Conferinta de La Ialta
Conferinta de La Ialta
Conferinta de La Ialta
Conferinta de la ialta
Momentul și locul întîlnirii au fost printre secretele cel mai bine păzite ale războiului. În
seara zilei de 3 februarie 1945, la adăpostul întunericului, o coloană de automobile Packard i-a
adus pe cei mai puternici doi lideri ai lumii democratice, Franklin Delano Roosevelt și Winston
Leonard Spencer Churchill, la destinație – cîteva vile situate lîngă stațiunea Ialta, pe malul Mării
Negre, cîndva aflate în posesia țarilor Rusiei și a unor aristocrați de rang înalt. Ei se autointitulau
„argonauții“, o referință la războinicii antici care călătoriseră pe coasta Mării Negre pentru a
recupera Lîna de Aur de la un dragon care nu dormea niciodată. Recompensa era soluționarea
unui război care pusese stăpînire pe întreaga lume; dragonul era chiar gazda lor, Iosif Stalin, un
fost poet promițător transformat în dictator atroce.
Împreună, cei trei au condus cea mai discretă conferință de pace din istoria lumii
moderne. Ei au ghidat armate formate din milioane de oameni și au împărțit dreptatea
învingătorilor așa cum au crezut de cuviință, hotărînd destinele unor națiuni și trimițînd
milioane de refugiați spre est sau spre vest, crezînd că astfel vor inaugura o perioadă de pace de
lungă durată. Împreună au creat o instituție menită a apăra pacea și interesele învingătorilor.
Confruntarea aspirațiilor geopolitice, ciocnirea personalităților și a sistemelor de valori și
luptele pentru putere dintre cei mai abili negociatori ai țărilor lor s-au desfășurat pe parcursul a
opt zile în Ialta, în februarie 1945. Au plecat din Ialta mulțumiți, dar plini de temeri. În urma lor
rămîneau 30 de ani de distrugeri provocate de două războaie mondiale care răpiseră zeci de
milioane de vieți. La orizont se aflau incertitudinile lumii postbelice.
Cei trei lideri se întrebau mereu dacă partenerii lor erau de încredere și dispuși să ajungă
la un compromis. Puteau absolvenții celor mai bune școli private din Marea Britanie să ajungă la
o înțelegere cu fiul unui cizmar georgian care fusese exmatriculat dintr-un seminar ortodox?
Știau cei doi lideri aleși în mod democratic cum să discute cu inițiatorul Gulagului? Conferința
le-a provocat participanților nenumărate dileme morale. A fost un carusel al emoțiilor în care
nu au fost implicați doar liderii Marii Alianțe, ci și diverșii lor aliați care luptau pentru interesele
propriilor țări și pentru a intra în grațiile propriilor conducători.
După doar cîțiva ani de la încheierea conferinței, marile speranțe ale inițiatorilor au fost
spulberate, deciziile lor fiind condamnate atît de prieteni, cît și de dușmani. Participanții care au
supraviețuit au adoptat o poziție defensivă sau au preferat să uite de implicarea în acel
eveniment. Ambele tabere ale Războiului Rece au ajuns să fie dezamăgite și să regrete
evenimentul. Ialta a devenit simbolul unei șanse pierdute, indiferent de semnificații. În
Occident, ea a devenit piatra de hotar a drumului spre „pierderea păcii“, pentru a cita titlul de
pe prima pagină a unui număr al revistei Time din anii 1950. În discursul public al epocii
Straton Antonia Maria, clasa a X-a E
revoluție mondială, ei le-au amînat pe o perioadă semnificativă și erau dornici să aibă relații
bune cu Occidentul timp de cel puțin 20 de ani. Acest lucru le-ar fi oferit destul timp pentru a se
redresa de pe urma distrugerilor provocate de războiul mondial și să se pregătească pentru
următoarea etapă a conflictului dintre capitalism și comunism, pe care îl considerau inevitabil.
Pentru moment, ei erau dispuși să sacrifice mișcările comuniste din Europa de Vest și doreau să
fie răsplătiți cu aceeași monedă, asigurîndu-li-se dominația asupra Europei de Est. În Europa
Centrală, în pofida declarațiilor contradictorii ale lui Stalin, sovieticii doreau divizarea Germaniei
în mai multe state mici, dar dorințele nu le-au fost îndeplinite din cauza opoziției occidentale.
Cu toate acestea, există indicii care atestă faptul că sovieticii ar fi acceptat o linie de demarcație
situată mult mai la est decît cea propusă de britanici, care ulterior a devenit granița dintre
Germania de Vest și cea de Est.
Noile documente sovietice aruncă o altă lumină asupra celei mai controversate chestiuni
legate de Conferința de la Ialta: activitățile de spionaj întreprinse de Alger Hiss. La sfîrșitul anilor
1940 și la începutul anilor 1950 s-a sugerat nu doar că Hiss ar fi spionat pentru sovietici, ci și
faptul că ar fi influențat unele dintre deciziile lui Roosevelt, considerate ulterior o trădare a
intereselor americane. Noile dovezi culese din arhivele sovietice sprijină ipoteza conform căreia
Hiss a fost un spion sovietic în timpul Conferinței de la Ialta, dar indică, de asemenea, faptul că
el lucra pentru divizia militară a spionajului sovietic și că a rămas practic necunoscut factorilor
politici pînă la terminarea conferinței. Superiorii săi din armată erau foarte puțin interesați de
informațiile politice pe care el le putea furniza, iar acțiunile sale pe filieră politică în cadrul
conferinței, inclusiv în chestiunea includerii Uniunii Sovietice în Națiunile Unite, nu au ajutat
prea mult la impunerea intereselor sovietice. Datorită activităților din Marea Britanie și Statele
Unite ale grupului de spioni de la Cambridge („Cei 5 de la Cambridge“), serviciile de informații
sovietice au reușit să le ofere conducătorilor copii după majoritatea documentelor secrete
americane și britanice privind Conferința de la Ialta. Liderii serviciilor de informații sovietice au
dat mai multe lovituri impresionante înainte și în timpul conferinței, dar activitățile lui Hiss nu
au reprezentat una dintre ele.