statuările sale referitoare
la imposibilitatea refuzării dreptului la deducerea TVA în ipoteza identificării unei nereguli în
privința furnizorului, indicând expres că un astfel de refuz nu este contrar dreptului comunitar
dacă „se stabilește, în raport cu elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei
impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi
trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea
adăugată, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.” (Cauza C 277/14
PPUH Stehcemp).
Identificarea conduitei subiective reale a contribuabilului reprezintă un element important
în speță, iar decelarea acestuia se impune a fi tranșată pentru fiecare tranzacție în parte, în funcție
de situația concretă în care s-a desfășurat aceasta, posibilitatea concretă a reclamantei de a avea
acces la anumite informații referitoare la furnizorii săi, diligențele la care era obligată conform
legii, caracterul excesiv sau nu al acestora.
În privința dreptului la deducere aferent unor achiziții de la contribuabili declarați
inactivi, Curtea a mai reținut că statuările CJUE din cauza SC Paper Consult SRL C-101/16 s-au
circumscris unei anumite ipoteze factuale referitoare la plata, respectiv restituirea TVA aferent
tranzacției comerciale (a se vedea para. 58 și 59). Aplicarea acestei jurisprudențe în prezenta

380
cauză presupune identificarea, a priori, a întrunirii acestei ipoteze. Revine instanței de fond
clarificarea aspectelor de fapt aferente tranzacțiilor efectuate de către reclamanta intimată cu
contribuabili inactivi și identificarea comportamentului complet al acestora, din perspectivă
fiscală.
În sensul necesității stabilirii în concret a tuturor aspectelor care țin nu doar de condițiile
de formă, ci și de cele de fond, aferente fiecărei tranzacții supuse evaluării fiscale, în contextul
premiselor factuale identificate în jurisprudența CJUE, statuează și ICCJ în decizia de speță nr.
2160/2016.
Având în vedere necesitatea stabilirii situației de fapt aferente fiecărei tranzacții
comerciale aflate în discuție, respectiv identificarea în concret a întrunirii condițiilor de formă
dar, îndeosebi, a celor de fond în vederea reținerii caracterului deductibil al unor cheltuieli, față
de prevederile art. 488 pct. 6 C.proc.civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Curtea a
admis recursul și a casat sentința atacată, cu trimitere spre rejudecare.

36. Drept procesual fiscal. Decizie de angajare a răspunderii solidare. Comunicarea

prin publicitate a actului administrativ fiscal. Legalitate. Tardivitatea contestației
administrativ fiscale. Lipsa de relevanță a recomunicării actului administrativ la cererea
contribuabilului și a împrejurării că acesta locuia într-un alt stat

Cuprins pe materii: Drept procesual fiscal.

Indice alfabetic: Contestație administrativ fiscală: termenul de contestare, comunicarea actului
administrativ, decizie de angajare a răspunderii solidare
Temei de drept: Legea nr. 207/2015 (Cod procedură fiscală) art. 26, art. 47, art. 470

Decizia de angajare a răspunderii solidare, act administrativ fiscal conform prevederilor

art. 26 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, se comunică celui căruia îi este destinat în
condițiile stabilite de art. 47 din același act normativ. Potrivit dispozițiilor art. 270 alin. (1) din
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, contestația se depune în termen de 45
de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii.
Împrejurarea că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost comunicată din nou la
solicitarea reclamantului recurent nu prezintă relevanță întrucât recomunicarea actului la
cerere sau chiar din oficiu nu are ca efect repunerea contribuabilului în termenul de 45 de zile
pentru formularea contestației în condițiile în care dreptul la contestație a fost exercitat cu
nerespectarea prevederilor legale instituite în materie.
Întrucât comunicarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a fost efectuată
conform regulilor impuse prin Codul de procedură fiscală, mai întâi prin serviciul poștal, apoi
prin publicare pe internet, este, de asemenea, lipsită de relevanță împrejurarea că reclamantul
recurent se afla în alt stat și că din acest motiv nu ar fi putut intra în posesia plicului expediat de
organul fiscal.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 615/27.07.2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. X,
reclamantul AA a chemat-o în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice I., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să anuleze decizia nr.
x/05.12.2018, emisă de pârâtă.
Prin cererea depusă la data de 03.05.2019 și precizată în data de 25.09.2019, reclamantul
a arătat că solicită și anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 69/09.03.2018 în
contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași.
Prin sentința nr. 1261/2019, Tribunalul Iași a respins cererea de chemare în judecată.

381
 Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul AA, arătând că sentința este
nelegală și netemeinică, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488
alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
În motivarea recursului său, reclamantul recurent a susținut că a depus în termen
contestația la organul fiscal la data de 06.11.2018, întrucât a luat cunoștință de decizia contestată
la data de 17.10.2018 când i-a fost comunicată efectiv, astfel că a respectat dispozițiile art. 270
alin. (1) din Legea nr. 207/2015. La dosar sunt înscrisuri care atestă faptul că plicul expediat de
organul fiscal prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire a fost returnat la postă la data
de 22.03.2018, cu mențiunea lipsei destinatarului de la domiciliu. La acel moment, reclamantul
recurent nu se afla în România și din acest motiv nu a putut intra în posesia plicului expediat de
organul fiscal, ceea ce însemnă că nu a luat la cunoștință despre actul administrativ. În plus, nu
există certitudinea că acel plic conținea decizia contestată.
În continuarea motivării recursului, reclamantul recurent a reiterat, pe fondul cauzei,
aspectele invocate în cererea de chemare în judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale aplicabile în cauză,
Curtea de Apel a constatat, în raport de motivele de recurs și argumentele invocate, că recursul
declarat este neîntemeiat, pentru motivele ce urmează.
Prin decizia nr. x/09.03.2018, s-a dispus angajarea răspunderii reclamantului recurent în
solidar cu debitoarea SC D SRL, conform prevederilor dispozițiilor art. 25 alin. (2), lit. c) și d)
din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Împotriva deciziei nr. x/09.03.2018,
reclamantul recurent a formulat contestație la data de 6 noiembrie 2018 la organul administrativ
emitent, ce a fost respinsă prin decizia nr. x/05.12.2018, ca nefiind depusă în termen.
Nemulțumit fiind de soluția de respingere a contestației, reclamantul recurent s-a adresat
instanței de contencios administrativ și fiscal, susținând că a respectat termenul de introducere a
contestației.
Contrar susținerilor reclamantului recurent, Curtea de Apel a constatat că organul fiscal și
prima instanță de judecată au aplicat just dispozițiile legale privind termenul de formulare a
contestației împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, stabilind corect faptul că la
data de 6 noiembrie 2018, termenul era împlinit.
Decizia de angajare a răspunderii solidare, act administrativ fiscal conform prevederilor
art. 26 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, se comunică celui căruia îi este destinat, în
condițiile stabilite de art. 47 din același act normativ. Potrivit dispozițiilor art. 270 alin. (1) din
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, contestația se depune în termen de 45 de
zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii.
Art. 47 din cod prevede că actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi
comunicat prin poștă, remitere ori publicitate, după caz. În ipoteza în care comunicarea se
realizează prin intermediul unui serviciu poștal, actul administrativ fiscal este trimis la domiciliul
fiscal, prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În cazul în care
comunicarea prin poștă nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate, actul fiind
considerat comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului de publicare.
În cauză, decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x a fost emisă la data de
09.03.2018, fiind comunicată reclamantului prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, la domiciliul fiscal declarat la Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul
Iași, scrisoarea fiind returnată de poștă la data de 23.03.2018 ca urmare a lipsei destinatarului de
la domiciliu. Ca urmare a returnării, decizia nr. x/09.03.2018 a fost publicată pe pagina de
internet a ANAF prin anunțul colectiv nr. x/30.03.2018, astfel cum reiese din procesul-verbal de
îndeplinire a procedurii nr. x/30.03.2018. Așa fiind, decizia a fost legal comunicată la data de
17.04.2018, de la care începe să curgă termenul de 45 zile prevăzut de dispozițiile art. 270 alin.
(1) din cod. Cum reclamantul recurent a depus contestația la organul fiscal la data de 06.11.2018,
este evident că termenul de 45 de zile a fost depășit.
Împrejurarea că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost comunicată din nou la
data de 17.10.2018 la solicitarea reclamantului recurent nu prezintă relevanță, întrucât
recomunicarea actului la cerere sau chiar din oficiu nu are ca efect repunerea contribuabilului în

382
termenul de 45 de zile pentru formularea contestației în condițiile în care dreptul la contestație a
fost exercitat cu nerespectarea prevederilor legale instituite în materie.
Întrucât comunicarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a fost efectuată conform
regulilor impuse prin Codul de procedură fiscală, mai întâi prin serviciul poștal, apoi prin
publicare pe internet, este, de asemenea, lipsită de relevanță împrejurarea că reclamantul recurent
se afla în alt stat și că din acest motiv nu ar fi putut intra în posesia plicului expediat de organul
fiscal.
Având în vedere că la dosarul primei instanțe se află copia formularului confirmării de
primire în care a fost menționată expres și clar decizia x/09.03, Curtea de Apel a constatat că
neîntemeiată este și susținerea potrivit căreia nu ar exista certitudinea că plicul expediat conținea
decizia contestată.
Constatând față de cele ce precedă că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488
alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu este incident în cauză, Curtea de Apel, în temeiul dispozițiilor art.
20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul formulat de
reclamantul recurent AA împotriva sentinței nr. 1261/2019, pronunțate de Tribunalul Iași.

IV. Drept procesual civil

37. Refuz nejustificat de recunoaștere a unui drept. Act administrativ individual prin
care a fost recunoscut dreptul. Condiții procedurale pentru modificarea cererii de chemare în
judecată. Limitele judecății. Cauza acțiunii în contencios având ca obiect refuzul nejustificat
al instituției publice

Cuprins pe materii: Drept procesual civil

Indice alfabetic: Refuz nejustificat. Modificarea cererii de chemare în judecată. Cauza
acțiunii
Temei de drept: Legea nr. 134/2010, art. 204, Legea nr. 554/2004, art. 8 alin. (1)

Constatarea tardivității cererii modificatoare are drept consecință imposibilitatea

soluționării cererii de anulare a dispoziției de suspendare a raportului de serviciu și de
acordare a concediului pentru creșterea copilului, ceea ce nu îl împiedica pe reclamant să
formuleze o cerere de chemare în judecată distinctă având acest obiect, acțiune în cadrul căreia
să fie analizate și aspectele referitoare la depunerea plângerii prealabile și a acțiunii în
contencios administrativ. În aceste condiții, constatând tardivitatea cererii de modificare, prima
instanță a rămas învestită cu judecarea unei acțiuni având ca obiect recunoașterea unor
drepturi prevăzute de OUG nr. 111/2010, respectiv indemnizația pentru creșterea copilului și
stimulentul de inserție, începând cu data de 07.03.2019. Or, cauza acestui tip de acțiune în
contencios administrativ este existența unui refuz nejustificat al instituției publice pârâte de
recunoaștere a acestui drept.
Câtă vreme au fost emise acte administrative prin care s-a recunoscut dreptul
reclamantului la concediu de creștere a copilului și la indemnizația aferentă, chestiunea
referitoare la întinderea în timp a dreptului reprezintă un aspect de legalitate ce poate fi
verificat doar în cadrul unei acțiuni având ca obiect anularea actelor administrative mai sus
amintite.
Completarea motivelor cererii de chemare în judecată cu aspecte noi față de plângerea
prealabilă se referă strict la acele acțiuni având ca obiect anularea actului administrativ, așa
cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, iar nu la cele
având ca obiect cenzurarea unui refuz nejustificat. Cererea prin care se solicită recunoașterea
unui drept, nesoluționată sau soluționată nefavorabil, reprezintă chiar cauza acțiunii în
contencios administrativ privind cenzurarea unui refuz considerat nejustificat, iar o astfel de

383
cerere nu poate fi confundată cu plângerea prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr.
554/2004.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 352/10.06.2020

Prin sentința civilă nr. 319/CA/28 octombrie 2019, Tribunalul Vaslui a respins ca
neîntemeiată cererea reclamantului A, formulată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de
Poliție al Județului Vaslui.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, din raportul din 11.03.2019
întocmit de reclamantul A, inspector principal de poliție, rezultă că acesta a solicitat de la pârâtul
Inspectoratul de Poliție Județean Vaslui acordarea concediului de creștere copil și a
indemnizației de creștere copil, începând cu data de 7.03.2019, data nașterii minorului. Pe
aceeași cerere, ulterior reclamantul a menționat că, în cazul în care nu se poate aplica OUG nr.
111/2010 cu data de 7.03.2019, solicită dreptul începând cu 11.03.2019. Din actele atașate
rezultă că reclamantul este tatăl minorului B, născut la data de 7 martie 2019.
Prin dispoziția nr. x/20.03.2019, emisă de Inspectoratul de Poliție Județean Vaslui, s-a
suspendat raportul de serviciu al reclamantului A și i s-a acordat reclamantului concediu pentru
creșterea copilului în vârstă de 2 ani, respectiv până la 7.03.2021, în baza OUG nr. 111/2010 și a
art. 27 ind. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002.
Prin dispoziția x/9.04.2019, reclamantului i-a fost stabilită indemnizația de creștere a
copilului de 3.088 lei, începând cu data de 13.03.2019 până la 7.03.2021.
Reclamantul solicită acordarea dreptului de indemnizație și de stimulent începând cu data
nașterii minorului B, respectiv începând cu data de 7.03.2019, și obligarea pârâtului la emiterea
unei dispoziții de acordare concediu de creștere copil începând cu data de 7.03.2019.
Reclamantului i-au fost emise două acte administrative – dispoziția nr. x/20.03.2019, prin
care s-a stabilit că reclamatului i se acordă concediul de creștere copil începând cu data de
13.03.2019, și dispoziția x/9.04.2019, prin care s-a stabilit indemnizația lunară de creștere copil
și perioada pentru care se acordă.
Întrucât reclamantul nu a înțeles să conteste dispoziția din 9.04.2019, iar cea din
20.03.2019 a fost contestată cu depășirea primului termen, cu încălcarea art. 204 C.proc.civ., s-a
reținut că reclamantului nu i se poate acorda indemnizație începând cu data nașterii copilului sau
cu data depunerii cererii.
Cererea de acordare stimulent de inserție a fost considerată ca nefondată, față de
prevederile art. 7 și 15 din OUG nr. 111/2010, din care rezultă că stimulentul de inserție se
acordă în cazul în care părintele realizează venituri și ca urmare a unei cereri.
În cauză, reclamantul nu a depus o cerere la pârât pentru acordarea indemnizației de
inserție pentru perioada 7.03.2019-12.03.2019.
Din raportul din 11.03.2019 întocmit de reclamant rezultă că acesta solicită acordarea
concediului de creștere copil și a indemnizației de creștere copil, începând cu data de 7.03.2019.
Pe aceeași cerere, ulterior reclamantul a menționat că, în cazul în care nu se poate aplica OUG
111/2010 cu data de 7.03.2019, solicită dreptul începând cu 11.03.2019.
Ulterior, la data de 2.04.2019, reclamantul a mai formulat o cerere prin care a contestat
data acordării indemnizație creștere copil, întrucât nu a fost de acord cu data de 13.03.2019.
Astfel, prin cererile premergătoare acțiunii, reclamatul nu a solicitat pârâtului acordarea
stimulentului de inserție, care are o natură diferită de cea a indemnizației de creștere copil, care a
fost solicitată prin cererile anterior menționate.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile unui refuz nejustificat de soluționare cerere, astfel
cum este definit în art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004. Acest capăt de cerere a fost respins pentru
că nu se încadrează în tipul de acțiune întemeiată pe un refuz nejustificat al autorității publice de
recunoaștere a unui drept.

384
 Din art. 14 din OUG nr. 111/2010 rezultă că cererile pentru acordarea indemnizației sau a
stimulentului de inserție se acordă prin decizia agențiilor pentru plăți și inspecție socială
județene, decizia care poate fi contestată în instanța de contencios administrativ.
Astfel că cererea privind acordarea indemnizației de inserție va fi respinsă.
Capătul de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de acordare a
concediului de creștere copil și a indemnizației va fi respins motivat de faptul că aceste acte sunt
emise. Prin dispoziția din 20.03.2019 s-a acordat concediu și prin dispoziția din 9.04.2019
reclamantul beneficiază de indemnizație creștere copil. Emiterea unor noi acte cu schimbarea
datelor de acordare concediu și indemnizație nu se poate dispune, decât în cazul contestării
acestor acte administrative.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A, invocând motivul de casare
prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.
În susținerea căii de atac promovate, recurentul a arătat că, în fapt, instanța de fond s-a
pronunțat cu evitarea aplicării prevederilor legale aplicabile în speță.
Instanța de fond a arătat în motivarea sentinței civile că reclamantul a înțeles să nu
conteste dispoziția din 9.04.2019, iar cea din 20.03.2019 a fost contestată cu depășirea primului
termen. Susține că nu a știut că a fost emisă de către intimat ultima „dispoziție” din 20.03.2019,
pe talonul de „confirmare de primire” figurând mențiunea „lipsit domiciliu”. Această dispoziție
i-a fost comunicată la primul termen de judecată.
Or, în situația în care termenul de 30 de zile prevăzut la art. 7 alin. (1) a fost depășit,
beneficiarul poate formula contestație în termen de 6 luni de la data emiterii actului cu condiția
unor „motive temeinice”, și anume plecarea din localitate. Astfel, la data când i-a fost
comunicată dispoziția intimatului nu se afla nimeni la domiciliu.
Un alt motiv pe care instanța consideră că nu l-a îndeplinit ar fi acela cum că nu a
solicitat pârâtului acordarea stimulentului de inserție, care are o natură diferită de cea a
indemnizației de creștere a copilului pe care a solicitat-o prin cererile anterioare.
În literatura de specialitate se arată că acțiunea în anularea actului administrativ
promovată la instanța de judecată, cererea nu e limitată la motivele invocate în plângerea
prealabilă, art. 8 alin. (1) teza finală. Astfel, instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei are
– cu ocazia cercetării judecătorești – de soluționat odată cu judecarea cauzei și noile solicitări.
A apreciat că nu exista niciun temei legal pentru a echivala raportul dintre plângerea
prealabilă și acțiunea în anulare la instanța de contencios administrativ.
Într-adevăr, pârâtul a emis dispoziții de acordare a concediului de creștere a copilului și a
indemnizației, dar aceste dispoziții le-a contestat așa cum a arătat și dovedit, motiv pentru care
solicită emiterea unor noi dispoziții cu schimbarea datelor de acordare concediu și a
indemnizației începând cu data de 11.03.2019.
Recurentul a formulat o cerere de modificare a cererii de recurs, arătând că prin acțiunea
formulată la instanța de fond a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de OUG nr. 111/2010
reprezentând indemnizații și stimulent de inserție, începând cu data nașterii copilului, 07 martie
2019, și obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de acordare a concediului de creștere a
copilului și a indemnizației aferente conform cerințelor formulate în raportul nr. yyy/11.03.2019.
La primul termen de judecată, instanța de recurs a anulat ca tardivă cererea de modificare
a recursului, stabilind că motivele de nelegalitate invocate prin cererea de modificare au fost
depuse cu nerespectarea termenului de formulare a recursului.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și față de
prevederile legale aplicabile, Curtea a reținut că recursul este neîntemeiat, pentru următoarele
considerente:
A invocat recurentul nelegalitatea hotărârii primei instanțe, considerând că aceasta s-a
pronunțat cu evitarea aplicării prevederilor legale aplicabile în speță și indicând ca motiv de
nelegalitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., însă ce critică în esență recurentul
este modul de aplicare a dispozițiilor de drept material, ceea ce ar atrage incidența motivului de
casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

385
 Analizând sentința recurată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de către
recurent, Curtea a constatat că soluția primei instanțe este legală și temeinică.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat recunoașterea dreptului
său constând în acordarea drepturilor prevăzute de OUG nr. 111/2010, reprezentând indemnizații
și stimulent de inserție, începând cu data nașterii copilului, respectiv obligarea pârâtului la
emiterea unei dispoziții de acordare a concediului de creștere a copilului și a indemnizației
aferente conform cerințelor formulate în raportul nr. yyy/11.03.2019.
Cu privire la aceste solicitări, prima instanță a solicitat precizări la termenul din data de
23 septembrie 2019, însă prin precizările scrise depuse la data de 25 septembrie 2019
reclamantul a înțeles să formuleze o cerere adițională de anulare a dispoziției șefului
Inspectoratului de Poliție Județean Vaslui nr. x/20.03.2019, de suspendare a raporturilor de
serviciu cu unitatea începând cu data de 13.03.2019.
Din perspectiva normelor de procedură, corect prima instanță a stabilit că această cerere
reprezintă o modificare a acțiunii inițiale, astfel că era necesar, în condițiile art. 204 C.proc.civ.,
acordul expres al pârâtului. Or, în lipsa acestui acord, completarea acțiunii inițiale cu un nou
capăt de cerere având ca obiect anularea unui act administrativ, prima instanță nu putea să
accepte judecarea cererii adiționale, soluția de constatare a tardivității modificării fiind legală.
Prin urmare, tardivitatea constatată de prima instanță are drept temei dispozițiile
procedurale referitoare la modificarea/completarea cererii de chemare în judecată, iar nu
prevederile art. 7 sau art. 11 din Legea nr. 554/2004, care privesc aspecte de drept material și
care nu au fost abordate de către Tribunalul Vaslui, întrucât acesta nu a fost legal învestit cu
soluționarea unei cereri de anulare a unui act administrativ pentru a verifica respectarea
termenului de formulare a plângerii prealabile sau a termenului de prescripție pentru
introducerea acțiunii în contencios administrativ.
Constatarea tardivității cererii modificatoare are drept consecință imposibilitatea
soluționării cererii de anulare a dispoziției de suspendare a raportului de serviciu și de acordare a
concediului pentru creșterea copilului, ceea ce nu îl împiedica pe reclamant să formuleze o cerere
de chemare în judecată distinctă având acest obiect, acțiune în cadrul căreia să fie analizate și
aspectele referitoare la depunerea plângerii prealabile și a acțiunii în contencios administrativ.
În aceste condiții, constatând tardivitatea cererii de modificare, prima instanță a rămas
învestită cu judecarea unei acțiuni având ca obiect recunoașterea unor drepturi prevăzute de
OUG nr. 111/2010, respectiv indemnizația pentru creșterea copilului și stimulentul de inserție,
începând cu data de 07.03.2019. Or, cauza acestui tip de acțiune în contencios administrativ este
existența unui refuz nejustificat al instituției publice pârâte de recunoaștere a acestui drept.
Astfel, într-adevăr, reclamantul a formulat la data de 11.03.2019 o cerere (raport) prin
care a solicitat instituției publice pârâte aprobarea concediului de creștere a copilului și a
indemnizației aferente. Ca urmare a acestei solicitări a reclamantului, au fost emise dispoziția nr.
y/20.03.2019 și dispoziția nr. x/09.04.2019, prin care s-a dispus suspendarea raportului de
serviciu, aprobarea concediului pentru creșterea copilului și a indemnizației pentru creșterea
copilului, începând cu data de 13.03.2019 până la 07.03.2021.
Câtă vreme au fost emise acte administrative prin care s-a recunoscut dreptul
reclamantului la concediu de creștere a copilului și la indemnizația aferentă, chestiunea
referitoare la întinderea în timp a dreptului reprezintă un aspect de legalitate ce poate fi verificat
doar în cadrul unei acțiuni având ca obiect anularea actelor administrative mai sus amintite.
În lumina acestor considerente, corect a stabilit prima instanță că pe calea aleasă de către
reclamant nu se putea obține recunoașterea dreptului la indemnizația de creștere a copilului
începând cu o dată anterioară celei indicate în dispoziția nr. x/09.04.2019, în condițiile în care
acest act administrativ se bucură de prezumția de legalitate, iar instanța nu poate modifica
limitele în care a fost recunoscut dreptul decât în cadrul unei acțiuni în anularea actului
administrativ.
Cu privire la recunoașterea dreptului reclamantului la stimulentul de inserție, în acord cu
prima instanță, Curtea a arătat că în cazul acestei cereri lipsește situația premisă ce stă la baza

386
acestui tip de acțiune în contencios administrativ, respectiv existența unei solicitări de
recunoaștere a dreptului pretins în fața instanței.
Nu pot fi reținute susținerile recurentului privind posibilitatea de a invoca în susținerea
acțiunii în contencios administrativ și alte motive decât cele prezentate în plângerea prealabilă.
Completarea motivelor cererii de chemare în judecată cu aspecte noi față de plângerea prealabilă
se referă strict la acele acțiuni având ca obiect anularea actului administrativ, așa cum rezultă din
prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, iar nu la cele având ca obiect
cenzurarea unui refuz nejustificat.
Cererea prin care se solicită recunoașterea unui drept, nesoluționată sau soluționată
nefavorabil, reprezintă chiar cauza acțiunii în contencios administrativ privind cenzurarea unui
refuz considerat nejustificat, iar o astfel de cerere nu poate fi confundată cu plângerea prealabilă
prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.

38. Lămurirea dispozitivului hotărârii judecătorești. Limitele judecății. Neclaritatea

dispozitivului. Drepturi salariale. Noțiunea de „spor”. Modalitatea de stabilire și de plată

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Lămurirea dispozitivului hotărârii

judecătorești
Indice alfabetic: Drept procesual civil: lămurire dispozitiv; Drept administrativ. Funcția
publică; drepturi salariale; salarizare la nivel maxim; spor de confidențialitate
Temei de drept: Legea nr. 134/2010 (Cod de procedură civilă) art. 443; OUG nr.
83/2014 art. 1 alin. (5) ind. 1; Legea nr. 71/2015; OUG nr. 57/2015

Instanța de recurs a constatat că încheierea de lămurire este nelegală, fiind dată cu

aplicarea greșită a normelor de procedură, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât, sub motiv de interpretare, a făcut aplicarea unor dispoziții
legale ce nu au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței și nici nu au constituit temeiul de
drept al acțiunii formulate de reclamanți. Deși dispozitivul sentinței necesita a fi lămurit în
privința modului de aplicare, lămurirea nu putea fi făcută decât prin raportare la cadrul legal
avut în vedere la pronunțarea soluției, iar nu prin raportare la prevederile Legii-cadru nr.
153/2017, chiar dacă dificultățile de punere în executare a hotărârii au apărut odată cu intrarea
în vigoare a acestui act normativ.
Lipsa de claritate a dispoziției din dispozitivul sentinței rezultă din contradicția existentă
în cuprinsul aceleiași fraze a dispozitivului din care rezultă, pe de o parte, că este recunoscut
dreptul reclamanților de a beneficia de un spor ce trebuie inclus în deciziile de stabilire a
drepturilor salariale, iar, pe de altă parte, se stabilește că acest spor este inclus în indemnizația
brută de încadrare.
Noțiunea de „includere” a folosită de instanță în motivare pentru a sublinia faptul că
acest spor face parte din elementele salariale de care trebuie să beneficieze reclamanții în
temeiul legilor anuale de salarizare și a deciziei nr. 794/2016 a CCR, pentru ca aceștia să fie
salarizați la nivelul maxim de salarizare aflat în plată în cadrul instituției, și acest spor trebuia
inserat în deciziile de stabilire a salariilor, întrucât printre elementele salariale avute în vedere
prin Legea nr. 71/2015, OUG nr. 57/2015 și OUG nr. 20/2016, pe lângă și distinct de salariul de
bază/indemnizația lunară de încadrare sunt evidențiate și sporurile, care trebuiau acordate la
nivelul maxim aflat în plată.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 442/24.06.2020

387
 Prin încheierea din 09.01.2020, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr.
41XX/99/2017, s-a admis în parte cererea de lămurire a sentinței civile nr. 1728/18.10.2017 a
Tribunalului Iași, formulată de pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă I. în contradictoriu cu
A, B, și alții.
În înțelesul și lămurirea dispozitivul sentinței cu privire la acordarea sporului de
confidențialitate de 15%, acesta se adaugă ca procent în condițiile art. 7 din Legea-cadru nr.
153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut că petenta justifică
necesitatea lămuririi solicitate referitor la utilizarea sintagmei „indemnizația brută de încadrare”
în cadrul dispozitivului sentinței civile, aceasta nu se regăsește în cuprinsul legii salarizării
personalului plătit din fonduri publice, pentru personalul aparatului ministerului muncii, iar orice
asimilare cu indemnizația brută de încadrare nu poate fi făcută, întrucât nu se poate face
raportare la o noțiune care nu există în legislație.
Tribunalul a constatat că din acest punct de vedere este neîntemeiată cererea de lămurire,
deoarece dispozitivul sentinței nu cuprinde dispoziții contradictorii și nici nu sunt necesare
lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 s-a constatat neconstituționalitatea
prevederilor art. 3 alin. (1) din OUG nr. 57/2015, întrucât în esență excluderea majorărilor
salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești de la calculul nivelului maxim al
salariului de baza/indemnizație de încadrare din cadrul autorității publice încalcă art. 124 și art.
126 din Constituție.
Rezultă că ITM trebuie să emită efectiv decizii care includ/acordă spor de
confidențialitate de 15% la cuantumul brut al salariilor de bază, în baza sentinței nr. 1728/2017 a
Tribunalului Iași în dosarul nr. X, avându-se în vedere și decizia Curții Constituționale nr.
794/2016, or acestea se referă neechivoc la salariul de bază/indemnizația de încadrare.
Prin urmare, cu privire la cest aspect nu este necesar a se lămuri sentința cu privire la
înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului deciziei nr. 1728/2017, având în vedere și
decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.
Prin urmare, nici pentru reclamanții din prezenta cauză, pentru care instanța de judecată a
avut în vedere exact aceleași criterii și dispoziții legale, anume decizia Curții Constituționale nr.
794/15.12.2016 referitoare la art. 3 ind. 1 alin. (1) ind. 2 din OUG nr. 57/2015 introdus prin
OUG nr. 43/2016, pârâtul nu ar trebui să aibă nevoie de lămuriri pentru punerea în aplicare a
dispozitivului.
Referitor la modul de calcul al sporului de confidențialitate, s-a constatat că acesta nu
poate fi inclus în indemnizația brută de încadrare, așa cum rezultă din dispozițiile Legii-cadru de
salarizare nr. 153/2017, întrucât prin natura sa nu poate constitui parte a indemnizației/salariului
de bază, la care să se calculeze procentual alte sporuri prevăzute de lege, cât și un adaos salarial,
în considerarea obligației de confidențialitate prevăzută de art. 18 lit. c) din Legea nr. 108/1999,
în consecință sporul va fi calculat, asemenea altor sporuri, ca procent de 15% la indemnizația de
încadrare, astfel încât se impune a fi lămurit dispozitivul în sensul că exprimarea folosită în
dispozitiv de includere reprezintă aplicarea sporului în condițiile legii de salarizare în sensul că
se adaugă.
Împotriva încheierii pronunțate la 09.01.2020 de către Tribunalul Iași în dosarul nr.
41XX/99/2017 în urma formulării cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr.
1728/2017/CA a promovat recurs reclamanta C, solicitând respingerea ca nefondată a cererii de
lămurire, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.
În susținerea căii de atac promovate, recurenta a arătat că, în fapt, Tribunalul Iași a fost
învestit cu soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului hotărârii nr. 1728/2017/CA.
Există două situații în care o astfel de procedură prevăzută de art. 443 din Codul de
procedură civilă ar putea fi demarată, și anume în cazul în care dispozitivul nu este suficient de
clar în ceea ce privește înțelesul, întinderea ori aplicarea sa, respectiv în cazul în care în
dispozitiv există dispoziții care se contrazic între ele.

388
 Astfel, scopul reglementării a unei astfel de proceduri de legiuitor constă în clarificarea
dispozitivului, astfel încât să nu existe dificultăți la punerea în executare a hotărârii. Având în
vedere că dispozitivul este partea din hotărâre care se execută, acesta trebuie să conțină elemente
clare privind modalitatea de rezolvare a cererilor părților, întinderea drepturilor recunoscute și
identificarea acestora prin diferiți parametri, pentru a putea fi adus la îndeplinire pe calea
executării.
Prin lămurirea hotărârii se clarifică măsurile dispuse de instanță prin hotărâre atunci când,
din culpa instanței, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar și poate genera dificultăți la
momentul punerii în executare.
Însă, în situația dată, dispozitivul sentinței nr. 1728/2017/CA a cărei lămurire a fost
solicitată, nu conține niciun element care ar putea pune la îndoială claritatea acestuia. Prin
urmare, situația concretă nu se subscrie niciuneia dintre ipotezele în care o parte poate învesti
instanța de judecată cu o cerere de lămurire a hotărârii, întrucât nu există dispoziții contradictorii,
fiind mai mult decât evident că prin sentința se admite acțiunea reclamanților în totalitatea
pretențiilor sale și nici nu se pune problema existenței vreunei neconcordanțe sau vreunui aspect
care să nu fie clar și concis.
Astfel, în realitate, dispozitivul sentinței nr. 1728/2017/CA nu conține aspecte a căror
lămurire s-ar impune, neexistând vreo contradicție, acesta fiind extrem de clar, precis și facil de
pus în aplicare, motiv pentru care în speță cererea de lămurire este în mod vizibil nefondată.
Practic, în niciun moment instanța de judecată nu a făcut trimitere la posibilitatea
adăugării sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, de fiecare dată menționând faptul că
acesta se include în indemnizația brută de încadrare.
O instanță de judecată nu poate fi obligată să pronunțe o hotărâre judecătorească care să
respecte liniile trasate printr-o altă hotărâre și, în niciun caz nu poate fi solicitată schimbarea unei
hotărâri pe calea procedurii lămuririi, motivată de existența unei hotărâri care ar fi diferită de cea
a cărei lămurire este solicitată.
Concluzionând, instanța a depășit limitele învestirii sale și a efectuat o nouă judecare a
fondului, revenind asupra considerentelor sentinței nr. 1728/2017/CA și pronunțând un alt
dispozitiv.
Intimatul Inspectoratul teritorial de Muncă I. a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea recursului.
Analizând încheierea recurată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale
aplicabile, Curtea a constatat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 443 C.proc.civ. care au constituit temeiul juridic al cererii petentului
Inspectoratul Teritorial de Muncă permit instanței ca, după momentul dezînvestirii prin
pronunțarea soluției, să aducă lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea
dispozitivului hotărârii.
Potrivit art. 443 alin. C.proc.civ. „în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la
înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții
contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau
să înlăture dispozițiile potrivnice”.
Această dispoziție vizează ipoteza în care sunt necesare lămuriri ale dispozitivului
hotărârii, întrucât există impedimente în faza de executare a hotărârii.
Într-adevăr, prin cererea privind lămurirea dispozitivului hotărârii, nu se poate cere
modificarea acestuia, ci doar clarificarea lui, se pot interpreta doar măsurile dispuse de instanță
prin hotărârea a cărei lămurire se dorește. În toate cazurile, însă, procedura lămuririi întinderii și
cuprinsului dispozitivului hotărârii este folosită numai atunci când există contradicții în cadrul
dispozitivului.
Recurenta a invocat prin cererea de recurs faptul că, prin admiterea cererii privind
lămurirea dispozitivului, instanța și-a modificat propria soluție și a schimbat înțelesul clar și facil
al unor termeni.
Instanța de recurs a constatat că încheierea de lămurire este nelegală, fiind dată cu
aplicarea greșită a normelor de procedură, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488

389
alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât, sub motiv de interpretare, a făcut aplicarea unor dispoziții
legale ce nu au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 1728/18.10.2017 și nici nu
au constituit temeiul de drept al acțiunii formulate de reclamanți.
Petentul Inspectoratul Teritorial de Muncă a solicitat lămurirea dispoziției din sentința nr.
1728/18.10.2017 a Tribunalului Iași potrivit căreia a fost obligat în calitate de pârât să emită
decizii pentru fiecare dintre reclamanți în care să se includă sporul de confidențialitate de 15%
inclus în indemnizația brută de încadrare începând cu data de 17.12.2016, iar considerentele
sentinței vizează modul de interpretare și aplicare al dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 284/2010
și legile anuale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv OUG nr.
82/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015, OUG nr. 57/2015 și OUG nr. 20/2016, astfel cum
au fost interpretate prin decizia HP nr. 23/2016 a ÎCCJ, prin prisma considerentelor deciziei nr.
794/15.12.2016 a Curții Constituționale.
Astfel, deși dispozitivul sentinței necesita a fi lămurit în privința modului de aplicare,
lămurirea nu putea fi făcută decât prin raportare la cadrul legal avut în vedere la pronunțarea
soluției, iar nu prin raportare la prevederile Legii-cadru nr. 153/2017, chiar dacă dificultățile de
punerea în executare a hotărârii au apărut odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Contrar susținerilor recurentei, lipsa de claritate a dispoziției din dispozitivul sentinței nr.
1728/18.10.2017 a Tribunalului Iași rezultă din contradicția existentă în cuprinsul aceleiași fraze
a dispozitivului din care rezultă, pe de o parte, că este recunoscut dreptul reclamanților de a
beneficia de un spor ce trebuie inclus în deciziile de stabilire a drepturilor salariale, iar, pe de altă
parte, se stabilește că acest spor este inclus în indemnizația brută de încadrare.
Or, așa cum a fost solicitat și acordat de Tribunalul Iași dreptul salarial ce a făcut obiectul
judecății în dosarul nr. 41XX/99/2017 și-a păstrat natura juridică de spor, ca element salarial
distinct de salariul de bază (indemnizația brută de încadrare), care se determină prin raportare la
elementul salarial principal, respectiv salariul de bază/indemnizația brută de încadrare.
Din chiar considerentele sentinței rezultă că instanța a avut în vedere la admiterea acțiunii
faptul că dreptul salarial recunoscut reclamanților are natura juridică de spor, iar nu de sumă
compensatorie sau parte componentă a salariului de bază/indemnizației brute de încadrare.
Noțiunea de „includere” a fost folosită de către instanță în motivare pentru a sublinia
faptul că acest spor face parte din elementele salariale de care trebuie să beneficieze reclamanții
în temeiul legilor anuale de salarizare și a deciziei nr. 794/2016 a CCR, pentru ca aceștia să fie
salarizați la nivelul maxim de salarizare aflat în plată în cadrul instituției, și acest spor trebuia
inserat în deciziile de stabilire a salariilor, întrucât printre elementele salariale avute în vedere
prin Legea nr. 71/2015, OUG nr. 57/2015 și OUG nr. 20/2016, pe lângă și distinct de salariul de
bază/indemnizația lunară de încadrare sunt evidențiate și sporurile, care trebuiau acordate la
nivelul maxim aflat în plată.
Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a dispozitivului sentinței nr. 1728/18.10.2017
a Tribunalului Iași pârâtul avea obligația de a emite decizii de stabilire a drepturilor salariale
pentru fiecare dintre reclamanți în care să fie inclus și sporul de confidențialitate de 15%, care se
determină, ca mod de calcul, prin raportare la indemnizația brută de încadrare, nefiind necesară
și o operațiune de reindividualizare a cuantumului indemnizației brute de încadrare (salariului de
bază) ca urmare a înglobării (includerii) în această indemnizație a valorii sporului de
confidențialitate. De altfel, verificarea legalității modului de stabilire a indemnizațiilor brute de
încadrare (ca elemente salariale de bază) ale reclamanților nu a făcut obiectul judecății și nici
dispozitivul sentinței nu cuprinde vreo obligație în acest sens pentru pârâtul Inspectoratul
Teritorial de Muncă.
Pentru toate aceste considerente, a fost admis recursul, iar încheierea Tribunalului Iași a
fost casată în parte, întrucât, deși se impunea lămurirea dispozitivului sentinței nr.
1728/18.10.2017, această lămurire trebuia făcută prin raportare la dispozițiile legale aplicabile
litigiului și în sensul că sporul de confidențialitate de 15% va fi calculat prin raportare la
indemnizația brută de încadrare (și nu inclus în indemnizația brută de încadrare).

390
 39. Drept procesual civil. Reprezentare legală. Autorități publice locale. Formularea
recursului în numele consiliului local de către primar. Dovada calității de reprezentant.
Nulitate recurs

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Drept administrativ. Autorități publice locale
Indice alfabetic: Drept procesual civil: - reprezentare legală; dovada calității de
reprezentant; nulitate recurs; Drept administrativ – atribuții ale autorităților
publice locale; primar; consiliu local
Temei de drept: Legea nr. 134/2010 (Cod procedură civilă) art. 82; Legea nr. 215/2001
art. 21 și art. 109; OUG nr. 57/2019 (Codul administrativ) art. 153 alin. (6)

Indiferent de legea aplicabilă (procesul a început la data de 17.04.2019, anterior intrării

în vigoare a Codului administrativ, prin OUG nr. 57/2019), regulile de reprezentare a
autorităților publice locale nu au suferit nicio modificare. Primarul poate reprezenta în justiție
doar unitatea administrativ teritorială, conform prevederilor exprese ale art. 21 alin. (2) din
Legea nr. 215/2001 și art. 109 coroborat cu art. 154 alin. (6) din OUG nr. 57/2019, neavând
nici un drept de reprezentare legală a autorității deliberative, consiliul local, atât timp cât
ambele autorități ale administrației publice, exercită competențe exclusive, în scopul rezolvării
treburilor publice ale unității administrative teritoriale. În lipsa unei dispoziții legale, pentru
declararea căii de atac a recursului, autoritatea publică locală deliberativă – consiliul local –
trebuia să acorde un mandat expres în acest sens primarului, în baza unei hotărâri de consiliu
local, anterior momentului formulării cererii de recurs.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 687/16.09.2020

Prin sentința nr. 271/CA/19.09.2020, pronunțată de Tribunalul Vaslui, s-a admis cererea
de chemare în judecată formulată de reclamantul Prefectul Județului Vaslui în contradictoriu cu
pârâtul Consiliul Local al Municipiului B. având ca obiect tutelă administrativă - anulare
hotărâre nr. x/31.10.2018
Prin sentința recurată, instanța de fond a admis cererea formulată de Instituția Prefectului
Județului Vaslui, anulând Hotărârea Consiliului Local municipal B. nr. x/31.10.2018, motivat de
faptul că terenul ce face obiectul hotărârii face parte din terenul înscris în cartea funciară având
categoria de folosință islazuri, conform Anexei 5 din Legea nr. 165/2013.
Împotriva acestei sentințe a promovat recurs recurentul Consiliul Local Municipal B.,
considerând-o netemeinică și nelegală, arătând că nu sunt întrunite prevederile legale de „...
suprafețe.., înscrise în actele de proprietate...” ca pășuni și fânețe, conform definiției.
Intimatul Prefectul Județului Vaslui a depus întâmpinare, solicitând respingerea
recursului ca nefondat.
Analizând excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Primarului mun. B. în
formularea recursului în numele și pentru Consiliul Local al Municipiului B., s-a constatat că
este întemeiată pentru următoarele considerente:
Cererea de recurs formulată în cauză a fost semnată de primarul Municipiului B., în
calitate de reprezentant al recurentului Consiliul Local al Municipiului B., fără ca autoritatea
executivă, primarul, să dețină vreo competență legală de reprezentare în justiție a autorității
deliberative, respectiv consiliul local și fără a exista atașat cererii de recurs un mandat de
reprezentare acordat primarului de recurentul cnsiliul local.
În acest context, s-a solicitat recurentului să facă dovada mandatului acordat primarului
în vederea declarării căii de atac și a reprezentării în justiție sau să procedeze la semnarea cererii
de recurs, aspecte aduse la cunoștința recurentului prin citația emisă la data de 14.09.2020 și
comunicată prin fax.

391
 La data de 16.09.2020, i-a fost comunicată Curții de apel adresa emisă de recurent la data
de 15.09.2020, prin care se aduce la cunoștință instanței revocarea Hotărârilor Consiliului Local
nr. 345/2018, 72/2019, 112/2019, 23/2020 și 88/2020 prin HCL nr. 194/30.06.2020, atașată
adresei sus amintite.
De asemenea, a fost comunicată Curții de apel împuternicirea dată de recurent
consilierului juridic VAM, pentru a formula recursul și a susține apărările necesare, de a formula
concluzii orale sau scrise. Acest înscris nu a fost însoțit de alte documente, iar din cuprinsul său
nu rezultă data la care organul deliberativ a hotărât mandatarea consilierului juridic, fără a exista
o ratificare a actului de procedură (cererea de recurs) cu privire la care instanța a invocat lipsa
calității de reprezentant.
Având în vedere că în cauză au fost ridicate două excepții, prima vizând lipsa calității de
reprezentant a primarului mun. B., iar cea de a doua, excepția rămânerii fără obiect a cauzei,
Curtea a analizat cu prioritate excepția lipsei calității de reprezentant a primarului mun. B. în
declararea căii de atac a recursului, în numele și pentru Consiliul Local al mun. B.
Astfel, indiferent de legea aplicabilă (procesul a început la data de 17.04.2019, anterior
intrării în vigoare a Codului administrativ, prin OUG 57/2019), regulile de reprezentare a
autorităților publice locale, ca principiu și regulă, nu au suferit nicio modificare.
Primarul poate reprezenta în justiție doar unitatea administrativ teritorială, conform
prevederilor exprese ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 și art. 109 coroborat cu art. 154
alin. (6) din OUG nr. 57/2019, neavând nici un drept de reprezentare legală a autorității
deliberative, consiliul local, atât timp cât ambele autorități ale administrației publice, exercită
competențe exclusive, în scopul rezolvării treburilor publice ale unității administrative teritoriale.
În lipsa unei dispoziții legale, pentru declararea căii de atac a recursului, autoritatea
publică locală deliberativă – consiliul local – trebuia să acorde un mandat expres în acest sens
primarului, în baza unei hotărâri de consiliu local, anterior momentului formulării cererii de
recurs.
Or, după cum s-a constatat în cauză, primarul mun. B. a declarat în numele autorității
deliberative calea de atac fără a avea un mandat acordat în acest sens și fără ca autoritatea
deliberativă să îi ratifice și să își însușească ulterior calea de atac.
Întrucât recurentul Consiliul Local al Municipiului B. nu a făcut dovada calității de
reprezentant acordată primarului mun. B., în vederea declarării căii de atac a recursului, deși
acest aspect i-a fost solicitat în condițiile art. 82 alin. (1) C.proc.civ., a fost admisă excepția și a
fost anulat recursul declarat în cauză.

40. Cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Prevederi de drept european analizate de instanța de recurs. Inadmisibilitatea cererii de
revizuire. Aplicarea considerentelor deciziei HP a ÎCCJ nr. 45/2016

Cuprins pe materii: Drept procesual civil

Indice alfabetic: Revizuire: admisibilitate, aplicarea dreptului Uniunii Europene
Temei de drept: Legea nr. 554/2004 art. 21, decizia HP a ICCJ nr. 45/2016,
Directiva 2006/112/CE art. 19

Prin cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr.
554/2004 au fost invocate aceleași chestiuni care au fost deja dezlegate de instanța de recurs.
Din această perspectivă, revizuirea apare ca fiind inadmisibilă deoarece dreptul Uniunii
Europene și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost invocate în fața instanței
care a pronunțat hotărârea în calea de atac a recursului și a cărei revizuire se cere, iar această
instanță le-a analizat, așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțate. Așa cum rezultă și
din decizia nr. 45/12.12.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, atât timp cât dreptul Uniunii Europene și hotărârile CJUE au fost
invocate în fata instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, iar instanța a

392
analizat aspectele invocate, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune
autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de recurs. A considera cererea de
revizuire admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția
instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care
însă nu se poate realiza pe calea revizuirii.

Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 837/14.10.2020

Prin decizia nr. 17/14.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, a fost admis recursul
declarat de „A” SRL în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și
Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui împotriva sentinței nr. 848/2019 a
Tribunalului Iași pe care a casat-o și, în rejudecare, a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de revizuire revizuentul „A” SRL, solicitând
instanței de revizuire ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în virtutea dispozițiilor art. 513
alin. (4) C.proc.civ, să dispună încuviințarea cererii de revizuire, schimbarea în parte a deciziei
revizuite, în sensul că în urma admiterii recursului și a casării sentinței nr. 848/2019 din
06.06.2019 a Tribunalului Iași, să dispună, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea art. 2 al
deciziei nr. x/30.06.2016 privind soluționarea contestației și a deciziei de impunere nr.
yyy/05.01.2017, cu privire la suma de 337.112 lei reprezentând TVA (instituit de inspecția
fiscală ca fiind suplimentar de plată prin ajustare ca urmarea vânzării „fermei de vaci”).
Motivele invocate în susținerea cererii sale de revizuire se circumscriu dispozițiilor art.
21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „constituie motiv de revizuire, care se adaugă
la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin
încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2)
coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.”
Unul dintre motivele de nelegalitate a deciziei de impunere invocate prin cererea de
chemare în judecată și susținut de-a lungul întregului parcurs procesual al cauzei constă în faptul
că nu au fost respectate dispozițiile art. 19 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE din 28.11.2006
privind sistemul comun al TVA (în interpretarea dată de jurisprudența obligatorie a CJ.U.E.) în
sensul că în efectuarea inspecției fiscale și în emiterea deciziei de impunere din speță, fiscul nu a
stabilit reala situație fiscală: prin vânzarea fermei de vaci în mai 2015, societatea a realizat un
transfer al unei părți a activelor sale.
Prin decizia sa nr. ccc din 14.01.2020, ca urmare a admiterii recursului său și a casării
sentinței Tribunalului Iași, Curtea de Apel Iași a trecut la rejudecarea pe fond a acțiunii sale,
inclusiv cu privire la motivul de nelegalitate vizând transferul de active, și a dispus respingerea
acțiunii, inclusiv pentru inexistența transferului de active.
Instanța de recurs a statuat că nu există un transfer de active în sensul art. 19 alin. (1) din
Directiva TVA 2006/112/CE din 28.11.2006, întrucât în cazul unei ferme de vaci, ansamblul
terenurilor, clădirilor și instalațiilor aferente transferate nu este suficient/susceptibil de a permite
desfășurarea/continuarea unei activități economice autonome în absența colectivului concret de
animale pe care societatea îl înstrăinase anterior vânzării fermei de vaci în anul 2015.
De principiu, așa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, instanța supremă a decis că
revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este admisibilă pe
baza unor dispoziții de drept european preexistente raportului juridic litigios, indiferent dacă
acestea au fost sau nu invocate în litigiul soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Decizia din recurs a fost pronunțată prin încălcarea principiului priorității dreptului
Uniunii Europene care presupune în concret încălcarea normelor art. 19 alin. (1) din Directiva
TVA 2006/112/CE din 28.11.2006 așa cum au fost interpretate de CJUE prin hotărârile sale
obligatorii (Zita Modes, Mailat și, mai ales, Christel Schriever) pe care chiar instanța de recurs
le-ar fi avut în vedere în mod declarativ, dar pe care nu le-a respectat.
În contradicție cu jurisprudența CJUE, instanța de recurs a reținut o condiție care ar fi
necesară pentru transferul de active în materie de TVA, dar care nu este prevăzută de norma

393
comunitară ca fiind dintre cele obligatorii/minimale pentru posibilitatea desfășurării unei
activități economice autonome.
Pe de altă parte, jurisprudența CJUE referitoare la art. 5 alin. (8) din a șasea directivă
77/388/CEE din 17.05.1977 este constituită, în principal, de hotărârile Zita Modes, Mailat și, mai
ales, Christel Schriever (aceasta din urmă detaliind sub multe aspecte elementele care conturează
noțiunea de transfer de active și fiind și hotărârea care poate servi cel mai bine, prin analogie, la
argumentarea cererii sale de revizuire).
De altfel, în dreptul comunitar, ferma sau exploatația agricolă a fost definită ca fiind „o
singură unitate, atât din punct de vedere tehnic, cât și economic, cu o gestiune unică și care
desfășoară, pe teritoriul economic al Uniunii, activități economice în agricultură”, precum
stipulează art. 2 lit. a) din Regulamentul (UE) 2018/1091 al Parlamentului European și al
Consiliului din 18 iulie 2018 privind statisticile integrate referitoare la ferme și de abrogare a
Regulamentelor (CE) nr. 1166/2008 și (UE) nr. 1337/2011.
Ba mai mult, pentru a continua analogia cu stocurile de mărfuri la care fac referire
hotărârile CJ.U.E. menționate anterior, trebuie avut în vedere faptul că din perspectivă contabilă
(dar cu relevanță directă în aprecierea ca elemente/active în cadrul unei ferme), vacile sunt tot
stocuri, mai precis active biologice de natura stocurilor potrivit Reglementărilor contabile
privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate aprobate
prin Ordinul M.F.P. nr. 1802/2014.
Instanța de recurs a încălcat în mod flagrant/direct/vădit norma comunitară care în
interpretarea obligatorie a CJUE stipulează distinctiv și expres că vânzarea stocurilor nu poate fi
inclusă singură în noțiunea de transfer de active, fapt pentru care nici nu este o condiție esențială
pentru constatarea existenței unui transfer de active. Această încălcare vădită a hotărârilor CJUE
echivalează, după cum s-a reținut constant în practica judiciară și în doctrina de specialitate, cu
„încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin, (2)
coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată” în sensul art. 21 din Legea
nr. 554/2004.
Intimatele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – prin A.J.F.P. Vaslui nu
au depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, decizia a cărei revizuire se solicită, prin prisma
motivelor de revizuire și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța a constatat că cererea de
revizuire este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: „(1) Constituie motiv de revizuire,
care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase
definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art.
148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. (2) Sunt supuse
revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), și hotărârile definitive care nu evocă fondul.”
Revizuentul a invocat incidența acestui motiv de revizuire cu argumentarea că hotărârea a
cărei revizuire este solicitată ar fi fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) din
Directiva 2006/112/CE din data de 28.11.2006 așa cum a fost interpretată de CJUE prin
hotărârile Zida Modes, Mailat și Christel Schriever.
Curtea a reținut că revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este o
cale extraordinară de atac, motivul pentru care se solicită revizuirea având menirea de a asigura
respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor
dreptului Uniunii Europene față de norma internă, principiu care are și o consacrare
constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.
Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (1) menționat, reprezintă o modalitate
prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc
procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul
priorității dreptului Uniunii Europene și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi
lezate prin încălcări ale dreptului Uniunii Europene.
În cauza dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,
cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări

394
ale normelor dreptului Uniunii Europene de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă
revizuirii. Aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene este condiționată de
existența unei incompatibilități între normele interne și cele comunitare.
Curtea a mai reținut că prin decizia nr. 45/12.12.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
– Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost admisă sesizarea privind
pronunțarea unei hotărâri prealabile, formulată de Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de
contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 25 ianuarie 2016, dată în dosarul nr.
1.216/33/2015, și, în consecință, s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21
alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și
completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de
Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea
invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin
hotărârea a cărei revizuire se cere. Termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire
întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună și curge de la
data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii.”
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în paragrafele
72-74, următoarele:
„72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care,
în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții
de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește
revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea
principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale
extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru
judecat.
73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața
instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea
nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra
rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză
întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să
examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un
control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate
realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei
care a pronunțat hotărârea.
74. Această soluție, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de
atac de retractare a revizuirii, conform legii naționale, respectă principiul echivalenței din dreptul
european și principiul securității juridice.”
În cauză, analizând cererea de recurs ce face obiectul dosarului nr. X, Curtea a constatat
că recurenta a invocat în mod expres aplicarea art. 19 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE a
Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel
cum aceasta a fost interpretată prin jurisprudența CJUE: Cauza C-497/01 – Zita Modes, Cauza
C-17/2018 Mailat, Cauza C-444/10 Schriever.
Instanța de recurs a analizat aceste susțineri, reținând în cuprinsul deciziei nr.
17/14.01.2020, împotriva căreia a fost formulată cererea de revizuire, că nu este necesar ca
primitorul activelor să fie autorizat pentru desfășurarea activității care i-a fost transferată sau că
această activitate să se regăsească în obiectul de activitate al comerciantului, însă trebuie ca
activele corporale și necorporale transferate, privite ca un ansamblu, să fie susceptibile să
constituie o întreprindere sau o parte a unei întreprinderi, susceptibilă să desfășoare o activitate
economică autonomă și, deci, trebuie să fie suficient pentru a permite continuarea unei activități
economice autonome (pct. 40 Cauza C-497/01 – Zita Modes, Cauza C-17/2018 Mailat, Cauza C-
444/10 Schrever). A mai reținut instanța de recurs că din acte contabile rezultă că ceea ce s-a
înstrăinat a fost o serie de bunuri imobile și mobile (teren, grajduri, magazii, silozuri, hale,
platforme, bazine, fose septice, rețele de apă și canalizare, instalații termice, sanitare și electrice,
etc.) și că toate aceste bunuri nu pot asigura desfășurarea activității economice autonome în

395
absența colectivului de animale pentru care s-a realizat acest complex zootehnic, reținându-se că
din actele depuse la dosar rezultă că efectivul de vaci fusese înstrăinat încă din anul 2012, cu trei
ani în urma înstrăinării care a făcut obiectul controlului. Instanța de recurs a concluzionat că nu
are relevanță obiectul de activitate al cumpărătorului sau al vânzătorului și nici desfășurarea
efectivă a acelui tip de activitate, însă prezintă relevanță faptul că bunurile înstrăinate privite ca
un ansamblu nu sunt suficiente pentru un asemenea tip de activitate economică.
Rezultă, așadar, din cuprinsul considerentelor deciziei criticate faptul că instanța de
recurs a abordat cauza din perspectiva celor reținute de CJUE în Cauza C-497/01 – Zita Modes,
Cauza C-17/2018 Mailat, Cauza C-444/10 Schriever.
A constatat Curtea, în consecință, că prin cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile
art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, au fost invocate aceleași chestiuni care au fost deja
dezlegate de instanța de recurs. Din această perspectivă, revizuirea apare ca fiind inadmisibilă,
deoarece dreptul Uniunii și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost invocate în
fața instanței care a pronunțat hotărârea în calea de atac a recursului și a cărei revizuire se cere,
iar această instanță le-a analizat, așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțate.
Așa cum rezultă și din considerentele deciziei nr. 45/12.12.2016 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât timp cât dreptul Uniunii
Europene și hotărârile CJUE au fost invocate în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei
revizuire se cere, iar instanța a analizat aspectele invocate, partea nu poate critica soluția pe calea
revizuirii, deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de
recurs. A considera cererea de revizuire admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de
revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să
exercite un control judiciar, care însă nu se poate realiza pe calea revizuirii.
În consecință, față de considerentele anterior expuse, Curtea a respins ca inadmisibilă
cererea de revizuire formulată de revizuenta „A” SRL împotriva deciziei nr. 17/14.01.2020 a
Curții de Apel Iași.

396
 Secția Litigii de muncă și asigurări sociale

I. Litigii de muncă

1. Litigii de muncă, modificare program de lucru, lipsa acordului angajatului,

prerogativa angajatorului în organizarea muncii

Cuprins pe materii: Dreptul muncii. Litigii de muncă. Contract individual de muncă,

timpul de lucru, modificarea programului de lucru
Indice alfabetic: Contract individual de muncă; Dreptul muncii; Modificare program de
lucru
Temei de drept: Art. 41, art. 113 Codul muncii; art. 9 din Ordinul nr. 870 din 1 iulie
2004 pentru aprobarea Regulamentului privind timpul de muncă, organizarea şi
efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar

Stabilirea modul de repartizare a timpului de muncă, de către angajator nu reprezintă o

modificare a contractului individual de muncă, în sensul art. 40 alin. 3 din Codul muncii, atunci
când angajatorul, organizând modul de desfășurare a programului de lucru, fixează intervalul
orar în care salariatul își desfășoară activitatea în cadrul secţiei, durata timpului de muncă
rămânând cea din contractul individual de muncă.
În acord cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul privind timpul de muncă, organizarea
şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar şi în Regulamentul de Ordine
Interioară a Spitalului, stabilirea graficul de lucru este atributul exclusiv al angajatorului.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
214/30.06.2020

Reclamanta P.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic, să fie obligat

angajatorul să întocmească graficul de lucru al secţiei în care lucrează, astfel încât să aibă
programul de lucru în conformitate cu art. H, punct 1, lit. a) din Contractul individual de muncă
nr. 57/01.12.2010 – adică program turnus, să plătească despăgubiri reprezentând diferenţa de
drepturi salariale dintre salariul acordat şi cel care i s-a fi cuvenit dacă nu i s-ar fi modificat
contractul de muncă şi plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond a admis acţiunea formulată reţinând în esenţă faptul că angajatorul a
modificat timpul de muncă al reclamantei şi ca urmare a modificării acestuia şi salariul
reclamantei.
Reţine instanţa de apel faptul că reclamanta este angajata pârâtului Spitalul Clinic
conform contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 57/01.12.2010 în registrul general
de evidenţă a salariaţilor, în funcţia de asistent medical cu o durata a muncii: normă întreagă
durata timpului de lucru fiind de 8 ore pe zi/40 de ore pe săptămână, iar repartizarea programului
de lucru se face în program turnus cu menţiunea că programul de lucru se poate modifica în
condiţiile regulamentului intern sau a contractului colectiv de muncă.
Potrivit disp. art. 41 din Codul muncii: „(1) Contractul individual de muncă poate fi
modificat numai prin acordul părţilor. (2) Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a
contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
prezentul cod. (3) Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre
următoarele elemente: a) durata contractului; b) locul muncii; c) felul muncii; d) condiţiile de
muncă; e) salariul; f) timpul de muncă şi timpul de odihnă”

397
 Potrivit disp. art. 17 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat
numai prin acordul părţilor, atât în privinţa conţinutului său legal (durata contractului, locul
muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă, timpul de odihnă, atribuţiile
postului stabilite prin fişa de post; perioada de probă, termenul de preaviz), cât şi referitor la
partea sa convenţională (clauza de formare profesională, clauza de neconcurentă, clauza de
mobilitate, clauza de confidenţialitate, clauza de obiectiv etc.). Acordul părţilor se manifestă sub
forma unui act adiţional la contractul individual de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 39 din Codul muncii salariatul are obligaţia de a realiza, de a
îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului, obligaţia de a respecta disciplina muncii
(disciplina muncii reprezintă o obligaţie juridică în sensul că însumează şi rezumă, în esenţă,
totalitatea îndatoririlor de serviciu asumate de persoana respectivă prin încheierea contractului
individual de muncă), de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul
colectiv de muncă şi contractul individual de muncă iar conform art. 40 Codul muncii
angajatorul are dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii, de a stabili atribuţiile
corespunzătoare fiecărui salariat, în condiţiile legii precum şi dreptul de a exercita controlul
asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, de a constata săvârşirea abaterilor
disciplinare şi de a aplica sancţiunile corespunzătoare potrivit legii.
Reţine instanţa de apel că ceea ce susţine în esenţă reclamanta este revenirea la
programul turnus respectiv la modalitatea anterioară de repartizare a timpului de lucru.
În acord cu disp art. 111 din Codul muncii: „Timpul de muncă reprezintă orice perioadă
în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi
atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de
muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare.
Directiva 88 CE a Parlamentului European și a Consiliului din data de 4 noiembrie 2003,
Capitolul I art. 2 pct. 1 stabileşte că „timp de lucru” este orice perioadă în care lucrătorul se află
la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în
conformitate cu legislaţiile şi/sau practicile naţionale. Art. 112 din Codul muncii, prevede că
pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe
zi şi de 40 de ore pe săptămână, iar art. 113 reglementează repartizarea timpului de muncă
stabilind că repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8
ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus. În funcţie de specificul unităţii sau al muncii
prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei
normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.
Potrivit art. 9 din Ordinul nr. 870/1 iulie 2004 pentru aprobarea Regulamentului privind
timpul de muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar: „(1)
Asistenţii medicali, indiferent de nivelul studiilor, precum şi personalul sanitar mediu, încadraţi
în unităţile sanitare publice din sectorul sanitar, au program de 8 ore zilnic, în program continuu
sau divizat, în acelaşi loc de muncă sau în locuri de muncă diferite. (…) Art. 13 - (1) În unităţile
publice din sectorul sanitar personalul de la locurile de muncă în care activitatea se desfăşoară
fără întrerupere - 3 ture - şi care are program de 8 ore zilnic, în raport cu necesităţile asistenţei
medicale, poate lucra prin rotaţie în ture de 8 ore cu 16 ore libere sau 12 ore cu 24 de ore libere.
(2) Personalul sanitar mediu şi personalul auxiliar sanitar încadrat în structurile de primire
urgenţe - unitate de primire urgenţe sau compartiment de primire urgenţe - desfăşoară activitate
în 3 ture. (3) Personalul din unităţile publice cu paturi din sectorul sanitar, care lucrează în
locurile de muncă unde activitatea se desfăşoară în 3 ture, pentru a beneficia de sporul prevăzut
pentru activitatea desfăşurată în 3 ture are obligaţia de a presta lunar un număr egal de zile în
tura a 2-a şi tura a 3-a. Numărul de zile în care îşi desfăşoară activitatea în tura a 2-a şi a 3-a va fi
stabilit de consiliul de administraţie al fiecărei unităţi publice sanitare, pe bază de grafice lunare,
în aşa fel încât să se asigure continuitatea activităţii. (4) Prin graficele lunare de activitate
întocmite anticipat pentru o lună, pe locuri de muncă, se stabileşte: a) numărul de personal pe
fiecare tură în raport cu nevoile asistenţei medicale; b) rotaţia pe ture a personalului; c) intervalul
legal dintre două zile consecutive de lucru. (5) Graficele lunare de activitate, pe locuri de muncă,

398
se întocmesc de şeful de compartiment, se aprobă de conducerea unităţii şi se afişează la loc
vizibil sau accesibil pentru tot personalul.”
De asemenea, reţine instanţa de apel că Regulamentul de Ordine Interioară al Spitalului
Clinic prevede pentru personalul mediu sanitar din secţiile şi compartimentele cu paturi, bloc
operator , bloc naşteri faptul că programul de lucru va fi stabilit prin graficul de lucru întocmit de
asistenta-şefă din fiecare secţie şi avizat de şeful de secţie, directorul de îngrijiri şi manager.
Programul de lucru va fi: în sistem turnus, prima tură 7.00 - 19.00, a doua tură 19.00 7.00, tură
de 8 ore program 7.00-15.00.
În raport de aceste dispoziţii legale reţine instanţa de apel că în cazul reclamantei nu s-a
procedat la modificarea unilaterală a contractului de muncă în privinţa timpului de lucru, ci
modificarea a vizat exclusiv repartizarea timpului de lucru, angajatorul dispunând ca repartizarea
timpului de lucru a reclamantei să aibă loc potrivit regulii instituite de codul muncii, în mod egal
cinci zile pe săptămână.
Stabilind modul de repartizare a timpului de muncă angajatorul nu a modificat contractul
individual de muncă al reclamantei, în sensul art. 40 alin 3 din Codul muncii, ci a procedat la
organizarea modului de desfășurare programului de lucru, fixând intervalul orar în care salariatul
își desfășoară activitatea în cadrul secţiei, durata timpului de muncă ca întindere a rămas aceeași
ca în contractul de muncă.
În condiţiile în care în acord cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul privind timpul de
muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar şi în
Regulamentul de Ordine Interioară a Spitalului stabilirea graficul de lucru este atributul exclusiv
al angajatorului, solicitarea reclamantei de obligare a angajatorului la întocmirea graficului de
lucru astfel încât aceasta să aibă program turnus este lipsită de temei legal.

2. Timpul de lucru; munca suplimentară; sarcina probei privind timpul de muncă al

salariatului, calificarea timpul de deplasare la/de la locul de desfăşurarea a atribuţiilor în
afara locului sau de muncă.

Cuprins pe materii: Dreptul muncii. Litigii de muncă. Drepturi băneşti. Munca

suplimentară
Indice alfabetic: Dreptul muncii; Litigii de muncă; Timpul de lucru și timpul de odihnă;
Muncă suplimentară
Temei de drept: Art. 111 alin. 1 art. 119, art. 121, art. 122, art 123 C. muncii, Directiva
2003/88/CE, referitoare la timpul de lucru.

Responsabilitatea organizării timpului de lucru, în sens larg, revine angajatorului în

sarcina căruia, de altfel, este instituită răspundere contravenţională în cazul nerespectării
prevederilor referitoare la munca suplimentară, respectiv la nerespectarea prevederilor
privitoare la acordarea repausului săptămânal, prin dispoziţiile art. 260 alin. 1 lit. i) şi j) Codul
muncii. Angajatorul este titularul obligaţiei de respectare atât a timpului de lucru, cât şi a
repausului zilnic şi săptămânal, obligaţie imperativă, subsumată, finalității protecției sănătății şi
securității în muncă şi de la care derogările nu pot interveni, faţă de prevederile art. 38 Codul
muncii, decât în limitele stabilite legal imperativ
Tezele defensive ale apelantei, ţinând de nerespectarea formalităţilor procedurale
interne referitoare la munca suplimentară sunt contrare exigenţelor ce rezultă din interpretarea
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea oficială a Directivei 2003/88/CE,
referitoare la timpul de lucru.
În ceea ce priveşte contestarea naturii juridice a intervalului alocat deplasării în
delegare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că „în ceea ce privește noțiunea
„timp de lucru”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, trebuie amintit că, în
mod repetat, Curtea s-a pronunțat în sensul că această directivă definește respectiva noțiune ca

399
fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își
exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale, și că
această noțiune trebuie înțeleasă prin opoziție cu noțiunea de perioadă de repaus, acestea
excluzându-se reciproc (Hotărârea Jaeger, C 151/02, EU:C:2003:437, punctul 48, Hotărârea
Dellas și alții, C 14/04, EU:C:2005:728, punctul 42, precum și Ordonanța Vorel, C 437/05,
EU:C:2007:23, punctul 24, și Ordonanța Grigore, C 258/10, EU:C:2011:122, punctul 42). (...)
A reţinut CJUE în argumentarea soluţiei adoptate în cauza C 266/14, Tyco Integrated Security
că: „În ceea ce privește primul element constitutiv al noțiunii „timp de lucru”, în sensul
articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, lucrătorul trebuie să își exercite activitatea sau
funcțiile (...) În ceea ce privește cel de al doilea element constitutiv al noțiunii „timp de lucru”,
în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, potrivit căruia lucrătorul trebuie să fie la
dispoziția angajatorului în acest timp, trebuie arătat că factorul determinant este faptul că
lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la
dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare
(a se vedea în acest sens Hotărârea Dellas și alții, C 14/04, EU:C:2005:728, punctul 48, precum
și Ordonanța Vorel, C 437/05, EU:C:2007:23, punctul 28, și Ordonanța Grigore, C 258/10,
EU:C:2011:122, punctul 63)” ( paragrafe 23,30,35).
Faţă de aceste repere interpretative, timpul lucrătorului nu poate fi subsumat legal decât
celor două subunităţi posibile: timp de lucru şi timp de repaus. În condiţiile în care timpul
afectat deplasării nu este timp la dispoziţia salariatului, trebuie aplicat, pentru unitate de
interpretare raţionamentul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi, prin urmare, calificat ca
timp de lucru.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
355/15.09.2020

Prin sentința civilă nr. 153/6.02.2020 Tribunalul Iași a admis în parte acţiunea formulată
de Sindicat, în numele şi pentru reclamantul PA, în contradictoriu cu pârâta CNADR –DRDP
CLUJ.
A obligat pârâta să achite reclamantului suma netă corespunzătoare contravalorii brute de
7.046 lei pentru 157 ore muncă suplimentară în perioada ianuarie 2017 – octombrie 2017,
compusă din valoarea de bază de 3.523 lei şi sporul de 100% de 3.523 lei.
A obligat pârâta să achite reclamantului daune-interese în cuantum de 0,01% pentru
fiecare zi de întârziere, pentru sumele datorate potrivit prezentei sentinţe, calculate de la data
scadenţei lunare a contravalorii orelor suplimentare efectuate în fiecare lună din intervalul şi
ianuarie 2017 – octombrie 2017 până la data plăţii efective.
A obligat reclamantul să plătească expertului contabil suma de 352,30 lei cu titlu de
diferenţă onorariu expertiză contabilă efectuată în cauză.
A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată
- onorariu de avocat şi suma de 952,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu expertiză
contabilă efectuată în cauză, a respins solicitarea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de
cazare şi transport ale apărătorilor aleşi.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
Reclamantul a arătat că este angajatul pârâtei în cadrul Departamentului Investiţii, acesta
susţinând că în perioada ianuarie 2017 – octombrie 2017 a efectuat un număr de 157 ore
suplimentare, aspect care rezultă din foile de prezenţă aprobate. Prin întâmpinarea depusă la
dosar pârâta recunoaşte că din evidenţele sale rezultă că reclamantul a desfăşurat în perioada
ianuarie 2017 – octombrie 2017 un total de 157 ore suplimentare, din care 38 ore fără justificare
şi anume nota de chemare la munca suplimentară sau delegaţie, respectiv datele de 21 mai, 06
iulie, 25 şi 30 august, 12 sept, 18 oct 2017 nu există documente justificative.
În raport de susţinerile contradictorii ale părţilor, pentru verificarea situaţiei de fapt şi a
eventualelor sume cuvenite reclamantului, în cauză a fost administrată proba cu expertiza

400
contabilă care la obiectivele stabilite a formulat următoarele răspunsuri: „1. să se stabilească
numărul de ore suplimentare prestate de reclamant în perioada ianuarie-octombrie 2017,
conform pontajului – 157 ore suplimentare; 2. să se stabilească care sunt sumele de bani
cuvenite reclamantului pentru munca prestată suplimentar şi care sunt sumele de bani cuvenite
cu titlu de spor pentru munca suplimentară efectuată – 3.523 lei; să se stabilească dacă au fost
recuperate orele de muncă suplimentară efectuate şi, în caz afirmativ, să se analizeze şi să se
menţioneze când au fost recuperate – nu au fost recuperate; să se stabilească dacă au fost
plătite orele suplimentare efectuate – nu au fost plătite.”
Pârâta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Reprezentantul reclamantului a solicitat prin obiecţiuni recalcularea sumelor cuvenite
prin luarea în considerare a majorărilor salariale solicitate în dosarul nr. 5718/99/2018. Aceste
obiecţiuni au fost admise şi sumele au fost recalculate de expertul desemnat în cauză, însă, în
apel Curtea de Apel Iaşi prin Hotărârea nr. 613/30.10.2019 a dispus următoarele: „Admite apelul
(...) împotriva sentinţei civile nr. 614/17.04.2019 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care o schimbă
în parte, în sensul că: Respinge cererea formulată de SDER, în numele şi pentru reclamantul PA
în contradictoriu cu pârâta CNADR, privind plata majorărilor salariale de 40% la salariul de
bază, diferenţa sporuri şi daune interese pentru perioada 01.08.2017- 02.11.2017. Păstrează
dispoziţiile sentinţei care nu contravin prezentei decizii. Respinge apelul declarat de SDER, în
numele şi pentru reclamantul PA, împotriva aceleiaşi sentinţe şi împotriva încheierii din
27.06.2019, încheiere pe care o păstrează. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din
30.10.2019.” Pe cale de consecinţă, cererea de majorare a salariului de bază fiind respinsă, apare
ca necuvenită recalcularea oricăror accesorii salariale prin raportare la un salariu de bază
majorat.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata orelor suplimentare, prestate în
afara programului normal de lucru şi a sporului pentru munca suplimentară, instanţa reţine că
munca suplimentară este reglementată de Codul muncii astfel:
Potrivit art. 112 Codul muncii, pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală
a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână, repartizarea timpului de
muncă în cadrul săptămânii fiind, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu doua zile
de repaus, conform art. 113 C. muncii. Potrivit art. 120 Codul muncii, munca prestată în afara
duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă
suplimentară iar conform art. 122 C. muncii, munca suplimentară se compensează prin ore libere
plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.
Rezultă din aceste prevederi legale că regula este în sensul că orele suplimentare se
compensează prin ore libere plătite, şi numai în măsura în care acest lucru nu este posibil sau nu
este realizat, acestea se compensează în bani, în condiţiile reglementate de art. 123 Codul
muncii: când compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă, munca suplimentară va fi
plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu, care nu poate fi mai mic de 75% din
salariul de bază.
În cauză, părţile au stabilit ca urmare a negocierii, prin Contractul Colectiv de Muncă
înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 263/25.07.2017, aplicabil la
nivelul unității pârâte în anul 2017, că „(1) Munca suplimentară se compensează prin ore libere
plătite în următoarele 60 de zile după efectuarea acesteia. (2) În aceste condiții salariatul
beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru” (art.
61 din CCM). De asemenea potrivit dispozițiilor art. 62 din CCM, „(1) În cazul în care
compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 61 alin. 1, munca
suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei
acesteia. (2) Sporul pentru munca suplimentară acordat în condițiile alineatului precedent este
de: a) 100% din salariul de bază pentru munca prestată în afara duratei normale a timpului de
muncă săptămânal, inclusiv sâmbăta și/sau duminica pentru lucrări urgente”.
Aşadar, dispoziţiile legale coroborate cu cele contractuale, indicate mai sus, stabilesc ca
regulă generală compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile
după efectuarea orelor suplimentare, iar ca excepție de la această regulă (aplicabilă doar în cazul

401
în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul de 60 de zile), plata unui
spor pentru munca suplimentară în procent de 100% din salariul de bază.
Argumentele pârâtei referitoare la neîntocmirea unei documentaţii speciale privind plata
orelor suplimentare vor fi respinse de instanţă deoarece prin această apărare se invocă propria
culpă. Orele suplimentare a căror plată se solicită în cauza de faţă au fost efectuate, fiind regăsite
de expertul contabil în pontajele pârâtei, motiv pentru care se cuvine reclamantului plata lor.
Faţă de aceste considerente, instanţa constată că cererea reclamantului privind obligarea
pârâtei la plata drepturilor băneşti aferente muncii suplimentare este întemeiată şi obligă pârâta
să achite reclamantului suma netă corespunzătoare contravalorii brute de 7.046 lei pentru 157 ore
muncă suplimentară în perioada ianuarie 2017 – octombrie 2017, compusă din valoarea de bază
de 3.523 lei şi sporul de 100% de 3.523 lei.
În ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune-interese,
instanţa constată că aceasta este întemeiată în parte.
Potrivit disp. art. 133 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 62/2011, „clauzele contractelor colective
de muncă produc efecte pentru toţi angajaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă
încheiate la acest nivel”, iar potrivit disp. art. 148 din acelaşi act normativ, executarea
contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, neîndeplinirea obligaţiilor asumate
prin contractul colectiv de muncă atrăgând răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
În speţă, instanţa reține că, potrivit disp. art. 100 din Contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel de unitate pe anii 2017 – 2018 – „Penalităţi de întârziere”, „întârzierea
nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia determină obligarea angajatorului la plata de
daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, conform prevederilor Codului
de procedură fiscală la zi”. Potrivit dispozițiilor art. 176 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind
Codul de procedură fiscală, la care face trimitere art. 100 din contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel de unitate, „Nivelul penalităţii de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de
întârziere”.
Prin urmare, instanţa reţine faptul că prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel
de unitate s-a prevăzut obligaţia angajatorului de a plăti salariaţilor penalităţi de întârziere în
situaţia întârzierii nejustificate a plăţii salariului sau în caz de neplată a acestuia, însă cuantumul
acestora nu este cel indicat prin cererea de chemare în judecată (de 0,04%/zi întârziere), ci de
0,01%/zi întârziere.
Pe cale de consecinţă, instanţa va obliga pârâta să achite reclamantului daune-interese,
constând în penalităţi de întârziere a plăţii sumelor datorate, în procent de 0,01%/zi întârziere,
calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.
Văzând că pârâta a căzut în pretenții, în temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., instanța reţine
că este întemeiată în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
Având în vedere cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, instanţa apreciază ca fiind
justificat acest cuantum de complexitatea cauzei și valoarea obiectului cererii, motiv pentru care
tribunalul obligă pârâta să achite reclamantului Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” suma de 1785
lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.
În ceea ce privește cererile reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor
ocazionate de deplasarea apărătorului ales, instanța reține că înscrisurile depuse în dovedire,
bilete, facturi fiscale și chitanțe sunt doar în copie xerox, originalele nefiind depuse la acest dosar
sau indicat un alt dosar la care să se regăsească, astfel că este atestată cheltuiala făcută, dar nu
este asumată prin depunerea originalelor documentelor contabile calea de recuperare aleasă –
prin deducere fiscală ca şi cheltuieli deductibile sau prin recuperare directă ca şi cheltuieli de
judecată. Pentru aceste motive, tribunalul respinge cererile reclamantului privind obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de deplasarea şi cazarea apărătorului ales.
Văzând că a fost achitat de reclamant doar avansul de 300 de lei pentru expertiza
contabilă efectuată la cererea sa, obligă reclamantul SDER să plătească expertului contabil,
carnet expert nr. 37283/2010 suma de 1480 lei cu titlu de diferenţă onorariu expertiză contabilă

402
efectuată în cauză şi, pe cale de consecinţă, obligă pârâta să achite reclamantului şi suma de 1780
lei cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu expertiză contabilă efectuată în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta CNADR-DRDP considerând-o nelegală
și netemeinică și motivând că instanţa de judecata nu a ţinut cont de faptul că procedura privind
efectuarea, compensarea cu timp liber corespunzător și plata orelor suplimentare aprobată prin
Decizia Directorului General nr. 982/21.10.2015 nu a fost respectată.
Instanţa de fond în mod eronat a validat concluziile raportului de expertiză, deși în
cuprinsul acestuia expertul nu a exclus cele 44 ore suplimentare pentru care nu există documente
justificative, respectiv note de chemare la muncă sau ordine de deplasare, așa cum prevede
procedura internă.
Invocă apelanta prevederile art. 4 şi 5 din Anexa la HG nr. 1860/2006 privind drepturile
şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în
altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului,
actualizată, precum şi practică judiciară, arătând că persoana aflată în delegare trebuie să-și
desfăşoare activitatea, în sensul de executare a sarcinilor și atribuţiilor, conform prevederilor
contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislaţiei în
vigoare, în cadrul programului normal de lucru al unităţii la care se efectuează delegarea. Ce
depăşeşte acest program constituie muncă suplimentară.
Timpul de deplasare la/de la locul de desfăşurarea a atribuţiilor (în afara locului sau de
muncă) nu are, în acest context, natura unor ore suplimentare, ci constituie timp desfăşurat în
condiţiile instituţiei delegării. Pentru acest interval salariatului i se plăteşte o indemnizaţie
conform dispoziţiilor art. 42(2) și art. 43(2) din Codul muncii.
Consideră că în mod eronat s-au considerat îndeplinite prevederile art. 100 din Contractul
Colectiv de Muncă aplicabil în speţă, nefiind vorba despre o întârziere nejustificată a plăţii
salariului. Arată faptul că angajatorul a achitat sumele solicitate de reclamant în baza art. 140 din
CCM.
O altă critică a sentinţei atacate se referă la cuantumul cheltuielilor de judecată. Astfel,
deși acţiunea reclamanţilor a fost admisă doar în parte, s-a dispus obligarea pârâtei la plata
integrală a cheltuielilor de judecată solicitate de intimată, fără a face aplicarea dispoziţiilor art.
453 C.proc.civ.
În concluzie, solicită admiterea cererii de apel astfel cum a fost formulată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 și urm. C.proc.civ., Legea 53/2003
republicată - Codul muncii, art. 2501, 2503, 2507, 2508, 2513 C.civ.
Intimatul formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată că, pe fondul cauzei, criticile
apelantei sunt inconsistente juridic, fiind reluate apărările formulate în primul ciclu procesual,
fără raportare la probatoriul deja administrat şi fără analiza considerentelor expuse în motivarea
hotărârii fondului.
Tezele defensive ale apelantei, ţinând de nerespectarea formalităţilor procedurale interne
referitoare la munca suplimentară sunt contrare exigenţelor ce rezultă din interpretarea Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea oficială a Directivei 2003/88/CE, referitoare la
timpul de lucru.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, necontestat, redat în hotărârea fondului, s-a
concluzionat în sensul că în perioada ianuarie-octombrie 2017 reclamantul a efectuat un număr
de 157 de ore suplimentare, ore ce nu au fost compensate cu timp liber corespunzător. Apelanta
nu neagă că propriul pontajul reflectă că reclamantul intimat a efectuat un număr de 157 de ore
suplimentare, dar invocă că pentru un număr de 38 de ore (întâmpinare fond) sau 44 ore (motive
apel) nu există documentaţia internă necesară – notă de chemare la munca suplimentară sau
delegaţie.
Apărarea apelantei-intimate este lipsită de suport legal, în condiţiile în care tinde să
transleze responsabilitatea gestionării şi alocării timpului de muncă în sarcina salariatului,

403
susţinând, în esenţă, că este în sarcina reclamantului să producă dovezi cu privire la natura
juridică a timpului înregistrat în evidenţele angajatorului, ca timp de muncă.
Din perspectiva dispozițiilor legale interne, se reţine că potrivit art. 40 alin. 1 lit. a) Codul
muncii, angajatorul are dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii, drept însă
dublat de obligația pozitivă potrivit art. 17 alin. 3 lit. l) Codul muncii de a informa persoana
selectată în vederea angajării sau salariatul cu privire la durata normală a muncii, exprimată în
ore/zi şi ore/săptămână. Potrivit 111 alin. 1 Codul muncii timpul de muncă reprezintă orice
perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte
sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului
colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare, iar conform art. 114 Codul muncii
durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv
orele suplimentare.
Din perspectiva reglementărilor europene, situaţia litigioasă din speţă intră în domeniul
de aplicare a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie
2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. Or, principial, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a stabilit că „diferitele prevederi cuprinse în directiva menționată în materia
duratei maxime de lucru și a timpului minim de repaus constituie norme ale dreptului social al
Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze toți lucrătorii în calitate de
cerințe minime necesare pentru a asigura protecția securității și a sănătății acestora (a se vedea
Hotărârea din 1 decembrie 2005, Dellas și alții, C-14/04, Rec., p. I-10253–) (C-258/10,
Ordonanța Curții (Camera a șasea) 4 martie 2011, ECLI:EU:C:2011:122, Nicușor Grigore
împotriva Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva – Direcția silvică București paragraf 41 si 42).
În acelaşi sens, s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii, Directiva, vizând „armonizare la nivelul
Uniunii Europene în materie de organizare a timpului de lucru, urmărește garantarea unei mai
bune protecții a securității și a sănătății lucrătorilor, acordându-le dreptul de a beneficia de
perioade minime de repaus – în special zilnic și săptămânal –, precum și de pauze adecvate și
prevăzând un plafon de 48 de ore pentru durata medie a săptămânii de lucru, limită maximă în
privința căreia se precizează expres că include orele suplimentare (a se vedea Hotărârea din 3
octombrie 2000, Simap, C-303/98, Rec., p. I-7963, punctul 49, Hotărârea din 26 iunie 2001,
BECTU, C-173/99, Rec., p. I-4881, punctele 37 și 38, precum și Hotărârea din 9 septembrie
2003, Jaeger, C-151/02, Rec., p. I-8389, punctul 46). „Directiva (...) nu definește munca
suplimentară, concept care este menționat doar la articolul 6, referitoare la durata maximă a
săptămânii de lucru, însă nu este mai puțin adevărat că orele suplimentare se încadrează în
noțiunea „timpului de lucru” în sensul directivei, care nu face nicio distincție în funcție dacă un
astfel de timp este petrecut sau nu în timpul normal de lucru”( a se vedea Hotărârea din 3
octombrie 2000, Simap, C-303/98, Rec., p. I-7963, punctul 52).
De altfel, art. 121 C. muncii prevede că „la solicitarea angajatorului, salariații pot efectua
muncă suplimentară, cu respectarea art. 114 sau art. 115, după caz”, dispozițiile art. 114
reglementând tocmai durata maximă a timpului de lucru. Potrivit art. 119 alin. 1 C.muncii
angajatorul are obligația de a ține la locul de muncă definit potrivit art. 16 ind. 1 evidența orelor
de muncă prestate zilnic de fiecare salariat, cu evidențierea orelor de începere și de sfârșit ale
programului de lucru, și de a supune controlului inspectorilor de muncă această evidență, ori de
cate ori se solicită acest lucru.
În consecinţă, responsabilitatea organizării timpului de lucru, în sens larg, revine
angajatorului în sarcina căruia, de altfel, este instituită răspundere contravenţională în cazul
nerespectării prevederilor referitoare la munca suplimentară, respectiv la nerespectarea
prevederilor privitoare la acordarea repausului săptămânal, prin dispoziţiile art. 260 alin. 1 lit. i)
şi j) Codul muncii.
În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „modalitățile definite de
statele membre pentru a asigura punerea în aplicare a prescripțiilor Directivei 2003/88 nu trebuie
să poată goli de esența lor drepturile consacrate la articolul 31 alineatul (2) din cartă și la
articolele 3 și 5, precum și la articolul 6 litera (b) din această directivă (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 7 septembrie 2006, Comisia/Regatul Unit, C-484/04, EU:C:2006:526, punctul 44).

