Compromisul și clauza compromisorie

Compromisul este acordul prin care părţile supun litigiul existent între elespre
soluţionarea unui arbitraj.

Compromisul trebuie să îndeplinească anumite condiţii.

       Să se refere la un litigiu actual şi determinat, menţionat ca atare în actul de compromis.

     În cazul în care părţile au în vedere un litigiu, care încă nu s-a declanşat, acordul lor
privind arbitrarea acestui litigiu ne este compromis, ci o clauză compromisorie. 

               Situaţia este diferită dacă fără a fi un litigiu deja născut, există faptul litigios, adică
acela care este susceptibil de a da naştere, ulterior, la un litigiu4; părţile pot încheia un
compromise valabil. 

               Existenţa unui litigiu este de  esenţa contractului de compromis.

               Inexistenţa litigiului semnifică lipsa de obiect a compromisului ;i este sancţionată cu

nulitatea actului de compromis, precum şi a sentinţei care ar fi dată în aceste condiţii.

                Arbitrii pot statua numai asupra cererii ce au fost sesizaţi. Dacă ei se pronunţă cu
privire la un litigiu inexistent, înseamnă că statuează ultra petita, cu toate consecinţele aferente
unei asemenea statuări.

                 Acordul părţilor trebuie să fie exprimat de aşa natură încât să rezulte că arbitrii sunt
învestiţi cu putere de a judeca, fiindcă altfel acordul părţilor ar putea exprima un alt contract
(tranzacţie, expertiză ), dar nu un compromis, convenţie de arbitraj.

                În  cuprinsul  compromisului  părţile  trebuie  să  desemneze  arbitrul ( eventual
arbitrii ) ce urmează să statuieze asupra contenciosului lor.

                Desemnarea arbitrilor trebuie făcută prin arătarea numelui lor  sau în orice alt mod  de
natură să denote certitudinea în privinţa identităţii persoanei desemnate ( cum ar fi de exemplu,
desemnarea ca arbitru a preşedintelui Curţii de arbitraj) ; în acest caz se înţelege că va fi arbitru
persoana care va avea această calitate la momentul când trebuie să aibă loc arbitrajul.
       Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului
respectiv; părţile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu şi să acopere    nulitatea actului,
desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.

                 Actul de compromis trebuie  să conţină precizările necesare cu privire la organizarea

arbitrajului asupra căruia părţile au convenit, precum şi procedura de arbitrare.

                 De asemenea părţile fixează şi termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc
arbitrajul. Acest termen este supus – în ceea ce priveşte modul de calcul – regulilor dreptului
comun. El poate fi însă prorogat, expres sau tacit, prin acordul de voinţă al părţilor.

                  Termenul poate fi suspendat în prezenţa unor împrejurări, cum ar fi de pildă,

desfăşurarea unei proceduri penale fondată pe acelaşi element de fapt cu privire la care este
chemat să se pronunţe arbitrajul, precum şi în cazul în care există o chestiune prejudiciabilă.

                    În conţinutul actului de compromis poate fi inserată o clauză prin care arbitrii pot
statua în echitate  sau “ex aeguo et bono”. Expirarea termenului fixat de  părţii pentru înfăptuirea
arbitrajului nu înrăutăţeşte situaţia de drept a acestora existentă în momentul împlinirii
termenului.

                  Astfel, dacă în actul de compromis s-a consemnat o recunoaştere sau o mărturisire a
unei părţi, acestea rămân câştigate cauzei, putând fi invocate ulterior de către cealaltă parte
împotriva celui care la făcut.

                 În ipoteza în care actul de compromis este nul, rămân valabile toate acele prevederi ale
lui ce sunt independente de cauza ce a provocat nulitatea şi care poate fi, spre exemplu,
omisiunea de desemnare a arbitrilor.

                Compromisul fiind un acord de voinţă produce efectele unui contract, cum sunt
bunăoară cele privind opozabilitatea între părţi faţă de terţi. Tot astfel actul de compromis poate
fi atacat prin acţiunea în simulaţie sau prin acţiunea pauliană, când sunt îndeplinite condiţiile
cerute pentru promovarea acestor sancţiuni.  

                Compromisul se analizează şi ca act judiciar, deoarece el produce efecte specifice unor
asemenea acte precum: întreruperea prescripţiei acţiunii cu referire la care el s-a perfectat,
suspendarea perimării unei proceduri declanşate între aceleaşi părţi, pentru aceiaşi cauză,
împiedicarea părţilor de a supune litigiul respectiv unei alte judecăţi.

               Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind vorba de un act
pur consensual.

               Inexistenţa compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă, ea se constată

prin inserarea protestului părţii interesate în procesul-verbalsau în cuprinsul încheierii date de
arbitri.

               Participarea părţilor la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentinţă

arbitrală – făcută expres sau tacit ( în acest din urmă caz, prin executarea voluntară a
sentinţei) – acoperă lipsa actului de compromis redactat în scris.

               Clauza compromisorie este acordul prin care părţile supun soluţionării unui arbitraj
litigiul ce ar putea interveni între ele în legătură cu un contract.

               Clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios între părţile

contractante; aşadar litigiul trebuie să, fie viitor şi eventul.8 Prin această clauză compromisorie
se deosebeşte de compromis, care priveşte litigii deja existente între părţi.

              Clauza compromisorie se înscrie ca o stipulaţie în cuprinsul unui contact

comercial.9 Este posibil însă ca părţile să o adauge contractului respectiv chiar ulteror perfectării
lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc.

              Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută însă până la ivirea litigiului, deoarece după acest
moment orice clauză ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis în măsura în
care ar îndeplini condiţiile compromisului,     adică  înscrisul  constatator  al  convenţiei 
respective  ar  conţine,  şi  expunerea litigiului (obiect al arbitrării), precum şi indicarea numelui
arbitrilor.

               Atunci când din clauza compromisorie lipseşte precizarea referitoare la desemnarea
arbitrilor, actului respectiv nu i se va poate recunoaşte nici valoarea de compromis şi nici
valoarea de clauză compromisorie.
               Indiferent dacă clauza compromisorie este inserată în contractul principal  ca o stipula
ţie distinctă acestuia sau este constatată printr-un înscris separat – întocmit concomitent cu
contractul sau la o dată ulterioară, dar înaintea ivirii litigiului între părţi – ea trebuie  să nu lase
nici o urmă de îndoială cu privire la voinţa partenerilor contractuali de a supune eventuale litigii
ce ar putea să apară  între ele în legătură cu executarea obligaţiilor asumate prin contractul
principal unui anumit arbitraj.

                  Strânsa legătură dintre contractul principal şi clauza compromisorie conferă acesteia
din urmă caracter accesoriu faţă de acel contract. Clauza compromisorie este întotdeauna legată
de existenţa contractului principal în care rezidă de altfel raţiunea ei de a fi.

                  Ea există pentru că există contractul principal şi se realizează ca o consecinţă a

existenţei acestuia din urmă. Durata în timp a acestei clauze coincide cu durata în timp a
contractului, iar atunci când textul ei vizează şi consecinţele desfiinţări contractului, acţiunea sa
în timp se prelungeşte până lalichidarea acelor consecinţe.

                  Pe de altă parte, cedarea contractului implică şi cedarea cauzei compromisorii, ,în
acelaşi mod şi cu respectarea aceloraşi condiţii de formă; excepţie fac doar cazurile în care
clauza compromisorie se analizează ca fiind un contract “ intuitu personae”.

                 Această clauză nu este totuşi un veritabil contract accesoriu, pentru că păstrează o
semnificativă autonomie faţă de contractul principal. Premisa acestei autonomii se regăseşte în
însuşi obiectul clauzei, concretizând în crearea condiţiilor necesare pentru ca eventualele litigii
referitoare la contractul principal să fie supuse unei jurisdicţii şi unei proceduri deosebite.

               Autonomia clauzei compromisorii este suficient de concludentă pentru a da o relativă

independenţă acestei clauze faţă de contractul de care se leagă.                                       

             Autonomia clauzei compromisorii implică mai multe consecinţe. Astfel motivele de
nulitate ale actului principal nu se răsfrâng asupra clauzei compromisorii.12 Prin excepţie, unele
motive de nulitate sunt comune ambelor operaţiunii, cum ar fi cele ale viciilor de
consimţământ sau ale lipsei de capacitate.
                 Nulitatea contractului principal nu îi împiedică pe arbitri să decidă asupra propriilor
lor competenţe. Tot astfel, rezoluţiunea sau rezilierea contractului nu afectează clauza
compromisorie.

                 Valabilitatea clauzei compromisorii nu este influenţată nici de intervenţia ordinii

publice, care ar înlătura unele stipulaţii ale contractului principal.

                  Legea care guvernează convenţia  de arbitraj poate fi distinsă de legea aplicabilă

contractului principal. Pe planul raporturilor litigioase dintre părţi, procedura arbitrară şi fondul
cauzei vor fi supuse unor legi diferite.