Straton Antonia Maria, clasa a X-a E

Conferinta de la ialta

Momentul și locul întîlnirii au fost printre secretele cel mai bine păzite ale războiului. În
seara zilei de 3 februarie 1945, la adăpostul întunericului, o coloană de automobile Packard i-a
adus pe cei mai puternici doi lideri ai lumii democratice, Franklin Delano Roosevelt și Winston
Leonard Spencer Churchill, la destinație – cîteva vile situate lîngă stațiunea Ialta, pe malul Mării
Negre, cîndva aflate în posesia țarilor Rusiei și a unor aristocrați de rang înalt. Ei se autointitulau
„argonauții“, o referință la războinicii antici care călătoriseră pe coasta Mării Negre pentru a
recupera Lîna de Aur de la un dragon care nu dormea niciodată. Recompensa era soluționarea
unui război care pusese stăpînire pe întreaga lume; dragonul era chiar gazda lor, Iosif Stalin, un
fost poet promițător transformat în dictator atroce.
Împreună, cei trei au condus cea mai discretă conferință de pace din istoria lumii
moderne. Ei au ghidat armate formate din milioane de oameni și au împărțit dreptatea
învingătorilor așa cum au crezut de cuviință, hotărînd destinele unor națiuni și trimițînd
milioane de refugiați spre est sau spre vest, crezînd că astfel vor inaugura o perioadă de pace de
lungă durată. Împreună au creat o instituție menită a apăra pacea și interesele învingătorilor.
Confruntarea aspirațiilor geopolitice, ciocnirea personalităților și a sistemelor de valori și
luptele pentru putere dintre cei mai abili negociatori ai țărilor lor s-au desfășurat pe parcursul a
opt zile în Ialta, în februarie 1945. Au plecat din Ialta mulțumiți, dar plini de temeri. În urma lor
rămîneau 30 de ani de distrugeri provocate de două războaie mondiale care răpiseră zeci de
milioane de vieți. La orizont se aflau incertitudinile lumii postbelice.
Cei trei lideri se întrebau mereu dacă partenerii lor erau de încredere și dispuși să ajungă
la un compromis. Puteau absolvenții celor mai bune școli private din Marea Britanie să ajungă la
o înțelegere cu fiul unui cizmar georgian care fusese exmatriculat dintr-un seminar ortodox?
Știau cei doi lideri aleși în mod democratic cum să discute cu inițiatorul Gulagului? Conferința
le-a provocat participanților nenumărate dileme morale. A fost un carusel al emoțiilor în care
nu au fost implicați doar liderii Marii Alianțe, ci și diverșii lor aliați care luptau pentru interesele
propriilor țări și pentru a intra în grațiile propriilor conducători.
După doar cîțiva ani de la încheierea conferinței, marile speranțe ale inițiatorilor au fost
spulberate, deciziile lor fiind condamnate atît de prieteni, cît și de dușmani. Participanții care au
supraviețuit au adoptat o poziție defensivă sau au preferat să uite de implicarea în acel
eveniment. Ambele tabere ale Războiului Rece au ajuns să fie dezamăgite și să regrete
evenimentul. Ialta a devenit simbolul unei șanse pierdute, indiferent de semnificații. În
Occident, ea a devenit piatra de hotar a drumului spre „pierderea păcii“, pentru a cita titlul de
pe prima pagină a unui număr al revistei Time din anii 1950. În discursul public al epocii
 Straton Antonia Maria, clasa a X-a E

McCarthy, cuvîntul „Ialta“ a devenit sinonim cu trădarea libertății și conciliatorismul în relația

cu comunismul mondial.

Cine a fost vinovat?