404
În această privință, trebuie amintit că lucrătorul trebuie considerat parte vulnerabilă în cadrul
raportului de muncă, astfel încât este necesar să se prevină ca angajatorul să dispună de
posibilitatea de a-i impune o restricție a drepturilor sale (Hotărârea din 5 octombrie 2004,
Pfeiffer și alții, C-397/01-C-403/01, EU:C:2004:584, punctul 82, Hotărârea din 25 noiembrie
2010, Fuß, C-429/09, EU:C:2010:717, punctul 80, precum și Hotărârea din 6 noiembrie 2018,
Max Planck Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C-684/16, EU:C:2018:874, punctul
41).(...) Deși este adevărat că răspunderea angajatorului cu privire la respectarea drepturilor
conferite de Directiva 2003/88 nu poate fi nelimitată, nu este mai puțin adevărat că o
reglementare națională a unui stat membru care, potrivit interpretării acesteia de către
jurisprudența națională, nu impune angajatorului să măsoare durata timpului de lucru efectuat
poate goli de substanța lor drepturile consacrate la articolele 3 și 5, precum și la articolul 6
litera (b) din această directivă, neasigurând lucrătorilor respectarea efectivă a dreptului la o
limitare a timpului maxim de lucru și la perioade minime de repaus, și nu este, așadar, conformă
obiectivului urmărit de respectiva directivă, care consideră aceste prescripții minime
indispensabile protecției securității și sănătății lucrătorilor (a se vedea prin analogie, Hotărârea
din 7 septembrie 2006, Comisia/Regatul Unit, C-484/04, EU:C:2006:526, punctele 43 și 44). În
consecință, în vederea asigurării efectului util al drepturilor prevăzute de Directiva 2003/88 și al
dreptului fundamental consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă, statele membre trebuie să
impună angajatorilor obligația de a institui un sistem obiectiv, fiabil și accesibil care să permită
măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.( Cauza C-55/18,
Hotărârea Curţii, (Marea Cameră) 14 mai 2019, Federación de Servicios de Comisiones Obreras
(CCOO) împotriva Deutsche Bank SAE, paragrafe 43-44, 59-60).
În consecință, angajatorul este titularul obligaţiei de respectare atât a timpului de lucru,
cât şi a repausului zilnic şi săptămânal, obligaţie imperativă, subsumată, finalității protecției
sănătății şi securității în muncă şi de la care derogările nu pot interveni, faţă de prevederile art.
38 Codul muncii, decât în limitele stabilite legal imperativ.
În ceea ce priveşte condiţiile formale invocate, instanţa reţine şi interpretarea obligatorie
a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a statuat că „statele membre nu pot în mod unilateral
să determine scopul prevederilor Directivei 93/2014 (n.n. în prezent Directiva 2003/88/CE) prin
adăugarea unor condiţionări sau restricţii suplimentare în implementarea dreptului lucrătorului
consacrat de art. 6 alin. 2 din directiva de a nu lucra mai mult de 48 ore pe săptămână (pentru
acest efect, Jaeger, paragraf 58,59). Orice altă interpretare ar denatura scopul directivei, care este
destinat să asigure protecţia efectivă a siguranţei şi sănătăţii lucrătorilor, permiţând acestora să se
bucure de perioada minimă de repaus (a se vedea Jaeger, paragraf 70 şi 90). În aceste
circumstanţe, trebuie concluzionat că, din perspectiva atât a art. 6 alin. 2 din directiva cât şi din
perspectiva scopului şi structurii directivei, limita superioara de 48 de ore a perioadei medii de
lucru săptămânale, inclusiv munca suplimentara, constituie o regula a dreptului social al
comunităţii de o importanţă particulară, de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător, în
condiţiile în care reprezintă minimul necesar care asigură protecţia siguranţei şi sănătăţii
[(...)Cauzele reunite C-397/01 la C-403/01, Hotărârea din 5 October 2004, Bernhard Pfeiffer (C-
397/01), Wilhelm Roith (C-398/01), Albert Süß (C-399/01), Michael Winter (C-400/01), Klaus
Nestvogel (C-401/01), Roswitha Zeller (C-402/01), Matthias Döbele (C-403/01) v. Deutsches
Rotes Kreuz, Kreisverband Waldshut eV, paragrafele 99-100, vers. engl.].
În acelaşi sens, CJUE a reţinut „la aplicarea dreptului național, instanțele naționale
chemate să îl interpreteze sunt ținute să ia în considerare ansamblul normelor din dreptul
respectiv și să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, în
măsura posibilului, în litera și în spiritul directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de
aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotărârea din 19
aprilie 2016, DI, C-441/14, EU:C:2016:278, punctul 31 și jurisprudența citată). Cerința unei
interpretări conforme include obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o
jurisprudență consacrată, dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național
incompatibilă cu obiectivele unei directive (Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C-441/14,
EU:C:2016:278, punctul 33, Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C-414/16,

405
EU:C:2018:257, punctul 72, și Hotărârea din 11 septembrie 2018, IR, C-68/17, EU:C:2018:696,
punctul 64, cauza C -55/18 suscitată, paragrafe 69,70).
În consecinţă, plecând de la finalitatea normei de garantare a protecţiei sănătăţii şi
securităţii salariatului, instanţa de apel apreciază că simpla încălcare a condiţiilor formale pentru
prestarea muncii suplimentare nu poate funcţiona drept cauză exoneratoare de răspundere, în
favoarea angajatorului.
Din aceasta perspectivă, este real că angajatorul nu poate fi ţinut la acordarea drepturilor
decurgând din aplicarea art. 123 C.muncii, atunci când salariatul, în mod sporadic, în temeiul
propriei opţiuni şi manifestări de voinţă, înţelege să deroge de la programul normal de muncă.
Însă este la fel de real, că angajatorul va fi ţinut de dispoziţiile art. 123 C.muncii ori de câte ori se
dovedeşte că prin modalitatea de stabilire şi organizare a activităţii, prin continuitatea şi
repetabilitatea unei anumite discipline interne a acceptat, a încurajat şi chiar a determinat, în mod
sistematic, prestarea muncii suplimentare.
Or, în cauză, dovezile administrate converg în a susţine la nivel probator că însuşi
angajatorul a fost cel ce a impus prestarea muncii suplimentare, în condițiile în care pontajele au
fost semnate, evidențiind întreaga activitate prestată de reclamant. Aceste pontaje cumulate cu
nota privind imposibilitatea acordării de timp liber corespunzător permiteau angajatorului
cunoaşterea stării de fapt reale, în sensul depăşirii, a programului normal de muncă de către
membru de sindicat reclamant.
În ceea ce priveşte contestarea naturii juridice a intervalului alocat deplasării în delegare,
trebuie subliniat că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că „în ceea ce privește
noțiunea „timp de lucru”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, trebuie amintit
că, în mod repetat, Curtea s-a pronunțat în sensul că această directivă definește respectiva
noțiune ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția
angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau
practicile naționale, și că această noțiune trebuie înțeleasă prin opoziție cu noțiunea de perioadă
de repaus, acestea excluzându-se reciproc (Hotărârea Jaeger, C-151/02, EU:C:2003:437, punctul
48, Hotărârea Dellas și alții, C-14/04, EU:C:2005:728, punctul 42, precum și Ordonanța Vorel,
C-437/05, EU:C:2007:23, punctul 24, și Ordonanța Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul
42). (...) A reţinut CJUE în argumentarea soluţiei adoptate în cauza C-266/14, Tyco Integrated
Security că: „În ceea ce privește primul element constitutiv al noțiunii „timp de lucru”, în sensul
articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, lucrătorul trebuie să își exercite activitatea sau
funcțiile (...) În ceea ce privește cel de al doilea element constitutiv al noțiunii „timp de lucru”, în
sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, potrivit căruia lucrătorul trebuie să fie la
dispoziția angajatorului în acest timp, trebuie arătat că factorul determinant este faptul că
lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la
dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare
(a se vedea în acest sens Hotărârea Dellas și alții, C-14/04, EU:C:2005:728, punctul 48, precum
și Ordonanța Vorel, C-437/05, EU:C:2007:23, punctul 28, și Ordonanța Grigore, C-258/10,
EU:C:2011:122, punctul 63)” ( paragrafe 23,30,35).
Faţă de aceste repere interpretative, timpul lucrătorului nu poate fi subsumat legal decât
celor două subunităţi posibile: timp de lucru şi timp de repaus. În condiţiile în care timpul afectat
deplasării nu este timp la dispoziţia salariatului, trebuie aplicat, pentru unitate de interpretare
raţionamentul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi, prin urmare, calificat ca timp de lucru.
Conform art. 122 alin. 1 din Codul muncii, munca suplimentară se compensează prin ore
libere plătite în următoarele 60 de zile după efectuarea acesteia, iar art. 123 alin. 1 prevede că în
cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122
alin. 1 în luna următoare munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la
salariu corespunzător duratei acesteia. Prin aceste dispoziţii legale se instituie o obligaţie a
angajatorului de a compensa orele suplimentare efectuate de angajat cu acordul său cu ore libere
plătite în următoarele 60 de zile, iar dacă acest lucru nu este posibil angajatorul este obligat să
acorde un spor la salariu, obligaţii cărora le corespund drepturile corelative ale angajatului la ore
libere plătite sau la spor la salariu pentru orele suplimentare efectuate. Nu rezultă din textele

406
citate că angajatul trebuie să formuleze o cerere pentru ore libere, lipsa cererii atrăgând
decăderea din dreptul la plata sporului. Textul legal nu instituie vreo obligaţie în sarcina
salariatului, soluţia legiuitorului fiind logică mai ales că angajatorul este cel responsabil de
organizarea timpului de muncă şi în acord cu jurisprudenţa CJUE care a stabilit caracterul
necondiţionat al dreptului la repausul compensatoriu.
În acest sens, revenea angajatorului, care avea la dispoziţie toate documentele interne,
obligaţia de a oferi salariatului ore libere plătite în următoarele 60 de zile, iar neîndeplinirea
acestei obligaţii atrage legal dreptul salariatului la plata sporului, în condițiile art. 123 alin. 2
Codul muncii. Potrivit acestui text, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este
posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi
plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia; sporul
pentru munca suplimentară, acordat în condiţiile prevăzute la alin. (1), se stabileşte prin
negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de
muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
În consecinţă, fiind înlăturate apărările unităţii angajatoare, se reţine că în mod corect
prima instanţă a dat relevanţă probatorie deplină pontajelor şi concluziilor raportului de
expertiză, obligând angajatorul la plata corespunzătoare a orelor suplimentare efectuate de
salariat, în acord cu prevederile contractului colectiv de muncă.
Având în vedere prevederile exprese ale art. 100 din Contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel de unitate pe anii 2017 – 2018, redate în hotărârea fondului, natura juridică a
drepturilor băneşti acordate prin hotărâre, în mod corect prima instanţa a stabilit în sarcina
angajatorului obligaţia de plata a daunelor interese.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, contrar susţinerilor apelantei acestea nu au
fost acordate reclamantului în integralitatea lor, iar pe de altă parte dispoziţiile art. 453 alin. 2
C.proc.civ. stabilesc că măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor
de judecată este în căderea judecătorului. Având în vedere că pârâta-apelantă a căzut în pretenţii,
reţinându-se culpa procesuală a acesteia, întinderea pecuniară a drepturilor acordate nefiind de
natură a conduce la modificarea acestei premise procesuale, în mod corect prima instanţa a
soluţionat şi capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 480 C.proc.civ., Curtea respinge apelul
formulat.

3. Litigii de muncă. Contract de garanţie în numerar. Libertatea contractuală.

Nulitatea contractului prin care angajatul se obligă să constituie o garanţie în vederea
acoperirii eventualelor prejudicii aduse patrimoniului angajatorului

Cuprins pe materii: Dreptul muncii. Litigii de muncă. Nulitate contract de garanţie în

numerar.
Indice alfabetic: Contract de garanţie în numerar; Dreptul muncii; Nulitatea contractului;
Reţineri salariale
Temei de drept: Art. 38 Codul muncii, art. 169 Codul muncii, art. 4 pct. 5 din Carta
Socială Europeană. Convenţia nr. 95/1949 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii
privind protecţia salariului

Dreptul la salariu este protejat atât prin dispoziţiile 159-171 Codul muncii cât şi prin
Convenţia nr. 95/1949 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia salariului.
Dispoziţiile art. 6 din Convenţie interzic celui care angajează să restrângă în orice fel libertatea
lucrătorului de a dispune după voia sa de propriul salariu iar potrivit dispoziţiilor art. 8
reţinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în condiţiile şi în limitele prescrise de legislaţia
naţională sau stabilite într-un contract colectiv de muncă ori o hotărâre arbitrală.

407
 Aceleaşi dispoziţii se regăsesc în art. 4 pct. 5 din Carta Socială Europeană: „În vederea
asigurării exercitării efective a dreptului la o salarizare echitabilă, părțile se angajează: 5. să
nu autorizeze reținerile din salarii decât în condițiile și în limitele prescrise de legislația sau de
reglementarea națională ori fixate prin convenții colective sau prin sentințe de arbitraj.”
În acord cu dispoziţiile art. 4 paragraful 5 din Carta Socială Europeană şi art. 8 din
Convenţia privind protecţie salariului, o reţinere din salariu poată fi efectuată doar în condiţiile
şi în limitele prevăzute de o dispoziţie legală, de o convenţie colectivă sau de o hotărâre. Dreptul
salariatului de a primi salariul integral şi într-un cuantum care să permită acoperirea costurilor
de întreţinere pentru sine şi familia sa nu poate fi limitat decât în condiţiile expres şi limitativ
prevăzute, iar acordul părţilor nu poate fi considerat o bază legală suficientă în acord cu
dispoziţii mai sus enunţate.
Semnarea contractului de garanţie în numerar nr 192/08.02.2013 a produs ca efect
direct reţinerea a 10% din salariul reclamantului apelant, pe perioada necesară acoperirii
sumei constituită ca garanţie în vederea acoperirii eventualelor prejudicii aduse de către
angajat patrimoniului angajatorului, reţineri salariale care, în lipsa contractului, nu ar fi fost
operate de către angajator. Indisponibilizarea acestor sume pe o perioadă îndelungată de timp
constituie o limitare a dreptului salariatului de a primi integral şi la timp salariul aferent muncii
depuse şi a dreptului de a nu îi fi operate reţineri salariale în afara unei dispoziţii legale care să
le autorizeze.
Prin contractul încheiat între părţi, salariatul a renunţat în mod indirect la protecţia
oferită de disp. art. 169 codul muncii, o astfel de convenţiei intrând sub incidenta disp. art. 38 C
Muncii „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie
prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea
acestor drepturi este lovită de nulitate.”

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
350/15.09.2020
Prin sentința civilă nr. 334/26.03.2020, Tribunalul Iași a respins cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantul C.V, în contradictoriu cu pârâta S. SA.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
Reclamantul este angajat la societatea pârâtă în baza contractului de muncă
nr.2215/18.06.2007. La 31.07.2007 între reclamant şi pârâtă a intervenit contractul de garanţie în
numerar nr.192, încheiat în baza Legii nr.22/1969 şi HCM nr.2230/1969, prin care reclamantul
declară că, având în vedere că îndeplineşte funcţia de şofer, constituie o garanţie pentru
acoperirea eventualelor pagube constatate în gestiunea încredinţată, în valoare de 2247 lei, prin
reţinerea sumei lunare de 75 lei.
La 08.02.2013 între reclamant şi pârâtă a intervenit contractul de garanţie în numerar
nr.192, încheiat în baza Legii nr.22/1969 şi HCM nr.2230/1969 şi a Protocolului
nr.42495/24.12.2008 încheiat între sindicat şi patronat, prin care reclamantul se obligă ca, având
în vedere că îndeplineşte funcţia de şofer, să acopere eventualele pagube constatate în gestiunea
încredinţată, din garanţia în numerar în valoare de 4044 lei constitută prin reţineri lunare a 1/10
din retribuţie. Potrivit punctului 5 din contract, unitatea pârâtă se obligă să consemneze la bancă
pe numele gestionarului sumele depuse în numerar, urmând ca la schimbarea funcţiei de
gestionar sau la încetarea contractului de muncă contul de garanţie să fie închis cu eliberarea
sumelor către angajat.
La 30.01.2014 a încetat raportul de muncă prin decizia de concediere nr. 34, astfel că
suma constituită drept garanţie la acea dată a fost remisă reclamantului. Prin hotărâre
judecătorească a fost anulată decizia de concediere şi obligată pârâta să îl reintegreze pe
reclamant pe postul deţinut anterior, acesta reluând activitatea, la 8 aprilie 2015.
Începând cu luna septembrie 2018 societatea pârâtă a reţinut sume lunare de bani din
drepturile salariale ale reclamantului, în cuantum de 262 lei, apoi 287 lei cu titlu de garanţii

408
materiale, sumele fiind depuse în cont bancar pe numele angajatului cu menţiunea garanţii
gestionar.
Potrivit adresei nr.56368/06.12.2018 în răspuns la sesizarea reclamantului
nr.54017/21.11.2018, pârâta arată că reţinerile s-au făcut pe baza Contractului de garanţie în
numerar nr.192/08.02.2013 ((fila 11).
La 18.12.2018 a fost încheiat Actul adiţional nr.2 la Contractul colectiv de muncă
nr.107/04.04.2018 prin care art.70 a fost completat cu alin. 4 care prevede conducătorii auto şi
mecanicii utilaj care încheie contract individual de muncă cu societatea S precum şi conducătorii
auto şi mecanicii utilaj care sunt angajaţi ai societăţii au obligaţia să semneze un contract privind
constituirea unei garanţii materiale în valoare fixă. La 08.04.2019 a fost încheiat Contractul
colectiv de muncă nr.76/2019, având aceeaşi prevedere inserată al art.70 al.4.
În speţă reclamantul solicită constatarea nulităţii absolute a Contractului de garanţie în
numerar nr.192/08.02.2013, pe motiv că acesta este nelegal, întrucât el nu este gestionar, ci şofer
şi potrivit normelor legale în vigoare pârâta nu are dreptul de a impune salariaţilor care au
funcţia de şofer, nici celorlalţi salariaţi să semneze un contract de garanţie în numerar, deoarece
răspunderea patrimonială a salariaţilor este reglementată de art.254 şi urm. din Codul muncii,
care nu prevăd obligaţia de a semna astfel de contracte.
Potrivit fişei postului (fila 102), reclamantul are ca principale sarcini de serviciu
ridicarea, transportul şi descărcarea deşeurilor de diverse tipuri de la centrele/punctele de
colectare la depozitele aferente, cu autovehicule speciale tip autocontainer/autobasculantă,
cântărirea autospecialei la Depozitul Ţuţora, ridicarea şi transportul deşeurilor din fose şi grupuri
ecologice către staţia de epurare Apavital cu autovehicule speciale tip autovidanjă, transportarea
apei de la staţia de captare şi spălarea căilor publice şi pietonale cu autovehicule speciale tip
autocisternă, colectarea deşeurilor solide de la rigolă şi de pe spaţii pietonale şi transportarea la
punctele de colectare cu autovehicule speciale tip automăturătoare, precum şi exploatarea,
verificarea şi întreţinerea optimă a autovehiculului, acţionarea personală a comenzilor
echipamentului de încărcare.
Deşi este adevărat că reclamantul nu îndeplineşte o funcţie de gestionar în sensul Legii
nr.22/1969, întrucât nu are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de
bunuri, se observă că Contractul de garanţie în numerar nr.192/08.02.2013 a fost încheiat în
considerarea calităţii sale de şofer în cadrul societăţii pârâte. În această calitate, reclamantul are
în folosinţă şi pază directă autovehiculele speciale pe care îşi desfăşoară activitatea, având ca şi
sarcini de serviciu exploatarea, verificarea şi întreţinerea optimă a autovehiculului, acţionarea
personală a comenzilor echipamentului de încărcare.
În acest context, părţile au convenit ca pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite
de echipamentele utilizate salariatul să constituie o garanţie în numerar, înţelegere materializată
în cele două contracte de garanţie semnate de reclamant şi de pârâtă.
Această înţelegere a părţilor nu modifică regimul răspunderii patrimoniale reglementat la
art.254 şi urm. din Codul muncii, ci asigură doar sursa din care se poate îndestula societatea în
cazul în care sunt îndeplinite condiţiile pentru tragerea la răspundere a salariatului, după
stabilirea existenţei faptei, a culpei angajatului şi a întinderii exacte a prejudiciului.
Chiar dacă Codul muncii nu prevede o obligaţie a angajatului de a constitui o garanţie
materială, aceasta nu împiedică părţile ca, previzionând posibilitatea apariţiei unor pagube
materiale din culpa angajatului, să convină preconstituirea de garanţii în numerar, legea civilă, cu
care dreptul muncii se completează, asigurând libertatea contractuală, în limitele prevăzute de
lege.
Astfel, în condiţiile în care prin încheierea contractului nu se încalcă dispoziţii legislative
imperative, acest contract nu poate fi considerat nul doar prin prisma inexistenţei unei dispoziţii
legale care să îl reglementeze expres. Deşi Legea nr.22/1969 reglementează expres constituirea
de garanţii în numerar doar în sarcina gestionarului, această operaţiune nu este incompatibilă cu
alte tipuri de funcţii pentru care angajatorul apreciază necesară preconstituirea de garanţii.
Cu titlu general, art. 20 din Codul muncii lasă posibilitatea părţilor să negocieze şi să
cuprindă în contractul individual de muncă unele clauze specifice precum: clauza cu privire la

409
formarea profesională, clauza de neconcurenţă, clauza de mobilitate, clauza de confidenţialitate,
fără ca această enumerare să fie limitativă.
Potrivit art. 17 din Codul muncii, anterior încheierii contractului individual de muncă
angajatorul are obligaţia de a informa persoana cu privire la clauzele esenţiale pe care
intenţionează să le înscrie în contract.
Or, chiar reclamantul arată în răspunsul la întâmpinare că încă de la angajare i s-a pus în
vedere condiţia de a semna un contract de garanţie, prin urmare, aceasta a fost una dintre
clauzele esenţiale ale contractului de muncă, asupra cărora reclamantul a fost informat anterior
angajării, acceptând să activeze în cadrul societăţii pârâte în aceste condiţii şi semnând, la scurt
timp, contractul de garanţie nr.192/31.07.2007.
Desigur, libertatea părţilor nu este absolută, fiind considerate nule de drept clauzele
penale prin care, de exemplu, s-ar agrava răspunderea patrimonială a salariatului, prin agrearea
unei clauze penale în contractul individual de muncă.
În speţă, însă, instanţa apreciază că prin încheierea acestui contract de garanţie accesoriu
contractului de muncă nu se urmăreşte renunţarea la un drept recunoscut salariatului, ci,
dimpotrivă, părţile convin doar asupra modalităţii de recuperare a eventualelor pagube pricinuite
de angajat, fără a evalua anticipat prejudiciul şi fără a elimina verificarea prealabilă a tuturor
condiţiilor răspunderii patrimoniale a salariatului. În plus, dreptul salariatului cu privire la suma
constituită drept garanţie nu este afectat în mod absolut şi perpetuu, acesta urmând să primească
suma fie la momentul schimbării funcţiei, fie la încetarea contractului de muncă.
Prin urmare, instanţa nu decelează motive care să afecteze valabilitatea contractului de
garanţie în numerar nr.192/08.02.2013.
Cu privire la împrejurarea că reclamantul nu a semnat un alt contract după reintegrarea în
funcţie, instanţa apreciază că, odată cu anularea deciziei de concediere, contractul individual de
muncă este reînviat, cu toate accesoriile sale, contractul de garanţie în numerar fiind evident o
convenţie accesorie care însoţeşte contractul de muncă pe toată durata sa, redevenind actuale
obligaţiile asumate iniţial cu privire la constituirea garanţiei în numerar.
Prin urmare, reţinerile salariale efectuate începând cu luna septembrie 2018, în cuantum
de 1/10 din retribuţia lunară, au ca scop reconstituirii garanţiei în numerar convenite prin
contractul de garanţie nr.192/08.02.2013.
Potrivit art.169 din Codul muncii, nicio reţinere din salariu nu poate fi operată înafara
cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
Or, convenţia dintre părţi cu privire la constituirea unei garanţii în numerar fiind un
contract valabil în vigoare, acesta are putere de lege între părţi conform art. 1270 C.civ.
Prin urmare, este neîntemeiată şi cererea de obligare a pârâtei să îi restituie toate sumele
reţinute cu titlu de garanţie materială din drepturile salariale începând cu luna septembrie 2018 şi
să îi plătească dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Cu privire la cererea de a i se plăti despăgubiri materiale în sumă de 5000 lei, instanţa
apreciază că ipoteza de la care porneşte reclamantul, în sensul că reţinerile salariale cu titlu de
garanţie materială nu ar fi legale, este greşită, potrivit precizărilor anterioare.
Pe de altă parte, acesta nu a făcut dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile a
angajatorului, potrivit art.253 C. muncii şi art.1350 C.civ., respectiv a unei fapte ilicite culpabile,
constând într-o neexecutare nejustificată a obligaţiilor din contractul de muncă, a unui prejudiciu
cert ca existenţă şi întindere produs în patrimoniul său şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi
pretinsa pagubă suferită.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, considerând-o nelegală și
netemeinică.
Consideră apelantul că instanţa de fond nu a respectat prevederile legale, nu a respectat
clauzele din contract, ba mai mult a considerat un contract de garanţie perfect valabil, deşi acest
contract a fost închis în data 30.01.2014, conform pct. 5, datorită faptului că a fost concediat.
De asemenea, susţine apelantul că, instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile din
Actul adiţional nr. 2/18.12.2019 la Contractul colectiv de muncă, prin care art. 70 a fost

410
completat cu alin. (4), care prevede că, conducătorii auto care sunt angajaţi ai societăţii S au
obligaţia să semneze un contract privind constituirea unei garanţii materiale în valoare fixă
Mai susţine apelantul că, instanţa de fond a considerat în mod nelegal faptul că după
reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior concedierii, „Contractul de garanţie în numerar nr. 192
din 08.02.2013 este o convenţie accesorie care însoţeşte contractul de muncă pe toată durata sa
redevenind actuale obligaţii asumate iniţial cu privire la constituirea garanţiei în numerar.
Arată apelantul că instanța de fond nu a ţinut cont de prevederile Legii nr. 22/1969 şi că,
funcţia de gestionar nu are nimic în comun cu funcţia şofer pe care el o îndeplineşte în cadrul
unităţii angajatoare.
De asemenea, apelantul consideră că instanța de fond nu a ţinut cont de clauzele din
Contractul de garanţie în numerar nr. 192 din 08.02.2013 şi că, din moment ce pârâta nu a făcut
dovada că i-a încredinţat o gestiune, acest contract este nul de drept, iar sumele cu titlu de
garanţie materială au fost reţinute nelegal de pârâtă.
Intimata formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Arată că, în baza contractului de garanţie încheiat cu numărul 192/31.07.2007, reînnoit în
08.02.2013, reclamantul a fost de acord să constituie o garanţie în numerar, echivalentă cu 3
salarii brute de încadrare așa cum prevede protocolul nr. 42495/24.12.2008, motiv pentru care a
consimţit la reţinerile lunare, în cote de câte 10% din salariul de încadrare pana la constituirea
garantei reprezentând trei salarii.
La data încetării contractului individual de muncă, în baza deciziei de concediere nr. 34
din 30.01.2014 garanţia materială constituită în numerar până la acea dată a fost restituită iar
contul de garanţii a fost închis.
Anularea deciziei de concediere prin repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii
deciziei de concediere, a reprezentat repunerea părţilor în situaţia anterioară încetării contractului
individual de munca. Astfel contractul de garanţie încheiat cu numărul 192/08.02.2013 a
continuat sa fie in vigoare, în condiţiile in care apelantul a refuzat încheierea unui nou contract
de garanţie în numerar in temeiul actului adiţional la CCM 2018, respectiv, art. 70, alin. 4, din
CCM 2019. În condiţiile in care apelantul a refuzat semnarea unui nou contract de garanţie,
conform CCM care ar fi redus garanţia constituita la suma fixa de 5000 lei, angajatorul a fost
obligat sa facă reţinerile cu titlu de garanţie materiala în numerar in baza contractului vechi si
care se afla in vigoare.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă reclamantul X a solicitat obligarea unităţii
angajatoare SC „S.” SA la restituirea sumelor reţinute din salariu, începând cu luna septembrie
2018, sume reţinute cu titlu de garanţie materială, solicitând instanţei şi constatarea nulităţii
absolute a contractului de garanţie în numerar nr. 192/08.02.2013.
A susţinut reclamantul inexistenţa unui temei al reţinerii operate de angajator motivat de
faptul că reintegrarea sa nu a operat şi reactivarea contractului de garanţie, prin urmare contractul
a încetat la momentul la care s-a procedat la desfacerea contractului său de muncă şi la restituirea
garanţiei de către angajator. Reactivarea acestui contract nu este posibilă în lipsa acordului său.
Constatarea nulităţii absolute a Contractului de garanţie în numerar nr. 192/08.02.2013,
este susţinută de către reclamant pe considerentul că nefiind gestionar, ci şofer, nu are obligaţia
constituirii garanţei potrivit normelor legale în vigoare iar angajatorul nu are dreptul de a impune
salariaţilor care au funcţia de şofer, nici celorlalţi salariaţi să semneze un contract de garanţie în
numerar, deoarece răspunderea patrimonială a salariaţilor este reglementată de art. 254 şi urm.
din Codul muncii, care nu prevăd obligaţia de a semna astfel de contracte.
Angajatorul a invocat ca fundament al reţinerilor salariale contractul nr. 192/08.02.2013
susţinând, în esenţă, faptul că acesta este în fiinţă, reactivarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la
contractul de muncă, ca urmare a reintegrării dispuse de instanţă având consecinţă şi asupra
contractului de garanţie ce continuă să îşi producă efectele. De asemenea, a susţinut angajatorul

411
faptul că şoferul este asimilat gestionarului având răspunderea materială a bunului,
autovehiculului dat în folosinţă în vederea desfăşurării atribuţiilor de serviciu.
Potrivit dispoziţiilor art. 169 Codul muncii, nici o reţinere din salariu nu poate fi operată
în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, iar disputa părţilor vizează existenţa temeiului
pentru reţinerile operate de angajator din salariul reclamantului-apelant.
În timp ce reclamantul susţine că aceste reţineri sunt nelegale, deoarece nu au la bază
acordul său valabil exprimat, intimata-angajatoare susţine existenţa obligaţiei asumate prin
contractul de garanţie nr. 192/31.07.2007, reînnoit în 8.02.2013, prin care reclamantul se obligă
la acoperirea eventualelor pagube din gestiune, din garanţia constituită în numerar, în suma de
4044 lei garanţie în numerar ce se constituie prin reţineri lunare în cotă de 1/10 din retribuţia
angajatului.
Verificând existenţa temeiului reţinerilor efectuate de angajator, din salariul
reclamantului, având în vedere probatoriul administrat în cauză, instanţa constată faptul că la
31.07.2007 a fost încheiat contractul nr. 192 privind garanţia în numerar, conform prevederilor
Legii nr. 22/1969 şi a HCM nr. 2230/1969, prin care angajatul, îndeplinind funcţia de şofer,
pentru garantarea acoperirii eventualelor pagube constate în gestiunea ce i-a fost încredinţată, a
consimţit la constituirea unei garanţii în numerar în valoare de 2247 lei, modalitatea de
constituire a garanţiei fiind aceea a reţinerii sumei de 75 lei lunar la casieria unităţii.
La 08.02.2013 angajatul a semnat contractul nr. 192 de garanţie în numerar prin care
acesta se obligă să acopere eventualele pagube constate în gestiunea ce i-a fost încredinţată din
garanţia constituită în numerar în suma de 4044 lei, modalitatea de constituire a garanţiei fiind
reţinerea lunară a 1/10 din retribuţia sa.
Verificând atribuţiile îndeplinite de către angajat în baza contractului de muncă şi a fişei
postului, instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu îndeplineşte o funcţie de gestionar în sensul
Legii nr. 22/1969, prin urmare acestuia nu îi incumbă obligaţiile specifice gestionarului, aşa cum
rezultă acestea din lege. A mai reţinut instanţa că, în temeiul libertăţii contractuale, părţile au
negociat contractul de garanţie prin care angajatul s-a obligat la constituirea garanţiei,
consimţind astfel la efectuarea reţinerilor lunare din salariu.
Inexistenţa calităţii de gestionar a reclamantului apelant cu consecinţa inexistenţei
obligaţiei legale de constituire a garanţiei, a fost tranşată definitiv de instanţa de fond, această
chestiune, neapelată în cauză, întrând în puterea de lucru judecat.
În privinţa temeiului convenţional, contractul încheiat între părţi care potrivit dispoziţiilor
art. 1270 Cod civil are putere de lege între părţile contractante, reţine instanţa de apel că disputa
părţilor priveşte atât existenţa contractului, cât şi validitatea acestuia.
Criticile apelantului privind inexistenţa obligaţiei de constituire a garanţiei ca urmare a
încetării contractului de garanţie, urmare a desfacerii contractului de muncă, odată cu restituirea
sumei reţinute cu acest titlu şi închiderea contului în care aceasta era consemnată, nu pot fi
validate de instanţa de apel. Încheierea contractului de garanţie materială imediat după începerea
raportului de serviciu între părţi şi menţinerea acestuia în toată perioada în care reclamantul
apelant a fost angajat al pârâtei intimate, până la momentul desfacerii contractului de muncă,
precum şi susţinerea reclamantului apelant privind impunerea obligaţiei de a constitui garanţia
materială ca şi condiţie de angajare, susţin caracterul accesoriu al acestui contract în raport de
contractul individual de muncă. Faptul că obligaţia de constituire a garanţiei nu a fost inserată ca
o clauză în chiar cuprinsul contractului individual de muncă, ci într-o convenţie distinctă nu
schimbă natura acesteia de clauză specifică ataşată raportului de muncă, astfel încât, odată cu
anularea deciziei de concediere, efectul de repunere a părţilor în situaţia anterioară emiterii
deciziei de concediere, produce efecte şi asupra obligaţiei de constituire a garanţiei asumată de
către angajat prin contractul de garanţie.
Anularea concedierii, urmată de repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului
de concediere la cererea angajatului, reactivează atât drepturile cât şi obligaţiile asumate de părţi
anterior emiterii deciziei, ca şi cum concedierea nu ar fi avut loc deci şi obligaţiile asumate prin
semnarea contractul de constituire a garanţiei.

412
 Prin urmare, rămâne a analiza în ce măsură acordul exprimat de angajat prin semnarea
contractului de garanţie este unul valabil, putând constitui cauză a efectuării reţinerilor salariale
de către angajator, în condiţiile în care dispoziţiile art. 169 Codul Muncii reglementează în mod
imperativ faptul că reţinerile din salariu pot fi operate doar în cazurile şi condiţiile legii, iar art.
38 Codul muncii reglementează principiul interdicţiei renunţării la drepturile recunoscute
salariaţilor prin lege.
Reţine instanţa de apel că dreptul la salariu este protejat atât prin dispoziţiile 159-171
Codul muncii, cât şi prin Convenţia nr. 95/1949 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind
protecţia salariului. Dispoziţiile art. 6 din Convenţie interzic celui care angajează să restrângă în
orice fel libertatea lucrătorului de a dispune după voia sa de propriul salariu, iar potrivit
dispozițiilor art. 8 din Convenţie, reţinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în condiţiile şi în
limitele prescrise de legislaţia naţională sau stabilite într-un contract colectiv de muncă ori o
hotărâre arbitrală.
Aceleaşi dispoziţii se regăsesc în art. 4 pct. 5 din Carta Socială Europeană: „În vederea
asigurării exercitării efective a dreptului la o salarizare echitabilă, părțile se angajează: (…) 5. să
nu autorizeze reținerile din salarii decât în condițiile și în limitele prescrise de legislația sau de
reglementarea națională ori fixate prin convenții colective sau prin sentințe de arbitraj.”
Reţine instanţa de apel că în acord cu dispozițiile art. 4 paragraful 5 din Carta Socială
Europeană şi art. 8 din Convenţia privind protecţia salariului, o reţinere din salariu poată fi
efectuată doar în condiţiile şi în limitele prevăzute de o dispoziţie legală, de o convenţie
colectivă sau de o hotărâre. Dreptul salariatului de a primi salariul integral şi într-un cuantum
care să permită acoperirea costurilor de întreţinere pentru sine şi familia sa nu poate fi limitat
decât în condiţiile expres şi limitativ prevăzute, iar acordul părţilor nu poate fi considerat o bază
legală suficientă în acord cu dispoziţii mai sus enunţate.
Semnarea contractului de garanţie în numerar nr 192/08.02.2013 a produs ca efect direct
reţinerea a 10% din salariul reclamantului apelant, pe perioada necesară acoperirii sumei
constituită ca garanţie în vederea acoperirii eventualelor prejudicii aduse de angajat
patrimoniului angajatorului, reţineri salariale care, în lipsa contractului, nu ar fi fost operate de
angajator. Indisponibilizarea acestor sume pe o perioadă îndelungată de timp constituie o limitare
a dreptului salariatului de a primi integral şi la timp salariul aferent muncii depuse şi a dreptului
de a nu îi fi operate reţineri salariale în afara unei dispoziţii legale care să le autorizeze.
Prin contractul încheiat între părţi, salariatul a renunţat în mod indirect la protecţia oferită
de dispozițiile art. 169 Codul muncii, o astfel de convenţie intrând sub incidența dispozițiilor art.
38 Codul muncii: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice
tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau
limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”
Apărările pârâtei-intimate privind calitatea de gestionar a reclamantului-apelant precum
şi cele privind inserarea în Contractul colectiv de muncă a obligaţiei de constituire a garanţiei
pentru şoferi sunt nefondate. Inexistenţa calităţii de gestionar a apelantului a fost definitiv
tranşată de instanţa de fond, iar condiţiile de validitate ale Contractului de garanţie în numerar nr
192/08.02.2013 sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii
contractului. Pârâta-intimată nu a dovedit existenţa unei clauze în cadrul contractului colectiv de
muncă care ar putea constitui baza legală a reţinerilor salariale. Aşa cum rezultă din actul
adiţional nr. 2 la Contractul colectiv de muncă înregistrat la ITM Iaşi sub nr. 107/4.04.2018,
dispoziţiile art. 70 au fost completate prin inserarea alineatului 4, care impun obligaţia
constituirii garanţiei materiale pentru angajaţii conducători auto şi mecanici de utilaje, prin Actul
adiţional nr. 2/18.12.2018 înregistrat la ITM la 19.12.2018, ulterior momentului efectuării
reţinerilor salariale.
Prin urmare, reţine instanţa de apel caracterul întemeiat al criticilor formulate de
apelantul-reclamant cu privire la soluţia dată de instanţa de fond cererii având ca obiect
constatarea nulităţii absolute a Contractului de garanţie în numerar nr. 192/08.02.2013.
Constatând nulitatea contractului de garanţie se impune a fi admisă şi cererea având ca
obiect restituirea sumelor reţinute lunar din salariul reclamantului, începând cu luna septembrie

413
2018 în temeiul acestui contract, în aplicarea dispoziţiilor art. 1254 alin. 3 Cod civil, privind
efectele nulităţii.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la plata
despăgubirilor materiale cuantificate de reclamant la suma de 5.000 de lei, reţine instanţa de apel
următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 253 Codul muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor
şi principiilor răspunderii contractuale să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a
suferit un prejudiciu patrimonial sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii
obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtului este necesar ca, în cauză, să fie
dovedită existenţa conduitei ilicite a angajatorului, săvârşită cu vinovăţie, conduită care a avut
drept consecinţă atingerea adusă drepturilor reclamantului. Atât fapta ilicită a angajatorului, cât
şi prejudiciul provocat angajatului prin faptă ilicită trebuie indicate de cel care formulează o
cerere în instanţă şi dovedite în cadrul procedurii judiciare.
Reţinerea lunară a unor sume din salariul reclamantului în baza unei convenţii lovite de
nulitate absolută este o faptă culpabilă a angajatorului, prin care s-a provocat un prejudiciu
material reclamantului apelant, prejudiciu supus reparaţiei. În privinţa întinderii prejudiciului
material, reţine instanţa de apel că nu au fost administrate în cauză probatorii care să susţină
cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 5000 de lei, nefiind făcută dovada
diminuării patrimoniului reclamantului rezultată din fapta ilicită a pârâtei cu suma solicitată cu
titlu de prejudiciu material.
Având însă în vedere dispoziţiile art. 1535 şi 1537 Cod civil, reţinând că daunele
moratorii în cazul obligaţiilor băneşti se cuvin creditorului de la scadenţă până la momentul
plăţii, în cuantumul convenit sau, în lipsă, în cuantumul prevăzut de lege, fără a trebui să fie
dovedit prejudiciul, instanţa obligă pârâta să plătească reclamantului dobânda legală
penalizatoare calculată asupra sumelor reţinute, începând cu luna septembrie 2018, în temeiul
contractului de garanţie în numerar nr. 192/08.02.2013, de la data efectuării fiecărei reţineri şi
până la data plăţii efective.
Pentru considerentele arătate, Curtea de Apel, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 Cod
civil, admite apelul formulat de reclamantul apelant X împotriva sentinţei civile nr.
334/26.03.2020 pronunţată de Tribunalul laşi, sentinţă pe care o schimbă în tot, admite în parte
acţiunea formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâta „S.” SA, constată nulitatea
absolută a contractului de garanţie în numerar nr. 192/08.02.2013 încheiat între părţi şi obligă
pârâta să îi restituie reclamantului toate sumele reţinute, începând cu luna septembrie 2018, în
temeiul contractului de garanţie în numerar nr. 192/08.02.2013 şi să plătească dobânda legală
penalizatoare la aceste sume, de la data efectuării fiecărei reţineri până la data plăţii efective.
Pretenţiile formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâta privind diferenţa de
prejudiciu pretins a fi acoperit sunt respinse ca neîntemeiate.
Având în vedere dispoziţiile art. 452 C.proc.civ., reţinând că reclamantul nu a făcut
dovada întinderii cheltuielilor generate de prezentul litigiu şi cererea având ca obiect obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată se impune a fi respinsă.

4. Decizie de sancţionare disciplinară. Nulitatea absolută a deciziei pentru încălcarea

dispoziţiilor art. 252 alin. 2 lit. b C. muncii. Analiza elementelor constitutive ale abaterii
disciplinare prin raportare la prevederile actului emis de angajator

Cuprins pe materii: Dreptul muncii

Indice alfabetic: sancţionare disciplinară; nulitate decizie; elementele constitutive ale
abaterii disciplinare
Temei de drept: art. 247, art. 251-252 C. muncii

414
 Legea stabileşte doar mențiunile obligatorii ale deciziei de sancționare disciplinară, fără
a preciza conținutul acestora, iar sancţiunea nulităţii care conduce la ineficacitatea totală a
actului juridic trebuie interpretată restrictiv doar în condițiile în care decizia nu cuprinde
menţiunile obligatorii impuse de textul legal. În consecinţă, decizia de sancţionare disciplinară
este legală atâta vreme cât textele sunt indicate cu destulă claritate pentru a se cunoaşte
prevederile convenţionale apreciate de către angajator ca fiind încălcate de salariat, în cadrul
procedurii de sancţionare disciplinară. Din punct de vedere jurisdicțional, dispoziţiile art. 252
alin. 2 lit. b C.muncii nu pot fi interpretate în sensul unei obligaţii exhaustive a angajatorului
În ceea ce priveşte soluţia vizând temeinicia deciziei de sancţionare disciplinară se reține
prioritar că obiectul litigiului este determinat prin prisma actului de sesizare al instanței,
respectiv contestație împotriva deciziei de sancționare. Nici intimata, nici instanța nu poate
reține aspecte faptice sau juridice peste conținutul actului decizional intern, al cărui legalitate și
temeinicie se analizează exclusiv prin raportare la conținutul său intrinsec și la normele legale
în vigoare la momentul edictării sale. Or, în raport de descrierea faptei din decizia de
sancţionare disciplinară, astfel cum a fost anterior expusă detaliat, se reține că s-a imputat de
către intimata salariatului X că a refuzat primirea comunicării nr. 2/15765/11.06.2018, fără
motiv obiectiv, încălcând dispoziţiile art. 9.2 alin 2 lit. a din CCM CNAIR - SA, care prevede că
salariații au obligația să cunoască și să respecte prevederile CCM și CIM, prevederile ROF, RI
și dispozițiile Consiliului de Administrație/Consiliul Director, precum şi art. 9.2 alin. 2 lit. b din
CCM CNAIR - SA care prevăd ca salariații trebuie să îndeplinească atribuțiile de serviciu
conform fișei de post, să execute lucrările încredințate în condiții de calitate corespunzătoare și
orice dispoziție legală a conducătorului ierarhic. Elementul material al faptei - (refuzul primirii)
nu are caracter ilicit, întrucât nu încalcă nici o normă legală şi nici regulamentul intern,
contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi
dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici art. 247 C. muncii.

Curtea de Apel Iaşi, Secția litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 40/06.02.2020

Prin sentința civilă nr. 632/19.04.2019 Tribunalul Iași a respins excepția nulității absolute
a deciziei de sancționare nr. 3/6525/02.08.2018, invocată de contestator şi a admis excepția
prescripției dreptului de a dispune aplicarea sancţiunii disciplinare pentru fapte anterioare datei
de 02.02.2018. A admis contestația formulată de contestatorul X prin S.D.E.R., în contradictoriu
cu pârâta C.N.A.I.R.S.A şi a anulat decizia de sancționare nr. 3/6525/2.08.2018 emisă de
intimată. A obligat intimata să restituie contestatorului sumele de bani reținute în baza deciziei
contestate şi a obligat intimata să achite contestatorului cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât contestatorul cât şi intimata, asupra apelurilor
Curtea constatând următoarele:
Din punct de vedere procesual, faţă de dispoziţiile art. 477 C.pr.civ, se reţine că
devoluţiunea în apelul formulat de apelantul contestator a vizat sancţiunea invocată a nulităţii
deciziei de concediere pe cele două temeiuri, respectiv încălcarea prevederilor art. 252 alin. 2 lit.
b C.muncii şi nelegalitatea constituirii comisiei de disciplină, iar devoluţia în apelul CNAIR a
vizat excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară, respectiv temeinicia
deciziei de sancţionare disciplinară.
În raport de dispoziţiile art. 248 C.pr.civ, analizând prioritar sancţiunea nulităţii deciziei
de sancţionare disciplinară contestată, se reţine că principala critică din apelul formulat a vizat
greșita aplicare a legii de către prima instanţa a dispoziţiilor art. 252 alin. 2 lit. b C.muncii,
arătându-se că textele invocate în cuprinsul deciziei sunt generice şi nu individualizează în nici
un fel vreo obligaţie concretă pe care contestatorul ar fi încălcat-o.
Or, faţă de tezele defensive susţinute, Curtea reţine că este real că în sens substanţial –
art. 252 alin. 2 C.muncii – decizia de sancționare disciplinară este un act formal, iar conținutul
acesteia este impus prin norme imperative, sub sancțiunea nulității. Însă legea stabileşte doar
mențiunile obligatorii ale deciziei de sancționare disciplinară, fără a preciza conținutul acestora,

415
iar sancţiunea nulităţii care conduce la ineficacitatea totală a actului juridic trebuie interpretată
restrictiv doar în condițiile în care decizia nu cuprinde menţiunile obligatorii impuse de textul
legal. În consecinţă, decizia de sancţionare disciplinară este legală atâta vreme cât textele sunt
indicate cu destulă claritate pentru a se cunoaşte prevederile convenţionale apreciate de către
angajator ca fiind încălcate de salariat, în cadrul procedurii de sancţionare disciplinară. Din punct
de vedere jurisdicțional, dispoziţiile art. 252 alin. 2 lit. b C.muncii nu pot fi interpretate în sensul
unei obligaţii exhaustive a angajatorului. În acest sens, indicarea prevederilor statutare,
regulamentare sau convenţionale apreciate de angajator ca fiind încălcate se subsumează
finalităţii protecţiei salariatului, legea impunând determinare precisă a normei pozitive şi exprese
încălcate de către angajat, pentru că analiza conţinutului abaterii disciplinare va fi limitată
procedural strict la textul invocat în cuprinsul deciziei. Lipsa expunerii clare şi precise a
normativului intern încălcat lipsește în mod efectiv salariatul de exerciţiul dreptului la apărare, în
condiţiile în care o faptă, în materialitatea sa, poate constitui abatere disciplinară, în sens juridic,
doar dacă prin conduita sa salariatul a încălcat o prevedere, în sens larg, aplicabilă și cunoscută
de către acesta.
Pentru aceste raţiuni, eludarea totală a cerinţei prevăzute de art. 252 alin. 1 lit. b
C.muncii atrage nulitatea deciziei de sancţionare, lipsind premisa antrenării răspunderii
disciplinare, însă celelalte neregularități nu sunt de natură a invalida formal actul sancţionator,
având efecte în verificarea temeiniciei acestuia. În acest sens, angajatorul va fi limitat de propriul
act decizional emis, care constituie obiect al controlului jurisdicţional şi în raport de prevederile
căruia se vor verifica condiţiile răspunderii disciplinare, ca formă specială de răspundere în
cadrul raporturilor de muncă.
Faţă de aceste premise interpretative a normei invocate, trebuie concluzionat că decizia
de sancţionare disciplinară nr. 3/6525 din 02.08.2018 îndeplinește criteriul formal impus de art.
252 alin. 2 lit. b C.muncii, angajatorul reţinând că salariatul a încălcat art. 9.2 alin. 2 lit. a din
CCM CNAIR - SA, care prevede că salariații au obligația să cunoască si sa respecte prevederile
CCM și CIM, prevederile ROF, RI și dispozițiile Consiliului de Administrație/ Consiliul
Director , precum şi art. 9.2 alin. 2 lit. b din CCM CNAIR - SA care prevăd că salariații trebuie
să îndeplinească atribuțiile de serviciu conform fişei de post, să execute lucrările încredințate în
condiții de calitate corespunzătoare și orice dispoziție legală a conducătorului ierarhic.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, dispoziţiile art. 36 alin. 2 și 5 din Regulamentul
Intern CNADNR SA 2015 indicate de angajator nu se circumscriu dispoziţiilor art. 252 alin. 2
lit. b C.muncii, ci prevederilor art. 252 alin. 2 lit. d C.muncii. Legea substanţială face o distincţie
netă între prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de
muncă încălcate (art. 252 alin. 2 lit. b C. muncii), respectiv temeiurile de drept în baza căruia se
aplică sancţiunea disciplinară (art. 252 alin. 2 lit. d C.muncii). Din punct de vedere juridic, nu se
poate reţine că angajatul încălca dispoziţiile ce definesc abaterea disciplinare, ci că acesta
săvârşeşte abaterea disciplinară astfel cum este definită în reglementările interne ale
angajatorului, acesta reprezentând temeiul aplicării sancţiunii.
În consecinţă, în raport de conţinutul concret al deciziei contestate, apare ca suficientă
modalitatea de indicare a prevederilor încălcate de salariat, motiv pentru care instanța de apel
apreciază că în mod corect prima instanţa a concluzionat că decizia contestată satisface, sub acest
aspect, exigenţa dispozițiilor art. 252 alin. 2 lit. b Codul muncii.
În ceea ce privește nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară pe temeiul că în cauză
cercetarea disciplinară a fost efectuată de o comisie nelegal constituită, apelantul a invocat că
raporturile de muncă au fost direct stabilite cu CNAIR, fiind direct subordonat Directorului
General al CNAIR, iar orice acte emise de directorul general regional, nu respectă principiul
ierarhiei și subordonării ierarhice existent în cadrul relațiilor de muncă.
În limitele devoluţiunii, instanţa de apel reţine că potrivit art. 251 alin. 1 C. muncii sub
sancțiunea nulității absolute nici o măsură disciplinară, cu excepţia avertismentului scris nu poate
fi dispusă înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. Potrivit alineatului 2 al
aceluiaşi text, în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat

416
în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se
obiectul, data, ora şi locul întrevederii.
Ca normă de excepţie, art. 251 C.muncii trebuie interpretat restrictiv. Din aceasta
perspectivă, dispoziţiile legale prevăd sub sancţiunea nulităţii absolute doar neefectuarea
cercetării disciplinare. În consecinţă, celelalte neregularități privind efectuarea cercetării
disciplinare pot conduce la anularea procedurii urmate, doar în condițiile dreptului comun prin
dovedirea vătămării suferite şi invocarea acesteia în termenul procedural.
Mai mult, legalitatea oricărui act juridic este supusă condiţiilor de fond şi de formă la
data realizării acestuia. Or, invocând nelegalitatea constituirii comisiei de cercetare disciplinară,
analiza acestei teze defensive trebuie raportată la situaţia juridică existentă la data desemnării
comisiei, respectiv data emiterii deciziei 237/14.06.2018 a Directorului regional.
La data de 14.06.2018, în raport de prevederile deciziei nr. 1959/ 27.11.2017 emise de
angajator, contestatorul X fusese revocat din funcţia de Director regional şi trecut pe un post
corespunzător pregătirii sale profesionale în cadrul CNAIR SA. Este real că salariatul a contestat
aceasta deciziei, însă contestaţia formulată nu are efect suspensiv de executare în raporturile de
muncă. De asemenea, chiar dacă decizia de revocare nr. 1959/27.11.2017 a fost anulată de
instanța de judecată prin sentința civilă nr. 959 pronunţată de Tribunalul Iaşi, la data de
31.05.2018 în dosarul nr. X/99/2017, ce a rămas definitivă prin decizia Curții de Apel Iași nr.
837/11.12.2018, pronunţarea soluţiei iniţiale la data de 31.05.2018 nu a operat de drept o
repunere în situaţia anterioară a părţilor raportului de muncă. Este real că art. 274 C.muncii
stabileşte că hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, însă caracterul
executoriu de drept nu echivalează din punct de vedere juridic cu executarea titlului de plin
drept, ci permite potrivit art. 448 C.pr.civ. executarea provizorie a hotărârii. Or, potrivit art. 622
alin. 1 şi 2 C.pr.civ. obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu
executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de
bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. Din nicio probă
administrată la dosarul cauzei nu a rezultat că la data de 14.06.2018, sentinţa civilă nr.
959/31.05.2018 fusese pusă în executare, sentinţă care la acea dată nici nu fusese comunicată
părţilor. În consecinţă, la data numirii comisiei de disciplină, în organigrama angajatorului
contestatorul ocupa un post de execuţie în cadrul DRDP Iaşi şi în raport de situaţia factuală
premisă, desemnarea comisie de disciplină de către conducătorul ierarhic al subunităţii în care
salariatul îşi îndeplinea sarcinile şi atribuţiile era legală, fiind corespunzătoare modalităţii de
organizare teritorială a companiei angajatoare şi în considerarea poziţiei execuţionale alocate în
mod unilateral.
În consecinţă, pentru aceste considerente, niciunul din motivele de nulitate nefiind
sustenabil, Curtea de Apel respinge apelul formulat de apelantul contestator X prin S.D.E.R.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta pârâta CNAIR - SA raportat la excepția
prescripției dreptului de a dispune aplicare a sancţiunii disciplinare, excepţie invocată de
contestatorul X, criticile formulate sunt fondate.
Prima instanţa şi-a întemeiat soluţia apreciind că „la punctul 1 din decizia contestată ca
fapte săvârșite de contestator și reținute de intimată, instanța observă că se regăsesc și „refuzul a
fost manifestat și anterior atât când s-a încercat comunicarea adreselor cu nr. 2/9.01.2018 și
2/2630/26.01.2018”. Or, statuarea primei instanţe are la baza o analiză trunchiată şi disociată a
actului sancţionator contestat. Astfel în cuprinsul deciziei nr. 3/6525/02.08.2018 s-a prevăzut
expres la punctul 1 „fapta salariatului constă în aceea că data de 11.06.2018, când un
reprezentat din cadrul serviciului Resurse Umane al DRDP Iaşi s-a deplasat la SDN Iaşi –
locaţie în care dl. X susţine că îşi desfăşoară activitatea – pentru a-i înmâna acestuia sub
semnătură comunicarea nr. 2/15765/11.06.2018 prin care se revine la comunicările nr.
2/954/09.01.2018 şi 2/2630/26.01.2018 şi prin care este invitat la conducerea DRDP Iaşi în
vederea stabilirii de comun acord a trecerii pe un post de execuţie, conform notei de informare a
CNAIR SA nr. 92/95509/06.12.2017 ca urmare a revocării din funcţia de Director Regional
DRDP Iaşi prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al CNAIR SA nr. 33/21.11.2017, fără un
motiv obiectiv, a refuzat primirea acestei adrese. Refuzul a fost a fost manifestat și anterior atât

417
când s-a încercat comunicarea adreselor cu nr. 2/9.01.2018 și 2/2630/26.01.2018, cât şi cu privire
la alte informări cu privire la aceasta situaţie de fapt, ajungându-se până la comunicarea lor prin
executor judecătoresc.”
Or, din modalitatea de descriere a faptei rezultă indubitabil că fapta în materialitatea sa
imputată salariatului a fost exclusiv cea privind refuzul din 11.06.2018 de primire a adresei nr.
2/15765/11.06.2018, fără un motiv obiectiv. Este real că în paragraful 1 se face trimitere la
manifestarea anterioară a altor refuzuri privind recepţionarea unor informări/adrese ale
angajatorului, dar acestea au exclusiv circumstanţial, privind împrejurările săvârşirii faptei.
Aceasta concluzie rezultă cu necesitate din modul de formulare imperativ fapta constă în aceea
că în data de 11.06.2018 fără un motiv obiectiv a refuzat primirea acestei adrese. Caracterul
determinat al datei abaterii, utilizarea formei de singular cu privire la obiectul material al abaterii
(n.n. – aceasta adresă) sunt repere suficiente în aplicarea interpretării gramaticale ce permit
concluzia logică că prin actul sancţionator s-a imputat o singură faptă, în materialitatea sa,
respectiv cea din 11.06.2018.
În consecinţă, toate apărările contestatorului referitor la prescripţia dreptului de a aplica
sancţiunea disciplinară, referindu-se doar la actele anterioare datei de 11.06.2018 depăşesc
limitele înseşi ale actului sancţionator, sens în care şi soluţia primei instanţe este lipsită de temei,
iar aplicarea sancţiunii pentru fapta din 11.06.2018 s-a realizat în termenul prevăzut de art. 252
alin. 1 C.pr.civ, motiv pentru care se va respinge excepția prescripției dreptului de a dispune
aplicare a sancţiunii disciplinare, excepţie invocată de contestatorul X.
În ceea ce priveşte soluţia vizând temeinicia deciziei de sancţionare disciplinară se reține
prioritar că obiectul litigiului este determinat prin prisma actului de sesizare al instanței,
respectiv contestație împotriva deciziei de sancționare nr. deciziei nr. 1959/27.11.2017. În acest
sens, nici intimata, nici instanța nu poate reține aspecte faptice sau juridice peste conținutul
actului decizional intern, al cărui legalitate și temeinicie se analizează exclusiv prin raportare la
conținutul său intrinsec și la normele legale în vigoare la momentul edictării sale.
Or, în raport de descrierea faptei din decizia de sancţionare disciplinară, astfel cum a fost
anterior expusă detaliat, se reține că s-a imputat de către intimata salariatului X că a refuzat
primirea comunicării nr. 2/15765/11.06.2018, fără motiv obiectiv, încălcând dispoziţiile art. 9.2
alin 2 lit. a din CCM CNAIR - SA, care prevede că salariații au obligația să cunoască și să
respecte prevederile CCM și CIM, prevederile ROF, RI și dispozițiile Consiliului de
Administrație/Consiliul Director, precum şi art. 9.2 alin. 2 lit. b din CCM CNAIR - SA care
prevăd ca salariații trebuie să îndeplinească atribuțiile de serviciu conform fișei de post, să
execute lucrările încredințate în condiții de calitate corespunzătoare și orice dispoziție legală a
conducătorului ierarhic.
În raport de aspectele faptice, se reține pe de o parte, adresa nr. 2/15765/11.06.2018
reprezintă o invitaţie la conducerea DRDP Iaşi în vederea stabilirii de comun acord a trecerii pe
un post de execuţie, conform notei de informare a CNAIR SA nr. 92/95509/06.12.2017 ca
urmare a revocării din funcţia de director regional prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al
CNAIR - SA nr. 1959/27.11.2017 era în sarcina apelantei angajator să identifice obligaţia legală,
regulamentară, convenţională sau dispoziţia obligatorie încălcata de salariat, în sensul art. 247
C.muncii.
Or, refuzul primirii unei invitaţii nu interferează cu obligaţia generică înscrisă în art. 9.2
alin 2 lit. a din CCM CNAIR - SA, ce stabileşte salariații au obligația să cunoască și să respecte
prevederile CCM și CIM, întrucât în nici una din obligaţiile instituite nu se referă la modalitatea
de recepţie a actelor interne. În ceea ce priveşte art. 9.2 alin. 2 lit. b din CCM CNAIR - SA este
indubitabil că primirea adresei nu se circumscria îndeplinirii atribuţiilor de serviciu sau
executării lucrărilor încredinţate. Rezultă că singura teză posibil a-i fi circumscrisă fapta
imputată viza „executarea dispoziţiei legale a conducătorului ierarhic”, adresa fiind semnată de
director regional ing. Y. Or, adresa nr. 2/15765/11.06.2018 este intitulată „referitor la revocarea
funcţiei de conducere” şi impune prezentarea „în vederea stabilirii de comun acord a trecerii pe
un post de execuţie”. Așadar, dispoziţia invocată de angajator ca fiind obligatorie vizează
punerea în executare a deciziei de revocare din funcţie, decizie care deja fusese anulată prin

418
sentinţa civilă nr. 959/31.05.2018 a Tribunalului Iaşi. Chiar dacă aceasta soluţie nu fusese pusă
în executare aşa cum s-a arătat, actul fusese deja invalidat jurisdicţional, iar angajatorul nu se
putea prevala în continuare de forța sa juridică. Chiar de s-ar aprecia în sens contrar, susţinut de
angajator, că la data de 11.06.2018, în lipsa comunicării hotărârii, decizia de revocare şi actele
subsecvente beneficiau în continuare de forţa juridică, totuşi trebuie remarcat că lipseşte orice
baza legală a impunerii unui „acord privind funcţia de execuţie”, astfel că dispoziţia
conducătorului ierarhic nu se circumscrie prevederilor art. 247 alin. 2 C.muncii. Caracterul
unilateral al revocării din funcţie determină ca actele subsecvente de punere în executare să
împrumute acelaşi caracter, iar acordul părţilor poate interveni doar în condiţiile unei depline
autonomii şi libertăţi de voinţă a salariatului. Din aceasta perspectivă, subordonarea ierarhică a
salariaților nu poate echivala cu înfrângerea voinţei lor individuale şi nu poate legitima poziţii
autocrate ale angajatorului. Dificultățile referitoare la managementul intern îşi pot găsi soluţii în
aplicarea normativului privitor la raporturile de muncă, fără a putea transgresa în sfera
răspunderii disciplinare lipsa concursului salariatului în aflarea unor soluţii mai facile, în
condiţiile în care acordul salariatului nu poate fi impus, ci trebuie liber acordat. În consecinţă,
elementul material al faptei - (refuzul primirii) nu are caracter ilicit, întrucât nu încalcă nici o
normă legală şi nici regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv
de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici art. 247 C. muncii.
În consecinţă, pentru aceste considerente, fapta neconstituind abatere disciplinară, în mod
corect prima instanţa a admis acţiunea şi a anulat decizia de sancţionare disciplinară.
În consecință, pentru considerentele expuse Curtea admite apelul promovat de apelanta
pârâtă CNAIR - SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva sentinţei civile nr.
632/19.04.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte în sensul că
respinge excepția prescripției dreptului de a dispune aplicarea sancţiunii disciplinare, excepţie
invocată de contestatorul X.

5. Litigii de muncă. Contestaţie decizie de concediere; concediere pentru motive care

nu ţin de persoana salariatului, lipsa descrierii în cuprinsul deciziei a motivelor care
determină concedierea - trimiterea la raportul intern al unităţii

Cuprins pe materii: Dreptul muncii. Litigii de muncă. Contestaţie decizie concediere.

Indice alfabetic: Condiţii formale ale deciziei de concediere; Decizie de concediere
pentru motive ce nu ţin de persoana angajatului; Dreptul muncii
Temei de drept: Art. 65, art. 78, art. 79 Codul muncii

Omisiunea de a indica în decizia de încetare a contractului de muncă motivele care au

determinat concedierea nu poate fi complinită prin acte extrinseci, decizia de concediere având
caracter unitar şi un conținut prescris obligatoriu. În acest sens, dispoziţiile art. 76 C.muncii
stabilesc expres şi fără echivoc că, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu
„motivele care determină concedierea” Procedura concedierii este supusă prescripţiilor
imperative a legii, normele fiind edictate tocmai în scopul asigurării unei protecţii formale şi
substanțiale a salariatului, în cadrul raportului de subordonare specific dreptului muncii,
sancţiunea nerespectării procedurii concedierii fiind cea a nulităţii absolute, nesusceptibile de
confirmare. Importanţa respectării condiţiilor formale prevăzute de lege este subliniată de disp.
art. 77 C. muncii, „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte
motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”
Or, în condiţiile în care actul supus controlului jurisdicţional în prezenta cauză nu
cuprinde nici o menţiune cu privire la motivele de fapt ce au determinat concedierea, este justă
concluzia instanţei de fond în sensul nulităţii absolute a deciziei 3/27.03.2019.

419
 Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
124/20.05.2020

Prin sentința civilă nr. 1223/22.11.2019 Tribunalul V a admis în parte cererea formulată
de contestatorul G.S.I. în contradictoriu cu intimata SC. X SA.
A admis contestaţia formulată împotriva Deciziei nr.3/27.03.2019 de către intimata, a
anulat decizia contestată şi a obligat intimata să îl reintegreze pe contestator pe postul deţinut
anterior concedierii, să îi plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate,
majorate şi reactualizate şi a celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. A respins capătul
de cerere formulat de contestator privind obligarea intimatei la plata de daune morale.
A reţinut instanţa de fond în esenţă că, faţă de necesitatea ca motivele de fapt şi de drept
care determină concedierea să se regăsească obligatoriu în chiar conţinutul deciziei de
concediere, simpla trimitere la raportul intern 284/26.02.2019, în condiţiile în care acesta nu este
nici reprodus, nici anexat deciziei de concediere, nu poate complini cerinţa obligatorie a
„motivelor care determină concedierea”. Prin urmare, este indiferentă existenţa unor cauze
obiective privind desfiinţarea postului, însă nearătate în actul concedierii, măsura apărând ca
arbitrară faţă de rigorile legii.
Prin apelul formulat de intimata SC X SA se critică soluţia instanţei de fond susţinându-
se îndeplinirea cerinţelor formale ale deciziei contestate.
Curtea de apel, verificând în limitele cererii de apel formulate, stabilirea situaţiei de fapt
şi aplicarea dispoziţiilor legale de instanţa de fond, a reţinut următoarele:
Prima instanța a analizat cu prioritate excepţia nulităţii deciziei de concediere, motivată
pe lipsa îndeplinirii condiţiei formale prevăzută la dispozițiile art. 76 lit. a) Codul muncii şi a
reţinut caracterul întemeiat al acesteia, pronunţând soluţia de anulare a deciziei contestate.
Apelanta critică soluţia instanţei de fond susţinând, în esenţă, îndeplinirea cerinţelor
formale ale deciziei contestate. Susţine apelanta că motivele care au stat la baza concedierii
contestatorului au fost comunicate acestuia prin intermediul raportului intern, aspect ce rezultă
chiar din conţinutul contestaţiei formulate.
Decizia de încetare a contractului individual de muncă nr 3/27.03.2019 emisă de intimata
SC „X” SA are următorul conţinut: „Având în vedere Raportul Intern nr. 284 din 26.02.2019,
luând în considerare adresa nr. 285/26.02.2019 prin care vi se comunică durata preavizului,
conform art. 75 Codul muncii…
Art. 1. În conformitate cu prevederile art. 75 din Codul Muncii se acordă drept de preaviz
de 20 de zile lucrătoare adică perioada 27.02.2019 - 27.03 2019.
Art. 2 Începând cu data de 28.03.2019 încetează contractul individual de muncă nr.
26/18.07.2016 al lui Y în temeiul disp. art. 65 alin. 1 Codul muncii.”
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 1 Codul muncii: „Concedierea pentru motive care nu ţin
de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de
desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu
persoana acestuia.”
Potrivit dispozițiilor art. 76 Codul muncii: „Decizia de concediere se comunică
salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:
a) motivele care determină concedierea;
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în
cazul concedierilor colective;
d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii
urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.”
Faţă de dispoziţiile art. 76 Codul muncii, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că
în cuprinsul deciziei trebuie indicate motivele care determină concedierea, lipsa menţiunii
prevăzute de dis part 76 lit. a) atrăgând sancţiunea nulităţii deciziei.

420
 Faţă de conţinutul concret al actului decizional expus anterior rezultă, cu absolută
evidenţă, lipsa indicării motivelor care au determinat concedierea.
Criticile apelantei, în sensul că dispoziţia de încetare a contractului individual de muncă
respectă condiţiile formale deoarece are la bază Raportul Intern nr 284 din 26.02.2019, raport ce
a fost comunicat anexat Deciziei nr 3/27.03.2019, dar şi Notificării de preaviz privind
concedierea nr 285/26.02.2019 sunt nefondate.
Omisiunea de a indica în decizia de încetare a contractului de muncă motivele care au
determinat concedierea nu poate fi complinită prin acte extrinseci, decizia de concediere având
caracter unitar şi un conținut prescris obligatoriu de lege. În acest sens, dispoziţiile art. 76
C.muncii stabilesc expres şi fără echivoc că decizia de concediere trebuie să conţină, în mod
obligatoriu, „motivele care determină concediere”. Procedura concedierii este supusă
prescripţiilor imperative a legii, normele fiind edictate tocmai în scopul asigurării unei protecţii
formale şi substanțiale a salariatului, în cadrul raportului de subordonare specific dreptului
muncii, sancţiunea nerespectării procedurii concedierii fiind cea a nulităţii absolute,
nesusceptibilă de confirmare. Importanţa respectării condiţiilor formale prevăzute de lege este
subliniată de disp. art. 77 C. muncii, „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în
faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.
Or, în condiţiile în care actul supus controlului jurisdicţional în prezenta cauză nu
cuprinde nici o menţiune cu privire la motivele de fapt ce au determinat concedierea, este justă
concluzia instanţei de fond în sensul nulităţii absolute a deciziei 3/27.03.2019.
Susţinerile apelantei privind comunicarea raportului intern către angajat, dincolo de
irelevanţa lor în raport de cele statuate mai sus, nu pot fi primite de instanţa de apel. Singurul act
emanat de la angajator ce poartă o menţiune de comunicare către contestatorul intimat este
preavizul de concediere. Sarcina probei în cadrul litigiilor de muncă revine angajatorului, iar
menţionarea de către angajat a raportului intern în cuprinsul contestaţiei la instanţă nu ţine loc de
dovadă a comunicării actului de către angajator şi nu înlătură obligaţia angajatorului de a proba
cele susţinute.
De asemenea, susţinerea faptului că raportul intern face parte integrantă din nota de
preaviz este lipsită de orice suport probatoriu. Trimiterea făcută în cadrul actului Preaviz de
concediere la Raportul Intern nr. 284 din 26.02.2019 nu are semnificaţia susţinută de apelantă şi
nu dovedeşte comunicarea conţinutului raportului.
Critica prind lipsa invocării de către contestator a aspectului necomunicării raportului
intern nu este aptă a determina schimbarea soluţiei pronunţată de instanţa de fond. Contestatorul
a invocat nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea condiţiilor formale ale actului,
respectiv pentru neindicarea motivelor concedierii, iar în aceste limite ale investirii prima
instanţă a analizat cuprinsul deciziei contestate. Susţinerea apelantei privind admiterea unui
motiv de nulitate neinvocat de contestator este consecinţa unei interpretări eronate date cererii
introductive de instanţă, dar şi a considerentelor sentinţei apelate.
Nulitatea nu a fost declarată de judecătorul fondului pentru că Raportul intern nu a ajuns
deloc la cunoştinţa contestatorului, ci pentru faptul că decizia nu cuprinde motivarea în fapt a
concedierii, simpla trimitere la raportul intern 284/26.02.2019 şi la adresa nr. 285/26.02.2019
fără însă a indica conţinutul acestora sau împrejurarea (cu dovada aferentă) că le-a comunicat
contestatorului odată cu decizia de concediere nu complineşte cerinţa obligatorie a legii, fiind
indiferentă existenţa motivelor obiective privind desfiinţarea postului dacă acestea nu sunt
arătate în decizia de concediere.
În raport de limitele devoluţiunii în apel date de ceea ce s-a judecat de către prima
instanţă, susţinerile apelantei vizând reaua credinţă a contestatorului şi cele vizând cauza reală şi
serioasă a desfiinţării locului de muncă nu se mai impun a fi analizate.

421
 6. Contestație împotriva deciziei de concediere; nulitatea absolută a deciziei de
concediere; conținutul deciziei de sancționare; nemotivare

Cuprins pe materii: Dreptul muncii

Indice alfabetic: Contestație împotriva deciziei de concediere; nulitatea absolută a
deciziei de concediere; conținutul deciziei de sancționare; nemotivare.
Temei de drept: art. 251 alin. 1, 252 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 53/2003 modificată şi
republicată - Codul Muncii

Sancțiunea disciplinară presupune constatarea săvârșirii unei fapte (comisive sau

omisive) în legătură cu atribuțiile de serviciu, care constituie abatere disciplinară, însă fapta nu
se confundă legal cu poziția subiectivă a salariatului față de respectiva faptă. Din această
perspectivă, fapta se plasează pe tărâm obiectiv, iar apărarea salariatului pe tărâm subiectiv.
Or, este indubitabil că, în cauză, salariata a arătat că nu a venit la serviciu, dar a explicat
împrejurările concrete ce au condus la această situaţie factuală. Or, în sensul dispozițiilor art.
252 lit. c) C.muncii, tocmai acestor temeiuri concrete expuse de salariat era ținut angajatorul să
răspundă punctual, potrivit art. 252 lit. c) C.muncii, în condițiile în care aspectele referitoare la
absenţă nu erau contestate de salariat. Din acest punct de vedere, actul de sancţionare
disciplinară este un act formal, iar conţinutul acestuia este impus prin norme imperative, sub
sancţiunea nulităţii. În acest sens, lipsurile deciziei nu pot fi complinite prin acte extrinseci sau
acte ulterioare, aşa cum susţine apelanta, prin prezentarea raţiunilor în cadrul actelor
procedurale, întrucât actul sancţionator are caracter unitar şi conţinut prescris obligatoriu.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
429/13.10.2020

Prin sentința civilă nr. 673/24.06.2020, Tribunalul Iași a admis excepţia nulităţii absolute
a deciziei nr. 5842.4/26.08.2019, invocată de contestatoare şi, în consecinţă, a admis în parte
contestaţia formulată de contestatoarea X în contradictoriu cu intimata „Y” SRL; a constatat
nulitatea absolută a deciziei nr. 5842.4/26.08.2019, emisă de intimată; a obligat intimata să
reintegreze contestatoarea pe postul deţinut anterior emiterii deciziei nr. 5842.4/26.08.2019; a
obligat intimata să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii
contractului individual de muncă (26.08.2019) şi până la reintegrarea efectivă; a respins cererea
având ca obiect obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.08.2019 –
25.08.2019; a luat act că reclamanta înţelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține că prin Decizia nr.
5842.4/26.08.2019 emisă de intimata „Y” SRL, s-a dispus concedierea disciplinară a
contestatoarei X, angajată în funcţia de inginer vânzări, conform art. 61 lit. a) din Codul muncii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 251 alin. 1-3 C. muncii: „(1) Sub sancţiunea nulităţii
absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă
mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. (2) În vederea desfăşurării
cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de
către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. (3)
Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv
obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare
prealabile”.
Prin urmare, prealabil emiterii deciziei de sancționare, trebuie efectuată cercetarea
disciplinară prealabilă ca o concretizare a dreptului la apărare al salariatului, legea reglementând
expres modalitatea în care se efectuează această cercetare. Modul imperativ de redactare a

422
textului de lege conduce la concluzia nulității actului de sancționare emis cu nerespectarea
acestei proceduri.
Aşa cum rezultă din textul de lege citat, angajatorul, anterior convocării salariatului,
trebuie să împuternicească o persoană ori să numească o comisie care urmează să realizeze
cercetarea disciplinară.
Instanţa, analizând succesiunea în timp a actelor emise în legătură cu abaterea
disciplinară ce a stat la baza emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, reţine următoarele:
Prin referatele cu nr. 5668/21.08.2019 şi nr. 5801/22.08.2019, managerul de proiect a
sesizat că contestatoarea a absentat nemotivat de la serviciu în zilele de 02.08.2019 şi
21.08.2019.
Prin notificarea nr. 5802/22.08.2019, contestatoarea a fost convocată la cercetare
disciplinară prealabilă în aceeaşi zi, la ora 15:00, pentru a-şi susţine apărările în faţa comisiei de
cercetare formată din doi membri.
Tot în aceeaşi zi, contestatoarea a dat o notă explicativă, înregistrată sub nr.
5803/22.08.2019.
Cu un număr de înregistrare mult ulterior, a fost emisă Decizia nr. 5842.1/22.08.2019
prin care este desemnată comisia de cercetare disciplinară prealabilă.
Cu acelaşi număr, dar urme şi date diferite este înregistrat Raportul nr. 5842.3/26.08.2019
privind desfăşurarea procedurii cercetării disciplinare prealabile şi Decizia nr. 5842.4/26.08.2019
de sancţionare disciplinară, contestată în prezenta cauză.
Instanţa mai reţine faptul că, în preambulul Deciziei nr. 5842.4/26.08.2019 se
menţionează că „s-a hotărât constituirea unei Comisii pentru efectuarea cercetării disciplinare
prealabile cu Decizia nr. 5842.1/26.08.2019”.
Deoarece numărul de înregistrare al convocării la cercetare disciplinară este anterior
numărului de înregistrare al deciziei de numire a comisiei, la solicitarea instanţei intimata a
precizat că numerotarea „cu punct” se realizează, de regulă, în cazul procedurii disciplinare
astfel: se alocă numărul de document manager, iar decizia de numire a comisiei de cercetare
primea „.1”, convocarea primea „.2”, raportul comisiei de cercetare primea „.3”, iar decizia de
sancţionare primea „.4”. În cazul contestatoarei, documentul convocare a primit număr tot din
programul document manager, astfel că nu există document cu numărul 5842.2. De asemenea,
deşi i s-a solicitat, intimata nu a prezentat instanţei extras din registrul în care au fost înregistrate
aceste acte, motivat de faptul că s-ar fi virusat programul calculatorului.
Având în vedere succesiunea numerică şi în timp a actelor emise de angajator, raportat
nota explicativă dată de contestatoare, instanţa constată că Decizia nr. 5842.1/22.08.2019 de
numire a comisiei de cercetare disciplinară este întocmită pro causa, ulterior convocării
contestatoarei la cercetare disciplinară prealabilă. De altfel, în preambulul deciziei de concediere,
însăşi intimata indică data de 26.08.2019, ca dată de emitere a Deciziei de numire a comisiei de
cercetare disciplinară nr. 5842.1.
Prin urmare, întrucât nu fusese numită o comisie de cercetare disciplinară la momentul la
care contestatoarea a dat nota explicativă, nu se poate reţine că această notă a fost dată în cadrul
cercetării disciplinare prealabile, având în vedere că prima etapă în demararea cercetării este
desemnarea împuternicitului sau numirea comisiei.
Aşadar, prealabil emiterii deciziei de sancţionare disciplinară, angajatorul are obligaţia de
a proceda la efectuarea cercetării disciplinare a salariatului căruia i se impută săvârşirea unei
abateri de la normele privind disciplina muncii. În acest sens, este absolut necesară convocarea,
în scris, a angajatului cu indicarea motivului (obiectului) convocării, a datei, orei şi locului
„întrevederii”.
Potrivit art. 251 alin. 4 din Codul muncii: „În cursul cercetării disciplinare prealabile
salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei
împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare,
precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al
sindicatului al cărui membru este.”

423
 Cercetarea disciplinară presupune prezenţa salariatului în faţa comisiei anume constituită,
pentru a avea posibilitatea să se apere prezentând probele şi motivaţiile pe care le consideră
necesare, motiv pentru care între data emiterii convocării şi data prezenţei celui cercetat
disciplinar trebuie să existe un termen rezonabil care să asigure respectarea acestui drept.
Raţiunea pentru care legiuitorul, în art. 251 Codul muncii, a inserat cerinţa notificării
scrise, a fost aceea de a-i da posibilitatea salariatului să-şi pregătească apărările şi probele în
cunoştinţă de cauză faţă de fapta care îi este imputată şi care trebuie să-i fie comunicată. Sub
acest aspect dreptul la apărare al salariatului a fost încălcat.
Instanţa mai reţine că în legislaţia muncii nu s-a stabilit nici un termen al convocării
anterior datei stabilite pentru realizarea cercetării. Acest termen trebuie, însă, să fie unul
rezonabil suficient pentru pregătirea apărării de către salariatul cercetat. El trebuie să aibă timpul
necesar pentru a medita la aspectele menţionate în convocator şi să expună un punct de vedere
coerent la întrevederea cu membrii comisiei de cercetare.
Or, convocarea la cercetare disciplinară prealabilă a fost comunicată contestatoarei în
data de 22.08.2019, aceasta trebuind să se prezinte în faţa comisiei în aceeaşi zi, la ora 15:00. În
consecinţă, termenul rezonabil pentru pregătirea apărării şi pentru a da posibilitatea salariatului
să se prezinte în faţa comisiei a fost încălcat.
Pe de altă parte, potrivit art. 252 alin. 2 lit. c) din Codul muncii: „(2) Sub sancțiunea
nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: (…) c) motivele pentru care au fost
înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele
pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuata cercetarea.”
Analizând decizia nr. 5842.4/26.08.2019 prin prisma conținutului impus de dispozițiile
art. 252 alin. 2 din Codul muncii, Tribunalul reţine că aceasta nu cuprinde motivele pentru care
au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Numai prin indicarea în decizia de sancționare a motivelor pentru care s-au înlăturat
apărările formulate de salariat, se asigură în mod real şi efectiv dreptul acestuia la apărare.
Angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază
măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri, salariatul putând
doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, menţiunile şi precizările prevăzute de art.
252 alin. 2 din Codul muncii sunt necesare şi pentru instanţa judecătorească, în vederea
soluţionării legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului.
În cauza de faţă, lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de
contestatoare conduc la sancționarea deciziei cu nulitatea absolută.
Nulitatea prevăzută de art. 251 și art. 252 alin. 2 din Codul muncii are caracterul unei
nulităţi exprese, fiind reglementată anume de lege. În cazul nulităţii exprese, legea instituie o
prezumție juris tantum de vătămare, astfel încât beneficiarul prezumției nu trebuie sa dovedească
faptul vătămării. Caracterul normei legale este imperativ, iar încălcarea atrage indubitabil
sancțiunea nulităţii absolute.
În raport de toate aceste considerente, instanţa reţine că decizia nr. 5842.4/26.08.2019 a
fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 251 şi art. 252 alin. 2 lit. c) din Codul muncii,
contestația formulată fiind întemeiată sub acest aspect.
Prin prisma motivelor de nelegalitate reținute de instanţă cu privire la decizia contestata,
analiza motivelor de netemeinicie invocate de contestatoare, care ar fi atras anularea deciziei,
apare ca fiind lipsită de utilitate.
Reţinând că este întemeiată excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere, devin
incidente dispozițiile art. 80 Codul muncii potrivit cu care: „(1) În cazul în care concedierea a
fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga
angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reactualizate şi cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.” şi „(2) La solicitarea salariatului instanţa care
a dispus anularea concedierii ca repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de
concediere”.
Cum contestatoarea a solicitat repunerea în situaţia anterioară, se impune a fi admisă şi
cererea având ca obiect reintegrarea pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de încetare a

424
contractului de muncă şi cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale
cu drepturile salariale şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data de
26.08.2019 şi până la reintegrarea efectivă.
Dispoziţiile art. 80 alin. 2 din Codul muncii reglementează efectul nulităţii actului de
concediere, respectiv repunerea părților în situația anterioară emiterii actului nelegal. Instanța
care anulează actul juridic (concedierea) emis cu încălcarea dispozițiilor legale, la solicitarea
salariatului, aplicând principiile efectelor nulității, va repune părțile în situația anterioară emiterii
actului juridic respectiv. În concret, reintegrarea înseamnă repunerea părților în situația
anterioară, reluarea activităţii în temeiul aceluiaşi contract individual de muncă şi reactivarea
tuturor drepturilor și obligațiilor părților prevăzute în contractul respectiv.
În ceea ce priveşte cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata drepturilor
salariale aferente perioadei 01.08.2019-25.08.2019, instanţa de fond a respins-o având în vedere
că intimata a făcut dovada plăţii acestora, potrivit înscrisului aflat la dosar, necontestat de
salariată.
Referitor la cheltuielile de judecată, tribunalul a luat act că contestatoarea înţelege să le
solicite pe cale separată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel de intimata „Y” SRL, considerând-o nelegală și
netemeinică.
Susţine apelanta că cercetarea disciplinara în speţa de faţă a fost efectuată, dreptul la
apărare al salariatei a fost respectat. Contestatoarea în timpul cercetării disciplinare şi a cercetării
judecătoreşti a recunoscut faptele pentru care a fost sancționată, respectiv absentarea nemotivată
de la serviciu în data de 02.03.2019 şi 21.03.2019. Nu a adus probe noi în cursul cercetării
judecătoreşti care să infirme faptele pentru care a fost sancţionată.
De asemenea, susţine apelanta că succesiunea în timp a actelor emise în legătură cu
abaterile disciplinare ce au stat la baza emiterii deciziei contestate a fost respectată.
A fost respectat dreptul salariatei de a-şi formula apărări cu privire la cele menţionate în
convocare. Punctul de vedere din Nota explicativă nu diferă semnificativ de declaraţia în faţa
instanţei de fond, în sensul că aceasta recunoaşte absenţele nemotivate. Răspunsul la întrebarea
din interogatoriu legat de Adeverinţa solicitată pentru concediul medical indică, în fapt, că
aceasta nu avea cu cine lăsa cei doi copii mici, răspuns care se contrazice cu faptul că în timpul
zilei avea obligaţia de a se prezenta la serviciu; prin urmare, nu se poate reţine că în data de 2
august nu avea cu cine lăsa cei doi copii, în condiţiile în care zilnic lăsa cu cineva copii pentru a
se prezenta la serviciu. Dacă ar fi anunţat la serviciu că are o problemă personală și că nu are cu
cine lăsa cei doi copii, cu siguranţă ar fi găsit înţelegere (din răspunsul la interogatoriu acesta
pare a fi motivul real pentru care nu a reuşit să ajungă la serviciu).
Reiterează faptul că salariata a semnat Convocarea şi a dat olograf Nota explicativă în
data de 22.08 2019. Nu a refuzat convocarea sau să răspundă/ să dea Nota explicativă prin care
recunoaște faptele, atitudine de recunoaştere pe care a menţinut-o şi pe perioada cercetării
judecătoreşti.
Pe fond, susţine că au fost două abateri disciplinare, efectuate una după alta la intervale
mici de timp, în sensul că salariata a absentat nemotivat în data de 02.08.2019 şi 21.08.2019.
Abaterile disciplinare au fost recunoscute de către contestatoare şi în faza de cercetare
disciplinară.
Apreciază apelanta că sancţiunea este una justă raportat la numărul de zile de repaus
astfel obţinut şi de efectele acţiunilor premeditate ale contestatoarei, imaginea creată în faţa
celorlalţi salariaţi, perturbarea serioasă a activităţii şi atitudinea acesteia de refuz de a păstra
legătura cu superiorul direct care trebuia să-i ţină locul. Prejudiciul de imagine se raportează la
percepţia salariaţilor. Orice salariat ar putea să mai ia o zi sau două zile de „concediu de odihnă”
motivând că a calculat greşit.
Având în vedere motivele prezentate, consideră sancţiunea justă şi temeinică, decizia de
concediere a contestatoarei fiind luată în mod legal neexistând nici un motiv de nulitate absolută,
fiind făcute dovezi pertinente cu privire la desfăşurarea procedurii şi legalitatea acesteia.
Intimata formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.

425
 În ce priveşte susţinerea apelantei în sensul că cercetarea disciplinară în speţa de față a
fost efectuată, dreptul la apărare al salariatei a fost respectat, nu a adus probe noi în cursul
cercetării judecătoreşti care să infirme faptele pentru care a fost sancţionată, solicită a fi
înlăturată, întrucât din materialul probator administrat în faţa instanţei de fond a rezultat că
decizia prin care a fost desemnată comisia de cercetare disciplinară prealabilă a fost întocmită
pro causa, ulterior convocării intimatei la cercetare prealabilă, instanţa de fond efectuând o
judicioasă analiză a cronologiei încheierii actelor din cadrul presupusei cercetări disciplinare.
Nu lipsită de importanţă este împrejurarea că, deși i s-a pus în vedere apelantei să
prezinte registrul în care au fost înregistrate toate actele aferente cercetării disciplinare, pentru a
fi verificată cronologia întocmirii lor, apelanta a susţinut că nu deţine acest registru, aspect care
trebuie analizat în raport de dispoziţiile art. 272 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.
Totodată, deși în fața instanţei de fond apelanta a susţinut că în cadrul cercetării
disciplinare deciziile sunt numerotate „cu punct”, din compararea deciziei de concediere cu
Decizia nr. 1546/07.02.2020 depusă de apelantă împreună cu apelul, se observă ca această așa-
zisă numerotare a fost folosită în mod special, doar în cazul intimatei. Deși în cazul de faţă
deciziile poartă acelaşi număr, în decizia dată ca exemplu de apelantă numerotarea s-a realizat
diferenţiat. Această din urmă decizie confirmă ceea ce s-a susţinut de către intimată şi anume că
documentele presupusei cercetări disciplinare au fost întocmite pro causa, așa cum în mod corect
a reţinut şi instanţa de fond.
Angajatorul nu a respectat dispoziţiile art. 251 alin. 1 din Codul Muncii, referitoare la
obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile.
Angajatorul doar a mimat efectuarea acestei cercetări disciplinare, eludând dispoziţii
legale a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea actelor emise, dovada acestui fapt fiind
însăși succesiunea actelor emise.
Faptul că nu s-a efectuat o cercetare disciplinară prealabilă rezultă implicit şi din
împrejurarea că, deși potrivit dispoziţiilor legale în decizia de sancţionare ar trebui să se arate
„motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării
disciplinare...”, în motivarea deciziei contestate nu se fac nici un fel de referiri la ceea ce
intimata a susţinut în faza de cercetare disciplinară. Or, este evident că atât timp cât nu i s-a
solicitat un punct de vedere de către „comisie", nu a fost nimic de menţionat în Decizie.
În ce priveşte susţinerea apelantei referitoare la faptul că „succesiunea în timp a actelor
emise în legătură cu abaterile disciplinare ce au stat la baza emiterii deciziei contestate a fost
respectată, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond, constatând că numărul de
înregistrare al convocării la cercetarea disciplinară este anterior numărului de înregistrare al
deciziei de numire a comisiei de cercetare. Din succesiunea numerică şi în timp a actelor emise
de apelantă în cadrul cercetării disciplinare se poate observa că Decizia nr. 5842.1/22.08.2019 de
numire a comisiei de cercetare a fost întocmită pro causa. Totodată, în decizia de concediere
apelanta a indicat data de 26.08.2011, ca dată de emitere a Deciziei de numire a comisiei de
cercetare disciplinară nr. 5842.1. Apelanta a refăcut această decizie cu data de 22.08.2019, la
momentul la care a primit cererea de chemare în judecată, pentru a încerca să creeze aparenţa
legalităţii concedierii.
Referitor la susţinerea apelantei că „a fost respectat dreptul salariatei de a-și formula
apărări cu privire la cele menţionate in convocare”, aceasta este nefondată. Nelegalitatea rezultă
tot din succesiunea actelor emise de angajator.
În măsura în care instanţa de apel reţine că în mod greşit instanţa de fond a constatat
nulitatea deciziei, solicită a se analiza temeinicia deciziei contestate şi a se dispune anularea
acesteia.
În drept, dispoziţiile art. 196 și urm. N.C.proc.civ. și ale Legii nr. 53/2003 - Codul
Muncii.
În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea de apel constată că, prioritar, din punct
de vedere procesual, limitele analizării prezentei cauze sunt determinate prin prisma dispozițiilor

426
art. 476, art. 477 N.C.pr.civ., instanța de apel fiind ținută exclusiv să verifice legalitatea soluției
primei instanțe, în raport de prevederile art. 252 lit. c şi art. 251 C. muncii.
Sub cel dintâi aspect, potrivit art. 252 alin. 2 lit. c), sub sancţiunea nulităţii absolute, în
cuprinsul deciziei trebuie menţionate motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate
de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile
prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetare.
Prima instanță a reținut că angajatorul nu a indicat motivele pentru care au fost înlăturate
apărările salariatului, încălcând astfel prevederile art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii.
Apelanta a criticat, prin calea de atac exercitată, concluzia primei instanțe, avansând mai multe
teze defensive alternative, de natură a salvgarda actul decizional de la sancțiunea nulității
absolute. Astfel, apelanta a invocat, pe de o parte, faptul că salariata a recunoscut faptele
imputate, iar pe de altă parte nu se poate reţine ca pertinente apărările, întrucât acestea nu au fost
aduse la cunoştinţa angajatorului la momentul faptelor imputate.
În raport de tezele avansate de apelantă, se reține că instanţa este învestită să analizeze
exclusiv legalitatea şi temeinicia deciziei de sancţionare, în conţinutul şi forma în care au fost
edictate de angajator. Or, în cuprinsul deciziei de sancționare disciplinară s-a menţionat „s-a avut
în vedere comportamentul general al salariatului până la momentul sesizării abaterilor, şi faptul
că nu mai are alte sancţiuni disciplinare.”
Din nota explicativă dată în scris de contestatoare la data de 22.08.2019 se precizează că,
în ceea ce privește referatul nr. 5668/21.08.2019 întocmit de D.S., în care i se aduce la cunoştinţă
contestatoarei că lipsit de la serviciu în data de 21.08.2019, aceasta menţionează că a calculat
greşit zilele de concediu, crezând că ziua de 22.08.2019 este prima zi de lucru. Referitor la data
de 02.08.2019, în care apare absentă, se datorează faptului că asistenta medicală a uitat să îi
întocmească certificatul de concediu medical, iar când contestatoarea s-a prezentat la medic
pentru a lua certificatul de concediu medical, actul nu era întocmit, deoarece salariata nu
prezentase o adeverinţă. În raportul de cercetare disciplinară nr. 5842.3/26.08.2019 se
menţionează că punctul de vedere al salariatului este cel consemnat în nota explicativă
5803/22.08.2019, prin care salariatul şi-a prezentat propria poziţie în legătură cu faptele
imputate, precum şi apărările invocate în favoarea sa.
În ceea ce privește teza defensivă a respectării dispozițiilor art. 252 lit. c) C.muncii în
cuprinsul deciziei, aceasta nu se susține procesual.
Intimata, în calitate de angajator, realizează o confuzie majoră între două sfere noţionale
distincte. Este indubitabil că sancțiunea disciplinară presupune constatarea săvârșirii unei fapte
(comisive sau omisive) în legătură cu atribuțiile de serviciu, care constituie abatere disciplinară,
însă fapta nu se confundă legal cu poziția subiectivă a salariatului față de respectiva faptă. Din
această perspectivă, fapta se plasează pe tărâm obiectiv, iar apărarea salariatului pe tărâm
subiectiv. Or, este indubitabil că, în cauză, salariata a arătat că nu a venit la serviciu, dar a
explicat împrejurările concrete ce au condus la această situaţie factuală. Or, în sensul
dispozițiilor art. 252 lit. c) C.muncii, tocmai de aceste temeiuri concrete expuse de salariat îl
țineau pe angajator să răspundă punctual, potrivit art. 252 lit. c) C.muncii, în condițiile în care
aspectele referitoare la absenţă nu erau contestate de salariat. Nici un punct în decizie nu
cuprinde motivele concrete ale angajatorului de înlăturare a apărărilor salariatei, trimiterea
generică la lipsa unor cauze de înlăturare a răspunderii neputând valora legal îndeplinirea
obligației imperative prevăzute de art. 252 lit. c) C.muncii. Din acest punct de vedere actul de
sancţionare disciplinară este un act formal, iar conţinutul acestuia este impus prin norme
imperative, sub sancţiunea nulităţii. În acest sens, lipsurile deciziei nu pot fi complinite prin acte
extrinseci sau acte ulterioare, aşa cum susţine apelanta, prin prezentarea raţiunilor în cadrul
actelor procedurale, întrucât actul sancţionator are caracter unitar şi conţinut prescris obligatoriu.
În ceea ce priveşte analiza realizată de Comisia de Cercetare disciplinară, aceasta nu poate valida
actul sancţionator, întrucât Comisia de cercetare disciplinară are competențele limitate referitoare
exclusiv la procedura de cercetare, realizând propuneri, dar actul sancționator emană în mod
imperativ de la organul decizional al angajatorului și este singurul supus rigorilor formale
instituite de art. 252 C.muncii.

427
 Intervenind cauza de nulitate prevăzută de art. 252 alin. 2 lit. c) C.pr.civ., sunt lipsite de
relevanţă proprie cercetarea altor cauze de nulitate, în speţă cele legate de art. 251 C.muncii. De
altfel, trebuie validat jurisdicţional raționamentul primei instanţe, care a apreciat că, având în
vedere succesiunea numerică şi în timp a actelor emise de angajator, raportat la nota explicativă
dată de contestatoare, Decizia nr. 5842.1/22.08.2019 de numire a comisiei de cercetare
disciplinară a fost întocmită pro causa. Instanţa de apel reţine sub acest aspect că angajatorul nu
a depus un extras de pe registrul de înregistrare al actelor interne şi nici nu a făcut vreo probă la
cazul fortuit invocat – virusarea calculatorului. Mai mult, din raportul de cercetare rezultă că, în
fapt, procedura cercetării disciplinare s-a rezumat la nota scrisă depusă de salariată, lipsind orice
consemnare a susţinerilor orale ale acesteia, precum şi orice dovadă a prezenței acesteia la
cercetarea disciplinară, aspecte ce susțin cu atât mai mult nulitatea întregii proceduri desfășurate,
fiind încălcat în mod flagrant dreptul salariatului la apărare.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, hotărârea pronunţată fiind legală şi
temeinică, Curtea de Apel respinge ca nefondat apelul formulat de intimata „Y” SRL împotriva
sentinţei civile nr. 673/24.06.2020 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care o păstrează. A fost
respinsă cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

7. Contestație decizie de suspendare a contractului individual de muncă din inițiativa

angajatorului. Trimiterea în judecată a angajatului pentru fapte incompatibile cu funcția
deținută
Cuprins pe materii: Dreptul muncii. Contestaţie decizie de suspendare a contractului
individual de muncă
Indice alfabetic: contestație decizie de suspendare a contractului individual de muncă
din inițiativa angajatorului; trimiterea în judecată a angajatului pentru fapte incompatibile cu
funcția deținută.
Temei de drept: art. 52 alin. 1 lit. b) Codul muncii.

Dispozițiile art. 52 lit. b din Codul muncii nu condiționează dreptul angajatorului de a

suspenda contractul individual de muncă de interzicerea unor drepturi privind exercițiul
activității remunerate ale angajatului prin ordonanță penală sau hotărâre judecătorească.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție până la soluţionarea
definitiva a dosarului nr. ZY/245/2019, iar în cazul suspendării contractului individual de muncă
din iniţiativa angajatorului în ipoteza trimiterii în judecată a angajatului pentru fapte
incompatibile cu funcţia deţinuta, suspendarea este facultativă. (…)în prezenta cauză,
probatoriul administrat nu relevă întrunirea cerințelor abuzului de drept mai sus enunțate,
angajatorul făcând dovada respectării dispozițiilor art. 52 alin. 1 lit. b) teza a 2-a din Codul
muncii..
Curtea reține specificitatea activității desfășurate de către apelant conform contractului
individual de muncă, activitate ce presupune un grad de încredere ridicat în integritatea
angajatului. Față de situația de fapt sesizată de către angajator și adusă la cunoștința organelor
penale, situație de fapt ce a dus la trimiterea în judecată a angajatului, Curtea constată că
măsura suspendării contractului individual de muncă se încadrează în limitele interne ale
dreptului, fiind exercitat în mod rezonabil și cu bună-credință.
În ceea ce privește aspectele legate de afectarea nivelului de trai prin suprimarea
veniturilor realizate din muncă, Curtea reține dispozițiile art. 52 alin 2 din Codul muncii,
potrivit cărora, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), daca se constata nevinovăția celui
în cauza, salariatul își reia activitatea anterioara si i se plătește, în temeiul normelor si
principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egala cu salariul si celelalte drepturi
de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. Aceste dispoziții legale sunt de natură
a-l determina pe angajator la exercitarea cu bună-credință a măsurii suspendării contractului
individual de muncă și de a-i repara angajatului prejudiciul produs în situația exercitării
abuzive.

428
 Curtea de apel Iaşi, Secţia litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
361/22.09.2020

Prin sentinţa civilă nr. 16/07.01.2020 Tribunalul Iaşi a respins contestaţia formulată
împotriva deciziei de suspendare nr. 7972/23.07.2019, de către contestatorul X în contradictoriu
cu intimata BANCA W.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contestaţia formulată,
contestatorul X a solicitat în contradictoriu cu intimata BANCA W anularea deciziei de
suspendare nr. 7972/23.07.2019 prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de
munca în temeiul dispoziţiilor art. 52 alin 1 lit. b teza a doua din Legea nr. 53/2003 - Codul
Muncii, cu modificările și completările ulterioare, pe motiv de trimitere în judecată pentru fapte
incompatibile cu funcţia deţinuta, până la rămânerea definitiva a hotărârii judecătoreşti ce
urmează a se pronunţa în cauza ce formează obiectul dosarului nr. ZY, aflat pe rolul Judecătoriei
Iaşi, obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, de la data emiterii deciziei, respectiv de la
data de 23.07.2019 si până la reintegrarea efectiva a acestuia; reintegrarea în funcţia deţinuta
anterior concedierii, conform art. 78 alin. 2 Codul Muncii; obligarea la plata cheltuielilor de
judecata.
Instanţa constată că prin Decizia nr. 7972/23.07.2019, intimata a decis suspendarea
contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 29.07.2019, din funcţia
de coordonator CRGN, funcţie asimilată în Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR) cu
funcţia Sef Birou (COR 121904), Departamentul Gestiune Numerar/Direcţia Transport și
Gestiune Numerar/Serviciul Autorizare Operaţiuni Flux Numerar/Centru Regional Gestiune
Numerar Iaşi, în temeiul disp. art. 52 alin. 1 lit. b, teza a II-a din Legea 53/2003 - Codul Muncii,
pe motiv de trimitere în judecată pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa în cauza ce formează
obiectul dosarului nr. ZY, de pe rolul Judecătoriei Iaşi.
Instanţa ia act de faptul că prin Rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă
Judecătoria Iaşi din data de 22.05.2019, emis în dosarul A/P/2018, s-a dispus trimiterea în
judecată a inculpatului X, pentru faptele constând în aceea că: „În perioada 27.06.2017-
13.09.2017, în calitate de angajat la BANCA W, profitând de faptul că avea acces în tezaurul
BĂNCII W - sucursala Iaşi, fiind și gestionar al sumelor de bani din tezaur, a sustras suma de
1.000.000 de lei, ascunzând lipsa acesteia prin înlocuirea etichetelor originale ale sacilor în
care se aflau banii cu alte etichete ce indicau o valoare mai mare, iar în data de 17.05.2017 a
încărcat fictiv soldul sucursalei BANCA W cu suma de 500.000 lei, prin intermediul sistemului
informatic al unităţii bancare, deşi faptic, conform documentaţiei, această sumă nu a fost
recepţionată, efectuând schimbare de cupiură în sistemul informatic (scriptic) pentru suma de
500.000 lei (din 10.000 buc. x 50 RON în 5000 buc. x 100 RON) - astfel încât structura pe
cupluri a soldului fizic al tezaurului să coincidă cu structura soldului scriptic, falsificând datele
informatice pentru a ascunde lipsa sumei de bani ce a fost delapidată.”
Instanţa ia act de faptul că dosarul penal nr. ZY, având ca obiect delapidare (art. 295
C.pen.) şi fals informatic (art. 325 C.pen.), iar ca părţi pe X - în calitate de inculpat şi BANCA
W - în calitate de parte vătămată, a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de
22.05.2019, potrivit extrasului de pe portalul Judecătoriei Iaşi.
Potrivit prevederilor art. 52 alin. 1 lit. b) teza a 2-a din Codul muncii, contractul
individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în cazul în care salariatul a
fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti.
În ceea ce priveşte situaţia contestatorului din prezenta cauză, instanţa reţine că sunt
îndeplinite cele două condiţii impuse de lege pentru suspendarea contractului individual de
muncă în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b) teza a 2-a din Codul muncii. Condiţia trimiterii în judecată

429
penală a salariatului a intervenit la data înregistrării dosarului penal nr. ZY, iar condiţia ca
faptele penale ce fac obiectul dosarului penal să fie incompatibile cu munca desfăşurată de
salariat este verificată şi reţinută de instanţă prin aceea că funcţia şi activitatea pentru care era
încadrat contestatorul la societatea intimată presupuneau ca acesta să aibă o conduită orientată
spre paza şi ocrotirea bunurilor şi prestigiului intimatei şi nu pentru punerea în pericol a acestora.
Totodată, desfăşurarea activităţii contestatorului presupune un nivel ridicat de încredere din
partea companiei intimate, încredere ce a fost afectată de starea de fapt descoperită la
inventarierea bunurilor companiei şi care a dus la formularea plângerii penale ce constituie
obiectul dosarului penal nr. ZY. Pentru aceste motive, instanţa reţine că faptele penale ce fac
obiectul dosarului penal nr. ZY sunt incompatibile cu munca desfăşurată de salariat şi, pe cale de
consecinţă, se reţine că decizia contestată este legală şi temeinică în raport de prevederile art. 52
alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul muncii.
În ceea ce priveşte apărările invocate de contestator referitoare la faptul că a fost ridicată
prin încheiere obligaţia sa de a nu desfăşura activităţi care presupun gestionarea sumelor de bani,
atât în format fizic, cât şi în bazele de date informatice, precum şi faptul că nu are mijloace de
subzistenţă pe perioada suspendării contractului individual de muncă, instanţa reţine că aceste
argumente nu înlătură prerogativa angajatoarei intimate de a-şi alege conduita pe care o
consideră potrivită în legătură cu angajatul aflat în situaţia prevăzută la art. 52 alin. 1 lit. b) teza a
2-a din Codul muncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul X, solicitând admiterea apelului,
desfiinţarea sentinţei apelate și pe fond admiterea contestaţiei cum a fost formulată, cu obligarea
la plata cheltuielilor de judecată.
Criticile aduse sentinţei apelate vizează următoarele aspecte:
În fapt, prin decizia contestata, respectiv nr. 7972/23,07.2019, intimata a decis
suspendarea contractului individual de muncă începând cu data de 29.07.2019, din funcţia de
coordonator CRGN, funcţie asimilată în Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR) cu funcţia
Șef Birou (COR 121904), Departamentul Gestiune Numerar/Direcţia Transport si Gestiune
Numerar/Serviciul Autorizare Operaţiuni Flux Numerar/Centru Regional Gestiune Numerar Iaşi,
în temeiul disp. art. 52 alin 1 lit. b) teza a II-a din Legea 53/2003 - Codul Muncii, pe motiv de
trimitere în judecată pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa în cauza ce formează obiectul dosarului nr.
ZY/245/2019, de pe rolul Judecătoriei Iaşi.
În pronunţarea acestei decizii intimata a trecut în revistă parte din actele întocmite de
organele de urmărire penală în dosarul nr. ZY/245/2019 (plângerea penală formulată,
modalitatea de constituire ca parte civilă, confirmarea înregistrării, ordonanţa de începerea
urmăririi penale) însă nu a trecut în revistă şi nici nu a făcut referire la Încheierea din data de
18.07.2019, pronunţată în dosarul nr. ZY/245/2019/a1.2, al cărui obiect a fost verificare măsuri
preventive, şi prin care s-a dispus înlăturarea obligaţiei constând în aceea ca inculpatul X să nu
desfăşoare activităţi care presupun gestionarea sumelor de bani, atât în format fizic, cât şi în
bazele de date informatice.
Prin încheierile anterioare, a fost impus faptul că, pe timpul cât se află sub control
judiciar, inculpatul trebuie să respecte mai multe obligaţii, printre care, la punctul e) al
ordonanţei, şi obligaţia să nu desfăşoare activităţi care presupun gestionarea sumelor de bani, atât
în format fizic, cât şi în bazele de date informatice, însă prin încheierea din data de 18.07.2019,
această obligaţie a fost înlăturată.
Astfel că, raportat la obligaţia impusă constând în aceea de a nu desfăşura activităţi care
presupun gestionarea sumelor de bani, atât în format fizic, cât şi în bazele de date informatice,
magistratul de cameră preliminară arată că vinovăţia inculpatului va fi verificată și pronunţată în
finalul cercetării judecătoreştii prin coroborarea tuturor probelor ce au fost administrate atât în
cursul urmăririi penale, cât și cele ce vor fi propuse în faza cercetării judecătoreşti, cu atât mai
mult cu cât raportul de audit realizat de Compartimentul de Audit Intern din cadrul BANCA W
nu a concluzionat eventuala responsabilitate directă a inculpatului X, doar prezintă evenimente în
care a fost surprins inculpatul, iar recomandările şi planul de acţiune propus în finalul raportului

430
prezintă doar linii generale, şi nu luarea unor măsuri asupra inculpatului X, în urma constatării
unei eventuale vinovăţii a acestuia prin prisma atribuţiilor pe care le avea.
Conform dispoziţiilor legale inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la
soluţionarea definitivă a dosarului nr. ZY/245/2019, iar în cazul suspendării contractului
individual de muncă din iniţiativa angajatorului în ipoteza trimiterii în judecată a angajatului
pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută, suspendarea în aceste cazuri este facultativă.
Potrivit art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „orice om are dreptul la
un nivel de trai decent care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale”, drept ce se
poate realiza în cazul contestatorului prin posibilitatea acordată acestuia de a continua raporturile
de muncă cu angajatorul BANCA W, în condiţiile în care urmează să se constate că atât el, cât şi
celălalt coinculpat, au fost cercetaţi pentru comiterea infracţiunilor de delapidare, fals informatic,
în judecată fiind trimis doar el, iar pentru celalalt s-a constatat prescripţia răspunderii penale,
raportat la data săvârşirii faptei şi în prezent lucrează la această instituţie, în program normal.
Chiar dacă nu s-au prezentat în mod detaliat faptele reţinute în sarcina – cel puţin a sa –
cu plasarea în condiţii de timp, loc, mod, scop de comitere, nu au fost detaliate probele pe care s-
a sprijinit acuzarea, însuşi Auditul Băncii a identificat o serie de deficienţe, atât de securitate, cât
şi în activitatea de casierie, care ar fi putut să faciliteze evenimentul, sens în care a luat măsuri
colective imediat după incident şi a lansat proiecte pentru îmbunătăţirea acestor activităţi.
Pe perioada suspendării, chiar dacă salariatul nu poate deţine funcţia cu care este
incompatibilă fapta pentru care s-a formulat plângerea penală, nu poate fi împiedicat să fie
încadrat în altă funcţie chiar la aceeaşi unitate, în acest sens decizia angajatorului poate fi
abuzivă, iar dispoziţiile legale ar trebui să prevadă garanţii care să îi asigure obiectivitatea şi
temeinicia suspendării raportului de muncă.
În aceasta situaţie, suspendarea de către angajator a contractului individual de muncă este
arbitrară, nefiind temeiuri și fundamentări concrete care să conducă la existența suspiciunii
rezonabile că menţinerea sa în activitate pe perioada soluţionării de către instanţele de judecată a
cauzei penale ar justifica apărarea intereselor angajatorului de un eventual pericol rezultat prin
continuarea activităţii de către salariat.
Trimiterea în judecată s-a făcut pentru fapte contestate, împrejurare care demonstrează
atât prestabilirea unor situaţii voit incriminatoare, cât şi subiectivismul şi incapacitatea
angajatorului, prin reprezentanţii săi, de a stabili proporţionalitatea între gravitatea unor fapte şi
măsurile pe care acesta le poate dispune. Caracterul disproporţionat al suspendării raportului de
muncă este demonstrat şi de faptul că, în raport cu alţi salariaţi, angajatorul nu a dispus aceeaşi
măsură față de celălalt coinculpat.
De altfel, la dosarul de urmărire penală, cum s-a precizat, a fost cercetat şi coinculpatul
Q, care, conform rechizitoriului, a fost menţionat faptul că fapta inculpatului Q, care în perioada
30.10.2012 – 06.11.2013, în calitate de angajat al BANCA W, profitând de faptul că avea acces
la tezaurul BANCA W – Sucursala Iaşi, fiind şi gestionar al sumelor de bani din tezaur, a sustras
suma de 1.000.000 lei, ascunzând lipsa acesteia prin înlocuirea etichetelor originale ale sacilor în
care se aflau banii cu alte etichete ce indicau o valoare mai mare.
Deşi, în urma cercetărilor s-a dispus prin rechizitoriu clasarea cauzei faţă de inculpatul Q,
pentru comiterea infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art.
308 Cod penal, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, a fost formulată plângere
împotriva soluţiei de netrimitere în judecată ce formează obiectul dosarului nr. ZY/245/2019, şi
prin Hotărâre cameră consiliu 137/2020 21.02.2020, Judecătoria Iaşi, admite plângerea şi în baza
dispoziţiilor art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. b Cod procedură penală admite plângerile reunite formulate
de petenţii Q şi BANCA W, împotriva soluţiei de clasare dispusă prin rechizitoriul emis la data
de 22.05.2019 în dosarul penal nr. A/P/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi faţă de
inculpatul Q, în ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare prev.şi ped. de art. 295 alin. 1 Cod
penal cu aplicarea art. 308 Cod penal, soluţie menţinută prin ordonanţa prim-procurorului
Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi nr. 262/II/2/2019 emisă la data de 23.07.2019 şi prin
ordonanţa prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi nr. 293/II/2/2019 emisă la
data de 25.07.2019, Desfiinţează soluţia de clasare dispusă prin rechizitoriul emis la data de

431
22.05.2019 în dosarul penal nr. A/P/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi faţă de
inculpatul Q, în ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare prevăzută şi pedepsită de art. 295
alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 308 Cod penal şi trimite cauza procurorului de la Parchetul de
pe lângă Judecătoria Iaşi în vederea completării urmăririi penale în ceea ce priveşte infracţiunea
mai sus menţionată.
Totodată, precizează faptul că dosarul nr. ZY/245/2019 nu se află în faza de cercetare
judecătorească, pe rolul instanţei fiind dosarul nr. ZY/245/2019/a1, având ca obiect: măsuri şi
excepţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară, care se află pe rolul Tribunalului Iaşi, cu
termen 26.05.2020.
Deoarece rechizitoriul vizează doi inculpaţi, respectiv Q şi X, pentru care într-un dosar
instanţa prin hotărâre definitivă, doar cu privire la primul inculpat, trimite cauza procurorului de
la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în vederea completării urmăririi penale în ceea ce
priveşte infracţiunea de delapidare, şi acesta în prezent desfăşoară activitate, ca şi angajat, în
cadrul intimatei, şi el în cadrul dosarului nr. ZY/245/2019/a1, a solicitat trimiterea cauzei
procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în vederea completării urmăririi penale.
Practic, prin trimiterea cauzei procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în
vederea completării urmăririi penale, nu ar mai opera cauza de suspendare dispusă, în temeiul
disp. art. 52 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea 53/2003 – Codul muncii, pe motiv de trimitere în
judecată pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută.
Totodată, precizează faptul că, pe tot parcursul procesului penal, până la pronunţarea
definitivă a hotărârii de către instanţa de judecată, operează principiul prezumţiei de nevinovăţie,
sens în care, nu poate fi lăsată la latitudinea angajatorului posibilitatea ca acesta să stabilească
dacă faptele pentru care angajatul a fost trimis în judecată sunt incompatibile cu funcţia deţinută.
De asemenea, menţionează că pe tot parcursul procesului penal, îi este afectat nivelul de
trai prin suprimarea veniturilor realizate din muncă, iar în prezent nu are nicio sursă de venit,
soţia sa fiind în concediu medical de mai mult timp.
Posibilitatea angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă din proprie
iniţiativă, atunci când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu
funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, nu este însoţită de
suficiente garanţii pentru a proteja salariatul împotriva unor decizii abuzive şi nejustificate ale
angajatorului, astfel că sunt încălcate o serie de drepturi fundamentale ale salariatului.
Pentru motivele învederate solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi pe
fond admiterea contestaţiei cum a fost formulată.
Intimata pârâtă BANCA W a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului
formulat de reclamantul X, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a
hotărârii apelate pronunţate de Tribunalul Iaşi, cu obligarea apelantului la suportarea cheltuielilor
de judecată.
Aşa cum în mod corect a reţinut și prima instanţă, din economia prevederilor art. 52 lit. b)
teza a II-a din Codul Muncii, rezultă pe de o parte, că iniţiativa suspendării contractului de
muncă aparţine angajatorului, nefiind necesar acordul salariatului, iar pe de altă parte, că cerinţa
care trebuie îndeplinită este aceea ca salariatul să fi fost trimis în judecată pentru fapte penale
incompatibile cu funcţia deţinută. Cu alte cuvinte, odată îndeplinită ipoteza legală (în speţă,
trimiterea în judecată a salariatului pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută) angajatorul are
opţiunea să dispună sau nu suspendarea contractului individual de muncă al salariatului până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, independent dacă, în dosarul penal, organele de
urmărire penală sau instanţa de judecată, au dispus sau nu împotriva salariatului (inculpat în
dosarul penal) măsura preventivă constând în interdicţia de a mai desfăşura activităţi specifice
fișei postului, aşa cum în mod greşit și neîntemeiat apreciază apelantul din prezenta cauză.
Cu alte cuvinte, singurele două condiţii premiză ce se cer a fi îndeplinite pentru ca
angajatorul să poate dispune măsura suspendării raporturilor de muncă ale unui salariat în
temeiul dispoziţiilor art. 52 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul muncii sunt:
1. condiţia trimiterii în judecată penala a salariatului și respectiv

432
 2. condiţia ca faptele penale ce fac obiectul dosarului penal sa fie incompatibile cu munca
desfăşurată de salariat.
Or, este evident că atât faptele ce se circumscriu infracţiunii de delapidare, cât și cele
circumscrise infracţiunii de fals într-un sistem informatic cu privire la care a fost trimis în
judecată penală apelantul, sunt incompatibile cu activitatea acestuia în cadrul băncii, care
presupune gestiunea numerarului și accesul la sistemele informatice ale băncii de gestiune a
numerarului.
De asemenea, posibilitatea angajatorului de a dispune suspendarea contractului individual
de muncă al unui salariat în temeiul dispoziţiilor art. 52 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul
muncii, este independentă/nu este condiţionată de instituirea în prealabil, de către instanţa
penală, a măsurii preventive constând în interzicerea dreptului de a mai presta/desfăşura
activităţile în legătură cu care salariatul respectiv a fost trimis în judecată penală, cum fără temei
susţine apelantul.
Decizia de suspendare a contractului individual de muncă al apelantului a fost emisă cu
respectarea prevederilor legale, întrucât există indicii solide că acesta a fost implicat în acţiuni
deosebit de grave și vătămătoare intereselor și patrimoniului băncii, contrare atribuţiilor de
serviciu care îi revin prin fişa postului, măsura suspendării fiind dispusă de societatea noastră cu
caracter temporar/provizoriu, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.
Trebuie menţionat de asemenea că, prin luarea măsurii suspendării contractului
individual de muncă banca nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei apelantului și nici
asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de
activitate a organelor judiciare, în speţă a instanţelor penale deja învestite în acest sens prin
rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.
De asemenea, nu este nici în competenţa instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu de
muncă, în care se analizează legalitatea şi temeinicia unei decizii de suspendare a contractului de
muncă emisă de angajator, să aprecieze asupra laturii obiective şi subiective a infracţiunii pentru
care apelantul a fost trimis în judecată în dosarul penal.
Fără a se nega prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază apelantul căruia i se impută
săvârşirea mai multor fapte penale, până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare,
în egală măsură trebuie reţinut că nu poate fi contestat nici dreptul băncii angajatoare de a apela
la o astfel de măsură de suspendare a raporturilor de muncă, în condiţiile în care în decizia
contestată se face referire la rechizitoriul întocmit în dosarul penal deschis pe numele
contestatorului, la faptele penale deosebit de grave (delapidare și fals informatic), precum și la
calitatea apelantului reţinută în rechizitoriu, respectiv de gestionar al numerarului băncii.
Finalitatea instituirii dreptului angajatorului de a decide unilateral suspendarea
contractului individual de muncă o constituie până la urmă minimalizarea efectelor/consecinţelor
negative pe care un angajat le-ar putea crea unităţii.
Suspendarea contractului individual de muncă pentru oricare dintre motivele prevăzute
de lege nu poate să fie considerată o măsură abuzivă a angajatorului, finalitatea şi consecinţele
fiind aceleaşi: pe perioada suspendării salariatul nu mai poate să desfăşoare muncă în folosul
angajatorului. Angajatorul are dreptul discreţionar să dispună sau nu suspendarea contractului
individual de muncă pentru oricare dintre cauzele de suspendare prevăzute de lege.
Banca W s-a conformat doar dispoziţiilor legale, iar exercitarea normală a unui drept
prevăzut în mod expres de lege, cu respectarea limitelor sale interne şi externe şi în condiţiile
prevăzute de lege, nu poate intra în sfera ilicitului civil.
Nu poate fi reţinută nici încălcarea dreptului la muncă sau la „un nivel de trai decent care
să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale” invocată de apelant, în condiţiile în care
art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii nu îl împiedică pe reclamant să se încadreze în perioada
suspendării contractului de muncă la un alt angajator.
Referitor la caracterul adecvat şi necesar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă în
raport cu scopul urmărit, suspendarea contractului individual de muncă reprezintă o măsură
adaptată scopului urmărit şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia. Deşi
protejarea drepturilor salariatului, aflat în raporturi de subordonare faţă de angajator, reprezintă o

433
formă de a asigura însăşi protecţia dreptului la muncă, ca drept fundamental, legiuitorul este
ţinut, în egală măsură, să asigure protecţia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor măsuri
apte să realizeze în mod concret scopul propus. Prin urmare, protecţia dreptului la muncă nu
poate fi absolutizată cu consecinţa afectării dreptului angajatorului de a-şi exercita libertatea
economică, aşa cum de altfel a statuat şi Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 1.459 din 8
noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 30 din 13 ianuarie 2012, iar suspendarea contractului
individual de muncă apare ca o măsură adecvată în împrejurările în care menţinerea în activitate
a salariatului ar fi de natură să atragă consecinţe negative asupra activităţii economice, afectând
drepturile şi interesele angajatorului. Astfel, Curtea Constituţională a apreciat, deopotrivă, că
reglementarea posibilităţii angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă în situaţia
în care consideră că interesele sale ar fi afectate prin menţinerea în activitate a salariatului, ca
urmare a activităţii prezumat ilicite a acestuia, este un instrument necesar pentru a asigura
protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor sale.
Cât priveşte referirile făcute de apelant la situaţia actuală a celui de al doilea salariat Q.
implicat şi cercetat penal în acelaşi dosar pentru infracţiunea de delapidare, învederează faptul că
este exclusă orice analogie/simetrie între situaţia acestora. Astfel, dacă în cazul apelantului, prin
Rechizitoriul din 22.05.2019 s-a dispus trimiterea acestuia în judecată pentru fapte penale
incompatibile cu funcţia deţinută, în ceea ce-l priveşte pe Q soluţia organelor de urmărire penală
(definitivă) a fost de clasare a cauzei, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, nefiind
deci îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (art. 52 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul muncii)
pentru ca banca să poată dispune suspendarea raporturilor de muncă şi în cazul acestuia.
În subsidiar, dacă apelul reclamantului va fi totuşi admis, solicită să se aibă în vedere
faptul că nu se poate dispune în sarcina subscrisei obligaţia de plată a unei despăgubiri către
apelant pentru perioada anterioară pronunţării unei hotărârii judecătoreşti definitive în dosarul
penal nr. ZY/245/2019, respectiv de la data emiterii deciziei de suspendare a contractului
individual de muncă al acestuia, reprezentând echivalentul drepturilor salariale care i-ar fi revenit
salariatului dacă contractul său de muncă nu era suspendat.
Astfel, o asemenea cerere este prematură întrucât art. 52 alin. (2) Codul Muncii stabileşte
un moment obiectiv la care angajatorul este obligat să acorde salariatului despăgubiri constând în
salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, respectiv
atunci când se constată nevinovăţia salariatului printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Cu alte cuvinte, în ipoteza în care s-ar constata vinovăţia apelantului, acesta nu este
îndreptăţit potrivit legii la nici o despăgubire.
Prin urmare, acordarea în acest moment a unei astfel de despăgubiri ar avea natura unei
plăţi nedatorate, întrucât banca, în calitate de angajator, nu poate fi obligată la plata de
despăgubiri rezultând din raporturile de muncă către o persoană care a săvârşit faptele penale
care fac obiectul dosarului penal nr.ZY/245/2019, fapte săvârşite de asemenea în exercitarea
atribuţiilor de serviciu ale apelantului.
Mai mult decât atât, cererea privind obligarea băncii la plata unor despăgubiri este
neîntemeiată şi pentru faptul că temeiul juridic invocat în susţinerea acesteia, respectiv
dispoziţiile art. 78 alin. 2 din Codul muncii nu sunt aplicabile în speţă, ele referindu-se la
sancţiunea prevăzută de lege pentru nerespectarea procedurilor în cazul concedierii.
Pentru toate aceste considerente solicită respingerea apelului, ca nefondat, cu consecinţa
menţinerii ca legală şi temeinică a Sentinţei civile nr. 16/07.01.2020 pronunţate de Tribunalul
Iaşi.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma
dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat.
Apelantul critică hotărârea primei instanțe arătând că, în mod nelegal, nu a fost avută în
vedere încheierea din 18.07.2019 pronunţată în dosarul nr. ZY/245/2019/a1.2, al cărui obiect a
fost verificare măsuri preventive, prin care s-a dispus înlăturarea obligaţiei constând în aceea ca
inculpatul X să nu desfăşoare activităţi care presupun gestionarea sumelor de bani, atât în format
fizic, cât şi în bazele de date informatice.

434
 Contrar celor susținute de către apelant, Curtea constată că prima instanță a analizat și
această apărare a contestatorului, arătând că, în ceea ce priveşte apărările invocate de contestator
referitoare la faptul că a fost ridicată prin încheiere obligaţia sa de a nu desfăşura activităţi care
presupun gestionarea sumelor de bani, atât în format fizic, cât şi în bazele de date informatice,
precum şi faptul că nu are mijloace de subzistenţă pe perioada suspendării contractului individual
de muncă, instanţa reţine că aceste argumente nu înlătură prerogativa angajatoarei intimate de a-
şi alege conduita pe care o consideră potrivită în legătură cu angajatul aflat în situaţia prevăzută
la art. 52 alin. 1 lit. b) teza a 2-a din Codul muncii.
Având în vedere că dispozițiile art. 52 lit. b din Codul muncii nu condiționează dreptul
angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă de interzicerea unor drepturi privind
exercițiul activității remunerate ale angajatului prin ordonanță penală sau hotărâre
judecătorească, Curtea constată că motivele apelantului nu sunt întemeiate, condițiile
reglementate de art. 52 lit. b din Codul muncii fiind întrunite, astfel cum prima instanță a
apreciat.
Potrivit prevederilor art. 52 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul muncii, contractul
individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în cazul în care salariatul a
fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Condiţia trimiterii în judecată penală a salariatului a intervenit la data înregistrării
dosarului penal nr. ZY/245/2019, iar condiţia ca faptele penale ce fac obiectul dosarului penal să
fie incompatibile cu munca desfăşurată de salariat a fost verificată şi reţinută de instanţă prin
aceea că funcţia şi activitatea pentru care era încadrat contestatorul la societatea intimată
presupuneau ca acesta să aibă o conduită orientată spre paza şi ocrotirea bunurilor şi prestigiului
intimatei.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție până la soluţionarea
definitivă a dosarului nr. ZY/245/2019, iar în cazul suspendării contractului individual de muncă
din iniţiativa angajatorului în ipoteza trimiterii în judecată a angajatului pentru fapte
incompatibile cu funcţia deţinută, suspendarea este facultativă. Însă, Curtea constată că
materialul probatoriu administrat în prezenta cauză nu a dovedit exercitarea abuzivă al acestui
drept de către angajator.
Pentru a se reține abuzul de drept în prezenta cauză, Curtea trebuie să constate
îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 15 din Codul civil, potrivit căruia niciun drept nu poate
fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil,
contrar bunei-credințe.
Totodată, conform art. 1353 din Codul civil cel care cauzează un prejudiciu prin chiar
exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este
exercitat abuziv.
În esenţă, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este
utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar
bunei-credinţe. Astfel, exercitarea dreptului subiectiv civil trebuie să se realizeze prin
nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi
moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.
Va putea fi antrenată răspunderea civilă a titularului pentru săvârşirea unui abuz numai în
situaţia în care dreptul este exercitat cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu, de natură
materială sau morală. În măsura în care nu poate fi reţinută vinovăţia autorului, sub forma
intenţiei de a vătăma sau păgubi pe altul, răspunderea acestuia va putea fi angajată numai dacă
este incidentă cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 15 din Codul civil.
Astfel, potrivit celei de-a doua ipoteze a art. 15, autorul va fi ţinut răspunzător în situaţia
în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe şi
dacă, prin aceasta, se cauzează altuia un prejudiciu. Şi în cazul abuzului de drept, pentru a se
putea antrena răspunderea civilă, este necesară întrunirea condiţiilor generale, respectiv existenţa
faptei ilicite, concretizate în exercitarea abuzivă a dreptului, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi
vinovăţia.

435
 Or, în prezenta cauză, probatoriul administrat nu relevă întrunirea cerințelor abuzului de
drept mai sus enunțate, angajatorul făcând dovada respectării dispozițiilor art. 52 alin. 1 lit. b)
teza a II-a din Codul muncii, revenind contestatorului sarcina dovedirii exercitării abuzive din
partea angajatorului. Curtea constată că nicio probă nu dovedește intenția angajatorului de a-i
cauza apelantului un prejudiciu, de natură morală sau materială prin măsura suspendării
contractului individual de muncă și nici exercitarea excesivă sau nerezonabilă a acestei măsuri.
În ceea ce privește apărarea referitoare la coinculpatul Q, Curtea de apel constată că în
cazul acestui angajat situația este diferită. Astfel cum apelantul arată, față de acest inculpat nu s-a
dispus măsura trimiterii în judecată, fiind în cursul urmăririi penale. Astfel, continuarea
activității de către cel de al doilea inculpat nu poate fi reținută ca o dovadă a exercitării abuzive a
dreptului angajatorului față de apelant, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile art. 52
alin. 1 lit. b în ceea ce privește angajatul menționat.
Curtea reține specificitatea activității desfășurate de către apelant conform contractului
individual de muncă, activitate ce presupune un grad de încredere ridicat în integritatea
angajatului. Față de situația de fapt sesizată de către angajator și adusă la cunoștința organelor
penale, situație de fapt ce a dus la trimiterea în judecată a angajatului, Curtea constată că măsura
suspendării contractului individual de muncă se încadrează în limitele interne ale dreptului, fiind
exercitat în mod rezonabil și cu bună-credință.
În ceea ce privește aspectele legate de afectarea nivelului de trai prin suprimarea
veniturilor realizate din muncă, Curtea reține dispozițiile art. 52 alin. 2 din Codul muncii, potrivit
cărora, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), dacă se constată nevinovăția celui în cauză,
salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor
răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost
lipsit pe perioada suspendării contractului. Aceste dispoziții legale sunt de natură a-l determina
pe angajator la exercitarea cu bună-credință a măsurii suspendării contractului individual de
muncă și de a-i repara angajatului prejudiciul produs în situația exercitării abuzive.
Față de toate aceste considerente de drept și de fapt, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul
de procedură civilă, Curtea respinge apelul declarat de contestatorul X împotriva sentinţei civile
nr. 16/07.01.2020 pronunţate de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.

8. Drepturi salariale. Indemnizaţie de hrană. Acordarea indemnizaţiei de hrană pentru

luna decembrie 2018 şi în anul 2019. Aplicarea legii unice de salarizare şi a legilor temporale
în domeniul salarizării

Cuprins pe materii: Dreptul muncii.

Indice alfabetic: Drepturi băneşti; Indemnizația de hrană.
Temei de drept: Legea nr. 153/2017 - art. 18; OUG nr. 91/2017; OUG nr. 90/2017;
OUG nr. 114/2018

Reglementarea în legea unică de salarizare, în cadrul secţiunii „Alte drepturi salariale”

a indemnizaţiei de hrană, cu formularea „începând cu luna ianuarie 2018 ordonatorii de credite
acordă obligatoriu, lunar, indemnizaţii de hrană” nu echivalează cu imposibilitatea suspendării
acordării acestui drept.
Faptul că legiuitorul a înţeles să modifice dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 153/2017 prin
mai multe acte normative succesive şi că OUG nr. 91/2017 este ulterioară OUG nr. 90/2017 nu
semnifică intenţia legiuitorului de acordare a indemnizaţiei de hrană în luna decembrie 2018.
OUG nr. 91/2017 aduce modificări legii unice de salarizare, legea generală, făcând corp comun
cu aceasta, potrivit dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 24/2000. OUG nr. 90/2017 privind unele
măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor
termene este o normă temporară, prin care legiuitorul a înţeles să suspende pentru anul 2018
aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. 1 din Legea nr. 153/2017.

436
 Cele două acte normative coexistă, iar adoptarea OUG nr. 91/2017 ulterior OUG nr.
90/2017 nu produce efectul de abrogare implicită, ci are ca efect modificarea unei norme
suspendate de la aplicare.
Nici argumentul privind imposibilitatea acordării indemnizaţiei de hrană începând cu
ianuarie 2019 în lipsa acordării acesteia în decembrie 2018 nu poate fi primit. OUG 114/2018
cuprinde, ca şi OUG 90/2017 norme cu aplicabilitatea limitată în timp, art. 36 din OUG
114/2018 are ca efect înlăturarea suspendării aplicabilităţii dispoziţiilor art. 18 alin. 1 din legea
de salarizare, suspendare instituită prin art. 9 din OUG 90/2017.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 60/11.02.2020

Prin sentința civilă nr. 878/12.06.2019 Tribunalul I. a admis excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive, invocată de pârâtul M. J. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea
formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul M. J., ca fiind formulată împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta D.N.P.
din cadrul M.J. A obligat pârâta D.N.P. să plătească reclamantei, începând cu luna ianuarie 2019
indemnizaţia de hrană în cuantum de 1/12 din 2 salarii de bază minime brute pe ţară, sume ce vor
fi actualizate cu rata inflaţiei şi majorate cu dobânda legală începând cu data scadenţei lunare a
fiecărei sume şi până la data plăţii efective. A respins cererile reclamantei privind obligarea
pârâtei la plata indemnizaţiei de hrană pentru luna decembrie 2018 şi a cheltuielilor de judecată.
Reclamanta X este consilier de probaţiune în cadrul SPI. Prin cererea de chemare în
judecată formulată aceasta a solicitat obligarea angajatorului la acordarea indemnizaţiei de hrană
prevăzută de disp. art. 18 din Legea nr. 153/2017 pentru luna decembrie 2018 şi începând cu
luna ianuarie 2019, obligarea pârâţilor la actualizarea sumelor cuvenite cu rata inflaţiei până la
data plăţii şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumelor acestor sume calculate
de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective, precum şi acordarea
cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată şi a obligat pârâta DNP la plata
indemnizaţiei de hrană începând cu data de 1 ianuarie 2019, sume ce vor fi actualizate cu rata
inflaţiei şi la plata dobânzii legale începând cu data scadenţei lunare a fiecărei sume şi până la
plata efectivă.
Reţine instanţa de apel că instanţa de fond a făcut o justă aplicare a normelor ce
reglementează acordarea indemnizaţiei de hrană personalului plătit din fonduri publice la situaţia
de fapt corect stabilită.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 153/2017 în forma iniţială „Începând cu 1
decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizaţii de hrană
reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, cu
excepţia personalului Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne,
Ministerului Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Serviciului Român de
Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază şi Serviciului de
Telecomunicaţii Speciale, precum şi a personalului poliţiei locale care, potrivit legii, beneficiază
de drepturi de hrană în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în
timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă
naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”
Dispoziţiile art. 18 mai sus citate nu au suferit modificări în ceea ce priveşte indemnizaţia
de hrană ce se cuvine personalului din cadrul MJ, DNP.
Astfel, dreptul reglementat prin legea de salarizare se impune a fi acordat de către
angajator, dispoziţiile art. 18 fiind imperative în sensul obligaţiei de acordare a indemnizaţiei de
hrană. Dispoziţia prevăzută la alin. 2 „Indemnizaţiile de hrană prevăzute la alin. (1) se acordă
proporţional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară, cu încadrarea în prevederile art. 25 alin.
(1)” nu poate fi interpretată în sensul indicat de apelanta DNP, în sensul imposibilităţi acordării

437
indemnizaţiei de hrană, deoarece nu se poate stabili dacă se respectă dispoziţiile art. 25 în cazul
acordării acestor drepturi salariale la nivelul instituţiei.
Reţine instanţa de apel ca fiind judicioasă concluzia instanţei de fond în sensul că
angajatorului îi revine obligaţia de a stabili, cu respectarea disp. art. 25 din lege, cuantumul
drepturilor de natură salarială ce se cuvin angajaţilor, fără ca prin aceasta să poată refuza
acordarea unui drept prevăzut în mod expres de lege, aşa cum este cazul indemnizaţiei de hrană.
Obligaţia de încadrare în limita de 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de
funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi
a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor
lunare, după caz, a sumei sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi
indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru
fiecare ordonator de credite nu poate justifica înlăturarea obligaţiei de acordarea a normei de
hrană ci ţine de modul de formare şi administrare a bugetului pentru salarii.
Mai reţine instanţa de apel faptul că procentul de 30% nu se raportează în nici un caz la
salariul fiecărui angajat, ci la suma salariilor cuvenite la nivelul ordonatorului de credite iar
raportarea nu se poate face la o lună, ci la bugetul de salarii pentru un an, iar drepturile băneşti
reprezentând indemnizaţia de hrană se cuvin proporţional cu perioada lucrată, apărările
formulate de pârâta apelantă privind imposibilitatea acordării drepturilor motivat de depăşirea
bugetului nu pot fi primite.
Reţine instanţa de apel că instituţiei pârâte DNP îi revine obligaţia de a plăti angajaţilor
săi indemnizaţia de hrană prevăzută de disp. art. 18 din Legea nr. 153/2017 începând cu luna
ianuarie 2019, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
Lipsa de obiect a acţiunii reclamantei, invocată în apel nu poate fi primită. Ordinul M.J.
nr 2375/C/07.06.2019 ataşat cererii de apel recunoaște dreptul personalului la plata indemnizaţiei
de hrană începând cu luna ianuarie 2019, iar în privinţa plăţii stabileşte că drepturile
corespunzătoare lunii mai se vor plăti în luna iunie 2019, iar pentru perioada ianuarie aprilie
2019 plata se va realiza până la 30 iunie.
În condiţiile în care statele de plată ataşate cererii de apel sunt datate 14 iunie 2019
recunoaşterea pretenţiilor reclamantei începând cu luna ianuarie 2019 este ulterioară momentului
la care s-a pronunţat hotărârea executorie a instanţei de fond. Prin urmare, plata efectuată după
soluţionarea litigiului de către prima instanţă poate fi valorificată ca o chestiune de executare a
hotărârii judecătoreşti, neconstituind motiv de schimbare a soluţiei pronunţate.
În ceea ce priveşte cererea accesorie de plată a despăgubirilor, instanţa reţine că, prin
omisiunea angajatorului de a plăti drepturile băneşti reglementate de legea de salarizare i s-au
creat prejudicii reclamantei, în înţelesul art. 1.531 din Codul civil din 2009, condiţiile angajării
răspunderii pârâtei fiind îndeplinite. Instanţa reţine că, în baza Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014, în complet recurs în interesul legii, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, obligatorie pentru instanţe, conform art. 517
alin. 4 din Codul de procedură civilă, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de
inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum
emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum
cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor,
principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil
din 2009.
Nu pot fi primite susţinerile apelantei în sensul inexistenţei obligaţiei de răspundere
motivat de faptul că datorită aprobării bugetului de stat pe anul 2019 cu întârziere şi a restricţiilor
bugetare impuse de Legea nr. 500/2002 a fost în imposibilitate obiectivă de a calcula şi acorda
indemnizaţia de hrană începând cu luna ianuarie 2019.
Reţine instanţa de apel că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă,
creditul are dreptul la daune moratorii de la scadenţă până la momentul plăţii fără să trebuiască
să dovedească vreun prejudiciu, iar în cazul în care nu sunt datorate daune moratorii mai mari
decât dobânda legală are dreptul în afara dobânzii legale la daune interese pentru repararea
integrală a prejudiciului suferit.

438
 Cauzele exoneratoare de răspundere sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar
adoptarea cu întârziere a bugetului pe anul 2019 nu reprezintă pentru angajatorul care cunoştea
dispoziţiile legii de salarizare un eveniment care să nu poată fi prevăzut şi nici împiedicat.
În condiţiile în care însăşi legea bugetului reglementează comportamentul ordonatorilor
de credite în ipoteza neadoptării bugetului de stat în termenul de cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, nici condiţia imprevizibilităţii nici cea a inevitabilităţii nu sunt
îndeplinite în cauză, astfel încât nu este incident cazul fortuit invocat de apelantă.
În ceea ce priveşte apelul incident formulat de reclamanta apelantă X reţine instanţa
următoarele:
Prin apelul incident este criticată soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea
cererii vizând acordarea indemnizaţiei de hrană aferentă lunii decembrie 2018, sumă actualizată
cu rata inflaţiei şi a dobânzii legale de la scadenţă până la data plăţii.
A reţinut instanţa de fond în esenţă faptul că aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. 1 din
Legea nr. 153/2017 a fost prorogată prin Ordonanţa nr. 90/2017, prorogare menţinută prin
Ordonanţa nr. 114/2018.
În raport de criticile aduse soluţiei prin apelul incident, reţine Curtea de Apel faptul că
reglementarea în cuprinsul legii unice de salarizare, în cadrul secţiunii „Alte drepturi salariale” a
indemnizaţiei de hrană, cu formularea „începând cu luna ianuarie 2018 ordonatorii de credite
acordă obligatoriu, lunar, indemnizaţii de hrană” nu echivalează cu imposibilitatea suspendării
acordării acestui drept.
Faptul că legiuitorul a înţeles să modifice dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 153/2017 prin
mai multe acte normative succesive şi că OUG nr. 91/2017 este ulterioară Ordonanţei nr.
90/2017 nu semnifică intenţia legiuitorului de acordare a indemnizaţiei de hrană în luna
decembrie 2018. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2017 aduce modificări legii unice de
salarizare, legea generală, făcând corp comun cu aceasta, potrivit dispoziţiilor art. 62 din Legea
nr. 24/2000. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-
bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene este o
normă temporară, prin care legiuitorul a înţeles să suspende pentru anul 2018 aplicarea
dispoziţiilor art. 18 alin 1 din Legea nr. 153/2017, în cazul instituţiilor şi autorităţilor publice,
astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice,
cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, cu
modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare,
inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice.
Cele două acte normative coexistă, iar adoptarea Ordonanţei 91/2017 ulterior Ordonanţei
90/2017 nu produce efectele implicite de abrogare susţinute de reclamanta apelantă, ci a avut ca
efect modificarea unei norme suspendate de la aplicare. Concluzia este susţinută de dispoziţiile
art. 66 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 potrivit cu care: „Prelungirea suspendării ori modificarea
sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act normativ
sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării.”
Abrogarea unei dispoziţii legale este, ca regulă, expresă. Abrogarea poate fi implicită în
cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă
identificarea tuturor normelor contrare, iar în cazul actelor normative speciale, abrogarea
implicită poate avea loc, dacă acest lucru este exprimat expres, printr-un act de reglementare
generală a materiei, ipoteze care nu sunt îndeplinite în cauză.
Nici argumentul privind imposibilitatea acordării indemnizaţiei de hrană începând cu
ianuarie 2019 în lipsa acordării acesteia în decembrie 2018 nu poate fi primit. OUG nr. 114/2018
cuprinde, ca şi OUG 90/2017, norme cu aplicabilitatea limitată în timp, iar cu referire expresă la
indemnizaţia de hrană, din art. 36 din OUG nr. 114/2018 are ca efect înlăturarea suspendării
aplicabilităţii dispoziţiilor art. 18 alin. 1 din legea de salarizare, suspendare instituită prin art. 9
din OUG nr. 90/2017, în cazul reclamantei apelante.
Pentru considerentele arătate în temeiul disp. art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Curtea de Apel a
respins ca neîntemeiate atât apelul principal formulat de apelanta DNP, cât şi apelul incident
formulat de apelanta X, cu consecinţa păstrării sentinţei civile nr. 878/12.06.2019 a tribunalului.

439
 9. Drepturi salariale familia ocupaţională „Învăţământ” Gradaţie de merit. Aplicarea
etapizată a legii salarizării unitare. Acordarea gradaţiei de merit pentru anul 2019. Modalitate
de calcul

Cuprins pe materii: Dreptul muncii.

Indice alfabetic: Drepturi băneşti; Gradaţie de merit
Temei de drept: Legea 153/2017 - art. 5 alin. 1 din Capitolul I anexa I; art. 38 alin. 4
ind. 1 lit. a), art. 39, art. 264 alin. 1 din Legea nr. 1/2011; art. 34 alin. 2 din OUG
nr. 114/2018

Gradaţia de merit este o distincţie acordată în urma participării la concurs, pentru o

perioadă determinată de timp, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 264 alin 1 din Legea 1/2011.
Această calificare de beneficiu distinct de celelalte componente salariale a fost reţinută de ÎCCJ
în par. 47, 48 din Decizia nr 41/2019 pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept: „Sub acest aspect, este de subliniat faptul că gradația de merit este reglementată ca
„distincție”, conform titlului IV secțiunea a 7-a din Legea nr. 1/2011, fiind un beneficiu acordat
prin concurs, acest regim juridic (distinct față de salariul de bază) fiind păstrat și prin
reglementarea din art. 5 din anexa nr. I capitolul I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017.”
Dobândirea distincţiei gradaţia de merit se reflectă în plan salarial ca o majorare cu
25% a salariului de bază deţinut, pentru o perioadă de 5 ani.
Având în vedere că dispoziţiile art. 34 alin. 2 din OUG 114/2018 sunt de strictă
interpretare, iar gradaţia de merit, calificată ca distincţie a cărui echivalent bănesc este
majorarea cu 25% a salariului de bază deţinut, aceasta nu se încadrează în categoria
drepturilor salariale pentru care s-a instituit în anul 2019 obligaţia de plafonare la nivelul
cuantumul în plată în luna decembrie 2018. Gradaţia de merit cuvenită începând cu 1 ian. 2019
reprezintă echivalentul „creşterii cu 25% a salariului de bază deţinut”, salariu de bază calculat
potrivit disp. art. 38 alin. 4 ind. 1 lit. a) din legea 153/2017.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 96/3.03.2020

Prin sentința civilă nr. 1010/3.10.2019 Tribunalul V. a admis acţiunea formulată de

reclamanta USD, în numele şi pentru membrului de sindicat X, în contradictoriu cu pârâtul L.T.
„M.K.” şi a obligat pârâtul să calculeze şi să plătească reclamantului membru de sindicat
diferenţele de drepturi salariale de 25% din salariul de bază aferente gradaţiei de merit, prin
raportare la salariul de bază aflat în plată în perioada 01.01.2019 - 03.10.2019 şi cele efectiv
încasate în aceeaşi perioadă. A obligat pârâtul la plata actualizată a sumei rezultate în funcţie de
coeficientul de inflaţie la data plăţii efective, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă
acestei sume.
Verificând, în limitele cererii de apel formulate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea
dispoziţiilor legale de prima instanţă, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Litigiul de faţă poartă asupra modului de calcul al drepturilor salariale reprezentând
gradaţia de merit aferentă anului 2019.
Prin sentinţa apelată, instanţa de fond a admis acţiunea formulată şi a obligat angajatorul
pârât să calculeze şi să plătească reclamantului membru de sindicat diferenţele de drepturi
salariale de 25% din salariul de bază aferente gradaţiei de merit, prin raportare la salariul de bază
aflat în plată în perioada 01.01.2019 - 03.10.2019 şi cele efectiv încasate în aceeaşi perioadă,
sume actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie la data plăţii efective, precum şi dobânda
legală penalizatoare aferentă acestei sume.

440
 Prin apelul formulat, apelantul L.T. „M. K.” susţine greşita aplicare de instanţa de fond, a
dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, respectiv a dispozițiilor art. 39 din legea-cadru.
A reţinut instanţa de apel, cu privire la acest aspect, că situaţia de fapt dedusă judecăţii a
fost corect reţinută de prima instanţă, reclamantul fiind angajat al unităţii pârâte, în calitate de
profesor de matematică, beneficiar al gradaţiei de merit pe o perioadă de 5 ani, începând cu
1.09.2017. Prin urmare, art. 39 din Legea nr. 153/2017 nu are incidenţă în cauză, reclamantul
neaflându-se în situaţia personalului nou angajat, a personalului numit/încadrat în aceeaşi
instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel sau personal promovat în funcţii sau în
grade/trepte profesionale.
De altfel, apărările formulate de pârâtul reclamant în faţa instanţei de fond nu au vizat
acest aspect, ci exclusiv faptul că s-a procedat la stabilirea salariului reclamantului utilizându-se
aplicaţia Edusal, astfel că nu există posibilitatea de a se fi greşit modul de calcul.
În ceea ce priveşte modul de aplicare de prima instanţă, a dispoziţiilor legale ce
reglementează salarizarea personalului didactic, începând cu data de 1 ianuarie 2019, a reţinut
Curtea de Apel următoarele:
Dispozițiile art. 38 alin. 4 ind. 1 lit. a) din Legea nr. 153/2017 care reglementează modul
se stabilire a drepturilor salariale cuvenite reclamantului în perioada dedusă judecăţii prevăd
următoarele: „Prin excepţie de la prevederile alin. (4), personalul didactic de predare, personalul
didactic auxiliar, personalul didactic de conducere şi personalul de îndrumare şi control din
învăţământ beneficiază: a) începând cu 1 ianuarie 2019 de prima tranşă de 1/4 din diferenţa
dintre salariul de bază prevăzut de lege pentru anul 2022 şi cel din luna decembrie 2018.
În cazul reclamantului, unitatea angajatoare, în aplicarea acestor dispoziţii legale, a
calculat majorarea salariul de bază cuvenită începând cu 1 ianuarie 2019 prin aplicarea disp. art.
38 alin. 4 ind. 1 lit. a) dar, în ceea ce priveşte cuantumul gradaţiei de merit, aceasta a fost
calculată ca procent asupra salariului de bază aferent lunii decembrie 2016, chestiune contestată
de reclamant.
Dispoziţiile legii unice de salarizare se aplică în anul 2019, în modalitatea expusă de
dispoziţiile art. 38 care reglementează condiţiile de aplicare în timp a legii.
Cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 153/2017 a reţinut
instanţa de apel că prin Decizia nr. 82/2018 a ÎCCJ, referită de intimat, dată în interpretarea
dispoziţiilor Notei 2 lit. c) pct. II lit. A, cap. I din anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 în
corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. c), alin. (3) lit. a), alin. (4) şi (6) s-a reţinut în
considerentul 81 faptul că „A treia etapă priveşte perioada anilor 2019-2022, reglementată prin
art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru această perioadă salariile de bază vor fi
determinate utilizând salariile de bază şi majorările salariului de bază stabilite prin lege, inclusiv
în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, şi salariile de bază avute în luna decembrie 2018. (…)
Începând cu anul 2019, celelalte drepturi salariale prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017
(sporuri, indemnizaţii, majorări etc.) vor fi determinate prin aplicarea procentelor prevăzute în
conţinutul legii şi în anexe asupra salariului de bază, rezultând cuantumul acestora care va fi
acordat anual.”
Considerentele deciziei sunt aplicabile prin analogie şi în ceea ce priveşte modul de
interpretare a aplicării în timp a Legii nr. 153/2017 în privinţa drepturilor salariale reglementate
în anexa I - Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ”.
Gradaţia de merit este reglementată ca un drept salarial cu reglementare specifică pentru
personalul didactic din învățământ. Art. 5 din Anexa nr. I, Capitolul I, lit. B la Legea nr.
153/2017 prevede că „Personalul didactic din învăţământ, inclusiv personalul didactic auxiliar
din bibliotecile centrale universitare, beneficiază de gradaţie de merit, acordată prin concurs.
Această gradaţie se acordă pentru 16% din posturile didactice existente la nivelul inspectoratului
şcolar, bibliotecilor centrale universitare, respectiv al instituţiei de nivel superior şi reprezintă o
creştere cu 25% a salariului de bază deţinut. Gradaţia de merit se atribuie pe o perioadă de 5
ani.” (2) Metodologia şi criteriile de acordare a gradaţiei de merit se elaborează de către
Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar,
pentru personalul didactic auxiliar din bibliotecile centrale universitare şi de senatele universitare

441
pentru instituţiile de învăţământ superior.” Potrivit art. 3 din Ordinul pentru aprobarea
Metodologiei şi criteriilor privind acordarea gradaţiei de merit personalului didactic din
învăţământul preuniversitar de stat în sesiunea 2017, „Gradaţia de merit se atribuie începând cu
data de 1 septembrie 2017. Gradaţia de merit se calculează conform art. 264 din Legea nr.
1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la norma didactică de bază conform
actului de numire/transfer/repartizare.”
Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 5, gradaţia de merit cuvenită reclamantului
începând cu 1 ianuarie 2019 reprezintă echivalentul „creşterii cu 25% a salariului de bază
deţinut”, salariu de bază calculat potrivit dispozițiilor art. 38 alin. 4 ind. 1 lit. a) mai sus citate.
Dispoziţiile OUG nr. 114/2018 nu influenţează modul de calcul al gradaţiei de merit. Prin
dispoziţiile art. 34 alin. 1 din OUG nr. 114/2018 legiuitorul a înţeles să deroge de la dispoziţiile
instituie de art. 38 alin. 4 din Legea nr. 152/2017, situaţia reclamantului fiind reglementată de
dispozițiile art. 38 alin 4 ind. 1 în ceea ce priveşte salariul de bază, iar art. 34 alin. 2 plafonează
la nivelul lunii decembrie 2018 componentele salariale reprezentând sporuri, indemnizaţii,
compensaţii, elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut
lunar.
Gradaţia de merit este o distincţie acordată în urma participării la concurs, pentru o
perioadă determinată de timp, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 264 alin. 1 din Legea nr.
1/2011. Această calificare, de beneficiu distinct de celelalte componente salariale, a fost reţinută
de Î.C.C.J. în par. 47, 48 din Decizia nr. 41/2019 pronunţată de Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept: „Sub acest aspect, este de subliniat faptul că gradația de merit este
reglementată ca „distincție”, conform titlului IV secțiunea a 7-a din Legea nr. 1/2011, fiind un
beneficiu acordat prin concurs, acest regim juridic (distinct față de salariul de bază) fiind păstrat
și prin reglementarea din art. 5 din anexa nr. I capitolul I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017.”
Dobândirea distincţiei gradaţia de merit se reflectă în plan salarial ca o majorare cu 25% a
salariului de bază deţinut, pentru o perioadă de 5 ani.
Având în vedere că dispoziţiile art. 34 alin. 2 din OUG nr. 114/2018 sunt de strictă
interpretare, iar gradaţia de merit, calificată ca distincţie a cărui echivalent bănesc este majorarea
cu 25% a salariului de bază deţinut, nu se încadrează în categoria drepturilor salariale pentru care
s-a instituit în anul 2019 obligaţia de plafonare la nivelul cuantumul în plată în luna decembrie
2018, în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că angajatorul a stabilit drepturile salariale
ale reclamantului cu încălcarea dispoziţiilor legale
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a capătului de cerere accesoriu privind obligarea
pârâtului la plata de dobânzii, a reţinut instanţa de apel că nu poate fi primită critica apelantei
vizând existenţa unei cauze justificative care înlătură caracterul ilicit al faptei. În mod corect a
reţinut instanţa de fond că neachitarea la termen a drepturilor salariale cuvenite reclamantului dă
dreptul acestuia la acoperirea prejudiciului astfel creat, daunele interese sub forma dobânzii
legale penalizatoare fiind datorate de angajator, de la scadenţă până la momentul plăţii efective.
Susţinerea privind folosirea aplicaţiei EDUSAL ca obligaţie impusă de M.E.N., aplicaţie
care a determinat modul de stabilire a cuantumului gradaţiei de merit, nu constituie cauză
exoneratoare de răspundere, nefiind dovedite în cauză îndeplinirea condiţiilor cazului fortuit.
Cererea formulată de intimata U.S.D., în numele şi pentru X, în temeiul dispozițiilor art.
478 alin. 5 C.proc.civ., a fost respinsă având în vedere limitele învestirii instanţei de fond şi
limitele devoluţiunii apelului declarat de apelantul L.T. „M.K.”. Intimatul nu se poate prevala de
dispoziţiile art. 478 alin. 5 C.proc.civ. pentru a obţine drepturi salariale ulterioare pronunţării
sentinţei de către instanţa de fond. Prin cererea de chemare în judecată, care determină limitele a
ceea ce s-a judecat, reclamanta intimată a indicat ca obiect al acţiunii obligarea la calculul şi
plata drepturilor salariale începând cu 1.01.2019 şi până la data pronunţării sentinţei în cauză,
astfel că solicitarea drepturilor salariale ulterioare pronunţării sentinţei de către instanţa de fond
reprezintă o cerere nouă, ce nu poate fi formulată de intimat în apel.
Pentru considerentele arătate a reţinut Curtea de Apel caracterul nefondat al apelului
formulat de apelantul L.T. „M.K.” împotriva sentinţei civile nr. 1010/3.10.2019, pe care a
păstrat-o.

442
 10. Drepturi salariale familia ocupaţională „Administraţie”. Sporul pentru condiţii
periculoase sau vătămătoare. Aplicarea etapizată a legii salarizării unitare. Acordarea
sporului în anul 2018

Cuprins pe materii: Dreptul muncii.

Indice alfabetic: Drepturi băneşti; Spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare
Temei de drept: Legea nr. 153/2017 - art. 38 alin. 3, anexa VIII, Cap. I, lit. B, art. 1;
H.G. nr. 917/2017 - art. 2 şi art. 3

Aşa cum rezultă din interpretarea logică şi sistematică a disp. art. 38 din legea
153/2017, drepturile salariale prevăzute de lege, printre care se numără şi sporul de condiţii
vătămătoare reglementat de dispozițiile art. 23 se acordă în anul 2018 cu respectarea
dispoziţiilor normelor de aplicare temporală impuse de legiuitor. Intrarea în vigoare a H.G. nr.
917/2017 nu poate fi interpretată ca o derogare de la dispozițiile art. 38 alin. 3 din lege,
legiuitorul indicând în cuprinsul legii care sunt ipotezele de excepție în care drepturile salariale
acordate în anul 2018 sunt stabilite altfel decât prin majorare cu 25% a celor din decembrie
2017.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 56/11.02.2020

Prin sentința civilă nr. 945/19.06.2019, Tribunalul Iași a admis în parte acţiunea
formulată de reclamantele X şi Y în contradictoriu cu pârâtul C.R.P.P.C.R.N.E.I.
A obligat pârâtul pentru perioada 11.09.2018-11.12.2018 la plata către reclamante a
sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare potrivit articolului unic lit. a) din Anexa 1 la
Regulamentul-cadru aprobat prin HG nr. 917/2017, în procent de 15% din salariul de baza lunar
aflat în plată.
A respins ca rămase fără obiect pretenţiile ulterioare datei de 11.12.2018.
Examinând hotărârea apelată în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatelor
şi dispozițiile legale aplicabile, Curtea de Apel a reţinut caracterul fondat al cererii de apel
formulate pentru considerentele redate în continuare.
Constată instanţa de apel, verificând modul în care a procedat instanţa de fond la
stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează salarizarea
personalului C.R.P.P.C., că instanța de fond a reținut – în privința sporului pentru condiții de
muncă – faptul că acesta este prevăzut de lege și se impune a fi calculat și acordat începând cu
11.09.2018, așa cum au solicitat reclamantele. Reclamantele intimate susțin îndreptățirea la
acordarea sporului pentru condiții vătămătoare de 15%, începând cu data de 11.09.2018, dată la
care a fost emisă de către DSP - Compartiment Medicina Muncii adresa nr. 14856/11.09.2018
privind interpretarea raportului de măsurători nr. 177/4.05.2016, adresă prin care s-a apreciat că
la nivelul diferitelor organe și sisteme se pot înregistra afectări temporare sau definitive ale
structurii și funcțiilor.
Reclamantele sunt personal contractual ce își desfășoară activitatea în cadrul
C.R.P.P.C.R.N-E.I. și solicită acordarea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare în
cuantum lunar de 15% din salariul de bază, începând cu 11.09.2018 şi pentru viitor, întemeindu-
şi pretenţiile pe dispoziţiile HG nr. 917/2017.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 153/2017, „Locurile de muncă și categoriile de personal,
precum și mărimea concretă a sporului pentru condiții de muncă prevăzut în anexele nr. I - VIII
și condițiile de acordare a acestuia se stabilesc, în cel mult 60 de zile de la publicarea prezentei
legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin regulament-cadru elaborat de către fiecare

443
dintre ministerele coordonatoare ale celor 6 domenii de activitate bugetară, respectiv învățământ,
sănătate și asistență socială, cultură, diplomație, justiție, administrație, de către instituțiile de
apărare, ordine publică și securitate națională, precum și de către autoritățile publice centrale
autonome, care se aprobă prin hotărâre a guvernului, la propunerea fiecăruia dintre ministerele
coordonatoare, a fiecăreia dintre instituțiile de apărare, ordine publică și securitate națională sau
a fiecăreia dintre autoritățile publice centrale autonome, cu avizul Ministerului Muncii și Justiției
Sociale și al Ministerului Finanțelor Publice și cu consultarea federațiilor sindicale reprezentative
domeniului de activitate.”
Dispoziţiile Capitolului I lit. B art. 1 din Anexa VIII la Legea nr. 153/2017 prevăd că
funcţionarii publici beneficiază de un spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de până la
15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat. Locurile de muncă, categoriile de
personal, mărimea concretă a sporului, precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc de
către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a
reprezentanţilor funcţionarilor publici, în limita prevederilor din Regulamentul elaborat potrivit
prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către
autorităţile abilitate în acest sens.
H.G. nr. 917/2017 privind pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea
locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de
muncă, precum și a condițiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții
bugetare „Administrație” din administrația publică centrală, publicat în Monitorul Oficial nr.
1.039 din 29 decembrie 2017 reglementează procedura ce trebuie urmată în vederea stabilirii
locurilor de muncă pentru care se vor acorda sporuri privind condițiile de muncă, întinderea
sporului, persoanele ce vor beneficia de acest spor etc.
Art. 2 din HG nr. 917/2017 prevede că: „Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor
de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă,
precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare
„Administraţie” din administraţia publică centrală reglementează modalitatea de stabilire a
locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete, precum şi a condiţiilor de
acordare a sporurilor pentru condiţii de muncă prevăzute în Capitolul II din Anexa nr. VII,
precum şi în Capitolul I şi Capitolul II din Anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare,
pentru funcţionarii publici şi personalul contractual, cu excepţia personalului încadrat în
administraţia publică locală.” Art. 3 statuează în sensul că: „Acordarea sporului pentru condiţii
de muncă, în limitele prevăzute în anexa la prezenta hotărâre, este în responsabilitatea
ordonatorului de credite, cu respectarea prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu
modificările şi completările ulterioare, şi cu încadrarea în sumele prevăzute pentru cheltuieli de
personal din bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat.”
Drepturile solicitate de reclamantele intimate sunt reglementate de dispozițiile legii unice
de salarizare, iar potrivit dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017, de la data intrării
în vigoare a legii, drepturile salariale ale personalului plătit din bugetul general consolidat al
statului sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în lege.
În vederea punerii în aplicare a dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, prin art. 36 s-a
stabilit că, la data intrării în vigoare, 1 iulie 2017, trebuie să se procedeze atât la reîncadrarea
personalului salarizat din fonduri publice, cât și la stabilirea salariilor de bază, soldelor de
funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38.
Astfel, legea impune obligația angajatorilor de stabilire a drepturilor salariale potrivit
dispozițiilor art. 38, care stabilesc faptul că prevederile legii de salarizare unitară se aplică
etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.
Art. 38 alin. 3 lit. a din Legea nr. 153/2017, aplicabil şi în cazul reclamantelor, prevede
că, pentru anul 2018, se acordă următoarele creșteri salariale:
„a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție,
indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor,
compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac

444
parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul
lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de
nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în
care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții”.
Reclamantele intimate nu se încadrează în categoria de personal pentru care legiuitorul a
prevăzut excepții de la regula acordării în anul 2018 a salariului de bază și a sporurilor aferente
lunii decembrie 2017 majorate cu 25%, așa cum a prevăzut, spre exemplu, pentru funcționarii ce
lucrează în domeniul sănătate (art. 38 alin. 3 lit. c) „prin excepţie de la lit. a), începând cu data de
1 martie 2018, pentru personalul prevăzut în anexa nr. II, cuantumul sporurilor pentru condiţii de
muncă se determină conform Regulamentului-cadru de acordare a sporurilor, elaborat de
Ministerul Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre a Guvernului până la data de 1 martie 2018, fără a
depăşi limita prevăzută la art. 25”.
De asemenea, reclamantele nu se încadrează nici în ipoteza prevăzută de dispozițiile art.
38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 care ar fi determinat aplicarea în integralitate a dispoziţiilor
legii salarizării, înlăturând dispoziţiile de aplicare temporară prevăzute la art. 38.
Prin urmare, reține Curtea de Apel că sporul pentru condiții de muncă nu poate fi acordat
în forma solicitată de reclamantele intimate pentru perioada 11.09.2018-11.12.2018, legiuitorul
prevăzând în mod expres drepturile salariale ce se pot acorda în anul 2018, respectiv cele aflate
în plată în luna decembrie 2017, majorate cu 25%.
Intrarea în vigoare a H.G. nr. 917/2017 nu poate fi interpretată ca o derogare de la
dispozițiile art. 38 alin. 3 din lege, legiuitorul indicând în cuprinsul legii care sunt ipotezele de
excepție în care drepturile salariale acordate în anul 2018 sunt stabilite altfel decât prin majorare
cu 25% a celor din decembrie 2017.
Or, aşa cum rezultă din interpretarea logică şi sistematică a dispozițiilor art. 38 din Legea
nr. 153/2017, drepturile salariale prevăzute de lege, printre care se numără şi sporul de condiţii
vătămătoare reglementat de dispozițiile art. 23, se acordă în anul 2018, cu respectarea
dispoziţiilor normelor de aplicare temporală impuse de legiuitor.
Această interpretare este în acord cu interpretarea dată în Decizia nr. 82/26.11.2018
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de
drept. Majorarea salariului de bază pentru complexitatea muncii este prevăzută de dispoziţiile
legii de salarizare în aceeaşi manieră ca şi sporul pentru condiţii vătămătoare, astfel că principiile
de interpretare a dispozițiilor legale trebuie să fie aceleași cu cele expuse în Decizia HP nr.
82/2018 a ÎCCJ.
A reținut Înalta Curte în considerentele Deciziei nr 82/2018 faptul că: „Art. 38 din Legea-
cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziții prin care se determină în mod specific condițiile de
aplicare în timp a legii.
Prin alin. (1) al acestui articol este instituită regula aplicării etapizate a legii, începând cu
data de 1 iulie 2017, iar etapele temporare apar descrise în alin. (2) - (6).
A doua etapă, reglementată potrivit art. 38 alin. (3) lit. a), privește anul 2018, începând cu
luna ianuarie 2018. Pentru acest an se prevede acordarea cuantumului brut al salariilor de bază și
al celorlalte drepturi salariale avute în luna decembrie 2017, majorate cu 25%, fără a se depăși
limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura în care personalul respectiv
își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”
Astfel, interpretarea sistematică, logică și gramaticală a dispozițiilor art. 38 alin. (2), (3),
(4) și (6) privind aplicarea etapizată a legii, mai sus prezentate, impun concluzia că sporul pentru
condiții vătămătoare, nu poate fi recunoscut reclamantelor pe cale judiciară pentru perioada
11.09.2018 – 01.12.2018, pentru că s-ar încălca prevederile art. 38 alin. 3 lit. a din Legea-cadru
nr. 153/2017.
Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantelor intimate în sensul existenţei unei discriminări
între acestea şi personalul cu statut de funcţionar din cadrul unităţii. Recunoaşterea dreptului la
acordarea sporului pentru condiţii de muncă nu a cunoscut diferenţe funcţie de statutul
angajatului, respectiv de angajat contractual sau funcţionar public, iar recunoaştere

445
jurisdicţională a acestor drepturi pentru funcţionarii publici nu se susţine, în raport de soluţia
definitivă dată în dosarul nr. XXX5/99/2018.
A reținut Curtea de Apel, pentru considerentele arătate, caracterul fondat al criticilor
aduse de către apelantul C.R.P.P.C.R.N.-E.I. sentinţei civile nr. 945/19.06.2019 a Tribunalului
Iaşi și, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.proc.civ., a admis apelul şi a schimbat în parte sentința
primei instanțe, iar pe fond a respins ca nefondată, pretenţia reclamantelor X şi Y privind
obligarea pârâtului la plata sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare pe perioada
11.09.2018-11.12.2018.
Restul dispoziţiilor sentinţei apelate privind pretenţiile reclamantelor pentru perioada
ulterioară datei de 11.12.2018, recunoscute de către angajator şi care nu au făcut obiect al
criticilor în apel au fost păstrate.

11. Drepturi salariale Familia ocupaţională Învăţământ; Personal didactic de

conducere; Spor de suprasolicitare neuropsihică

Cuprins pe materii: Dreptul muncii

Index alfabetic: Drepturi salariale. Familia ocupaţională Învăţământ. Spor
suprasolicitare
Temei de drept: art. 16 din Anexa 1 Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice, modificată și completată prin Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 41/2018, aprobată prin Legea nr. 61/2019

Conform dispozițiilor prevăzute la Anexa I la Legea nr. 153/2017, Cap. I lit. B art. 16,
forma în vigoare pentru perioada de referință, „pentru personalul didactic de predare din
învățământ se acordă un spor de suprasolicitare neuropsihică, de 10% din salariul de bază,
începând cu data de 1 decembrie 2018.”
Norma juridică se referă la personalul didactic, or, potrivit art. 88 alin. 2 din Legea nr.
1/2011, personalul didactic este format din personalul didactic de predare, personalul didactic
auxiliar și personal didactic de conducere, de îndrumare și control.
Mai mult, legiuitorul a înțeles să clarifice care sunt beneficiarii sporului de
suprasolicitare neuropsihică, de 10% din salariul de bază, modificând, art. 16 al Anexei I Cap. I
lit. B din legea salarizării, prin Legea nr. 61/2019 privind aprobarea OUG nr. 41/2018 pentru
modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice: „Pentru personalul didactic de predare din învăţământ, precum şi pentru
personalul didactic de conducere prevăzut la punctul 1, nr. crt. 1, 2, 4 - 6 şi punctul 2 din anexa
nr. I capitolul I litera A, se acordă un spor de suprasolicitare neuropsihică de 10% din salariul
de bază.”
Prin urmare, dispoziția legală atât în forma inițială, cât mai ales în varianta modificată
ulterior, este aplicabilă reclamantului. Prevederile art. 16 nu fac distincție între categoriile de
personal didactic, astfel că întreg personalul didactic din învățământul liceal trebuie să
beneficieze de sporul de suprasolicitare neuropsihică de 10% din salariul de bază. De altfel,
reclamantul chiar a încasat acest spor după data de 01.02.2019 nefiind invocată nici o
justificare întemeiată pe o dispoziție legală pentru neplata beneficiului, începând cu luna
decembrie 2018.

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
109/17.03.2020

446
 Prin sentinţa civilă nr. 1404/30.09.2019, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de
Alianța Sindicală, în numele şi pentru reclamantul X, în contradictoriu cu unitatea şcolară
Colegiul. A obligat pârâta să plătească reclamantului sporul de suprasolicitare neuropsihică de
10% din salariul de bază, pentru perioada 01.12.2018-31.01.2019, sumă actualizată în funcţie de
indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestor drepturi
salariale neacordate, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.
Reclamantul X, având funcția didactică de profesor, a fost încadrat în anul școlar 2018-
2019 pe funcția de director adjunct în cadrul unității pârâte.
Prin cererea formulată acesta a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sporului de
suprasolicitare neuropsihică de 10% din salariul de bază, pentru perioada 01.12.2018-
31.01.2019, sumă actualizată în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi
dobânda legală aferentă acestor drepturi salariale neacordate, de la data scadenţei şi până la data
plăţii efective, arătând că pentru perioada 01 decembrie 2018-31 ianuarie 2019 nu a beneficiat de
sporul de suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 10% din salariul de bază, spor prevăzut de
disp. art. 16 din Anexa I, Cap. I, lit. B la Legea nr. 153/2017.
Conform dispozițiilor prevăzute la Anexa I la Legea nr. 153/2017, Cap. I lit. B art. 16,
forma în vigoare pentru perioada de referință, „pentru personalul didactic de predare din
învățământ se acordă un spor de suprasolicitare neuropsihică, de 10% din salariul de bază,
începând cu data de 1 decembrie 2018.”
Norma juridică se referă la personalul didactic, or, potrivit art. 88 alin. 2 din Legea nr.
1/2011, personalul didactic este format din personalul didactic de predare, personalul didactic
auxiliar și personal didactic de conducere, de îndrumare și control.
Mai mult, legiuitorul a înțeles să clarifice care sunt beneficiarii sporului de suprasolicitare
neuropsihică, de 10% din salariul de bază, modificând, art. 16 al Anexei I, Cap. I lit. B din legea
salarizării, prin Legea nr. 61/2019 privind aprobarea OUG nr. 41/2018 pentru modificarea și
completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice:
„Pentru personalul didactic de predare din învăţământ, precum şi pentru personalul didactic de
conducere prevăzut la punctul 1, nr. crt. 1, 2, 4 - 6 şi punctul 2 din Anexa nr. I Capitolul I litera
A, se acordă un spor de suprasolicitare neuropsihică de 10% din salariul de bază.”
Prin urmare, dispoziția legală atât în forma inițială, cât mai ales în varianta modificată
ulterior, este aplicabilă reclamantului. Prevederile art. 16 nu fac distincție între categoriile de
personal didactic, astfel că întreg personalul didactic din învățământul liceal trebuie să
beneficieze de sporul de suprasolicitare neuropsihică de 10% din salariul de bază. De altfel,
reclamantul X chiar a încasat acest spor după data de 01.02.2019 nefiind invocată nici o
justificare întemeiată pe o dispoziție legală pentru neplata beneficiului, începând cu luna
decembrie 2018.
Faptul că programul de salarii EduSal a blocat acordarea sporului de suprasolicitare
neuropsihică de 10%, nu constituie un motiv al nerecunoașterii și plății dreptului, câtă vreme
dispoziția legală reglementează acordarea dreptului invocat de reclamant.
Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod
procedură civilă, Curtea respinge apelul declarat și menține hotărârea primei instanțe.

12. Personal din sistemul sanitar. Calcul drepturi salariale. Obligaţia de a face.
„Drepturile de hrană” şi „indemnizaţia de hrană”: distincție, natura juridică și regimul fiscal,
contribuțiile ce li se aplică; aplicarea legii civile în timp; aplicarea Deciziei nr. 5/20.01.2020 a
Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Jurisprudența Curții E.D.O. în
materia unificării practicii judiciare și asigurării consecvenței jurisprudenței; C. Zelca v.
Romania
Cuprins pe materii: Dreptul muncii
Indice alfabetic: calcul drepturi salariale; personal din sistemul sanitar; obligaţia de a
face; „drepturile de hrană” şi „indemnizaţia de hrană”- distincție, natura juridică și regimul
fiscal, contribuțiile ce li se aplică; aplicarea legii civile în timp; aplicarea Deciziei nr.

447
5/20.01.2020 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ; jurisprudența
Curții EDO în materia unificării practicii judiciare și asigurării consecvenței jurisprudenței - C.
Zelca v. Romania.
Temei de drept: art. 76 alin. 1, art. 78, art. 139 alin. 1 lit. a) și art. 157 alin. 1 lit. a) -
Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 76 alin. 1 și 2 lit. s) din Codul fiscal art. 35 din
Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Orice excepţie de la regula generală, în speţă – cea a impozitării veniturilor din salarii şi
celor asimilate acestora, aceasta este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est
strictissimae interpretationis et applicationis). Un argument în acest sens sunt şi dispoziţiile art.
34 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă care stabilesc că în
limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni. Or, excepţia
prevăzută de art. 76 alin. 4 litera b) din Legea nr. 227/2015 se referă la „drepturile de hrană” şi
nu la „indemnizaţia de hrană” obiect al prezentului litigiu.
Capitolul III, Secțiunea I, pct. 12, alin. 13 din HG nr. 1/2016 privind aprobarea normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 defineşte expres noţiunea de „drepturi de hrană”.
În consecinţă, indemnizaţia de hrană acordată în sectorul bugetar, inclusiv în sectorul sanitar
nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 76 alin. 4 lit. b) din Legea nr. 227/2015, ce rămân
aplicabile doar pentru categoriile speciale de drepturi de hrană în temeiul unor normative
speciale.
Natura juridică a acestei indemnizații fiind cea a unui drept salarial care face parte din
veniturile salariale ale personalului din sectorul bugetar în înțelesul dispozițiilor art. 76 alin. 1
din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, rămâne așadar aplicabilă regula generală potrivit
căreia indemnizația de hrană se impozitează prin cumulare cu veniturile salariale realizate în
luna în care se acordă angajatului de către angajator în conformitate cu art. 78 din același act
normativ.
De asemenea, potrivit art. 76 alin. 1, art. 78, art. 139 alin. 1 lit. a) și art. 157 alin. 1 lit.
a) din Legea nr. 227/2015 pentru orice venit de natură salarială se datorează impozitul pe venit
și contribuțiile sociale obligatorii, respectiv contribuția de asigurări sociale și contribuția de
asigurări sociale de sănătate, prevăzute de art. 220 ind. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 227/2015.
În ceea ce priveşte contribuţiile de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate,
Înalta Curte de Casație și Justiție – prin Decizia nr. 5/20.01.2020, obligatorie – și în
jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că
divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem
judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, având competenţă în raza lor
teritorială. Astfel, în Cauza Zelca contra României, Curtea a subliniat că din perspectiva art. 6
paragraf 1 a Convenţiei, esenţial este „dacă sistemul naţional prevede un mecanism capabil să
asigure consecvența practicii instanţelor interne, în ciuda faptului că procesul de unificare şi
asigurare a consecvenţei jurisprudenţei poate necesita o anumită perioadă de timp [a se vedea
Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.) nr. 42162/02 din 2 decembrie 2008”.
Or, Decizia nr. 5/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are tocmai aceasta finalitate legală
de unificare interpretativă a unei jurisprudenţe neunitare, fără a se putea susţine că
interpretarea dată, contrară unei soluţii favorabile reclamanţilor, este sursa unei inechităţi
sociale.

Curtea de apel Iaşi, Secţia de litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
354/15.09.2020

Prin sentința civilă nr. 239/12 martie 2020, Tribunalul Vaslui a respins cererea formulată
de reclamanţi, reprezentaţi de cabinetul de avocat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean
de Urgență Vaslui.

448
 Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
Reclamanţii sunt angajaţi ai Spitalului Judeţean de Urgenţă şi până la data de 01.01.2018
au primit alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă, potrivit OUG nr. 115/2004,
iar ulterior acestei date, au beneficiat de o indemnizaţie de hrană în temeiul Legii nr. 153/2017.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit
din fonduri publice, „(1) Începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă
obligatoriu, lunar, indemnizaţii de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază
minime brute pe ţară garantate în plată (…) (2) Indemnizaţiile de hrană prevăzute la alin. 1 se
acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară, cu încadrarea în prevederile art.
25 alin. 1. (...) (5)Pentru personalul din sistemul sanitar care a beneficiat în anul 2017 de tichete
de masă, indemnizaţia de hrană se acordă începând cu 1 ianuarie 2018, în cuantumul lunar
stabilit la alin. 1”.
Dispoziţiile art. 40 alin. 2 lit. f Codul muncii prevăd obligaţia angajatorului de a plăti
,,toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcină sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile
şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii.”
Considerând indemnizaţia de hrană un drept salarial, în conformitate cu dispoziţiile art.
78 Cod fiscal, angajatorul a procedat la calcularea şi reţinerea impozitului pe venit, a
contribuţiilor de asigurări sociale şi a contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate, în procentele
indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
În drept, potrivit art. 139 alin. 1 lit. a din Legea nr. 227/2015: „Baza lunară de calcul al
contribuţiei de asigurări sociale, în cazul persoanelor fizice care realizează venituri din salarii sau
asimilate salariilor, o reprezintă câştigul brut realizat din salarii şi venituri asimilate salariilor, în
ţară şi în alte state, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul
securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România
este parte, care include:
a) veniturile din salarii, în bani şi/sau în natură, obţinute în baza unui contract individual
de munca, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege. (...)".
Conform art. 142 lit. s) pct. 3 din Legea nr. 227/2015: „Nu se cuprind în baza lunară de
calcul al contribuţiilor de asigurări sociale următoarele: (...) 3. hrană şi drepturile de hrană
acordate potrivit legii.”
Relevante sunt dispoziţiile art. 157 alin. l şi 2 din Legea nr. 227/2015, care prevăd: „Baza
lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, în cazul persoanelor fizice care
realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, în ţară şi în străinătate, cu respectarea
prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a
acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, o reprezintă
câştigul brut care include:
a) veniturile din salarii, în bani şi/sau în natură, obţinute în baza unui contract individual
de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege. (...);
t) indemnizaţia de hrană şi indemnizaţia de vacanţă acordate potrivit prevederilor Legii-
cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Nu se cuprind în baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate
sumele prevăzute la art. 76 alin. (4) lit. d), art. 141 lit. d) şi art. 142.”
Dată fiind reglementarea distinctă de către legiuitor a „hranei şi drepturilor de hrană”,
respectiv a „indemnizaţiei de hrană”, rezultă că indemnizaţia de hrană nu intră în sfera
„drepturilor de hrană” care nu se cuprind în baza de calcul pentru contribuţiile asigurări sociale,
de sănătate şi impozit pe venit, fiind o sumă de bani fixă, acordată lunar.
Prin urmare, natura juridică a acestei indemnizaţii trebuie stabilită ca fiind un drept
salarial care face parte din veniturile salariale ale personalului din sector bugetar în înţelesul
dispozițiilor art. 76 alin.(1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel încât se
impozitează prin cumulare cu veniturile salariale realizate în luna în care se acordă angajatului
de către angajator în conformitate cu prevederile art. 78 Cod fiscal.
Prin urmare, instanţa apreciază că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 142 din
Codul fiscal care exceptează de la calculul contribuţiilor de asigurări sociale „hrană şi drepturile

449
de hrană”, întrucât indemnizaţia de hrană este o noţiune diferită, cu o reglementare diferită, astfel
cum s-a precizat expres şi prin dispoziţiile art. 157 alin. 1 lit. t) din acelaşi cod introduse prin
OUG nr. 114/2018.
Indemnizaţiile de hrană nu au fost excluse expres din baza de calcul a CAS şi CASS.
Mai mult, prin OUG nr. 114/2018 s-a stabilit clar regimul juridic al acestui venit,
arătându-se încă din preambul că: „Având în vedere necesitatea clarificării regimului fiscal
aplicabil indemnizaţiei de hrană şi indemnizaţiei de vacanţă, acordate potrivit prevederilor Legii-
cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi
completările ulterioare...”.
Faptul că Legea nr. 227/2015 a fost modificată expres în sensul includerii indemnizaţiei
de hrană în baza de calcul a CAS şi CASS prin OUG nr. 114/2018, începând cu data de
01.01.2019, nu semnifică faptul că anterior acestei modificări indemnizaţia de hrană era exclusă
din baza de calcul ca făcând parte din categoria drepturilor de hrană, prin scoaterea din această
categorie şi schimbarea regimului fiscal pentru viitor, ci întăreşte interpretarea conform căreia
indemnizaţia de hrană nu intră în categoria drepturilor de hrană la care face referire art. 142 pct.
3 din Codul fiscal şi intră în categoria adaosurilor incluse în baza de calcul a contribuţiilor de
asigurări sociale.
Prin urmare, raportat celor expuse, instanţa a respins acţiunea formulată de Sindicatul
Judeţean Sanitas în contradictoriu cu pârâtul spitalul, ca neîntemeiată.
Pentru aceleași considerente, participând la deliberări, în temeiul articolului 55 din Legea
nr. 304/2004, asistenții judiciari și-au exprimat opinia în sensul celor reținute.
Împotriva acestei sentințe au apel declarat reclamanții, considerând-o nelegală și
netemeinică.
Motivează apelanţii că în mod greşit s-a pronunţat tribunalul asupra cererii reclamantelor
B.L.M., B.M.V. și A.M., reclamante care au renunţat la judecată, având în vedere că, prin
încheierea de dezbateri din data de 27.02.2020, instanţa a luat act despre declaraţia acestora,
situaţie în care nu se mai impunerea respingerea acţiunii.
De asemenea, hotărârea instanţei de fond este nelegală sub aspectul reţinerii, în finalul
considerentelor, a menţiunii de respingere a acţiunii formulate de Sindicatul Judeţean Sanitas în
contradictoriu cu pârâtul spitalul municipal, ca neîntemeiată.
În mod evident, concluzia la care a ajuns instanţa de judecată, după analiza parţială a
solicitărilor reclamanţilor, este una eronată și dată în considerarea altor părți decât cele din
prezentul dosar (posibil dintr-un alt dosar cu acelaşi obiect).
De asemenea, apreciază apelanţii că hotărârea instanţei de fond este nemotivată sub
aspectul capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului să calculeze şi
să restituie reclamanţilor sumele reţinute cu titlu de impozit pe venit, aferente indemnizaţiei de
hrană pentru perioada 01.01.2018- 31.12.2018, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data
plăţii efective.
Reluând considerentele hotărârii apelate şi apreciind că acestea se referă la situaţia
reclamanţilor din prezenta cauză și nu din alt dosar se poate observa faptul că întregul
raţionament al instanţei are la bază includerea/neincluderea în baza de calcul lunară a
contribuţiilor de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate (CAS și CASS) a indemnizaţiei
de hrană.
Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanţii sunt salariaţi ai Spitalului Judeţean de
Urgență și începând cu luna ianuarie 2018 au beneficiat de o indemnizaţie de hrană în temeiul
Legii nr. 153/2017. Începând cu luna ianuarie 2018 această indemnizaţie de hrană a fost
impozitată, iar din iunie 2018 a fost inclusă în baza de calcul a asigurărilor sociale CAS și
respectiv CASS.
Esenţial de reţinut (atât în soluţionarea primului capăt de cerere, cât şi pentru al doilea
capăt de cerere) este perioada de analiză supusă instanţei, respectiv 01.01.2018 - 31.12.2018,
perioada în care nu au operat modificări legislative.