Aceasta a devenit principala întrebare odată cu izbucnirea Războiului Rece, la finalul
anilor 1940, cînd cele două tabere își pasau vinovăția una alteia. Totodată, existau dezbateri
interne aprinse. În Statele Unite, decizia luată la Ialta i-a divizat pe republicani și pe democrați.
Președintele Roosevelt și consilierii săi au fost acuzați nu doar de faptul că vînduseră Europa de
Est și China lui Stalin, ci și de faptul că promovau comunismul acasă. Mult discutatul proces al
lui Alger Hiss, un membru al delegației americane de la Ialta, acuzat de spionaj în favoarea
Uniunii Sovietice, a aprins și mai mult dezbaterea. Intervievat pentru scrierea unei cărți despre
viața sa, după retragerea din activitate, generalul George C. Marshall a refuzat să intre în detalii
legate de rolul său la Ialta, fiind sigur de faptul că orice declarație ar fi dat, aceasta ar fi fost
întoarsă împotriva sa.
Chiar și astăzi, dezbaterile publice continuă să se învîrtă în jurul întrebărilor din anii 1950
despre cine a trădat Europa de Est sau dacă era în interesul Statelor Unite să-i convingă pe
sovietici să se alăture războiului împotriva Japoniei – fapt demonstrat de reacția stîrnită în
rîndul comentatorilor americani de politică externă de observația lui George W. Bush, făcută în
mai 2005, care a comparat Acordurile de la Ialta cu Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939. Pînă în
acest moment, dezbaterile privind Conferința de la Ialta nu au luat în calcul două evoluții
importante: încheierea Războiului Rece și accesul la documente sovietice pînă nu demult
restricționat. De asemenea, dezbaterea ignoră progresele realizate de istoriografia celui de-al
Doilea Război Mondial și a Războiului Rece în ultimele două decenii.
Deschiderea arhivelor sovietice – „revoluția arhivistică“ produsă după prăbușirea Uniunii
Sovietice, care a coincis cu primii ani ai lui Boris Elțîn la putere – a oferit publicului o cantitate
enormă de noi documente, printre care și unele vizînd politica externă. Deși multe aspecte ale
istoriei sovietice au fost reevaluate pe baza acestor documente, Conferința de la Ialta nu a
beneficiat de aceeași analiză. După încheierea Războiului Rece nu a apărut nici un mare studiu
occidental despre Conferința de la Ialta, iar abordările superficiale ale evenimentului în
analizele recente dedicate politicii externe americane și în cărțile de istorie despre Aliații din cel
de-al Doilea Război Mondial nu se remarcă printr-o înțelegere profundă a subiectului. Această
nouă carte dedicată Conferinței de la Ialta utilizează descoperirile arhivistice din ultimele două
decenii, reevaluează vechile surse occidentale și analizează conferința și consecințele sale dintr-
o nouă perspectivă istorică.
Sursele istorice sovietice noi ne permit să răspundem la vechile întrebări și să adresăm
altele noi. Ele confirmă unele dintre ipotezele avansate de precedentele generații de istorici
care au scris fără a avea acces la arhivele sovietice și infirmă alte ipoteze. Cel mai important fapt
este că noile documente sovietice dezvăluie modul de gîndire al liderilor sovietici în timpul
Conferinței de la Ialta. Cu toate că Stalin și strategii săi nu au abandonat complet planurile de
 Straton Antonia Maria, clasa a X-a E

revoluție mondială, ei le-au amînat pe o perioadă semnificativă și erau dornici să aibă relații
bune cu Occidentul timp de cel puțin 20 de ani. Acest lucru le-ar fi oferit destul timp pentru a se
redresa de pe urma distrugerilor provocate de războiul mondial și să se pregătească pentru
următoarea etapă a conflictului dintre capitalism și comunism, pe care îl considerau inevitabil.
Pentru moment, ei erau dispuși să sacrifice mișcările comuniste din Europa de Vest și doreau să
fie răsplătiți cu aceeași monedă, asigurîndu-li-se dominația asupra Europei de Est. În Europa
Centrală, în pofida declarațiilor contradictorii ale lui Stalin, sovieticii doreau divizarea Germaniei
în mai multe state mici, dar dorințele nu le-au fost îndeplinite din cauza opoziției occidentale.
Cu toate acestea, există indicii care atestă faptul că sovieticii ar fi acceptat o linie de demarcație
situată mult mai la est decît cea propusă de britanici, care ulterior a devenit granița dintre
Germania de Vest și cea de Est.
Noile documente sovietice aruncă o altă lumină asupra celei mai controversate chestiuni
legate de Conferința de la Ialta: activitățile de spionaj întreprinse de Alger Hiss. La sfîrșitul anilor
1940 și la începutul anilor 1950 s-a sugerat nu doar că Hiss ar fi spionat pentru sovietici, ci și
faptul că ar fi influențat unele dintre deciziile lui Roosevelt, considerate ulterior o trădare a
intereselor americane. Noile dovezi culese din arhivele sovietice sprijină ipoteza conform căreia
Hiss a fost un spion sovietic în timpul Conferinței de la Ialta, dar indică, de asemenea, faptul că
el lucra pentru divizia militară a spionajului sovietic și că a rămas practic necunoscut factorilor
politici pînă la terminarea conferinței. Superiorii săi din armată erau foarte puțin interesați de
informațiile politice pe care el le putea furniza, iar acțiunile sale pe filieră politică în cadrul
conferinței, inclusiv în chestiunea includerii Uniunii Sovietice în Națiunile Unite, nu au ajutat
prea mult la impunerea intereselor sovietice. Datorită activităților din Marea Britanie și Statele
Unite ale grupului de spioni de la Cambridge („Cei 5 de la Cambridge“), serviciile de informații
sovietice au reușit să le ofere conducătorilor copii după majoritatea documentelor secrete
americane și britanice privind Conferința de la Ialta. Liderii serviciilor de informații sovietice au
dat mai multe lovituri impresionante înainte și în timpul conferinței, dar activitățile lui Hiss nu
au reprezentat una dintre ele.