450
 Cu privire la perioada 01.01.2018- 31.12.2018 în care indemnizaţia de hrană a
reclamanţilor a fost impozitată, sunt relevante dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind
Codul fiscal care definesc veniturile din salarii și cele asimilate salariilor.
Veniturile asimilate salariilor sunt enumerate la alin. 2: „Regulile de impunere proprii
veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri considerate asimilate salariilor:
(…) s) orice alte sume sau avantaje în bani ori în natură”.
La rândul său, alin. 3 defineşte avantajele în bani sau în natură „(3) Avantajele, în bani
sau în natură, cu excepţia celor prevăzute la alin. 4, primite în legătură cu o activitate menţionată
la alin. l și 2 includ, însă nu sunt limitate la (...) la litera h) sunt enumerate tichetele de masă”.
La alin. 4 al aceluiaşi text de lege regăsim excepţiile prevăzute de legiuitor, respectiv
veniturile care nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit: „(4) Următoarele venituri nu
sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit.” Nu sunt incluse în veniturile salariale și nu
sunt impozabile nici veniturile de natura celor prevăzute mai sus, realizate de persoane fizice,
dacă aceste venituri sunt primite în baza unor legi speciale și finanţate de la buget; b) drepturile
de hrană acordate de angajator angajaţilor, în conformitate cu legislaţia în vigoare.”
În concluzie, indemnizaţia de hrană reprezintă un astfel de „drept de hrană” în
accepţiunea legiuitorului, fiind exclusă expres de la baza de impunere a impozitului pe venit.
Dacă tichetele de masă erau venituri asimilate salariilor, indemnizaţia de hrană reprezintă
tot un venit asimilat salariilor, în temeiul disp. art. 76 alin. 2 lit. s, aceste categorii de venituri
fiind expres exceptate de la baza de impunere a impozitului pe venit.
Apreciază că orice altă interpretare sau analogie, în lipsa unui text de lege care să
stabilească expres impozitarea acestei indemnizaţii de hrană, este nelegală și de natură a crea o
discriminare vădită între reclamanţii din prezenta cauză și ceilalţi salariaţi (tot din cadrul
spitalului, dar şi alte unităţi spitaliceşti din ţară) cărora le-au fost recunoscute aceste drepturi și
obligaţi angajatorii să le restituie sumele încasate nelegal.
În ceea ce priveşte includerea indemnizaţiei de hrană în baza de calcul a contribuţiilor de
asigurări sociale și asigurări sociale de sănătate, prima instanţa exclude orice interpretare
raţională a textelor de lege care definesc baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale şi
asigurări sociale de sănătate, făcând printr-o interpretare singulară distincție între natura juridică
a „indemnizaţiei de hrană” şi „drepturile de hrană”. Pornind de la acest raţionament greşit,
instanţa apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 142 din Codul fiscal.
Baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale este definită de prevederile art. 139,
excepţiile fiind enunţate la art. 142 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
Baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este definită de dispozițiile
art. 157 alin. 1 și 2 din Legea nr. 227/2015, la alin. 2 fiind stabilite excepţiile.
În concluzie, în mod eronat Spitalul Judeţean de Urgență a calculat şi reţinut contribuţii
de asigurări sociale și contribuţii de asigurări sociale de sănătate la indemnizaţia de hrană, pentru
perioada 01.06.2018- 31.12.2018.
De reţinut și pentru această perioadă de referinţă, 01.06.2018 - 31.12.2018, că nu au
operat modificări legislative în materie. Modificarea Legii nr. 227/2015 prin OUG nr. 114/2018
în sensul includerii indemnizaţiei de hrană în baza de calcul a CAS și CASS, are aplicabilitate de
la 01.01.2019 și nu are efect retroactiv.
Aşadar, printr-un raţionament logic și invers cu cel al instanţei de fond se poate aprecia
justificat că modificarea intervenită după 01.01.2019 nu poate justifica aplicarea acesteia cu efect
retroactiv, schimbarea regimului fiscal fiind stabilită pentru viitor. Schimbarea regimului fiscal
cu începere de la data de 01.01.2019 nu semnifică, prin analogie, aplicarea aceluiaşi regim şi
pentru situaţiile născute anterior datei de 01.01.2019 deoarece, așa cum a arătat, pentru situaţiile
anterioare datei de 01.01.2019 există alte texte de lege care exclud clar includerea indemnizaţiei
de hrană în baza de calcul a CAS și CASS.
Schimbarea opiniei instanţei cu privire la aceeaşi chestiune dedusă judecaţii şi motivarea
în mod diametral opus a aceleaşi situaţii este de natură a slăbi încrederea justițiabililor în actul de
justiţie, fiind greu de înțeles atât pentru profesionişti, cât şi pentru justițiabili cum în alte cauze

451
similare reclamanţilor din acele dosare le-au fost recunoscute aceleaşi drepturi care reclamanţilor
din prezenta cauza le sunt negate.
Invocă în susţinerea acestui punct de vedere practică judiciară (sentința civilă nr.
564/13.06.2019 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin decizia civilă nr. 520/01.10.2019 a Curţii
de Apel Iași; sentința civilă nr. 922/14.06.2019 a Tribunalului Vaslui definitivă prin decizia
civilă nr. 549/7.10.2019 a Curții de Apel Iași; sentința civilă nr. 790/05.09.2019 definitivă prin
decizia civilă nr. 681/27.11.2019 a Curții de Apel Iași; sentința civilă nr. 1356/15.11.2018 a
Tribunalului Vaslui definitivă prin decizia civilă nr. 128/13.03.2019 a Curții de Apel Iași).
Solicită admiterea apelului cu consecinţa admiterii acţiunii și obligarea intimatei la plata
cheltuielilor de judecată.
Intimatul Spitalul Judeţean de Urgenţă formulează întâmpinare prin care solicită
respingerea apelului ca nefondat.
Începând cu luna ianuarie 2018, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. 5 din Legea
nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Spitalul Judeţean de
Urgență a acordat personalului care, în anul 2017, a beneficiat de tichete de masă, o indemnizaţie
de hrană, în cuantumul lunar stabilit la alin. (1).
Iniţial această indemnizaţie de hrană a fost inclusă în baza de calcul a impozitul pe venit
în cuantum de 10%. Ulterior, în luna iunie 2018, a înaintat către Ministerul Finanţelor Publice și
către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui o adresă în care solicită clarificări în
legătură cu impozitarea indemnizaţiei de hrană, întrucât la nivel de țară se aplică diferenţiat
cotele de impozitare.
Prin adresa nr. 11510/04.07.2018 Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a
comunicat că pentru indemnizaţiile de hrana angajatul datorează următoarele: contribuţia de
asigurări sociale în cota de 25%; contribuţia de asigurări sociale de sănătate în cota de 10%;
impozit pe venit în cotă de 10%.
Ca atare, începând cu luna iunie 2018, a procedat la includerea în baza de calcul privind
stabilirea contribuţiei de asigurări sociale și a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate a
sumelor reprezentând indemnizaţie de hrană.
Instanţa de fond, în mod corect, a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art.
142 din Codul fiscal care exceptează de la calculul contribuţiilor de asigurări sociale „hrana și
drepturile de hrană”, întrucât indemnizaţia de hrană este o noţiune diferită, cu o reglementare
diferită, astfel cum s-a precizat în mod expres şi prin dispoziţiile art. 157, alin. 1 lit. t) din acelaşi
cod, introduse prin OUG nr. 114/2018.
Mai mult decât atât, ICCJ, prin Hotărârea nr. 5/20.01.2020, a stabilit că „în interpretarea
şi aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. a), art. 142 lit. s) pct. 3, precum şi ale art. 157 alin.
(1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare, indemnizaţia de hrană acordată personalului din sistemul sanitar, în conformitate cu
dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se cuprinde în baza de calcul
al contribuţiei de asigurări sociale şi în baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2018”.
Solicită respingerea apelului ca nefondat.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
În ceea ce priveşte cel dintâi motiv de apel referitor la depăşirea limitelor învestirii
instanţei, astfel cum au fost modificate prin renunţarea la judecata cererii de către reclamantele
B.L.M., B.M.V. și A.M. acesta a rămas fără obiect în condiţiile în care, prin încheierea din 23.04
2020, s-a îndreptat eroarea materială din minuta şi dispozitivul sentinţei nr. 239/12.03.2020 şi s-a
complinit omisiunea privitoare la renunţarea la judecată.
În ceea ce priveşte motivele de apel privitoare la fondul cauzei, se reţine că „indemnizația
de hrană”, reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în
plată, a fost prevăzută de art. 18 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit
din fonduri publice, Cap. II „Salarizarea”, Secţiunea a 2-a „Alte drepturi salariale”.

452
 Membrilor de sindicat, salariații apelantului pârât Spitalul Municipal de Urgenţă, deci
personal din sistemul sanitar care a beneficiat în anul 2017 de tichete de masă, li s-a acordat
indemnizaţia de hrană începând cu 1 ianuarie 2018, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. 5 din Legea
nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
În perioada ianuarie-mai 2018, apelantul a inclus indemnizația de hrană acordată
salariaților doar în baza de calcul al impozitului pe venit, iar începând cu luna iunie 2018,
apelantul a inclus indemnizația de hrană acordată intimaților în baza de calcul al impozitului pe
venit, contribuțiilor de asigurări sociale și asigurărilor sociale de sănătate datorate de salariați,
ceea ce, în mod evident, a determinat o reducere a sumei nete acordate salariaților cu acest titlu.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri
publice, sumele reprezentând drepturile salariale prevăzute de prezenta lege sunt lunare, în formă
brută şi supuse impozitării, potrivit legii.
Așadar, art. 35 are în vedere toate drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 153/2017
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
prevede că sumele reprezentând drepturi salariale sunt supuse impozitării potrivit legii. Prin
urmare, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri trimit, în mod expres, la impozitarea drepturilor salariale potrivit legii, legea fiind chiar
Codul fiscal.
Potrivit art. 76 alin. 1 și 2 lit. s) din Codul fiscal, sunt considerate venituri din salarii toate
veniturile în bani și/sau în natură obţinute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce
desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act
de detaşare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de
denumirea veniturilor ori forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru
incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obţin venituri din salarii și asimilate
salariilor, regulile de impunere proprii veniturilor din salarii aplicându-se și următoarelor tipuri
de venituri, considerate asimilate salariilor: „(…) s) orice alte sume sau avantaje în bani ori în
natură.”
Așadar, în accepţiunea art. 76 alin. 1 și 2 din Codul fiscal, indemnizaţia de hrană este un
venit asimilat salariului, însă, în prezenta cauză, relevantă este doar includerea/exceptarea
indemnizaţiei de hrană acordate potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, în baza de calcul
al impozitului pe venit în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 227/2015, forma anterioară
modificărilor aduse prin OUG nr. 114/2018.
Aceasta întrucât Ordonanţa de Urgență nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în
domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal - bugetare, modificarea şi completarea unor
acte normative şi prorogarea unor termene a inclus, în mod expres, începând cu data de
01.01.2019, indemnizaţia de hrană acordată potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice atât în categoria „avantajelor în bani
sau în natură”, cărora li se aplică regulile de impunere proprii veniturilor din salarii, cât și în baza
de calcul al contribuţiei de asigurări sociale în cazul persoanelor fizice care realizează venituri
din salarii sau asimilate salariilor, precum și în baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale
de sănătate datorate în cazul persoanelor care realizează venituri din salarii sau asimilate
salariilor. Însă, aşa cum corect au subliniat apelanţii, în raport de perioada pentru care sunt
formulate pretenţiile în prezenta cauză, dispoziţiile OUG nr. 114/2018 nu sunt aplicabile
rationae temporis.
În raport de dispozițiile Legii nr. 227/2015, în forma anterioară modificărilor aduse prin
OUG nr. 114/2018, apelanţii susţin că indemnizația de hrană este exceptată de la plata
impozitului, în baza normei exprese, respectiv art. 76 alin. 4 litera b) din Legea nr. 227/2015,
care prevede că: „nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, ….b) drepturile de hrană
acordate de angajatori angajaților, în conformitate cu legislația în vigoare.”
Or, silogismul avansat este eronat, întrucât ca orice excepţie de la regula generală, în
speţă cea a impozitării veniturilor din salarii şi celor asimilate acestora, aceasta este de strictă
interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis et applicationis). Un argument
în acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 34 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

453
legislativă care stabilesc că în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași
termeni. Or, excepţia prevăzută de art. 76 alin. 4 litera b) din Legea nr. 227/2015 se referă la
„drepturile de hrană” şi nu la „indemnizaţia de hrană” obiect al prezentului litigiu.
De altfel, capitolul III, secțiunea I, pct. 12, alin. 13 din HG nr. 1/2016 privind aprobarea
normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 defineşte expres noţiunea de „drepturi
de hrană”. Astfel, textul stipulează că în sensul prevederilor art. 76 alin. (4) lit. b) din Codul
fiscal, în categoria drepturilor de hrană acordate de angajatori angajaţilor, potrivit legii, se
cuprind:
a) alocaţiile zilnice de hrană pentru activitatea sportivă de performanţă, internă şi
internaţională, diferenţiată pe categorii de acţiuni;
b) contravaloarea hranei, alimentelor sau numerarul acordat sportivilor pentru asigurarea
alimentaţiei de efort necesare în perioada de pregătire;
c) drepturile de hrană în timp de pace, primite de personalul din sectorul de apărare
naţională, ordine publică şi securitate naţională, precum şi valoarea financiară a normei de hrană,
atunci când nu beneficiază de drepturi în natură, acordată personalului militar şi civil, poliţiştilor
şi poliţiştilor de penitenciare şi personalul civil din sistemul administraţiei penitenciare în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
d) alte drepturi de această natură primite potrivit actelor normative specifice, cum ar fi:
alocaţia de hrană zilnică pentru personalul navigant şi auxiliar îmbarcat pe nave; alocaţia zilnică
de hrană pentru consumurile colective din unităţile bugetare şi din regiile autonome/societăţile
cu specific deosebit; alocaţia de hrană acordată donatorilor onorifici de sânge; alocaţia de hrană
pentru consumurile colective din unităţile sanitare publice şi altele asemenea.”
În consecinţă, indemnizaţia de hrană acordată în sectorul bugetar, inclusiv în sectorul
sanitar nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 76 alin. 4 litera b) din Legea nr. 227/2015, ce
rămân aplicabile doar pentru categoriile speciale de drepturi de hrană în temeiul unor normative
speciale.
Natura juridică a acestei indemnizații fiind cea a unui drept salarial care face parte din
veniturile salariale ale personalului din sectorul bugetar în înțelesul dispozițiilor art. 76 alin. 1
din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, rămâne așadar aplicabilă regula generală potrivit
căreia indemnizația de hrană se impozitează prin cumulare cu veniturile salariale realizate în luna
în care se acordă angajatului de către angajator în conformitate cu art. 78 din același act
normativ.
De asemenea, potrivit art. 76 alin. 1, art. 78, art. 139 alin. 1 lit. a) și art. 157 alin. 1 lit. a)
din Legea nr. 227/2015 pentru orice venit de natură salarială se datorează impozitul pe venit și
contribuțiile sociale obligatorii, respectiv contribuția de asigurări sociale și contribuția de
asigurări sociale de sănătate, prevăzute de art. 220 ind. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 227/2015.
În ceea ce priveşte contribuţiile de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate, Înalta
Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5/20.01.2020, obligatorie, potrivit dispozițiilor art.
521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Brașov - Secția civilă, în dosarul nr. 92/119/2019 şi, în consecință, a stabilit: „În interpretarea şi
aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. a), art. 142 lit. s) pct. 3, precum şi ale art. 157 alin.
(1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare, indemnizația de hrană acordată personalului din sistemul sanitar, în conformitate cu
dispozițiile art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se cuprinde în baza de
calcul al contribuției de asigurări sociale și în baza de calcul al contribuției de asigurări sociale
de sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2018.”
A reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin considerentele deciziei că:
„79. Întrucât nu mai erau beneficiari de tichete de masă, începând cu data de 1 ianuarie
2018, salariaţii din domeniul sanitar vizaţi nu mai puteau beneficia de la aceeaşi dată de excepţia
legală de la lit. r) - tichetele de masă - a art. 142 din Codul fiscal, iar aceasta nici pe
considerentul preluării acestui regim juridic, prin înlocuirea tichetelor de masă cu indemnizaţia
de hrană. 80. Pentru a se beneficia de acest regim era necesar ca noul drept salarial să fi fost

454
reglementat în mod expres în conţinutul normei legale, având în vedere că situaţiile de excepţie
sunt de strictă interpretare, iar acestea nu pot fi extinse prin analogie. Oricum, cele două categorii
de venituri asimilate salariilor au regimuri juridice distincte, care se referă atât la titulari, la
raportul juridic care le fundamentează, cât şi la modul de calcul. 81. Totodată, indemnizaţia de
hrană nu poate fi considerată ca fiind inclusă în excepţia de la lit. s) pct. 3 - hrana şi drepturile de
hrană acordate potrivit legii (situaţia fiind similară şi pentru pct. 4 - hrana acordată de angajatori
angajaţilor, în cazul în care, potrivit legislaţiei în materie, este interzisă introducerea alimentelor
în incinta unităţii) din art. 142 al Codului fiscal.
(...)
85. Confirmarea acestui raţionament a fost făcută prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 114/2018 şi modificările aduse Codului fiscal. Astfel, indemnizaţia de hrană a
fost reglementată distinct în art. 76 alin. (3) lit. i) ca venit asimilat salariilor, alături de tichetele
de masă - lit. h) şi hrana - lit. b), fiind inclusă în mod expres în art. 139 (baza de calcul al
contribuţiei la asigurări sociale) lit. r), spre deosebire de tichetele de masă/hrana şi drepturile de
hrană acordate potrivit legii, pentru care s-a menţinut excluderea din această bază, prin art. 142
lit. r) şi lit. s) pct. 3.
86. Viziunea distinctă şi raţiunea modificărilor sunt reflectate inclusiv în expunerea de
motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, în care se reţine, pe de o parte,
„luând în considerare necesitatea clarificării regimului fiscal aplicabil biletelor de valoare
acordate potrivit Legii nr. 165/2018, care se aplică începând cu 1 ianuarie 2019, s-a reglementat
tratamentul fiscal aplicabil biletelor de valoare care se acordă şi sub forma tichetelor culturale",
iar, pe de altă parte, "având în vedere necesitatea clarificării regimului fiscal aplicabil
indemnizaţiei de hrană şi indemnizaţiei de vacanţă, acordate potrivit prevederilor Legii-cadru nr.
153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi
completările ulterioare".
87. Faptul că indemnizaţia de hrană a fost inclusă expres în enumerarea din cuprinsul art.
139 alin. (1) din Codul fiscal ca făcând parte din baza de calcul al contribuţiei de asigurări
sociale, în urma modificărilor aduse acestui text de lege prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 114/2018, nu poate duce la concluzia că până la acel moment aceasta era exclusă de la plata
contribuţiei, faţă de caracterul de venit salarial, de lipsa unei prevederi legale de excepţie exprese
în acest sens, precum şi de imposibilitatea asimilării sau circumscrierii unei alte situaţii de
excepţie, astfel cum rezultă din reglementările deja evocate.
88. În ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată Fondului naţional
unic de asigurări sociale de sănătate, concluzia este în acelaşi sens.
89. Potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, între categoriile de
venituri supuse contribuţiei de asigurări sociale de sănătate sunt enumerate în mod expres
veniturile din salarii şi asimilate salariilor, definite conform art. 76 din acelaşi act normativ.
90. Potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, baza lunară de calcul al
contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, în cazul persoanelor fizice care realizează venituri
din salarii sau asimilate salariilor, o reprezintă câştigul brut care include veniturile din salarii, în
bani şi/sau în natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de
serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege.
91. De asemenea, singurele excluderi din baza de calcul al contribuţiei de asigurări
sociale de sănătate sunt cele prevăzute de alin. (2) al art. 157 din Codul fiscal, care face trimitere
şi la art. 142 din acelaşi act normativ, inclusiv lit. s), dar care, aşa cum s-a arătat deja, nu poate fi
interpretat în sensul altei excluderi în afara celor prevăzute expres, între care nu se regăseşte
indemnizaţia de hrană.
92. Includerea expresă şi în acest caz a indemnizaţiei de hrană în baza de calcul al
contribuţiei de asigurări sociale de sănătate prevăzute de art. 157 din Codul fiscal prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, sub forma lit. t), nu duce, în aplicarea aceluiaşi
raţionament, la concluzia excluderii indemnizaţiei de hrană de la plata cotei aferente pentru
perioada de referinţă.

455
 93. Un argument în plus este reprezentat şi de faptul că indemnizaţia de hrană nu poate fi
considerată o excepţie de la baza de calcul, în temeiul art. 142 lit. s), în aplicarea art. 157 alin. (2)
din Codul fiscal, şi, în acelaşi timp, să fie inclusă în această bază, conform art. 157 alin. (1) lit. t).
Dacă indemnizaţia de hrană s-ar fi circumscris vreuneia dintre literele art. 142, în mod evident,
nu ar mai făcut obiectul reglementării din art. 157 alin. (1) lit. t).”
Având în vedere caracterul interpretativ al deciziei, dezlegarea dată asupra naturii
juridice a indemnizaţiei de hrană şi a regimului fiscal este obligatorie în temeiul art. 521 C.pr.civ,
făcând corp comun cu textele normative pentru a căror interpretare a fost dată.”
În ceea ce priveşte soluţii distincte pronunţate în cauze similare, aşa cum a reţinut şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie
izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte
instanţe. Hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate numai la speţă, efectele lor neputând fi extinse
la cauze similare cu care instanţele au fost învestite”. .”(Decizia Î.C.C.J. nr. 2/2015 – publicată în
Monitorul Oficial nr. 201 din 26 martie 2015).
În acest context trebuie menţionat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat în mod constant că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor,
consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond,
având competenţă în raza lor teritorială. Astfel, în Cauza Zelca contra României, Curtea a
subliniat că din perspectiva art. 6 paragraf 1 a Convenţiei, esenţial este „dacă sistemul naţional
prevede un mecanism capabil să asigure consecvența practicii instanţelor interne, în ciuda
faptului că procesul de unificare şi asigurare a consecvenţei jurisprudenţei poate necesita o
anumită perioadă de timp [a se vedea Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.),
nr. 42162/02, 2 decembrie 2008”. Or, Decizia nr. 5/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are
tocmai această finalitate legală de unificare interpretativă a unei jurisprudenţe neunitare, fără a se
putea susţine că interpretarea dată, contrară unei soluţii favorabile reclamanţilor, este sursa unei
inechităţi sociale. Aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului: „Soluţia aplicată
(...) în cauza reclamanţilor a urmat interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; având în
vedere toate elementele menţionate anterior, Curtea consideră că mecanismul prevăzut la art. 329
C.proc.civ., ca mecanism destinat să soluţioneze, nu să împiedice, hotărâri judecătoreşti
contradictorii s-a dovedit a fi eficient, deoarece, într-o perioadă rezonabil de scurtă, a pus capăt
divergenţelor de jurisprudenţă (...), declarând inadmisibile toate plângerile formulate de
reclamanţi”. Or, pentru identitate de raţiune, considerentele Curții Europene sunt aplicabile şi în
prezenta cauză, procedura prevăzută de art. 519 şi urm. având aceeași finalitate legală.
În consecință, față de considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 480 alin.
2 Cod procedură civilă, Curtea de Apel respinge apelul formulat împotriva sentinţei nr.
239/12.03.2020 a Tribunalului Vaslui, sentinţă pe care o păstrează.

13. Drepturi bănești; primă de instalare pentru personalul din învățământ; aplicarea
legii civile în timp; aplicarea Deciziei Î.C.C.J. nr. 27/2015 privind interpretarea și aplicarea
dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a
personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ; jurisprudența Curții EDO în;
actualizare cu indicele de inflație; dobânzi

Cuprins pe materii: Dreptul muncii;

Indice alfabetic: drepturi bănești; primă de instalare pentru personalul din învățământ;
aplicarea legii civile în timp; aplicarea Deciziei Î.C.C.J. nr. 27/2015 publicată in M. Of. nr. 794
din 26 octombrie 2015 privind interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 63/2011
privind încadrarea si salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din
învățământ; jurisprudența Curții EDO în; actualizare cu indicele de inflație; dobânzi.
Temei de drept: art. 23 din HG nr. 281/1993 pentru acordarea indemnizaţiei de instalare,
anexa 5 la Legea nr. 63/2011 nu prevede printre drepturile de natură salarială cuvenite
personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ şi dreptul la indemnizația de instalare.

456
 În mod corect a reţinut instanţa de fond incidenţa Deciziei ÎCCJ nr. 27/2015 care
statuează obligatoriu pentru instanţe, faptul că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6
din Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi
didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, stabileşte că aceste prevederi legale
nu abrogă dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea
personalului din unităţile bugetare, cu modificările ulterioare.”
Legea stabilește drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în
vigoare, așadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru
perioada anterioară intrării sale în vigoare. Din examinarea jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului în această materie, Curtea a constatat, de asemenea, că dreptul la anumite
foloase bănești în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiții, unui drept de
proprietate și analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Acordarea dobânzii legale alături de actualizarea cu indicele de inflaţie nu conduce la o
dublă reparare a prejudiciului, ci asigură o reparare integrală a acestuia, în acord cu
dispoziţiile art. 1084 din Codul civil din anului 1864, respectiv art. 1531 din Codul civil din anul
2009.
Curtea de apel Iaşi, Secţia litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
398/29.09.2020

Prin sentința civilă nr. 391/27 mai 2020 Tribunalul Iași a admis acţiunea formulată de
reclamanta Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar - Iaşi, în numele şi
pentru membrii de sindicat reclamanţi X și Y , în contradictoriu cu unitatea de învăţământ pârâtă
Şcoala Profesională M.
A obligat pârâta să calculeze şi să plătească reclamantei X o indemnizaţie de instalare
echivalentă cu un salariu de bază corespunzător funcţiei, gradului sau treptei profesionale în care
a fost încadrat reclamanta în anul şcolar 2018/2019 la unitatea şcolară pârâtă, sumă actualizată cu
indicele de inflaţie şi majorată cu dobânda legală până la data plăţii efective.
A obligat pârâta să calculeze şi să plătească reclamantei Y o indemnizaţie de instalare
echivalentă cu un salariu de bază corespunzător funcţiei, gradului sau treptei profesionale în care
a fost încadrat reclamanta în anul şcolar 2018/2019 la unitatea şcolară pârâtă, sumă actualizată cu
indicele de inflaţie şi majorată cu dobânda legală până la data plăţii efective.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține că, potrivit art. 23 alin. 1 și 2 din
HG nr. 281/1993: „(1) La încadrarea într-o unitate din altă localitate decât cea de domiciliu, în
primul an de activitate după absolvirea studiilor, personalul de specialitate beneficiază de o
indemnizaţie de instalare echivalentă cu un salariu de bază corespunzător funcţiei, gradului sau
treptei profesionale în care urmează a fi încadrat; în cazul medicilor și farmaciștilor,
indemnizaţia de instalare se acordă, după terminarea stagiaturii sau a internatului, de unitatea
sanitară unde s-au încadrat prin concurs.
(2) Indemnizaţia de instalare poate fi echivalentă cu două salarii de bază pentru acele
localităţi unde atragerea specialiştilor se face cu mare greutate, stabilite de ministere și celelalte
instituţii centrale și locale ale administraţiei publice și avizate de Ministerul Finanţelor.”
Este adevărat că anexa 5 la Legea nr. 63/2011 nu prevede printre drepturile de natura
salarială cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ şi dreptul la
indemnizația de instalare, însă art. 23 din HG nr. 281/1993 nu a fost abrogat expres, acest text de
lege continuând să producă efecte. Mai mult, dreptul la indemnizaţia de instalare nu a fost
menţionat expres ca fiind înlăturat de la plată într-un act normativ ce reglementează salarizarea
personalului din sectorul bugetar ori numai a personalului didactic, precum cazul altor drepturi –
premii şi prime de vacanţă – referitor la care s-a prevăzut expres în Legea nr. 283/2011 că nu vor
fi acordate.

457
 Instanţa are în vedere şi Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 27/2015 publicată in M. Of.
nr. 794 din 26 octombrie 2015 privind interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr.
63/2011 privind încadrarea si salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar
din învățământ. A arătat Curtea – în cuprinsul deciziei menţionate – faptul că, referitor la
admisibilitatea sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru declanșarea mecanismului
privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Astfel, în dezlegarea obiectului chestiunii de drept ICCJ a avut în vedere deciziile
[Decizia nr. 202/2015 (M. Of. nr. 338 din 18 mai 2015), Decizia nr. 291/2014 (M. Of. nr. 451
din 20 iunie 2014), Decizia nr. 481/2014 (M. Of. nr. 825 din 12 noiembrie 2014), Decizia nr.
623/2014 (M. Of. nr. 26 din 13 ianuarie 2015), Decizia nr. 637/2014 (M. Of. nr. 14 din 8
ianuarie 2015)], prin care Curtea Constituțională a reținut, în esență, că legea supusă controlului
de constituționalitate stabilește drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în
vigoare, așadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru
perioada anterioară intrării sale în vigoare. Din examinarea jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului în această materie, Curtea a constatat, de asemenea, că dreptul la anumite
foloase bănești în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiții, unui drept de proprietate
și analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În consecinţă, ICCJ a stabilit faptul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 din
Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și
didactic auxiliar din învățământ, cu modificările ulterioare, aceste prevederi legale nu abrogă
dispozițiile art. 23 din H.G. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile
bugetare, cu modificările ulterioare.
Având în vedere că membrii de sindicat în numele cărora s-a promovat acţiunea
îndeplinește cerinţele prevăzute de art. 23 din HG nr. 281/1993 pentru acordarea indemnizaţiei
de instalare, aspecte dovedite cu înscrisurile depuse la dosar :acte de identitate, actele de studii ce
dovedesc faptul că acestea au absolvit cursurile în anul 2019, precum şi adeverinţele nr.
1927/05.12.2019, respectiv nr. 1925/05.12.2019 emise chiar de către pârâtă, ce atestă faptul că
şi-au desfăşurat activitatea în cadrul unităţii pârâte, în anul şcolar 2018-2019 şi nu au beneficiat
de indemnizaţia de instalare, instanța admite acţiunea şi obligă pârâta să calculeze şi să achite
reclamantelor X şi Y indemnizaţia de instalare aferentă încadrării în anul 2018-2019.
De asemenea, instanţa admite şi solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtei la plata
acestor sume actualizate cu indicele de inflaţie, la care se va calcula şi dobânda legală.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa are în vedere următoarele:
Actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie reprezintă un calcul matematic, aplicabil în
cazul unui fenomen specific economiei de piaţă, prin intermediul căruia se măsoară gradul de
depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie, aduşi astfel la puterea lor de cumpărare. Scopul
actualizării fiind acela de a menţine valoarea reală a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii,
aceasta se acordă cu titlu compensatoriu (damnum emergens).
În schimb, dobânda legală penalizatoare, reprezentând câştigul pe care creditorul l-ar fi
obţinut din investirea banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă, se acordă cu titlu de
reparare a prejudiciului cauzat prin întârziere şi acoperă beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Acordarea dobânzii legale alături de actualizarea cu indicele de inflaţie nu conduce la o
dublă reparare a prejudiciului, ci asigură o reparare integrală a acestuia, în acord cu dispoziţiile
art. 1084 din Codul civil din anului 1864, respectiv art. 1531 din Codul civil din anul 2009.”
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta Şcoala Profesională M, considerând-o
nelegală și netemeinică.
Apreciază apelanta că în mod greşit reclamantele consideră că odată cu intrarea în
vigoare a Legii nr. 1/2011 a Educaţiei naţionale, prevederile art. 23 ale H.G. 281/1993 sunt în
continuare aplicabile cadrelor didactice, în pofida faptului că în cuprinsul Legii nr. 1/2011 nu
mai este prevăzut niciun articol cu privire la acordarea primei de instalare.
Mai mult decât atât, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 63/10.05.2011 privind
încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ,

458
legiuitorul nu a mai făcut nicio trimitere privind acordarea primei de instalare sau a
indemnizaţiei de instalare.
Prevederile art. 23 din H.G. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din
unităţile bugetare care, coroborate cu prevederile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 128/1997 Statutul
personalului didactic îşi găseau aplicabilitatea în Legea nr. 128/1997, abrogată prin intrarea în
vigoare a Legii nr. 1/2011 a Educaţiei naţionale.
De asemenea, solicită a se avea în vedere că în conformitate cu prevederile art. 6 din
Legea nr. 63/2011: „Orice alte dispoziţii contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte
drepturi de natură salariată, în anul 2011, pentru personalul prevăzut la art. 1 alin. (1), se
abrogă”.
În aceste condiţii, consideră că unitatea a procedat în mod corect şi a aplicat întocmai
dispoziţiile legale în vigoare.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea apelului şi, în rejudecare, respingerea
cererii de acordare a primei de instalare.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată că, prin sentinţa apelată,
instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Sindicatelor Libere din
Învăţământul Preuniversitar - Iaşi, în numele şi pentru membrii de sindicat reclamanţi X şi Y, în
contradictoriu cu unitatea de învăţământ pârâtă Şcoala Profesională M şi a obligat pârâta să
calculeze şi să plătească reclamantelor X şi Y indemnizaţia de instalare echivalentă cu un salariu
de bază corespunzător funcţiei, gradului sau treptei profesionale în care au fost încadrate
reclamantele în anul şcolar 2018/2019 la unitatea şcolară pârâtă, sumă actualizată cu indicele de
inflaţie şi majorată cu dobânda legală până la data plăţii efective.
Disputa părţilor vizează existenţa temeiului legal de acordare a drepturilor solicitate de
către reclamante, apelanta susţinând abrogarea dispoziţiilor art. 23 din HG nr. 281/1993 şi
inexistenţa unei dispoziţii care să confere suport legal pretenţiilor reclamantelor.
În raport de criticile aduse sentinţei, reţine instanța de apel faptul că în mod corect a
reţinut instanţa de fond incidenţa Deciziei ÎCCJ 27/2015 care statuează obligatoriu pentru
instanţe, faptul că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 63/2011 privind
încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ,
cu modificările ulterioare, stabileşte că aceste prevederi legale nu abrogă dispoziţiile art. 23 din
Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare,
cu modificările ulterioare.”
Reţinând caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate de ÎCCJ, potrivit disp art. 521 alin 3
C.proc.civ., susţinerile apelantei care contravin interpretării obligatorii date de ÎCCJ dispoziţiilor
art. 6 din Legea nr. 63/2011 nu pot fi primite. În considerentele deciziei citate, Înalta Curte a
statuat faptul că dreptul la beneficiul primei de instalare reglementat de disp. art. 23 din HG nr.
281/1993 nu poate fi considerat ca abrogat implicit prin dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 63/2011
privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din
învăţământ, motivarea instanţei constând în aceea că, o normă specială, aplicabilă exclusiv
personalului din învăţământ, nu poate abroga implicit o normă generală, aşa cum este cea
prevăzută de dispoziţiile art. 23 din HG 281/1993 aplicabilă întregului personal bugetar.
Susţinerile apelantei privind fundamentarea cererii de chemare în judecată pe dispoziţiile
art. 51 alin. 6 din Legea nr. 128/1997 sunt străine de obiectul litigiului. Fundamentul în drept
invocat de către reclamante a fost disp. art. 23 HG nr. 281/1993, decizia ÎCCJ nr. 27/2015 şi art.
34 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivelul Sectorului de Activitate Învăţământ
Preuniversitar.
Reţine instanţa de apel că potrivit dispoziţiilor art. 23 - (1) din HG nr. 281/1993: „La
încadrarea într-o unitate din altă localitate decât cea de domiciliu, în primul an de activitate după
absolvirea studiilor, personalul de specialitate beneficiază de o indemnizaţie de instalare
echivalentă cu un salariu de bază corespunzător funcţiei, gradului sau treptei profesionale în care
urmează a fi încadrat; în cazul medicilor şi farmaciştilor, indemnizaţia de instalare se acordă,

459
după terminarea stagiaturii sau a internatului, de unitatea sanitară unde s-au încadrat prin
concurs.
(2) Indemnizaţia de instalare poate fi echivalenta cu două salarii de bază pentru acele
localităţi unde atragerea specialiştilor se face cu mare greutate, stabilite de ministere şi celelalte
instituţii centrale şi locale ale administraţiei publice şi avizate de Ministerul Finanţelor.
(3) Persoanele care au beneficiat de indemnizaţia de instalare şi care ulterior au
demisionat sau li s-a desfăcut contractul de muncă din motive imputabile lor înainte de
împlinirea unui an de la instalare vor restitui, în condiţiile legii, indemnizaţia primită, calculată
proporţional cu perioada rămasă până la expirarea termenului de un an.”
Dispoziţiile mai sus enunţate sunt reglementate în Capitolul V litera D din HG nr.
281/1993 privind salarizarea personalului din unităţile bugetare, intitulat „Drepturi în cazul
mutării în altă localitate şi alte drepturi”
Intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit
din fonduri publice a lăsat neafectate aceste dispoziţii legale, disp. art. 48 pct. 3 din lege,
exceptând de la abrogare dispoziţiile art. 21, 22, 23 şi 30 din hotărârea de guvern. Nici Legea nr.
284/2010 nu a produs vreo modificare asupra acestor dispoziţii legale, iar Legea nr. 153/2017
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevede în mod expres în cuprinsul
dispoziţiilor art. 34 alin. 1 faptul că odată cu intrarea în vigoare a legii, „prevederile din actele
normative referitoare la mutare, acordarea concediilor, cheltuieli de transport, cheltuieli cu
cazarea şi locuinţa rămân în vigoare.”
De asemenea, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de activitate
învățământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii și Justiției Sociale - D.D.S. sub nr.
78/22.02.2017 cu modificările introduse prin actul adițional înregistrat la Ministerul Muncii și
Justiției Sociale - Direcția pentru Dialog Social sub nr. 335/29.06.2018 şi Contractul colectiv de
muncă unic la nivel de sector de activitate învățământ preuniversitar înregistrat la M.M.J.S. -
D.D.S. sub nr. 435 din data de 17.04.2019, prevăd la art. 34 următoarele „Personalul din
învăţământ beneficiază şi de următoarele drepturi: (…) b) o indemnizaţie de instalare, în
condiţiile legii;”
Prin urmare reţine instanţa de apel că în mod corect a reţinut instanţa de fond caracterul
întemeiat al acţiunii formulate, constatând îndeplinirea condiţiilor de acordare a drepturilor
băneşti aferente indemnizaţiei de instalare.
Pentru motivele arătate Curtea de Apel, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1
C.proc.civ., respinge cererea de apel formulată de apelanta Şcoala Profesională M împotriva
sentinţei civile nr. 391 din 27.05.2020 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.

14. Indemnizație de concediu de odihnă. Stabilirea indemnizaţiei de concediu prin

luarea în considerare a sporului pentru condiții deosebite de muncă

Cuprins pe materii: Dreptul muncii

Index alfabetic: Drepturi salariale. Indemnizaţie de concediu a salariaţilor din
administraţia publică.
Temei de drept: art. 23 din O.G. nr. 10/2008.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din O.G. nr. 10/2008, la calculul indemnizației pentru
concediul de odihnă se iau în considerare și sporurile de care salariații au beneficiat, potrivit
legii.
Dispozițiile art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 250/1992, privind concediul de odihnă și alte
concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și
din unitățile bugetare nu sunt incidente în speță sub aspectul luării în considerare la calculul
indemnizației pentru concediu de odihnă, pe lângă salariul de bază, doar a sporului de vechime
și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, în condițiile în care, dispoziții

460
derogatorii, în sensul luării în considerare a tuturor sporurilor de care personalul bugetar
contractual beneficiază potrivit legii, sunt prevăzute la art. O.G. nr. 10/2008.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 23 alin. 6 din O.G. nr. 10/2008, conform cărora,
celelalte prevederi din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte
concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și
din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, rămân în vigoare ”, art. 23 din
O.G. nr. 10/2008 a modificat implicit art. 7 din H.G. nr. 250/1992, în privința modului de calcul
al indemnizației pentru concediul de odihnă, cuvenite personalului bugetar contractual, sub
aspectul sporurilor ce se iau în considerare la calculul acestei indemnizații.
Chiar și în situația în care s-ar considera că la calculul indemnizației de concediu
trebuie să se țină seama doar de sporurile cu caracter permanent, sporul pentru condiții
deosebite se încadrează în această categorie.

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
254/14.07.2020

Prin sentinţa civilă nr. 92/23.01.2020, Tribunalul Vaslui a respins excepţiile

prematurităţii, inadmisibilităţii şi lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a unităţii
administrativ-teritoriale Bârlad. A respins cererea formulată de reclamantul Sindicatul Judeţean
„Sanitas” - Vaslui, în numele şi pentru membrii săi de sindicat Y ș.a., în contradictoriu cu pârâta
unitatea administrativ-teritorială Bârlad, ca neîntemeiată. A respins capătul de cerere solicitat de
pârâtă privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Membrii de sindicat reprezentați de Sindicatul Județean „Sanitas” - Vaslui, reclamant în
prezenta cauză, sunt salariați în cadrul cabinetelor școlare subordonate unității administrativ-
teritoriale Bârlad.
Nemulțumiți de faptul că pârâta a inclus în baza de calcul a indemnizației de concediu
doar salariul de bază, fără a include și sporul pentru condiții deosebite, ce are caracter
permanent, aceștia s-au adresat instanței solicitând: obligarea pârâtei unitatea administrativ-
teritorială Bârlad la calculul și plata diferențelor salariale reprezentând indemnizaţie de concediu,
aferentă perioadei 28.10.2016-28.10.2019, obligarea pârâtului la calculul și la plata diferențelor
salariale reprezentând indemnizația de concediu, începând cu data introduceri acţiunii și până la
pronunţare, obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente diferențelor
salariale, precum și actualizarea cu indicele de inflaţie a acestora, calculate de la data scadenței
fiecărei diferențe salariale până la achitarea diferențelor salariale. De asemenea, au solicitat și
obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Acțiune formulată este neîntemeiată pentru considerentele expuse în continuare.
Indemnizațiile membrilor de sindicat reprezentați în prezenta cauză de Sindicatul
Județean „Sanitas” - Vaslui se calculează în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 și 2 din
H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia
publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare.
Astfel, potrivit acestui articol: „(1) Pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul
la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a
salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere,
luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de
concediu de odihnă.
(2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte în raport cu numărul
zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.”
Dispozițiile art. 150 alin. 1 din Codul muncii, invocate de reclamant în cererea de
chemare în judecată, prevăd: „(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de
o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi

461
sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul
individual de muncă.”
Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai
puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite
materii reglementări speciale, care sunt prioritare faţă de norma de drept comun, ce în astfel de
situaţii se aplică numai unde legea specială nu dispune.
Legea generală poate să modifice sau să înlăture incidenţa legii speciale numai când
cuprinde prevederi exprese în acest sens.
În contextul celor menționate, Tribunalul apreciază că dispozițiile art. 150 alin. 1 și 2
Codul muncii, care reprezintă norma generală în materia dreptului muncii, nu sunt aplicabile în
prezenta speță, deoarece legiuitorul a prevăzut un anumit algoritm de calcul al indemnizațiilor de
concediu ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi
din unităţile bugetare.
Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, dovedind
voinţa legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun, prin prevederi de strictă interpretare
şi aplicare.
Reclamantul face o greşită interpretare a raportului normă specială - normă generală,
acordând prevalenţă acesteia din urmă, împotriva principiului potrivit căruia prioritară este legea
specială, derogatorie de la dreptul comun.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Sindicatul Judeţean „Sanitas” - Vaslui, în
numele şi pentru membrii de sindicat reclamanţi, întrucât soluţia dată pe fondul cauzei este
greşită.
Curtea de apel reţine caracterul fondat al apelului declarat pentru următoarele
considerente:
Reclamanții ocupă posturi de asistenţi medicali în cadrul cabinetelor şcolare, subordonate
unităţii administrativ-teritoriale Bârlad, fiind nemulțumită de modul de calcul al indemnizației
pentru concediul de odihnă, solicitând obligarea la calculul și plata diferenței de indemnizație de
concediu de odihnă pentru perioada 01.03.2018-28.10.2019, cu luarea în calcul a sporului pentru
condiții deosebite.
Potrivit Dispoziției nr. 2064/2018 emisă de Primarul Municipiului Bârlad, depusă la
dosar de pârâtă, reclamanții au beneficiat de spor pentru condiții deosebite, începând cu data de
01.03.2018.
Acest spor nu a fost luat în considerare la calcul indemnizațiilor de concediu acordate
reclamanților în perioada 01.03.2018-28.10.2019.
În calitate de asistenți medicali în cadrul cabinetelor şcolare, angajați cu contract
individual de muncă, reclamanții fac parte din categoria personalului bugetar contractual.
Potrivit dispozițiilor art. 23 din O.G. nr. 10/2008: „(1) Personalul contractual din sectorul
bugetar are dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă și la alte concedii, în
condițiile legii.
(2) Durata minimă a concediului de odihnă este de 21 de zile lucrătoare pe an.
(3) La determinarea indemnizației de concediu de odihnă se vor lua în calcul, pe lângă
salariul de bază, și sporurile de care beneficiază, potrivit legii.
(5) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul
încetării raporturilor juridice de muncă.
(6) Celelalte prevederi din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de
odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific
deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, rămân în vigoare.
(7) Indemnizația de concediu de odihnă se plătește de către angajator cu cel puțin 5 zile
lucrătoare înainte de plecarea în concediu.”
Întrucât reclamanții fac parte din personalul bugetar contractual, le sunt aplicabile aceste
dispoziții în privința modului de calcul al indemnizației de concediu pentru perioada 01.03.2018-
28.10.2019.

462
 Astfel, potrivit prevederilor legale enunțate, la calculul indemnizației pentru concediul de
odihnă se iau în considerare și sporurile de care reclamanții au beneficiat, potrivit legii.
Dispozițiile art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte
concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din
unitățile bugetare nu sunt incidente în speță sub aspectul luării în considerare la calculul
indemnizației pentru concediu de odihnă, pe lângă salariul de bază, doar a sporului de vechime
și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, în condițiile în care, dispoziții
derogatorii, în sensul luării în considerare a tuturor sporurilor de care personalul bugetar
contractual beneficiază potrivit legii, sunt prevăzute la art. O.G. nr. 10/2008, iar reclamanții fac
parte din personalul bugetar contractual.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 23 alin. 6 din O.G. nr. 10/2008, conform cărora
„celelalte prevederi din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte
concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din
unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, rămân în vigoare ”, art. 23 din O.G. nr.
10/2008 a modificat implicit art. 7 din H.G. nr. 250/1992, în privința modului de calcul al
indemnizației pentru concediul de odihnă, cuvenite personalului bugetar contractual, sub
aspectul sporurilor ce se iau în considerare la calculul acestei indemnizații.
Așadar, în mod eronat s-a procedat la calculul indemnizației de concediu acordate
reclamanților în perioada 01.03.2018-28.10.2019, fără luarea în considerare a sporului pentru
condiții deosebite, de care reclamanții au beneficiat.
Chiar și în situația în care s-ar considera că la calculul indemnizației de concediu trebuie
să se țină seama doar de sporurile cu caracter permanent, sporul pentru condiții deosebite se
încadrează în această categorie. Sporul a fost acordat pentru condițiile de muncă în care
reclamanții și-au desfășurat activitatea, deci caracterul de spor permanent se raportează la
perioada de timp în care salariatul și-a desfășurat activitatea în aceste condiții. Reclamanții și-au
desfășurat activitatea la același loc de muncă, în aceleași condiții, primind lunar sporul pentru
condiții deosebite în perioada 01.03.2018-28.10.2019, concluzia fiind că acest spor a avut
caracter permanent.
Prin urmare, este întemeiată solicitarea reclamanților de obligare la calculul și plata
diferențelor de indemnizație de concediu de odihnă rezultate din stabilirea acestei indemnizații,
pentru perioada 01.03.2018-28.10.2019, prin luarea în considerare și a sporului pentru condiții
deosebite de muncă, de care au beneficiat reclamanții.
Cu privire la solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei şi la plata dobânzii legale
penalizatoare, dar şi la plata contravalorii actualizării cu rata de inflaţie, instanţa constată că
există o culpă a pârâtei în neîndeplinirea obligaţiei legale, prin urmare admite acest capăt de
cerere al obligării la plata actualizării diferențelor de indemnizaţie de concediu de odihnă cu rata
inflaţiei şi a dobânzii legale penalizatoare, începând cu data scadenţei fiecărei sume şi data plăţii
efective.
Actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie reprezintă un calcul matematic, aplicabil în
cazul unui fenomen specific economiei de piaţă, prin intermediul căruia se măsoară gradul de
depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie, aduşi astfel la puterea lor de cumpărare. Scopul
actualizării fiind acela de a menţine valoarea reală a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii,
aceasta se acordă cu titlu compensatoriu (damnum emergens).
În schimb, dobânda legală penalizatoare, reprezentând câştigul pe care creditorul l-ar fi
obţinut din investirea banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă, se acordă cu titlu de
reparare a prejudiciului cauzat prin întârziere şi acoperă beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
La stabilirea cuantumului dobânzii legale vor fi avute în vedere prevederile art. 3 alin. 2 și 3 din
O.G. nr. 13/2011 (rata dobânzii penalizatoare în raporturile juridice care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ este rata dobânzii de referinţă a Băncii Naționale a
României plus 4 puncte procentuale și apoi diminuată cu 20%).
Față de considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, Curtea, în temeiul art. 480 alin.
2 Cod procedură civilă, admite apelul și schimbă în parte sentința, în sensul că admite cererea și
obligă pârâta la calculul şi plata către reclamanţi a diferenţelor de indemnizaţie de concediu de

463
odihnă rezultate din stabilirea acestei indemnizaţii, pentru perioada 01.03.2018-28.10.2019, prin
luarea în considerare şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă, de care au beneficiat
reclamanţii, diferenţele salariale urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie; obligă pârâta la
plata dobânzilor legale penalizatoare aferente diferenţelor salariale rezultate conform prezentei
hotărâri, calculate de la data scadenţei fiecărei diferenţe salariale până la achitarea efectivă, în
favoarea membrilor de sindicat reclamanţi.

15. Personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe

lângă acestea. Baza de calcul a pensie de serviciu în raport cu valoarea de referință sectorială
de 421,36 lei acordată începând cu data de 09.04.2015. Personalul auxiliar de specialitate al
instanțelor judecătorești care, la data intrării în vigoare a Legea nr. 130/2015 beneficiază de o
categorie de pensie din sistemul public de pensii.

Cuprins pe materii: Dreptul muncii

Index alfabetic: Eliberare adeverinţă. Pensie de serviciu personal auxiliar de specialitate
al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea
Temei de drept: art. II alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/2015, art. 68 ind. 5 alin. 13 din
Legea nr. 567/2004, completată prin Legea nr. 130/2015

Potrivit art. II alin. 2 din Legea nr. 130/2015, în situația personalului auxiliar de
specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor baza de calcul al pensiei o reprezintă
media salariilor de bază brute lunare din ultimele 12 luni anterioare lunii în care se depune
cererea de pensionare, realizate de personalul auxiliar de specialitate aflat în activitate în
condiții identice de funcție, vechime, grad sau treaptă și nivel al instanței sau parchetului unde a
funcționat solicitantul înaintea eliberării din funcția de personal auxiliar de specialitate, precum
și media sporurilor, în procent, avute în ultimele 12 luni anterioare lunii în care acesta a fost
eliberat din funcție. Potrivit aliniatului 1 al aceluiași articol, de prevederile Legii nr. 130/2015,
în situația îndeplinirii condițiilor impuse de aceasta, beneficiază și personalul auxiliar de
specialitate al instanțelor judecătorești, al parchetelor de pe lângă acestea, al fostelor notariate
de stat, precum și al fostelor arbitraje de stat sau departamentale și care, la data intrării în
vigoare a acestei legi, beneficiază de o categorie de pensie din sistemul public de pensii.
Reintroducerea pensiei de serviciu realizată prin Legea nr. 130/2015 se raportează la o
bază de calcul reprezentată de media salariilor de bază brute lunare din ultimele 12 luni
anterioare lunii în care se depune cererea de pensionare, astfel că adeverința pe care a solicitat-
o reclamanta, în baza art. 68 ind. 5 alin. 13 din Legea nr. 567/2004, așa cum a fost completată
prin Legea nr. 130/2015, prin cererea adresată în luna iulie 2015 Tribunalului Vaslui, nu poate
cuprinde decât elementele care alcătuiesc baza de calcul a pensiilor pe o perioadă de 12 luni
anterioare cererii de eliberare a adeverinței.
Prin urmare, adeverința include în mod corect doar salariile de bază brute pe o perioadă
de 12 luni anterioare lunii iulie 2015, astfel că îndemnizațiile de încadrare brute pe cele 12 luni
trebuie stabilite prin luarea în considerare a valorii de referință sectorială aplicabilă în acest
interval de timp, respectiv pe o perioadă de 12 luni în urmă față de luna iulie 2015, drept pentru
care dacă se are în vedere că începând cu data de 09.04.2015 s-a acordat valoarea de referință
sectorială de 421,36 lei, respectiv VRS 405 lei la care se adaugă procentul de 4 % prevăzut de
OG nr. 13/2008, înseamnă că în mod legal pârâtul Tribunalul Vaslui a inclus acest VRS în
modalitatea de formare a indemnizației de încadrare brută lunară începând cu 09.04.2015, cu
mențiunea că acest VRS a fost aplicabil până la data de 30.11.2015.
Noțiunea „nivel maxim al salariului” la care face referire Legea nr. 71/2015 pentru
aprobarea OUG nr. 83/2014 și toate argumentele jurisprudențiale expuse de apelantă în
sprijinul tezei care asigură egalizarea salarială sau realizarea salarizării la nivelul cel mai înalt
în plată pentru personalul aflat în funcții similare se referă la personalul salariat activ care își

464
desfășoară activitatea în aceleași condiții, această soluție legislativă neputând fi translatată
asupra pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate din justiție deoarece nu
există o bază legală în acest sens.

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
132/26.05.2020

Prin sentinţa civilă nr. 993/26.06/2019, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de
reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Vaslui.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta a deţinut funcţia de grefier la Judecătoria Bârlad, iar din 01.02.2008
beneficiază de o pensie de serviciu în temeiul Legii nr. 567/2004. Ulterior, ca urmare a intrării în
vigoare a Legii nr. 119/2010, reclamanta a beneficiat de o pensie de asigurări sociale, iar prin
completarea Legii nr. 567/2004 prin Legea nr. 130/2015, reclamanta şi-a recăpătat beneficiul
pensiei de serviciu.
Potrivit art. II alin. 1 şi 2 din Legea nr. 130/2015 pentru completarea Legii nr. 567/2004
privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătoreşti şi al parchetelor
de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de
Expertize Criminalistice: (1) De prevederile prezentei legi, în situaţia îndeplinirii condiţiilor
impuse de aceasta, beneficiază şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, al
parchetelor de pe lângă acestea, al fostelor notariate de stat, precum şi al fostelor arbitraje de stat
sau departamentale şi care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, beneficiază de o categorie
de pensie din sistemul public de pensii. (2) Baza de calcul al pensiei prevăzute la alin. (1) o
reprezintă media salariilor de bază brute lunare din ultimele 12 luni anterioare lunii în care se
depune cererea de pensionare, realizate de personalul auxiliar de specialitate aflat în activitate în
condiţii identice de funcţie, vechime, grad sau treaptă şi nivel al instanţei sau parchetului unde a
funcţionat solicitantul înaintea eliberării din funcţia de personal auxiliar de specialitate, precum
şi media sporurilor, în procent, avute în ultimele 12 luni anterioare lunii în care acesta a fost
eliberat din funcţie.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. d) din H.G. nr. 706/2015 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea
nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al
parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional
de Expertize Criminalistice, beneficiază de pensie de serviciu persoanele care au fost pensionate
anterior datei de 25 iulie 2015 şi îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: sunt beneficiare
ale unei categorii de pensii din sistemul public de pensii, au o vechime în specialitate de cel puţin
20 de ani, vârsta de 60 de ani şi, la data pensionării, aveau calitatea de personal auxiliar de
specialitate al instanţelor judecătoreşti, al parchetelor de pe lângă acestea, al fostelor notariate de
stat, precum şi al fostelor arbitraje de stat sau departamentale.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. 3 din H.G. nr. 706/2015 „Cuantumul pensiei de serviciu
pentru persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. d) este 80% din baza de calcul reprezentată de
media salariilor de bază brute lunare din ultimele 12 luni anterioare lunii în care se depune
cererea de pensionare, realizate de personalul auxiliar de specialitate aflat în activitate în condiții
identice de funcţie, vechime, grad sau treaptă şi nivel al instanței ori parchetului unde a
funcționat solicitantul înaintea eliberării din funcția de personal auxiliar de specialitate, precum
şi media sporurilor, în procent, avute în ultimele 12 luni anterioare lunii în care acesta a fost
eliberat din funcţie”.
În vederea stabilirii pensiei de serviciu, dosarul de pensie trebuie să cuprindă, printre
altele, adeverinţa-tip întocmită de ultimul angajator care cuprinde elementele necesare stabilirii
pensiei de serviciu, respectiv vechimea în specialitate/funcţie şi baza de calcul, întocmită
conform modelului prevăzut în anexa nr. 2; pentru beneficiarii prevăzuți la art. 2 alin. (1) lit. c)-
f), adeverinţa-tip se întocmește de ultimul angajator la care a exercitat funcția de personal

465
auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești şi al parchetelor de pe lângă acestea, de
personal de specialitate criminalistică, de personal care ocupă funcţii auxiliare de specialitate
criminalistică, precum şi de tehnician criminalist din cadrul parchetelor de pe lângă instanțele
judecătorești (art. 9 alin. 3 lit. c din H.G. nr. 706/2015).
În scopul stabilirii drepturilor de pensie de serviciu în baza noii reglementări (Legea nr.
567/2004, astfel cum a fost completată de Legea nr. 130/2015), reclamantei i-a fost emisă de
Tribunalul Vaslui adeverința-tip nr. 4567/A/30.07.2018 (care completează adeverința nr.
5177/A/05.10.2015 a Curții de Apel Iași), prin care se atestă ultima funcție deținută (grefier,
treapta I), vârsta la data solicitării pensiei de serviciu (64 de ani), vechimea în specialitate la data
eliberării din funcție prin pensionare şi baza de calcul utilizată la stabilirea pensiei de serviciu
(4162 lei), conform Legii nr. 567/2004 determinată în raport de o valoare de referință sectorială
de 421,36 lei, începând cu data de 09.04.2015, conform Deciziei nr. 210/16.06.2018 a Curții de
Apel Iași.
Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a susţinut că, începând cu 09.04.2015,
bugetarii trebuiau să fie salarizați la nivelul maxim al funcţiei/gradului profesional, adică prin
utilizarea valorii de referinţă sectorială de 445,5 lei, ce rezultă din aplicarea O.G. nr. 10/2007 şi a
creşterii salarizării cu 10%, conform Legii nr. 293/2015.
În condițiile în care însăşi reclamanta arată că această valoare de referinţă sectorială nu a
fost utilizată la stabilirea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate aflat în
activitate în condiţii identice de funcţie, vechime, grad sau treaptă cu reclamanta începând cu
data de 09.04.2015, instanţa constată că acţiunea este neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma
dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că apelul este nefondat, pentru
considerentele expuse în continuare.
Apelanta a deţinut funcţia de grefier la Judecătoria Bârlad, iar din 01.02.2008 beneficiază
de o pensie de serviciu în temeiul Legii nr. 567/2004. Ulterior, ca urmare a intrării în vigoare a
Legii nr. 119/2010, apelanta a beneficiat de o pensie de asigurări sociale, iar prin completarea
Legii nr. 567/2004 prin Legea nr. 130/2015, şi-a recăpătat beneficiul pensiei de serviciu.
Prin Decizia nr. 210/15.06.2018, emisă de preşedintele Curţii de Apel Iaşi, s-a dispus ca
personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Iaşi să beneficieze de un
salariu brut lunar calculat prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 lei, în
perioada 09.04.2015-30.11.2016, şi de 463,5 lei, în perioada 01.12.2015-31.12.2017.
Apelantei i-a fost eliberată adeverinţa nr. 4567/A/30.07.2018, cuprinzând vechimea în
specialitate în calitate de personal auxiliar de specialitate la data eliberării din funcţie prin
pensionare pentru limită de vârstă la 01.02.2008 şi baza de calcul utilizată la stabilirea pensiei de
serviciu, conform Legii nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la
o valoarea de referință sectorială de 421,36 lei, începând cu data de 9 aprilie 2015.
Din fişa de calcul actualizare pensie VRS 421,36, reiese că la eliberarea adeverinţe au
fost avute în vedere perioadele de 12 luni anterioare lunii în care s-a depus cererea de pensionare
(iulie 2014 - iunie 2015) şi de 12 luni anterioare lunii în care apelanta a fost eliberată din funcţie
(februarie 2007 - ianuarie 2008).
Potrivit art. II alin. 2 din Legea nr. 130/2015, în situația personalului auxiliar de
specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor baza de calcul al pensiei o reprezintă media
salariilor de bază brute lunare din ultimele 12 luni anterioare lunii în care se depune cererea de
pensionare, realizate de personalul auxiliar de specialitate aflat în activitate în condiții identice
de funcție, vechime, grad sau treaptă și nivel al instanței sau parchetului unde a funcționat
solicitantul înaintea eliberării din funcția de personal auxiliar de specialitate, precum și media
sporurilor, în procent, avute în ultimele 12 luni anterioare lunii în care acesta a fost eliberat din
funcție. Potrivit aliniatului 1 al aceluiași articol, de prevederile Legii nr. 130/2015, în situația
îndeplinirii condițiilor impuse de aceasta, beneficiază și personalul auxiliar de specialitate al
instanțelor judecătorești, al parchetelor de pe lângă acestea, al fostelor notariate de stat, precum
și al fostelor arbitraje de stat sau departamentale și care, la data intrării în vigoare a acestei legi,
beneficiază de o categorie de pensie din sistemul public de pensii.

466
 Reintroducerea pensiei de serviciu realizată prin Legea nr. 130/2015 se raportează la o
bază de calcul reprezentată de media salariilor de bază brute lunare din ultimele 12 luni
anterioare lunii în care se depune cererea de pensionare, astfel că adeverința pe care a solicitat-o
reclamanta, în baza art. 68 ind. 5 alin. 13 din Legea nr. 567/2004, așa cum a fost completată prin
Legea nr. 130/2015, prin cererea adresată în luna iulie 2015 Tribunalului Vaslui, nu poate
cuprinde decât elementele care alcătuiesc baza de calcul a pensiilor pe o perioadă de 12 luni
anterioare cererii de eliberare a adeverinței.
Prin urmare, adeverința nr. 4567/A/30.07.2018 include în mod corect doar salariile de
bază brute pe o perioadă de 12 luni anterioare lunii iulie 2015, astfel că îndemnizațiile de
încadrare brute pe cele 12 luni trebuie stabilite prin luarea în considerare a valorii de referință
sectorială aplicabilă în acest interval de timp, respectiv pe o perioadă de 12 luni în urmă față de
luna iulie 2015, drept pentru care dacă se are în vedere că începând cu data de 09.04.2015 s-a
acordat valoarea de referință sectorială de 421,36 lei, respectiv VRS 405 lei la care se adaugă
procentul de 4% prevăzut de OG nr. 13/2008, înseamnă că în mod legal pârâtul Tribunalul
Vaslui a inclus acest VRS în modalitatea de formare a indemnizației de încadrare brută lunară
începând cu 09.04.2015, cu mențiunea că acest VRS a fost aplicabil până la data de 30.11.2015.
Apelul declarat de reclamanta X are în vedere împrejurarea că indemnizațiile de
încadrare brută lunară cuprinse în adeverința nr. 4567/A/30.07.2018 ce i-a fost eliberată de pârât
nu includ și o valoare de referință sectorială de 463,50 aşa cum prevede Ordinul MJ nr.
8/28038/2018, precum şi a Deciziei nr. 210/15.06.2018 a Curţii de Apel Iaşi, sau respectiv, de
484,18 lei și prin urmare, pârâtul să fie obligat să elibereze o altă adeverință care să includă și
valoare de referință de 421,36 majorată cu un procent de 10% prin Legea nr. 293/2015 începând
cu data de 01.12.2015.
Întrucât această creștere se referă la perioada de după 01.12.2015, art. I pct. 4 din Legea
nr. 293/2015 prevăzând că această creștere cu 10% a cuantumului brut al salariilor de bază se
realizează începând cu data de 01.12.2015, practic este vorba de VRS de 463,5 lei care reprezintă
o valoare sau un algoritm care până la data de 01.12.2015 nu poate fi folosit la calcularea
indemnizațiilor de încadrare brută lunară a personalul auxiliar de specialitate aflat în activitate în
condiții identice de funcție, vechime, grad sau treaptă și nivel al instanței unde a funcționat
apelanta reclamantă.
Acest lucru se datorează faptului că față de prevederile art. II alin. 2 din Legea nr.
130/2015 legiuitorul a circumstanțiat în mod exact baza de calcul a pensiei de serviciu pe care
trebuie să o recapete apelanta reclamantă, această bază de calcul fiind determinată prin
însumarea salariilor de bază brute lunare din ultimele 12 luni anterioare cererii de reluare a
pensiei de serviciu și calcularea mediei acestor salarii, cerere prevăzută de art. II alin. 5 din
Legea nr. 130/2015. Or, VRS majorat potrivit Legii nr. 293/2015, cel în cuantum de 463,5 lei se
aplică doar începând cu data de 01.12.2015, ca atare acest VRS cuprinde o perioadă care este
ulterioară celor 12 luni care alcătuiesc baza de calcul a pensiei de serviciu, practic se solicită a se
aplica un VRS care nu interferează ca și efecte în timp cu data la care s-a depus cererea pentru
emiterea adeverinței – iulie 2015, concluzia fiind aceea că o valoare de referință sectorială
viitoare (începând cu 01.12.2015) nu poate fi incidentă unei situații juridice din trecut, situație
care este precis determinată în timp prin raportare exactă la salariile de bază brute lunare pe o
perioadă de 12 luni dinainte de depunerea cererii de calculare a pensiei de serviciu și în final la
media acestor salarii.
Prin Legea nr. 130/2015 a fost introdus art. 68 ind. 5 alin. 10 în structura Legii nr.
567/2004, dispoziție care prevede că pensiile de serviciu prevăzute de prezenta lege se
actualizează, din oficiu, în fiecare an, odată cu modificările valorii punctului de pensie, cu
procentul corespunzător ratei inflației utilizat la stabilirea valorii punctului de pensie, conform
prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și
completările ulterioare, prin urmare în materia pensiilor de serviciu ale grefierilor aceasta este
modalitatea de ajustare valorică a pensiilor, neexistând nici în cuprinsul Legii nr. 130/2015 și
nici în al Legii nr. 567/2004 o prevedere expresă în temeiul căreia valoarea de referință sectorială
utilizată la calcularea indemnizației de încadrare brută lunară a personalului auxiliar de

467
specialitate aflat în activitate să fie transpusă în mod simultan și similar și în ceea ce privește
calcularea pensiilor de serviciu ale aceluiași pensionar auxiliar de specialitate.
Prin urmare noțiunea „nivel maxim al salariului” la care face referire Legea nr. 71/2015
pentru aprobarea OUG nr. 83/2014 și toate argumentele jurisprudențiale expuse de apelantă în
sprijinul tezei care asigură egalizarea salarială sau realizarea salarizării la nivelul cel mai înalt în
plată pentru personalul aflat în funcții similare se referă la personalul salariat activ care își
desfășoară activitatea în aceleași condiții, această soluție legislativă neputând fi translatată
asupra pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate din justiție deoarece nu există
o bază legală în acest sens.
Art. 5 alin. 5 din HG nr. 706/2015 cuprinzând normele metodologice de aplicare a
prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 567/2004 definește
noțiunea de „salariu de bază brut lunar folosit la determinarea bazei de calcul” ca fiind salariul
stabilit conform coeficientului de multiplicare și valorii de referință sectorială la care se adaugă,
după caz, celelalte sporuri și/sau majorări incluse în salariul de bază potrivit legii cum sunt:
sporul privind nivelul de instanță, salariul de merit, indemnizația de conducere, sporul pentru
vechimea în muncă, sporul de fidelitate, sporul de risc și suprasolicitare și sporul de
confidențialitate, realizate de personalul auxiliar de specialitate aflat în activitate în condiții
identice de funcție, vechime, grad sau treaptă și nivel al instanței ori parchetului unde a
funcționat solicitantul înaintea eliberării din funcția de personal auxiliar de specialitate.
Așadar, la stabilirea pensiei de serviciu se are în vedere valoarea de referință sectorială
utilizată la stabilirea salariului personalului auxiliar de specialitate aflat în activitate în condiții
identice de funcție, vechime, grad, treaptă și nivel al instanței, însă trebuie observat că nici
normele metodologice ale Legii nr. 567/2004 nu fac referire la alt reper de determinare a
salariilor personalului în activitate, practic acest reper rămâne cel trasat de art. II alin. 2 din
Legea nr. 130/2015, respectiv cel dat de media salariilor de bază brute lunare din ultimele 12 luni
anterioare lunii în care se depune cererea de calculare a pensiei de serviciu și media sporurilor, în
procent, avute în ultimele 12 luni anterioare lunii în care solicitantul pensiei a fost a fost eliberat
din funcție, ca atare nu se poate avea în vedere decât valoarea de referință sectorială la care
personalul auxiliar de specialitate din justiție era îndreptățit pe o perioadă de 12 luni anterioare
cererii de calculare a pensiei de serviciu, valoare de referință sectorială care în nici un caz nu
poate include și creșterea acordată în baza Legii nr. 293/2015, această creștere excedând celor 12
luni anterioare cererii de calculare a pensiei de serviciu, în sensul că se aplică numai începând cu
data de 01.12.2015.
Față de considerentele expuse, apreciind că sentința primei instanțe este legală și
temeinică, Curtea de Apel, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., respinge apelul și păstrează
sentința.

II. Asigurări sociale

16. Contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei, valoarea probantă a

înscrierilor efectuate în carnetul de muncă în lipsa certificării înregistrărilor de către camera
de muncă, respectiv pentru care nu s-a făcut dovada executării contractului de muncă

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale

Indice alfabetic: contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei, valoarea
probantă a înscrierilor efectuate în carnetul de muncă în lipsa certificării
înregistrărilor de către camera de munca, respectiv pentru care nu s-a făcut dovada
executării contractului de muncă

468
 Temei de drept: art. 16 lit. a, art. 158, art. 164, art. 165, art. 168 din Legea nr. 263/2010
privind sistemul unitar de pensii publice; art. 124 din Hotărârea nr. 267/2011, art.
8, art. 9 din Legea nr. 130/1999, art. 279 alin. 1 din Codul muncii

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
100/03.03.2020

Prin sentința civilă nr. 1149/29.07.2019, Tribunalul Iași a admis contestaţia formulată de
contestatoarea X, în contradictoriu cu intimata Casa Teritorială de Pensii Iaşi.
A anulat Deciziile nr. 103290/R/22.10.2018 şi 103290/R/12.11.2018 emise de Casa
Teritorială de Pensii Iaşi. A obligat intimata Casa Teritorială de Pensii Iaşi să emită pe numele
contestatoarei două noi decizii de soluţionare a cererilor de pensionare înregistrate sub nr.
71065/06.09.2018 şi 71067/06.09.2018 prin care să valorifice în favoarea acesteia, începând cu
data de 06.09.2018, datele evidenţiate în Adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 emisă de SC „Q.” SRL
Iaşi. A obligat intimata să plătească contestatoarei suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea formulată de contestatoarea X, în
contradictoriu cu intimata Casa Teritorială de Pensii Iaşi, prin care solicită anularea Deciziilor nr.
103290/R/22.10.2018 şi nr 103290/R/12.11.2018 şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii
de calculare şi stabilire corectă şi legală a drepturilor de asigurări sociale, prin valorificarea
datelor înscrise în adeverinţele eliberate de Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi cu nr. l595 /
CCMMRM / 30.01.2017 şi nr. 19696 / CCMMRM / 28.08.2018 precum şi adeverinţa nr.
1482/14.08.2018 emisă de „Q.” - păstrătorul arhivei fostei SC M. Iaşi, cu reducerea vârstei
standard de pensionare, în raport de data depunerii cererii de pensionare - 06.09.2018, conform
prevederilor art. 55 şi art. 65 din Legea nr. 263/2010, respectiv cu luarea în calcul a perioadei de
activitate cuprinsă între data de 01.01.1997 - 31.12.1997, activitate desfăşurată la SC M. SA
certificată prin adeverinţele menţionate anterior şi înscrisă în carnetul de muncă al contestatoarei,
seria Bd nr. 0751157, de la poziţiile 47 la 53; cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la decizia contestată emisă de intimată sub nr. 103.290/R/22.10.2018, instanţa
reţine că prin aceasta intimata a respins cererea contestatoarei de înscriere la pensia anticipată
parţială, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 65 din Legea nr. 263/2010, în
sensul că stagiul de cotizare realizat de aceasta (25 de ani 10 luni si 26 zile) este mai mic decât
stagiul complet de cotizare de 31 de ani si 8 luni prevăzut de Anexa nr. 5 a Legii nr. 263/2010
pentru persoanele de sex feminin născute în luna martie 1960, cum este şi petenta, la
determinarea stagiului de cotizare realizat de aceasta intimata nu a valorificat perioada
01.01.1997 - 31.12.1997 deoarece carnetul de muncă al contestatoarei nu prezintă certificarea
legalităţii înscrierilor făcute, la data încetării contractului de muncă cu SC M. SA. În ceea ce
priveşte adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 eliberată de SC „Q.” SRL în calitate de deţinător al
arhivei SC M. SA, perioada 01.01.1997 - 31.12.1997 nu a putut fi valorificată pentru aceleaşi
motive expuse mai sus, respectiv perioada nu este certificată de către Inspectoratul Teritorial de
Muncă Iaşi.”
Instanţa reţine că în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de contestatoare în perioada
01.01.1997 - 31.12.1997, aceasta a fost certificată prin înscrierea în carnetul de muncă al
contestatoarei, seria Bd nr. 0751157, poziţiile 47 la 53, adresele de răspuns transmise
contestatoarei de Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi sub nr. l595/CCMMRM/30.01.2017 şi
nr. l9696/CCMMRM/28.08.2018, precum şi adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 eliberată de SC
„Q.” SRL în calitate de deţinător al arhivei SC M. SA. Pe cale de consecinţă, susţinerile intimatei
că datele din carnetul de muncă al contestatoarei nu au viza ITM Iaşi sunt nefondate, respectiva
certificare fiind realizată prin adresele de răspuns transmise contestatoarei de Inspectoratul
Teritorial de Muncă Iaşi sub nr. l595/CCMMRM/30.01.2017 şi nr.
l9696/CCMMRM/28.08.2018.

469
 Potrivit dispozițiilor art. 125 din Legea nr. 263/2010, angajatorii sau orice alţi deţinători
de arhive sunt direct răspunzători, în condiţiile legii, de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea
datelor, elementelor şi informaţiilor pe care le înscriu, în baza documentelor deţinute, în
adeverinţele pe care le eliberează în vederea stabilirii, recalculării sau revizuirii drepturilor de
pensie.
Pe cale de consecinţă, instanţa reţine că în mod netemeinic nu a fost valorificată în
favoarea contestatoarei activitatea desfăşurată în perioada 01.01.1997 - 31.12.1997 la SC M. SA
Iaşi, cu toate datele privind veniturile realizate evidenţiate în adeverinţa nr. 1482/14.08.2018
eliberată de SC „Q.” SRL în calitate de deţinător al arhivei SC M. SA, fapt ce atrage
netemeinicia acestei decizii.
Prin decizia nr. 100/03.03.2020 a Curţii de Apel Iaşi s-au reţinut următoarele:
Apelanta Casa Județeană de Pensii Iași critică sentința instanței de fond susținând în
esență faptul că în mod greșit s-a procedat la obligarea sa la valorificarea datelor evidenţiate în
Adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 emisă de SC „Q.” SRL Iaşi în condiţiile în care menţiunile
carnetului de muncă nu au fost certificate, pentru perioada 01.01.1997 – 31.12.1997.
Reţine instanţa de apel că în ceea ce privește perioada 01.01.1997 – 31.12.1997 se susţine
de către apelantă că aceasta nu poate fi considerată ca stagiu de cotizare motivat de faptul că
menţiunile făcute de către angajator în carnetul de muncă al reclamantei nu au fost certificate de
către ITM la încetarea raportului de muncă.
Potrivit art. 159 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, dovada vechimii în muncă realizată până
la data de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă, iar potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr.
92/1976, act normativ în vigoare până la data de 01.04.2001: „Carnetul de muncă este actul
oficial prin care se dovedeşte vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea
neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în
locuri de muncă cu condiţii deosebite, retribuţia tarifară de încadrare şi alte drepturi ce se includ
în aceasta.”
Carnetul de muncă al intimatei este completat de angajator, iar pentru perioada în litigiu,
poziţiile 47 – 53 din carnetul de muncă, atestă continuitatea contractului de muncă al reclamantei
cu aceeaşi societate care la 01.01.1997 şi-a schimbat doar forma de proprietate. La 31.12.1997
reclamanta-intimată a fost transferată în interes de serviciu de la SC M. SA Iași la SC M. SA
Paşcani.
Angajatorul SC M. SA a completat şi certificat valabilitatea înscrierilor în carnetul de
muncă potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 92/1976 menţiunile efectuate fiind asumate de şef
serviciu management şi resurse umane şi directorul general al societăţii.
În justificarea refuzului de a valorifica mențiunile din carnetul de muncă, apelanta invocă
dispoziţiile Legii nr. 83/1995. Or, reţine instanţa de apel faptul că Legea nr. 83/1995 privind
unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, prevede: „Carnetele de muncă ale
salariaţilor încadraţi la persoanele fizice şi la persoanele juridice, prevăzute la art. 5, se păstrează
şi se completează de către direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi de către Direcţia
generală de muncă şi protecţie socială a municipiului Bucureşti.”
De la regula privind completarea carnetelor de muncă de către direcţia de muncă şi
protecţie socială judeţeană s-a prevăzut posibilitatea derogării, art. 7 prevăzând că: „La
solicitarea unor angajatori, care au posibilitatea păstrării şi completării carnetelor de muncă ale
salariaţilor, direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi Direcţia generală de muncă şi
protecţie socială a municipiului Bucureşti pot aproba ca aceste operaţiuni să fie efectuate de
aceştia.”
Societatea SC M. SA a beneficiat de această derogare, aşa cum rezultă din adeverinţa
19696/28.08.2018 eliberată de ITM Iaşi, şi a procedat la completarea şi păstrarea carnetului de
muncă al reclamantei.
Apelanta susţine că perioada 1.01.1997 – 31.12.1997 nu poate constitui stagiu de cotizare
în vederea deschiderii dreptului la pensie pentru reclamanta-intimată motivat de lipsa certificării
legalităţii înscrierilor făcute de către angajator. Or, dispoziţiile art. 7 alin. 2 din Legea nr.
83/1995 impun o obligaţie în sarcina angajatorului, respectiv aceea de a prezenta carnetele de

470
muncă ale salariaţilor la direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi la Direcţia generală
de muncă şi protecţie socială a municipiului Bucureşti, la încetarea contractelor individuale de
muncă ale acestora, în vederea certificării legalităţii înscrierilor făcute şi pentru a fi
contrasemnate, obligaţie prevăzută sub sancţiunea răspunderii contravenţionale a acestuia.
Omisiunea angajatorului de a prezenta spre verificare şi certificare menţiunile din
carnetul de muncă nu pot echivala cu lipsa dreptului reclamantei de a beneficia de dreptul la
pensie, câtă vreme drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de asigurări
sociale plătite, potrivit principiului enunţat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010.
În ipotezele în care înscrierile efectuate în carnetele de muncă nu sunt suficiente acestea
pot fi complinite cu alte înscrisuri, aspect prevăzut în mod expres de legea privind sistemul
unitar de pensii publice. Menţiunile din carnetul de muncă pot fi coroborate, în vederea stabilirii
dreptului la pensie, cu alte înscrisuri, iar din coroborarea carnetului de muncă al reclamantei cu
adeverinţele eliberate pe baza documentelor aflate în arhiva fostului angajator şi a adeverinţei
eliberate de către ITM Iaşi rezultă cu certitudine faptul că în perioada 1.01.1997 - 31.12.1997
reclamanta-intimată a fost angajată cu contract individual de muncă la SC M. SA.
Contractul a fost înregistrat în baza de date a ITM Iaşi, iar din adeverinţa emisă de SC
„Q.” SRL rezultă inclusiv virarea CAS către bugetul de stat.
Prin urmare, reţinând că în perioada 1.01.1997 - 31.12.1997 reclamanta a avut calitatea
de angajat în baza unui contract individual de muncă, aspect dovedit în cauză şi necontestat, de
altfel, de către Casa Judeţeană de Pensii, se impune obligarea Casei Judeţene de Pensii la
emiterea de noi decizii prin care să fie valorificată perioada în care reclamanta-intimată a
desfăşurat activitate remunerată şi care reprezintă stagiu de cotizare în vederea deschiderii
dreptului la pensie.
Reţinând însă forţa probantă a menţiunilor carnetului de muncă coroborate cu adeverinţa
emise de către ITM Iaşi şi adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 emisă de SC „Q.” SRL, instanţa de
apel constată că sunt întemeiate criticile formulate de apelanta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi în
ceea ce priveşte perioada activităţii efectiv prestate de reclamantă.
Astfel, aşa cum rezultă din menţiunile carnetului de muncă în perioada 01.01.1997
31.12.1997 un număr de 7 zile nu constituie vechime în muncă, fiind perioadă nelucrată şi
implicit nici stagiu de cotizare, potrivit dispoziţiilor art. 16 lit. a din Legea nr. 263/2010.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 C.proc.civ., Curtea
de Apel admite apelul și, în limitele considerentelor expuse, schimbă în parte sentința apelată.

Notă de dezbateri și analiză:

Înscrierile efectuate în carnetele de muncă pentru a produce efecte juridice prin ele însele
trebuie să respecte cerinţele legale de la data când au fost efectuate menţiunile, fiind supuse
regulilor formale în vigoare cu privire la perioada la care se referă, potrivit principiului că forma
actului juridic este guvernată de legea în vigoare la momentul realizării sale. În condiţiile în care
menţiunile carnetului de muncă nu sunt suficiente pentru dovedirea vechimii în muncă, devin
aplicabile art. 159 alin. 1 din Legea nr. 263/2010 cu modificări ulterioare „pentru perioadele
prevăzute la art. 16 lit. a) și art. 17, dovada vechimii în muncă, a timpului util la pensie pentru
agricultori și a duratei de asigurare, realizată până la data de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de
muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege”. Coroborarea menţiunilor
carnetului de muncă se poate realiza cu adeverinţe eliberate de angajatori sau deţinători de arhive
în temeiul art. 158 din Legea nr. 263/2010, inclusive cu atestările Inspectoratului Teritorial de
Muncă ce deţine arhiva necesară verificării înscrierilor în carnet de muncă. Cu toate acestea,
procedura contestării deciziilor emise de Casele de pensii nu se poate confunda cu procedura
reconstituirii vechimii în muncă, analizându-se exclusiv situaţia ce rezultă din documentaţie,
neputându-se extrapola limitele judecăţii într-o cercetarea jurisdicţională a perioadei efectiv
lucrate.
Din această perspectivă, aşa cum rezultă şi din hotărârile anterior redate, chestiunea
valorii juridice a înscrierilor în carnetul de muncă vizează o evaluare care se sprijină pe analiza

471
unor aspecte de fapt, pe întreg probatoriul administrat într-o anume cauză şi nu esenţial pe
interpretarea unei norme juridice.
La nivel strict formal, forța probantă a mențiunilor din carnetul de muncă este dată de
respectarea cerinţelor legale la data efectuării acestora; atât timp cât menţiunile din carnetul de
muncă sunt informe şi nu există alte probe, nu se poate atribui perioadei înscrise în carnetul de
muncă valoare de vechime în muncă recunoscută, potrivit dispoziţiilor legale.

17. Contestaţie împotriva deciziei de pensionare, dovada vechimii în muncă, stagiul de

cotizare în sistemul public de pensii, dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile
de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale. Contestaţie împotriva deciziei de

pensionare
Indice alfabetic: contestaţie împotriva deciziei de pensionare; dovada vechimii în
muncă; stagiul de cotizare în sistemul public de pensii; dovedirea perioadelor de activitate
desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în
vederea pensionării.
Temei de drept: art. 17, art. 158 alin. 1, 6, art. 159 din Legea nr. 263/2010 privind
sistemul unitar de pensii publice, art. 6 din Ordinul 50/1990 pentru precizarea locurilor de
muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în
grupele I şi II de muncă în vederea pensionării; art. 1530, art. 1531, art. 1535 Cod civil,
Ordonanța Guvernului nr. 13/2011.

Din verificarea documentaţiei depuse de intimată, documentaţie ce a stat la baza emiterii

celor două decizii contestate, nu rezultă îndeplinirea de către intimata a obligaţiei de a emite
adresă către emitentul adeverinţei, în vederea punerii la dispoziţie a documentaţiei ce a stat la
baza emiterii acesteia, pentru ca în urma verificării să poată ajunge la concluzia reţinută prin
deciziile contestate. Aceste demersuri, ce cădeau în sarcina intimatei,în timpul procedurii
administrative de analiză a cererii contestatorului, au fost efectuate de instanţă în timpul
cercetării judecătoreşti, unitatea emitentă depunând la dosar întreaga documentaţie spre
verificare.
Adeverinţa emisă de SC „A” SA Iași, ce atestă încadrarea în grupe superioare de muncă,
este emisă cu respectarea dispoziţiilor legale și casa de pensii nu are nici o competență în a
stabili grupa de muncă din care a făcut parte activitatea desfăşurată de un angajat potrivit
normelor legale, astfel că nu poate să facă abstracţie de existența unei astfel de încadrări în
grupa de muncă, expres evidenţiată în carnetul de muncă al acestuia sau atestată prin
adeverinţe de angajatori, cu atât mai mult cu cât nu a respectat obligaţia imperativă stabilită de
dispozițiile art. 158 alin. 6 din Legea 263/2010.
Având în vedere faptul că suma cuvenită cu titlu de pensie, astfel cum va rezulta din
calcularea punctajului de pensie cu valorificarea menţiunilor din adeverinţa nr.135/2017,
referitor la stagiul de cotizare realizat în grupa a II – a de muncă (ca efect al aplicării
dispozițiilor art.169-169 ind.1 din Legea 263/2010), va fi mai mare decât cea stabilită prin
decizia contestată, se constată îndreptățirea contestatorului la dobândă legală penalizatoare în
funcţie de scadenţa lunară a fiecărei sume, începând de la data de 09.10.2019 și până la data
plăţii efective.
Este real că în calitate de autoritate care administrează sistemul public de pensii, Casa
de Pensii are o competenţă legală de verificare a documentației necesare, dar controlul
exercitat în procedura de stabilire sau de recalculare a drepturilor de pensie nu poate depăși,
prin extensiune, limitele procedurale legale, pentru că, în caz contrar se ajunge la eludare
principiilor de baza stabilite de Ord. 50/1990 și, în consecință, la pur arbitrariu. În acest sens,
apelanta nu poate opune intimatului apărări ținând de modalitatea concretă de încadrare la
nivelul unității a personalului în grupa I și II de muncă, în condițiile în care întreaga procedura

472
legala a fost urmată și au fost prezentate inclusiv actele de nominalizare și încadrare a
personalului în grupe de muncă, atât timp cât actele juridice emise nu au fost invalidate legal și
se află în circuitul civil.
De altfel, teza nelegalei încadrări a activității reclamantului susținută de apelanta nu
poate fi primită nici din perspectiva dispozițiilor Ordinului 50/1990, această teză făcând o
aplicare univocă a textului legal. Or, practica judiciară a statuat că prevederile Ordinului nr.
50/1990 nu sunt limitative şi nu pot fi interpretate restrictiv. De altfel art. 3 din Ordinul 50/1990
stipulează expres: "beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, potrivit celor
menționate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri,
subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate,
precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile
prevăzute în anexele nr. 1 și 2”. Or, unitatea angajatoare a făcut precizări exprese în cuprinsul
adeverinţei cu privire la condiţiile de muncă ale reclamantului, aşa cum s-a expus anterior.
Obligarea apelantei la valorificarea adeverinţelor emise în temeiul legii cu respectarea
condiţiilor de formă şi în baza documentelor verificabile nu constituie în nici un caz o adăugare,
pe cale pretoriană a altor activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe ci impun aplicarea
dispoziţiilor legale care prevăd regulile şi condiţiile de dovedire a activităţii prestate în grupe de
muncă.

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
403/29.09.2020

Prin sentința civilă nr. 437/03.06.2020 Tribunalul Iași a admis contestaţia, astfel cum a
fost completată, formulată de contestatorul X, în contradictoriu cu intimata casa teritorială de
pensii.
A anulat Decizia nr. 84002/R/07.11.2019 emisă pe numele contestatorului de casa
teritorială de pensii.
A obligat intimata Casa de pensii să emită pe numele contestatorului o nouă decizie de
soluţionare a cererii de pensionare înregistrată sub nr. 84002/09.10.2019 prin care să valorifice în
favoarea acestuia, începând cu data de 09.10.2019, datele privind desfăşurarea activităţii în grupa
a II-a de muncă evidenţiate în Adeverinţa nr. 180/21.04.2016, emisă de SC „A” SA Iași, urmând
ca drepturile de pensie stabilite prin noua decizie să fie plătite contestatorului în cuantum majorat
cu dobânda legală penalizatoare, în funcţie de scadenţa lunară a fiecărei sume, începând de la
data de 09.10.2019 și până la data plății efective.
A obligat intimata să plătească contestatorului suma de 1300 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
Contestatorul X a solicitat instanţei de judecată anularea Deciziei nr. 84002/R/07.11.2019
emisă de casa teritorială de pensii. De asemenea, contestatorul a mai solicitat şi obligarea
intimatei la plata drepturilor de pensie ce urmează a fi stabilite prin noua hotărâre să fie plătite
într-un cuantum majorat cu dobânda legală, începând cu data depunerii deciziei de pensionare şi
până la data plăţii efective, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la capătul principal de cerere, anume anularea deciziei emise de casa judeţeană
de pensii, instanţa constată că, potrivit art. 158 alin. 1 din Legea nr. 263/2010 perioadele de
vechime în muncă realizate în grupa a II-a de muncă până la data de 1 aprilie 2001 constituie
stagiu de cotizare în condiţii deosebite, în vederea reducerii vârstelor standard de pensionare, iar
conform alin. 4 adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de
muncă sunt valorificate numai în situaţia în care au fost emise conform legii. Art. 159 alin. 1 din
aceeaşi lege stabileşte că pentru perioadele prevăzute la art. 16 lit. a) (vechimea în muncă
recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la data de 1 aprilie 2001) şi art. 17 (constituie stagiu
de cotizare și perioada suplimentară la vechimea în muncă în baza legislaţiei anterioare datei de
1 aprilie 2001, pentru perioadele realizate în grupa I și a II-a), dovada vechimii în muncă,

473
realizată până la data de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări
sociale sau cu alte acte prevăzute de lege.
Conform punctului 7 din Ordinul nr. 50/1990: „Încadrarea în grupele I şi II de muncă se
face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de munca incluse în aceste grupe, cu
condiţia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50%, iar pentru grupa
II, cel puţin 70% din programul de lucru.”
Raportat la aceste prevederi legale, instanţa apreciază nu a fost corect analizată
adeverinţa nr. 180/21.04.2016 emisă de SC „A” SA. Astfel, se arată în cuprinsul adeverinţei
împrejurarea că X a avut meseria de strungar în cadrul secţiei Mecanică Uşoară, fiind încadrat în
grupa a II-a de muncă, în procent de 100% şi a efectuat lucrări specifice meseriei în aceleaşi
condiţii cu muncitorii de bază, loc de muncă unde se execută operaţiuni prevăzute la poz. 42
(operaţiuni de tratament termic efectuat în plumb topit, recoacerea în cuptoare în care se
utilizează pentru protecţia suprafeţei pieselor mediu reductor de oxid de carbon, tratarea termo-
chimică a oţelului).
De asemenea, adeverinţa a cărei valorificare se solicită a fost emisă de angajator în baza
documentelor verificabile, aflate în arhiva societăţii, sub sancţiunea prevăzută de codul penal
pentru falsul în înscrisuri oficiale.
Aceasta se coroborează şi cu obligaţia instituită de dispozițiile art. 158 alin. 6 din Legea
nr. 263/2010, modificată şi completată, conform căreia: „În situaţia în care există suspiciuni cu
privire la legalitatea încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de muncă, angajatorii sau
orice alţi deţinători legali de arhive sunt obligaţi să pună la dispoziţia Casei Naţionale de Pensii
Publice şi/sau a caselor teritoriale de pensii, după caz, la solicitarea acestora, documentele
întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 pe baza cărora s-au eliberat adeverinţele care atestă
încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă, în vederea verificării
respectării legislaţiei în domeniu.”
Or, din verificarea documentaţiei depuse de intimată, documentaţie ce a stat la baza
emiterii celor două decizii contestate, nu rezultă îndeplinirea de intimată a obligaţiei de a emite
adresă către emitentul adeverinţei, în vederea punerii la dispoziţie a documentaţiei ce a stat la
baza emiterii acesteia, pentru ca în urma verificării să poată ajunge la concluzia reţinută prin
deciziile contestate.
Aceste demersuri, ce cădeau în sarcina intimatei, în timpul procedurii administrative de
analiză a cererii contestatorului, au fost efectuate de instanţă în timpul cercetării judecătoreşti,
unitatea emitentă depunând la dosar, întreaga documentaţie spre verificare.
Astfel, cum rezultă din analiza menţiunilor înscrise în carnetul de muncă, X a fost
încadrat încă de la data de 01.02.1979 în meseria de strungar, la „I” Iași („A”). În conformitate
cu art. 6 din Ordinul nr. 50/1990: „nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi a
II-a de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi,
ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea
persoanele respective.” Arată unitatea angajatoare că, prin Decizia nr. 17/01.02.2001 a SC „A”
SA Iași a fost acordată grupa I, respectiv grupa a II-a de muncă, salariaţilor indicaţi în tabelul nr.
403/19.01.2001, iar contestatorul figurează în tabelul 403/19.01.2001 cu program de 100% din
timpul lucrat în perioada 01.02.1979-01.12.1997, aferent grupei a II-a de muncă.
Pe cale de consecinţă, instanţa constată că adeverinţa emisă de SC „A” SA Iași, ce atesta
încadrarea în grupe superioare de muncă este emisă cu respectarea dispoziţiilor legale și casa de
pensii nu are nici o competență în a stabili grupa de muncă din care a făcut parte activitatea
desfăşurată de un angajat potrivit normelor legale mai sus menţionate, astfel că nu poate să facă
abstracţie de existența unei astfel de încadrări în grupa de muncă, expres evidenţiată în carnetul
de muncă al acestuia sau atestată prin adeverinţe de angajatori, cu atât mai mult cu cât nu a
respectat obligaţia imperativă stabilită de dispozițiile art. 158 alin. 6 din Legea nr. 263/2010.
Pentru aceste argumente, instanţa admite capătul principal de cerere privind anularea
deciziei de pensionare nr. 84002/R/07.11.2019 emisă de casa judeţeană de pensii.
Ca o consecinţă directă a acestui fapt, instanţa obligă intimata şi la emiterea unei noi
decizii de soluţionarea a cererii nr. 84002/09.10.2019 cu valorificarea adeverinţei nr.

474
180/21.04.2016 emisă de SC „A” SA, urmând ca drepturile stabilite să fie plătite de începând cu
data depunerii cererii de stabilire a drepturilor de pensie .
Contestatorul a solicitat ca aceste drepturi bănești să-i fie achitate cu dobândă legală,
urmărind astfel sancţionarea intimatei pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă
şi acoperirea beneficiului nerealizat.
Tribunalul reține că în materia dobânzii legale sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod
civil - Legea nr. 287/2009, republicată - art. 1530, art. 1531, art. 1535, respectiv OG nr. 13/2011.
Conform dispozițiilor art. 1531 Noul Cod Civil: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv
suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se
ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea
sau limitarea prejudiciului. Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.”
Prin dispozițiile art. 1535 Noul Cod civil, se statuează: în cazul în care o sumă de bani nu
este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în
momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui
să dovedească vreun prejudiciu, în același sens fiind și dispozițiile art. 2 din OG nr. 13/2011, „în
cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare
de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a
nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”.
Concluzia care se desprinde din aceste prevederi legale este aceea că daunele interese
constau în dobânda legală, ce curge de drept, fără punerea în întârziere, de la data scadenţei
drepturilor. De asemenea, aceste acte normative reglementează două categorii principale de
dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi dobânda penalizatoare/moratorie pentru
obligaţii băneşti. Fiind reglementate de lege, cele două categorii de dobânzi sunt dobânzi legale.
În înţelesul OG nr. 13/2011, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligaţiei
de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii
termenului scadenţei obligaţiei. Dobânda remuneratorie reprezintă dobânda datorată de către
debitor cu titlu de preţ al folosinţei capitalului creditorului. În schimb, dobânda penalizatoare
este dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la
scadenţă. Aşadar, dobânda penalizatoare are natura juridică de daună moratorie, fiind datorată de
către debitor pentru neplata la scadenţă a sumei de bani pe care trebuie să o remită creditorului.
Având în vedere faptul că suma cuvenită cu titlu de pensie, astfel cum va rezulta din
calcularea punctajului de pensie cu valorificarea menţiunilor din adeverinţa nr. 135/2017,
referitor la stagiul de cotizare realizat în grupa a II-a de muncă (ca efect al aplicării dispozițiilor
art. 169-169 ind. 1 din Legea nr. 263/2010), va fi mai mare decât cea stabilită prin decizia
contestată, tribunalul constată îndreptățirea contestatorului la dobândă legală penalizatoare în
funcţie de scadenţa lunară a fiecărei sume, începând de la data de 09.10.2019 și până la data
plăţii efective.
Cât priveşte solicitarea contestatorului de obligare a intimatei şi la plata cheltuielilor de
judecată, instanţa constată întemeiată cererea, prin raportare la prevederile art. 453 C.proc.civ.
potrivit cu care „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi
plătească acesteia cheltuieli de judecată”, instanţa dispune obligarea intimatei la plata
cheltuielilor de judecată efectuate de contestator, cu judecata cauzei în fond, în cuantum de 1300
lei reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Casa de pensii, considerând-o nelegală și
netemeinică.
Motivează apelanta că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, însă nu a analizat
obiectiv toate probele administrate şi nu a interpretat legal şi fundamentat dispoziţiile legale
aplicabile. Consideră că în mod greşit prima instanţă a admis contestaţia intimatului, în condiţiile
în care funcţia deţinută – de strungar – nu presupune desfăşurarea operaţiilor precizate de poziţia
nr. 42 din Anexa 2 a Ordinului M.M.O.S. nr. 50/1990 cu modificările şi completările ulterioare.
Întrucât prin actul normativ sus amintit sunt enumerate limitativ meseriile şi funcţiile care
pot beneficia de grupa a II-a de muncă, rezultă că intimatul care a îndeplinit meseria de strungar

475
şi maistru, care nu presupune desfăşurarea activităţilor din actul indicat, nu poate beneficia de
grupa a II-a de muncă, întrucât la dosar nu există documente din care să rezulte că aceasta îşi
desfăşura activitatea 100% din programul de lucru cum precizează adeverinţa, efectiv alături de
personalul muncitor de bază.
Or, meseria/funcţia intimatului de „strungar” nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de
punctul 42 menţionată de adeverinţa nevalorificată, Anexa 2 a Ordinului nr. 50/1990 cu
modificările şi completările ulterioare, care expres şi limitativ locuri de muncă, activităţi sau
categorii profesionale care beneficiază de încadrare în grupa a II-a de muncă.
De asemenea, solicită a se observa că în carnetul de muncă al intimatului nu există nici o
menţiune despre grupa superioară de muncă, deşi angajatorul avea obligaţia legală, în
conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/1976 în vigoare până la data de 31.12.2010 şi ale
Ordinului nr. 136/1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi
evidenţă a carnetului de muncă, să înregistreze în carnetul de muncă activităţile desfăşurate în
grupele I și II de muncă.
Având în vedere că perioada la care se referă intimatul este de înainte de 01.04.2001, iar
cererea de pensionare este din data de 25.06.2018, se află imperiul Legii nr. 263/2010 privind
sistemul unitar de pensii publice, aşa încât, conform art. 3 alin. 1 lit. p), stagiul de cotizare este
definit ca fiind perioada de timp pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale la
sistemul public de pensii, precum şi cea pentru care asiguraţii cu declaraţie individuală de
asigurare sau contract de asigurare socială au datorat şi plătit contribuţii de asigurări sociale la
sistemul public de pensii.
După cum bine se ştie, regula generală este că dovedirea stagiilor de cotizare realizate
până la 01.04.2001 se face prin carnetul de muncă întocmit şi completat conform dispoziţiilor
Decretului nr. 92/16.04.1976 privind carnetul de muncă. Numai în situaţia în care persoana nu
mai deţine carnetul de muncă, dovada stagiului de cotizare se poate face prin alte documente.
Apelanta face și analiza dispoziţiilor Legii nr. 263/2010 și a HG nr. 257/2011 cu privire
la îndeplinirea condiţiilor de fond și de formă pentru încadrarea în grupe superioare de muncă,
susţine că pretenţiile intimatului sunt neîntemeiate, întrucât adeverinţa ce atestă încadrarea
acesteia în grupa superioară de muncă ar fi incompletă, eronată şi în contradicţie cu răspunsul
R87/30.03.2001 al MMPS care ar preciza că Tabelul 403 ar fi nelegal.
În sprijinul raţionamentului său, apelanta solicită a se reţine considerentele de la pct. 62
din Decizia nr. 9/16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 891/08.11.2016) al
cărei conţinut îl redă în integralitate.
În concluzie, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 263/2010, H.G. nr. 257/20.03.2011,
Ordinului M.M.O.S. nr. 50/1990 şi ale Codului de procedură civilă cu modificările şi
completările ulterioare.
Intimatul formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Reiterează intimatul susţinerile din cererea de chemare în judecată, în sensul că, potrivit
art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 beneficiază de încadrarea în grupa I și a II-a de muncă, fără
limitarea numărului, personalul care este în activitate, muncitori, ingineri, subingineri, tehnicieni,
personal de întreţinere și reparaţii, controlul tehnic de calitate, precum și alte categorii de
personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activităţi prevăzute în anexele 1 și 2.
De asemenea, conform art. 6 din acelaşi act normativ, nominalizarea persoanelor care se
încadrează în grupa I și a II-a de muncă se face de conducerea unităţilor împreună cu sindicatele
libere din unităţi, ținându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care își
desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de
microclimat, suprasolicitare fizică, etc.).
Faţă de aceste dispoziţii legale, consideră că este evident că enumerarea de la art. 3 nu
este una limitativă, ci doar exemplificativă.
Adeverinţa nr. 180/21.04.2016 eliberată de SC „A” SA atesta împrejurarea că, în
perioada 01.02.1979 - 01.04.1992 având meseria de strungar, în cadrul Secţiei Mecanică Uşoară,

476
a fost încadrat în grupa a II-a de muncă, în procent de 100%, conform nominalizării efectuate
prin Tabel nominal nr. 403/19.01.2001 și Decizia C.A. nr. 17/01.02.2001.
Temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de muncă îl reprezintă Ordinul nr. 50/1990,
Anexa 2 pct. 3 poz. 42.
Această adeverinţă este emisă pe baza documentelor verificabile aflată în arhivele
societăţii şi cunoscând prevederile Codului penal referitoare la falsul în înscrisuri oficiale.
În legătură cu Răspunsul R87/200L solicită a se observa că se referă la alte documente,
nu se referă la Tabelul nr. 403 și Decizia nr. 17/2001 prin care s-a făcut încadrarea intimatului în
grupa a II-a de muncă.
Referitor la cheltuielile de judecată, consideră că mod corect instanţa de fond, în temeiul
dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., față de admiterea contestaţiei, dovada efectuării cheltuielilor și
complexitatea cauzei, a dispus obligarea intimatei și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la
fond.
Casa judeţeană de pensii nu este la prima contestaţie formulată împotriva unei decizii la
emiterea căreia aceasta a refuzat valorificarea grupelor de muncă înscrise în carnetele de muncă
și/sau adeverinţe. Și în toate aceste contestaţii instanţele de judecată s-au pronunţat în mod
constant în sensul admiterii lor și a obligării casei de pensii la emiterea de noi decizii cu
valorificarea grupelor de muncă, cu obligarea acestora la plata drepturilor astfel cuvenite, cu
dobânda legală și cheltuieli de judecată. Dacă şi după astfel de soluţii pronunţate de tribunal și
curte, casa de pensii tot refuză să respecte dispoziţiile legale, în mod evident nu este doar vorba
de o interpretare diferită.
În concluzie, solicită respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca
fiind legală si temeinică, cu obligarea apelantei și la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 263/2010, Ordin nr. 50/1990, Ordin nr.
125/1990, HG nr. 257/2011.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Prin adeverinţa nr 180/21.04.2016, SC „A” SA Iași atestă împrejurarea că în perioada
1.02.1979 – 25.11.1981 contestatorul având meseria de strungar în cadrul Secţiei Mecanică
Uşoară a fost încadrat în grupa a II-a de muncă, în procent de 100% conform nominalizării
efectuate prin Tabelul nominal nr 403/19.01.2001 şi Decizia CA nr. 17/01.02.2001, temeiul
juridic al încadrării îl reprezintă Ordinul nr. 50/1990 anexa 2 pct. 3 poz. 42.
Se mai precizează în cuprinsul adeverinţei faptul că a efectuat lucrări specifice meseriei
menţionate în aceleaşi condiţii de noxe depăşite cu muncitorii de bază, loc de muncă unde se
execută operaţiuni prevăzute la poz. 42 (operaţiuni de tratament termic efectuat în plumb topit,
recoacerea în cuptoare în care se utilizează pentru protecţia suprafeţelor pieselor mediu reductor
de oxid de carbon, tratarea termică a oţelului) precum şi faptul că adeverinţa s-a eliberat în baza
documentelor verificabile, aflate în arhiva societăţii, sub sancţiunea prevăzută de codul penal
pentru falsul în înscrisuri oficiale.
Apelanta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a refuzat valorificarea acestei adeverinţe
susţinând că meseria de strungar nu regăseşte în prevederile punctului 42 anexa 2 la Ordinul nr.
50/1990.
În raport de criticile pe care apelanta le aduce sentinţei primei instanţe, instanța apreciază
că în mod corect prima instanța a admis contestația și a obligat casa judeţeană de pensii să emită
o nouă decizie de pensie prin care să fie valorificate menţiunile din adeverinţa nr.
180/21.04.2006 eliberată de SC „A” SA („I”) Iaşi .
Astfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţa, potrivit art. 158 din Legea nr. 263/2010 cu
modificări ulterioare adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-
a de muncă sunt valorificate numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza
documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001. Dispoziţiile legale
condiționează valorificarea perioadei atestate ca fiind lucrată în grupa de munca exclusiv prin
prisma a două elemente referitoare la: emiterea adeverinței conform legii și emiterea acesteia pe
baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.

477
 În ceea ce privește cel dintâi element angajatorul a completat toate rubricile prevăzute în
modelul de adeverinţă prevăzut în Anexa 14 din HG nr. 257/2011, iar apărările apelantei, potrivit
cărora poziţia nr. 42 din Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990 este incorect indicată, deoarece meseria
de strungar nu se încadrează în aceste dispoziţii ţin de încadrarea activităţii în grupa de muncă şi
nu de o eroare de completare a adeverinţei, aşa cum se susține prin apel.
În ceea ce priveşte încadrarea activităţii, se reţine că potrivit art. 6 din Ordinul 50/1990
„nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se face de către
conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile
deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul
noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc
deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.)”.
Față de prevederile legale citate, apărările apelantei tind la anihilarea competenței
organelor abilitate de la nivelul unităților angajatoare de stabilire a personalului și activităților ce
se încadrează în grupa I și II de munca. Este real că în calitate de autoritate care administrează
sistemul public de pensii, Casa de Pensii are o competenţă legală de verificare a documentației
necesare, dar controlul exercitat în procedura de stabilire sau de recalculare a drepturilor de
pensie nu poate depăși, prin extensiune, limitele procedurale legale, pentru că, în caz contrar se
ajunge la eludare principiilor de baza stabilite de Ordinul nr. 50/1990 și, în consecință, la pur
arbitrariu. În acest sens, apelanta nu poate opune intimatului apărări ținând de modalitatea
concretă de încadrare la nivelul unității a personalului în grupa I și II de muncă, în condițiile în
care întreaga procedura legala a fost urmată și au fost prezentate inclusiv actele de nominalizare
și încadrare a personalului în grupe de muncă, atât timp cât actele juridice emise nu au fost
invalidate legal și se află în circuitul civil.
De altfel, teza nelegalei încadrări a activității reclamantului susținută de apelanta nu poate
fi primită nici din perspectiva dispozițiilor Ordinului nr. 50/1990, această teză făcând o aplicare
univocă a textului legal. Or, practica judiciară a statuat că prevederile Ordinului nr. 50/1990 nu
sunt limitative şi nu pot fi interpretate restrictiv. De altfel art. 3 din Ordinul nr. 50/1990
stipulează expres: „beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, potrivit celor
menționate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri,
subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate,
precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile
prevăzute în anexele nr. 1 și 2”. Or, unitatea angajatoare a făcut precizări exprese în cuprinsul
adeverinţei cu privire la condiţiile de muncă ale reclamantului, aşa cum s-a expus anterior.
În ceea ce priveşte actul administrativ intern de încadrare a activităţii salariaţilor în grupe
de muncă, adeverinţele face trimitere la tabelul nr. 403/19.01.2001 şi Decizia CA nr.
17/01.02.2001.
Prin Decizia nr. 17/01.02.2001, Directorul General al SC „A” SA Iași a acordat
salariaţilor grupa a II-a de muncă sau grupa I, după caz, pentru perioada 01.07.1976 -
01.04.1992, conform tabelului nominal nr. 403/19.01.2001, cu specificaţia la art. 2 din decizie
că: „Actualii şi foştii salariaţi pot beneficia de grupă de muncă şi pentru perioada ulterioară datei
de 01.04.1992, lucrată în „A”, în condiţiile legii”. Contestatorul apelant se regăseşte la poziţia
151 în tabelul nominal 403/19.01.2001.
Actele la care face trimitere adeverinţa în litigiu satisfac exigenţele impuse de art. 6 din
Ordinul nr. 50/1990, iar apelanta, deşi invocă modificarea ulterioară a tabelului 403/19.01.2001,
nu depune nicio dovada în acest sens. Răspunsul nr. R87/30.03.2001 emis de Inspecția Muncii
este lipsit de relevanţa probatorie, în condiţiile în care din punct de vedere juridic acesta
reprezintă o recomandare privind reanalizarea activităţii personalului din hala monobloc, cu
reluarea prevederilor legale privind răspunderea conducerii unităţii privind încadrarea
personalului în grupe de muncă.
În consecinţă, întrucât niciuna din criticile formulate nu poate fi reţinută, atât timp cât
reclamantul a prezentat documente valabile emise de angajator, apelanta era obligată să țină
seama de ele, angajatorul fiind direct răspunzător de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea
datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise în adeverinţele pe care le-a emis.

478
 Obligarea apelantei la valorificarea adeverinţelor emise în temeiul legii cu respectarea
condiţiilor de formă şi în baza documentelor verificabile nu constituie în nici un caz o adăugare,
pe cale pretoriană a altor activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe ci impun aplicarea
dispoziţiilor legale care prevăd regulile şi condiţiile de dovedire a activităţii prestate în grupe de
muncă.
În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată reţine instanţa de apel faptul că
onorariul avocatului în cuantum de 1300 de lei nu poate fi apreciat ca fiind unul disproporţionat
faţă de complexitatea litigiului, miza acestuia şi activitatea prestată de apărătorul ales al
contestatorului, nesubzistând motive de reducere a acestuia.
În consecință, pentru toate motivele expuse, având în vedere și argumentele primei
instanțe, Curtea de Apel respinge ca nefondat apelul formulat de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi,
motiv pentru care, în temeiul disp. art. 480 alin. 1 C.proc.civ., cu consecinţa păstrării sentinţei
civile nr. 437/03.06.2020 a Tribunalului Iaşi.
În temeiul disp. art. 453 C.proc.civ., având în vedere căderea în pretenţii a apelantei şi
dovedirea cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în legătură cu prezentul litigiu, în
condiţiile art. 452 C.proc.civ., Curtea de Apel admite cererea intimatului X având ca obiect
obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată şi obligă apelanta Casa Judeţeană de Pensii
la plata sumei de 1000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, contravaloare onorariu
avocat.

18. Contestaţie împotriva deciziei pensionare (decizie de respingere a cererii înscriere

la pensie pentru limită de vârstă). Vârsta standard redusă ca urmare a stagiului de cotizare
realizat în grupe superioare de muncă. Dovada vechimii în muncă, stagiul de cotizare în
sistemul public de pensii, dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă
și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale

Indice alfabetic: contestaţie împotriva deciziei pensionare (deciziei de respingere a
cererii înscriere la pensie pentru limită de vârstă - vârsta standard redusă ca
urmare a stagiului de cotizare realizat în grupe superioare de muncă), dovada
vechimii în muncă, stagiul de cotizare în sistemul public de pensii, dovedirea
perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se
încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării;
Temei de drept: art. 30, art. 55, art. 57, art. 57* şi art. 149 din Legea nr. 263/2010
privind sistemul unitar de pensii publice; art. 6 din Ordinul nr. 50/1990 pentru
precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii
deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 55 din Legea nr. 263/2010, în sensul că
vârsta la data solicitării dreptului este mai mică decât vârsta standard redusă ca
urmare a stagiului realizat în grupe superioare de muncă.

Perioada lucrată în grupa I de muncă nu se confundă cu perioada lucrata în zona I de

expunere la radiaţii în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
263/2010.
Din întreaga perioadă valorificată ca fiind lucrată în grupa I de muncă doar perioada
01.10.1990 – 01.04.2001 (10 ani şi 5 luni), respectiv perioada 01.09.2005 -01.10.2006 (11 luni
şi 18 zile) – total 11 ani, 4 luni şi 18 zile – este activitate lucrată în zona I de expunere la radiaţii
– sub pragul minimal cerut legal de dispoziţiile art. 57*, respectiv pragul stagiului realizat în
aceste condiţii de 15 ani.
Pentru aceste raţiuni, nefiind aplicabilă ipoteza derogatorie prevăzută de art. 57* din
Legea nr. 263/2010, în mod corect intimata apelanta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, în raport de

479
regula generală înscrisă în art. 55 alin. 1 lit. b, a aplicat pentru cei 16 ani de grupa I de muncă,
reducerea vârstei standard de pensionare cu 8 ani, aşa cum este precizat şi în Decizia nr.
94472/R/10.05.2019. Astfel, din vârsta standard de pensionare a reclamantei – născută în
octombrie 1966, de 62 de ani şi 11 luni potrivit Anexei 5 la Legea nr. 263/2010 cu modificări
ulterioare, operează reducerea de 8 ani, rezultând 54 de ani şi 11 luni. Or, reclamanta va atinge
acest prag în luna septembrie 2021, motiv pentru care în mod corect s-a respins cererea de
înscriere la pensie pentru limită de vârstă, nefiind întrunite condiţiile legale, în speţă cele
referitoare la vârstă.

Curtea de apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
359/15.09.2020
Prin sentința civilă nr. 274/05.03.2020 Tribunalul Iași a admis contestaţia formulată de
contestatoarea X în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi.
A anulat decizia nr. 94472/R/10.05.2019 privind respingerea pensiei pentru limită de
vârstă.
A obligat intimata să emită o nouă decizie de pensie prin care contestatoarea să fie
înscrisă la pensie pentru limită de vârstă.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține că obiectul cererii de chemare în
judecată îl reprezintă contestaţia formulată de contestatoarea X împotriva Deciziei nr.
94472/R/2019 din 10.05.2019 emisă de CJP Iaşi, decizie pe care o apreciază ca nelegală şi
netemeinică şi solicită anularea deciziei nr. 94472/R/2019 din 10.05.2019 emisă de CJP Iaşi prin
care i-a fost respinsă cererea de înscriere la pensie pentru limită de vârsta şi emiterea unei noi
decizii prin care să fie admisă cererea de înscriere la pensie pentru limită de vârstă.
Cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 55, 57 şi art.
149 alin. 4 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Decizia nr. 94472/R/2019 din 10.05.2019 privind respingerea pensiei pentru limită de
vârstă, conţine, la rubrica „Motivare”, menţiunea că se execută sentinţa civilă nr. 1071/
25.06.2018 a Tribunalului Iaşi, rămasă definitivă prin decizia civilă 106/05.03.2019 a Curţii de
Apel Iaşi, respectiv anularea deciziei nr. 94472/R/19.12.2016, soluţionarea cererii nr.
94472/31.10.2016 de înscriere la pensie pentru limită de vârstă prin valorificarea perioadelor
lucrate în grupa I de muncă evidenţiate în Adeverinţele 1026/120/29.08.2014,
1027/120/29.08.2014 emise de SC „F” SA.
De asemenea, intimata argumentează faptul că respinge cererea de înscriere la pensie
pentru limită de vârstă întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 55 din Legea nr.
263/2010, în sensul că vârsta la data solicitării dreptului este mai mică decât vârsta standard
redusă ca urmare a stagiului realizat în grupe superioare de muncă.
În temeiul prevederilor art. 149 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, contestatoarea a formulat
contestaţia înregistrată la Casa Teritorială de Pensii Iaşi sub nr. 46944/05.06.2019 cu
modificările şi completările înregistrate sub nr. 473399/06.06.2019, prin care a contestat decizia
nr. 94472/R/10.05.2019, exprimându-şi nemulţumirea privind valorificarea incorectă a
adeverinţelor 1026/120/29.08.2014 şi 1027/120/29.08.2014 eliberate de SC „F” SA, din care
rezultă că a lucrat în condiţii aferente grupei I de muncă şi în condiţii speciale în perioada
01.10.1990-11.09.2010, perioadă a lucrat în condiţii de risc radiologic III, în total 16 ani,
apreciind că este exceptată de la prevederile art. 55 din Legea nr. 263/2010, fiindu-i aplicabile
dispoziţiile art. 57 din aceeaşi lege.
Prin sentinţa civilă nr. 1071/2018 pronunţată în dos. nr. XXX/99/2018, definitivă prin
dec. civ. nr. 106/2019 a Curţii de Apel Iaşi, tribunalul a dispus admiterea contestaţiei formulate
de contestatoarea X împotriva deciziei nr. 94472/31.10.2016, anularea acestei decizii şi
valorificarea perioadelor lucrate în grupa I de muncă evidenţiate în adeverinţele nr.
1026/120/29.08.2014 şi 1027/120/29.08.2014 eliberate de SC „F” SA .
Din examinarea Anexei la decizia 94472/R/10.05.2019, existentă la dosar, reiese că
intimata a valorificat la stabilirea stagiului total de cotizare realizat de contestatoare, o perioadă

480
lucrată în gr. I de muncă de 16 ani şi 3 zile, fapt susţinut şi de contestatoare prin acţiunea
introductivă.
Însă, instanţa constată că în mod eronat intimata a apreciat că în cauză sunt aplicabile
prevederile art. 55 din Legea nr. 263/2010, respectiv că nu sunt îndeplinite condiţiile statornicite
de acest text normativ şi că vârsta petentei la data solicitării dreptului este mai mică decât vârsta
standard redusă ca urmare a stagiului de cotizare realizat în grupe superioare de muncă.
Instanţa reţine că în cauza pendinte sunt incidente următoarele dispoziţiile legale:
Art. 57*) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice care statuează
că:
„(1) Fac excepţie de la prevederile art. 55 alin. (1) lit. b) şi persoanele care au realizat un
stagiu de cotizare de cel puţin 15 ani în zona I de expunere la radiaţii sau de cel puţin 17 ani în
zona a II-a de expunere la radiaţii, în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. b);
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) beneficiază de pensie pentru limită de vârstă
indiferent de vârstă.
(3) Pentru persoanele prevăzute la alin. (1), stagiul complet de cotizare este de 15 ani, în
cazul celor care au desfăşurat activitate în zona I de expunere la radiaţii, respectiv de 17 ani, în
cazul celor care au desfăşurat activitate în zona a II-a de expunere la radiaţii.”
Art. 30*) din Legea nr. Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice care
statorniceşte că:
„(1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din:
b) activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime
nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii;”
Hotărârea nr. 583 din 21 iunie 2001 privind stabilirea criteriilor de încadrare a
activităţilor de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare din
zonele I şi II de expunere la radiaţii, care prevede că:
„Art. 2 - Încadrarea în zonele I şi II de expunere la radiaţii se face în funcţie de timpul
efectiv lucrat în aceste locuri de muncă, astfel:
a) pentru zona I de expunere la radiaţii, cel puţin 50% din programul normal de lucru;
b) pentru zona II de expunere la radiaţii, cel puţin 70% din programul normal de lucru.
Art. 3 - Categoria de risc radiologic maxim al unităţilor în care se desfăşoară activităţi de
cercetare, explorare, exploatare şi prelucrare a materiilor prime nucleare este stabilită prin
autorizaţia de desfăşurare a activităţii eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare, conform legii.
Art. 4 - (1) Locurile de muncă din zona I de expunere la radiaţii corespund categoriilor de
risc radiologic IV şi III, stabilite prin autorizaţia emisă de Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare.
(2) Locurile de muncă din zona II de expunere la radiaţii corespund categoriei de risc
radiologic II, stabilită prin autorizaţia emisă de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare.”
Din examinarea înscrisurilor înaintate la dosarul cauzei de contestatoare raportat la
textele normative enunţate în precedent, tribunalul remarcă faptul că fostul angajator al
contestatoarei, respectiv SC „F” SA , este o unitate care a dat eficienţă prevederilor citate, în
sensul că a obţinut, periodic, de la Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare,
autorizaţie pentru desfăşurarea de activităţi din domeniul nuclear ce se încadrează în categoria de
risc radiologic maxim III, care, potrivit art. 4 din Hotărârea nr. 583/2001, corespunde zonei I de
expunere la radiaţii.
De altfel, şi titlul jurisdicţional a cărui executare s-a pretins că s-a realizat prin emiterea
deciziei contestate, subliniază faptul că: „Autorizaţiile emise înainte de 01.04.2001 (Autorizaţia
nr. 2690/90 pentru risc radiologie maxim III pentru perioada 01.10.1990 - 30.09.1995 pentru
Laboratorul CND radiografie Mecano-sudură; Autorizaţia nr. 23/1992 pentru risc radiologie
maxim III pentru perioada 20.02.1992 -30.09.1995 pentru Laboratorul CND radiografie Mecano-
sudură; Autorizaţia nr. CB 128/1996 pentru risc radiologie maxim III pentru perioada 10.01.1996

481
- 09.01.2001 pentru Laboratorul CND radiografie Mecano-sudură) și în care se atestă că
laboratoarele de la F.
Au fost considerate unităţi nucleare în sensul Punctului 93 din Anexa 1 la Ordinul
50/1990 sunt acte aflate în circuitul civil, nu au fost contestate legal, astfel că nu există niciun
motiv legal pentru a fi refuzată luarea lor în considerare, pentru un pretins caracter eronat
susținut de intimate. În plus, Casa Teritorială de Pensii Iași este o autoritate publică fără
expertiză și atribuții în domeniul tehnic, astfel încât aprecierile acesteia în domeniul expertizării
nucleare nu au niciun suport.”
Aşa fiind, instanţa apreciază că, potrivit probelor administrate în cauză de contestatoare,
aceasta a reuşit să demonstreze obiectul de activitate avut de către fostul angajator, felul muncii
prestate şi funcţia profesională avută pe perioada raportului juridic de muncă dedusă judecăţii,
toate acestea generând şi determinând condiţii de muncă extrem de grele, nocive şi periculoase
desfăşurării muncii în circumstanţe speciale, care impun şi obligă la un efort sporit şi grad de
pericol profesional suplimentar.
Astfel, văzând inclusiv practica judiciară anterior pronunţată, prin care contestatoarea are
satisfacţia unei hotărâri judecătoreşti favorabile, instanţa constată că petenta a desfăşurat
activitate profesională supusă regim toxic, poluant şi dăunător raportat la condiţiile de muncă,
motiv pentru care apreciază că se impune valorificarea in integrum a evoluţiei sale profesionale
sub toate aspectele şi elementele necesare, cu reţinerea, în acest context, inclusiv a încadrării
activităţii în categoria de risc radiologic maxim III ce corespunde zonei I de expunere la radiaţii,
aşa cum este reglementată imperativ de actele normative indicate anterior.
Ca atare, interpretarea legii are în vedere nu un impediment determinat de o lege neclară
sau obscură, ci aplicarea legii, în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzei, care incumbă
exclusiv instanţelor judecătoreşti învestite cu o anumită cauză.
Prin urmare, în prezenta cauză dedusă aprecierii şi cercetării judecătoreşti se apreciază cu
deplin temei şi suport juridic, faptul că solicitărilor contestatoarei X i se circumscriu pe deplin
prevederile art. 57, art. 30 din Legea nr. 263/2010 şi ale Hotărârii nr. 583/2001.
Pentru aceste considerente şi norme de drept şi cu valorificarea scriptelor depuse în
probaţiune în susţinerea şi dovedirea pretenţiilor contestatoarei, se impune admiterea contestaţiei
formulate de contestatoarea X în contradictoriu cu intimate Casa Judeţeană de Pensii Iaşi,
anularea deciziei nr. 94472/R/10.05.2019 privind respingerea pensiei pentru limită de vârstă şi
obligarea intimatei să emită o nouă decizie de pensie prin care contestatoarea să fie înscrisă la
pensie pentru limită de vârstă.”
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, considerând-o
nelegală și netemeinică.
Solicită apelanta respingerea argumentaţiei primei instanţe din sentinţa criticată, deoarece
nu a avut în vedere şi nu a consemnat apărarea CJP laşi, reluând în apel explicaţiile şi motivele
pentru care intimata nu are dreptul la pensie pentru limită de vârstă.
CJP Iaşi a stabilit pentru reclamantă un stagiu de cotizare realizat în grupa I de muncă de
16 ani şi 3 luni pentru activitatea desfăşurată în perioadele 28.03.1985 -01.04.2001 şi 11 luni şi
18 zile în condiţii speciale de muncă în perioada 01.09.2005 -01.10.2006, deoarece numai 7 zile
din luna septembrie 2005 sunt condiţii speciale (15 zile au fost în condiţii deosebite) şi 7 zile în
luna septembrie 2006 (15 zile au fost în condiţii deosebite).
Pentru perioada de după 01.04.2001 datele se extrag din Adeverinţa nr,
11980/01.11.2016 privind datele necesare determinării stagiului de cotizare și a punctajului
mediu, în vederea stabilirii pensiei pentru asigurata X.
Faptul că s-au luat în calcul toate datele de mai sus, poate fi verificat de instanţă atât pe
decizia de pensie şi pe buletinul de calcul anexă la decizie, cât şi în date referitoare la activitatea
în muncă consemnată în carnetul de muncă.
Solicită a fi respinse susţinerile intimatei preluate de prima instanţă eronat, referitor la
dreptul la un stagiu mai mare în condiţii speciale de muncă după 01.04.2001, deoarece în
Adeverinţele nr. 11980/01.11.2016 si 9509/21.06.2019 privind datele necesare determinării
stagiului de cotizare şi a punctajului mediu, în vederea stabilirii pensiei pentru asigurata X, se

482
găsesc, pe coloanele rezervate Numărului de zile lucrate în condiţii normale, deosebite sau
speciale exact zilele şi lunile pentru care i s-au plătit contribuţii sociale şi pentru ce fel de
condiţii de muncă.
Astfel, se poate constata că s-a luat în calcul exact ce a declarat unitatea angajatoare şi că
nu i s-a încălcat reclamantei niciun drept, atunci când s-a stabilit 16 ani şi 3 luni în grupa I de
muncă şi 11 luni şi 18 zile în condiţii speciale de muncă.
Învederează instanţei faptul că, pentru cei 16 ani de grupa I de muncă, reclamanta are
dreptul la reducerea vârstei standard de pensionare cu 8 ani – aşa cum este precizat şi în Decizia
nr. 94472/R/10.05.2019. Astfel, din vârsta standard de pensionare a reclamantei, de 62 de ani şi
11 luni, se scad 8 ani şi se obţine vârsta de 54 de ani şi 11 luni. Or, reclamanta va împlini această
vârstă la data de 30 septembrie 2021, drept care, nu există temei legal pentru ca aceasta să
primească pensia pentru limită de vârstă până la această dată, conform art. 55 din Legea nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Apreciază apelanta că prima instanţă nu a verificat probele pe care administrate în dosar
şi nu a aplicat prevederile Legii nr. 263/2010 care reglementează algoritmul de calcul al pensiilor
pentru perioada de după 01.04.2001 şi nu a înţeles că am luat în calcul absolut toate elementele
declarate de intimată şi de unitatea angajatoare în dosarul de pensie.
Pe cale de consecinţă, având în vedere cele prezentate mai sus, precum şi apărarea din
faţa primei instanţe, solicită: admiterea apelului şi casarea sentinţei și rejudecarea cauzei în fond
conform art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă; modificarea în tot sentinţei şi respingerea
acţiunii promovate, ca neîntemeiată, în totalitate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 466 - 471 din Codul de procedură civilă, ale
Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi ale HG 257/2011.
Intimata formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Susţine intimata că, prin cererea de apel, apelanta reiterează apărarea de la fond, criticând
faptul ca pentru cei 16 ani si 3 luni lucraţi în grupa I de muncă, ar avea dreptul la reducerea
vârstei standard de pensionare cu 8 ani, așa cum ar fi precizat și în Decizia nr.
94472/R/10.05.2019, arătându-se că vârsta de pensionare ar fi împlinită la data de 30 septembrie
2021. Din nou este invocat de către apelantă art. 55 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul
unitar de pensii publice
Susţine intimata că face excepţie de la prevederile art. 55 avut în vedere de apelantă,
deoarece a lucrat cu norma de 100% în condiţii aferente grupei I de muncă şi condiţii speciale,
având meseria de operator CND, executând lucrări de control nedestructiv cu radiaţii penetrante
produselor sudate de pe fluxul de fabricaţie, fiind expusa la radiaţii.
Pentru perioada 01.04.2001-11.09.2006 nu se datorează diferenţa dintre cota de
contribuţie de asigurări sociale datorată de angajator pentru condiţii speciale de muncă și cea
declarată de către acesta conform dispoziţiilor art. 1 al. 5) din Legea 226 din 7.06.2006 care
prevede n[S) Pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2001 şi data intrării în vigoare a prezentei
legi nu se datorează diferenţa dintre cola de contribuţie de asigurări sociale datorată de angajator
pentru condiţii speciale de muncă şi cea declarată de către acesta ".
Întrucât SC „F” SA este unitate nucleară de gradul III conform Aviz 170/22.02.2005 și în
conformitate cu art. 57 al. 1 lit. b din Legea 263/2010 actualizată fac excepţie de la prevederile
art. 55 al. 1 lit. b) din lege și persoanele care au realizat un stagiu de cel puţin 15 ani în zona I de
expunere la radiaţii sau cel puţin 17 ani în zona a IT a de expunere la radiaţii, în locurile de
muncă prevăzute la art. 30 alin. 1 lit. b.
În conformitate cu Hotărârea 583/21.06.2001 privind stabilirea criteriilor de încadrare a
activităţilor de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare din
zonele I și II de expunere la radiaţii stabileşte următoarele:
„ART. 2 încadrarea în zonele I şi II de expunere la radiaţii se face în funcţie de timpul
efectiv lucrat în aceste locuri de muncă, astfel:
a) pentru zona I de expunere la radiaţii, cel puţin 50% din programul normal de lucru;
(…)

483
 ART. 3 Categoria de risc radiologie maxim al unităţilor în care se desfăşoară activităţi de
cercetare, explorare, exploatare şi prelucrare a materiilor prime nucleare este stabilită prin
autorizaţia de desfăşurare a activităţii eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare, conform legii.
ART. 4 (1) Locurile de muncă din zona I de expunere la radiaţii corespund categoriilor
de risc radiologie IV şi III, stabilite prin autorizaţia emisă de Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare.
(2) Locurile de munca din zona II de expunere la radiaţii corespund categoriei de risc
radiologie II, stabilită prin autorizaţia emisă de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare.”
SC „F” SA a primit în anul 2005 avizul 170/22.01.2005 cât și autorizaţiile de funcţionare
a unităţilor nucleare. Societatea este menţionată la poziţia 141 din anexa 3 de la Legea 263 /2010
cu modificările și completările ulterioare.
Instanţa de fond a dat în mod corect eficiență dispoziţiilor art. 57 din Legea 263/2010
privind sistemul unitar de pensii și astfel a admis contestaţia formulată de reclamantă.
Solicită respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de
judecată.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 Cod proc.civ., art. 57 din Legea 263.2010.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Prioritar, în ceea ce priveşte limitele devoluţiunii în prezenta cauză, se reţine că potrivit
art. 477 alin. 1 C.pr.civ, instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite,
expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de
partea din hotărâre care a fost atacată. În cauză a exercitat apel doar Casa Judeţeană de Pensii
Iaşi criticând soluţia primei instanţe, invocând greşita aplicare a legii. Contestatoarea apelantă X
nu a exercitat nici apel împotriva considerentelor hotărârii potrivit art. 461 C.pr.civ, nici apel
incident potrivit art. 472 C.pr.civ.
Or, potrivit art. 481 C.pr.civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o
situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la
aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. În consecinţă, statuările primei instanţe prin
care s-a reţinut valorificarea corectă de către Casa Judeţeană de Pensii a stagiului de cotizare de
către pârâtă, de 16 ani şi 3 zile în grupa I de muncă nu mai pot face obiectul cercetării în calea de
atac, fără a încălca principiul neagravării situaţiei şi fără a se depăşi limitele devoluţiunii. Din
aceasta perspectivă, tezele defensive ale reclamantei intimate referitoare la nevalorificarea
integrală a stagiului de cotizare în condiţii speciale, pentru perioada ulterioară anului 2001,
depăşesc limitele învestirii prezentei instanţe, în condiţiile în care nu s-a exercitat, în termen
legal, apel împotriva sentinţei.
În aceste limite procesuale, pe fondul apelului formulat de Casa Judeţeană de Pensii, faţă
de stagiul de cotizare reţinut de 16 ani şi 3 zile în grupa I de muncă realizat de către
contestatoarea X, prima instanţa, în soluţia de admitere a contestaţiei, a dat eficienţă prevederilor
art. 57* din Legea 263/2010 cu modificările ulterioare, care instituie o derogare de la regula
generală, prevăzând că „fac excepţie de la prevederile art. 55 alin. (1) lit. b) şi persoanele care au
realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 15 ani în zona I de expunere la radiaţii sau de cel puţin
17 ani în zona a II-a de expunere la radiaţii, în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit.
b).”
Or, eroarea de silogism a primei instanţe rezidă din echivalarea greşită a celor două
elemente referenţiale operante, respectiv perioada lucrată în grupa I de muncă cu perioada lucrată
în zona I de expunere la radiaţii în locurile de muncă prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. b).
Perioada lucrată în grupa I de muncă valorificată de către Casa Judeţeană de Pensii Iaşi,
aşa cum rezultă din tabelul cu „date privitoare la activitatea în muncă” este 28.03.1985 -
01.04.2001 , respectiv 11 luni şi 18 zile în condiţii speciale de muncă în perioada 01.09.2005 -
01.10.2006”. Prima instanţa nu a invalidat această determinare a stagiului de cotizare (deşi
contestatoarea a criticat acest aspect prin contestaţia formulată) şi a apreciat că perioada

484
valorificată ca fiind în grupa I de muncă coincide cu perioada lucrată în zona I de expunere la
radiaţii, pentru argumentele expuse în hotărârea deja redată.
Or, din adeverinţa 1028/120/29.08.2014 eliberată de „F.” SA rezultă că în perioada
10.02.1986-01.10.1990 activitatea desfăşurată de către contestatoarea X, în calitate de CTC-ist a
fost încadrată în grupa I de muncă, însă temeiul juridic al încadrării a fost poziţia 25, 107 din
anexa I la Ordinul 50/1990 şi nu poziția 93 din anexa I la Ordinul 50/1990. În consecinţă, pentru
perioada 10.02.1986-01.10.1990 angajatorul însuşi nu a încadrat activitatea desfăşurata de către
contestatoare ca fiind activitate desfăşurata în unităţi nucleare de gradul III şi IV (poziţia 93 din
Anexa I la Ordinul 50/1990), ci ca activitate din turnătoriile de fontă, oţel sau neferoase cu
producţie industrială continuă, în care se execută şi operaţiile de dezbatere sau de curăţare a
pieselor în hală de turnare (poziţia 25 din Anexa I la Ordinul 50/1990), respectiv forjarea şi
presarea la cald cu ciocane şi prese peste 200 kgf 8 (poziţia 25 din Anexa I la Ordinul 50/1990).
De altfel, aceste atestări se coroborează şi cu datele ce rezultă din actele emise Comisia
Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, din care rezultă că autorizarea laboratorului ca
unitate nucleară s-a realizat doar începând cu 01.07.1990.
În consecinţă, din întreaga perioadă valorificată ca fiind lucrată în grupa I de muncă doar
perioada 01.10.1990 – 01.04.2001 (10 ani şi 5 luni), respectiv perioada 01.09.2005 -01.10.2006
(11 luni şi 18 zile) – total 11 ani, 4 luni şi 18 zile - este activitate lucrată în zona I de expunere la
radiaţii -, sub pragul minimal cerut legal de dispoziţiile art. 57*, respectiv pragul stagiului
realizat în aceste condiţii de 15 ani.
Pentru aceste raţiuni, nefiind aplicabilă ipoteza derogatorie prevăzută de art. 57* din
Legea nr. 263/2010, în mod corect intimata apelantă Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, în raport de
regula generală înscrisă în art. 55 alin. 1 lit. b, a aplicat pentru cei 16 ani de grupa I de muncă,
reducerea vârstei standard de pensionare cu 8 ani, aşa cum este precizat şi în Decizia nr.
94472/R/10.05.2019. Astfel, din vârsta standard de pensionare a reclamantei – născută în
octombrie 1966 – de 62 de ani şi 11 luni potrivit Anexei 5 la Legea 263/2010 cu modificări
ulterioare, operează reducerea de 8 ani, rezultând 54 de ani şi 11 luni. Or, reclamanta va atinge
acest prag în luna septembrie 2021, motiv pentru care în mod corect s-a respins cererea de
înscriere la pensie pentru limită de vârstă, nefiind întrunite condiţiile legale, în speţă cele
referitoare la vârstă.
Pentru aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 480 C.pr.civ, Curtea de Apel admite
apelul declarat de Casa Judeţeană de Pensii, împotriva sentinţei civile nr. 274/05.03.2020 a
Tribunalului Iași, sentinţă pe care o va schimbă în tot; respinge contestaţia formulată de
reclamanta X împotriva Deciziei nr. 94472/R/10.05.2019 în contradictoriu cu intimata Casa
Judeţeană de Pensii.

19. Contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei anticipate; dovada vechimii
în muncă; dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce
se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale

Indice alfabetic: contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei anticipate,
dovada vechimii în muncă, dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în
locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în
vederea pensionării.
Temei de drept: art. 158, 164, 165, 168 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar
de pensii publice; Ordinul 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă,
activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în
grupele I şi II de muncă în vederea pensionării; Ordinul nr. 590/2008 pentru
aprobarea procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin
care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I
şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001,

485
 necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu
prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea Guvernului
nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Cererea de pensionare se soluţionează doar în baza actelor doveditoare depuse în

procedura administrativă. Analiza legalităţii actului contestat trebuie raportată la documentația
depusă în cererea de pensie, fără a putea fi opus autorităţii emitente date sau elemente
necunoscute la momentul edictării deciziei de pensionare. Limitele analizei jurisdicționale pot
viza legalitatea și temeinicia deciziei contestate exclusiv prin raportare la conținutul său
intrinsec, actele pe care se întemeiază și la normele legale în vigoare la momentul edictării sale.
În acest sens, analiza legalităţii actului contestat trebuie raportată la documentația depusă în
cererea de pensie, fără a putea fi opus autorităţii emitente date sau elemente necunoscute la
momentul edictării deciziei de pensionare. În acest sens, art. 74 alin. 1 din Normele de aplicare
a Legii nr. 263/2010 prevăd: „Cererea de pensionare, însoțită de actele doveditoare, se depune
la casa de pensii competentă teritorial în funcție de domiciliul solicitantului, începând cu data
îndeplinirii condițiilor de pensionare.”
În consecinţă, cererea de pensionare se soluţionează doar în baza actelor doveditoare
depuse în procedura administrativă.

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 524/8.12.2020

Prin sentința civilă nr. 485/25 iunie 2020 Tribunalul Vaslui a admis în parte contestaţia
formulată de contestatorul X, în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii şi, în
consecinţă, a dispus anularea deciziei de pensionare nr. 129452/24.10.2019 emisă de intimată; a
obligat intimata să emită o nouă decizie pe pensionare pe numele contestatorului în care să
valorifice adeverinţele nr. 5057/17.02.2020, nr. 5058/17.02.2020 emise de SC „M.” SRL Iaşi şi
adeverinţa nr. 61/11.02.2020 emisă de SC „R.” SA Vaslui, respectiv adeverinţa nr.
552/03.03.2020 emisă de SC „D.I.” SRL A.
A obligat intimata să valorifice sporurile menţionate în adeverinţele nr. 245/05.09.2019 şi
nr. 257/23.09.2019 emise de TR SA.
A obligat intimata să valorifice procentele ce se aplică la calculul punctajelor lunare
menţionate de art. 168 lit. a-i din Legea nr. 263/2010.
A respins capătul de cerere solicitat de contestator de obligare a intimatei la luarea în
considerare a sumelor reprezentând salariile menţionate în adeverinţele de venit eliberate de
ANAF.
A obligat intimata să achite contestatorului suma de 228 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
Prin Decizia nr. 129452/24.10.2019, contestatorului i-a fost admisă cererea de
pensionare, fiindu-i stabilită, începând cu data de 06.09.2019 o pensie de asigurări sociale în
cuantum de 1443 lei.
Prin contestația formulată, X arată că pensia care i-a fost astfel stabilită nu este corect
determinată, solicitând instanței obligarea Casei Județene de Pensii Vaslui la recalcularea
drepturilor de pensie prin valorificarea adeverințelor ce atestă încadrarea în grupa a II a de
muncă. De asemenea, contestatorul a solicitat includerea în calculul pensiei a unor sporuri, care
nu au fost avute în vedere de intimată, respectiv cele menționate de adeverințele emise de
IMESB A, respectiv TR. SA, valorificarea procentelor ce se aplică la calculul punctajelor lunare
menționate de art. 168 lit. a-i din Legea nr. 263/2010, și luarea în considerare a sumelor
reprezentând salariile menționate în adeverințele de venit eliberate de ANAF.

486
 Instanța reține că, în conformitate cu dispozițiile Ordinului nr. 50/1990 pentru precizarea
locurilor de muncă, activităților și a categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se
încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, dovedirea perioadelor de activitate
desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în
vederea pensionării se fac pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform
metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale.
Potrivit art. 158 (3 ind. 1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările
ulterioare, dovada vechimii în muncă în grupa I și sau a II a de muncă realizată anterior datei de
1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr.
92/1976 privind carnetul de muncă.
În situația în care perioadele de vechime în muncă realizate în grupa I și/sau a II-a de
muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă sau înregistrarea acestor perioade este efectuată
incorect sau incomplet, dovada acestora se poate face cu adeverințe eliberate de către angajatorii
sau deținătorii de arhive ( art. 158 (3 ind. 2) din legea mai sus menționată).
În atare condiții, adeverințele prin care solicitanții drepturilor de pensie dovedesc
vechimea în muncă, grupa de muncă, sporurile cu caracter permanent trebuie, să îndeplinească
toate condițiile de fond și de formă prevăzute de Legea nr. 263/2010 și H.G. nr. 257/2011.
Astfel, potrivit art. 158 alin. 4 din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare,
adeverințele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II a de muncă sunt
valorificate, numai în situația în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor
verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.
Tribunalul constată că, potrivit dispozițiilor art. 158 alin. 5 din Legea nr. 263/2010, prin
documente verificabile se înțeleg: actul administrativ de nominalizare a persoanelor încadrate în
grupe superioare de muncă sau, în lipsa acestuia, actul administrativ privind încadrarea locurilor
de muncă/ activităților/categoriilor profesionale în grupe superioare de muncă; contractul
individual de muncă; contractul colectiv de muncă; decizii interne; act administrativ de
modificare a locului de muncă sau a sarcinilor de serviciu; extras din statele de plată din care să
rezulte secția/atelierul/locul de muncă, precum și orice alte documente justificative.
Potrivit Ordinul nr. 590/2008 cererile prin care persoanele interesate solicită eliberarea
adeverinţelor prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001,
şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, se
depun la angajatori sau la deţinătorii arhivelor acestora, după caz, iar adeverinţele se întocmesc
şi se eliberează, conform modelului prevăzut în anexa care face parte integrantă din procedura
prevăzută de lege, numai pe baza documentelor verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau
ale deţinătorilor de arhive.
Practic, prin acest Ordin, care vizează aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi
eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în
grupe superioare de muncă este reglementat conţinutul şi modul de întocmire a adeverinţelor
privind încadrarea în grupa superioară de muncă, indicându-se în mod expres şi actul
administrativ intern prin care s-a făcut nominalizarea personalului în grupe de muncă.
Prevederile din Anexa nr. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, reiau dispoziţiile
Ordinului nr. 590/2008 referitoare la conţinutul obligatoriu al adeverinţelor care atestă încadrarea
persoanelor în grupele I sau II de muncă în vederea valorificării lor la stabilirea drepturilor de
pensie a activităţii desfăşurate pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001.
Adeverinţele eliberate de către angajator sunt acte tehnico-administrative care atestă
diferite situaţii de fapt şi drept care rezultă din evidenţele aparţinând unităţii emitente şi ele
trebuie să reflecte întocmai aceste evidenţe, persoanele cu atribuţii în eliberarea acestora
angajându-şi răspunderea cu privire la realitatea celor inserate.
Din analiza carnetului de muncă seria B.a nr. 0293331, reiese că X a beneficiat de grupa
a II-a de muncă doar începând cu 07.08.1989, când era salariatul „Tr” RA Vaslui, în meseria de
conducător auto.
Pentru perioada 17.03.1982 - 01.10.1982, respectiv 03.01.1983 - 01.04.1984 în care
contestatorul a prestat activitate la Întreprinderea Utilaj Greu și Transport pentru Construcții Gh.

487
Gheorghiu Dej, Stația Iași, actuală SC „M.” SRL Iași, în carnetul de muncă al acestuia nu se
regăsesc mențiuni privitoare la grupa de muncă.
Se specifică faptul că în aceste perioade a prestat activitate de lăcătuș montator agregate,
respectiv lăcătuș mecanic auto, meserii ce se regăsesc și în adeverința nr. 5057/17.02.2020 a
cărei valorificare o cerere contestatorul.
Prin adeverința nr. 5057/17.02.2020, eliberată de SC „M” SRL Iași, se certifică faptul că
în perioadele 17.03.1982-01.10.1982, 03.01.1983-01.04.1984 X a fost încadrat în grupa a II-a de
muncă, în procent de 100% conform nominalizării efectuate prin hotărârea Consiliului de
Administrație nr. 1605/17.05.1991, temeiul juridic fiind prevederile Ordinului nr. 50/1990, art. 3
anexa 2, punctul 129 – montarea și probarea instalațiilor și agregatelor, utilajelor de construcții la
lucrările efectuate în șantiere, completate de adresa MMPS nr. 124/DA/1994, precum și de HG
nr. 1223/1990.
Se specifică în finalul adeverinței că aceasta înlocuiește adeverința nr. 3254/20.09.2019,
adeverință nevalorificată de intimata Casa Județeană de Pensii Vaslui pe motiv că activitatea
prestată de contestator în perioadele 16.02.1982-17.03.1982 și 01.04.1984-01.05.1989 nu este de
șofer pe camion de 16 tone, ci în cu totul alte meserii așa cum reiese din carnetul de muncă.
Adeverința nr. 5058/17.02.2020 eliberată tot de SC „M.” SRL Iași dosar atestă faptul că
în perioada 16.02.1982-17.03.1982 , 01.04.1984-01.05.1989 contestatorul a prestat activitate de
șofer pe autocamion de 16 tone, fiind încadrat în grupa a II-a de muncă, în procent de 100%
conform nominalizării efectuate prin hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1605/17.05.1991,
temeiul juridic fiind prevederile ordinului nr. 50/1990, art. 3, anexa 2, punctul 208, completate
de adresa MMPS nr. 124/DA/1994, precum și de HG nr. 1223/1990. Similar cu adeverința nr.
5057/17.02.2020, și în finalul adeverinței nr. 5058/17.02.2020 se specifică faptul că aceasta
înlocuiește adeverința nr. 3254/20.09.2019.
Prin Ordinul nr. 50/05.03.1990, publicat în Monitorul Oficial nr. 38/20.03.1990, elaborat
de Ministerul Muncii și Protecției Sociale și Ministerul Sănătății, împreună cu Comisia Națională
pentru Protecția Muncii, au fost precizate locurile de muncă, activitățile și categoriile
profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și a II-a de muncă în vederea
pensionării.
Au fost întocmite două anexe referitoare la grupa I de muncă, respectiv grupa a II-a de
muncă, iar prin art. 3 al ordinului s-a prevăzut posibilitatea extinderii listelor.
Astfel, beneficiază de încadrarea în cele două grupe, fără limitarea numărului, personalul
care este în activitate (din punct de vedere al funcției îndeplinite), respectiv muncitori, ingineri,
subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate,
dar și alte categorii de personal care lucrează efectiv în locurile de muncă și activitățile prevăzute
în anexe. Alineatul 2 al art. 3 prevede beneficiul acelorași drepturi în favoarea personalului
muncitor din construcții-montaj sau din alte activități care realizează lucrări de extindere,
modernizare sau reparație ale capacităților de producție și care desfășoară activitatea în aceleași
condiții cu personalul beneficiarului încadrat în grupele I și a II-a de muncă.
În ambele adeverințe, nr. 5057/17.02.2020 și nr. 5058/17.02.2020, SC „M.” SRL Iași
emitentul acestora face trimitere la Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1605/17.05.1991
de nominalizare în grupă a II-a de muncă a personalului.
Din lectura Hotărârii Consiliului de Administrație nr. 1605/17.05.1991 reiese că
personalul SC „M.” SRL Iași (care a funcționat sub diverse denumiri: „TMB”, „SUGTC”,
„IUGTC”) se încadrează în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, începând cu data de
18.03.1969.
De asemenea, se reține că o corectă aplicare a legii presupune observarea faptului că în
anexa II a Ordinului nr. 50/1990, care reprezintă actul normativ cadru în materie, figurează
locurile de muncă ale contestatorului din perioada indicată în cele două adeverințe.
Instanța constată că cele două înscrisuri a căror valorificare se cere, îndeplinesc condițiile
de fond și formă cerute de legislația în vigoare.
Astfel, în cuprinsul lor este menționată denumirea anterioară a angajatorului, grupa de
care a beneficiat contestatorul, actul administrativ de nominalizare în grupă, respectiv Hotărârea

488
Consiliului de Administrație nr. 1605/17.05.1991, temeiul juridic al încadrării, actele normative
în vigoare la data respectivă.
Temeiurile juridice menționate în adeverințe corespund celor din Ordinul 50/1990,
elementele și datele înscrise fiind reale.
În anexa 14 din HG nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor
Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice se stabilește în termeni clari și
neechivoci directa răspundere a angajatorului (sau deținătorului de arhive) pentru legalitatea,
exactitatea și corectitudinea datelor, elementelor și informațiilor înscrise în adeverințele pe care
le întocmesc și le eliberează.
În atare condiții, Tribunalul constată că cele două adeverințe nr. 5057/17.02.2020 și nr.
5058/17.02.2020 emise de SC „M.” SRL sunt conforme modelului impus de procedura aprobată
prin actele normative în vigoare.
În ce privește adeverința nr. 61/11.02.2020 eliberată de SC „R” SA Vaslui, instanța reține
următoarele:
Prin intermediul acestui înscris se atestă faptul că în perioada 25.09.1978-21.10.1978 și
29.03.1980-09.01.1981, X a fost angajat al societății mai sus menționate fostă „AUTOBAZA”
VASLUI, în meseria de șofer pe autocamioane de peste 4 tone, fiind încadrat în grupa a II-a de
muncă în procent de 100% conform nominalizării efectuate prin procesul verbal nr.
1/04.04.1990. Temeiul juridic al încadrării în această grupă îl reprezintă Ordinul nr. 50/1990,
anexa 2, poziția 208, punctul 3.
Ca și în cazul celor două adeverințe mai sus analizate , instanța verifică dacă acest înscris
îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru valorificarea sa.
Astfel, din conținutul adeverinței nr. 61/11.02.2020 reiese denumirea angajatorului,
precum grupa și procentul de care a beneficiat X pentru perioadele indicate.
În ce privește actul de nominalizare în grupă, instanța constată că, la dosarul cauzei există
procesul-verbal nr. 1/04.04.1990 încheiat între patronat și sindicat, înscris care a stat la baza
emiterii adeverinței și care atestă încadrarea în grupa a II-a a locurilor de muncă, a activităților și
categoriilor profesionale cuprinse în anexa nr. 2, respectiv a meseriilor de șofer care au lucrat pe
autocamioane cu capacitatea de transport de cel puțin 4 tone, poziția 208 din Ordinul nr.
50/1990.
Temeiul juridic indicat în adeverință, poziția 208, coincide cu cel din Ordinul nr.
50/1990, din anexa 2, conform căruia beneficiază de grupa a II-a de muncă șoferii care deservesc
autocamioane (inclusiv asimilate acestora) cu capacitatea de transport de cel puțin 10 tone.
Instanța constată că adeverinţa invocată mai sus îndeplinește toate condiţiile de legalitate
prevăzute de legislaţia sub imperiul căreia a fost întocmită, totodată, mențiunile inserate în
conținutul acesteia fiind în concordanță cu cele din carnetul de muncă.
Mai mult decât atât, fostul angajator și-a asumat întreaga răspundere, pentru realitatea,
veridicitatea şi exactitatea datelor înscrise în actul respectiv, în caz contrar putând să răspundă
civil sau penal pentru menţiunile false din aceasta.
Analizând adeverința nr. 552/03.03.2020 emisă de SC „D.I.” SRL ARAD, se constată că
X a fost angajat la fosta „IMSBA” în perioada 10.02.1981-14.12.1981, în meseria de șofer pe
autocamion - basculantă peste 16 tone. Se confirmă de către deținătorul de arhive că în această
perioadă, activitatea prestată de contestator s-a încadrat în grupa a II-a de muncă, în procent de
100% conform Ordinului nr. 50/1990, cât și potrivit Legii nr. 263/2010 completată cu HG nr.
257/2011 anexa 14.
Actul normativ în baza căruia s-a făcut nominalizarea îl reprezintă contractele colective
de muncă corelate atât cu pontajele lunare și cu statele de plată ale unității, iar temeiul juridic îl
constituie art. 3 și 6 din Ordinul nr. 50/1990, republicat, anexa 2, poz. 206 și 208, completat cu
HG nr. 1223/1990.
La finalul adeverinței se regăsește mențiunea conform căreia înscrisul a fost întocmit pe
baza datelor existente în arhiva Combinatului Minier Sucursala Banat Anina-Lugoj, depozitate și
conservate la SC „D.I.” SRL A, operator economic autorizat de Arhivele Naționale ale României
cu nr. 68 și 70/18.11.2019 privind păstrarea și utilizarea documentelor deținute, cât și conform

489
contractului de preluare definitivă a arhivelor nr. 831/19.06.2019, încheiat cu fostul operator SC
„A” SRL Timișoara.
Din cuprinsul acestei adeverințe, se poate observa că sunt menţionate toate elementele
enumerate în modelul adeverinţei cuprins în anexa nr. 14 a normelor metodologice, respectiv
datele de identificare ale salariatului şi angajatorului, perioada în care a fost salariatul
societăţii/instituţiei, grupa de muncă, procentul şi temeiul juridic al încadrării.
La rubrica „conform nominalizării efectuate prin” trebuia trecut aşa cum se indică în
anexa 14 actul administrativ emis de unitate, conform prevederilor Ordinului ministrului muncii
și ocrotirilor sociale, al ministrului sănătății și al președintelui Comisiei Naționale pentru
Protecția Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor
profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea
pensionării (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administrație și a sindicatului
privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare,
registrul de evidență a intrărilor în subteran etc.). Din folosirea menţiunii „etc.” rezultă că
enumerarea efectuată de legiuitor în cuprinsul menţiunii din subsolul anexei 14 (***) nu este una
limitativă, fiind la latitudinea angajatorului să stabilească natura juridică şi denumirea actului
administrativ ce cuprinde aceste menţiuni.
În situaţia de faţă, deținătorul de arhivă a precizat că încadrarea fostului salariat X în
grupa a II-a de muncă în procent de 100% pentru perioada indicată s-a făcut în conformitate cu
contractele colective de muncă corelate cu pontajele lunare și statele de plată ale unității.
Atât timp cât pentru perioada menționată, unitatea a virat CAS-ul și contribuția pentru
pensia suplimentară datorată, conform legislației existente în vigoare la aceea dată, instanța
constată că este suficientă mențiunea din adeverință.
Instanța apreciază că activitatea contestatorului din perioada 10.02.1981-14.12.1981 când
a ocupat funcția șofer autocamion-basculantă peste 16 tone se circumscrie celor descrise la pct.
206 și 208 din Anexa II la Ordinul nr. 50/1990, respectiv ,,șoferii care efectuează prestații la
locurile de muncă și activitățile cu condiții nocive, grele sau periculoase prevăzute în grupele de
muncă potrivit reglementărilor legale” şi ,,șoferii care deservesc autocamioane (inclusiv
asimilate acestora) cu capacitatea de transport de cel puțin 10 tone.
Faţă de cele menţionate mai sus, instanţa constată că, în speţă, sunt aplicabile prevederile
art. 107 alin. 3 din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora: „Pensia poate fi recalculată prin
adăugarea veniturilor şi/sau a stagiilor de cotizare, perioadelor asimilate stagiilor de cotizare
prevăzute de lege şi prin valorificarea altor documente de natură să conducă la modificarea
drepturilor de pensie, nevalorificate la stabilirea acesteia.”
În ce privește sporurile menționate în adeverințele nr. 245/05.09.2019 și 257/23.09.2019
emise de SC „„T.”” SA, instanța constată următoarele: Adeverința nr. 245/05.09.2019 atestă
faptul că X a beneficiat de un spor de vechime de 6% în perioada 07.08.1989-25.05.1992, un
spor de vechime de 9% în perioada 25.05.1992-30.06.1993, un spor de 15% în perioada
30.06.1993 până la data de 16.08.1994 , un spor de vechime de 20 %, spor pentru condiții grele
de muncă de 10% și un spor de 12 % pentru perioada 16.08.1994-28.04.1999 și un spor de
vechime de 25% începând cu data de 28.04.1999.
La dosar există adeverința nr. 257/23.09.2019, adeverință care reia cele menționate în
adeverința precedentă, cu excepția faptului că se precizează clar data până la care a beneficiat de
sporul de vechime de 25%, respectiv 28.04.1999-01.11.2019.
Analizând Buletinul de calcul privind acordarea pensiei anticipate parțial, instanța
constată că, în datele privitoare la activitatea în muncă a contestatorului, la rubrica spor de
vechime și alte sporuri este menționată cifra 0, nefiind consemnat niciun procent.
În întâmpinare, intimata Casa Județeană de Pensii Vaslui arată că, în ce privește sporurile
înscrise în Adeverința nr. 257/23.09.2019, pentru perioada 01.04.1992-28.02.1995, 28.04.1999-
01.04.2001, s-au valorificat sporurile incluse în salariul brut înscris în carnetul de muncă la
numărătorul fracției, fiind mai mare, iar ulterior datei de 01.04.2001 conform Adeverinței nr.
4551/11.09.2019 privind datele necesare determinării stagiului de cotizare și a punctajului mediu
în vederea stabilirii pensiei.

490
 Instanța constată că o serie de perioade menționate în cele două adeverințe, exced celor
avute în vedere de intimată la valorificarea sporurilor, nefiind luate în calcul, iar pentru
perioadele indicate prin întâmpinare, Casa Județeană de Pensii se rezumă la a indica un simplu
algoritm de calcul, nedemonstrat cu argumente matematice.
Este adevărat că în perioada 01.03.1995-28.02.1999, contestatorul a fost preluat cu
activitatea de la „Tr.” Vaslui la RAGCL Vaslui, așa cum reiese din carnetul de muncă depus în
copie, dar împotriva celor două adeverințe care certifică printre altele și sporul de vechime de
20%, intimata nu s-a înscris în fals, astfel încât cele cuprinse în acestea fac dovada deplină până
la proba contrară, fără a avea un caracter pro causa.
Mai mult, dispozițiile art. 165 alin. 4 din Legea nr. 263/2010 prevăd: ,,Pentru perioadele
de după 1 aprilie 1992, sporul de vechime utilizat la stabilirea punctajelor lunare este cel înscris
în carnetul de muncă sau în alte acte doveditoare.”
Instanța reţine că, pentru valorificarea unor venituri în calculul punctajului lunar, acestea
trebuie dovedite prin înscrierile din carnetul de muncă sau cu adeverinţe eliberate de fostul
angajator. În sprijinul celor expuse sunt dispozițiile art. 165 alin. 2 din Legea nr. 263/2010
conform cărora, ,,La determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se
au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte
din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de
muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.”, iar
potrivit art. 127 alin. 1 din H.G nr. 257/2011: „Sporurile cu caracter permanent care se pot
valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin.
(2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr. 15.”
Potrivit dispoziţiilor art. 166 din Legea nr. 263/2010: ,,La determinarea punctajelor
lunare, pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2001 şi data intrării în vigoare a prezentei legi, se
utilizează venitul brut lunar realizat care a constituit, conform legii, baza de calcul a contribuţiei
individuale de asigurări sociale, aşa cum acesta a fost înscris în declaraţia privind evidenţa
nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat sau,
după caz, în declaraţia de asigurare sau în contractul de asigurare socială.”
Prevederile art. 168 din aceeași lege stabilesc ,,(1) Asiguraţii care au contribuit la Fondul
pentru pensia suplimentară cu 2%, 3%, respectiv 5%, beneficiază de o creştere a punctajului,
determinat prin aplicarea următoarelor procente la punctajele lunare realizate în aceste perioade,
astfel:
a) 16% pentru perioada 1 ianuarie 1967 - 1 ianuarie 1973;
b) 13% pentru perioada 1 ianuarie 1973 - 1 ianuarie 1978;
c) 14% pentru perioada 1 ianuarie 1978 - 1 iulie 1986;
d) 21% pentru perioada 1 iulie 1986 - 1 noiembrie 1990;
e) 15% pentru perioada 1 noiembrie 1990 - 1 aprilie 1991;
f) 14% pentru perioada 1 aprilie 1991 - 1 aprilie 1992;
g) 13% pentru perioada 1 aprilie 1992 - 1 ianuarie 1999;
h) 22% pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 1 februarie 1999;
i) 17% pentru perioada de după 1 februarie 1999.
(2) Asiguraţii care au contribuit cu 4% la Fondul pentru pensia suplimentară beneficiază
de o creştere a punctajului, determinat prin aplicarea următoarelor procente la punctajele lunare
realizate în aceste perioade, astfel:
a) 26% pentru perioada 1 iulie 1977 - 1 ianuarie 1978;
b) 28% pentru perioada 1 ianuarie 1978 - 1 iulie 1986.”
Într-adevăr, așa cum corect a observat și contestatorul, în anexa la decizia de pensie
contestată, la rubrică - Date privitoare la activitatea în muncă - pentru perioada 05.09.1978-
01.04.2001 la rubrica Procent PS sunt menţionate procentele ce reprezintă contribuţia la fondul
de pensie și nu procentele ce se aplică la calculul punctajelor lunare indicate la lit. a-i din
articolul anterior menţionat.

491
 Practic, se indică doar procentul cu care X a contribuit la fondul pentru pensia
suplimentară 2%, 3%, 5% și nu punctajul rezultat prin aplicarea procentelor prevăzute de art. 168
lit. a - i din Legea nr. 263/2010, la punctajele lunare realizate în perioadele respective.
Solicitarea contestatorului privând obligarea intimatei la luarea în considerare a salariilor
menţionate în adeverinţele de venit eliberate de ANAF este neîntemeiată, de vreme ce acestea au
fost emise pe data de 04.03.2020, nefiind depuse pentru a putea fi verificate și valorificate de
intimată. Prin Decizia nr. 129452/24.10.2019, contestatorului i-a fost acordată pensia anticipată
parțial, drepturile de pensie fiindu-i stabilite în cuantum de 1443 lei.
Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de
asigurat cu valoarea unui punct de pensiei. Punctajul mediu anual realizat de asigurat se
determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale
asiguratului la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare. În cazul persoanelor
care realizează stagii de cotizare în mai multe situaţii, pentru care legea prevede stagii complete
de cotizare diferite, punctajul mediu anual se determină prin însumarea punctajelor medii anuale
calculate corespunzător stagiilor complete de cotizare prevăzute de lege, pentru fiecare dintre
situaţiile respective.
Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a sumei punctajelor
lunare realizate în anul calendaristic respectiv.
Punctajul lunar se calculează prin raportarea câştigului salarial brut/solda brută sau, după
caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale,
la câştigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.
Pentru lunile pentru care Institutul Naţional de Statistică încă nu a comunicat câştigul salarial
mediu brut se utilizează, pentru întreaga lună, ultimul câştig salarial mediu brut comunicat.
Intimata a utilizat salariile brute așa cum au fost acestea menţionate în înscrisurile supuse
valorificării, înscrisuri depuse de contestator, fără ca această să aibă știință la acel moment,
respectiv luna octombrie 2019 de adeverinţele emise ulterior pe data de 04.03.2020 de ANAF.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata Casa Judeţeană de Pensii Vaslui,
considerând-o nelegală și netemeinică.
Apelanta reiterează apărările din întâmpinarea depusă la instanţa de fond, concluzionând
în apel, că atât grupa de muncă pentru perioada 07.08.1989 - 01.04.2001, cât şi sporurile
permanente menţionate în Adeverinţa nr. 257123.09.2019 şi Adeverinţa nr. 8566/30.09.2019 au
fost valorificate prin Decizia nr. 129452 din 24.10.2019.
În ceea ce priveşte modul de calcul al pensiei suplimentare, precizează că acesta a fost
făcut potrivit art. 168 din Legea nr. 263/2010 respectându-se algoritmul de calcul din aplicaţia de
calcul existentă așa cum este evidenţiat în Anexa - Punctaje lunare/anuale si înscris în decizia de
pensionare unde la rubrica număr total de puncte realizate rezultă - număr puncte corespunzător
pensiei suplimentare 2.73131 și număr puncte suplimentare pentru grupe/condiţii de muncă
3.69158 puncte.
În referire la obligarea Casei de Pensii Vaslui să emită o nouă decizie de pensionare prin
care să valorifice Adeverinţele nr. 5057/17.02.2020, nr. 5058/17.02.2020 emise de SC „M.” SRL
Iaşi, Adeverinţa nr. 61/11.02.2020 emisă de SC „R.” SA Vaslui, respectiv Adeverinţa nr.
552/03.03.2020 emisă de SC „„D.I.”” SRL, acestea nu au fost comunicate instituţiei, fiind astfel
în imposibilitatea de a valorifica documente inexistente.
De asemenea, apelanta susţine că nu este de acord cu cheltuielile de judecată stabilite în
sarcina sa, motivat de faptul că a demonstrat fără dubiu că, la stabilirea drepturilor de pensie au
fost valorificate documentele aflate la dosarul cauzei, cu excepţia celor depuse de contestator
direct în dosarul cauzei şi nu cu cerere adresată CJP Vaslui de valorificare la stabilirea drepturile
de pensie.
În drept, se invocă Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii cu modificările şi
completările ulterioare, HG 257/2011 privind Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010.
Intimatul formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Relativ la motivele de apel invocate, apreciază că în primul rând, în mod eronat, apelanta
solicita casarea sentinței, considerând că nu precizează în cererea de apel, motivul formulării

492
acestuia, nu menționează care sunt normele legale încălcate de instanța de fond nici nu
motivează netemeinicia hotărârii.
In al doilea rând, susține intimatul că cererea de apel nu este motivată în drept, ci conţine
trimiterea generală la Legea nr. 263/2010 și la normele de punere în aplicare a acestei legi, fără a
indica temeiul legal al apelului, așa cum în mod imperativ prevede art. 470 alin 1) lit. c) din
Codul de procedură civilă.
De asemenea, și probatoriul lipsește cu desăvârșire, în cererea de apel nefiind nici măcar
indicată rubrica probatoriu, contrar art. 470 alin. 1) lit. d) din Codul de procedura civilă.
În cererea de apel nu critică în niciun fel hotărârea instanţei de fond.
Consideră că această acţiune a fost exercitată cu rea credinţa şi solicită amendarea
recurentei în acord cu dispoziţiile art. 12 Cod procedură civilă.
Având în vedere că nu s-a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de
fond, conform art. 451 C.proc.civ., consideră că acest capăt de cerere este inadmisibil şi solicită
respingerea lui.
În drept, invocă dispoziţiile art. 471 alin. 5) din Codul de procedură civilă.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Prioritar, în ceea ce priveşte cerințele formale ale apelului, faţă de motivele invocate prin
întâmpinare, se reţine că, faţă de prevederile art. 470 alin. 3 cu referire la art. 470 alin. 1 lit. c,d
lipsa indicării temeiului de drept al apelului sau a probelor solicitate atrag decăderea apelantului,
fără a conduce la nulitatea actului de învestire a instanţei. Potrivit art. 476 alin. 2 C.proc.civ., în
cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive,
mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanță. În consecinţă, în calea de atac devolutivă a apelului, instanţa este
ţinută să analizeze cauza, în limitele devoluţiunii stabilite expres sau implicit de apelant, inclus
prin raportare la cadrul procesual desfăşurat în faţa primei instanţe.
Din această perspectivă, trebuie subliniat că obiectul prezentei cauze este reprezentat de
contestaţia formulată de contestatorul X împotriva deciziei privind acordarea pensiei anticipate
nr. 129452/24.10.2019. În raport de această determinare a obiectului litigiului, limitele analizei
jurisdicționale pot viza legalitatea și temeinicia deciziei contestate exclusiv prin raportare la
conținutul său intrinsec, actele pe care se întemeiază și la normele legale în vigoare la momentul
edictării sale. În acest sens, analiza legalităţii actului contestat trebuie raportată la documentația
depusă în cererea de pensie, fără a putea fi opus autorităţii emitente date sau elemente
necunoscute la momentul edictării deciziei de pensionare. În acest sens, art. 74 alin. 1 din
Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 prevăd: „Cererea de pensionare, însoțită de actele
doveditoare, se depune la casa de pensii competentă teritorial în funcție de domiciliul
solicitantului, începând cu data îndeplinirii condițiilor de pensionare.”
În consecinţă, cererea de pensionare se soluţionează doar în baza actelor doveditoare
depuse în procedura administrativă. Or, analizând actele dosarului, faţă de motivele de apel
formulate, rezultă că adeverinţele nr. 5057/17.02.2020, nr. 5058/17.02.2020 emise de SC „M.”
SRL Iaşi, adeverinţa nr. 61/11.02.2020 emisă de SC „R.” SA Vaslui, respectiv adeverinţa nr.
552/03.03.2020 emisă de SC „„D.I.”” SRL nu au fost comunicate instituţiei pârâte, astfel că în
mod greşit prima instanţă a procedat la analiza acestora. De altfel, toate aceste adeverinţe sunt
emise de unitatea angajatoare în anul 2020, decizia contestată fiind emisă anterior la 24.10.2019.
Nu se poate reţine vreo culpă procesuală a intimatei în nevalorificarea acestora prin decizia
contestată, în condiţiile nu existau la data emiterii deciziei analizate, contestatorul având la
dispoziţie procedura de recalculare a drepturilor de pensie pentru a solicita recunoașterea
drepturilor pe care le atestă. În consecinţă, din aceasta perspectivă apelul trebuie admis şi
respinsă cererea contestatorului de obligare a intimatei la valorificarea acestor adeverinţe.
În ceea ce priveşte încadrarea activităţii în grupa a II-a, prin adeverinţa nr.
3254/20.09.2019 eliberată de SC „M” SRL s-a atestat că în perioada 16.02.1982-01.10.1982 şi în
perioada 03.01.1983-01.05.1989, contestatorul X, având meseria de şofer pe autocamion mai

493
mare de 16 tone a fost încadrat în grupa a II-a de muncă, în procent de 100% prin Hotărârea
Consiliului de Administraţie nr. 1605/17.05.1991. Intimata nu a valorificat perioadele
17.03.1982-01.10.1982, 03.01.1983-01.04.1984, întrucât din menţiunile carnetului de muncă
rezultă că în aceste perioade contestatorul a avut meseria de lăcătuş. Or, apărarea apelantei
intimate se verifică în raport de conţinutul carnetului de muncă depus la dosar. Mai mult, prin
adeverința nr. 5057/17.02.2020 angajatorul a eliberat un nou act în concordanţă cu atestările
carnetului de muncă, adeverinţă ce însă nu poate produce juridice în prezenta cauză, pentru
considerentele anterior expuse. În ceea ce privește adeverinţa nr. 873/22.06.1993, se reţine că,
potrivit art. art. 126 alin. 5 din Normele aprobate prin HG nr. 257/2011, „adeverinţele întocmite
în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr.
590/2008, până la intrarea în vigoare a legii, vor putea fi valorificate la stabilirea şi/sau
recalcularea drepturilor de pensie dacă îndeplinesc condițiile de fond şi formă prevăzute de
acesta”. Adeverinţa nr. 873/22.06.1993, fiind anterioară Ordinului nr. 590/2008, în aplicarea
Legii nr. 263/2010, poate dobândi valoare probantă de sine stătătoare doar în condiţiile
respectării prevederilor actului normativ. Or, adeverința menționată nu conţine elemente
esenţiale referitoare la activitatea desfăşurată de salariat, asumarea de către unitatea angajatoare a
realităţii aspectelor atestate, iar data de naştere este greşită, astfel încât nu poate fi valorificată.
În consecinţă, în mod corect intimata a valorificat doar perioada 16.02.1982-01.10.1982
şi perioada 03.01.1983-01.05.1989 ca fiind lucrată în grupa a II-a de muncă în cadrul SC „M”
SRL Iași, contestaţia reclamantului X sub acest aspect fiind neîntemeiată.
Referitor la adeverinţa nr. 245/05.09.2019 eliberată de SC „T.” SA (prin care s-a atestat
că în perioada 07.08.1989-01.04.2001, contestatorul X, având meseria de şofer, a fost încadrat în
grupa a II-a de muncă, în procent de 100% prin Decizia nr. 20/1992 în temeiul Anexei 2, poziţia
209 din Ordinul nr. 50/1990) rămâne lipsită de relevanţa procesuală partea din adeverință
valorificată. Această teză concluzivă are în vedere faptul că întreaga perioadă – 07.08.1989-
01.04.2001 – a fost valorificată de către intimată ca fiind lucrată în grupa a II-a de către
contestator, aşa cum rezultă din tabelul cu date privitoare la activitatea în muncă. Încadrarea
activităţii în grupa a II-a rezultă şi din menţiunile carnetului de muncă (poz. 41, respectiv poziţia
58), precum şi din adeverinţa 8810/27.09.2019 eliberată de SC „G” SA Vaslui. În consecință,
întrucât întreaga perioadă – 07.08.1989-01.04.2001 – a fost valorificată, rămâne lipsită de interes
analizarea celorlalte apărări realizate de contestator cu privire la această perioadă.
În ceea ce privește perioadele 25.09.1978-21.10.1978, 29.03.1980-09.01.1981 lucrate la
ITA Vaslui și respectiv 10.02.1981-14.12.1981 acestea nu au fost valorificate în grupa a II-a,
lipsind orice document valid pentru dovedirea acestei situații juridice, în sensul drepturilor de
pensie. Este real că în timpul judecării cauzei contestatorul a depus adeverinţa 61/11.02.2020
emisă de SC „R.” SA Vaslui şi adeverinţa nr. 552/03.03.2020, dar acestea nu pot fi analizate în
contestaţia împotriva deciziei nr. 129452/24.10.2019, întrucât nu au făcut parte din documentaţia
ce a stat la baza emiterii deciziei.
În ceea ce priveşte adeverinţele referitoare la sporurile obţinute de contestator, se reţine
că prin adeverinţa nr. 8566/30.09.2019 angajatorul a atestat că aceste sporuri au fost incluse în
salariul brut înscris la numărătorul fracţiei în carnetul de muncă. Or, verificând prin sondaj, de
exemplu la poziţia 78 carnet de muncă, pentru înscrierea efectuată la 01.01.1999 este înscrisă la
rubrica salariu de baza lunar fracția 1721585/1187300. Verificând datele valorificate la stabilirea
pensiei, se observă ca pentru 01.01.999 a fost valorificata suma trecută la numărător, cea mai
mare respectiv 1721585, astfel că în mod eronat contestatorul a apreciat ca nefiind valorificate
aceste sporuri. Aceeași este situaţia şi în cazul adeverinţei nr. 245/2019 eliberată de „Tr” SA, în
tabelul privind datele privitoare la activitatea în muncă fiind evidențiate separat sporurile pentru
vechime de 6%, 9%, 15 şi 20% până la 28.02.1995, respectiv alte sporuri în procent de 22% pe
perioada 30.06.1993-28.02.1995, iar ulterior fiind trecută suma de la numărătorul fracţiei din
carnetul de muncă, ce include şi sporurile acordate.
În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 01.04.2001, suma contributivă la fondul
de pensii rezultă din declarația nominală de asigurare. Potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr.
263/2010 pentru perioadele de după 31 martie 2001, informațiile preluate din declarația

494
nominală de asigurare prevăzută la art. 7 alin. (1) și (2), precum și din declarația privind evidența
nominală a asiguraților și a obligațiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat,
prevăzută de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări
sociale, cu modificările și completările ulterioare, constituie elementele pe baza cărora se
stabilește stagiul de cotizare în sistemul public de pensii și punctajul anual pentru asigurații
sistemului public de pensii. De altfel acest capăt de cerere a fost respins şi nu poate face obiectul
analizei în apelul formulat exclusiv de Casa judeţeană de Pensii Vaslui.
În ceea ce privește pensia suplimentară, contrar celor susținute de contestator din
buletinul de calcul privind acordarea pensiei anticipate parțiale şi anexa la decizia de pensie,
rezultă că intimata a calculat numărul de puncte aferent pensiei suplimentare, acordând în final
2.73131 puncte corespunzătoare pensiei suplimentare. De altfel, înscrierea procentelor de
contribuție la pensia suplimentară generează automat calculul informatic al punctajului,
contestatorul neindicând în concret o deficiență a algoritmului de calcul.
În consecinţă, pentru aceste considerente, Curtea de Apel admite apelul formulat de
intimata Casa Judeţeană de Pensii Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 485/25 iunie 2020
pronunţată de Tribunalul Vaslui, sentinţă pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge
contestaţia formulată de contestatorul X, în contradictoriu cu intimata casa judeţeană de pensii.

20. Contestaţie împotriva deciziei de respingere a cererii de pensionare; dovada

vechimii în muncă; stagiu de cotizare în sistemul public de pensii; dovedirea perioadelor de
activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și a II-a
de muncă, în vederea pensionării

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale

Indice alfabetic: contestaţie împotriva deciziei de respingere a cererii de pensionare;
dovada vechimii în muncă; stagiu de cotizare în sistemul public de pensii;
dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile
ce se încadrează în grupele I și a II-a de muncă, în vederea pensionării.
Temei de drept: art. 16 lit. a), art. 158 alin. 32 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul
unitar de pensii publice; art. 6 din Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor
de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se
încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea pensionării; art. 126 alin. 1
din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar
de pensii publice, aprobate prin HG nr. 257/2011; art. 3 alin. 1 din Legea nr.
130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă; art.
3 alin. 1 din Legea nr. 130/1999

În mod eronat intimata nu a valorificat perioada 01.01.1991 - 01.04.2001 ca

reprezentând stagiu de cotizare. Conform art. 279 alin. 1 din Codul muncii, vechimea în muncă
stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă. Este adevărat
faptul că menţiunile din carnetul de muncă al contestatorului sunt incomplete şi nu este vizat de
ITM, însă aceste aspecte nu sunt de natură a lipsi de eficacitate juridică menţiunile respective.
Omisiunea angajatorului de a prezenta spre verificare şi certificare menţiunile din carnetul de
muncă nu pot echivala cu lipsa dreptului contestatorului de a beneficia de dreptul la pensie, câtă
vreme drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale
plătite, potrivit principiului enunţat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010. SC „A.COM” SA
avea aprobarea ITM de a păstra şi completa carnetele de muncă ale salariaţilor şi de a elibera
adeverinţe de vechime.
Adeverinţele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1
aprilie 2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I
şi/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza

495
documentelor, verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de
arhive. Atât timp cât adeverinţa prezentată de contestator nu îndeplineşte condiţiile de formă
impuse de legiuitor, aceasta nu poate fi valorificată la stabilirea pensiei.
Raportat la anexa 14, instanţa constată că, din conţinutul adeverinţei din 9.10.2013,
rezultă fără echivoc faptul că angajatorul nu a precizat care este punctul sau articolul din
Ordinul nr. 50/1990 care atesta că locul de muncă al contestatorului s-ar încadra în grupa a II-
a de muncă. Mai mult decât atât, la rubrica denumită „observaţii" nu a fost efectuată nici un fel
de explicaţie cu privire la natura muncii pe care o presta contestatorul pentru ca acesta sa fie
încadrat în grupă superioară de muncă. Prin urmare, condiţia de formă impusă de către
legiuitor nu a fost respectată atât timp cât două menţiuni impuse de legiuitor, în speţă cea
referitoare la temeiul juridic şi cea prin care se impuneau explicaţii cu privire la natura
profesiei contestatorului, lipsesc din conţinutul adeverinţei în discuţie.
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
463/27.10.2020

Prin sentința civilă nr. 485/10.06.2020 Tribunalul Iași a admis în parte contestaţia
formulată de contestatorul X., în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, a
anulat decizia nr. 91027/10.10.2019, emisă de intimată, a obligat intimata Casa Judeţeană de
Pensii Iaşi să emită în folosul contestatorului o decizie de pensie, prin care drepturile de pensie
să fie stabilite ca urmare a valorificării perioadei 01.01.1991 - 01.04.2001, ca reprezentând stagiu
de cotizare, conform adeverinţei nr. 120 din 20.08.2019, eliberată de SC „A.COM” SA; a respins
cererea contestatorului având ca obiect obligarea intimatei la valorificarea adeverinţei nr.
557/09.10.2013, eliberată de SC „A.COM” SA; a obligat intimata să plătească contestatorului
cheltuieli de judecată în sumă de 500 lei, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține că prin cererea înregistrată la Casa
de pensii sub nr. 56568/70257/28.08.2019, contestatorul X., a solicitat înscrierea la pensie
anticipată parţial.
Prin decizia nr. 91027/R/10.10.2019 emisă de intimata Casa de pensii, a fost respinsă
cererea de pensionare formulată de petentul X., reținându-se că, potrivit art. 65 din Legea nr.
263/2010, stagiul de cotizare realizat este mai mic decât stagiul complet de cotizare. De
asemenea, se menționează în cuprinsul acestei decizii faptul că nu s-au valorificat adeverinţele
nr. 120/20.08.2019 eliberată de SC „A.COM” SA, întrucât perioada nu este confirmată de ITM
Vaslui şi nr. 557/09.10.2013, încadrarea în grupa de muncă fiind incorectă.
Împotriva deciziei nr. 91027/R/10.10.2019, contestatorul a formulat contestaţie,
solicitând anularea Deciziei nr. 91027/R/10.10.2019 privind respingerea pensiei anticipate
parţial, emiterea unei noi decizii de pensie anticipată parţial prin luarea în calcul a perioadei
01.01.1991 - 01.04.2001 ca activitate prestată în baza unui contract individual de muncă şi cu
valorificarea adeverinţei nr. 557/09.10.2013 eliberată de SC „A.COM” SA. Analizând
contestația formulată de contestator, raportat la probele administrate și dispozițiile legale
aplicabile, instanța reține că decizia nr. 91027/R/10.10.2019 este nelegală și netemeinică, în mod
greșit intimata nevalorificând perioada 01.01.1991 - 01.04.2001 ca reprezentând stagiu de
cotizare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 16 lit. a) din Legea nr. 263/2010: „Constituie stagiu de
cotizare în sistemul public de pensii: a) vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea
pensiilor până la data de 1 aprilie 2001”, iar potrivit art. 159 alin. 1 din același act normativ:
„Pentru perioadele prevăzute la art. 16 lit. a) și art. 17, dovada vechimii în muncă, a timpului util
la pensie pentru agricultori și a duratei de asigurare, realizată până la data de 1 aprilie 2001, se
face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege”.
Potrivit art. 158 alin. 31 din Legea nr. 263/2010: „Dovada vechimii în muncă în grupa I și/sau a
II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu
respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă”.

496
 Conform art. 279 alin. 1 din Codul muncii, vechimea în muncă stabilită până la data de
31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei,
se observă că perioada 01.01.1991 - 01.04.2001 figurează înscrisă în carnetul de muncă al
contestatorului.
În speță, din cuprinsul carnetului de muncă al contestatorului rezultă că, în perioada
01.01.1991 - 01.04.2001, acesta a fost angajatul SC „A.COM” SA Vaslui în baza unui contract
individual de muncă. În acest sens, după poz. 55 din carnetul de muncă există mențiunea
efectuată de angajator prin care certifică exactitatea datelor înregistrate în carnetul de muncă al
contestatorului, cu semnătura directorului general şi ştampila unităţii.
Este adevărat faptul că menţiunile din carnetul de muncă al contestatorului sunt
incomplete şi nu este vizat de ITM, însă aceste aspecte nu sunt de natură a lipsi de eficacitate
juridică menţiunile respective.
Instanța reține că neavizarea perioadei în discuție de către ITM nu este imputabilă
contestatorului și nu conduce la concluzia că acesta nu ar fi desfășurat activitate la angajatorul
SC „A.COM” SA, cu atât mai mult cu cât în carnetul de muncă există semnătura persoanei care a
făcut înscrierile și este aplicată ștampila societății. Prin urmare, contestatorul a desfășurat
activitate, în baza unui contract individual de muncă, la SC „M&E” SRL, iar neavizarea
perioadei lucrate de către ITM Iași nu poate aduce atingere drepturilor ce revin contestatorului ca
urmare a desfășurării acestei activități.
Omisiunea angajatorului de a prezenta spre verificare şi certificare menţiunile din
carnetul de muncă nu pot echivala cu lipsa dreptului contestatorului de a beneficia de dreptul la
pensie, câtă vreme drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de asigurări
sociale plătite, potrivit principiului enunţat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010.
În ipotezele în care înscrierile efectuate în carnetele de muncă nu sunt suficiente, acestea
pot fi complinite cu alte înscrisuri, aspect prevăzut în mod expres de art. 158 alin. 32 din Legea
nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Menţiunile din carnetul de muncă pot fi
coroborate, în vederea stabilirii dreptului la pensie, cu alte înscrisuri, iar din coroborarea
carnetului de muncă al contestatorului cu adeverinţele eliberate pe baza documentelor aflate în
arhiva fostului angajator şi a adeverinţei nr. 120/20.08.2019 eliberată de SC „A.COM” SA
rezultă cu certitudine faptul că, în perioada 01.01.1991 - 01.04.2001, contestatorul a fost angajat
cu contract individual de muncă la SC „A.COM” SA, contractul fiind înregistrat în baza de date
a ITM. Mai mult, această adeverinţă cuprinde şi menţiunile referitoare la actele în baza cărora s-
au efectuat majorările salariale, ce lipsesc din carnetul de muncă.
Mai mult, instanţa constată că a fost depusă la dosarul cauzei adresa nr.
10082/RG/18.11.2019 emisă de ITM Vaslui din care rezultă că, în conformitate cu dispoziţiile
art. 3 alin. 1 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în
muncă, SC „A.COM” SA avea aprobarea ITM de a păstra şi completa carnetele de muncă ale
salariaţilor şi de a elibera adeverinţe de vechime.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, instanța constată că în mod eronat
intimata nu a valorificat perioada 01.01.1991 - 01.04.2001 ca reprezentând stagiu de cotizare.
În ceea ce privește perioada lucrată în grup superioară de muncă şi valorificarea
adeverinţei nr. 557/09.10.2013 eliberată de SC „A.COM” SA, instanța reține că potrivit art. 6 din
Ordinul nr. 50/1990, „nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se
face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama
de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective
(nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau
nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.)”, iar potrivit art. 15 din același act
normativ, „dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce
se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării
acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de
Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale”.
Potrivit art. 126 alin. 1 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind
sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin HG nr. 257/2011, „Adeverinţele prin care se

497
atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele şi-au
desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se
întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza documentelor, verificabile,
aflate în evidenţele angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de arhive.”
Raportat la anexa 14, instanţa constată că, din conţinutul adeverinţei nr. 557/09.10.2013,
rezultă fără echivoc faptul că angajatorul nu a precizat care este punctul sau articolul din Ordinul
nr. 50/1990 care atesta că locul de muncă al contestatorului s-ar încadra în grupa a II-a de muncă.
Mai mult decât atât, la rubrica denumită „Observaţii” nu a fost efectuată nici un fel de explicaţie
cu privire la natura muncii pe care o presta contestatorul pentru ca acesta să fie încadrat în grupă
superioară de muncă. Prin urmare, condiţia de formă impusă de legiuitor nu a fost respectată atât
timp cât două menţiuni impuse de legiuitor, în speţă cea referitoare la temeiul juridic şi cea prin
care se impuneau explicaţii cu privire la natura profesiei contestatorului, lipsesc din conţinutul
adeverinţei în discuţie.
În consecinţă, atât timp cât adeverinţa prezentată de contestator nu îndeplineşte condiţiile
de formă impuse de legiuitor, aceasta nu poate fi valorificată la stabilirea pensiei.
Instanţa reţine că, anexat răspunsului la întâmpinare, contestatorul a depus la dosarul
cauzei un înscris eliberat de SC „A.COM” SA care precizează temeiul juridic al încadrării în
grupa a II-a de muncă şi conţine menţiunile necesare la rubrica „Observaţii”, însă nici această
adeverinţă nu poate fi valorificată, întrucât nu conţine data şi numărul de înregistrare, potrivit
anexei 14 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 aprobate prin HG nr.
257/2011.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța constată că este întemeiată în
parte contestația formulată de contestatorul X., în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de
Pensii Iași și o admite în parte.
În consecință, instanța anulează decizia nr. 91027/R/10.10.2019, obligă intimata Casa
Judeţeană de Pensii Iaşi să emită în folosul contestatorului o decizie de pensie prin care
drepturile de pensie să fie stabilite ca urmare a valorificării perioadei 01.01.1991 - 01.04.2001 ca
reprezentând stagiu de cotizare, conform adeverinţei nr. 120/20.08.2019 eliberată de SC
„A.COM” SA şi respinge cererea contestatorului având ca obiect valorificarea adeverinţei nr.
557/09.10.2013 eliberată de SC „A.COM” SA.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa constată că, potrivit chitanţei nr.
1025/10.06.2020, contestatorul a achitat un onorariu de avocat în cuantum de 500 lei. Prin
urmare, obligă intimata să plătească contestatorului cheltuieli de judecată în sumă de 500 lei,
reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, considerând-o
nelegală și netemeinică.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, apelanta reiterează apărările formulate prin
întâmpinarea depusă la instanţa de fond, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din
noul Cod de procedură civilă, admiterea apelului așa cum a fost formulat și casarea hotărârii
apelate în sensul respingerii acţiunii în totalitate ca nefondată, motivat de faptul că prima
instanţă, în actul dedus judecăţii, nu a avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 3, art. 16 ,
art. 65 și art. 149-151 din Legea 263/2010. art. 126 și art. 124 din HG nr. 257/2011, art. 1 și 6 din
Decretul nr. 92/1976, art. 4 din Legea nr. 16/1996, art. 16 din Legea nr. 53/2003, art. 16 din
Legea nr. 10/1972, art. 3 și 9 din Legea nr. 3/1977 si art. 7 din Legea nr. 83/1995.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 263/2010, ale HG nr. 257/2011, ale
Ordinului nr. 50/1990, ale Decretului nr. 92/1976, ale Legii nr. 83/1995, ale Legii nr. 130/1999 şi
ale Codului de procedură civilă.
Intimatul formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Consideră intimatul că temeinic şi legal a reţinut instanţa că în conformitate cu
dispozițiile Legii nr. 263/2010, art. 16 lit. a) constituie stagiu de cotizare în sistemul public de
pensii vechimea în muncă realizată prin dovada executării contractului individual de muncă. De
asemenea, temeinic şi legal a reţinut instanţa că, în conformitate cu art. 269 alin 1 Codul muncii
vechimea în muncă realizată până la data de 31.12.2010 se probează cu carnetul de muncă aşa

498
cum intimatul a făcut dovada, respectiv că perioada 01.01.1991 -01.04.2001 este înscrisă în
carnetul de muncă. Instanţa reţine, totodată, că intimatul în această perioadă a prestat activitate în
baza unui contract individual de muncă, perioadă certificată de către angajator prin
reprezentantul legal şi ştampila unităţii. Apelanta critică sentinţa apelată prin faptul că înscrierile
din carnetul de muncă al intimatului pentru perioada 01.01.1991-01.04.2001 nu sunt vizate de
ITM, unitate care – în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 130/1999 – păstrează şi completează
la sediul său carnetele de muncă ale salariaţilor, fără să aibă în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1
din acest text de lege.
Intimatul a făcut dovadă că fostul angajator SC „A.COM” SA a avut această aprobare cu
adresa nr. 10082/RG/18.11.2019, astfel încât criticile aduse de apelantă nu au suport legal.
Mai mult decât atât, având în vedere dispozițiile HG nr. 257/2011, angajatorul sau
deţinătorul legal de arhivă va elibera documentele justificative care atestă stagiul de cotizare al
salariaţilor răspunzând de oportunitatea şi realitatea datelor, sens în care intimatul a făcut dovada
cu adeverinţa nr. 120/20.08.2019 eliberată de lichidatorul expert care atestă încă o dată că
intimatul a desfăşurat activitate în perioada 01.01.1991 - 01.04.2001, în baza unui contract
individual de muncă, ceea ce constituie stagiu de cotizare în conformitate cu dispoziţiile legale.
Apelanta, cu toate că invocă dispozițiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, nu
are în vedere şi dispozițiile art. 20 potrivit cărora conducerile unităţilor răspund de întocmirea,
redactarea și păstrarea carnetelor de muncă.
Aşa cum a reținut instanţa de fond, unele eventuale lipsuri din înscrierile în carnetele de
muncă nu sunt imputabile intimatului şi, prin neluarea în considerare a stagiului de cotizare
pentru perioada 01.01.1991 - 01.04.2001, au condus la prejudicierea incontestabilă a intimatului,
acesta neputând beneficia de un drept reglementat de lege, respectiv dreptul la pensie.
Solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 C.proc.civ., Legea nr. 263/2010, HG nr.
257/2011, Legea nr. 130/1999, Decretul nr. 92/1976.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Prioritar, limitele analizei potrivit art. 478 C.proc.civ. vizează exclusiv soluţia de
admitere a acţiunii şi de obligare a intimatei apelante la emiterea unei noi decizii de pensie prin
care să valorifice stagiul de cotizare pentru perioada 01.01.1991 - 01.04.2001. Nu pot fi
devoluate prin apel aspecte ce nu au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă, faţă de prevederile
art. 478 alin. 3 C.proc.civ., astfel că invocarea caracterului definitiv al deciziei pentru prima oară
în calea de atac exercitată depăşeşte obiectul judecăţii.
În limitele astfel determinate, în raport de principalele critici formulate, se reţine că, prin
Decizia nr. 91027/R/10.10.2019, Casa Teritorială de Pensii nu a valorificat datele înscrise în
adeverinţa nr. 120/20.08.2019 eliberată de SC „A.COM” SA, întrucât perioada nu este
confirmată de ITM Vaslui, sens în care se formulează şi toate apărările în apel.
Alături de argumentele primei instanţe, Curtea de Apel reţine că dispoziţiile Legii nr.
130/1999 invocate au intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial nr.
355/27 iulie 1999 (art. 25), astfel încât aceste prevederi normative nu puteau guverna întreaga
perioadă, contestată ca fiind vechime în muncă, respectiv începând cu anul 1991, întrucât s-ar
încălca principiul aplicării legii civile în timp – art. 6 alin. 1 C.civ.
Mai mult, dispoziţiile de care se prevalează apelanta stipulau regula potrivit căreia
„carnetele de muncă ale salariaţilor încadraţi la angajatorii prevăzuţi la art. 8 se păstrează şi se
completează de către direcţiile generale de muncă şi protecţie socială. (art. 9 din Legea nr.
130/1999 în forma iniţială). Totuşi, prin excepţie, legea stabilea că, la solicitarea unor angajatori
care au posibilitatea de a păstra şi completa carnetele de muncă ale salariaţilor, direcţiile generale
de muncă şi protecţie socială pot aproba ca aceste operaţiuni să fie efectuate de aceştia sau de
societăţi comerciale specializate, acreditate în condiţiile legii: „(2) Angajatorii prevăzuţi la alin.
(1) au următoarele obligaţii:
a) să prezinte lunar la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială dovezile din care
să rezulte plata salariilor, a contribuţiei la fondul de asigurări sociale şi la constituirea Fondului

499
pentru pensia suplimentară, precum şi a contribuţiei la constituirea Fondului pentru plata
ajutorului de şomaj;
b) să prezinte carnetele de muncă ale salariaţilor la direcţiile generale de muncă şi
protecţie socială, la încetarea contractelor individuale de muncă ale acestora, în vederea
certificării înscrierilor efectuate.”
Apelanta nu invocă faptul că autoritatea desemnată, direcția de muncă sau, ulterior,
inspectoratul de muncă ar fi înscris refuzul privind recunoaşterea vechimii în muncă în carnetul
de muncă, invocând nedepunerea statelor de plata, ci invocă faptul că actul oficial – carnetul de
muncă nu a fost prezentat ITM-ului spre certificare. Or, o astfel de cerinţă nu a fost impusă de
către această autoritate. Astfel, chiar autoritatea stabilită legal ca având competenţă în acest
domeniu, Inspectoratul Teritorial de Muncă a precizat expres, aşa cum rezultă din adresa nr.
10082/RG/18.11.2019ITM că „SC A.Com SA a obţinut aprobarea Inspectoratului de Muncă
Vaslui de a păstra şi completa carnetele de muncă ale salariaţilor şi de a elibera adeverinţe de
vechime”.
Mai mult, prin dispoziţiile art. IV ind. 1 din Legea nr. 577/2003, art. 1 - 7, art. 15, art. 16
lit. b), art. 18 şi 20 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor
încadrate în muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 27 iulie
1999, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate integral. În aceste condiţii, la
data încetării raporturilor de muncă dintre contestatorul X. şi SC „A.COM” SA, în speţă
28.04.2005, în sarcina angajatorului nu mai subzista nicio obligaţie de prezentare a carnetului de
muncă la ITM pentru certificare, aşa cum susţine apelanta. În acelaşi sens se reţine că, nu în
ultimul rând, menţiunile carnetului de muncă sunt completate din 1982 până la 28.04.2005, timp
de 23 de ani, de aceeaşi persoana, BG, închiderea carnetului de muncă fiind certificată de aceeaşi
persoana, precum şi de directorul general al societăţii.
Mai mult, alături de menţiunile carnetului de muncă, contestatorul X., a depus şi
adeverinţa nr. 120/20.08.2019 eliberată de SC „A.COM” SA, prin lichidator judiciar, adeverinţă
din care rezultă că în perioada 01.01.1991 - 01.04.2001, contestatorul a fost angajat cu contract
individual de muncă la SC „A.COM” SA., contractul fiind înregistrat în baza de date a ITM,
funcţia, veniturile obţinute şi modificările intervenite pe parcursul derulării, îndeplinind toate
condiţiile prevăzute de art. 124 din Hotărârea nr. 267/2011. Art. 159 din Legea nr. 263/2010
dispune: „(1) Pentru perioadele prevăzute la art. 16 lit. a) (…), dovada vechimii în muncă, (…),
realizată până la data de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări
sociale sau cu alte acte prevăzute de lege.”
În consecinţă, nicio bază legală şi nici un element probatoriu nu permit înlăturarea din
stagiul de cotizare al contestatorului a perioadei de 10 ani vechime în muncă realizată în cadrul
SC „A.COM” SA, menţiunile carnetului de muncă în condiţiile Decretului nr. 92/1976 şi
adeverinţa nr. 120/20.08.2019 eliberată de lichidatorul judiciar, pe baza documentelor existente
făcând dovada, potrivit art. 16 din Legea nr. 263/2010, a întregii vechimi realizate până la 1
aprilie 2001.
Pentru aceste motive, întrucât soluţia pronunţată de prima instanţa este legală şi
temeinică, Curtea respinge apelul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi împotriva sentinţei
civile nr. 485/10.06.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.
În baza art. 453 C.proc.civ., obligă apelanta la plata în favoarea contestatorului X. a
sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

21. Contestaţie împotriva deciziei de pensionare. Dovada vechimii în muncă. Stagiul de

cotizare în sistemul public de pensii. Dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile
de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale

Indice alfabetic: contestaţie împotriva deciziei de pensionare; dovada vechimii în
muncă; stagiul de cotizare în sistemul public de pensii; dovedirea perioadelor de activitate

500
desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în
vederea pensionării
Temei de drept: art. 158 alin. 4 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice, art. 6 din Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi
categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în
vederea pensionării, art. 126 alin. 1 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010
privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin HG nr. 257/2011, art. 3 alin. 1 din Legea
nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, art. 3 alin. 1 din
Legea nr. 130/1999.

Potrivit pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate
în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea
pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de
completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale.
În carnetul de muncă al intimatei, angajatorul nu a evidenţiat perioade încadrate în
grupa I de muncă, însă, potrivit art. 158 alin. 31, alin. 32, alin. 4 din Legea nr. 263/2010 (în
vigoare la data formulării cererii de pensionare), „Dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau
a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit
cu respectarea Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă. În situaţia în care perioadele
de vechime în muncă realizate în grupa I şi/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în carnetul
de muncă sau înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet, dovada
acestora se poate face cu adeverinţe eliberate de către angajatori sau deţinătorii legali de
arhive. Adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă
sunt valorificate numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor
verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.”
Potrivit art. 126 alin. 1 din HG nr. 257/2011, adeverinţele prin care se atestă faptul că în
anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea în
locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului
prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidenţele
angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de arhive.
Prin urmare, la stabilirea drepturilor de pensie ale intimatului, apelanta este obligată să
ia în calcul adeverinţa nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA Iaşi, care atestă
încadrarea intimatei în fosta grupă a II-a de muncă, dacă aceasta a fost eliberată potrivit anexei
nr. 14 a HG nr. 257/2011, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1
aprilie 2001.

Curtea de apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
445/20.10.2020

Prin sentinţa civilă nr. 653/24.06.2020, Tribunalul Iaşi a hotărât:

Admite în parte contestaţia formulată de contestatoarea X în contradictoriu cu intimata
Casa Judeţeană de Pensii Iaşi.
Anulează decizia nr. 360502/12.09.2019, emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii
Iaşi.
Obligă intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi să emită în folosul contestatoarei o nouă
decizie de pensie, prin care drepturile de pensie să fie stabilite ca urmare a valorificării perioadei
01.10.1986-01.04.2001, ca reprezentând stagiu de cotizare realizat în grupa a II-a de muncă,
conform menţiunilor din Adeverința nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA, drepturile
astfel calculate, urmând a fi acordate începând cu data de 01.07.2019.
Respinge cererea având ca obiect valorificarea perioadelor 01.05.1985-30.09.1986 și
01.04.2001-01.01.2005, ca reprezentând stagiu de cotizare realizat în grupa a II-a de muncă.

501
 Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată la Casa de
pensii sub nr. 54152/01.07.2019, contestatoarea X a solicitat înscrierea la pensie pentru limită de
vârstă.
Prin decizia nr. 360502/12.09.2019, emisă de intimata Casa de pensii, a fost admisă
cererea de înscriere la pensie formulată de contestatoarea BV, reţinându-se în motivarea deciziei
că „nu s-a luat în calcul grupa a II-a de muncă din adeverința nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC
„CD” SA întrucât funcţiile de şef atelier, şef secţie şi şef birou mecanizare nu presupun
desfășurarea activității de cel puțin 70% din timp pe șantier așa cum prevede HG nr. 1223/1990”.
Raportat la probele administrate şi dispoziţiile legale aplicabile, instanţa reţine că decizia
nr. 360502/12.09.2019 este nelegală şi netemeinică, în mod greşit intimata nevalorificând
integral adeverinţa nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA.
Astfel, se reţine de către instanţă că din cuprinsul adeverinţei nr. 563/15.03.2017,
eliberată de SC „CD” SA, rezultă că în perioada 01.10.1986-01.04.2001 contestatoarea a fost
angajata societăţii având funcţiile de şef atelier cu delegaţie, şef secţie şi şef birou mecanizare,
fiind încadrată în grupa a II-a de muncă, în procent de 100%, conform nominalizării efectuate
prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 157/15.12.1990 al SC „CD” SA. Din cuprinsul
acestei adeverinţe rezultă că temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de muncă îl reprezintă
H.G. nr. 1223/1990, Ordinul nr. 50/1990, pct. 3 şi Ordinul nr. 125/1990. De asemenea, la rubrica
„OBSERVAŢII”, se menţionează că reclamanta X „a lucrat în şantiere de construcţii-montaj, în
aer liber sub influenţa intemperiilor, a temperaturilor mediului ambiant. Se menţionează şi faptul
că adeverinţa a fost eliberată în baza documentelor verificabile, aflate în arhiva societăţii,
cunoscându-se atât prevederile Codului penal, referitoare la falsul în înscrisuri oficiale, cât şi
prevederile legislaţiei de reglementare a pensiilor din sistemul public, potrivit cărora angajatorul
poartă întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea actelor doveditoare utilizate la
stabilirea drepturilor de pensie.
Potrivit disp. art. 158 alin. 4 din Legea nr. 263/2010, adeverinţele care atestă încadrarea
persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate, numai în situaţia în care au
fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie
2001.
Potrivit disp. art. 126 alin. 1 din H.G. nr. 257/2011, adeverinţele prin care se atestă faptul
că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea
în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului
prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidenţele
angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de arhive, iar potrivit disp. art. 125 din acelaşi act
normativ, angajatorii sau orice alţi deţinători de arhive sunt direct răspunzători, în condiţiile
legii, de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor pe care le
înscriu, în baza documentelor deţinute, în adeverinţele pe care le eliberează în vederea stabilirii,
recalculării sau revizuirii drepturilor de pensie.
În cauză, verificând adeverinţa nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA, instanţa
constată că aceasta cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de anexa 14 la H.G. nr.
257/2011, şi anume: denumirea unităţii angajatoare, grupa de muncă, actul administrativ emis de
unitate conform prevederilor Ordinului ministrului muncii și ocrotirilor sociale, al ministrului
sănătății și al președintelui Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 50/1990 pentru
precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care
se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării (Hotărârea Consiliului de
Administraţie nr. 157/15.12.1990 al SC „CD” SA) precum şi actul normativ care anterior datei
de 1 aprilie 2001 a constituit temei juridic pentru încadrarea în grupă superioară de muncă (HG
nr. 1223/1990 şi art. 3 din Ordinul nr. 50/1990). De asemenea, adeverinţa cuprinde şi procentul
încadrării în grupa superioară de muncă (100%). Cât priveşte rubrica „Observaţii”, deşi aceasta
nu cuprinde nici un fel de referire la faptul că reclamanta a lucrat în aceleaşi condiţii cu
muncitorii, instanţa reţine că adeverinţa face trimitere la faptul că aceasta a lucrat în şantiere de
construcţii-montaj, în aer liber sub influenţa intemperiilor, a temperaturilor mediului ambiant.

502
 Modalitatea de acordare a grupelor de muncă pentru perioadele anterioare datei de
01.04.2001 a fost reglementată de Ordinul MMPS nr. 50/1990. Potrivit disp. art. 2 din Ordinul
nr. 50/1990, în grupa a II-a de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile
profesionale cuprinse în anexa nr. 2. De asemenea, potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990
(menţionat în adeverinţă), beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, fără limitarea
numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni,
personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de
personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.
Beneficiază, de asemenea, de aceleaşi drepturi personalul muncitor din construcţii-montaj sau de
alte activităţi, care realizează lucrări de extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităților de
producţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu personalul beneficiarului
încadrat în grupele I şi a II-a de muncă.
Totodată, potrivit art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, „nominalizarea persoanelor care se
încadrează în grupele I şi a II-a de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu
sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care
îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile
de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau
infectare etc.)”.
Aşadar, legiuitorul nu a condiţionat încadrarea în grupele superioare de muncă de profilul
funcţiei sau meseriei, ci de faptul că personalul în cauză întreprinde activităţi în locurile de
muncă prevăzute în anexele 1 şi 2 la Ordinul nr. 50/1990, ce implică condiţii grele de muncă,
eforturi deosebite, sau un climat greu de suportat. Or, în cauză, astfel cum s-a arătat, fostul
angajator al contestatoarei, a indicat în cuprinsul adeverinţei nr. 563/15.03.2017, la rubrica
„OBSERVAŢII”, că reclamanta X a lucrat în şantiere de construcţii-montaj, în aer liber sub
influenţa intemperiilor, a temperaturilor mediului ambiant.
Mai mult, potrivit disp. art. 1 din H.G. nr. 1223/1990, personalul care este în activitate şi
care a lucrat la locurile de muncă sau activităţile cu condiţii de muncă nocive, grele sau
periculoase de pe şantierele de construcţii-montaj, grupurile de şantiere şi întreprinderile-şantier,
inclusiv unităţile de deservire ale acestora: bazele de producţie, depozitele, laboratoarele,
unităţile de mecanizare se încadrează în grupa a II-a de muncă în vederea pensionarii, pentru
întreaga perioadă efectiv lucrată după 18 martie 1969, iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ,
nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa a II-a de muncă, se face de consiliile de
administrație, împreună cu sindicatele libere din unităţi.
Or, astfel cum s-a reţinut mai sus, încadrarea în grupe de muncă se face de către
angajator, acestuia revenindu-i întreaga răspundere pentru legalitatea, exactitatea şi
corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor pe care le înscriu în adeverinţele pe care le
eliberează, iar, în cauză, prin adeverinţa nr. 157/15.12.1990, emisă de angajator în conformitate
cu prevederile legale, se atestă faptul că în perioada 01.10.1986 – 01.04.2001 reclamanta a lucrat
pe şantier, iar nominalizarea sa în grupa a II-a de muncă a fost efectuată prin Hotărârea
Consiliului de Administraţie, temeiurile juridice fiind HG nr. 1223/1990 şi art. 3 din Ordinul nr.
50/1990.
De altfel, atât prin Nota nr. 1596/DP/08.12.1990, cât şi prin Nota 893/15.12.1990, o serie
de ministere, între care şi Ministerul Muncii şi Protecţiei sociale, au propus ca inginerilor,
subinginerilor, maiștrilor și tehnicienilor care au funcționat ca profesie în construcții și au ocupat
funcțiile de director, inginer șef, șef șantier (brigadă), adjunct șef brigadă, șef lot, șef serviciu, șef
secție, șef atelier, șef laborator, în întreprinderile șantier grupuri de șantier (antrepriză) șantiere
(brigăzi), unitățile de mecanizare și unitățile de deservire ale acestora, să li se aplice prevederile
art. 3 din Ordinul 50/1990.
Deşi prin întâmpinare se susţine că temeiul legal lipseşte din adeverinţă, instanţa reţine că
temeiul legal a fost indicat, respectiv H.G. nr. 1223/1990, art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, Ordinul
nr. 125/1990. Este relevant faptul că H.G. nr. 1223/1990 cuprinde doar două articole, dintre care
doar art. 1 face referiri exprese la locurile de muncă sau activităţile ce se încadrează în grupa a

503
II-a de muncă, astfel că nu era necesară precizarea în detaliu a acestui articol, fiind suficientă
precizarea actului normativ – H.G. nr. 1223/1990.
Faţă de aceste considerente, având în vedere dispoziţiile legale menţionate, precum şi
adeverinţa nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA, se reţine de către instanţă că în mod
nelegal intimata nu a valorificat la stabilirea drepturilor de pensie ale contestatoarei perioada
01.10.1986 – 01.04.2001, ca reprezentând stagiu de cotizare realizat în grupa a II-a de muncă.
Prin urmare, instanţa constată că sunt întemeiate cererile contestatoarei de anulare a
deciziei nr. 360502/12.09.2019, de obligare a intimatei la emiterea în folosul contestatoarei a
unei noi decizii de pensie, prin care drepturile de pensie să fie stabilite ca urmare a valorificării
perioadei 01.10.1986 – 01.04.2001 ca reprezentând stagiu de cotizare realizat în grupa a II-a de
muncă, conform adeverinţei nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA şi de acordare a
drepturilor de pensie astfel stabilite începând cu data de 01.07.2019 – data formulării cererii de
înscriere la pensie pentru limită de vârstă, urmând a le admite.
În ceea ce priveşte cererea contestatoarei referitoare la obligarea intimatei la valorificarea
perioadei 01.05.1985 – 30.09.1986, ca reprezentând stagiu de cotizare realizat în grupa a II-a de
muncă, instanţa o respinge, având în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada (cu
menţiunile din carnetul de muncă sau cu adeverinţă eliberată de fostul angajator în condiţiile
legii) că a desfăşurat activitate încadrată în grupa a II-a de muncă în această perioadă.
De asemenea, instanţa respinge şi cererea contestatoarei constând în obligarea intimatei
la valorificarea perioadei 01.04.2001 – 01.01.2005, ca reprezentând stagiu de cotizare realizat în
grupa a II-a de muncă, având în vedere că, începând cu data de 01.04.2001, Ordinul nr. 50/1990
pentru precizarea locurilor de muncă, a activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii
deosebite, care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea pensionării, Ordinul nr.
100/1990 privind completarea Ordinului 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 pentru precizarea
locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite, care se
încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1
martie 1990 au fost abrogate prin art. 198 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, începând cu data de 01.04.2001, au
fost redefinite locurile de muncă după condiţiile în care se desfăşoară activitatea şi după gradul
de expunere la riscuri şi mediu de prestare a muncii, noţiunea de grupe de muncă nemaifiind
reglementată, uzitându-se prin noua reglementare noţiunile de condiţii deosebite şi speciale de
muncă.
Prin urmare, perioada 01.04.2001 – 01.01.2005 nu poate fi valorificată ca stagiu de
cotizare realizat în grupa a II-a de muncă, astfel cum s-a solicitat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Casa Judeţeană de Pensii Iaşi pentru
următoarele motive:
Consideră că în mod greşit, prima instanţă a admis contestaţia intimatei BV, obligându-
ne să valorificăm perioada 01.10.1986 - 01.04.2001 conform Adeverinţei nr. 563/15.03.2017
eliberată de SC „CD” SA, deoarece menţiunile din adeverinţă, activitatea intimatei a fost
încadrată de angajator în grupa a II-a, reţinându-se ca temei juridic, HG nr. 1223/1990 şi Ordinul
nr. 125/1990, un temei greşit.
Conform art. 1 din HG nr. 1223/1990, personalul care este în activitate şi care a lucrat la
locurile de muncă sau activităţile cu condiţii de muncă nocive, grele sau periculoase de pe
şantierele de construcţii-montaj, grupurile de şantiere şi întreprinderile-şantier, inclusiv unităţile
de deservire ale acestora bazele de producţie, depozitele, laboratoarele, unităţile de mecanizare
se încadrează în grupa a II-a de muncă în vederea pensionării, pentru întreaga perioada efectiv
lucrată după 18 martie 1969.
Scopul acestui act normativ, precizat în Nota de fundamentare întocmită MLPTAT,
MMOS şi MS, a fost de a încadra în grupa a II-a de muncă salariaţii de la locurile de muncă sau
activităţile cu condiţii deosebite de pe şantierele de construcţii, grupurile de şantiere,
întreprinderi, precum şi subunităţile de deservire ale acestora.

504
 Condiţiile deosebite de muncă specifice activităţii de construcţii-montaj pe şantiere
menţionate în cuprinsul Notei de fundamentare a H.G. nr.1233/1990 se referă la:
- efectuarea unui efort mare, determinat şi de volumul mare al materialelor ce se pun în
opera;
- condiţiile grele de muncă, datorită lucrului în aer liber, sub influenţa permanentă a
intemperiilor (ploi, zăpezi, vânt) şi temperaturilor mediului ambient, lucru în general la înălţimi
mari pe schela cu asigurarea în centura, sub nivelul solului, în săpături deschise, sau în subteran;
- regimul de lucru prestat în trecut de 10-12 ore pe zi (anterior anului 1990), a schimbării
permanente a locului de muncă, precum şi gradul de periculozitate în care şi-au desfăşurat
activitatea.
Solicităm a se observa că, încă din titlul Hotărârii de Guvern nr. 1223/1990 privind
încadrarea în grupa a II-a de muncă, în vederea pensionării, a unor locuri de muncă sau activităţi
din construcţii-montaj, cât şi din metodologia de încadrare prevăzută în Ordinul nr. 50/1990,
rezultă că nu pot fi încadrate în grupa a II-a de muncă persoanele care nu lucrează nemijlocit în
activităţi specifice de construcţii-montaj şi nici personalul de conducere, întrucât prin natura
funcţiilor, nu îşi desfăşoară activitatea cel puţin 70% din programul de lucru în condiţii de
şantier.
Astfel, nu pot beneficia de grupa a II-a de muncă: directorul general, directorul tehnic,
directorul economic, contabilul-şef, şeful biroului contabilitate-financiar, şeful biroului
aprovizionare, şeful biroului tehnic, şeful biroului mecano-energetic, şeful comportamentului de
protecţia muncii şi PSI, analiştii calculatoare, merceologii, contabilii, casierii, secretarele,
dactilografele, şefii de depozite, şefii de laboratoare, inspectorul de personal, consilierii,
jurisconsulţii, funcţionarii administrativi şi economici, revizorii contabili, operatorii telex, radio
şt telefon, paznicii, portarii, primitor distribuitor, gestionar, inginer, șef atelier, șef secţie, șef
birou mecanizare (funcţiile intimatei după cum rezultă din Scrisoarea nr. 43G/698/16.03.1999
emisă de Ministerul Muncii și Protecţiei Sociale și Scrisoarea nr. 43G/1884/08.10.1997 emisă de
Ministerul Muncii și Protecţiei Muncii - Direcţia Autorizare, Certificare şi Grupe de Muncă
(Anexa 1), iar răspunderea pentru încadrarea ilegală a acestor categorii de salariaţi revine, în
exclusivitate, conducerii unităţii care aplică reglementările legale.
Un alt aspect important este, temeiul juridic pentru încadrarea în grupă superioară de
muncă, Ordinul nr. 125/1990 menționat în Adeverinţa nr. 560/15.03.2017, se aplică doar
perioadelor lucrate după perioada 01.03.1990, motiv pentru care perioada 01.10.1986-
01.04.2001, nu poate fi valorificată ca fiind lucrată în grupa a II-a de muncă.
Aplicarea în timp a Ordinului nr. 50/1990 şi a Ordinului nr. 125/1990, pornindu-se de la
însuşi textul punctului 5 din Ordinul nr. 125/1990, prin care i se determină aplicarea illo
tempore, se poate concluziona că fiecare dintre aceste acte normative are propria sferă de
aplicare, astfel: Ordinul nr. 50/1990 vizează perioada cuprinsă între 18 martie 1969 şi 1 martie
1990, iar Ordinul nr. 125/1990 priveşte perioada cuprinsă între 1 martie 1990 până la 1 aprilie
2001, când a fost abrogat expres prin Legea nr. 19/2000, astfel încât, chiar dacă în cuprinsul
anexei nr. 1 sau 2 la Ordinul nr. 125/1990 apar menţionate şi alte activităţi decât cele din anexa 1
sau 2 a Ordinului nr. 50/1990, aceste activităţi trebuie considerate ca muncă desfăşurată în grupa
I sau a II-a, după caz, numai pentru perioada lucrată începând cu 1 martie 1990, nu anterior.
Astfel, se demonstrează că prin adoptarea Ordinului nr. 125/199 s-a urmărit o completare, o
lărgire a sferei activităţilor şi locurilor de muncă încadrabile în grupa II de muncă, respectiv o
restrângere a sferei activităţilor şi locurilor de muncă încadrabile în grupa I de muncă, însă
numai începând cu data de 1 martie 1990, chiar dacă activitatea a fost desfăşurată anterior acestei
date.
Aşadar, se poate observa neconcordanţele cu privire la actele administrative, de
nominalizare şi încadrare în grupa de muncă menţionate în Adeverinţa nr. 563/15.03.2017
eliberată de SC „CD” SA.
De asemenea, solicită a se analiza şi a se reţine că în carnetul de muncă al intimatei nu
există nici o menţiune despre grupa superioară de muncă, pentru perioada în care a desfăşurat
activitatea ca inginer, şef atelier, şef secţie, şef birou mecanizare.

505
 Astfel, potrivit art. 158 (3 ind. 1) din Legea nr. 263/2010, dovada vechimii în muncă
realizate în grupa I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate, numai în situaţia în care au fost emise
conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 se
face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretul nr. 92/1976 privind
carnetul de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 158 (3 ind. 2) din Legea nr. 263/2010, în situaţia în care
perioadele de vechime în muncă realizate în grupa I şi/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în
carnetul de muncă sau înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet,
dovada acestora se poate face cu adeverinţe eliberate de către angajatori sau deţinătorii legali
arhive.
Aşa cum dispune art. 125 din H.G. nr. 257/2011, angajatorii sau orice alţi deţinători de
arhive sunt direct răspunzători, în condiţiile legii, de legalitatea exactitatea şi corectitudinea
datelor, elementelor şi informaţiilor pe care le înscriu, în baza documentelor deţinute, în
adeverinţele pe care le eliberează în vederea stabilirii recalculării sau revizuirii drepturilor de
pensie”.
În sprijinul exprimat, solicită a se reţine considerentele de la pct. 62 din Decizia nr. 9/16
mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 891/08.11.2016) care precizează: „62.
Aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activităţi similare desfăşurate de alţi
angajatori şi necuprinse în lista tocurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale din
varianta consolidată ia ordinului a fost dezlegat prin argumentele aduse în rezolvarea problemei
de la punctul 1 în care s-a statuat că premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca
tipul de activitate să se regăsească în anexele I şi II ale variantei consolidate a ordinului. Per a
contrario, nu pot fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din
anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare. Puteau fi
nominalizate, prin asimilare, în temeiul dispoziţiilor art. 3, alte categorii de personal în activitate
ale aceluiaşi angajator decât cele enumerate expres, după criteriul: muncitori, ingineri,
subingineri etc., cu condiţia generală de a lucra efectiv (acea categorii de personal care au lucrat
efectiv) în locuri de muncă sau în activităţile nominalizate în anexă şi aplicate acelui angajator
(alin. 1 al pct. 3) sau personalul muncitor care a realizat anumite tipuri de lucrări expres
nominalizate în ordin (respectiv extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de
producţie) în respectivele unităţi ce au făcut obiectul încadrării, acesta fiind motivul pentru care
îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (alin. 2 al pct. 3). Sintagma „aceleaşi condiţii”,
contrar opiniei celor care au împărtăşit soluţia extinderii domeniului de aplicare a Ordinului nr.
50/1990. nu se referă la condiţiile generate de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe,
microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc. ale altor salariaţi
aflaţi în raport de muncă cu alţi angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, ci la
condiţiile concrete descrise de alin. 1 şi 2 ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate
nominalizat expres în anexe”.
În concluzie, solicită admiterea apelului formulat de casa de pensii, modificarea în parte a
sentinţei civile nr. 653/2020 din 24.06.2020, iar pe fondul cauzei solicită respingerea în tot a
contestaţiei formulate de BV, ca nelegală şi netemeinică.
În drept, îşi întemeiază prezenta pe dispoziţiile Legii nr. 263/2010, H.G. nr.
257/20.03.2011, Ordinului M.M.O.S. nr. 50/1990 şi ale Codului de procedură civilă, cu
modificările şi completările ulterioare.
Intimata reclamantă X a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de
apel ca neîntemeiată şi nefondată, pentru următoarele motive:
Apelata susţine în mod neîntemeiat că nu poate fi încadrată în grupa de muncă indicată,
deşi din economia înscrisurilor depuse la dosar, anume Hotărârea CA nr. 157/15.12.1990 a SC
„CD” SA și dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990 reiese în mod evident încadrarea sa în grupa a II-a
de muncă.
În acest sens, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din HG nr. 1223/1990 care prevăd că:
„Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa a II-a de muncă se face de Consiliile de

506
administraţie, împreună cu sindicatele societăţii, responsabilitatea acestei încadrări revenind
societăţii” societatea a emis, împreună cu sindicatele, Hotărârea CA nr. 153/15.12.1990.
Tot în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990: „Beneficiază de
încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului,
personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni (...), precum
şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile prevăzute în anexele 1 și 2”.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din HG nr. 1223/1990: „Personalul care este în activitate şi
care a lucrat în locurile de muncă nocive, grele sau periculoase de pe şantierele de construcţii
montaj, grupurile de şantiere şi întreprinderile şantier, inclusiv unităţi de deservire a acestora,
bazele de producţie, depozite, laboratoare, unităţile de mecanizare se încadrează în grupa a II-a
de muncă în vederea pensionării, pentru întreaga perioadă de după martie 1969”.
În acelaşi sens specifică şi Nota nr. 1596/08.07.1990 a Ministrului lucrărilor Publice,
Transporturilor şi amenajării Teritoriului care prevede că: „Având în vedere că inginerii,
subinginerii, maiştrii şi tehnicienii care au ocupat funcţii diverse, inginer, sef şantier, sef brigada,
şef lot, sef serviciu, şef laborator, în întreprinderile şantier, grupurile de şantiere, unităţile de
mecanizare şi unităţile de deservire a acestora, propune ca personalului respectiv sa li se aplice
prevederile art. 3 din Ord 50/1990”.
În acest context, apreciază că Sentinţa civilă nr. 653/2020, pronunţată de Tribunalul Iași
în data de 24 iunie 2010 este legală şi temeinică, motiv pentru care solicită instanţei să o
menţină, respingând apelul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma
dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce
urmează:
În prezenta cauză, intimata X a contestat decizia nr. 360502/12.09.2019 privind acordarea
pensiei pentru limită de vârstă, emisă de apelanta Casa Județeană de Pensii Iaşi fără valorificarea
adeverinţei nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA Iaşi, cu motivarea: „Nu s-a luat în
calcul grupa a II-a de muncă din adeverința nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA,
întrucât funcţiile de şef atelier, şef secţie şi şef birou mecanizare nu presupun desfășurarea
activității de cel puțin 70% din timp pe șantier așa cum prevede HG nr. 1223/1990”.
Potrivit pct. 15 din Ordinul nr. 50/1990, dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în
locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea
pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de
completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale.
În carnetul de muncă al intimatei, angajatorul nu a evidenţiat perioade încadrate în grupa
I de muncă.
Însă, potrivit art. 158 alin. 31, alin. 32, alin. 4 din Legea nr. 263/2010 (în vigoare la data
formulării cererii de pensionare): „Dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă
realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea
Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă. În situaţia în care perioadele de vechime în
muncă realizate în grupa I şi/sau a II-a de muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă sau
înregistrarea acestor perioade este efectuată incorect ori incomplet, dovada acestora se poate face
cu adeverinţe eliberate de către angajatori sau deţinătorii legali de arhive. Adeverinţele care
atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate numai în
situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior
datei de 1 aprilie 2001.”
Potrivit art. 126 alin. 1 din HG nr. 257/2011, adeverinţele prin care se atestă faptul că în
anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea în
locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului
prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidenţele
angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de arhive.
Prin urmare, la stabilirea drepturilor de pensie ale intimatului, apelanta este obligată să ia
în calcul adeverinţa nr. 563/15.03.2017, eliberată de SC „CD” SA Iaşi, care atestă încadrarea

507
intimatei în fosta grupă a II-a de muncă, dacă aceasta a fost eliberată potrivit anexei nr. 14 a HG
nr. 257/2011, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.
Verificând adeverinţa nr. 563/15.03.2017 eliberată de SC „CD” SA, se constată că acest
act doveditor îndeplinește condițiile legale, prin raportare la modelul prevăzut la anexa nr. 14 din
HG nr. 257/2011, având toate mențiunile prevăzute de lege.
Astfel, în cuprinsul adeverinței, care atestă că intimata a avut funcţia de inginer, şef
atelier cu delegaţie, şef secţie şi şef birou mecanizare în perioada 01.10.1986-01.04.2001, este
indicat atât actul administrativ emis anterior datei de 1 aprilie 2001 (care poate fi proces-verbal,
decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea
persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a
intrărilor în subteran etc., potrivit anexei nr. 14 a HG nr. 257/2011), respectiv Hotărârea nr.
157/15.12.1990 a Consiliului de Administraţie al SC „CD” SA , cât și temeiul juridic al
încadrării intimatului în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, respectiv H.G. nr.
1223/1990, Ordinul nr. 50/1990, pct. 3 şi Ordinul nr. 125/1990.
Prin urmare, susținerile apelantei în sensul că perioada 01.10.1986-01.04.2001, nu poate
fi valorificată ca fiind lucrată în grupa a II-a de muncă, deoarece Ordinul nr. 125/1990,
menționat ca temei juridic în Adeverinţa nr. 560/15.03.2017, se aplică doar perioadelor lucrate
după perioada 01.03.1990 sunt fără relevanță de vreme ce acest ordin nu este singurul temei
juridic precizat în adeverință, angajatorul având în vedere și H.G. nr. 1223/1990, Ordinul nr.
50/1990, acesta din urmă fiind aplicabil, așa cum chiar și apelanta subliniază, pe perioada
cuprinsă între 18 martie 1969 şi 1 martie 1990.
În conformitate cu dispozițiile art. 158 alin. 6 și 7 din Legea nr. 263/2010: „În situaţia în
care există suspiciuni cu privire la legalitatea încadrării activităţii în grupele I şi/sau a II-a de
muncă, angajatorii sau orice alţi deţinători legali de arhive sunt obligaţi să pună la dispoziţia
Casei Naţionale de Pensii Publice şi/sau a caselor teritoriale de pensii, după caz, la solicitarea
acestora, documentele întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 pe baza cărora s-au eliberat
adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă, în
vederea verificării respectării legislaţiei în domeniu. În situaţia în care, ca urmare a verificărilor
prevăzute la alin. (6), se constată încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupe superioare
de muncă sau nu sunt prezentate documentele care au stat la baza eliberării adeverinţelor,
perioadele respective sunt valorificate ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în condiţii
normale de muncă.”
Totodată, casele teritoriale de pensii nu pot cenzura aplicarea, de fostul angajator, a
dispozițiilor pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990, abrogat prin Legea nr. 19/2000, conform cărora
beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, fără limitarea numărului, personalul care
este în activitate: muncitori, subingineri, ingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi
reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv
la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.
De altfel, suplimentar, în adeverința nr. 563/15.03.2017 eliberată de SC „CD” SA, se și
precizează că intimata „… a lucrat în şantiere de construcţii-montaj, în aer liber sub influenţa
intemperiilor, a temperaturilor mediului ambiant”, situație în care încadrarea nu poate fi făcută
decât aplicând prevederile pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990, menționate în Nota nr.
1596/DP/08.12.1990 şi Nota nr. 893/15.12.1990, prin care mai multe ministere, între care şi
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, au propus ca inginerilor, subinginerilor, maiștrilor și
tehnicienilor care au funcționat ca profesie în construcții și au ocupat funcțiile de director,
inginer șef, șef șantier (brigadă), adjunct șef brigadă, șef lot, șef serviciu, șef secție, șef atelier,
șef laborator, în întreprinderile șantier grupuri de șantier (antrepriză) șantiere (brigăzi), unitățile
de mecanizare și unitățile de deservire ale acestora, să li se aplice prevederile art. 3 din Ordinul
50/1990.
În consecinţă, față de considerentele expuse, având în vedere şi dispoziţiile art. 480 alin.
1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel respinge apelul şi păstrează sentinţa.

508
 22. Contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei anticipate parţiale şi a
deciziei de respingere a cererii de recalculare a pensiei anticipate parțiale; dovada vechimii în
muncă, stagiul de cotizare în sistemul public de pensii, dovedirea perioadelor de activitate
desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și a II-a de muncă
în vederea pensionării; aplicabilitatea dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală,
calitatea de debitor a casei județene de pensii, dobânzi și cheltuieli de judecată

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale

Indice alfabetic: contestaţie împotriva deciziei privind acordarea pensiei anticipate
parţiale şi a deciziei de respingere a cererii de recalculare a pensiei anticipate parțiale, dovada
vechimii în muncă, stagiul de cotizare în sistemul public de pensii, dovedirea perioadelor de
activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de
muncă în vederea pensionării; aplicabilitatea dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală,
calitatea de debitor a casei județene de pensii, dobânzi și cheltuieli de judecată.
Temei de drept: art. 17, art. 158 alin. 1, 2, art. 159 din Legea nr. 263/2010 privind
sistemul unitar de pensii publice, art. 6 din Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de
muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în
grupele I şi II de muncă în vederea pensionării; art. 1530, art. 1531, art. 1535 Cod civil; art. 453
Cod procedură civilă, OG nr. 13/2011.

Este real că în calitate de autoritate care administrează sistemul public de pensii, casa de
pensii are o competenţă legală de verificare a documentației necesare, dar controlul exercitat în
procedura de stabilire sau de recalculare a drepturilor de pensie nu poate depăși, prin
extensiune, limitele procedurale legale, pentru că, în caz contrar se ajunge la eludarea
principiilor de bază stabilite de Ordinul nr. 50/1990 și, în consecință, la pur arbitrariu. În acest
sens, apelanta nu poate opune intimatului apărări ținând de modalitatea concretă de încadrare
la nivelul unității a personalului în grupa I și II de muncă, în condițiile în care întreaga
procedură legală a fost urmată și au fost prezentate inclusiv actele de nominalizare și încadrare
a personalului în grupe de muncă, atât timp cât actele juridice emise nu au fost invalidate legal
și se află în circuitul civil.
Refuzul nejustificat al intimatei de a valorifica adeverinţele emise de angajator şi
menţiunile carnetului de muncă reprezintă temeiul anulării deciziilor prin care s-a stabilit
dreptul de pensie în cauză şi în egală măsură fapta culpabilă care constituie temei al
despăgubirii contestatorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 263/2010, în sistemul public de pensii,
pensiile se cuvin de la data îndeplinirii condiţiilor prevăzute de prezenta lege, în funcţie de
categoria de pensie solicitată. Pensiile se stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii,
emisă în condiţiile prevăzute de prezenta lege, şi se acordă de la data înregistrării cererii.
Contestatorul are dreptul de a beneficia lunar de drepturile de pensie, începând cu data de
29.07.2019 în favoarea acestuia fiind emisă o decizie de stabilire a drepturilor de pensie, iar
casa judeţeană de pensii are, potrivit disp. art. 139 lit. d), obligaţia stabilirii şi plăţii conform
legii, a drepturilor de pensie, prin urmare sunt nefondate susţinerile apelantei privind lipsa
calităţii de debitor.
Dispoziţiile codului civil privind răspunderea civilă sunt pe deplin aplicabile în cadrul
litigiilor de asigurări sociale (art. 142 din Legea nr. 263/2010), atunci când s-a dorit derogarea
de la aplicarea dispoziţiilor Codului civil prin dispoziţiile Legii nr. 263/2010, derogarea a fost
prevăzută în mod expres (art. 105 alin. 1).
Drepturile de pensie, recalculate prin valorificarea adeverinţelor de încadrare în grupa
a II-a de muncă i se cuvin contestatorului lună de lună, iar plata unui cuantum al pensiei mai
mic decât cel cuvenit dacă s-ar fi procedat, conform legii, la valorificarea documentelor ce
atestă încadrarea în grupa a II-a de muncă, îi provoacă contestatorului un prejudiciu ce se
impune a fi reparat.

509
 Nu pot fi primite susţinerile apelantei privind inexistenţa obligaţiei de a plăti dobânzi
motivat de inexistenţa deciziei de pensionare prin care să fie stabilită o pensie majorată pe care
apelanta să fie obligată să o plătească. În cauză, urmare a cererii formulate de contestator a
fost emisă decizia de stabilire a drepturilor de pensie, obligaţia de plată a acestor drepturi fiind
scadentă lună de lună. Diferenţele de drepturi de pensie ce vor rezulta ca urmare a valorificării
adeverinţelor ce atestă desfăşurarea activităţii în grupa a II-a de muncă, neacordate din culpa
apelantei, păstrează acelaşi caracter de exigibilitate, astfel încât, în mod corect în aplicarea
dispoziţiilor art. 1531 Cod civil prima instanţă a dispus plata drepturilor de pensie în cuantum
majorat cu dobânda legală penalizatoare, în funcţie de scadenţa lunară a fiecărei sume datorate
cu titlu de pensie începând cu data de 27.09.2019 şi până la plata efectivă.

Curtea de apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
496/24.11.2020

Prin sentința civilă nr. 436/03 iunie 2020 Tribunalul Iași a admis contestaţia, astfel cum a
fost completată, formulată de contestatorul D.I., în contradictoriu cu intimata casa de pensii; a
anulat Deciziile nr. 360531/12.09.2019 şi 360531/14.11.2019 emise pe numele contestatorului de
casa de pensii; a obligat intimata casa de pensii să emită pe numele contestatorului o nouă
decizie de soluţionare a cererii de pensionare înregistrată sub nr. 62657/29.07.2019 prin care să
valorifice în favoarea acestuia, începând cu data de 29.07.2019, datele privind desfăşurarea
activităţii în grupa a II-a de muncă evidenţiate în Adeverinţele nr. 94/29.08.2014 şi
175/01.10.2019, ambele emise de SC „A” SA, urmând ca drepturile de pensie stabilite prin noua
decizie să fie plătite contestatorului în cuantum majorat cu dobânda legală penalizatoare, în
funcţie de scadenţa lunară a fiecărei sume, începând de la data de 29.07.2019 și până la data
plăţii efective; a obligat intimata să plătească contestatorului suma de 1500 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține că prin contestaţia ce face obiectul
cauzei, contestatorul – în contradictoriu cu intimata casa de pensii – a formulat contestaţie
împotriva Deciziei nr. 360531/12.09.2019, decizie privind acordarea pensiei anticipate parţiale şi
a Deciziei nr. 360531/14.11.2019 de respingere a cererii de recalculare a pensiei anticipate
parțiale, solicitând obligarea intimatei să emită o nouă decizie de pensionare, cu valorificarea
perioadelor lucrate în grupa a II-a de muncă și cu acordarea drepturilor astfel valorificate, cu
dobânda legală calculată până la plata efectivă a acestor drepturi şi obligarea intimatei și la plata
cheltuielilor de judecată.
Instanţa constată că prin Decizia nr. 360531/12.09.2019 s-a admis cererea de acordare a
pensiei anticipate parţiale pentru contestator, cu menţiunea că nu s-a valorificat Adeverinţa nr.
94/29.08.2014 eliberată de SC „A” SA, întrucât meseriile de strungar şi vulcanizator nu se
încadrează în prevederile legale.
Instanţa constată că prin Decizia nr. 360531/14.11.2019 privind respingerea recalculării
pensiei anticipate parţiale s-a respins cererea de valorificare a grupei de muncă conform
înscrisurilor din Adeverinţele nr. 94/29.08.2014 şi 175/01.10.209 emise de SC „A” SA, întrucât
activitatea desfăşurată ca strungar şi vulcanizator nu se încadrează în prevederile actelor
normative menţionate în adeverinţe.
Instanţa reţine că potrivit prevederilor art. 158 alin. 6 şi 7 din Legea nr. 263/2010: „(6) În
situaţia în care există suspiciuni cu privire la legalitatea încadrării activităţii în grupele I şi/sau a
II-a de muncă, angajatorii sau orice alţi deţinători legali de arhive sunt obligaţi să pună la
dispoziţia Casei Naţionale de Pensii Publice şi/sau a caselor teritoriale de pensii, după caz, la
solicitarea acestora, documentele întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001 pe baza cărora s-au
eliberat adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă,
în vederea verificării respectării legislaţiei în domeniu. (7) În situaţia în care, ca urmare a
verificărilor prevăzute la alin. (6), se constată încălcări ale legislaţiei privind încadrarea în grupe
superioare de muncă sau nu sunt prezentate documentele care au stat la baza eliberării

510
adeverinţelor, perioadele respective sunt valorificate ca vechime în muncă/stagiu de cotizare în
condiţii normale de muncă.” Instanţa ia act că prin norma citată se instituie dreptul şi obligaţia
caselor de pensii de a proceda la verificarea documentaţiei pe baza cărora s-au eliberat
adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă, în
vederea verificării respectării legislaţiei în domeniu, însă această verificare se face în fiecare caz
în parte şi nu pe baza unei analize generice.
Instanţa ia act de faptul că intimata nu a procedat la verificarea documentelor care au stat
la baza emiterii Adeverinţelor nr. 94/29.08.2014 şi 175/01.10.2019, ambele emise de SC „A”
SA, ci a înlăturat valorificarea acestora în beneficiul contestatorului bazându-se pe răspunsul
R87/30.03.2001 (72) care se referă la examinarea tabelelor nr. 771 şi nr. 772 din 26.01.2001 şi
tabelele nr. 2557 şi nr. 2558 din 05.03.2001. Or, adeverinţele a căror valorificare se solicită au
fost întemeiate pe conţinutul tabelului 403/19.01.2001, prin urmare faptul că Inspecţia Muncii
avea obiecţiuni cu privire la conţinutul unor tabele de încadrare a activităţii în grupe superioare
de muncă ulterioare tabelului 403/19.01.2001 nu poate lipsi de efecte juridice conţinutul
acestuia, cu atât mai mult cu cât acest tabel exista la data verificării făcute de ITM şi putea fi
comentat negativ în mod punctual, ceea ce nu s-a întâmplat.
Pe cale de consecinţă, pentru motivele mai sus expuse, instanţa reţine că verificarea
făcută de Inspecţia Muncii în martie 2003 cu privire la tabelele de încadrare a activităţii în grupe
superioare de muncă la SC „A” SA nu a reţinut vreun dubiu cu privire la tabelul 403/19.01.2001,
astfel că, în primul rând, nu poate fi reţinută ca întemeiată apărarea intimatei că răspunsul nr. R
87/30.03.2001 atestă că încadrarea în grupa a II-a de muncă a salariaţilor de la montaj, mecano-
energetic, mecanică grea, mecanică uşoară, roţi dinţate, sculărie, etc. fără a se face dovada că la
locurile respective de muncă există noxe este incorectă, chiar dacă au lucrat în hala monobloc a
SC „A” SA, inclusiv pentru locurile de muncă şi personalul menţionaţi în tabelul
403/19.01.2001. În al doilea rând, instanţa reţine că intimata nu a parcurs procedura de verificare
proprie cu privire la adeverinţele eliberate în anul 2016 depuse de contestator, ci s-a limitat la a
se referi la răspunsul Inspecţiei Muncii nr. R 87/30.03.2001.
Potrivit disp. art. 158 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, adeverinţele care atestă încadrarea
persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate, numai în situaţia în care au
fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie
2001.
În acelaşi sens, art. 125 din H.G. nr. 257/2011 prevede faptul că: „Angajatorii sau orice
alţi deţinători de arhive sunt direct răspunzători, în condiţiile legii, de legalitatea, exactitatea şi
corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor pe care le înscriu, în baza documentelor
deţinute, în adeverinţele pe care le eliberează în vederea stabilirii, recalculării sau revizuirii
drepturilor de pensie”. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. 1 şi 6 din H.G. 257/2011: „(1)
Adeverinţele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001,
persoanele şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de
muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza documentelor
verificabile aflate în evidenţele angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de arhive. (6) Pentru a
putea fi valorificată, adeverinţa menţionată la alin. (1) se completează în mod obligatoriu la toate
rubricile prevăzute.”
Textele anterior citate stabilesc două condiții pentru valorificarea perioadei atestate ca
fiind lucrată în grupa de muncă: emiterea adeverinței conform legii și pe baza documentelor
verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.
Cercetând conținutul adeverințelor invocate de contestator, pe care își fundamentează
aceasta contestația, Tribunalul constată că acestea îndeplinesc cele două cerințe de valabilitate
evidențiate anterior. Astfel adeverinţele în discuţie cuprind toate menţiunile obligatorii prevăzute
de anexa 14 la Normele de aplicarea a prevederilor Legii nr. 263/2010 aprobate prin HG nr.
257/2011, potrivit dispoziţiilor coroborate ale art. 158 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 şi ale art.
125 din H.G. nr. 257/2011 angajatorii fiind răspunzători direct de legalitatea, exactitatea şi
corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor pe care le înscriu, în baza documentelor

511
deţinute, în adeverinţele pe care le eliberează în vederea stabilirii, recalculării sau revizuirii
drepturilor de pensie.
Intimata a arătat că funcţia contestatorului nu este una dintre cele înscrise ca atare în
Ordinul nr. 50/1990.
Instanţa reţine că prevederile Ordinului nr. 50/1990 se referă atât la funcţii, cât şi la
locurile de muncă cu noxe şi că angajatorul contestatorului avea prerogativa şi obligaţia legală de
a nu crea tratamente discriminatorii între angajaţii care lucrau în aceleaşi condiţii de muncă.
Regăsirea nominală a contestatorului în Tabelul nr. 403/19.01.2001 pentru care se recunoaşte
beneficiul grupei a II-a de muncă, menţiunile din carnetul de muncă al acestuia, poziţiile 54 şi 59
creează convingerea veridicităţii celor înscrise în adeverinţele depuse la dosar.
Faptul că în carnetul de muncă al intimatului este înscrisă activitatea prestată în grupa a
II-a de muncă doar pentru perioadele 14.02.1979 – 16.06.1979, 12.12.1980 – 01.04.1992 nu
poate conduce la concluzia că după această perioadă contestatorul nu a mai lucrat în condiţiile
grupei a II-a de muncă, deoarece la poziţia 59 este înscris faptul că activitatea desfăşurată de
acesta la acelaşi loc de muncă, Tratamente termice, se încadrează în condiţii deosebite de muncă
pentru perioada 01.01.2002 – 31.12.2002.
Pentru motivele mai sus expuse, instanţa reţine că în mod neîntemeiat intimata a înlăturat
valorificarea în folosul contestatorului a datelor certificate prin adeverinţele nr. 94/29.08.2014 şi
175/01.10.2019, ambele emise de SC „A” SA şi admite capătul de cerere privind anularea
Deciziilor nr. 360531/12.09.2019 şi 360531/14.11.2019 emise pe numele contestatorului de casa
de pensii.
Ca o consecinţă directă a acestui fapt, instanţa obligă intimata şi la emiterea unei noi
decizie de soluţionare a cererii de pensionare înregistrată sub nr. 62657/29.07.2019 prin care să
valorifice în favoarea acestuia, începând cu data de 29.07.2019, datele privind desfăşurarea
activităţii în grupa a II-a de muncă evidenţiate în adeverinţele nr. 94/29.08.2014 şi
175/01.10.2019, ambele emise de SC „A.” SA, urmând ca drepturile de pensie stabilite prin noua
decizie să fie plătite contestatorului în cuantum majorat cu dobânda legală penalizatoare, în
funcţie de scadenţa lunară a fiecărei sume, începând de la data de 29.07.2019 și până la data
plăţii efective.
Contestatorul a solicitat ca aceste drepturi bănești să îi fie achitate cu dobândă legală,
urmărind astfel sancţionarea intimatei pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă
şi acoperirea beneficiului nerealizat.
Tribunalul reține că în materia dobânzii legale sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod
civil – Legea nr. 287/2009, republicată – art. 1530, art. 1531, art. 1535, respectiv Ordonanța
Guvernului 13/2011. Conform dispozițiilor art. 1531 din noul Cod civil: „Creditorul are dreptul
la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul
cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea
întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită
rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Creditorul are dreptul şi la repararea
prejudiciului nepatrimonial.”
Prin dispozițiile art. 1535 din noul Cod civil, se statuează: în cazul în care o sumă de bani
nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în
momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui
să dovedească vreun prejudiciu, în același sens fiind și dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011,
„în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este
purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei
exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre
acestea”.
Concluzia care se desprinde din aceste prevederi legale este aceea că daunele interese
constau în dobânda legală, ce curge de drept, fără punerea în întârziere, de la data scadenţei
drepturilor. De asemenea, aceste acte normative reglementează două categorii principale de
dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi dobânda penalizatoare/moratorie pentru
obligaţii băneşti. Fiind reglementate de lege, cele două categorii de dobânzi sunt dobânzi legale.

512
În înţelesul O.G. nr. 13/2011, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul
obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară
împlinirii termenului scadenţei obligaţiei. Dobânda remuneratorie reprezintă dobânda datorată de
către debitor cu titlu de preţ al folosinţei capitalului creditorului. În schimb, dobânda
penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea
obligaţiei respective la scadenţă. Aşadar, dobânda penalizatoare are natura juridică de daună
moratorie, fiind datorată de către debitor pentru neplata la scadenţă a sumei de bani pe care
trebuie să o remită creditorului.
Cât priveşte, solicitarea contestatorului de obligare a intimatei şi la plata cheltuielilor de
judecată, instanţa constată întemeiată cererea, prin raportare la prevederile art. 453 C.proc.civ.
potrivit cu care „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi
plătească acesteia cheltuieli de judecată”, instanţa dispune obligarea intimatei la plata
cheltuielilor de judecată efectuate de contestator, cu judecata cauzei în fond, în cuantum de 1500
lei reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi,
considerând-o nelegală și netemeinică.
Solicită apelanta anularea obligaţiei dată în sarcina sa de a plăti cheltuieli de judecată şi
dobândă, deoarece consideră că nu a încălcat nicio lege şi nici dreptul reclamantului la pensie
fiindcă nu şi-a dovedit pretenţia în fapt şi în drept, invocând considerentele Deciziei nr. 760 din
22 noiembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 451 alin. (2)
din Codul de procedură civilă, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
respectiv hotărârile din 26 mai 2005 sau 21 iulie 2005, pronunţate în cauzele Costin împotriva
României, paragraful 43, şi, respectiv, Străin şi alţii împotriva României, paragraful 87, potrivit
căreia un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc
realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului lor.
De asemenea, susţine intimata că a fost obligată să plătească dobândă legală în mod
eronat şi nelegal, din cauză că prima instanţă a reţinut sancţionarea debitorului pentru executarea
cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă, art. 1530, 1531, 1535 din Codul civil, art. 2 din OG nr.
13/2011, precum și că „intimata considerând în mod arbitrar, fără a avea atribuţii de cenzură a
încadrării în grupă de muncă...”.
Orice decizie se va emite pentru intimat va fi pusă de îndată în plată, conform legii, aşa
încât dobânda legală nu se justifică în speţele de asigurări sociale decât dacă s-ar plăti cu
întârziere (fără temei de fapt sau de drept) drepturile de pensie stabilite printr-o decizie de
pensie. În speţă nu s-a dovedit că C.J.P. Iaşi a executat cu întârziere vreo obligaţie care îi
incumbă – adică stabilită printr-o decizie sau prin lege.
De asemenea, susţine intimata că ea nu a fost şi nu este debitoare în raport cu
contestatorul intimat, întrucât nu a existat până acum o decizie sau o prevedere legală care să
prevadă dreptul său de a primi vreo sumă de bani, pe care casa județeană de pensii să nu i-o fi
plătit, pentru a se putea reţine existenţa vreunei culpe procesuale.
Referitor la prevederile art. 1530, 1531, 1535 din Codul civil, acestea fac parte din
Capitolul II – Executarea silită a obligaţiilor, executarea silită prin echivalent, reglementări care
presupun existenţa unui prejudiciu.
Referitor la dobânda legală asupra drepturilor de pensie sunt aplicabile prevederile art.
1393 din Codul civil, conform căruia, dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la
un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin
vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul sau pensia.
Susţine apelanta că în materia asigurărilor sociale nu se aplică regulile generale privind
repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.
Supune atenţiei considerentele Deciziei nr. 2 din 17.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi pe cele ale Deciziei nr. 897/25.10.2012 a Curții Constituţionale, care au statuat că
dreptul la dobândă nu reprezintă un drept concret la care titularul are dreptul în temeiul unei
dispoziţii legale sau printr-o hotărâre judecătorească.

513
 Solicită a se observa că, în speţă, nu s-a dovedit că C.J.P. Iaşi are o răspundere delictuală
şi are de reparat un prejudiciu, o pagubă mai mare decât cuantumul pensiei. Deci nu s-a reţinut
necesitatea plăţii a unor sume care depăşesc cuantumul pensiei acordat de instanţă, cu titlu de
prejudiciu suferit prin vreo vătămare, aşa încât nu se poate angaja obligaţia plăţii vreunei dobânzi
legale, atâta timp cât Casa Judeţeană de Pensii laşi a plătit pensia stabilită prin decizie, care va fi
plătită în continuare întocmai în cuantumul stabilit printr-o decizie de pensie nouă.
Prima instanţă a mai întemeiat obligarea la plata dobânzii legale şi pe prevederile art. 2
din OG nr. 13/2011, or, în raportul juridic de asigurări sociale dintre intimat şi C.J.P. Iaşi nu a
intervenit până acum obligaţia legală a casei de pensii de a plăti pensia nu este purtătoare de
dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, deoarece nu a fost emisă decizie de pensionare prin
care să fie stabilită o pensie, iar casa de pensii să fi refuzat să o plătească.
Apreciază apelanta că nu este drept să plătească cheltuieli de judecată, nefiind posibilă
reţinerea existenţei culpei sale procesuale, atâta timp cât intimatul figurează în Tabelul nr.
403/19.01.2001 la poziţia 1793 - la Secţiile Roţi dinţate şi Sculărie cu activităţile de strungar şi
vulcanizator - 100% din programul de lucru - în perioada 14.02.1979 - prezent.
În Adeverinţele nr. 94/29.08.2014 şi 175/01.10.2019 primite de prima instanţă ca dovezi
valabile, scrie că intimatul a lucrat 100% în grupa a II-a de muncă în perioadele 14.02.1979-
16.06.1979; 01.08.1995-01.04.2001 şi 12.12.1980-01.04.1992.
Prima instanţă a obligat apelanta să ia în calcul adeverinţele nr. 94/29.08.2014 şi
175/01.10.2019, însă în aceste adeverinţe sunt precizate perioadele 14.02.1979-16.06.1979,
12.12.1980-01.04.1992 şi 01.08.1995-01.04.2001.
În adeverinţa nr. 94/29.08.2014 scrie că intimatul a desfăşurat activitate de grupa a II-a de
muncă conform Tabelului 403/19.01.2001 şi H.C.A. nr. 17/01.02.2001; or, acestea nu constituie
dovezi valabile, iar prima instanţă le-a primit eronat ca dovezi valabile, deoarece menţionează
perioadele 14.02.1979-16.06.1979, 12.12.1980-01.04.1992 și 01.08.1995-01.04.2001, în timp ce
HCA nr. 17/01.02.2001 stipulează în art. 1: „Se acordă grupa a doua de muncă actualilor şi
foştilor salariaţi pentru perioada 01.07.1976-01.04.1992”.
Activităţile desfăşurate de strungar şi vulcanizator nu sunt prevăzute în niciun act
normativ ca fiind încadrate în grupa a II-a de muncă.
Locurile sale de muncă – Secţia Roţi dinţate şi Sculărie – nu sunt prevăzute în niciun act
normativ ca fiind încadrate în grupa a II-a de muncă prin definiţie.
În carnetul de muncă al contestatorului există menţiuni referitoare la desfăşurarea
activităţii intimatului în grupă de muncă în perioadele 14.02.1979-16.06.1979, 12.12.1980-
01.04.1992 şi 01.08.1995-01.04.2001.
Art. 42 din Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990 prevede la pct. 42 din Anexa 2 la Ordinul nr.
50/1990 – Adeverinţa nr. 94/29.08.2014 – tratament termic efectuat în Plumb topit, recoacerea în
cuptoare în care se utilizează mediu reductor de oxid de carbon şi tratarea termo-chimică a
oţelului; or, activităţile desfăşurate de reclamant, de strungar și vulcanizator, nu au nicio legătură
cu activităţile și locurile de muncă enumerate la acest articol.
Susţine apelanta că la data de 30.03.2001, MMSS aduce la cunoştinţa AGMUS, prin
Scrisoarea R87/30.03.2001, că, având în vedere Tabelele nr. 771/26.01.2001, 772/26.01.2001,
2557/05.03.2001 şi 2558/05.03.2001 privind personalul încadrat în grupele I şi II de muncă în
perioada 1975-1992, se impune o reanalizare a activităţii personalului din hala monobloc cu
încadrarea strictă în grupe de muncă numai a categoriilor de personal de la locurile menţionate
sau de la locurile unde se regăseşte acelaşi nivel de noxe.
Or, după data de 30.03.2001 nu s-a făcut dovada că ar fi existat vreo reanalizare a
activităţii personalului din hala monobloc cu încadrarea strictă în grupe de muncă numai a
categoriilor de personal de la locurile menţionate sau de la locurile unde se regăseşte acelaşi
nivel de noxe, pentru ca activitatea de lăcătuş şi de metrolog desfăşurate de reclamant să se putea
încadra legal în grupă de muncă.
Tabelul nr. 403/19.01.2001 este anterior datei de 30.03.2001, când MMSS aduce la
cunoştinţa AGMUS, prin Scrisoarea R87/30.03.2001, se impune o reanalizare a activităţii

514
personalului din hala monobloc cu încadrarea strictă în grupe de muncă numai a categoriilor de
personal de la locurile menţionate sau de la locurile unde se regăseşte acelaşi nivel de noxe.
Conform art. 158 alin. (3A1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice, dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1
aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr.
92/1976.
Art. 20 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 92/1976 raportat la art. 20 alin. 1, art. 22 alin. 1, art.
158 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 şi art. 18 lit. e) din HG nr. 118/2012 trebuie aplicate în sensul
că dau posibilitatea casei de pensii să nu valorifice menţiunile din carnetul de muncă sau din
adeverinţe referitoare la încadrarea personalului în fostele grupe I şi a II-a de muncă pe care le
constată că nu au corespondent în normele legale în materie – Ordinul nr. 50/1990, Ordinul nr.
125/1990, HG nr. 456/1990, HG nr. 969/1990 – acte normative care reglementează încadrarea în
fostele grupe de muncă.
Prin Adresa nr. R87/30.03.2001, Ministerul Muncii a răspuns că numai activităţile de la
poziţiile 41, 42, 44, 79, 43, 34, 11 din Ordinul nr. 50/1990 se pot încadra legal în grupe de
muncă, dacă şi numai dacă, potrivit determinărilor de noxe, există depăşiri ale concentraţiei
maxime admisibile prevăzute în Normele generale de protecţie a muncii.
Deci Tabelul 403/19.01.2001 nu poate fi primit ca act de nominalizare în baza căruia să
se elibereze adeverinţe prin care să se certifice încadrarea în grupă de muncă.
Pe cale de consecinţă, având în vedere cele prezentate solicită admiterea apelului,
respingerea cererii de obligare a casei de pensii la plata cheltuielilor de judecată şi a dobânzii
legale, deoarece nu s-a dovedit încălcarea vreunei prevederi legale de către casa de pensii şi nici
existenţa răspunderii pentru vreun prejudiciu, precum şi respingerea cererii de obligare a
apelantei la plata cheltuielilor de judecată şi a dobânzii legale pentru judecata în apel, pentru
aceleaşi motive invocate şi faţă de cheltuielile de judecată pentru fond, în eventualitatea că
intimatul contestator va solicita cheltuieli de judecată şi în apel.
Intimatul formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Reiterează intimatul susţinerile din cererea de chemare în judecată, în sensul că, potrivit
art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, beneficiază de încadrarea în grupa I și a II-a de muncă, fără
limitarea numărului, personalul care este în activitate, muncitori, ingineri, subingineri, tehnicieni,
personal de întreţinere si reparaţii, controlul tehnic de calitate, precum și alte categorii de
personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activităţi prevăzute în anexele 1 și 2.
De asemenea, conform art. 6 din acelaşi act normativ, nominalizarea persoanelor care se
încadrează în grupa I și a II-a de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu
sindicatele libere din unităţi, ținându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care
își desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile
de microclimat, suprasolicitare fizica, etc.).
Faţă de aceste dispoziţii legale, consideră că este evident ca enumerarea de la art. 3 nu
este una limitativă, ci doar exemplificativă.
Dovada că activitatea desfăşurată de intimat în perioada 14.02.1979-16.06.1979,
12.12.1980-01.04.1992, 01.08.1995-01.04.2001 având meseria de strungar și vulcanizator, a fost
încadrată în grupa a II-a de muncă, în procent de 100%, conform nominalizării efectuate prin
Tabel nominal nr. 403/19.01.2001 și Hotărârea Consiliului de administraţie nr. 17/01.02.1991, în
condiţiile prevăzute de Ordinul 50/1990, punctul 3 Anexa 2. poz. 42 și scrisoarea MMPS nr.
3288/21.11.2000, o constituie Adeverinţa nr. 29/29.08.2014 completată și cu Adeverinţa nr.
175/01.10.2019.
Aceste adeverinţe au fost emise pe baza documentelor verificabile aflată în arhivele
societăţii și cunoscând prevederile Codului penal referitoare la falsul în înscrisuri oficiale.
Încadrarea intimatului în grupa a II-a de muncă s-a făcut de conducerea unității împreună
cu sindicatul, cu avizul ITM și au fost emise adeverinţe în conformitate cu dispoziţiile legale,
potrivit modelului prevăzut la anexa 14 a HG nr. 257/2011.

515
 Mai mult, locurile de muncă sunt precizate în Tabelul nr. 403/2001 emis de unitatea
angajatoare, în care sunt nominalizați toți angajaţii încadraţi în grupe superioare de muncă, astfel
cum apare menţionat în adeverinţele doveditoare.
În legătură cu Răspunsul R87/2001 solicită a se observa că se referă la alte documente,
nu se referă la Tabelul 403 și Decizia 17/2001 prin care s-a făcut încadrarea intimatului în grupa
a II-a de muncă.
Referitor la cheltuielile de judecată, consideră că mod corect instanţa de fond, în temeiul
dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., față de admiterea contestaţiei, dovada efectuării cheltuielilor și
complexitatea cauzei, a dispus obligarea intimatei și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la
fond.
Casa judeţeană de pensii nu este la prima contestaţie formulată împotriva unei decizii la
emiterea căreia aceasta a refuzat valorificarea grupelor de muncă înscrise în carnetele de muncă
și/sau adeverinţe. Şi în toate aceste contestaţii instanţele de judecată s-au pronunţat în mod
constant în sensul admiterii lor şi a obligării casei de pensii la emiterea de noi decizii cu
valorificarea grupelor de muncă, cu obligarea acestora la plata drepturilor astfel cuvenite, cu
dobândă legală şi cheltuieli de judecată. Dacă şi după astfel de soluţii pronunţate de tribunal și
curte, casa de pensii tot refuză să respecte dispoziţiile legale, în mod evident nu este doar vorba
de o interpretare diferită.
Intimatul consideră corectă și soluţia instanţei de fond referitoare la drepturile de pensie
și acordarea dobânzii legale, având în vedere dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 263/2010. Corect
a acordat instanța de fond și dobânda legală ca reprezentând câştigul pe care l-ar fi obținut dacă
sumele reprezentând drepturi de pensie ar fi fost plătite la scadență, în acord cu dispoziţiile art.
1531 din Codul civil, fiind o reparare integrală a prejudiciului suferit prin nerecunoașterea
perioadei lucrate în grupa superioară de muncă.
În concluzie, solicită respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca
fiind legală și temeinică, cu obligarea apelantei și la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 263/2010, Ordinul nr. 50/1990, Ordinul nr.
125/1990, HG nr. 257/2011.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Prin decizia 358502/31 mai 2019, Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a acordat pensia
anticipată parţială contestatorului fără a valorifica, însă, activitatea desfăşurată de contestator în
grupa a II-a de muncă. Prin decizia nr 360531/14.11.2019 de modificare a fost respinsă cererea
de recalculare a pensiei formulată de contestator, cererea de valorificare a adeverinţelor nr.
94/29.08.2014 şi nr. 175/01.10.2018 fiind respinsă, deoarece activitatea desfăşurată ca strungar şi
vulcanizator nu se încadrează în prevederile actelor normative indicate în adeverinţe.
Adeverinţa nr. 94/29.08.2014 eliberată de SC „A” SA Iaşi, depusă la dosar, atestă faptul
că reclamantul a fost angajatul acestei unităţi, iar în perioadele 14.02.1979-16.06.1979,
12.12.1980-01.04.1992, 01.08.1995-01.04.2001, având meseria de strungar şi vulcanizator, a fost
încadrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100% conform nominalizării efectuate prin tabel
nominal nr 403/19.01.2001 şi a Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 17/01.02.2001.
Temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de muncă îl reprezintă Ordinul nr. 50/1990 pct. 3,
anexa 2 poz. 32 şi Scrisoarea MMPS nr 3288/21.11.2000. Adeverinţa nr. 175/01.10.2019 emisă
de SC „A” SA completează adeverinţa nr. 94/29.08.2014 şi atestă desfăşurarea de către
contestator a activităţii lucrând în aceleaşi condiţii de noxe depăşite cu muncitorii de bază, la
locul de muncă unde se execută operaţiuni prevăzute la poziţia 42 pct. 3 operaţiuni de tratament
termic plumb topit, recoacere în cuptoare în care se utilizează pentru protecţia suprafeţei pieselor
mediu reductor de oxid de carbon, tratarea termo-chimică a oţelului.
În cuprinsul adeverinţelor se arată faptul că aceasta a fost eliberată în baza documentelor
verificabile aflate în arhiva societăţii, cunoscându-se prevederile Codului penal şi legislaţiei
pensiilor din sistemul public, potrivit cărora angajatorul poartă întreaga răspundere pentru
valabilitatea şi corectitudinea actelor doveditoare utilizate la stabilirea drepturilor de pensie.

516
 De asemenea, carnetul de muncă al contestatorului atestă desfăşurarea activităţii în grupa
a II-a de muncă în procent de 100% în perioada 01.08.1995-01.04.2001, poziţia 52 şi
14.02.1979-16.06.1979 şi 12.12.1979-01.04.1986 perioadă în care a lucrat ca strungar şi perioada
01.04.1986-01.04.1992 perioadă în care a lucrat ca vulcanizator, poziţia 54 din carnetul de
muncă al contestatorului.
Apelanta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a refuzat valorificarea adeverinţei 94/29.08.2004
eliberată de SC „A” SA completată cu adeverinţa 175/01.102019 motivând că meseriile de
strungar şi vulcanizator nu se încadrează în prevederile legale menţionate.
Instanța de apel apreciază că în mod corect prima instanța a admis contestația și a anulat
Deciziile nr. 360531/12.09.2019 şi 360531/14.11.2019 emise pe numele contestatorului de către
Casa Judeţeană de Pensii Iaşi şi a obligat intimata să emită pe numele contestatorului o nouă
decizie de soluţionare a cererii de pensionare înregistrată sub nr. 62657/29.07.2019 prin care să
valorifice în favoarea acestuia, începând cu data de 29.07.2019, datele privind desfăşurarea
activităţii în grupa a II-a de muncă evidenţiate în Adeverinţele nr. 94/29.08.2014 şi
175/01.10.2019, ambele emise de SC „A” SA.
Potrivit art. 158 din Legea nr. 263/2010 cu modificări ulterioare: „Dovada vechimii în
muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu
carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul
de muncă.” „În situaţia în care perioadele de vechime în muncă realizate în grupa I şi/sau a II-a
de muncă nu sunt înregistrate în carnetul de muncă sau înregistrarea acestor perioade este
efectuată incorect ori incomplet, dovada acestora se poate face cu adeverinţe eliberate de către
angajatori sau deţinătorii legali de arhive.”
Apărările apelantei, potrivit cărora poziţia nr. 42, Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990 este
incorect indicată, ţin de încadrarea activităţii în grupa de muncă.
În ceea ce priveşte încadrarea activităţii, se reţine că potrivit art. 6 din Ordinul 50/1990
„nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se face de către
conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile
deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul
noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc
deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.)”.
Față de prevederile legale citate, apărările apelantei tind la anihilarea competenței
organelor abilitate de la nivelul unităților angajatoare de stabilire a personalului și activităților ce
se încadrează în grupa I și II de muncă. Este real că în calitate de autoritate care administrează
sistemul public de pensii, casa de pensii are o competenţă legală de verificare a documentației
necesare, dar controlul exercitat în procedura de stabilire sau de recalculare a drepturilor de
pensie nu poate depăși, prin extensiune, limitele procedurale legale, pentru că, în caz contrar se
ajunge la eludarea principiilor de bază stabilite de Ordinul nr. 50/1990 și, în consecință, la pur
arbitrariu. În acest sens, apelanta nu poate opune intimatului apărări ținând de modalitatea
concretă de încadrare la nivelul unității a personalului în grupa I și II de muncă, în condițiile în
care întreaga procedură legală a fost urmată și au fost prezentate inclusiv actele de nominalizare
și încadrare a personalului în grupe de muncă, atât timp cât actele juridice emise nu au fost
invalidate legal și se află în circuitul civil.
De altfel, teza nelegalei încadrări a activității reclamantului susținută de apelantă nu poate
fi primită nici din perspectiva dispozițiilor Ordinului 50/1990, această teză făcând o aplicare
univocă a textului legal. Or, practica judiciară a statuat că prevederile Ordinului nr. 50/1990 nu
sunt limitative şi nu pot fi interpretate restrictiv. De altfel, art. 3 din Ordinul 50/1990 stipulează
expres: „beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, potrivit celor menționate, fără
limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiștri,
tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte
categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în
anexele nr. 1 și 2”. Or, unitatea angajatoare a făcut precizări exprese în cuprinsul adeverinţei cu
privire la condiţiile de muncă ale reclamantului, aşa cum s-a expus anterior.

517
 În ceea ce priveşte actul administrativ intern de încadrare a activităţii salariaţilor în grupe
de muncă, la dosar s-au depus tabelul nr. 403/19.01.2001 şi Decizia CA nr. 17/01.02.2001.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin Decizia nr. 17/01.02.2001, Directorul General al
SC „A” SA a acordat salariaţilor grupa a II-a de muncă sau grupa I, după caz, pentru perioada
01.07.1976-01.04.1992, conform tabelului nominal nr. 403/19.01.2001, cu specificaţia la art. 2
din decizie că: „Actualii şi foştii salariaţi pot beneficia de grupă de muncă şi pentru perioada
ulterioară datei de 01.04.1992, lucrată în SC „A” SA, în condiţiile legii”.
Actele satisfac exigenţele impuse de art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, iar apelanta – deşi
invocă modificarea ulterioară a tabelului 403/19.01.2001 – nu depune nicio dovadă în acest sens.
Răspunsul nr. R87/30.03.2001 emis de Inspecția Muncii este lipsit de relevanţă probatorie, în
condiţiile în care, din punct de vedere juridic, acesta reprezintă o recomandare privind
reanalizarea activităţii personalului din hala monobloc, cu reluarea prevederilor legale privind
răspunderea conducerii unităţii privind încadrarea personalului în grupe de muncă.
În consecinţă, întrucât niciuna din criticile formulate nu poate fi reţinută, atât timp cât
reclamantul a prezentat documente valabile emise de angajator din care rezultă desfăşurarea
activităţii în grupa a II-a de muncă, apelanta era obligată să țină seama de ele, angajatorul fiind
direct răspunzător de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor
înscrise în carnetul de muncă şi în adeverinţele emise.
Prin prisma celor anterior arătate, instanța de control judiciar constată că există dovada
încadrării în grupa superioară de muncă, ce interesează jurisdicția asigurărilor sociale, dovadă
conformă cu dispozițiile art. 158 alin. 4 din Legea nr. 263/2010, astfel încât soluția instanței de
admitere a contestației are temei legal, contrar susținerilor apelantei. Atât timp cât contestatorul a
prezentat documente valabile emise de angajator, apelanta era obligată să țină seama de ele,
angajatorul fiind direct răspunzător de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor,
elementelor şi informaţiilor înscrise în adeverinţele eliberate foştilor angajaţi.
În consecință, pentru toate motivele expuse, având în vedere și argumentele primei
instanțe, apelul formulat de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi sub acest aspect este nefondat.
În privinţa criticilor privind soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată şi a dobânzilor
reţine Curtea de Apel următoarele:
Admiţând contestaţia formulată instanţa de fond a dispus emiterea unei decizii prin care
drepturile de pensie ale contestatorului să fie stabilite ca urmare a valorificării documentelor
justificative care dovedesc încadrarea activităţii desfăşurate de contestator în grupa a II-a de
muncă. Prin deciziile contestate casa judeţeană de pensii a stabilit în beneficiul contestatorului o
pensie anticipată parţială în cuantum de 1370 lei, drepturile de pensie fiind stabilite începând cu
data de 29.07.2019.
Urmare a admiterii contestaţiei instanţa a dispus ca drepturile de pensie stabilite prin
noua decizie să fie plătite contestatorului în cuantum majorat cu dobânda legală penalizatoare, în
funcţie de scadenţa lunară a fiecărei sume, începând de la data de 29.07.2019 și până la data
plăţii efective.
Criticile apelantei privind inexistenţa calităţii de debitoare a casei judeţene de pensii şi
neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale sunt neîntemeiate.
Refuzul nejustificat al intimatei de a valorifica adeverinţele emise de angajator şi
menţiunile carnetului de muncă reprezintă temeiul anulării deciziilor prin care s-a stabilit dreptul
de pensie în cauză şi în egală măsură fapta culpabilă care constituie temei al despăgubirii
contestatorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 263/2010, în sistemul public de pensii,
pensiile se cuvin de la data îndeplinirii condiţiilor prevăzute de prezenta lege, în funcţie de
categoria de pensie solicitată. Pensiile se stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii, emisă
în condiţiile prevăzute de prezenta lege, şi se acordă de la data înregistrării cererii.
Contestatorul are dreptul de a benefica lunar de drepturile de pensie, începând cu data de
29.07.2019, în favoarea acestuia fiind emisă o decizie de stabilire a drepturilor de pensie, iar casa
de pensii are potrivit disp. art. 139 lit. d) obligaţia stabilirii şi plăţii conform legii, a drepturilor
de pensie, prin urmare sunt nefondate susţinerile apelantei privind lipsa calităţii de debitor.

518
 De asemenea, reţine instanţa de apel că dispoziţiile Codului civil privind răspunderea
civilă sunt pe deplin aplicabile în cadrul litigiilor de asigurări sociale (art. 142 din Legea nr.
263/2010), atunci când s-a dorit derogarea de la aplicarea dispoziţiilor Codului civil prin
dispoziţiile Legii nr. 263/2010, derogarea a fost prevăzută în mod expres (art. 105 alin. 1).
Reţine instanţa de apel că drepturile de pensie, recalculate prin valorificarea adeverinţelor
de încadrare în grupa a II-a de muncă se cuvin contestatorului lună de lună, iar plata unui
cuantum al pensiei mai mic decât cel cuvenit dacă s-ar fi procedat, conform legii, la valorificarea
documentelor ce atestă încadrarea în grupa a II-a de muncă, îi provoacă contestatorului un
prejudiciu ce se impune a fi reparat.
Potrivit disp. art. 1531 Cod civil creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului, iar potrivit dispozițiilor art. 1535 Cod civil în cazul în care o sumă de bani nu este
plătită la scadenţă creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul
plăţii în cuantumul convenit de părţi sau în lipsă în cel prevăzut de lege, fără a trebui să
dovedească vreun prejudiciu.
Nu pot fi primite susţinerile apelantei privind inexistenţa obligaţiei de a plăti dobânzi
motivat de inexistenţa deciziei de pensionare prin care să fie stabilită o pensie majorată pe care
apelanta să fie obligată să o plătească. În cauză, urmare a cererii formulate de contestator a fost
emisă decizia de stabilire a drepturilor de pensie, obligaţia de plată a acestor drepturi fiind
scadentă lună de lună. Diferenţele de drepturi de pensie ce vor rezulta ca urmare a valorificării
adeverinţelor ce atestă desfăşurarea activităţii în grupa a II-a de muncă, neacordate din culpa
apelantei, păstrează acelaşi caracter de exigibilitate, astfel încât, în mod corect în aplicarea
dispoziţiilor art. 1531 Cod civil prima instanţă a dispus plata drepturilor de pensie în cuantum
majorat cu dobânda legală penalizatoare, în funcţie de scadenţa lunară a fiecărei sume datorate
cu titlu de pensie începând cu data de 27.09.2019 şi până la plata efectivă.
Dispoziţiile art. 1393 Cod civil sunt străine de prezentul litigiu în care chestiunea dedusă
judecăţii în cauză, care vizează cuantumul pensiei şi data de la care aceasta este datorată, nu
acoperirea prejudiciului suferit prin vătămare sau moarte.
Pentru considerentele arătare reţine instanţa de apel caracterul nefondat al criticilor aduse
de apelant sentinţe în privinţa obligaţiei de plata a dobânzii.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, reţine instanţa că, potrivit
dispozițiilor art. 453 C.proc.civ., partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a
câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Refuzul valorificării adeverinţelor emise de
fostul angajator a determinat formularea contestaţiei, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul
trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul, iar onorariul de
avocat de 1500 de lei la care a fost obligată intimata apelantă nu poate fi apreciat ca o cheltuială
exagerată, cu un cuantum nerezonabil şi discordantă cu activitatea prestată de avocat şi de
complexitatea cauzei. Apărătorul ales al contestatorului a formulat contestaţia, a răspuns la
întâmpinare, a administrat probatorii, s-a prezentat în instanţă şi a formulat concluzii orale, astfel
că prin activitatea depusă este pe deplin justificat onorariul de avocat solicitat cu titlu de
cheltuială de judecată.
Pentru considerentele arătate în temeiul disp. art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Curtea de Apel
respinge ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta casa judeţeană de pensii împotriva sentinţei
civile nr. 436/3.06.2020 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.
În temeiul dispozițiilor art. 453 C.proc.civ., admite cererea intimatului privind acordarea
cheltuielilor de judecată şi având în vedere căderea în pretenţii a apelantei şi dovedirea întinderii
cheltuielilor efectuate în apel, în acord cu disp. art. 452 C.proc.civ. de intimat, obligă apelanta să
plătească intimatului suma de 1000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Notă de dezbateri și analiză:

Înscrierile efectuate în carnetele de muncă pentru a produce efecte juridice prin ele însele
trebuie să respecte cerinţele legale de la data când au fost efectuate menţiunile, fiind supuse

519
regulilor formale în vigoare cu privire la perioada la care se referă, potrivit principiului că forma
actului juridic este guvernată de legea în vigoare la momentul realizării sale. În condiţiile în care
menţiunile carnetului de muncă nu sunt suficiente pentru dovedirea vechimii în muncă, devin
aplicabile art. 159 alin. 1 din Legea nr. 263/2010 cu modificări ulterioare „pentru perioadele
prevăzute la art. 16 lit. a) și art. 17, dovada vechimii în muncă, a timpului util la pensie pentru
agricultori și a duratei de asigurare, realizată până la data de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de
muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege”. Coroborarea menţiunilor
carnetului de muncă se poate realiza cu adeverinţe eliberate de angajatori sau deţinători de arhive
în temeiul art. 158 din Legea nr. 263/2010, inclusiv cu atestările Inspectoratului Teritorial de
Muncă ce deţine arhiva necesară verificării înscrierilor în carnet de muncă. Cu toate acestea,
procedura contestării deciziilor emise de Casele de pensii nu se poate confunda cu procedura
reconstituirii vechimii în muncă, analizându-se exclusiv situaţia ce rezultă din documentaţie,
neputându-se extrapola limitele judecăţii într-o cercetarea jurisdicţională a perioadei efectiv
lucrate.
Din această perspectivă, aşa cum rezultă şi din hotărârile anterior redate, chestiunea
valorii juridice a înscrierilor în carnetul de muncă vizează o evaluare care se sprijină pe analiza
unor aspecte de fapt, pe întreg probatoriul administrat într-o anume cauză şi nu esenţial pe
interpretarea unei norme juridice.
La nivel strict formal, forța probantă a mențiunilor din carnetul de muncă este dată de
respectarea cerinţelor legale la data efectuării acestora, atât timp cât menţiunile din carnetul de
muncă sunt informe şi nu există alte probe, nu se poate atribui perioadei înscrise în carnetul de
muncă valoare de vechime în muncă recunoscută, potrivit dispoziţiilor legale.

23. Pensie militară. Mod de calcul. Indexare. Actualizare pensie militară ca urmare a
aplicării dispoziţiilor art. II alin. 3 lit. b din Legea 152/2017 pentru aprobarea OUG 99/2016.
Sporul aferent contribuţiei la Fondul pentru pensia suplimentară

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale. Pensie militară. Contestaţie decizie de

actualizare a pensiei militare.
Indice alfabetic: Contestaţie decizie de actualizare a pensiei militare. Actualizare pensie.
Indexare. Spor pentru pensie suplimentară
Temei de drept: art. 60 alin. 1, art. 108 din Legea nr. 223/2015; art. 14 alin. 2 din O.U.G.
nr. 57/2015, art. II alin. 3 lit. b) din Legea nr. 152/2017 pentru aprobarea OUG
99/2016

Procedura actualizării pensiei militare este cea prevăzută de lege, Ordinul pentru
aprobarea procedurilor de recalculare şi actualizarea pensiilor militar de stat publicat în M.O.
214/23.2.2016, actualizarea pensiei realizându-se prin raportare la baza de calcul a pensiei
militare (media soldelor lunare brute realizate la funcţia de bază în 6 luni consecutive). Solda de
funcţie avută în vedere la calculul pensie militare este compusă din cuantum total actualizat al
elementelor salariale din solda brută lunară realizată la funcţia de bază, ca urmare a
reconstrucţiei salariale în baza legii cadru 284/2010 şi a celorlalte legi de salarizare anuală.
Majorarea de 15% prevăzută de dispoziţiile legii 152/2017 nu poate fi aplicată la solda de
funcţie, calculată după formula CI x VRS care nu poate fi mai mică decât salariul minim brut pe
ţară garantat în plată ci la cuantumul compus actualizat al soldei de funcţie.
Procedura de indexare şi cea de actualizare sunt prevăzute de legiuitor ca şi mecanisme
distincte iar faptul că în anii 2016 şi 2017 în locul indexării pensiei s-a aplicat procentul de
majorare prevăzut de legiuitor nu conduce la includerea procentului de majorare în baza de
calcul pentru actualizare.

520
 Art. 30 din Legea nr. 225/2015 limitează la 85% din baza de calcul pensia militară,
indiferent de elementele sale componente, astfel încât o adăugare a sporului reglementat de
disp. art. 108 din lege la cuantumul pensiei militare contravine dispoziţiilor legale.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
206/23.06.2020

Curtea de Apel, verificând în limitele cererilor de apel formulate, stabilirea situaţiei de

fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale de instanţa de fond, reţine că, obiectul contestaţiei deduse
judecății îl constituie decizia de actualizare a pensiei militare, în conformitate cu art. 60 alin. 1
din Legea 223/2015, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. II alin. 3 lit. b) din Legea nr.
152/2017 pentru aprobarea OUG nr. 99/2016.
Analizând hotărârea Comisiei de Contestaţii Pensii din Ministerului Apărării Naţionale
şi, implicit, decizia de actualizare a pensiei emisă de Casa Sectorială de Pensii a Ministerului
Apărării Naţionale, instanţa de apel reţine că, în conformitate cu art. 60 alin. 1 din Legea nr.
223/2015, în varianta nemodificată prin OUG nr. 59/2017, cuantumul pensiilor militare de stat se
actualizează ori de câte ori se majorează solda de grad, salariul gradului profesional şi/sau solda
de funcţie/salariul de funcţie al militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special, în
procentele stabilite la art. 29, 30 şi 108 şi în funcţie de vechimea valorificată prin ultima decizie
de pensie.
Actualizarea pensiei prevăzută la art. 60 alin. 1 în forma în vigoare la emiterea deciziei de
actualizare are loc atunci când solda de grad şi/ sau solda de funcţie a militarilor se majorează.
Procedura actualizării este cea prevăzută de lege, respectiv de Ordinul pentru aprobarea
procedurilor de recalculare şi actualizarea pensiilor militar de stat publicat în M.O.
214/23.2.2016, actualizarea pensiei realizându-se după aceiaşi algoritmi de calcul ca şi
recalcularea, prin raportare la baza de calcul a pensiei militare (media soldelor lunare brute
realizate la funcţia de bază în 6 luni consecutive).
Astfel, potrivit art. 1 din anexa 2 la Ordin: „Actualizarea pensiilor militare de stat
prevăzută la art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu
modificările şi completările ulterioare, se realizează de casele de pensii sectoriale, de regulă din
oficiu, pe baza informaţiilor din bazele de date proprii, fără a fi emise decizii în acest sens,
conform prevederilor din anexa nr. 1 la ordin şi prevederilor legale în vigoare la data prevăzută
de lege la data actualizării pensiilor.”
În anexa 1 la ordin se prevede că baza de calcul folosită la recalcularea pensiilor militare
de stat este cea prevăzută la art. 28 din Legea nr. 223/2015, cu modificările şi completările
ulterioare, constituită din soldele/salariile lunare brute realizate la funcţia de bază în 6 luni
consecutive, din ultimii 5 ani de activitate în calitate de militar/poliţist/funcţionar public cu statut
special, actualizată conform prevederilor legale care reglementează salarizarea militarilor,
poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare la
data intrării în vigoare a Legii nr. 223/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi
cuprinde următoarele elemente:
a) soldele/salariile de funcţie sau elemente salariale similare realizate în cele 6 luni
consecutive;
b) soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut sau elemente salariale similare
realizate în cele 6 luni consecutive;
c) gradaţiile sau elemente similare realizate în cele 6 luni consecutive;
d) soldele/salariile/indemnizaţiile de comandă/conducere sau alte elemente similare, după
caz, realizate în cele 6 luni consecutive;
e) solda/salariul de merit, după caz, realizat(ă) în cele 6 luni consecutive;
f) indemnizaţia de dispozitiv/sporul pentru misiune permanentă sau alte elemente
salariale similare, realizate în cele 6 luni consecutive;

521
 g) sumele reprezentând alte elemente salariale decât cele de la lit. a) - f), realizate în cele
6 luni consecutive.
Art. 12 - (1) Actualizarea soldei/salariului de funcţie se efectuează în conformitate cu
actele normative consecutive care au reglementat stabilirea funcţiilor în instituţiile de apărare
naţională, ordine publică şi securitate naţională, prin stabilirea evoluţiei succesive a
sumelor/claselor de salarizare/coeficienţilor de ierarhizare până la data de 1 ianuarie 2016,
respectiv prin echivalarea funcţiilor pe baza elementelor specifice reprezentate de suma/clasa de
salarizare/coeficientul de ierarhizare, denumirea funcţiei, gradul militar/profesional al funcţiei,
nivelul studiilor cu funcţii în plată la data de 1 ianuarie 2016.
(2) Actualizarea soldei/salariului de funcţie prin stabilirea evoluţiei succesive a
sumelor/claselor de salarizare/coeficienţilor de ierarhizare prevăzute de actele normative
consecutive în vigoare la data la care a fost acordat dreptul până la data de 1 ianuarie 2016 se
face prin identificarea soldei/salariului de funcţie realizat în fiecare lună din cele 6 luni
consecutive din documentele de plată ale acestora şi utilizarea sumelor/claselor de
salarizare/coeficienţilor de ierarhizare, după caz, transpuse la nivelul prevăzut de legislaţia în
domeniul salarizării aplicabilă la data de 1 ianuarie 2016.”
Prin Legea nr. 152/2017 pentru aprobarea OUG nr. 99/2016 s-a prevăzut că, la data
intrării în vigoare a legii, respectiv 30 iunie 2017 se majorează cu 15% cuantumul brut al
salariilor de bază/ soldelor de funcţie ale cadrelor militare în activitate, precum şi ale soldaţilor şi
gradaţilor voluntari, inclusiv personalului civil din Ministerul Apărării Naţionale şi instituţiile
aflate în subordinea sa.
Casa Sectorială de Pensii a emis decizia de actualizare a pensiei militare de stat a
reclamantului, prin decizia nr. 146551/1 din 28.03.2018, din anexa deciziei rezultând modul de
calcul al pensiei actualizate.
Astfel, pornind de la datele ce au stat la baza calculului pensiei militare aşa cum rezultă
acestea din Fişa de pensie şi incluse în anexa la Decizia 146551/02.02.2017 intimata a procedat
la actualizare aplicând procentul de 15% la cuantumul compus actualizat al soldei de funcţie în
care se includ solda de funcţie la 31 decembrie 2019, solda de merit, indemnizaţia de dispozitiv
sporul de confidenţialitate şi sporul de specialist de clasă în cuantum de 2.783 lei, asupra căruia
s-au aplicat majorarea prevăzută de dispozițiile art. I.4 din Legea nr. 293/2015 şi majorarea
prevăzută de art. II alin. 3 lit. b) din Legea nr. 152/2017 rezultând un cuantum al compus
actualizat al soldei de funcţie majorat de 3520 lei.
Prin urmare, reţine instanţa de apel că în mod greşit a reţinut instanţa de fond caracterul
întemeiat al contestaţiei formulate motivat de faptul că nu rezultă din decizia de actualizare
aplicarea majorării de 15% asupra cuantumul compus actualizat al soldei de funcţie, instanţa de
fond comparând în mod greşit cuantumul compus actualizat al soldei de funcţie din decizia
iniţială cu cuantumul compus actualizat al soldei de funcţie din decizia de actualizare şi nu cu cel
compus actualizat al soldei de funcţie majorat aflat la punctul 33 din decizie.
Apelantul contestă modalitatea în care s-a procedat la actualizarea pensiei în aplicarea
dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 223/2015 prin raportare la dispoziţiile art. II alin (3) lit. b) din
Legea nr. 152/2017 susţinând că în mod greşit s-a procedat la majorarea cuantumul compus al
soldei de funcţie, majorarea trebuind aplicată la solda de funcţie, calculată după formula CI x
VRS, şi care se regăseşte în anexa I la decizia de stabilire a pensiei la litera a). De asemenea, în
aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 152/2017 solda de funcţie nu poate fi mai mică decât salariul
minim brut pe ţară garantat în plată.
Cu privire la aceste critici formulate de apelant, reţine Curtea de Apel faptul că
dispoziţiile legale aplicabile litigiului de faţă sunt cele în vigoare la 30.06.2017, dată în raport cu
care s-a procedat la actualizarea pensiei contestatorului. Astfel, actualizarea pensiei
contestatorului ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor art. II alin. 3 lit. b) din Legea nr.
152/2017 are la bază majorarea cu 15% a cuantumul brut al soldei de funcţie a personalului
militar.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 56/2017 dispoziţiile art. II din Legea nr. 152/2017 au fost
modificate prin introducerea alin. 7 cu următorul conținut: „Majorările acordate personalului din

522
cadrul instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, potrivit
alin. (3) lit. b), alin. (5) şi (6), se aplică la salariul de bază/solda de bază/salariul de funcţie
cuvenit/cuvenită, al cărui/cărei cuantum nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe
ţară garantat în plată, şi se adaugă la acesta/aceasta”, dispoziţii legale ce sunt aplicabil începând
cu data intrări în vigoare a acestui act normativ, respectiv 7.08.2017
Prin Legea nr. 297/31.10.2017, în vigoare începând cu data de 4.11.2017, s-a procedat la
modificarea dispozițiilor art. II alin. 7 în sensul că majorarea prevăzută de dispozițiile art. II alin.
3 lit. b) se aplică la solda de funcţie.
Susţinerile apelantului privind caracterul de normă interpretativă a OUG nr. 56/2017 şi a
Legii nr. 207/2017 în raport de legea nr. 152/2017 sunt lipsite de temei. Acestea sunt, așa cum se
arată în conținutul lor, acte normative de completare și, respectiv, modificare, emise în
conformitate cu dispozițiile art. 60 și 59 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată care, potrivit art. 62 din aceeaşi lege
se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta.
Ca urmare, modificarea adusă art. II alin. 7 prin Legea nr. 207/2017 pentru aprobarea
OUG nr. 56/2017 privind completarea art. II din Legea nr. 152/2017, publicată în Monitorul
Oficial nr. 863/1 noiembrie 2017, nu poate avea ca efect actualizarea cuantumului pensiilor
militare de stat deoarece a intrat în vigoare după data de 15.09.2017, dată de la care nu se mai
poate vorbi despre o actualizare a cuantumului pensiei militare de stat, aşa cum era prevăzută
iniţial la art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, urmare a modificărilor aduse prin OUG nr.
59/2017 art. 59 din Legea nr. 223/2015, în sensul că actualizarea pensiilor militare de stat se
poate face numai în raport cu rata medie anuală a inflaţiei.
Mai mult, decizia de actualizare contestată în prezenta cauză vizează modificările
soldelor de funcție prin art. II alin. (3) din Legea nr. 152/2017, publicată în MO nr.
487/27.06.2017, cu efect asupra actualizării pensiilor militare de stat începând cu 30.06.2017,
aşa cum rezultă explicit din cuprinsul acesteia, chiar dacă a fost emisă la data de 28.03.2018.
Prin urmare, reţine instanţa de apel faptul că, în raport de perioada pentru care s-a dispus
actualizarea pensiei prin decizia contestată („începând cu data de 30.06.2017”) nu sunt aplicabile
dispoziţiile Legii nr. 152/2017 aşa cum au fost acestea modificate, ci cele în forma iniţială.
Sunt neîntemeiate criticile apelantului privind modul de determinare a soldei de funcţie
asupra căreia se aplică procentul de majorare de 15% de către intimată în procesul de actualizare
a pensiei militare.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 2010, în baza art. 30 alin. 1 din Legea-cadru nr. 330/2009,
sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, și, după caz, indemnizațiile de
conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcțiilor de bază,
respectiv din indemnizațiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege,
se introduc în salariul de bază, în soldele funcțiilor de bază, respectiv în indemnizațiile lunare de
încadrare corespunzătoare funcțiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuție,
cât și pentru funcțiile de conducere.
Prin art. 30 alin. 5 lit. a) din Legea-cadru nr. 330/2009 s-a stabilit regula că personalul
aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de
reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel:
a) noul salariu de bază, solda funcției de bază sau, după caz, indemnizația lunară de
încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcțiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă
sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege.
Conform Notei 1 la Anexa nr. IV/1, Capitolul I, în salariile de încadrare de bază trebuiau
incluse următoarele drepturi salariale: salariul de merit, indemnizația de dispozitiv/sporul pentru
misiune permanentă, sporul pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile
clasificate și sporul de fidelitate.
De asemenea, art. 30 alin. 6 din Legea-cadru nr. 330/20009 a prevăzut că persoanele ale
căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în
anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau,
după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi

523
avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora. Prin art. 6
alin. 1 din OUG nr. 1/2010 s-a prevăzut că se acordă o sumă compensatorie cu caracter
tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în
aceleași condiții, iar această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază
sau indemnizația lunară de încadrare.
Lege-cadru privind salarizarea nr. 284/2010, la art. 3 alin. 1, 2 și 3 din Anexa nr. VII,
Capitolul II, Secțiunea a 2-a a prevăzut că: 1) personalul militar are dreptul la soldă lunară, 2)
Solda lunară se compune din solda funcţiei de bază, indemnizaţii, compensaţii, sporuri, prime,
premii şi din alte drepturi salariale. (3) Solda funcţiei de bază este formată din solda de funcţie,
solda de grad, gradaţii şi, după caz, solda de comandă. Pentru realizarea diferenţierii soldelor
funcţiilor de bază, se stabilesc clase de salarizare şi coeficienţi de ierarhizare pentru soldele de
funcţie.
Art. 1 alin. 5 din Legea nr. 285/2010 prevedea că: „În salariul de bază, indemnizaţia
lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii
octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare,
făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din
solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate
potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în
funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi
alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau
hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi
care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca
sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută
lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri
salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.”
În raport de dispoziţiile legale mai sus indicate se poate observa că apelantul pleacă de la
o premisă greșită, respectiv aceea că solda de funcție stabilită începând cu 1 ianuarie 2011 și cea
din luna decembrie 2009 sunt noțiuni echivalente.
Or, după cum s-a relevat prin prezentarea reglementărilor succesive în materia salarizării
personalului plătit din fonduri publice, solda de funcție aflat în plată în decembrie 2009 a
constituit punctul de plecare în stabilirea drepturilor salariale pentru anul 2010, respectiv 2011,
însă solda de funcție rezultată din aplicarea Legilor-cadru nr. 330/2009 și nr. 284/2010, precum
și a legilor anuale de salarizare are o valoare mai mare întrucât cuprinde atât solda de funcție din
decembrie 2009, cât și sporurile aflate în plată în aceeași lună, sporuri care nu au mai fost
reglementate în noua legislație.
Trebuie subliniat că scopul Legii nr. 330/2009 a fost de a elimina o parte dintre sporurile
acordate personalului plătit din funcții publice însă, pentru ca suma de bani efectiv încasată să nu
scadă, eliminarea s-a făcut prin includerea acestora în salariul de bază, indiferent care ar fi
denumirea acestuia prin raportare la diferite categorii de salariați. Procedând de această manieră,
sporurile în discuție și-au pierdut individualitatea, devenind parte a soldei funcţiei de bază.
Din acest punct de vedere, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1/2017 și ale Hotărârii
Guvernului nr. 846/2017, potrivit cărora salariul de bază reprezintă suma care nu include sporuri
sau alte adaosuri, nu schimbă cu nimic raționamentul de mai sus deoarece prin aceste dispoziții
s-a intenționat ca salariul care se raportează la salariul minim să fie cel calculat fără sporuri sau
adaosuri. Or, sporurile incluse în solda funcției reclamantului, în baza Legii nr. 330/2009 și OUG
nr. 1/2010, şi-au pierdut individualitatea, fiind doar elemente pe baza cărora se calculează
aceasta, astfel că nu mai reprezintă nici sporuri și nici adaosuri.
De asemenea, începând cu 1 ianuarie 2011 nu există o bază legală pentru a exclude din
solda de funcție restul componentelor ce au stat la baza reconstrucției salariale impuse de apariția
Legii nr. 284/2010 în afara soldei de funcție din 2009, ci, dimpotrivă, un astfel de demers ar
însemna ignorarea prevederilor compensatorii instituite ca urmare a situațiilor tranzitorii apărute

524
la implementarea noului sistem de salarizare a personalului plătit din fonduri publice începând cu
anul 2011 și stabilirea unei solde de funcție contrar prevederilor legale.
În concluzie, solda de funcție din decembrie 2009 a încetat să existe ca atare, fiind
înlocuit de solda funcției în care au fost incluse mai multe sporuri care au continuat să fie plătite
sub această nouă formă.
Prin urmare, este corectă raportarea instanţei de fond în efectuarea analizei comparativă a
nivelului salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată la solda de funcţie fără
excluderea sumelor compensatorii tranzitorii aferente sporurilor care nu se mai regăsesc în
Legea-cadru nr. 284/2010, dar care au fost păstrate, virtual, ca drepturi câştigate. Câtă vreme
cuantum compus actualizat al soldei de funcţie al contestatorului depăşeşte valoarea salariului
minim brut pe ţară garantat în plată, susţinerile contestatorului apelant privind calculul pensiei
actualizate pornind de la o valoare a soldei de funcţie în valoare de 1450 de lei asupra căreia se
aplică procentul de majorare de 15% sunt lipsite de temei legal.
Elementele salariale care au fost efectiv realizate în perioada aleasă şi care compun baza
de calcul a pensiei militare sunt cele rezultate din documentele instituţiei la care contestatorul a
desfăşurat activitate redate în fişa de pensie a contestatorului apelant şi au fost avute în vedere de
Casa Sectorială de Pensii atât la calculul pensiei, cât şi la momentul actualizării pensiei.
Solda de funcţie a reclamantului avută în vedere la calculul pensie militare potrivit
dispoziţiilor legale, aşa cum rezultă din fişa de pensie a contestatorului este compusă din
cuantum total actualizat al elementelor salariale din solda brută lunară realizată la funcţia de bază
prin raportare la reconstrucţia salarială reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi prin legile speciale de salarizare anuale la data
intrării în vigoare a Legii nr. 225/2015.
La acest cuantum se aplică majorările prevăzute de dispoziţiile legale ce reglementează
salarizarea militarilor, în cazul concret al contestatorului, la momentul stabilirii pensiei făcându-
se aplicarea majorării de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, fişa de calcul cuprinzând
cuantumul compus actualizat al soldei de funcţiei majorat, în cuantum de 2669 lei.
Urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 207/2017 la solda de funcţie în cuantum compus
actualizat, intimata a procedat la aplicarea procentului de majorare de 15% prevăzut de Legea nr.
152/2017, cuantumul compus actualizat al soldei de funcţie în raport de care s-a stabilit pensia
actualizată fiind, potrivit anexei la decizia contestată de 3520 de lei.
Reţine instanţa de apel în concluzie caracterul nefondat al criticilor apelantului privind
aplicarea eronată a majorării de 15% de către Casa de Pensii în procesul de actualizare a pensii
militare.
Sunt de asemenea, lipsite de temei legal susţinerile apelantului privind aplicarea
procentului de majorare asupra tuturor elementelor ce compun baza de calcul a pensiei militare
mai puţin solda de grad.
Dispoziţiile art. 60 prevăd actualizarea pensiei, dacă se majorează solda de funcţie şi/ sau
solda de grad. Majorarea soldei de funcţie are ca efect actualizarea pensiei militare, iar această
actualizare nu implică aplicarea procentului de majorare asupra pensie militare anterior stabilite,
ci, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 din anexa 2 la Ordinul pentru aprobarea procedurilor de
recalculare şi actualizarea pensiilor militar de stat, o recalculare a pensiei în raport de solda de
funcţie şi/sau solda de grad majorată.
În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului apelant privind confiscarea majorării de 5%
dispusă prin OUG nr. 57/2015 art. 14 alin. 2 reţine instanţa de apel următoarele:
În conformitate cu art. 14 alin. 2 din OUG nr. 57/2015 la momentul stabilirii pensiei
militare a contestatorului, distinct de cuantumul pensie militare calculate potrivit dispoziţiilor
Legii nr. 225/2013, reclamantul a beneficiat de indexarea de 5% aplicată la pensia stabilită.
Contestatorul apelant susţine că suma de 468 de lei, aferentă procentului de majorare de
5% a pensiei militare, acordată potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 2 din OUG nr. 57/2015 trebui să
fie avută în vedere în procesul de actualizare a pensiei militare şi că acesta reprezintă un drept
câştigat.

525
 Reţine instanţa de apel că potrivit dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 223/2015 în forma în
vigoare la data stabilirii pensiei contestatorului: „(1) Cuantumul pensiilor militare de stat se
indexează anual cu 100% din rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea
reală a câştigului salarial mediu brut realizat. (2) Indicatorii prevăzuţi la alin. (1) sunt cei
definitivi, cunoscuţi în anul curent pentru anul calendaristic anterior, comunicaţi de Institutul
Naţional de Statistică. (3) În situaţia în care unul dintre indicatorii prevăzuţi la alin. (1) are
valoare negativă, la indexarea cuantumului pensiilor militare de stat se utilizează indicatorul cu
valoare pozitivă. (4) În situaţia în care indicatorii prevăzuţi la alin. (1) au valori negative, se
păstrează cuantumul pensiei aflat în plată. (5) Prevederile alin. (1) se aplică şi drepturilor de
pensie deschise în cursul anului. (6) Începând cu anul 2021, cuantumul pensiilor militare de stat
se indexează anual cu 100% din rata inflaţiei, la care se adaugă 45% din creşterea reală a
câştigului salarial mediu brut, realizate pe anul precedent. (7) Începând cu anul 2030, cuantumul
pensiilor militare de stat se indexează anual cu 100% din rata inflaţiei realizată pe anul
precedent.”
Dispoziţiile art. 59 mai sus citate nu au fost aplicate în anii 2016 şi 2017, legiuitorul
înţelegând să deroge de la aceste dispoziţii prin art. 14 alin. 2 din O.U.G. nr. 57/2015, „prin
derogare de la prevederile art. 59 alin. (1), în anul 2016 pensiile militare de stat se majorează cu
5%”, respectiv art. 12 din OUG nr. 99/2016: „În anul 2017, pensiile militare de stat se majorează
cu 5,25%.”
Art. 60 din lege în forma în vigoare până la 15.09.2017 reglementa actualizarea pensiilor
militare. „Cuantumul pensiilor militare de stat se actualizează ori de câte ori se majorează solda
de grad/salariul gradului profesional şi/sau solda de funcţie/salariul de funcţie al militarilor,
poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special, în procentele stabilite la art. 29, 30 şi 108 şi
în funcţie de vechimea valorificată prin ultima decizie de pensie, astfel:
a) potrivit gradului militar/profesional avut la data trecerii în rezervă/încetării raporturilor
de serviciu şi a mediei soldelor de funcţie/salariilor de funcţie îndeplinite în 6 luni consecutive,
din ultimii 5 ani de activitate, la cererea persoanelor ale căror drepturi de pensie au fost deschise
înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;
b) în funcţie de gradul militar/profesional deţinut la data trecerii în rezervă/încetării
raporturilor de serviciu şi media soldelor de funcţie/salariilor de funcţie deţinute în cele 6 luni
alese conform prevederilor art. 28 pentru drepturile de pensie deschise în baza prezentei legi.
(3) În anul în care pot fi aplicate atât prevederile art. 59, cât şi cele ale alin. (1), se aplică
dispoziţiile cele mai favorabile.
(4) Procedura de actualizare prevăzută la alin. (1) se stabileşte prin ordin comun al
conducătorilor instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale,
emis în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Procedura de indexare şi cea de actualizare sunt prevăzute de legiuitor ca şi mecanisme
distincte, iar faptul că în anii 2016 şi 2017 în locul indexării pensiei s-a aplicat procentul de
majorare prevăzut de legiuitor nu poate avea semnificaţia includerii procentului de majorare în
baza de calcul pentru actualizarea.
Dacă de principiu legiuitorul a prevăzut o indexare a pensiei în raport de rata inflaţiei şi
de creşterea reală a câştigului salarial mediu brut, realizate pe anul precedent, care are loc anual,
actualizarea pensiei militare are loc doar în cazul când se majorează solda de grad/salariul
gradului profesional şi/sau solda de funcţie/salariul de funcţie al militarilor, poliţiştilor şi
funcţionarilor publici cu statut special.
Procedura actualizării este cea reglementată de Ordinul prevăzut de dispozițiile art. 60
alin. 4 din Legea nr. 223/2015, printre elementele componente care stau la baza cuantumului
actualizat al pensiei militare neregăsindu-se indexările anuale aplicabile la cuantumul total brut
al pensiei.
În procedura de actualizare a pensiei militare sunt avute în vedere aceleaşi elemente ca în
cazul recalculării pensiei, actualizarea făcându-se potrivit prevederilor din anexa nr. 1 la ordin în
raport de elementele salariale prevăzute la art. 11 din anexă, actualizate potrivit prevederilor
legale în vigoare la data actualizării. Prin urmare, includerea sumei ce reprezintă contravaloarea

526
procentului de majorare de 5% acordat în anul 2016 în baza de calcul a pentru actualizare este
lipsită de suport legal.
Dispoziţiile art. 60 alin. 3 din Legea nr. 223/2015: „în anul în care pot fi aplicate atât
prevederile art. 59, cât şi cele ale art. 60 alin. (1), se aplică dispoziţiile cele mai favorabile.”
susţin imposibilitatea cumulării celor două proceduri, de indexare şi de actualizare.
De altfel, interpretarea teleologică împiedică însuşirea raţionamentului matematic propus
de contestator, întrucât şi actualizarea şi majorarea au ca finalitate creşterea cuantumului pensiei
şi dacă actualizarea ar include în calcul şi majorarea aferentă anului 2016, relaţia matematica
exprimată ar fi de tipul: (Actualizare Pensie (AP) + majorare din anul precedent (M=5%). Or,
legea prevedea că „pensia se actualizează ori de câte ori se majorează solda de grad/salariul
gradului profesional şi/sau solda de funcţie/salariul de funcţie”, iar elementele de determinare a
cuantumului pensiei sunt stabilite de art. 28, fără trimitere la art. 59. Deci singura variabilă la
care se referă textul legal este majorarea soldei de grad sau a salariului de funcție. În sensul legii,
această majorare funcţionează ea însăşi ca mecanism de ajustare a cuantumului drepturilor de
pensie (aplicabil şi în cazul deschiderii drepturilor de pensie – art. 28 alin. 3), funcţie căreia i de
subsumează şi procedeul majorării. De aceea, legea dispunea că în anul în care pot fi aplicate atât
prevederile art. 59, cât şi cele ale alin. (1), se aplică dispoziţiile cele mai favorabile. În
consecinţă, în sens legal comparația se realizează între cele două formule exprimate în
următoarele ecuaţii: 1 - Actualizare pensie (AxP) şi respectiv 2 - Pensie (P) + majorare din anul
precedent (M=5%)+ majorare anul curent (M=5,25%).
În acest sens, instanţa de apel nu poate valida susţinerile intimatei în sensul că dispoziţiile
art. 14 alin. 2 din OUG nr. 57/2015 se referă numai la anul 2016 şi nu pot fi aplicate în anii care
urmează. Majorarea de 5% a pensiei militare de care a beneficiat contestatorul reprezintă un
drept câştigat, dar nu în forma susţinută de contestator, aceea a includerii în elementele de calcul
ce stau la baza actualizării pensiei în cazul în care are loc şi o majorare a soldei de funcţie, ci
doar ca păstrare a pensiei mai favorabile, în cazul în care sunt aplicabile în acelaşi an şi
dispoziţiile privind indexarea pensiei şi cele privind actualizarea pensiei.
În situaţia contestatorului majorarea de 5% a pensiei militare de stat stabilită prin Decizia
nr. 146551/1 din 02.02.2017 a fost avută în vedere la stabilirea noului cuantum al pensiei,
aplicarea majorării de 5,25% prevăzută de dispozițiile art. 12 din O.U.G. nr. 99/2016, făcându-se
asupra cuantumul pensiei anterior majorate, cuantumul pensiei în plată stabilit prin decizia
contestată fiind de 10340 lei.
Criticile privind modul de stabilire a pensiei prin aplicarea sporului de 9% prevăzut de
art. 108 din Legea nr. 223/2015 la cuantumul pensiei stabilite conform art. 28 din Lege nr.
223/2015 sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Potrivit dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 223/2015: „Pentru militarii, poliţiştii şi
funcţionarii publici cu statut special care au plătit contribuţie la Fondul pentru pensia
suplimentară şi/sau contribuţia individuală la buget la stabilirea, recalcularea sau actualizarea
pensiei militare se acordă un spor de:
a) 3% pentru o vechime a contribuţiei între 5 - 15 ani;
b) 6% pentru o vechime a contribuţiei între 15 - 25 ani;
c) 9% pentru o vechime a contribuţiei peste 25 de ani.”
Este real că acest spor este reglementat în cuprinsul dispoziţiilor finale ale legii pensiilor
militare şi că are ca şi fundament plata contribuţiei la fondul pentru pensiei suplimentară, dar
dispoziţiile art. 30 din lege sunt clare şi neechivoce: „Pensia stabilită, recalculată şi actualizată în
condiţiile prezentei legi nu poate fi mai mare decât 85% din baza de calcul prevăzută la art. 28.”
Prin urmare, nu există nici o raţiune de interpretare a dispoziţiilor art. 30 în sensul solicitat de
contestatorul apelant. Înţelesul explicit al dispoziţiei legale este acela că pensia militară stabilită
potrivit dispoziţiilor legii nu poate fi mai mare decât 85% din baza de calcul, or, pensia militară
stabilită potrivit dispoziţiilor Legii nr. 223/2015 cuprinde în mod evident şi sporul de 9% pentru
vechimea contribuţiei de peste 25 de ani în cazul contestatorului. Art. 30 din lege limitează la
85% din baza de calcul pensia militară indiferent de elementele sale componente astfel încât o

527
adăugare a sporului reglementat de dispozițiile art. 108 din lege la cuantumul pensiei militare
contravine dispoziţiilor legale.
Curtea Constituţională a statuat în mai multe rânduri asupra constituţionalităţii
dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015 care instituie plafonul pensiei de serviciu de 85% din
baza de calcul (considerentul 109 al Decizie nr. 863/12.12.2919, 64 al Deciziei nr. 810 din 5
decembrie 2019). Prin Decizia nr. 652 din 30 octombrie 2018, verificând criticile de
neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 30, a reţinut că legiuitorul este în drept să stabilească
conţinutul dreptului la pensie şi condiţiile acordării acestuia, precum şi să le modifice în funcţie
de resursele financiare existente la un anumit moment, iar extinderea incidenţei acestui principiu
şi asupra sporului acordat pentru contribuţia la fondul de pensie suplimentară, nu poate fi privită
nici ea ca generând un tratament discriminatoriu, de vreme ce se aplică nediferenţiat tuturor
persoanelor care au dreptul să beneficieze de acest spor.
Reţine instanţa de apel pentru considerentele arătate caracterul fondat al apelului formulat
de intimatele Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale şi Comisia de
Contestaţii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi caracterul nefondat al apelului formulat
de contestator şi în temeiul dispozițiilor art. 480 C.proc.civ. admite apelul formulat de intimate
împotriva sentinţei civile nr. 1107/24.10.2019 a Tribunalului Vaslui, sentinţă pe care o schimbă
în tot, iar pe fond respinge contestaţia formulată de contestator în contradictoriu cu intimatele
Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale şi Comisia de Contestaţii din cadrul
Ministerului Apărării Naţionale împotriva Hotărârii nr. 39963/25.05.2019 a Comisia de
Contestaţii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale privind respingerea contestaţiei formulate
împotriva Deciziei nr 146551/2 din 28.03.2019 a Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului
Apărării Naţionale.

24. Pensionarii militari decorați cu ordinul „Meritul Militar”. Beneficiul semnului

onorific se acordă în favoarea beneficiarului pensionar militar sub forma unui spor adăugat
la cuantumul pensiei brute

Cuprins pe materii: Asigurări sociale

Index alfabetic: Pensii militare de stat
Temei de drept: art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, art. 30, art. 60 alin. (1) din Legea
nr. 223/2015, astfel cum a fost modificat prin art. VII din OUG nr. 59/2017.

Din prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare,
potrivit cărora „pensionarii militari decorați cu ordinul „Meritul Militar" clasele a III-a, a II-a
și I beneficiază de un spor de 10%, 15% și, respectiv, 20% al cuantumului pensiei” rezultă că
beneficiul semnului onorific se acordă în favoarea beneficiarului pensionar militar sub forma
unui spor adăugat la cuantumul pensiei.
Conform art. 30 din Legea nr. 223/2015, pensia stabilită, recalculată și actualizată în
condițiile prezentei legi nu poate fi mai mare decât 85% din baza de calcul prevăzută la art. 28.
Art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost modificat prin art. VII din OUG
nr. 59/2017, dispune că la stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă nu poate fi mai mare
decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute
cuprinse în baza de calcul al pensiei.
Beneficiul semnului onorific nu intră în baza de calcul a pensiei, care se determină
potrivit art. 28 din Legea nr. 223/2015, el reprezintă un procent care are ca efect majorarea
cuantumului pensiei în urma aplicării prevederilor art. 29-30 din lege, dar care se aplică la
cuantumul pensiei brute, concluzie ce derivă din caracterul său de spor aplicat la cuantumul
pensiei inițiale.

528
 Plafonarea conform prevederilor art. 60 alin. 1 din Legea nr. 223/2015 se referă la
pensia netă, aceasta determinându-se, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. m) din același act normativ,
prin deducerea impozitului pe venit din cuantumul pensiei brute.
Plafonarea instituită de legiuitor prin dispozițiile art. VII pct. 3 din OUG nr. 59/2017
vizează inclusiv sporul acordat conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995.
Interdicția ca la stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă să nu poate fi mai mare
decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute
cuprinse în baza de calcul al pensiei este un generală și se referă la toate elementele de calcul,
indiferent de actul normativ ce le reglementează.
Regula este că excepțiile sunt de strictă interpretare și trebuie expres prevăzute de
legiuitor.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit plafonarea pentru pensia militară netă aflată în plată,
fără a distinge între elementele de calcul ale pensiei, iar, din acest punct de vedere, nu prezintă
relevanță că dreptul prevăzut de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 a fost calculat la
momentul stabilirii pensiei, nefiind un drept salarial acordat pe parcursul desfășurării relațiilor
de muncă.

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
304/16.07.2020

Prin sentinţa civilă nr. 124/05.02.2020, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a intimatei Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne şi
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Ministerul Afacerilor Interne – Comisia
de Contestaţii; a respins contestaţia, astfel cum a fost completată, formulată de contestatorul X,
în contradictoriu cu intimaţii Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne şi
Ministerul Afacerilor Interne – Comisia de Contestaţii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin decizia nr.
204673/18.03.2019 emisă de Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne, au fost
revizuite drepturile de pensie ale contestatorului X, începând cu data de 03.01.2019.
Împotriva acestei decizii, contestatorul a formulat contestație administrativă, iar prin
Hotărârea nr. 19376/06.05.2019, emisă de Comisia de Contestaţii Pensii din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne, a fost respinsă contestația.
Împotriva deciziei nr. 204673/18.03.2019 și a Hotărârii nr. 19376/06.05.2019,
contestatorul a formulat contestație, susținând, în esență, faptul că drepturile de pensie au fost
stabilite în mod greșit, fiind discriminat în raport cu ceilalţi militari şi poliţişti, care s-au
pensionat până la data de septembrie 2017, întrucât I.P.J. Iaşi nu a respectat obligaţia salarizării
egale, nefiindu-i acordat sporul pentru studii superioare şi că nu i s-a acordat sporul cuvenit de
15%, aferent semnului onorific primit, care se adaugă separat la drepturile de pensie.
A reţinut instanţa de fond că recalcularea pensiilor militare de stat se realizează de casele
de pensii sectoriale, pe baza elementelor expres prevăzute de lege, printre care şi situaţia
soldelor/salariilor lunare brute realizate la funcţia de bază, corespunzătoare celor 6 luni
consecutive, alese conform art. 28 din Legea nr. 223/2015. Situaţia soldelor/salariilor lunare
brute realizate la funcţia de bază necesară recalculării pensiei militare de stat, actualizate,
conform prevederilor legale care reglementează salarizarea militarilor, poliţiştilor şi
funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare la data intrării în
vigoare a Legii nr. 223/2015, se întocmeşte de către structurile financiar-contabile din unităţile
menţionate la art. 4 din Ordin şi se comunică de către aceste structuri Caselor Sectoriale de
Pensii.
Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi a întocmit adeverinţa de la dosar privind Situaţia
soldelor/salariilor lunare brute realizate la funcţia de bază, actualizate, în perioada 06.2018 –
11.2018 (în baza art. 4 alin. 6 la Ordinul de aprobare a procedurilor de recalculare şi de
actualizare a pensiilor militare de stat), pe care a comunicat-o intimatei Casa Sectorială de

529
Pensii. Casa Sectorială de Pensii nu are ca atribuţie stabilirea elementelor care compun baza de
calcul (solde/salarii lunare brute realizate la funcţia de bază, actualizate), ci doar
calcularea/recalcularea pensiei militare de stat pe baza situaţiei soldelor/salariilor lunare brute
realizate la funcţia de bază, actualizate, transmise de instituţiile prevăzute de lege.
Prin urmare, dacă contestatorul consideră că ar fi trebuit a i se acorda sporul pentru studii
superioare, această pretenţie poate fi judecată numai în contradictoriu cu fostul său angajator şi
nu în cadrul unei contestaţii formulate împotriva deciziei de pensie. Într-o astfel de contestaţie
elementele salariale ce intră în baza de calcul a pensiei sunt imposibil de modificat. Prin prisma
acestor aspecte, instanţa nu poate reţine nicio discriminare în privinţa stabilirii drepturilor de
pensie ale contestatorului, cât timp nu are date concrete în ceea ce priveşte dreptul
contestatorului la acordarea sporului pentru studii superioare.
A mai reţinut că prin art. VII pct. 3 din OUG nr. 59/2017 privind modificarea şi
completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, articolul 60 se modifică şi
va avea următorul cuprins: „Art. 60 - La stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă nu poate fi
mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare
brute cuprinse în baza de calcul al pensiei.”
În aplicarea acestor dispoziţii legale, IPJ Iaşi a emis Adeverinţa nr. 756.166 din
12.02.2019, adeverinţă care atesta un cuantum de 3.349 lei al mediei soldelor/salariilor lunare
nete realizate la funcţia de bază, actualizate ale contestatorului. În baza acestei adeverinţe,
intimata Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne a emis Decizia nr.
204673/28.02.2019, prin care i-au fost stabilite contestatorului drepturi de pensie în cuantum de
3.349 lei (în temeiul art. 60 din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct.
3 din OUG nr. 59/2017).
Ulterior, IPJ Iaşi a emis Adeverinţa nr. 756.216 din 28.02.2019, care atesta un cuantum
de 3.707 lei al mediei soldelor/salariilor lunare nete realizate la funcţia de bază, actualizate ale
contestatorului. În baza acestei noi atestări, intimata Casa de Pensii Sectorială a Ministerului
Afacerilor Interne a emis Decizia nr. 204673/18.03.2019, contestată în prezenta cauză, prin care
a revizuit drepturile de pensie ale contestatorului, stabilindu-le în cuantum de 3.707 lei (în
temeiul art. 60 din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 3 din OUG
nr. 59/2017).
Faţă de toate aceste aspecte, eventualele erori/lipsuri în ceea ce priveşte media
soldelor/salariilor lunare nete, ce constituie plafonul până la care poate fi stabilită pensia militară,
pot fi analizate doar în contradictoriu cu fostul angajator şi nu în cadrul unei contestaţii la decizia
de pensie, decizie prin care s-au valorificat informaţiile din adeverinţele emise de IPJ Iaşi.
În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului că nu i-a fost acordat separat sporul cuvenit
de 15%, aferent semnului onorific primit, instanţa reţine că acestea sunt nefondate. Din însăşi
decizia contestată rezultă că sporul de 15% aferent semnului onorific, nu a fost inclus în baza de
calcul prevăzută de art. 28 din Legea nr. 223/2015, ci s-a aplicat separat la cuantumul pensiei:
5386 lei (pensie plafonată) + 808 lei (majorare pensie cf. art. 11 Legea nr. 80/1995) = 6194 lei (
pct. 7 din capitolul V – Detaliere calcul pensie).
Cu toate acestea, raportat la art. 60 din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost modificat
prin art. VII pct. 3 din OUG nr. 59/2017, pensia netă nu poate fi mai mare decât media
soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în baza de
calcul al pensiei (în speţă, 3.707 lei conform adeverinţei nr. 756.216 din 28.02.2019).
Din interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile, nu poate fi reţinută ca pertinentă opinia
conform căreia sporul de 15% aferent semnului onorific ar trebui aplicat pensiei nete, având în
vedere pe de o parte că, potrivit disp. art. 3 alin. 1 lit. f) din Procedura de recalculare a pensiilor
din Ordinul nr. 31/M.25/999/8148/237/259/221/2016, Semnul Onorific „În Serviciul Patriei” sau
similare deţinute reprezintă un element al bazei de calcul al pensiei militare (alături de altele), nu
o creştere finală a pensiei, astfel cum a fost calculată conform bazei de calcul. Pe de altă parte,
art. 60 din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 3 din OUG nr.
59/2017, asigură o reglementare fără echivoc în sensul că pensia netă nu poate fi mai mare decât

530
media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în
baza de calcul al pensiei, prin urmare nu mai poate fi aplicată vreo creştere pensiei nete.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul X, prin care solicită casarea
hotărârii primei instanţe şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu modificarea punctului
4 din acţiune prin acordarea sporului de 15% până la data de 01.12.2019, şi cu 20% începând cu
data de 01.12.2019, în baza Legii nr. 80/1995, Legii nr. 574/2004 şi a Legii nr. 149/2018.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma
dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a reținut următoarele:
Chestiunea litigioasă privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (3) din
Legea nr. 80/1995 prin raportare la art. 30, respectiv art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015.
În drept, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare, prevede
că „pensionarii militari decorați cu ordinul „Meritul Militar” clasele a III-a, a II-a și I beneficiază
de un spor de 10%, 15% și, respectiv, 20% al cuantumului pensiei. ”
Conform art. 30 din Legea nr. 223/2015, pensia stabilită, recalculată și actualizată în
condițiile prezentei legi nu poate fi mai mare decât 85% din baza de calcul prevăzută la art. 28.
Art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, astfel cum a fost modificat prin art. VII din
OUG nr. 59/2017, dispune că la stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă nu poate fi mai
mare decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute
cuprinse în baza de calcul al pensiei.
În fapt, Curtea constată că prin decizia de pensie contestată nr. 204673/18.03.2019 s-a
făcut aplicarea dispozițiilor art. VII pct. 3 din OUG nr. 59/2017, indicându-se pensia netă
stabilită în plată în cuantum de 3707 lei.
În decizia de pensie este indicată și suma corespunzătoare ordinului/semnului onorific de
808 lei, pensia militară de stat de 5386 lei, total pensie 6194 lei, impozitul de 419 lei și pensia
militară netă de 5775 lei, stabilită conform art. VII pct. 1 din OUG nr. 59/2017 („pensia netă -
pensia militară de stat stabilită în cuantum brut din care se deduce impozitul pe venit, potrivit
legislației în vigoare.”). În decizia de pensie este indicat și faptul că media salariilor/soldelor
comunicate prin adeverința nr. 756216/28.02.2019 emisă de Inspectoratul de Poliție Județean
Iași este de 3707 lei.
Modalitatea de calcul este prevăzută în buletinul de calcul din care rezultă că majorarea
pensiei conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 de 808 lei s-a adăugat la pensia plafonată
conform art. 30 din Legea nr. 223/2015 de 5386 lei, rezultatul fiind pensia militară brută în
cuantum de 6194 lei din care s-a scăzut impozitul de 419 lei, rezultând pensia militară netă
conform art. VII pct. 1 din OUG nr. 59/2017 de 5775 lei.
Pensia netă în plată a fost stabilită la suma de 3707 lei prin aplicarea plafonării prevăzute
de art. VII pct. 3 din OUG nr. 59/2017.
Apelantul se prevalează de sporul pentru semnul onorific „În Serviciul Patriei”, în
temeiul prevederilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare
potrivit cărora, pensionării militari decorați cu ordinul „Meritul Militar” clasele a III-a, a II-a și I
beneficiază de un spor de 10%, 15% și, respectiv, 20% al cuantumului pensiei. După cum rezultă
din însăși prevederile legale menționate, beneficiul semnului onorific se acordă în favoarea
beneficiarului pensionar militar sub forma unui spor, adăugat, evident, la cuantumul pensiei.
Apelantul a beneficiat de sporul în discuție, reprezentând în echivalent suma de 808 lei,
care s-a adăugat la cuantumul pensiei rezultat din aplicarea algoritmului prevăzut la art. 28-29
din Legea nr. 223/2015.
Este adevărat că beneficiul semnului onorific nu intră în baza de calcul a pensiei, care se
determină potrivit art. 28 din Legea nr. 223/2015, el reprezintă un procent care are ca efect
majorarea cuantumului pensiei în urma aplicării prevederilor art. 29-30 din lege, însă, contrar
susținerilor apelantului, se aplică la cuantumul pensiei brute, concluzie ce derivă din caracterul
său de spor aplicat la cuantumul pensiei inițiale.
Plafonarea conform prevederilor art. 60 alin. 1 din Legea nr. 223/2015 se referă la pensia
netă, aceasta determinându-se, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. m din același act normativ, prin
deducerea impozitului pe venit din cuantumul pensiei brute.

531
 Prin urmare, pensia de care beneficiază apelantul reclamant, în integralitatea ei este
supusă plafonării prevăzută de art. 60 alin. 1 din Legea nr. 223/2015.
Așadar beneficiul semnului onorific „În Serviciul Patriei” recunoscut potrivit
prevederilor Legii nr. 573/2004 și Legii nr. 574/2004, modificate prin Legea nr. 149/2018,
reprezintă un spor care se adaugă la cuantumul pensiei militare, o întregește și împrumută natura
juridică a acesteia, neputând fi considerat un drept de sine stătător, în afara pensiei, din moment
ce însăși determinarea lui concretă se raportează la cuantumul pensiei la care se aplică sporul
prevăzut de lege.
Contrar susținerilor apelantului reclamant, Curtea apreciază că plafonarea instituită de
legiuitor prin dispozițiile art. VII pct. 3 din OUG nr. 59/2017 vizează inclusiv sporul acordat
conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995.
Interdicția ca la stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă să nu poate fi mai mare
decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute
cuprinse în baza de calcul al pensiei este un generală și se referă la toate elementele de calcul,
indiferent de actul normativ ce le reglementează.
Regula este că excepțiile sunt de strictă interpretare și trebuie expres prevăzute de
legiuitor.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit plafonarea pentru pensia militară netă aflată în plată,
fără a distinge între elementele de calcul ale pensiei, iar, din acest punct de vedere, nu prezintă
relevanță că dreptul prevăzut de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 a fost calculat la
momentul stabilirii pensiei, nefiind un drept salarial acordat pe parcursul desfășurării relațiilor de
muncă.
În concluzie, instanța de apel reține caracterul nefondat al interpretării susținute de
apelantul reclamant, potrivit căreia art. 60 din Legea nr. 223/2015 plafonează pensia netă, iar nu
pensia netă în plată, astfel încât la suma reprezentând pensia netă, plafonată conform textului de
lege arătat, se pot adăuga sporurile accesorii pensiei, cum este sporul pentru semnului onorific
„În Serviciul Patriei”.
Faptul că modalitatea de plafonare a cuantumului pensiei reprezintă o prerogativă a
legiuitorului a fost analizat și prin Decizia nr. 672/30 octombrie 2018, prin care Curtea
Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30
din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, reținând că: „19. Referitor la instituirea
prin lege a unui plafon al pensiei militare de stat, prin Decizia nr. 450/30 mai 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iunie 2006, Curtea a constatat că dreptul
la pensie este un drept fundamental, consacrat de art. 47 alin. (2) din Constituție, dar se exercită
în condițiile prevăzute de lege. Astfel, legiuitorul este liber să stabilească în ce condiții și pe baza
căror criterii se acordă pensia, baza de calcul și cuantumul acesteia, în raport cu situația concretă
a fiecărui titular al dreptului. Nici Constituția și nici vreun instrument juridic internațional nu
prevăd cuantumul pensiei de care trebuie să beneficieze diferite categorii de persoane. Acesta se
stabilește prin legislația națională. Astfel, legiuitorul poate să prevadă și o limită minimă a
cuantumului pensiei, precum și plafonul maxim al acesteia. Norma criticată pentru
neconstituționalitate prevede, ca și în cazul tuturor celorlalte tipuri de pensie de serviciu, că,
indiferent de rezultatul calculului aritmetic privind adăugarea sporurilor, cuantumul pensiei
acordate nu poate fi mai mare de 100% din baza de calcul. Curtea a apreciat că această
reglementare nu are caracter discriminatoriu, ci reprezintă o dispoziție de plafonare a
cuantumului pensiei, care se înscrie între prerogativele legiuitorului. Totodată, prin Decizia nr.
1.234 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4
decembrie 2009, Curtea a reținut că prevederile art. 25 din Legea nr. 164/2001 instituie un
principiu general valabil în sistemul public de pensii, potrivit căruia cuantumul pensiei nu poate
depăși venitul. Cu respectarea acestui principiu, fiecare pensionar militar beneficiază de pensie
în cuantumul rezultat în raport cu vechimea în activitate și venitul realizat anterior pensionării.
Această reglementare este în perfect acord cu principiul consacrat de art. 47 alin. (2) din
Constituție, potrivit căruia cetățenii au dreptul la pensie și la alte drepturi de asigurări sociale, în
condițiile legii. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul dreptului la pensie și

532
condițiile acordării acestuia, precum și să le modifice în funcție de resursele financiare existente
la un anumit moment. Extinderea incidenței acestui principiu și asupra sporului acordat pentru
contribuția la fondul de pensie suplimentară, ca efect al prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea
nr. 164/2001, nu poate fi privită nici ea ca generând un tratament discriminatoriu, de vreme ce se
aplică nediferențiat tuturor persoanelor care au dreptul să beneficieze de acest spor. Ținând cont
de această jurisprudență, Curtea reține că aceste considerente se aplică mutatis mutandis și în
cazul dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015, care instituie un plafon de 85% din baza de
calcul pentru cuantumul pensiei de serviciu. ”
Raportat la susținerile apelantului referitoare la situația altor polițiști pensionari, instanța
de apel reține că, în interpretarea dispoziţiilor art. 14 și a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 12 la
Convenţie, referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţii Fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că
„diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoge şi
comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă”.
Din interpretarea Curţii rezultă că pentru a reţine o situaţie discriminatorie este necesar a
se stabili că persoane aflate în situaţii analoage beneficiază de un tratament preferenţial şi că
această distincţie nu îşi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
În speţă, instanţa constată că apelantul nu a făcut dovada faptului că alte persoane, aflate
în situaţii identice (al căror drept la pensie s-a deschis după intrarea în vigoare a OUG nr.
59/2017) au beneficiat de drepturi de pensie mai mari, urmare aplicării unei alte formule de
calcul. Situația numitului Y la care se referă apelantul nu este identică cu a sa, deoarece dreptul
de pensie al acestuia s-a deschis la 04.07.2016, pe când dreptul de pensie al apelantului X s-a
deschis la data de 03.01.2019, când erau în vigoare prevederile art. 60 din Legea nr. 223/2015, în
forma modificată prin art. VII din OUG nr. 59/2017.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă,
Curtea respinge ca nefondat apelul declarat, păstrând ca legală și temeinică sentința atacată.

25. Pensia militară de stat. Neincluderea în baza de calcul a sumelor compensatorii

prevăzute de lege ulterior perioadei alese pentru stabilirea pensiei

Cuprins pe materii: Asigurări sociale

Index alfabetic: Pensie militară de stat
Temei de drept: art. 3 ind. 1 alin. 5 din OUG 57/2015, introdus prin OUG nr. 20/2016

Potrivit prevederilor alin. 5 din art. 31 din OUG 57/2015, introdus prin O.U.G. nr.
20/2016, prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, pentru
personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației
penitenciarelor din aceeași instituție sau autoritate publică, în soldele de funcție/salariile de
funcție în care nu sunt cuprinse sumele compensatorii corespunzătoare soldei de merit/salariului
de merit în plată la nivelul anului 2009 se include 50% din cuantumul sumei compensatorii
corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit în plată la nivelul anului 2009.
La alin. 9 din ordonanța menționată se prevede că: „Drepturile prevăzute la alin. (5), (6)
și (8) nu constituie majorări ale soldelor de funcție/salariilor de funcție în sensul prevederilor
art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și
completările ulterioare, pe perioada aplicării prevederilor prezentei ordonanțe de urgență.”.
Așadar, personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul
administrației penitenciare a beneficiat, în temeiul dispozițiilor legale menționate, de includerea
în soldele de funcție/salariile de funcție, începând cu luna august 2016, a 50% din cuantumul
sumei compensatorii corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit în plată la nivelul
anului 2009.

533
 Dacă în perioada aleasă pentru stabilirea pensiei reclamantul nu a beneficiat de 50% din
suma compensatorie corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit în plată la nivelul
anului 2009, aceste drepturi bănești nu pot fi inclusă în baza de calcul cuprinsă în fișa de pensie.

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
245/09.07.2020

Prin sentinţa civilă nr. 1253/28.11.2019, Tribunalul Vaslui a respins excepţia

inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive, excepţii invocate de pârâta Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Afacerilor
Interne; a respins acţiunea formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul
de Poliţie Judeţean Vaslui şi Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Afacerilor Interne şi
intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
A reţinut prima instanţă că prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat instanţei
obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vaslui să procedeze, la întocmirea şi
comunicarea către Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Afacerilor Interne a bazei de calcul
conform prevederilor art. 28 din Legea 223/2015 şi art. 3 ind. 1 alin 5 din OUG nr. 20/2016
pentru a proceda la recalcularea drepturilor de pensie cuvenite, începând cu data de 02.08.2016,
actualizarea diferenţelor cu inflaţia şi dobânzile legale, obligarea pârâtei Casa Sectorială de
Pensii a M.X. să procedeze la emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei militare de stat,
cu respectarea prevederilor legale şi luarea în considerare a bazei de calcul ce urmează a fi
întocmită de pârâtul I.P.J. Vaslui şi obligarea pârâtului, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vaslui.
La stabilirea drepturilor de pensie ale reclamantului s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 28
din Legea nr. 223/2015 care, la alin. 1, dispun: „Baza de calcul folosită pentru stabilirea pensiei
militare de stat este media soldelor/salariilor lunare brute realizate la funcţia de bază în 6 luni
consecutive, din ultimii 5 ani de activitate în calitate de militar/poliţist/funcţionar public cu
statut special, actualizate la data deschiderii drepturilor de pensie, la alegerea persoanelor
prevăzute la art. 3 lit. a) - c)...”.
De asemenea potrivit alin. 10 din acelaşi act normativ: „Alegerea perioadei care se ia în
considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiei militare de stat se poate face o singură dată”.
La data de 9 iunie 2016 a intrat în vigoare OUG nr. 20/2016 care, la art. 3 ind. 1 alin. 5,
stipula: „Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, pentru
personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei
penitenciarelor din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, în soldele de funcţie/salariile de
funcţie în care nu sunt cuprinse sumele compensatorii corespunzătoare soldei de merit/salariului
de merit în plată la nivelul anului 2009 se include 50% din cuantumul sumei compensatorii
corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit în plată la nivelul anului 2009”.
Din cererea reclamantului depusă la dosar reiese că acesta şi-a ales cele 6 luni
consecutive din ultimii cinci ani, perioada 01.01.2016-30.06.2016. Calcularea drepturilor de
pensiei ale reclamantului s-a realizat în baza fişei de pensie nr. 57731/01.09.2016, cuprinzând
situaţia soldelor/salariilor lunare realizate de reclamant în perioada aleasă, respectiv 01.01.2006-
30.09.2016.
Este adevărat că, pentru personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut
special din sistemul administraţiei penitenciarelor din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, în
soldele de funcţie/salariile de funcţie în care nu sunt cuprinse sumele compensatorii
corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit în plată la nivelul anului 2009 se include 50%
din cuantumul sumei compensatorii corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit în plată
la nivelul anului 2009, dar această majorare a avut loc începând cu luna august 2016 ceea ce
excede perioadei pe care reclamantul a ales-o potrivit dispoziţiilor art. 28.
Prin urmare, chiar dacă reclamantul a trecut în rezervă şi raporturile de serviciu au încetat
pe data de 02.08.2016, dispoziţiile legale invocate nu i se aplică, baza de calcul folosită pentru
stabilirea pensiei militare de stat fiind media salariilor lunare brute realizate la funcţia de bază în

534
perioada 01.01.2016-30.06.2016, la alegerea reclamantului, perioadă în care dispoziţiile OUG nr.
20/2016 nu se aplică.
Faţă de cele expuse mai sus, instanţa respinge ca neîntemeiată cererea acţiunea formulată
de reclamantul X.
Cu privire la daunele morale solicitate de reclamant, având în vedere că acest capăt de
cerere este accesoriu faţă de capătul principal de cerere, precum şi soluţia ce urmează a se
pronunţa urmează ca şi acesta să fie respins.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul X, prin decizia pronunţată Curtea
constatând că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Apelantul X beneficiază de pensie militară de stat, începând cu data de 02.08.2016, data
încetării raportului de serviciu, în baza deciziei nr. 186925/10.11.2016.
Reclamantul este nemulțumit de faptul că la întocmirea documentației necesare acordării
pensiei și, implicit la stabilirea drepturilor de pensie, nu i s-a luat în considerare majorarea
soldei/salariului de funcție prevăzute de disp. art. 3 ind. 1 alin. 5 din OUG nr. 57/2015, introdus
prin OUG nr. 20/2016.
Pentru baza de calcul folosită pentru stabilirea pensiei, în conformitate cu prevederile art.
28 alin. 1 din Legea nr. 223/2015, apelantul-reclamant a ales perioada 01.01.2016-03.06.2016,
conform celor menționate în cererea de pensionare.
Apelantul susține că era îndreptățit ca, la stabilirea bazei de calcul a pensiei, să fie
valorificate în drepturile la pensie și majorările salariale prevăzute de dispozițiile art. 3 ind. 1
alin. 5 din OUG nr. 57/2015, introdus prin OUG nr. 20/2016, ulterior perioadei alese, însă
anterior pensionării sale.
Potrivit prevederilor alin. 5 din art. 3 ind. 1 din OUG nr. 57/2015, introdus prin O.U.G.
nr. 20/2016, prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, pentru
personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației
penitenciarelor din aceeași instituție sau autoritate publică, în soldele de funcție/salariile de
funcție în care nu sunt cuprinse sumele compensatorii corespunzătoare soldei de merit/salariului
de merit în plată la nivelul anului 2009 se include 50% din cuantumul sumei compensatorii
corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit în plată la nivelul anului 2009.
La alin. 9 din ordonanța menționată se prevede că: „Drepturile prevăzute la alin. (5), (6)
și (8) nu constituie majorări ale soldelor de funcție/salariilor de funcție în sensul prevederilor art.
60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și
completările ulterioare, pe perioada aplicării prevederilor prezentei ordonanțe de urgență.”
Așadar, personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul
administrației penitenciare a beneficiat, în temeiul dispozițiilor legale menționate, de includerea
în soldele de funcție/salariile de funcție, începând cu luna august 2016, a 50% din cuantumul
sumei compensatorii corespunzătoare soldei de merit/salariului de merit în plată la nivelul anului
2009.
Apelantul-reclamant a ales pentru stabilirea pensiei perioada 01.01.2016-03.06.2016,
perioadă în care nu a beneficiat de 50% din suma compensatorie corespunzătoare soldei de
merit/salariului de merit în plată la nivelul anului 2009, aceste drepturi fiind prevăzute a se
acorda începând cu luna august 2016.
Prin urmare, în mod corect nu s-a inclus în baza de calcul cuprinsă în fișa de pensie
drepturile bănești reprezentând sumă compensatorie corespunzătoare soldei de merit/salariului de
merit în plată la nivelul anului 2009, întrucât apelantul nu a primit aceste drepturi în perioada
aleasă.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., respinge apelul
ca nefondat.

535
 26. Spor de condiţii deosebit de periculoase prevăzut de art. 7 alin. 1 lit. b din Capitolul
2 Anexa II la Legea nr. 153/2017 pentru personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar
sanitar din unitățile sanitare și unitățile medico-sociale. Solicitarea acordării sporului în
procent de 75% din salariul de bază. Dreptul de apreciere al instanţei. Imposibilitatea
substituirii voinței angajatorului și a sindicatelor.

Cuprins pe materii: Dreptul muncii

Index alfabetic: Spor pentru condiții deosebit de periculoase
Temei de drept: art. 7, Cap. 2 din Anexa II la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice, HG nr. 153/2018, Anexa 2, lit. A, pct. 16

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 1 lit. b din Capitolul 2 Anexa II la Legea nr. 153/2017
personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din unitățile sanitare și unitățile
medico-sociale care își desfășoară activitatea în leprozerii, anatomie patologică, TBC, SIDA,
dializă, recuperare neuromotorie, neuropsihomotorie, neuromusculară și neurologică,
psihiatrie, medicină legală, asistență medicală de urgență și transport sanitar, acordată prin
serviciile de ambulanţă şi structurile de primire a urgentelor (UPU - SMURD, UPU, CPU),
beneficiază de un spor pentru condiții deosebit de periculoase de până la 85% din salariul de
bază.
Potrivit acelorași dispoziții legale, nivelul sporului se stabilește de conducerea fiecărei
unități sanitare cu personalitate juridică, de comun acord cu sindicatele reprezentative
semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de sistem sanitar și cu încadrarea în
cheltuielile de personal aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli.
De asemenea, la stabilirea valorii sporurilor personalului bugetar, angajatorul și
ordonatorul principal de credite, în cazul în care acesta din urmă nu este și angajator, trebuie
să aibă în vedere limitele prevăzute de art. 25 alin. 1 și 2 din Legea nr. 153/2017.
Prin HG nr. 153/2018 au fost stabilite nivelurile maxime și minime ale sporurilor
acordate personalului bugetar din domeniul Sănătate și asistență socială, mai exact, în Anexa II
lit. A, pct. 16 s-a stabilit că sporul pentru condiții deosebite trebuie să fie între 55% și 85%.
În raport cu dispozițiile Legii nr. 135/2017 și ale HG nr. 153/2018, procesul de stabilire
a sporului pentru condiții deosebit de periculoase presupune o dublă condiționalitate: pe de o
parte, valoarea sporului să fie stabilită între limitele maxime și minime prevăzute de HG nr.
153/2018, fără a depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de
funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de
comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, iar
pe de altă parte, valoarea sporului să fie rezultatul negocierilor dintre angajator și sindicat.
Legiuitorul lasă conducerii fiecărei unități sanitare cu personalitate juridică o marjă de
apreciere în ceea ce privește cuantumul sporului, între niște limite ce nu pot fi încălcate, dar
stabilirea concretă a valorii sporului, între aceste limite, se face cu respectarea procedurii
prevăzute în Anexa II din HG nr. 153/2018, instanța neputându-se substitui voinței angajatorului
și a sindicatelor.
În cadrul acestor limite angajatorul este liber să stabilească valoarea sporului, evident
respectând criteriile enumerate în art. 5 și art. 6 din HG nr. 153/2018 și limita de 30% impusă
de art. 25 din Legea nr. 153/2018. Instanța nu poate stabili ea acordarea unui spor maxim fără
a avea la dispoziție toate informațiile necesare, respectiv cele cuprinse în criteriile prevăzute de
lege. În orice caz o intervenție a instanței asupra valorii sporului se poate face doar în cazul în
care se constată că angajatorul a utilizat abuziv criteriile legale de stabilire sau nu a făcut o
aplicare corespunzătoare a prevederilor legale referitoare la încadrarea personalului.
În cauza de față, pârâtul a recunoscut dreptul reclamanților de a beneficia de sporul
pentru condiții deosebit de periculoase, prev. de Anexa II lit. A, pct. 7 din HG nr. 153/2018, dar
nu rezultă din probele administrate angajamentul său de a plăti acest spor în cuantum mai mare

536
de 55%, iar, în aceste condiții, obligarea angajatorului să plătească acest spor la o valoare mai
mare decât minimul legal, devine lipsită de temei, pentru că, așa cum s-a reținut anterior,
legiuitorul stabilește doar posibilitatea ca acest spor să depășească 55%, mergând până la 85%
din salariu, nu și obligația angajatorului în acest sens.
Potrivit dispozițiilor Anexei II din HG nr. 153/2018, nivelul sporului se stabilește de
conducerea fiecărei unități sanitare cu personalitate juridică, de comun acord cu sindicatele
reprezentative la nivel de unitate/sindicatelor afiliate la o federație reprezentativă pe grup de
unități/sector și cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetul de venituri și
cheltuieli.

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.
231/07.07.2020
Prin sentinţa civilă nr. 1573/23.10.2019, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii
procesual pasive a Ministerului Sănătăţii, a respins acţiunea de reclamanţi în contradictoriu cu
pârâţii spitalul clinic judeţean de urgenţă şi Ministerul Sănătăţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut asupra fondului cauzei următoarele:
Prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sporului de
75% din salariul de baza din martie 2018 până în prezent şi în continuare, pentru condiţii
deosebit de periculoase prevăzut de Regulamentul-cadru din 29.03.2018 privind stabilirea
locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de
muncă, acordarea de vouchere de vacanţă pentru personalul din structura Serviciului UPU-
SMURD pe anul 2018, conform OUG nr. 46/2017, precum şi obligarea pârâţilor la plata
cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte primul capăt al cererii, respectiv obligarea pârâţilor la plata sporului
de 75% din salariul de baza din martie 2018 până în prezent şi în continuare, instanţa reţine că,
potrivit dispoziţiilor art. 7, Cap. 2 din Anexa II la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice, „(1) În raport cu condiţiile în care se desfăşoară
activitatea, pot fi acordate, pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din
unităţile sanitare şi unităţile medico-sociale, cu respectarea prevederilor legale, următoarele
categorii de sporuri: (…) b) pentru condiţii deosebit de periculoase: (…) asistenţă medicală de
urgenţă şi transport sanitar, acordată prin serviciile de ambulanţă şi structurile de primire a
urgenţelor (UPU - SMURD, UPU, CPU), (…), cuantumul sporului este de până la 85% din
salariul de bază. Nivelul sporului se stabileşte de conducerea fiecărei unităţi sanitare cu
personalitate juridică, de comun acord cu sindicatele reprezentative semnatare ale contractului
colectiv de muncă la nivel de sistem sanitar şi cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate
în bugetul de venituri şi cheltuieli …”.
Potrivit Regulamentului cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de
personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a
condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Sănătate şi
asistenţă socială", aprobat prin HG nr. 153/2018, Anexa 2, lit. A, pct. 16: „Personalul care îşi
desfăşoară activitatea în condiţii deosebit de periculoase beneficiază de sporul prevăzut la art. 7
alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi
completările ulterioare, după cum urmează: A. Spor de la 55% până la 85% din salariul de bază:
(…)16. personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din structurile de primire a
urgenţelor - UPU-SMURD şi UPU;”.
Din analiza tuturor textelor de lege incidente, instanţa constată că mărimea sporului
pentru condiţii deosebit de periculoase nu este stabilită în procent fix, ci poate varia de la 55% la
85%, în funcţie de nivelul stabilit de conducerea unităţii sanitare, de comun acord cu sindicatele
reprezentative semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de sistem sanitar şi cu
încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetul de venituri şi cheltuieli.

537
 Analizând înscrisurile aflate la dosar, instanţa constată că pârâtul spitalul clinic de
urgenţă a stabilit nivelul sporului pentru condiţii deosebit de periculoase de comun acord cu
Sindicatul reprezentativ „Sanitas” Iaşi. Or, reclamanţii beneficiază de un spor pentru condiţii
deosebit de periculoase încadrat în limitele legale.
Instanţa reţine şi faptul că pârâtul spitalul, dând dovadă de diligenţă, a întreprins
demersurile necesare către ordonatorul de credite, respectiv pârâtul Ministerul Sănătăţii, în
vederea alocării fondurilor necesare acordării sporurilor, neputându-se reţine o atitudine
culpabilă a angajatorului.
Faţă de aceste considerente şi faţă de dispoziţiile legale aplicabile, instanţa constată că
cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata sporului de 75% din salariul de baza din
martie 2018 până în prezent şi în continuare, pentru condiţii deosebit de periculoase este
neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, o respinge.
Referitor la cel de-al doilea capăt al cererii introductive, respectiv obligarea pârâţilor la
acordarea de vouchere de vacanţă pentru personalul din structura Serviciului UPU-SMURD pe
anul 2018, instanţa constată că şi acesta este neîntemeiat, pentru motivele ce urmează.
Potrivit disp. art. 1 din OUG nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă, astfel
cum au fost modificate prin OUG nr. 46/30 iunie 2017: „(1) Începând cu data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de muncă a
personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual
de muncă pot acorda, în condiţiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de
vacanţă. (2) Instituţiile şi autorităţile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art.
2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi
completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile
finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, precum şi operatorii
economici, astfel cum sunt definiţi de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea
disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile
administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o
participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi
completările ulterioare, acordă, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinaţie,
în perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, o singură indemnizaţie de vacanţă sau o singură
primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat.
(21) În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia cazurilor în care se prevede în mod
expres altfel, termenul „voucher de vacanţă” va fi interpretat ca făcând referire atât la voucherul
de vacanţă pe suport hârtie, cât şi la voucherul de vacanţă pe suport electronic. (22) Voucherele
de vacanţă pe suport electronic sunt bonuri de valoare emise în format electronic, reglementate
exclusiv de prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, fiind destinate exclusiv achiziţionării
pachetelor de servicii turistice în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă. (23)
Voucherele de vacanţă pe suport hârtie şi pe suport electronic sunt emise în mod exclusiv pentru
a fi folosite în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (24) În limita resurselor bugetare,
angajatorul stabileşte, în condiţiile alin. (2), când acordă voucherele de vacanţă, de comun acord
cu organizaţiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanţii salariaţilor, după caz. (25) În
cazul instituţiilor şi autorităţilor publice centrale şi locale, modalitatea de acordare a
indemnizaţiilor de vacanţă se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, fără a se diminua cuantumul
anual acordat salariaţilor din administraţia publică centrală şi locală pentru vouchere de vacanţă
sau echivalent. (3) Voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această
destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul
bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli
aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori. (4) Nivelul maxim al sumelor care
pot fi acordate salariaţilor sub formă de vouchere de vacanţă de către alţi angajatori decât cei
prevăzuţi la alin. (2) reprezintă contravaloarea a maximum şase salarii de bază minime brute pe
ţară, garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal. Salariul de bază minim brut
pe ţară garantat în plată este cel stabilit în condiţiile legii. (5) Voucherele de vacanţă sunt integral

538
suportate de către angajator, în condiţiile art. 3. (6) Abrogat prin Legea nr. 94/2014 (7)
Conţinutul minim al pachetului de servicii care se poate achiziţiona prin intermediul voucherelor
de vacanţă va fi stabilit prin normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă, care vor fi
aprobate prin hotărâre a Guvernului. (8) Prestarea serviciilor achiziţionate de către unităţile
afiliate prin intermediul voucherelor de vacanţă se face în structuri de primire turistice, autorizate
de Ministerul Turismului. (9) Angajatul care beneficiază de vouchere de vacanţă nu mai
beneficiază de prima de vacanţă în cursul anului fiscal sau de bilete de odihnă, acordate potrivit
Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările
ulterioare”.
Potrivit disp. art. 6 din Normele Metodologice privind acordarea voucherelor de vacanţă,
aprobate prin H.G. nr. 215/2009, „Pentru unităţile din domeniul bugetar, voucherele de vacanţă
se acordă în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi
cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite”.
Astfel, raportat la dispoziţiile legale sus-menţionate, se reţine de către instanţă că
acordarea de instituţiile şi autorităţile publice a tichetelor/voucherelor de vacanţă pentru anul
2018 se realizează numai în limitele sumelor prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetul
de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar.
Din probatoriul administrat în cauză, instanţa reţine că pârâtul a depus diligenţe pentru
identificarea resurselor financiare necesare acordării voucherelor de vacanţă, însă resursele
bugetare alocate şi dificultăţile financiare nu au permis acordarea acestora. Aşadar, conduita
pârâtului nu a fost una culpabilă.
Dispoziţiile legale nu impun o obligaţie permanentă a angajatorului de acordare a
tichetelor/voucherelor de vacanţă, ci dimpotrivă, dreptul la tichete/vouchere de vacanţă se poate
valorifica doar în condiţiile existenţei unor sume prevăzute cu această destinaţie în bugetul de
stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar.
Lipsa prevederii vreunor sume cu titlul de vouchere de vacanţă în buget (invocată de
pârât şi necontestată, dar criticată de reclamanţi), nu contravine legii. Instanţa de judecată este
chemată să interpreteze şi să aplice legea şi ar fi putut cenzura o eventuală încălcare a legii, însă,
în speţă, lipsa prevederii vreunor sume cu titlul de vouchere de vacanţă în buget şi neplata către
reclamanţi nu echivalează cu o încălcare a legii, ci este vorba despre o opţiune a legiuitorului,
materializată în practică. Or, în condiţiile în care în bugetul spitalului clinic de urgenţe nu au fost
prevăzute sume pentru acordarea de tichete de vacanţă, instanţa nu poate reţine culpa unităţii
spitaliceşti pârâte în neacordarea voucherelor de vacanţă pentru anul 2018.
Mai mult, se reţine că Normele Metodologice privind acordarea voucherelor de vacanţă,
aprobate prin H.G. nr. 215/2009 reglementează şi forma suportului pe care sunt emise
voucherele de vacanţă, respectiv suport electronic şi/sau hârtie (art. 3 alin. 1 lit. c). Este evident
că legiuitorul, prin reglementarea modalităţii de emitere a acestor vouchere, a avut ca intenţie
condiţionarea salariatului beneficiar de a utiliza aceste vouchere exclusiv în scopuri turistice şi
de odihnă/agrement. Or, în condiţiile în care reclamanţii solicită contravaloarea voucherelor de
vacanţă, nu despăgubiri pentru neacordarea acestora, neputându-se urmări modul de utilizare a
sumelor reprezentând contravaloarea voucherelor de vacanţă, intenţia legiuitorului ar putea fi
încălcată/eludată.
Se mai are în vedere de către instanţă şi faptul că, prin Decizia nr. 39/2017, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că „În
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la
dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin
Legea nr. 283/2011,art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin
Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, aprobată prin Legea
nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanţă este condiţionat de alocările
bugetare prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale
instituţiilor publice”. Această decizie este obligatorie pentru instanţe, în temeiul disp. art. 521
alin. (3) din Codul de procedură civilă.

539
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele acestei decizii că: „64.
Formula legislativă fermă regăsită în conţinutul normei art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 8/2009 – „acordă” -, în opoziţie cu cea dispozitivă din conţinutul art. 1 alin. (1) şi
art. 11 din acelaşi act normativ -„pot acorda” – determină concluzia neîndoielnică în sensul că, în
sfera raporturilor de muncă ce apar la nivelul angajatorului instituţie publică centrală şi/sau
locală, se instituie un veritabil drept în beneficiul angajatului – personal încadrat prin încheierea
unui contract individual de muncă în cadrul unei unităţi bugetare. Acest drept nu este însă unul
pur şi simplu, ci este unul condiţionat deoarece, potrivit aceleiaşi norme a art. 1 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2008, acordarea primelor de vacanţă sub forma
voucherelor de vacanţă nu se poate realiza decât „în condiţiile legii”. 65. Aceste condiţii sunt
descrise în conţinutul art. 1 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ pentru unităţile din domeniul
bugetar, prin aceea că voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această
destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, iar nivelul lor maxim poate
reprezenta contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, pentru un
salariat, în decursul unui an fiscal. 66. Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii
bugetare de a beneficia de prime de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă este
subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această
destinaţie. (…) 75. Cât priveşte opţiunea legiuitorului de a nu aloca bani pentru acordarea de
tichete/vouchere de vacanţă pentru perioada 2012-2014, într-o bogată jurisprudenţă a Curţii
Constituţionale, ce a vizat măsuri restrictive bugetare mai largi ale legiuitorului, care au inclus şi
suspendarea ori anularea unor drepturi băneşti, s-a statuat în repetate rânduri că o astfel de
politică salarială a statului respectă exigenţele Constituţiei, reţinându-se că statul are deplină
legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază
personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează, că
acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare, că legiuitorul este în
drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte
stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le
poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula fără a se pune în
discuţie o încălcare a art. 41 şi fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din
Legea fundamentală. 76. La rândul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a negat
posibilitatea statului de a suspenda ori suprima pe cale legală acordarea unor drepturi prevăzute
de lege (Cauza Kechko contra Ucrainei) deoarece, în viziunea acesteia (paragraful 23) „statul
este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul
de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de
beneficii prin modificările legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală
este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate,
autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispoziţiile legale rămân în
vigoare”.
În cauza de faţă, instanţa mai reţine şi faptul că, prin Decizia nr. 21/2013 pronunțată în
interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiției a reţinut că: „Prin Decizia nr. 414 din 14 iulie
2005, Curtea Constituţională a stipulat că drepturile salariale suplimentare, cum sunt primele,
sporurile sau adaosurile, prevăzute în acte normative, nu constituie drepturi fundamentale
consacrate în Constituție, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate. Prin urmare,
modificarea sau suprimarea, pentru viitor, a unui premiu nu afectează dreptul fundamental al
salariatului de a primi contraprestație pentru munca depusă”.
De asemenea, în jurisprudența să, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că
politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor
de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se
achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a
stabili politica economică și socială a țării (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza
James și alții împotriva Marii Britanii).

540
 Faţă de aceste considerente, instanţa constată că este neîntemeiată acţiunea formulată de
reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii spitalul clinic de urgenţă şi Ministerul Sănătăţii şi, în
consecinţă, o respinge.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au formulat apel
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma
dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea constată următoarele:
În baza probelor administrate, prima instanță a reținut o situație de fapt corectă,
pronunțând o soluție judicioasă în sensul că reclamanții nu sunt îndreptățiți la plata unui spor
pentru condiții deosebit de periculoase în cuantum de 75% și nu pot beneficia în anul 2018 de
tichete de vacanță.
Reclamanții sunt salariații pârâtului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon”
Iaşi, în cadrul UPU-SMURD.
Ceea ce solicită, în fapt, reclamanții este obligarea pârâtului la acordarea sporului pentru
condiții deosebit de periculoase de 75% din salariul de încadrare, începând cu data de
01.03.2018, spor prevăzut de dispoziţiilor art. 7, Cap. 2 din Anexa II la Legea nr. 153/2017
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și de HG nr. 153/2018, Anexa
2, lit. A, pct. 16, în locul sporului de 55% de care beneficiază începând cu data de 1.03.2018.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 1 lit. b din Capitolul 2 Anexa II la Legea nr. 153/2017
personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din unitățile sanitare și unitățile
medico-sociale care își desfășoară activitatea în leprozerii, anatomie patologică, TBC, SIDA,
dializă, recuperare neuromotorie, neuropsihomotorie, neuromusculară și neurologică, psihiatrie,
medicină legală, asistență medicală de urgență și transport sanitar, acordată prin serviciile de
ambulanţă şi structurile de primire a urgentelor (UPU - SMURD, UPU, CPU), beneficiază de un
spor pentru condiții deosebit de periculoase de până la 85% din salariul de bază.
Potrivit acelorași dispoziții legale, nivelul sporului se stabilește de conducerea fiecărei
unități sanitare cu personalitate juridică, de comun acord cu sindicatele reprezentative semnatare
ale contractului colectiv de muncă la nivel de sistem sanitar și cu încadrarea în cheltuielile de
personal aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli.
De asemenea, la stabilirea valorii sporurilor personalului bugetar, angajatorul și
ordonatorul principal de credite, în cazul în care acesta din urmă nu este și angajator, trebuie să
aibă în vedere limitele prevăzute de art. 25 alin. 1 și 2 din Legea nr. 153/2017.
Prin HG nr. 153/2018 au fost stabilite nivelurile maxime și minime ale sporurilor
acordate personalului bugetar din domeniul Sănătate și asistență socială, mai exact, în Anexa II
lit. A, pct. 16 s-a stabilit că sporul pentru condiții deosebite trebuie să fie între 55% și 85%.
Prin procesele verbale nr. 17658/11.04.2018, 26289/04.06.2018, 360/04.01.2019, pârâtul
Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon” și Sindicatul reprezentativ „Sanitas” - Iaşi au
stabilit, de comun acord, nivelul sporului pentru condiții deosebite pentru personalul din cadrul
Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon”.
În raport cu dispozițiile Legii nr. 135/2017 și ale HG nr. 153/2018 incidente în cauză,
procesul de stabilire a sporului pentru condiții deosebit de periculoase presupune o dublă
condiționalitate: pe de o parte, valoarea sporului să fie stabilită între limitele maxime și minime
prevăzute de HG nr. 153/2018, fără a depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de
funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și
a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor
lunare, iar pe de altă parte, valoarea sporului să fie rezultatul negocierilor dintre angajator și
sindicat.
Curtea constată că ambele condiții au fost stabilite.
Apelanții-reclamanți nu au contestat respectarea condițiilor prevăzute de lege în
procedura de stabilire a sporurilor, însă au apreciat că, prin modul în care a fost diminuat acest
spor începând cu luna martie 2018, și prin comparație cu angajați ai altor spitale, sunt
discriminați.
Din conținutul tabelelor cuprinse în procesele verbale nr. 17658/11.04.2018,
26289/04.06.2018, 360/04.01.2019 semnat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf.

541
Spiridon” și Sindicatul reprezentativ „Sanitas” - Iaşi, se observă că mărimea sporurilor cuvenite
angajaților pârâtului au fost stabilite pe secții și compartimente, grupate pe categorii, în funcție
de specificul activității, la limita minimă prevăzută de Regulamentul-cadru. Pentru apelanți,
sporul a fost stabilit la 55%, aceasta fiind cea mai mare valoare a sporului acordată angajaților
Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon”.
Nu poate fi reținut ca reper la stabilirea sporului pentru condiții de muncă deosebit de
periculoase valoarea stabilită de alte unități medicale pentru că, în concret, nu sunt condiții
identice de desfășurate a activității pentru personalul medical sau personalul auxiliar sanitar.
Așa cum s-a reținut anterior, legiuitorul lasă conducerii fiecărei unități sanitare cu
personalitate juridică o marjă de apreciere în ceea ce privește cuantumul sporului, între niște
limite ce nu pot fi încălcate, dar stabilirea concretă a valorii sporului, între aceste limite, se face
cu respectarea procedurii prevăzute în Anexa II din HG nr. 153/2018, instanța neputându-se
substitui voinței angajatorului și a sindicatelor.
În cadrul acestor limite, pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon”, prin
organele sale de conducere, este liber să stabilească valoarea sporului, evident respectând
criteriile enumerate în art. 5 și art. 6 din HG nr. 153/2018 și limita de 30% impusă de art. 25 din
Legea nr. 153/2018. Instanța nu poate stabili ea acordarea unui spor maxim fără a avea la
dispoziție toate informațiile necesare, respectiv cele cuprinse în criteriile prevăzute de lege. În
orice caz o intervenție a instanței asupra valorii sporului se poate face doar în cazul în care se
constată că angajatorul a utilizat abuziv criteriile legale de stabilire sau nu a făcut o aplicare
corespunzătoare a prevederilor legale referitoare la încadrarea personalului.
În cauza de față, pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon” a recunoscut
dreptul apelanților reclamanți de a beneficia de sporul pentru condiții deosebit de periculoase,
prev. de Anexa II lit. A pct. 7 din HG nr. 153/2018, dar nu rezultă din probele administrate
angajamentul său de a plăti acest spor în cuantum mai mare de 55%, iar, în aceste condiții,
obligarea angajatorului să plătească acest spor la o valoare mai mare decât minimul legal, devine
lipsită de temei, pentru că, așa cum s-a reținut anterior, legiuitorul stabilește doar posibilitatea ca
acest spor să depășească 55%, mergând până la 85% din salariu, nu și obligația angajatorului în
acest sens.
Potrivit dispozițiilor Anexei II din HG nr. 153/2018, nivelul sporului se stabilește de
conducerea fiecărei unități sanitare cu personalitate juridică, de comun acord cu sindicatele
reprezentative la nivel de unitate/sindicatelor afiliate la o federație reprezentativă pe grup de
unități/sector și cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetul de venituri și
cheltuieli.
Pe cale de consecință, față de circumstanțele cauzei unde s-a dovedit voința pârâtului de
plată a sporului pentru condiții deosebit de periculoase, prevăzut de Anexa II lit. A, pct. 7 din
HG nr. 153/2018, dar nu în cuantumul solicitat de apelanții reclamanți, Curtea apreciază că
obligația pârâtului de plată a sporului pentru condiţii deosebit de periculoase trebuie raportată la
cuantumul minim prevăzut de lege, depășirea acestuia fiind fără temei, în lipsa angajamentului
pârâtului în acest sens.
De asemenea, dispozițiile legale în materia voucherelor de vacanță au fost corect
prezentate și interpretate de prima instanță.
Apelanții invocă dispozițiile OUG nr. 46/2017 care, în opinia lor, obligă angajatorul la a
aloca și acorda angajaților săi, vouchere de vacanță.
Dispozițiile legale de care apelanții se prevalează au următorul conținut: „Art. I -
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 24 februarie 2009, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare, se
modifică și se completează după cum urmează:
1. Alineatele (2), (24) și (4) ale articolului 1 se modifică și vor avea următorul cuprins:
"(2) Instituțiile și autoritățile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea
nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin.
(1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și

542
completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile
finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, precum și operatorii
economici, astfel cum sunt definiți de Ordonanța Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea
disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unitățile
administrativ-teritoriale sunt acționari unici ori majoritari sau dețin direct ori indirect o
participație majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările și
completările ulterioare, acordă, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație,
în perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, o singură indemnizație de vacanță sau o singură
primă de vacanță, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat.”
Așa cum rezultă din textul precitat, aceste dispoziții legale instituie în favoarea
angajaților un drept condiționat de prevederea sumelor cu această destinație în bugetul de stat
sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din sistemul bugetar și în bugetul de venituri și
cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Formula „acordă” din aceste prevederi legale nu înlătură caracterul condiționat al
dreptului, câtă vreme se realizează „... în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din OUG nr.
8/2009”, adică „... în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație....”.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 39/2017, publicată în Monitorul Oficial nr.
615/2017, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG
nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, raportat
la dispozițiile art. 15 alin. 2 din OUG nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 2783/2011, art. 9 din
OUG nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 și art. 5 alin. 2 din O.G. nr. 29/2013, aprobată
prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanță este condiționată de
alocările bugetare prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele
locale ale instituțiilor publice.
Modificarea OUG nr. 8/2009 prin OUG nr. 46/2017 nu schimbă natura juridică a
obligației instituției publice de a plăti vouchere de vacanță. Considerentele Deciziei nr. 39/2017
pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unei chestiuni de drept sunt
deplin aplicabile.
Intenția legiuitorului exprimată în expunerea de motive la OUG nr. 46/2017, precum și
obiectivele stabilite prin programul de guvernare, nu pot înlătura condiția desprinsă din
interpretarea literală a art. 1 alin. 2 din OUG nr. 8/2009, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.
47/2017, respectiv, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație.
Un argument suplimentar în acest sens este modul în care a fost modificat acest text, prin
OUG nr. 107/2018, pentru perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2020, fiind înlăturată
condiționarea bugetară: instituțiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și la art.
2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și
completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile
finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, acordă, anual, în
perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2020, vouchere de vacanță în cuantum de 1.450 lei
pentru un salariat.
Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenței în bugetul pârâtului a unor sume aprobate cu
această destinație pentru anul 2018, în mod corect prima instanță a apreciat că pretenția
reclamanților este neîntemeiată.
În consecință, în baza art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea respinge apelul
principal, păstrând sentința ca legală și temeinică. Totodată, respinge ca tardiv apelul incident
declarat de pârâtul Ministerului Sănătăţii împotriva aceleiaşi sentinţe.

543
 27. Pensie militară de stat; plafonare legală; efectele executării eşalonate a hotărârilor
judecătoreşti având ca obiect acordarea de drepturi salariale asupra stabilirii bazei de calcul
utilizate în determinarea drepturilor de pensie

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale; Pensii militare; Eşalonare executare

drepturi salariale
Indice alfabetic: Dreptul asigurărilor sociale; Dreptul la pensii și asigurări sociale pentru
militari, polițiști și funcționari publici cu statut special; Plafonare cuantum pensie;
Sporul pentru cadrele militare trecute în rezervă şi decorate cu ordinul „Meritul
Militar”; Determinarea bazei de calcul
Temei de drept: art. 28, art. 29 art. 30, art. 60 din Legea nr. 223/2015; art. 11 alin. 3 din
Legea nr. 80/1995; OUG nr. 114/2018;

Deşi prima instanţa, reţine că prin decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia
Contencios administrativ şi fiscal a fost obligat pârâtul, în aplicarea art. 1 alin. 5 ind. 1 din
O.U.G. nr. 83/2014, începând cu data de 09.04.2015 să calculeze şi să plătească reclamantului
sporul de fidelitate în raport de vechimea sa efectivă şi de nivelul maxim aflat în plată
corespunzător acestei vechimi”, totuşi apreciază că OUG nr. 114/2018 a prorogat şi eşalonat
executarea acestei obligaţii astfel că termenul suspensiv legal de plată afectează şi evidențierea
acestor drepturi în fişa de pensie, necesară calculului drepturilor de pensie.
Or, acest raţionament vine în contradicţie cu statuările Curţii Constituţionale prin
Decizia nr. 443/2014, publicată în Monitorul Oficial 816/10.11.2014 prin care s-a reţinut:
„Curtea remarcă însă că, în cauza de faţă, autorul excepţiei porneşte de la o premisă incorectă,
în sensul că executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti, în conformitate cu Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, ar influenta cuantumul pensiei acestuia. Or, o atare
executare nu poate acţiona asupra cuantumului pensiei la care are dreptul, la stabilirea
drepturilor de pensie trebuind să fie luate în considerare ab initio toate elementele componente
ale drepturilor cu caracter salarial ale acestuia, indiferent de executarea instantanee sau
succesivă a drepturilor băneşti la care avea dreptul potrivit hotărârii judecătoreşti ce constituie
în cazul său titlu executoriu şi care constituie temei pentru recalcularea cuantumului pensiei.”

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
283/14.07.2020

Prin sentința civilă nr. 64/15.01.2020 Tribunalul Iași a admis excepţia lipsei calităţii
procesual pasive a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi cu privire la capetele de cerere nr. 1,
nr. 3 şi nr. 4 din acţiunea introductivă şi în consecinţă a respins aceste pretenţii în contradictoriu
cu acesta.
A admis excepţia lipsei calităţii a Comisiei de Contestaţii Pensii din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne cu privire la capetele de cerere nr. 1, nr. 2 şi nr. 3 din acţiunea introductivă şi
în consecinţă respinge aceste pretenţii în contradictoriu cu aceasta.
A admis excepţia prematurităţii formulării capătului 2 de cerere invocată de Casa de
Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne şi în consecinţă respinge acest capăt de cerere,
ca prematur formulat.
A respins acţiunea formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâţii Casa de Pensii
Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi, Comisia de
Contestaţii Pensii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
A respins solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de
judecată.

544
 Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
Prioritar, în conformitate cu dispozițiile art. 248 Cod procedură civilă, instanţa va
soluţiona excepţiile invocate de către pârâţii din prezenta cauză.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi , cu
privire la capetele de cerere nr. 1 privind acordarea şi plata sporului de 15% prevăzut de Legea
85/1995, nr. 3 privind anularea în parte a Deciziei de Pensie nr. 205284/08.05.2019 emisă de
către Casa Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne şi nr. 4 privind anularea Hotărârii nr.
19602 din data de 16.07.2019 emisă de Comisia de Contestaţii din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne.
Instanţa constată întemeiată această excepţie, pentru considerentele ce urmează a fi
expuse:
Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală
activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, prin
indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
Potrivit disp. art. 36 N.C.proc.civ.: „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre
părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau
inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.
Aşadar, calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana
reclamantului şi cel care este titularul dreptului, în raportul juridic de drept substanţial, iar
calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care
este titularul obligaţiei, în raportul juridic de drept substanţial. Raportul de drept procesual nu se
poate lega valabil decât între titularii dreptului, respectiv obligaţiei ce rezultă din raportul de
drept material dedus judecăţii.
În concret, acordarea sporului pentru cadrele militare trecute în rezervă şi decorate cu
ordinul „Meritul Militar” este reglementată de prevederile dispozițiilor art. 11 alin. 3 din Legea
nr. 80/1995, modificată şi completată: „Pensionarii militari decoraţi cu „Semnul Onorific”
clasele a III-a, a II-a şi I beneficiază de un spor de 10%, 15% şi, respectiv, 20% al cuantumului
pensiei.”
Stabilirea cuantumului sporului şi aplicarea acestuia la cuantumul pensiei rezultate este
atributul exclusiv al Casei Sectoriale de Pensii a Ministerului Afacerilor Interne, astfel cum
rezultă din analiza dispoziţiilor art. 88 lit. b) din Legea nr. 223/2015, prin urmare Inspectoratul
Judeţean de Poliţie Iaşi nu are calitate procesual pasivă cu privire la acest capăt de cerere.
Cu privire la justificarea calităţii procesual pasive a pârâtului Inspectoratul Judeţean de
Poliţie Iaşi în capătul de cerere privind anularea Deciziei de Pensie nr. 205284/08.05.2019 emisă
de Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Afacerilor Interne, instanţa reţine aplicabile în cauză
disp. art. 85-88 din Legea nr. 223/2015.
Analizând aceste dispoziţii legale, instanţa reţine că judecata ce are ca obiect anularea
unei decizii de pensionare se poate face doar în contradictoriu cu emitentul actului, adică, în
cauza prezentă, Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne şi nicidecum în
contradictoriu cu Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi, ce nu are atribuţii legale în a stabili şi
acorda drepturile de pensie şi prin urmare nu poate să stea, în calitate de pârât, într-o asemenea
cauză.
Cu referire la capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 19602/16.07.2019 emisă de
Comisia de Contestaţii, instanţa reţine incidenţa dispoziţiilor art. 97-99 din Legea nr. 223/2015.
Astfel, în conformitate cu aceste dispoziţii legale, dar şi pentru acelaşi raţionament expus
anterior, instanţa constată că pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi nu este nici emitentul
actului şi nici nu are atribuţii conferite de lege, cu privire la procedura de soluţionare a
contestaţiilor formulate împotriva deciziei de pensie şi emitere a hotărârii contestate şi prin
urmare nu are calitate procesual pasivă, nici cu privire la acest capăt de cerere.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Comisiei de Contestaţii din
cadrul M.X, prin raportare la capetele de cerere nr. 1, 2 şi 3 din acţiunea introductivă, instanţa
reţine ca fiind întemeiată această excepţie, cu privire la toate cele trei capete de cerere anterior
expuse. Raţionamentul avut în vedere de instanţă este similar celui avut în vedere în motivarea

545
admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi, în
sensul că trebuie să existe un raport obligaţional între cel ce pretinde îndeplinirea unei obligaţii şi
cel care trebuie să o execute, raport ce trebuie demonstrat de către reclamant.
Ori, analizând solicitările reclamantului inserate în capetele de cerere nr. 1, 2 şi 3,
instanţa constată că pârâta Comisia de Contestaţii nu are nici o obligaţie legală pe care să nu o fi
respectat în raport de acele solicitări ale reclamantului şi nici o atribuţie stabilită de lege pe care
să nu o fi îndeplinit cu privire la aceleaşi solicitări, prin urmare instanţa admite şi excepţia lipsei
calităţii procesual pasive invocată de pârâta Comisia de Contestaţii în capetele de cerere nr. 1, 2
şi 3 ale acţiunii.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii formulării capătului de cerere nr. 2 al acţiunii,
instanţa reţine că excepţia este întemeiată şi o admite, pentru considerentele ce succed.
Obligaţia întocmirii fişei de pensie actualizată aparţine unităţii angajatoare.
Din probele administrate instanţa constată că până la momentul formulării solicitării de
emitere a deciziei de pensie cu reţinerea sporului de fidelitate în cuantum de 20%, reclamantul
nu a prezentat pârâtei Casa de Pensii Sectorială din cadrul M.X o altă fişă de pensie, care la
punctul 7 să conţină o altă menţiune cu privire la procentul sporului de fidelitate, prin urmare
obligaţia este una afectată de condiţia obligatorie a emiterii unei noi fişe de pensie, fapt ce atrage
prematuritatea formulării acestui capăt de cerere.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa reţine următorul cadru procesual, cu privire la care se
pronunţă.
În capătul de cerere privind acordarea şi plata sporului de 15% prevăzut de art. 11 din
Legea nr. 85/1995 calitate procesual pasivă are pârâta Casa de Pensii Sectorială. Reclamantul
prin acţiunea introductivă motivează că acest spor trebuie adăugat la cuantumul pensiei militare
de stat.
Instanţa are în vedere faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiilor art. 11 alin. 3 din
Legea nr. 80/1995 cu modificările şi completările ulterioare: „pensionarii militari decoraţi cu
ordinul „Meritul militar” clasele a III-a, a II-a şi I beneficiază de un spor de 10%, 15% şi
respectiv 20% al cuantumului pensiei”.
Prin Decizia de pensionare nr. 205284/08.05.2019 s-a stabilit un cuantum al pensiei de
7345 lei, sumă rezultată urmare a luării în calcul a mediei soldelor realizate în perioada iulie
2018 - decembrie 2018, conform art. 28 din Legea nr. 223/2015. La aceasta se adaugă procentul
de vechime şi de contribuţie avut în vedere conform art. 29 din Legea nr. 223/2015. Ulterior,
conform dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015 s-a aplicat plafonarea cuantumului pensiei la
85%, căreia i s-a aplicat sporul de 15% prevăzut de art. 11 din Legea nr. 80/1995.
Toate aceste aspecte rezultă fără dubiu din analiza buletinului de calcul depus atât de
reclamant, cât şi de Casa de Pensii Sectorială, astfel că instanţa respinge acest capăt de cerere ca
nefondat.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea Inspectoratului de Poliţie
Judeţean Iaşi să emită o nouă fişă de pensie în care să fie inclus procentul de 20% ca element
salarial, în locul celui de 5% , instanţa reţine următoarele:
Este foarte adevărat că prin decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia Contencios
administrativ şi fiscal s-a dispus: „admite acţiunea, obligă pe pârât în aplicarea art. 1 alin. 51
din O.U.G. nr. 83/2014, începând cu data de 09.04.2015 să calculeze şi să plătească
reclamantului sporul de fidelitate în raport de vechimea sa efectivă şi de nivelul maxim aflat în
plată corespunzător acestei vechimi”.
Pe de altă parte, instanţa reţine că plata efectivă a acestor drepturi salariale urmează să se
facă în raport de dispoziţiile OUG nr. 114/2018, privind instituirea unor măsuri în domeniul
investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte
normative şi prorogarea unor termene care stabilesc eşalonarea plăţii sumelor prevăzute prin
hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în
favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile şi autorităţile publice, devenite executorii:
„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor

546
drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile
publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, se va realiza astfel:
a) în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte
5% din valoarea titlului executoriu;
b) în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte
10% din valoarea titlului executoriu;
c) în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte
25% din valoarea titlului executoriu;
d) în al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se
plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se
plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu.
Procedura de plată eşalonată prevăzută la alin. (1) se aplică şi în ceea ce priveşte plata
sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019 - 31
decembrie 2021, având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii
legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea
unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În cursul termenului prevăzut la alin. (1), orice procedură de executare silită se suspendă
de drept. "
Prin urmare, prin adoptarea acestui act normativ s-a stabilit modalitatea de executare a
dispoziţiilor cuprinse în aceste titluri executorii, modalitate care constituie o derogare de la
procedura stabilită de codul de procedură civilă. În aceste condiţii, cât timp plăţile nu au fost
făcute efectiv şi nu au fost virate la fondul de asigurări sociale cotele de contribuţii, instanţa nu
poate obliga pârâtul să emită o nouă fişă de pensie, în condiţiile solicitate de reclamant, dreptul
său fiind afectat de o condiţie suspensivă.
Instanţa are în vedere faptul că spre deosebire de art. 1017 C.civ. din 1864, în actuala
reglementare, condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea
obligației, nu și însăși existența raportului obligațional, cu alte cuvinte dreptul reclamantului
există, este recunoscut, doar că efectele se produc în baza actului normativ anterior menţionat,
reclamantul putând să solicite eliberarea unei noi fişe doar în raport de eşalonările la plată
efectuate .
Pentru aceste considerente, instanţa va respinge acest capăt de cerere în contradictoriu cu
Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi.
De asemenea, având în vedere toate argumentele anterior prezentate, împrejurarea că
situaţia de fapt dedusă judecăţii nu este diferită faţă de situaţia avută în vedere de Casa de Pensii
Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne la momentul emiterii Deciziei de pensie nr.
205284/08.05.2019, faptul că nu au intervenit probatorii noi de natură a modifica elementele
avute în vedere de pârâtă, instanţa respinge capătul de cerere privind anularea în parte a deciziei
de pensie anterior menţionată şi respinge, pentru aceleaşi raţiuni, şi capătul de cerere privind
anularea Hotărârii nr. 19602/16.07.2019 în contradictoriu cu pârâta Comisia de Contestaţii Pensii
din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Având în vedere soluţia pronunţată, instanţa constată că pârâţii nu au căzut în pretenţii,
astfel încât nici cererea reclamantului de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată nu
este întemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul X, considerând-o nelegală și
netemeinică.
Curtea constată următoarele:
Prioritar, din punct de vedere procesual, limitele analizării prezentei cauze sunt
determinate prin prisma dispozițiilor art. 476-478 N.C.pr.civ. În condiţiile în care, prin calea de
atac formulată, apelantul nu a contestat soluţiile procesuale pronunţate privitoare la excepţiile
invocate în cauză, aceste soluţii au dobândit caracter definitiv şi nu mai pot fi devoluate în calea
de atac.

547
 Cu toate acestea, pentru rigurozitate procesuală, trebuie subliniat că în raport de
modalitatea de formulare a acţiunii capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Inspectoratul
Judeţean de Poliţie Iaşi este distinct şi autonom în raport de capetele 3,4, acestea reprezentând, în
sensul art. 30 C.proc.civ. cereri principale, capătul 1 fiind accesoriu acestora. În consecinţă,
devoluarea fondului trebuie realizată în raport de aceasta delimitare corectă procesuală.
În funcţie de aceasta distincţie, se reţine că prin capetele 1,3,4 din acţiune reclamantul a
solicitat anularea în parte a Deciziei de pensie nr. 205284/8.05.2019 emisă de Casa de Pensii
Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne şi anularea Hotărârii nr. 19602/16.07.2019 a
Comisiei de Contestaţii Pensii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne de respingere a
contestaţiei şi modificarea lor în sensul cerut, respectiv: acordarea şi plata sporului de 15%
prevăzut de art. 11 din Legea nr. 85/1995 privind statutul cadrelor militare al cuantumului
pensiei militare de stat stabilită în cuantum net conform art. 60 din Legea nr. 223/2015 privind
pensiile militare de stat cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 04.03.2019.
În susţinerea acestor capete de cerere, reclamantul îşi întemeiază argumentaţia pe
caracterul special al drepturilor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 80/1995, pe interpretarea
dispoziţiilor legale referitoare la determinarea cuantumului pensiilor militare şi pe teza potrivit
căreia se produce o discriminare negativă în raport pensionarii militari ce nu beneficiază sporul
aferent semnului onorific „În Serviciul Patriei”.
În cauză, nu se contestă îndreptăţirea contestatorului la acest spor, dar intimata arată că
potrivit art. 60, astfel cum a fost modificat prin art. VII - Legea nr. 223/2015 privind pensiile
militare de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556/27 iulie 2015, la
stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă nu poate fi mai mare decât media soldelor/salariilor
lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei.”
În condiţiile în care noţiunea de pensie netă translează în valoare monetară drepturile
efectiv încasate de pensionar, rezultă că limita maximală a acesteia este stabilită imperativ la
media soldelor/salariilor lunare nete. Contestatorul susţine că doar pensia ce intră sub incidenţa
dispoziţiilor Legii nr. 223/2015 este supusă acestui prag maximal, iar drepturile conferite în baza
prevederilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 rămân distincte, fiind supuse unui regim juridic
propriu şi se adăugă pensiei de stat stabilite de Legea nr. 223/2015. Or, o astfel de interpretare nu
este posibilă, întrucât chiar textul legal invocat califică legal drepturile cuvenite ca „spor al
cuantumului pensiei”. Astfel, potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 pensionării militari
decorați cu ordinul „Meritul Militar” clasele a III-a, a II-a și I beneficiază de un spor de 10%,
15% și, respectiv, 20% al cuantumului pensiei.” Fiind un spor procentual, cuantumul monetar se
determină prin raportare la o bază de calcul care nu poate fi reprezentată decât de cuantumul brut
al pensiei. În acest sens, sunt aplicabile, prin analogie, prevederile art. 7 lit. i) din Legea nr.
153/2017, ce priveşte salarizarea în domeniul bugetar, care definesc sporul „ca un element al
salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de
funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal”.
Lipseşte orice argument de evoluţie legislativă sau de interpretare normativă care să permită
aplicarea sporului de pensiei direct asupra şi cumulat cu pensia netă, peste plafonul maximal
instituit de art. 60 din Legea nr. 223/2015. În mod corect intimata, a aplicat la cuantumul pensiei
militare brute de 10.672 lei a aplicat sporul aferent Semnului onorific ”În Serviciul Patriei” –
1601 lei şi a dedus ulterior impozitul şi a comparat rezultata de 11.264 lei cu media salariilor de
7.345 lei şi a aplicat plafonarea prevăzută de art. 60 din Legea nr. 223/2015.
O interpretare în alt sens, inclusiv în ceea ce priveşte riscul unei discriminări negative, ar
contraveni statuării Curţii Constituţionale, prin decizia nr. 497/2019, publicată în Monitorul
oficial nr. 974/04.12.2019 prin care s-a reţinut: „prin instituirea pragului de 85% prevăzut de art.
30 din Legea nr. 223/2015, legiuitorul nu a urmărit să trateze diferențiat cele două categorii de
pensionari. Legiuitorul a urmărit, în mod nemijlocit, doar să plafoneze cuantumul maxim al
pensiei militare de stat. În acest context, Curtea a reiterat jurisprudența sa referitoare la
dispozițiile art. 79 din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat și alte drepturi de asigurări
sociale ale polițiștilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485/31 mai 2004,
abrogată la data de 1 ianuarie 2011, potrivit cărora: „Pensia polițistului stabilită în condițiile

548
prezentei legi nu poate fi mai mare de 100% din baza de calcul folosită la stabilirea pensiei”.
Astfel, prin Decizia nr. 450 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 558 din 28 iunie 2006, Curtea a statuat că această reglementare nu are caracter
discriminatoriu, ci reprezintă o dispoziție de plafonare a cuantumului pensiei, care se înscrie în
prerogativele legiuitorului. 34. Curtea a statuat că aceste considerente se aplică mutatis mutandis
și în cazul dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015, care instituie un plafon de 85% din baza
de calcul pentru cuantumul pensiei de serviciu [pentru soluții similare a se vedea Decizia nr. 43
din 22 ianuarie 2019, paragrafele 41 și 42, Decizia nr. 656 din 30 octombrie 2018, paragrafele
65-67, sau Decizia nr. 784 din 29 noiembrie 2018)]. 35. În ceea ce privește argumentul autorului
potrivit căruia plafonarea cuantumului pensiei de serviciu la 85% din baza de calcul al acesteia,
din cauza faptului că are ca efect negarea sporului de care beneficiază pensionarii militari
decorați cu ordinul „Meritul Militar“ clasele a III-a, a II-a și I, potrivit art. 11 din Legea nr.
80/1995, precum și „nevalorificarea dreptului de spor de vechime aferent grupei de muncă în
care sunt încadrați - «alte condiții»“, Curtea reamintește că, pronunțându-se asupra
prevederilor art. 25 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, abrogată la data de
1 ianuarie 2011 care, la rândul lor, plafonau cuantumul pensiei militare de stat, reținut că
aceste prevederi instituie un principiu general valabil în sistemul public de pensii, potrivit
căruia cuantumul pensiei nu poate depăși venitul (a se vedea deciziile nr. 1.462 din 8 noiembrie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 9 ianuarie 2012, nr. 1.234
din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4
decembrie 2009 și nr. 31 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003).”
De asemenea, prin Decizia 84972019, publicată în Monitorul oficial nr. 206713.03.2020,
Curtea Constituţională a reţinut că „referitor la critica prevederilor art. 60 din Legea nr.
223/2015, modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2017, care nu mai prevăd
actualizarea pensiilor de serviciu, Curtea observă că, potrivit acestor dispoziții de lege pensia
militară de stat netă nu poate fi mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete
corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei. Curtea
reține că această reglementare este în acord cu dispozițiile art. 47 alin. (2) din Constituție,
potrivit cărora cetățenii au dreptul la pensie și la alte drepturi de asigurări sociale, în condițiile
legii. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul dreptului la pensie și condițiile
acordării acestuia, precum și să le modifice în funcție de resursele financiare existente la un
anumit moment (a se vedea, în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 783 din 29 noiembrie
2018, paragraful 35, precitată).”
În consecinţă, întrucât textul legal – art. 60 din Legea nr. 223/2015 urmăreşte protecţia
unui principiu general al drepturilor de asigurări, potrivit căruia pensia nu poate depăşi venitul
obţinut în perioada activă, criticile contestatorului vizând modalitatea de stabilire a drepturilor
aferente semnului onorific „În Serviciul Patriei” sunt nefondate, hotărârea primei instanţe fiind
legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Inspectoratul Judeţean
de Poliţie Iaşi, se reţine că prin acţiune s-a solicitat obligarea pârâtului sa emită o nouă fişă de
pensie care să includă privind sporul de fidelitate să fie inclus procentul de 20% aşa cum a fost
stabilit prin decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia Contencios Administrativ și Fiscal
și nu 15% aşa cum a fost inclus în mod eronat și actualizarea tuturor elementelor salariale la data
deschiderii drepturilor la pensie, respectiv 04.03.2019.
Deşi prima instanţa reţine că prin decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia de
Contencios Administrativ şi Fiscal a fost obligat pârâtul în aplicarea art. 1 alin. 51 din O.U.G. nr.
83/2014, începând cu data de 09.04.2015 să calculeze şi să plătească reclamantului sporul de
fidelitate în raport de vechimea sa efectivă şi de nivelul maxim aflat în plată corespunzător
acestei vechimi”, totuşi apreciază că OUG nr. 114/2018 a prorogat şi eşalonat executarea acestei
obligaţii astfel că termenul suspensiv legal de plată afectează şi evidenţierea acestor drepturi în
fişa de pensie, necesară calculului drepturilor de pensie.

549
 Or, acest raţionament vine în contradicţie cu statuările Curţii Constituţionale prin Decizia
nr. 443/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 816/10.11.2014 prin care s-a reţinut „Curtea
remarcă însă că, în cauza de faţă, autorul excepţiei porneşte de la o premisă incorectă, în sensul
că executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti, în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 71/2009, ar influenţa cuantumul pensiei acestuia. Or, o atare executare nu poate
acţiona asupra cuantumului pensiei la care are dreptul, la stabilirea drepturilor de pensie
trebuind să fie luate în considerare ab initio toate elementele componente ale drepturilor cu
caracter salarial ale acestuia, indiferent de executarea instantanee sau succesivă a drepturilor
băneşti la care avea dreptul potrivit hotărârii judecătoreşti ce constituie în cazul său titlu
executoriu şi care constituie temei pentru recalcularea cuantumului pensiei. Dar aceasta
reprezintă o chestiune de aplicare concretă a legii la un caz individual determinat, care intră în
competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ordinare.”
De altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 23/2015, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit într-o chestiune similară că „în momentul
îndeplinirii condițiilor de pensionare, magistrații din prezenta cauză aveau în patrimoniu dreptul
la creșterile salariale (....) dobândit pe cale judecătorească. Acest drept era în curs de realizare,
fiind și în prezent în plată, eșalonat, ca și pentru alte categorii de personal salarizat de la bugetul
de stat, până în anul 2016. Această interpretare corespunde întru totul noțiunii de „bun” în
accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „analogia, ca procedeu tehnico-juridic de
interpretare a legii, este consacrată de Codul civil, fiind interzisă doar atunci când textul analog
conţine o regulă de principiu şi de drept comun, adică o normă cu caracter general, iar nu special,
de strictă interpretare. Astfel, art. 10 din Codul civil, deşi intitulat „Interzicerea analogiei”, nu
interzice analogia, ci doar enumeră cazurile în care aceasta nu poate fi folosită, şi anume: în
cazul legilor care derogă de la o dispoziţie generală, al acelora care restrâng exerciţiul unor
drepturi civile, precum şi în cazul legilor care prevăd sancţiuni civile. Şi Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, face trimitere la analogie, în art. 4 alin. (2), prin care prevede că judecătorii nu pot
refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Acest text este reluat
în art. 5 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă (reglementând acelaşi principiu ca art. 3 din
Codul civil de la 1864): „(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere
de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să
judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.” Prin urmare, nimic nu
împiedică instanţele învestite cu soluţionarea cererilor în discuţie să recurgă la aceleaşi principii
în interpretarea şi aplicarea legilor (...)” (Decizia ICCJ - CDC nr. 83/2017).
Or, mutatis muntandis, pentru identitate de raţiune, în raport de rigorile ce rezultă din
aplicarea Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea Curţii,
trebuie conchis în prezenta că titlul jurisdicţional de care se prevalează contestatorul, decizia nr.
222/2019 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, produce efecte
juridice depline, excepţia instituită de OUG nr. 114/2018 fiind de strictă interpretare şi aplicare şi
vizând doar eşalonarea la plată a creanţei. Celelalte raporturi juridice, pentru care legiuitorul nu a
înţeles să instituie norme derogatorii, rămân guvernate de normele dreptului comun.
În consecinţă, în sarcina Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi există obligaţia actuală de a
emite în favoarea reclamantului o nouă fişă de pensie în care să fie incluse diferenţele de drepturi
acordate prin decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia de Contencios Administrativ şi
Fiscal.
Pentru aceste motive, având în vedere art. 480 C.pr.civ., Curtea admite apelul formulat de
apelantul X, împotriva sentinţei civile nr. 64/15.01.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă
pe care o schimbă în parte, în sensul că admite cererea formulată de reclamantul X în
contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi, obligând Inspectoratul Judeţean
de Poliţie Iaşi să emită în favoarea reclamantului o nouă fişă de pensie în care să fie incluse
diferenţele de drepturi acordate prin decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia de

550
Contencios Administrativ şi Fiscal și păstrează restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate ce nu
contravin prezentei decizii.

28. Pensie militară. Pensie anticipată parţială. Mod de calcul. Majorarea cu 5,25% a
pensiei militare în anul 2017 în temeiul dispoziţiilor art. 12 din OUG nr. 99/2016

Cuprins pe materii: Dreptul asigurărilor sociale. Contestaţie decizie de stabilire a

pensiei militare
Indice alfabetic: Contestaţie decizie de stabilire a pensiei militare. Pensie anticipată
parţială. Majorarea cu 5,25% a pensiei militare
Temei de drept: Art. 18, art. 29, art. 59 din Legea 223/2015, art. 12 din O.U.G. nr.
99/2016, O.U.G nr 57/2017

Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2017 a instituit norme de drept temporal, derogatorii de la

normele cu caracter general. Cu alte cuvinte, intrarea în vigoare a dispoziţiilor OUG nr.
99/2017 nu au modificat dispoziţiile Legii nr. 223/2015, ci au înlăturat de la aplicare, pentru
perioada în care Ordonanţa nr. 99/2017 se aplică, dispoziţiile care reglementează actualizarea
şi indexarea pensiilor militate, aceste dispoziţii fiind înlocuite temporar cu dispoziţiile prevăzute
de norme de drept temporar, respectiv pentru anul 2017, nu sunt aplicabile dispoziţiile privind
actualizarea şi indexarea pensiei militare, ci majorarea cu 5,25% a pensiilor militare.
În consecinţă, modificarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 223/2015 prin dispoziţiile
OUG nr. 59/2017 nu produce nici un efect asupra normei derogatorii inserată în art. 12 din
OUG nr. 99/2017, aceasta găsindu-şi aplicabilitatea, independent de dispoziţiile de modificare a
Legii nr. 223/2015 pentru întreg anul 2017.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
389/29.09.2020
Prin sentința civilă nr. 62/15.01.2020 Tribunalul Iași a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive invocate de intimata Casa de Pensii Sectorială a M.A.I. Bucureşti. A respins
contestaţia formulată de contestatorul X, în contradictoriu cu intimaţii Casa de Pensii Sectorială
a M.A.I. Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Interne – Comisia de Contestaţii. A admis în parte
obiecţiunile formulate de contestator cu privire la onorariul de expert. A stabilit onorariul
definitiv ca fiind în cuantum de 2700 lei. A constatat că reclamantul a achitat un onorariu
provizoriu de 500 lei şi în consecinţă a obligat reclamantul la plata către expertul A a sumei de
2200 lei cu titlu de diferenţa onorariu expert.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
„Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată
în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii. Cu alte
cuvinte, calitatea procesuală este titlul legal care îndreptăţeşte o persoană să fie parte în procesul
civil. În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea
procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală
pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv. Reclamantul, fiind cel care
porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cat şi pe cea pasivă.
În cauză sunt incidente dispoziţiile Ordinului nr. 1453/2011 pentru aprobarea
Regulamentului privind organizarea, funcţionarea si structura Comisiei centrale de contestaţii din
cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice, precum si pentru aprobarea Regulamentului privind
organizarea, funcţionarea si structura comisiilor de contestaţii din cadrul Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei si Internelor si Serviciului Roman de Informaţii, care la
Anexa 2 cuprinde REGULAMENTUL privind organizarea, funcţionarea şi structura comisiilor

551
de contestaţii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi
Internelor şi Serviciului Român de Informaţii. Potrivit art. 1 din acest ultim act normativ, în
cadrul Ministerului Apãrãrii Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi, respectiv,
Serviciului Român de Informaţii, se înfiinţează comisii de contestaţii, ca organisme de verificare
create la nivel naţional care examinează şi hotărăsc asupra deciziilor de pensie emise de casele
de pensii sectoriale, contestate de către titulari, şi care urmăresc aplicarea corectă a legislaţiei
referitoare la pensiile publice. Din economia textelor disp. art. 149 şi art. 150 din Legea nr.
263/2010 rezultă că aceste organisme de verificare funcţionează în cadrul Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, drept
urmare pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor are calitate procesuală pasivă, ca instituţie
în subordinea căreia este constituită şi funcţionează comisia de contestaţii care a emis hotărârea
contestată în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei de Pensii Sectoriale
a M.A.I., instanţa reţine că prin actul contestat în cauză Comisia de Contestaţii din cadrul
Ministerului Administraţiei si Internelor a soluţionat contestaţia formulată împotriva Deciziei nr.
168042/22.06.2012 emisă de Casa de Pensii Sectorială a M.A.I.. În prezenta cauză, acest ultim
act administrativ formează un corp unitar de acte privind pensia contestatorului ce a fost supus
integral examinării instanţei, astfel încât este necesară participarea procesuală a emitenţilor
tuturor actelor supuse controlului judiciar, motiv pentru care va fi respinsă şi excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a Casei de Pensii Sectoriale a M.A.I., precum şi cea a Ministerului
Afacerilor Interne – Comisia de Contestaţii.
Pe fondul cauzei, având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine
următoarele:
Prin Decizia nr. 198652/27.10.2017 emisă de Casa de Pensii Sectorială a MAI Bucureşti,
contestatorul a fost înscris la pensie anticipată parţială de serviciu începând cu data de
30.08.2017 stabilindu-se un cuantum al pensiei de 3406 lei.
Instanţa mai reţine că s-a urmat procedura prealabilă referitoare la contestarea deciziei de
stabilire a pensiei in fata Comisiei de Contestaţii din cadrul MAI care a pronunţat
Hotărârea nr. 16423/15.12.2017 şi prin care s-a respins contestaţia formulată de contestator
împotriva Deciziei nr. 198652/27.10.2017 emisă de Casa de Pensii Sectorială a MAI Bucureşti.
În prezenta cauză, sunt contestate cele două acte anterior menţionate, Decizia nr.
198652/27.10.2017 emisă de Casa de Pensii Sectorială a MAI Bucureşti şi Hotărârea
16423/15.12.2017, sub aspectul modului de calcul şi al cuantumului pensiei stabilite în favoarea
contestatorului.
În cauză a fost administrată proba cu expertiză contabilă având următoarele obiective: să
se stabilească cuantumul pensiei anticipate parţiale de serviciu cuvenite reclamantului prin
verificarea: - vechimii cumulate a contestatorului; – sporului prevăzut de art.29 alin.1 lit. a din
Legea 223/2015; sporului prevăzut de art.29 alin.1 lit. b din Legea nr.223/2015; – sporului de
10% pentru condiţii speciale de muncă; procentului stabilit pentru contribuţie la pensia
suplimentară 108 lit. b din Legea 223/2015; procentului acordat ca urmare a decorării cu semnul
onorific ( art.11 alin.2 din Legea 80/1995); indexării de 5,25% prevăzut de Legea nr-.223/2015
art.59. Concluziile expertizei contabile sunt în sensul stabilirii corecte a drepturilor de pensie ale
acestuia prin actele contestate.
Instanţa reţine că deşi există o inadvertenţă între vechimea în muncă stabilită prin decizie
contestată şi cea indicată în raportul de expertiză, respectiv 38 de ani, faţă de 34 de ani cum
eronat s-a înscris în expertiză, această eroare nu a influenţat raportul de expertiză, deoarece
pensie a contestatorului s-a stabilit având la bază media veniturilor din 6 luni de activitate
indicate de acesta, respectiv 3.702 lei.
Verificând şi respectarea prevederilor de la Art.40, pct 6. Din O.U.G. nr 57/2017 care
arată că „ Articolul 30 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 30 - Pensia stabilită,
recalculată şi actualizată în condiţiile prezentei legi nu poate fi mai mare decât 85% din baza de
calcul prevăzută la art. 28.", instanţa reţine că rezultatul indicat de intimata Casa de pensii a
M.A.I. 3.702 lei bază de calcul x 85% (plafonarea imperativă dată de Guvern prin O.U.G. nr.

552
57/2015) x 15% (majorarea aferentă Semnului Onorific pentru 20 ani) = 3.406 lei pensie militară
de stat brută este corect, fiind maximul permis de lege.
Pentru aceste motive se va respinge contestaţia formulată, se vor admite în parte
obiecţiunile formulate de contestator cu privire la onorariul de expert şi se stabileşte onorariul
definitiv ca fiind în cuantum de 2700 lei. Constatând că reclamantul a achitat doar onorariul
provizoriu de 500 lei, va fi obligat reclamantul la plata către expertul A a sumei de 2200 lei cu
titlu de diferenţa onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul considerând-o nelegală și
netemeinică. Precizează apelantul că apelul priveşte şi modalitatea în care instanţa de fond a
stabilit onorariul definitiv datorat pentru expertiza contabilă efectuată în cauză, în sensul că
onorariul definitiv stabilit este nejustificat de mare.
Susţine apelantul că instanţa de fond nu a dat o dezlegare a cauzei, nerăspunzând
criticilor aduse cu privire la modul de stabilire a cuantumului pensiei anticipate parţiale de
serviciu. Din considerentele sentinţei apelate rezultă că instanţa de fond a analizat doar Decizia
nr. 198652/27.10.2017 emisă de Casa de Pensii Sectorială a MAI Bucureşti si a apreciat că se
impune respingerea contestaţiei cu privire la aceasta întrucât: „Verificând şi respectarea
prevederilor de la Art.40, pct 6. Din O.U.G. nr 57/2017 care arată că „ Articolul 30 se modifică
şi va avea următorul cuprins: "Art. 30 - Pensia stabilită, recalculată şi actualizată în condiţiile
prezentei legi nu poate fi mai mare decât 85% din baza de calcul prevăzută la art. 28.", instanţa
reţine că rezultatul indicat de intimata Casa de pensii a M.A.I. 3.702 lei bază de calcul x 85%
(plafonarea imperativă dată de Guvern prin O.U.G. nr. 57/2015) x 15% (majorarea aferentă
Semnului Onorific pentru 20 ani) = 3.406 lei pensie militară de stat brută este corect, fiind
maximul permis de lege."
De fapt, aceasta reprezintă întregul raţionament juridic al instanţei de fond, dar este
nelegal si netemeinic. Sub un prim aspect, solicită a se observa pârâta Casa de Pensii Sectorială a
M.A.I. Bucureşti a fost cea care a invocat împrejurarea referitoare la depăşirea plafonului de
85% din baza de calcul prevăzută la art. 28, doar că această apărare nu a fost invocată în termen
procedural, respectiv prin întâmpinare, ci prin precizările depuse de către pârâtă la dosarul de
fond la 25.10.2018.
Or, faţă de aceste noi apărări, prin răspunsul depus la dosar pentru termenul din
07.01.2019, apelantul a invocat tardivitatea acestor noi apărări si a arătat că pârâta avea obligaţia
de a depune întâmpinare in termenul legal si doar pe această cale avea posibilitatea de a face
apărări, de a invoca excepţii si de a propune probe, sub sancţiunea decăderii - art. 208 C. pr. civ.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la decăderea pârâtei de a invoca noi apărări si
excepţii si a procedat la analizarea incidenţei art. 40 pct. 6 din OUG 57/2015.
Pe de altă parte, calculul efectuat de către instanţa de fond este eronat. Din cuprinsul
acţiunii introductive de instanţă se poate observa că procentul corect, prin aplicarea Legii
223/2015, era de 84%, in loc de 80%. Nu rezultă care este practic calculul care a condus instanţa
de fond la concluzia că suma maximă a pensiei ar fi de 3406 lei.
Solicită instanţei de control judiciar, ca în virtutea efectului devolutiv al apelului, să
constate că raţionamentul instanţei de fond este greşit si să procedeze la analizarea criticilor
contestatorului referitoare la modul de stabilire a procentului rezultat ca urmare a aplicării Legii
223/2005 asupra bazei de calcul a pensiei acesta fiind în realitate singurul aspect litigios dedus
judecăţii în cauza de fond.
O altă critică a sentinţei atacate s-a referit la aplicarea prevederilor art. 59 din Legea
223/2015, aspect cu privire la care, instanţa de fond nu s-a pronunţat.
Totodată, solicită a se observa că a supus controlului instanţei de fond si Hotărârea nr.
16423/15.12.2017 emisă de Comisia de Contestaţii din cadrul MAI, însă, nici cu privire la aceste
aspect instanţa de fond nu s-a pronunţat.
Referitor la modalitatea in care instanţa de fond a soluţionat obiecțiunile referitoare la
onorariul definitiv al expertului contabil, sub un prim aspect, solicită a se observa împrejurarea
că expertiza contabilă a fost dispusă din oficiu in cauză, în ciuda opoziţiei atât a contestatorului,
cât si a pârâtelor. În ciuda faptului că instanţa a considerat imperios necesară efectuarea

553
expertizei, această probă nu a fost utilă instanţei la deliberare si la luarea hotărârii, întrucât
niciunul dintre obiectivele solicitate expertului nu au fost utilizate in raţionamentul juridic al
instanţei pe care se sprijină soluţia data contestaţiei.
Invocă în susţinerea acestor critici dispoziţiile art. 339 alin 2 C pr civ, art. 466 C. pr. Civ.,
apreciind că stabilirea onorariului definitiv al expertului se face de către instanţă prin încheiere
executorie, dată cu citarea părţilor, ceea ce înseamnă că onorariul final este o chestiune litigioasă
ce se stabileşte prin încheiere interlocutorie si executorie, rezultă că această încheiere poate face
obiectul apelului.
Intimata Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor şi Internelor formulează
întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, apreciind că instanţă de judecată
s-a pronunţat în mod temeinic, legal şi corect analizând şi luând act de înscrisurile şi susţinerile
fiecărei părţi.
Verificând în limitele cererii de apel formulate stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea
dispoziţiilor legale de către prima instanţă, Curtea de Apel reţine următoarele:
Prin contestaţia formulată de contestatorul X împotriva Deciziei de stabilire a pensiei nr
198652/27.10.2017 a Casei Sectoriale de Pensii a MAI Bucureşti a criticat acestea modul de
stabilire a procentului din baza de calcul, apreciind că nu s-a avut în vedere în mod corect
vechimea cumulată, care ar fi condus la aplicarea unui procent suplimentar de 3%, că nu a fost
verificată perioada în care a desfăşurat activitate în condiţii speciale de muncă, ce ar fi
determinat aplicarea unui spor de 10%, astfel că procentul rezultat ca urmare a aplicării
dispozițiilor art. 29 din lege era de 78% în loc de 74%, cum eronat a fost stabilit. La acest
procent trebuie adăugat procentul de 6% contribuţia la pensie suplimentară potrivit art. 108 lit. b)
din lege, precum şi procentul de 15% acordat ca pentru semnul onorific rezultând un procent de
99% în loc de 95% corelativ cuantumul pensie ar fi trebuit să fie stabilit astfel 3702 lei x 84%
=3109,6 lei la care se adaugă 466,5 lei, sporul de 15% semn onorific.
Cu privire la această sumă, trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor art. 59 din Legea nr.
223/2015, respectiv indexarea de 5,25% aferentă inflaţiei din anul 2017.
De asemenea, a arătat că a contestat această decizie în procedură administrativă,
pronunţându-se Hotărârea nr. 16423/15.12.29017 pe care, de asemenea, înţelege să o conteste
invocând faptul că hotărârea face referire la elemente străine de situaţia sa.
Întâmpinarea formulată de Casa Sectorială de Pensii a fost transmisă la instanţă atât prin
fax, cât şi prin intermediul serviciilor poştale, aceasta fiind înregistrat la instanţa de fond la data
de 30.03.2018, plicul nefiind însă ataşat la dosar. Instanţa de fond a reţinut, în încheierea din 11
mai, depăşirea termenul prevăzut de lege pentru formularea întâmpinării procedând la
comunicarea acesteia către contestator în vederea formulării răspunsului la întâmpinare.
Urmare a comunicării de către instanţa de fond a obiectivelor propuse de contestator
pentru a fi avute în vedere de expert în efectuarea probei cu expertiză dispuse în cauză, prin care
contestatorul a avansat o anumită modalitate de determinare a cuantumului pensiei, Casa
Sectorială de Pensii a MAI Bucureşti a formulat un punct de vedere, înregistrat la instanţă la data
de 26 octombrie 2018.
În raport de acest punct de vedere contestatorul a invocat prin precizările formulate la 8
ianuarie 2019 tardivitatea formulării precizărilor privind depăşirea plafonului de 85% prevăzut
de OUG nr. 57/2015 dacă s-ar accepta ca modalitate de stabilire a drepturilor de pensie prin
adăugarea la cuantumul pensiei a procentului aferent semnului onorific şi cel aferent pensiei
suplimentare.
Reţine instanţa că nu poate fi primită critica apelantului privind decăderea pârâtei Casa
Sectorială de Pensii a MAI din dreptul de a invoca dispoziţiile legale ce plafonează pensia
militară. Sancţiunea decăderii operează în cazul în care termene imperative legale sau
judecătoreşti sunt nesocotite de către părţile litigante.
În cauză precizările referite de către contestator au fost solicitate de instanţă în raport de
obiectivele expertizei propuse, la primul termen ce a urmat depunerii acestora la dosar. Aceleaşi
apărări au fost invocate de intimată şi în cuprinsul întâmpinării. Decăderea generată de depăşirea
termenului de formulare a întâmpinării, produce ca efect imposibilitatea părţii de a mai invoca

554
excepţii relative şi de a propune probe, dar această decădere nu împiedică partea să se apere,
discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice.
Prin urmare, reţine instanţa de apel caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de
apelant cu privire la acest aspect, fiind neîntemeiată excepţia tardivităţii precizărilor formulate de
intimata Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor şi Internelor.
Reţine instanţa de apel că sunt fondate însă criticile aduse de apelant modalităţii de
soluţionare a contestaţiei, din cuprinsul sentinţei apelate nerezultând motivele pentru care prima
instanţă a reţinut caracterul neîntemeiat al criticilor aduse de contestator modului de determinare
a procentului aplicat în vederea stabilirii cuantumului pensiei şi nici modalitatea de soluţionare a
criticii privind neaplicarea de către Casa Sectorială de Pensii a Mai Bucureşti a dispoziţiilor art.
59 din Legea nr. 223/2015.
Aşa cum rezultă din conţinutul dosarului de pensionare, respectiv din buletinul de calcul
ataşat deciziei contestate şi adeverinţa eliberată de Serviciul Resurse Umane a I.P.J. Iaşi, la data
încetării raporturilor de serviciu contestatorul avea vârsta de 46 ani, 7 luni şi 17 zile, o vechime
efectivă de 28 ani şi 13 zile şi o vechime în structuri militare şi de poliţie de 24 ani, 1 lună şi 27
de zile.
În raport de aceste date, intimata Casa Sectorială de Pensii a MAI Bucureşti a reţinut o
vechime în serviciu de 24 ani, 1 lună şi 27 zile, o vechime efectivă de 28 ani şi 10 zile şi o
vechime cumulată de 38 ani şi 10 zile.
Baza de calcul a drepturilor de pensie ce rezultă din buletin este dată de media
soldelor/salariilor de bază brute realizate la funcţia de bază, actualizate, în cuantum de 3702 lei,
chestiune ce nu a făcut obiectul contestaţiei. Detalierea calculului pensiei relevă stabilirea unui
procent de vechime, conform art. 29, de 74%, un procent de contribuţie P.S. de 6% rezultând
procentul de 80% aplicat asupra bazei de calcul a pensiei stabilite conform art. 28, suma de 3702
lei, pensia rezultată fiind de 2962 lei la care s-a aplicat majorarea pensiei conform art. 11 din
Legea nr. 80/1995 (semnul onorific pentru vechime 20 de ani – 15%), rezultând cuantumul
pensiei stabilite în plată începând cu data de 1.09.2017, în valoare de 3406 lei.
În cuprinsul buletinului de calcul anexă la decizie se arată în mod expres faptul că s-a
avut în vedere la stabilirea pensiei vechimea în serviciu potrivit art. 3 lit. e din lege şi sporul
aferent condiţiilor de muncă potrivit art. 24, urmând ca, la împlinirea vârstei standard, cuantumul
pensiei militare să fie recalculată prin raportare la vechimea cumulată.
Pensia de care beneficiază contestatorul este o pensie anticipată parţială, având în vedere
condiţiile de vârsta şi vechime realizate de contestator până la data încetării raportului de
serviciu. Criticile contestatorului în privinţa modului de determinare a procentului stabilit
conform art. 29 din lege nu sunt întemeiate. Astfel art. 3 din lege defineşte noţiunile de vechime
efectivă, vechime în serviciu şi vechime cumulată.
Contestatorul este beneficiar al unei pensii de serviciu anticipată parţială, iar condiţiile de
acordare şi modalitatea de calcul a acestui tip de pensie sunt prevăzute la art. 18 din lege astfel:
„(1) Au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici
cu statut special, în activitate, care au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel
puţin 10 ani vechime în serviciu, şi care se află în una dintre următoarele situaţii: a) sunt trecuţi
în rezervă ori au încetat raporturile de serviciu, ca urmare a reorganizării unor unităţi şi a
reducerii unor funcţii din statele de organizare, precum şi pentru alte motive sau nevoi ale
instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale; b) sunt trecuţi
în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt
sau apt limitat pentru serviciul militar/serviciu de către comisiile de expertiză medico-militară.
(2) Cuantumul pensiei anticipate parţiale pentru militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut
special în activitate prevăzuţi la alin. (1) se calculează pentru numărul anilor de vechime în
serviciu stabiliţi în condiţiile art. 3 lit. e), la care se adaugă sporurile acordate conform art. 24.
(3) La împlinirea vârstei standard de pensionare, prevăzută de prezenta lege, pensia de serviciu
anticipată parţială devine pensie de serviciu pentru limită de vârstă, iar cuantumul pensiei
militare se recalculează prin raportare la vechimea cumulată calculată la data trecerii în rezervă
ori a încetării raporturilor de serviciu.”

555
 Aşa cum rezultă din decizia de pensionare în cazul contestatorului, procentul de 74% a
rezultat din adăugarea unui procent de 1% pentru fiecare an ce depăşeşte 25 de ani de serviciu, la
procentul de 65%. Calculul fiind făcut în raport de vechimea care poate fi valorificată pentru
acordarea pensiei militare anticipată parţial care însumează exclusiv vechimea în serviciu potrivit
art. 3 lit. e (în cazul contestatorului apelant 24 ani 1 lună şi 27 zile) şi sporul acordat pentru
condiţii de muncă (în cazul reclamantului 10 ani) rezultând o vechime de 34 de ani, 1 lună şi 27
de zile, corect valorificată în decizia de stabilire a pensiei prin adăugarea unui procent de 9% (34
ani - 25 ani = 9 ani).
Prin urmare, susţinerile contestatorului vizând reţinerea greşită a 34 de ani vechime în loc
de 38 de ani vechime şi nevalorificarea sporului de 10% pentru activitatea desfăşurată în condiţii
deosebite sunt neîntemeiate.
Sporul de 6% pentru pensie suplimentară a fost de asemenea valorificat de către intimată,
acesta fiind adăugat procentului de 74%, corect reţinut în raport de tipul de pensie de care
beneficiază contestatorul.
Sporului pentru semn onorific a fost acordat, rezultând din cuprinsul deciziei contestate,
calculul procentului de majorare, de 15% aplicat asupra cuantumul pensie de serviciu stabilită
potrivit dispozițiilor art. 28 şi 29 din lege.
În ceea ce priveşte critica privind neaplicarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 223/2015,
respectiv neacordarea majorării de 5,25% prevăzută de lege, reţine instanţa de apel următoarele:
Dispozițiile art. 59 din Legea nr. 223/2015, în forma nemodificată de dispoziţiile
Ordonanţei de urgenţă nr. 59/4 august 2017 prevedeau următoarele: „ (1) Cuantumul pensiilor
militare de stat se indexează anual cu 100% din rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă
50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat.
(2) Indicatorii prevăzuţi la alin. (1) sunt cei definitivi, cunoscuţi în anul curent pentru
anul calendaristic anterior, comunicaţi de Institutul Naţional de Statistică.
(3) În situaţia în care unul dintre indicatorii prevăzuţi la alin. (1) are valoare negativă, la
indexarea cuantumului pensiilor militare de stat se utilizează indicatorul cu valoare pozitivă.
(4) În situaţia în care indicatorii prevăzuţi la alin. (1) au valori negative, se păstrează
cuantumul pensiei aflat în plată.
(5) Prevederile alin. (1) se aplică şi drepturilor de pensie deschise în cursul anului.
(6) Începând cu anul 2021, cuantumul pensiilor militare de stat se indexează anual cu
100% din rata inflaţiei, la care se adaugă 45% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut,
realizate pe anul precedent.
(7) Începând cu anul 2030, cuantumul pensiilor militare de stat se indexează anual cu
100% din rata inflaţiei realizată pe anul precedent.”
Art. 60 – „(1) Cuantumul pensiilor militare de stat se actualizează ori de câte ori se
majorează solda de grad/salariul gradului profesional şi/sau solda de funcţie/salariul de funcţie al
militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special, în procentele stabilite la art. 29,
30 şi 108 şi în funcţie de vechimea valorificată prin ultima decizie de pensie, astfel:
a) potrivit gradului militar/profesional avut la data trecerii în rezervă/încetării raporturilor
de serviciu şi a mediei soldelor de funcţie/salariilor de funcţie îndeplinite în 6 luni consecutive,
din ultimii 5 ani de activitate, la cererea persoanelor ale căror drepturi de pensie au fost deschise
înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi;
b) în funcţie de gradul militar/profesional deţinut la data trecerii în rezervă/încetării
raporturilor de serviciu şi media soldelor de funcţie/salariilor de funcţie deţinute în cele 6 luni
alese conform prevederilor art. 28 pentru drepturile de pensie deschise în baza prezentei legi.
(3) În anul în care pot fi aplicate atât prevederile art. 59, cât şi cele ale alin. (1), se aplică
dispoziţiile cele mai favorabile.
(4) Procedura de actualizare prevăzută la alin. (1) se stabileşte prin ordin comun al
conducătorilor instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale,
emis în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Dispoziţiile art. 59 şi 60 din Legea nr. 223/2015 nu au fost aplicate ca atare în anii 2016
şi 2017, prin ordonanţele anuale privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din

556
fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare în anii 2016 şi
2017 legiuitorul a înţeles să deroge de la regulile instituite în legea pensiilor.
În anul 2017, prin dispoziţiile art. 12 din OUG nr. 99/2016, s-a prevăzut în materia
stabilirii drepturilor de pensie următoare: „În anul 2017 valoarea punctului de pensie se
majorează cu 5,25% şi este de 917,5 lei, potrivit prevederilor art. 102 alin. (2) din Legea nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) În anul 2017, pensiile reglementate de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de
stat, cu modificările şi completările ulterioare, se majorează cu 5,25%, potrivit art. 59 alin. (1)
din actul normativ menţionat.”
Ordonanţa de Urgenţă nr. 59/2017 a modificat dispoziţiile art. 59 şi 60 din Legea nr.
223/2015, în varianta modificată aceasta prevăzând următoarele: „Cuantumul pensiilor militare
de stat se actualizează, din oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuală a inflaţiei, indicator
definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea şi comunicat de
Institutul Naţional de Statistică. Dacă în urma actualizării rezultă un cuantum al pensiei mai mic,
se păstrează cuantumul pensiei aflat în plată.” „La stabilirea pensiei militare de stat, pensia netă
nu poate fi mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare
soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei.”
Ordonanţa de Urgenţă nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte
normative din domeniul pensiilor de serviciu a modificat dispoziţiile Legii nr. 223/2015 care
reglementau procedura de indexare şi actualizare a pensiilor militare, scopul declarat al actului
normativ fiind acela ca actualizarea pensiilor de serviciu să nu se mai realizeze în raport cu
majorarea salariilor personalului aflat în activitate, deoarece acest mecanism ar produce efecte
negative considerabile asupra bugetului de stat.
Intimaţii Casa Sectorială de Pensii a Mai Bucureşti şi MAI Comisia Centrală de
Contestaţii susţin inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 din OG nr. 99/2016 în situaţia
contestatorului apelant, deoarece drepturile sale la pensie s-au deschis la 30.07.2017, dată la care
dispoziţiile art. 59 din Legea 223/2015 erau modificate.
Reţine instanţa că Ordonanţa 99/2017 a instituit norme de drept temporal, derogatorii de
la normele cu caracter general. Cu alte cuvinte, intrarea în vigoare a dispoziţiilor OUG nr.
99/2017 nu au modificat dispoziţiile Legii nr. 223/2015, ci au înlăturat de la aplicare, pentru
perioada în care Ordonanţa nr. 99/2017 se aplică, dispoziţiile care reglementează actualizarea şi
indexarea pensiilor militate, aceste dispoziţii fiind înlocuite temporar cu dispoziţiile prevăzute de
norme de drept temporar, respectiv pentru anul 2017 nu sunt aplicabile dispoziţiile privind
actualizarea şi indexarea pensiei militare ci majorarea cu 5,25% a pensiilor militare.
În consecinţă, modificarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 223/2015 prin dispoziţiile
OUG nr. 59/2017 nu produce nici un efect asupra normei derogatorii inserată în art. 12 din OUG
nr. 99/2017, aceasta găsindu-şi aplicabilitatea, independent de dispoziţiile de modificare a Legii
nr. 223/2015, pentru întreg anul 2017.
Prin urmare, reţine instanţa de apel caracterul fondat al criticilor aduse de apelant deciziei
de stabilire a drepturilor de pensie şi, implicit, hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia
formulată împotriva acestei decizii, în privinţa neacordării procentului de majorare cu 5,25% a
pensiei stabilite în anul 2017, potrivit dispoziţiilor art. 12 din OUG nr. 99/2016.
Apreciind contestaţia formulată de contestatorul-apelant întemeiată în aceste limite,
instanţa de apel admite în parte contestaţia formulată de contestatorul X în contradictoriu cu
intimatele Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor şi Internelor şi Ministerului
Afacerilor şi Internelor - Comisia de Contestaţii şi anulează Decizia nr. 198652/27.10.2017
emisă de Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor şi Internelor şi Hotărârea nr.
16423/15.12.2017 emisă de MAI - Comisia de Contestaţii și obligă intimata Casa de Pensii
Sectorială a Ministerului Afacerilor şi Internelor să emită în favoarea contestatorului o nouă
decizie de pensiei prin care să procedeze la majorarea pensiei stabilite în favoarea contestatorului
cu 5,25%, potrivit art. 12 alin. 2 din O.U.G. nr. 99/2016 şi să plătească diferenţele rezultate din
majorare, începând cu data de 30.08.2017.

557
 Urmare a admiterii contestaţiei, reţinând că se cuvin contestatorului drepturi de pensie în
cuantum majorat, neacordate acestuia la momentul punerii în plată a drepturilor de pensie, aspect
ce a provocat un prejudiciu contestatorului, în aplicarea dispoziţiilor art. 1531 Cod civil şi art.
1535 Cod civil, instanţa apreciază întemeiată şi solicitarea contestatorului de acordare a
diferenţelor de drepturi de pensie actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă, calculate
la diferențele de drepturi de pensie stabilite potrivit prezentei decizii. Drepturile actualizate şi
dobânda legală se calculează de intimată de la 27.10.2017, data emiterii deciziei de pensionare şi
până la plata integrală a diferenţelor acordate, reţinând că titlul în baza căruia se achită drepturile
de pensei şi care determină scadenţa în raport de care se apreciază neîndeplinirea obligaţiei de
plată la termen este decizia de pensie.
În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire de instanţa de fond a onorariului definitiv de
expert, verificând criticile formulate de contestator, decontul final de cheltuieli pentru onorariul
de expertiză, având în vedere şi dispoziţiile art. art. 23 din OG nr. 2/2000, potrivit cu care:
„Onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus
efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul
profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului.” Instanţa apreciază întemeiată cererea
contestatorului de reducere a onorariului de expert solicitat în cauză de către expertul judiciar.
Din decontul depus de expert rezultă că expertul a lucrat un număr de 64 de ore pentru
întocmirea şi depunerea raportului de expertiză, expertul calculând câte 10 ore pentru întocmirea
dosarului de lucru, 10 ore pentru culegerea datelor, 3 ore pentru programare lucrări şi
documentare, alte 10 ore pentru prelucrarea, sistematizare material documentar, 20 de ore pentru
fundamentare elaborare şi redactare raport de expertiză, şi câte 2 ore pentru întocmire dosar şi
semnare a raportul depus, raport ce însumează un număr de 12 pagini de lucrare, ultimele 4
constituind concluziile raportului. De asemenea, expertul a tarifat 3 ore pentru deplasare la
Tribunal şi studiu dosar, câte 1 oră pentru formulare cerere de amânare, respectiv depunere
cerere de amânare la dosar, şi alte 2 ore pentru deplasare obţinere viză CECCAR şi depunere
raport la instanţă. Materialul documentar folosit în vederea întocmirii lucrării a constat în
buletinul de calcul conform Legii nr. 223/2015 anexă la decizia de pensionare şi legislaţia
aplicabilă.
Apreciind complexitatea şi volumul de lucru depus de expert, instanţa apreciază că este
nejustificată în cauză tarifarea a 50 de ore pentru întocmire dosar, culegere date, sistematizare
material documentar şi elaborare şi redactarea expertizei, precum şi a celor 2 ore pentru
formularea şi depunerea cererii de amânare la dosar. Având în vedere întinderea lucrării
efectuate, cât şi problematica pe care expertul a avut a o analiza în raport de obiectivele stabilite
la raport, instanţa stabileşte valoarea onorariului definitiv la suma 1200 lei. Având în vederea
achitarea onorariului provizoriu de 500 de lei, instanţa reţine în sarcina contestatorului obligaţia
de plată a sumei de 700 lei în favoarea expertului cu titlu diferență onorariu expert.

III. Drept procesual civil

29. Tardivitate apel. Dovada de comunicare sentinţă. Forţa probantă a dovezii de

înmânare a actului procedural

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Dreptul muncii. Litigii de muncă. Termenul
de declarare a căii de atac. Tardivitate apel
Indice alfabetic: Drept procesual civil; dovada de înmânare a actului procedural; forţa
probantă; tardivitate apel.
Temei de drept: art. 215 din Legea nr. 62/2011, art. 163 – 164 C.proc.civ.

558
 Dispoziţiile art. 163 C.proc.civ. impun comunicarea sentinţei către persoana în drept să
o primească, care trebuie să semneze dovada de înmânare, dovadă ce este certificată de agentul
însărcinat cu înmânarea. Dovada de înmânare întocmită de către agentul însărcinat cu
înmânarea hotărârii judecătoreşti trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de dispoziţiile art.
164 C.proc.civ.
În condiţiile în care, din dovada de înmânare ataşată dosarului, rezultă că hotărârea a
fost înmânată reclamantului la sediul indicat de acesta, fiind primită de funcţionarul sau
persona însărcinată cu primirea corespondenţei, potrivit menţiunilor făcute de agentul
procedural, menţiuni care potrivit dispoziţiilor art. 164 alin. 4 C.proc.civ. nu pot fi combătute
decât prin procedura înscrierii în fals, susţinerile privind comunicarea către altă persoană nu
pot fi valorificate în lipsa declanşării procedurii înscrierii în fals de către apelantă.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
115/17.03.2020

Prin sentința civilă nr. 1171/14.11.2019 Tribunalul Vaslui a respins excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâţilor U.A.T. municipiul B. şi C.L.B., a respins acţiunea
formulată de reclamantul S.J.S.V. , în numele şi pentru membrii de sindicat, a respins cererea de
chemare în garanţie formulată de pârâta U.A.T. municipiul B. în contradictoriu cu chemata în
garanţie D.S.P.V., a respins acţiunea formulată de reclamantul S.J.S.V., în numele şi pentru
membrii de sindicat în contradictoriu cu pârâta D.S.P.V.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel SJS, considerând-o nelegală și netemeinică.
La termenul de judecată din data de 03.03.2020, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia
tardivităţii apelului în raport de disp. art. 215 din Legea nr. 62/2011.
Analizând prioritar, conform disp. art. 248 raportat la art. 482 C.proc.civ., excepţia
tardivităţii căii de atac exercitate, Curtea de Apel constată că este fondată.
Conform dispozițiilor art. 215 din Legea nr. 62/2011, ce derogă de la dispoziţiile art. 468
alin. 1 C.proc.civ., în materia cauzelor având ca obiect litigii de muncă, termenul de apel este de
10 zile, iar conform art. 468 alin. 2 C.proc.civ., termenul de apel curge de la comunicarea
hotărârii.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că sentinţa a fost comunicată reclamantului
S.J.S.V. la data de 25.11.2019, conform dovezii de primire aflată la dosarul primei instanţe, şi a
declarat apel la data de 16.12.2019, când a fost depus la registratura Tribunalului Vaslui.
Reţine Curtea de Apel faptul că sunt neîntemeiate susţinerile apelantei privind
nelegalitatea comunicării hotărârii judecătoreşti pentru considerentele următoare:
Comunicarea hotărârii apelate s-a realizat la 25.11.2019 ora 11, la sediul reclamantei
apelante, aşa cum a fost acesta indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv la sediul din
Vaslui, dovada de înmânare fiind semnată de persoana însărcinată cu primirea corespondenţei.
Comunicarea către persoana însărcinată cu primirea corespondenţei este reglementată
expres ca modalitate de înmânare a actului de procedură de dispoziţiile art. 162 C.proc.civ.,
sentinţa apelată fiind comunicată în această manieră.
Dovada de înmânare întocmită de agentul însărcinat cu înmânarea hotărârii judecătoreşti
cuprinde menţiunile prevăzute de dispoziţiile art. 164 C.proc.civ., hotărârea fiind înmânată
reclamantului la sediul indicat de acesta, fiind primită de funcţionarul sau persona însărcinată cu
primirea corespondenţei, potrivit menţiunilor făcute de agentul procedural, menţiuni care potrivit
dispoziţiilor art. 164 alin. 4 C.proc.civ. nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals.
Faptul că pe dovada de înmânare a sentinţei s-a aplicat ştampila S.J.U. Vaslui nu atrage
nulitatea comunicării, aşa cum susţine reclamanta apelantă.
Menţiunile obligatorii a fi consemnate în dovada de înmânare sunt cele prevăzute expres
la alin. 3 din art. 164 C.proc.civ., prin urmare aplicarea stampilei unităţii spitaliceşti în care
reclamanta apelantă şi-a indicat sediul nu atrage nulitatea comunicării.

559
 În ceea ce priveşte existenţa unei prezumţii a faptului comunicării către altă persoană,
susţinută de apelantă, această prezumţie nu poate fi valorificată câtă vreme forţa probantă a
dovezii de înmânare este prevăzută de lege iar înlăturarea acesteia nu poate avea loc prin
prezumţii simple având în vedere dispoziţiile art. 329 C.proc.civ., ci doar ca urmare a parcurgerii
procedurii prevăzute la art. 164 alin. 4.
De altfel, pe parcursul întregii proceduri judecătoreşti comunicările către reclamantă s-au
făcut în aceeaşi manieră, dovezile de înmânare a actelor procedurale ataşate la dosarul de fond
purtând ştampila S.J.U. Vaslui, chestiune ce nu a fost invocată ca şi viciu procedural de
reclamantă, deşi aceasta a fost prezentă în instanţă.
Comunicarea prin mail ataşată de apelantă concluziilor privind tardivitatea declarării căii
de atac, mail trimis de către preşedintele de sindicat avocatului şi care menţionează ca dată a
comunicării sentinţei data de 26.11.2019 nu face dovadă împotriva celor menţionate în actul
procedural din care rezultă ca dată a comunicării sentinţei data de 25.11.2019.
Dispoziţiile art. 163 C.proc.civ. invocate de apelantă impun comunicarea sentinţei către
persoana în drept să o primească, care trebuie să semneze dovada de înmânare, dovadă ce este
certificată de agentul însărcinat cu înmânarea. Or, aceste dispoziţii apar a fi respectate în cauză.
Susţinerile reclamantei apelante privind comunicarea la sediul unei alte instituţii, respectiv către
altă persoană juridică nu pot fi valorificate de prezenta instanţă în lipsa declanşării procedurii
înscrierii în fals de către apelantă.
Reţinând forţa probantă a menţiunilor dovezii de înmânare a sentinţei aflate la dosarul de
fond, data de la care curge termenul de 10 zile pentru declararea căii de atac este 25.11.2019,
termen care, calculat potrivit art. 181 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ. s-a împlinit pentru reclamant la
data de 06.12.2019.
În consecinţă, întrucât în cauza de faţa cererea de apel a fost depusă de apelant la
registratura instanţei la data de 09.12.2019, după împlinirea termenului imperativ prevăzut de art.
215 din Legea nr. 62/2011 Curtea de Apel admite excepţia tardivităţii declarării căii de atac
invocată din oficiu şi în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., respinge apelul ca tardiv, fără a mai
trece la analiza criticilor formulate, ce ţin de fondul litigiului.

30. Încetarea acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită

pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului; condiţii de aplicare în ceea ce priveşte
creanțele grefate pe raportul de muncă

Cuprins pe materii: Dreptul muncii. Litigii de muncă. Drepturi băneşti. Deschiderea

procedurii de insolventa împotriva debitorului fost angajator
Indice alfabetic: Dreptul muncii; Litigii de muncă; Procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență; Suspendarea judecării cauzei; încetarea acțiunii civile
Temei de drept: art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014; art. 6 din CEDO; art. 6 C.proc.civ.

Faţă de interpretarea obligatorie realizată de Curtea Constituţională, intră sub incidenţa

dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 doar acţiunile ce vizează satisfacerea dreptului
creditorului, respectiv plata creanţelor, nu şi acţiunile ce deduc judecăţii drepturi incerte sau în
raport de care creditorul nu deţine un titlu valabil pentru înscrierea la masa credală. Doar o
astfel de interpretare dă satisfacţie art. 6 CEDO, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor
Omului care a stabilit că „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1, trebuie
interpretat în lumina principiului supremaţiei dreptului, care presupune existenţa unei căi legale
efective care să permită revendicarea drepturilor civile (Běleš şi alţii împotriva Republicii Cehe,
pct. 49). Fiecare justiţiabil are dreptul să prezinte în faţa unei instanţe orice contestaţie
referitoare la „drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.”

560
 Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
145/26.05.2020

Prin sentința civilă nr. 1388/2019, Tribunalul Iași, în temeiul dispoziţiilor art. 75 alin. 1
din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă a constatat
că a încetat la data rămânerii definitive a încheierii din data de 02.03.2016 pronunţată de
Tribunalul Iași , Secţia a II-a civilă – faliment - procedura insolvenței în dosarul nr.
XX1/99/2018, acţiunea civilă formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâta S.C.
„A.P.R.” SRL prin administrator judiciar C SPRL – Filiala Iaşi.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
Potrivit disp. art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014: „De la data deschiderii procedurii se
suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru
realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face
numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.
Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a
procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în
condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după
caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii
debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii
definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi
executările silite suspendate încetează”. Potrivit art. 76 „În vederea aplicării prevederilor art. 75,
prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va dispune comunicarea acesteia
către instanțele judecătorești în a căror jurisdicție se află sediul debitorului declarat la registrul
corespunzător şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi.”
În speţă, având în vedere obiectul prezentei acţiuni prin care reclamantul solicită
obligarea fostului angajator la plata drepturilor salariale, precum şi faptul că hotărârea de
deschidere a procedurii insolvenţei societăţii pârâte, a rămas definitivă, instanţa constată că sunt
incidente prevederile art. 75 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 85/2014 şi va dispune încetarea
acţiunii reclamantului. Faţă de incidenţa dispozițiilor art. 75 alin. 1 teza a doua din Legea nr.
85/2014, instanța nu va mai trece la analizarea in continuare a excepției autorității de lucru
judecat.”
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul X, considerând-o nelegală și
netemeinică.
Motivează apelantul că instanţa de fond în mod greşit a reţinut faptul că a solicitat
obligarea fostului angajator la plata drepturilor salariale. Obiectul cererii de chemare în judecată
constă în faptul că acesta solicită recunoaşterea acestor drepturilor salariale.
Consideră că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâta prin
administrator judiciar Cv SPRL, raportat la dosarul civil nr. XX73/99/2018, este netemeinică
motivat de faptul că nu se solicită plata creanţei, ci recunoaşterea acesteia. În speţă, nu se aplică
dispoziţiile art. 75 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 85/2014.
In drept, dispoziţiile art. 112-146 din Codul muncii, coroborat cu dispoziţiile art. 10, 15,
16, 41 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național pe perioada 2011 - 2016.
Intimata nu a formulat întâmpinare însă a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită
respingerea apelului ca nefondat.
Apreciază intimata că prima instanţă a aplicat corect dispozițiile legale, opinând că
prevederile art. 75 - (1), respectiv art. 76 din Legea nr. 85/2014 sunt clare şi nesusceptibile de
interpretare.
În drept, pe dispoziţiile art. 75 - (1) şi art. 76 din Legea nr. 85/2014 privind procedura
insolvenţei.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:

561
 Prin acţiunea formulată, reclamantul X a solicitat obligarea societăţii pârâte la
recunoaşterea drepturilor bănești – salarii, drepturi aferente orelor suplimentare, orelor lucrate în
zile de repaus, indemnizația de concediu de odihnă în perioada 19.01.2016-15.10.2016.
În cauză, prima instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.
Interferând cu dreptul de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi art. 6 C.pr.civ, dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 trebuie să fie de
strictă interpretare şi aplicare.
În acest sens, dispoziţiile legale - art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu urmăresc să înfrângă
dreptul unei persoane de a avea acces la o procedură jurisdicţională, ci aşa cum a statuat Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 36/30.01.2018, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 431/22.05.2018, „această măsură se justifică prin natura specială a procedurii
prevăzute de legislația în materia insolvenței, procedură care impune crearea unui cadru unitar,
colectiv, consensual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica
drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență. În aceste condiții, existența unor
acțiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la
masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului și pasivului averii debitorului, în
vederea distribuirii rezultatului lichidării (...). (pct. 18).
În consecinţă, procedura insolvenţei are ca finalitate soluţionarea cumulată a tuturor
cererilor creditorilor formulate împotriva debitorului aflat în insolvenţă, dar dispoziţiile art. 75
din Legea nr. 85/2014 nu pot aduce atingere dreptului persoanei care, neavând calitatea de
creditor în sens legal, nu se bucură de o creanţă certă lichidă şi exigibilă pentru a se înscrie la
masa credală.
În acest sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 41 din 5 februarie 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013 a reţinut „autoarea prezentei
excepţii de neconstituţionalitate ridică o problemă de drept care nu a mai fost analizată de Curte,
şi anume suspendarea acţiunii prin care se solicită stabilirea existenţei şi întinderii unui drept de
creanţă ce nu este circumscris unui titlu existent.
C:\Documents and Settingsusersintact 3.0cacheLegislatietemp197398%22 Este fără îndoială că
procedura insolvenţei are un caracter colectiv, unitar şi concursual, toţi creditorii care deţin
creanţe împotriva debitorului trebuie să-şi înscrie aceste creanţe la masa credală.
De aceea, legiuitorul, prin textul de lege criticat, a dispus ca toate acţiunile judiciare,
extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului
sau bunurilor sale să se suspende, altfel nemaiputându-se respecta caracterul unitar, colectiv şi
concursual al procedurii.
C:\Documents and Settingsusersintact 3.0cacheLegislatietemp197398%22 Însă, la masa credală
pot fi înscrise creanţele care respectă condiţiile legale, respectiv să fie certe, lichide şi exigibile,
şi care sunt exprimate într-un înscris recunoscut de lege ca având caracter executoriu, nu şi
simplele cereri ale creditorilor.
Textul de lege criticat se referă la acţiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită,
pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale; or, este evident că numai acele
acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor sunt susceptibile de a fi
suspendate, nu şi acţiunile care tind la recunoaşterea sau constatarea unui drept de creanţă al
reclamantului asupra debitorului.
În lipsa unei recunoaşteri a creanţei sale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, reclamantul, participant la procedura insolvenţei, nu ar putea veni la masa credală şi
nu ar beneficia de întreaga procedură.
Prin urmare, revine instanţei de judecată, învestită cu judecarea unei astfel de
cereri, competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunea
reclamantului tinde la realizarea creanţei sale sau doar la constatarea sub aspectul
existenţei şi întinderii acesteia.
În consecinţă, faţă de interpretarea obligatorie realizată de Curtea Constituţională, intră
sub incidenţa dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 doar acţiunile ce vizează satisfacerea

562
dreptului creditorului, respectiv plata creanţelor nu şi acţiunile ce deduc judecăţii drepturi incerte
sau în raport de care creditorul nu deţine un titlu valabil pentru înscrierea la masa credală.
De altfel, doar o astfel de interpretare dă satisfacţie art. 6 CEDO, în interpretarea Curţii
Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6
§ 1, trebuie interpretat în lumina principiului supremaţiei dreptului, care presupune existenţa unei
căi legale efective care să permită revendicarea drepturilor civile (Běleš şi alţii împotriva
Republicii Cehe, pct. 49). Fiecare justiţiabil are dreptul să prezinte în faţa unei instanţe orice
contestaţie referitoare la „drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil”. Astfel, art. 6 § 1
consacră „dreptul la instanţă”, între care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în
materie civilă, constituie un aspect (Golder împotriva Regatului Unit, pct. 36). „Dreptul la
instanţă”, la fel ca şi dreptul de acces, nu are un caracter absolut: drepturile pot da naştere la
limitări, dar nu pot restricţiona accesul liber al unui individ într-un mod sau până la un punct
astfel încât dreptul să fie afectat în însăşi esenţa sa [Philis împotriva Greciei, pct. 59; De
Geouffre de la Pradelle împotriva Franţei, pct. 28; şi Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 229].
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în jurisprudenţa sa că „în cazul
în care reclamantul nu a învestit instanţa cu o acţiune în realizarea unei creanţe asupra unei
societăţi faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei, pretenţiile acestuia
privind doar constatarea desfăşurării unor raporturi de muncă, este greşită soluţia instanţei de
suspendare a judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, motivat de
faptul că s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva altei societăţi decât cea asupra
căreia se urmărea realizarea unor creanţe, încheierea astfel pronunţată fiind dată cu aplicarea
greşită a acestor dispoziţii legale.”- Decizia civilă nr. 1562/05.06.2015 , ICCJ - Secţia a II-a
civilă.
Având în vedere că prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat doar ca pârâta
să îi recunoască drepturile pretinse, în mod greşit prima instanţa, fără a pune în discuţia părţilor,
fără a verifica titlul creanţei reclamantului şi fără a verifica existenţa garanţiilor procesuale
necesare pentru existenţa dreptului de acces la o procedură jurisdicţională de protecţie a
drepturilor civile pretinse, a făcut direct aplicarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.
În consecinţă, pentru aceste considerente, întrucât prin soluţia pronunţată instanţa nu a
analizat nici natura cererii, nici certitudinea creanței, nici posibilitatea reală a reclamantului de
valorificare a drepturilor în procedura reglementată de Legea 85/2014, Curtea admite apelul
formulat de apelant împotriva sentinţei civile nr. 1388/30.09.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi,
sentinţă pe care o anulează integral; trimite cauza spre continuarea judecăţii aceleaşi instanţe, în
sarcina căreia revine obligaţia de calificare a cererii, inclusiv de a solicita relaţii din cadrul
procedurii insolvenţei cu privire la creanţele salariale cu care a fost înregistrat reclamantul-
apelant de administratorul judiciar conform evidențelor contabile, potrivit art. 102 din Legea nr.
85/2014.

31. Prescripţia dreptului la acţiune; dreptul de acces la instanţa, componentă a

dreptului la proces echitabil; calculul termenului de prescripţie în cazul eşalonării executării

Cuprins pe materii: Dreptul muncii. Drept procesual civil. Drepturi băneşti. Daune
interese; Prescripţia dreptului la acțiune; Dreptul la un proces echitabil;
Indice alfabetic: Dreptul muncii; Litigii de muncă; Prescripţia dreptului la acţiune;
Dreptul la un proces echitabil;
Temei de drept: art. 171 din Codul muncii, art. 1 din OUG nr. 71/2009 cu modificările
aduse prin Legea 230/2011; art. 6 CEDO, art. 6 C.proc.civ.

Scadenţa obligaţiei de plată a debitului principal a fost eşalonată succesiv şi procentual,

cu efect şi asupra accesoriilor creanţelor constând în dobânzii legale. În consecinţă, dreptul la
acţiune pentru plata dobânzii se prescrie prin termene distincte corespunzătoare scadenţei

563
obligaţiei principale stabilite prin art. 1 din OUG nr. 71/2009 în anul 2015, 2016, 2017, 2018 şi,
respectiv, sfârşitul anului 2019 pentru ultima tranşă de 35% din valoarea titlurilor executorii.
Limitarea dreptului de acces la o instanţa în materie civilă prin stabilirea unor termene
de prescripţie este acceptată la nivel principial în toate statele europene, Curtea Europeană a
Dreptului Omului statuând că aceasta instituţie apare ca fiind fundamentată pe interese legitime
ce ţin de securitatea juridică şi de necesitatea unei justiţii optime într-un termen rezonabil.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.
431/13.10.2020

Prin sentința civilă nr. 535/02.07.2020 Tribunalul Vaslui a respins excepţia lipsei
capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Școala, excepţie invocată de pârâtă.
A admis excepţia prescripţie dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârâta
Școala.
A respins acţiunea formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâta Școala, ca
fiind prescris dreptul material la acţiune.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține, cu privire la excepţia lipsei
capacităţii procesuale de folosinţă, că în procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a
avea drepturi şi obligaţii procesuale, adică numai persoana care se bucură de capacitate
procesuală de folosinţă.
Potrivit art. 56 alin. 1 C.proc.civ.: „Poate fi parte în judecată orice persoană care are
folosinţa drepturilor civile”. Din textul citat reiese că orice persoană fizică sau juridică care are
folosinţa drepturilor civile poate participa în procesul civil ca reclamant, pârât, intervenient etc.
Pârâta Școala este persoană juridică şi are folosinţa drepturilor civile; or, faptul că
finanţarea sa se asigură din bugetul de stat prin intermediul consiliului local nu conduce la
pierderea capacităţii procesuale de folosinţă, motiv pentru care instanța respinge excepţia
invocată.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa reţine că
reclamantul a avut calitatea de reclamant în cauze în care s-au admis pretenţiile solicitate de
sindicatul care îl reprezenta, iar unitate şcolară pârâtă în prezenta cauză a fost obligată să
plătească acestuia anumite sume reprezentând diferenţa între drepturile efectiv încasate şi cele pe
care trebuia să le încaseze.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicită obligarea pârâtei „la plata
dobânzii legale aferente drepturilor băneşti din perioada 2008 – 2011 încasate conform
hotărârilor judecătoreşti”.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C.civ. şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 care
stabilesc ca prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi
sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, instanţa constată că legea
aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere,
repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început sa curgă,
respectiv Decretul nr. 167/1958.
Faţă de cererea reclamantului, prin Decizia nr. 1/2014 publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 283/17 aprilie 2014, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
considerat că se impune admiterea recursurilor, pronunţând următoarea soluţie: „Admite
recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art.
2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că prescripţiile
extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată,
rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă,
republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca

564
excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1
octombrie 2011.”
Titlurile executorii pentru a căror neexecutare sau executare cu întârziere s-a solicitat
plata dobânzii penalizatoare sunt hotărâri pronunţate în litigii referitoare la drepturile salariale
care decurg din derularea raporturilor de muncă, astfel că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 278
pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 din
Codul de procedură civilă din 2010 şi ale art. 274 din Codul muncii din 2003, potrivit cărora
hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau alte
drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.
În aceste litigii sunt incidente prevederile art. 171 din Codul muncii din 2003, care
prevăd că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele
rezultate din neexecutare în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie
în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar termenul de
prescripţie este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire
la drepturile salariale derivând din plata salariului.
Faţă de data pronunţării titlurilor executorii, astfel cum rezultă din adeverinţa nr.
46/31.01.2020, respectiv: 25.02.2010, 29.04.2011, 16.11.2011 şi 24.05.2011, se constată că
termenul de prescripţie este împlinit la 25.02.2013, 29.04.2014, 16.11.2014 şi 29.04.2017.
Prin Decizia nr. 7/2015 pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 16/1/2014/HP/C s-a stabilit că
plăţile eşalonate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor
sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului
din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu
executoriu nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru daunele
interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de fond admite excepţia prescrierii
dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, respinge acţiunea ca fiind prescris dreptul
material la acţiune pentru întreaga perioadă.”
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul X, considerând-o nelegală și
netemeinică.
Apelantul solicită obligarea intimatei la plata dobânzii legale aferente drepturilor băneşti
din perioada 2008 – 2011 încasate conform hotărârilor judecătoreşti. A arătat apelantul că în
hotărârea pronunţată se invocă legi, articole şi decizii pe care nu le înţelege, nefiind jurist. A
arătat că nu îl interesează toate legile invocate, interesându-l doar obţinerea dobânzii legale.
Intimata formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.
Arată intimata că a invocat la instanţa de fond excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a
școlii pârâte având în vedere dispozițiile art. 104 și urm. din Legea nr. 1/2011, cât și art. 7 din
aceeaşi lege din care rezultă că finanţarea de bază pentru unităţile şcolare se asigură din bugetul
de stat din sume defalcate din TVA prin intermediul consiliilor locale, astfel încât unitatea de
învățământ nu are dispoziţia sumelor de alocat.
Totodată a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în temeiul art.
2517 și urm. C.civ. având în vedere că reclamantul solicită drepturi băneşti aferente perioadei
2008-2011, termenul general al dreptului material la acţiune fiind de 3 ani și neexistând aplicabil
niciun caz de întrerupere sau suspendare al termenului general.
Pentru aceste motive solicită respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată,
menţinând în tot sentinţa instanţei de fond.
În drept, art. 104 și urm., art. 7 din Legea nr. 1/2011, art. 2517 şi urm. C.civ., art. 466 și
urm. C.proc.civ.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Consfințind ca model organizațional etatic statul de drept, dispoziţiile art. 1 alin. 5 din
Constituția României prevăd: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”. Supremaţia legii este, aşadar, un principiu organizaţional constituţional

565
şi nici o persoană, fie în calitate de autoritate, fie în calitate de simplu cetăţean nu poate invoca în
apărarea sa ignorarea dispoziţiilor legale.
În acest sens, dreptul de acces la o instanţa şi limitările acestuia sunt reglementate prin
lege şi trebuie aplicate de judecător faţă de dispoziţiile art. 5 C.proc.civ., care stabilește că
soluţionarea cererilor se realizează potrivit legii.
Or, prima instanţa, cercetând pretenţia reclamantului apelant privitoare la acordarea
dobânzilor, a acceptat principala teza defensivă a pârâtei referitoare la intervenirea termenului
legal de prescripţie legal.
Faţă de dispoziţiile 2500 alin. (1) din noul Cod civil, prescripţia extinctivă poate fi
definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului
de a obţine obligarea pârâtului la prestaţia pretinsă, ca urmare a trecerii intervalului de timp
prevăzut de lege pentru introducerea acţiunii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în jurisprudenţa sa, că „art. 6 § 1 ia
forma „dreptului la instanţă”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a demara proceduri pe
probleme de natură civilă în faţa instanţei.(...). Totuşi, acest drept nu este absolut, putând fi supus
unor termene de prescripţie, care sunt permise prin lege, întrucât dreptul de acces, prin însăşi
natura sa, necesită reglementarea din partea statului. (...) Curtea trebuie să fie convinsă că
prescripţiile aplicate nu restricţionează şi nici nu reduc accesul permis persoanei astfel încât sau
în măsura în care dreptul, în esenţa sa, să fie încălcat. În afară de aceasta, prescripţia nu va fi
compatibilă cu art. 6 § 1 în cazul în care nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există o legătură
rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul care trebuie îndeplinit (a se
vedea hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 24, §
57 şi, mai recent, hotărârea Bellet împotriva Franţei din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, p.
41, § 31).
51. Trebuie să se menţioneze că termenele de prescripţie în cauzele pentru repararea
prejudiciului personal reprezintă o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor
contractante. Acestea urmăresc mai multe scopuri importante, şi anume să asigure certitudinea
juridică, să protejeze potenţialii pârâţi de pretenţiile perimate care pot fi dificil de contestat şi să
prevină nedreptatea care poate rezulta în cazul în care instanţele ar fi obligate să se pronunţe cu
privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat pe baza unor probe care au putut să
devină nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului (cauza Stubbings şi alţii împotriva
Regatului Unit, Application no. 22083/93; 22095/93, 1996).
În consecinţă, limitarea dreptului de acces la o instanţa în materie civilă prin stabilirea
unor termene de prescripţie este acceptată la nivel principial în toate statele europene, Curtea
Europeană a Dreptului Omului statuând că aceasta instituţie apare ca fiind fundamentată pe
interese legitime ce ţin de securitatea juridică şi de necesitatea unei justiţii optime într-un termen
rezonabil.
Or, aşa cum a reţinut şi prima instanţă potrivit art. 171 alin. 1 C. muncii dreptul la acţiune
cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în
totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data
la care drepturile respective erau datorate.
Or, solicitând obligarea unităţii școlare la plata dobânzii aferente drepturilor salariale
stabilite prin hotărâri judecătorești executorii, din punct de vedere al prescripţiei interesează
momentul naşterii dreptului la acţiune privind plata acestora.
Prima instanţa a reţinut că, faţă de data pronunţării titlurilor executorii, astfel cum rezultă
din adeverinţa nr. 46/31.01.2020, respectiv: 25.02.2010, 29.04.2011, 16.11.2011 şi 24.05.2011,
se constată că termenul de prescripţie este împlinit la 25.02.2013, 29.04.2014, 16.11.2014 şi
29.04.2017.
Or, aceasta modalitate de calcul nu face aplicarea dispoziţiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009
cu modificările aduse prin Legea 230/2011 care stabileşte că plata sumelor prevăzute prin
hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în
favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie
2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2012 se plăteşte 5%

566
din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu; în
anul 2014 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plăteşte 25% din
valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu.
Având în vedere că toate titlurile executorii invocate de apelant intră sub incidenţa
acestui text, rezultă că însăşi scadenţa obligaţiei de plată a debitului principal a fost eşalonată
succesiv şi procentual, cu efect şi asupra accesoriilor creanţelor constând în dobânzii legale. În
consecinţă, dreptul la acţiune pentru plata dobânzii se prescrie prin termene distincte
corespunzătoare scadenţei obligaţiei principale stabilite prin art. 1 din OUG nr. 71/2009 în anul
2015, 2016, 2017, 2018 şi, respectiv, sfârşitul anului 2019 pentru ultima tranşă de 35% din
valoarea titlurilor executorii. Cu toate acestea reclamantul apelant a introdus acţiunea la
21.01.2020 ulterior împlinirii termenului de prescripţie chiar şi pentru ultima tranşa datorată de
unitatea şcolară, de 35 % din valoarea titlului executoriu.
Situaţia juridică a reclamantului apelant este diferită faţă de situaţia colegiilor în
condiţiile în care aceştia au acţionat unitatea şcolara în judecata în cadrul termenului de
prescripţie legal de 3 ani, acţiunea fiind înregistrată la data de 06.04.2016 sub nr. 729/89/2016.
Întrucât legea instituie la nivel principal prescriptibilitatea dreptului la acţiune a acţiunilor
cu caracter patrimonial, iar reclamantul apelant nu a prezentat vreo justificare rezonabilă care l-a
împiedicat să acționeze din 2011 până în anul 2020, hotărârea pronunţată fiind dată în baza
dispoziţiilor normative, Curtea respinge apelul formulat.

567
 Lista deciziilor din volum

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 268/2.07.2020...................................................................17

Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 5/9.01.2020 .......................................................................21
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 716/21.10.2020.................................................................25
Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă, Decizia civilă nr. 158/20.03.2020.................................................................32
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 194/11.06.2020.................................................................34
Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă, Decizia civilă nr. 45/6.02.2020 .....................................................................41
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 360/29.07.2020.................................................................46
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 241/24.06.2020.................................................................51
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 176/17.03.2020.................................................................62
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 127/18.03.2020.................................................................68
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 177/17.03.2020.................................................................71
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 17/25.05.2020 ..................................................................75
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Sentința civilă nr. 42/7.10.2020 ....................................................................76
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Sentința civilă nr. 55/14.12.2020 ..................................................................80
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 181/19.03.2020.................................................................81
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 391/15.07.2020.................................................................86
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 518/2.11.2020 ...................................................................90
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 297/23.06.2020.................................................................98
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 111/11.03.2020...............................................................100
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 102/4.03.2020.................................................................104
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 418/22.07.2020...............................................................109
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 432/30.09.2020...............................................................112
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 342/1.07.2020.................................................................115
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 704/21.10.2020...............................................................116
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 290/8.07.2020.................................................................119
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 478/20.10. 2020..............................................................123
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 692/21.10.2020...............................................................125
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 137/9.04.2020.................................................................129
Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă, Decizia civilă nr. 79/20.02.2020.................................................................132
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 112/11.03.2020...............................................................134
Curtea de Apel Iași, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 41/6.02.2020 ...................................................................141
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 145/25.05.2020...............................................................144
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 284/22.06.2020...............................................................146

568
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 374/7.09.2020.................................................................149
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 458/7.10.2020.................................................................150
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 277/6.07.2020.................................................................154
Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Decizia civilă nr. 121/12.03.2020...............................................................156
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 760/9.10.2020.................163
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 367/29.06.2020...............166
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 165/12.03.2020...............168
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 201/23.03.2020...............170
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 56/24.08.2020..................174
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 197/20.03.2020...............176
Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 587/17.08.2020................177
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 597/18.08.2020................178
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 230/6.04.2020.................180
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 599/18.08.2020................182
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 671/22.09.2020................185
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia nr. 792/20.10.2020 ...........................188
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 104/24.02.2020...............191
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minor, Decizia penală nr. 369/29.06.2020................193
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 588/17.08.2020................194
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 995/22.12.2020...............199
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 9/31.01.2020 ...................200
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 685/24.09.2020................203
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală din 27.02.2020 ................205
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală din 27.02.2020 ................207
Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală nr. 28/03.06.2020............209
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Încheierea penală nr. 69/22.12.2020............210
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală din 3.02.2020...................212
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 209/27.03.2020...............214
Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 633/11.09.2020................218
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 736/6.10.2020.................219
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia nr. 1000/22.12.2020 .........................222
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 889/20.11.2020...............224
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 469/28.07.2020................227
Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 83/19.11.2020.................228
Curtea de Apel Iași, Secția penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea penală din 14.04.2020 ................230

569
Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, sentinţa penală nr. 64/24.09.2020 ................232
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 357/10.06.2020 .......................234
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 468/29.06.2020 .......................236
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 646/07.09.2020 .......................238
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 989/11.11.2020 .......................242
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 512/08.07.2020 .......................248
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, sentința nr. 102/03.11.2020 ......................257
Curtea de Apel Iaşi, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 792/05.10.2020 .......................260
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 501/02.07.2020 .......................262
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 199/09.03.2020 .......................270
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 756/23.09.2020 .......................272
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 725/21.09.2020 .......................281
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 626/30.07.2020 .......................284
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 632/03.08.2020 .......................288
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 450/24.06.2020 .......................292
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 259/29.04.2020 .......................295
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 693/16.09.2020 .......................306
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 628/30.07.2020 .......................311
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 33/15.01.2020 .........................316
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 149/26.02.2020 .......................321
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 890/20.10.2020 .......................324
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 993/11.11.2020 .......................327
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 238/12.03.2020 .......................331
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 71/17.02.2020 .........................336
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 195/09.03.2020 .......................340
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 833/14.10.2020 .......................343
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 360/10.06.2020 .......................347
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 709/16.09.2020 .......................352
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 362/10.06.2020 .......................355
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 551/13.07.2020 .......................359
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 598/22 iulie 2020 ....................362
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 36/15.01.2020 .........................365
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 147/25.02.2020 .......................369
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 213/10.03.2020 .......................370
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 194/9.03.2020 .........................373

570
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 383/15.06.2020 .......................377
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 615/27.07.2020 .......................381
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 352/10.06.2020 .......................384
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 442/24.06.2020 .......................387
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 687/16.09.2020 .......................391
Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 837/14.10.2020 .......................393
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 214/30.06.2020.............397
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 355/15.09.2020.............400
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 350/15.09.2020.............408
Curtea de Apel Iaşi, Secția litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 40/06.02.2020...............415
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 124/20.05.2020.............420
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 429/13.10.2020.............422
Curtea de apel Iaşi, Secţia litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 361/22.09.2020 .............429
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 60/11.02.2020...............437
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 96/3.03.2020 .................440
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 56/11.02.2020...............443
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 109/17.03.2020.............446
Curtea de apel Iaşi, Secţia de litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 354/15.09.2020 ........448
Curtea de apel Iaşi, Secţia litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 398/29.09.2020 .............457
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 254/14.07.2020.............461
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 132/26.05.2020.............465
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 100/03.03.2020.............469
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 403/29.09.2020.............473
Curtea de apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 359/15.09.2020 .............480
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 524/8.12.2020...............486
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 463/27.10.2020.............496
Curtea de apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 445/20.10.2020 .............501
Curtea de apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 496/24.11.2020 .............510
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 206/23.06.2020.............521
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 304/16.07.2020.............529
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 245/09.07.2020.............534
Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 231/07.07.2020.............537
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 283/14.07.2020.............544
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 389/29.09.2020.............551
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 115/17.03.2020.............559

571
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 145/26.05.2020.............561
Curtea de Apel Iaşi, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 431/13.10.2020.............564

572