Plumb

de George Bacovia

1. Încadrare în epocă
Bacovia (1881-1957) este primul mare poet de după Eminescu. Bacovianismul este
termenul consacrat în literatura română pentru a defini atmosfera creată de poet în lirica sa.
El creează o lume dominată de ideea morții și a prăbușirii. Sunt observabile în poezia
bacoviană influențe ale poeziei simboliste franceze prin accentul pus pe starea de nevroză,
ideea morții, coloristică și înclinaţia spre muzicalitate. Stările sufletești sunt sugerate prin
corespondențe muzicale (viola și clavirul sugerează starea de melancolie gravă, fanfara
sugerează monotonia și flautul sugerează starea de nevroză), dar și prin culoare (există un cod
de interpretare a culorilor bacoviene: verdele crud, rozul și albastrul sugerează starea de
nevroză, albul sugerează inexistența, violetul sugerează monotonia și halucinația, galbenul
sugerează deznădejdea, roșul și negrul sugerează moartea).
Se spune despre Bacovia că este poetul toamnelor nesfârșite, al iernilor ce dau
senzația înghețului și a sfârșitului lumii, al verilor în care totul intră în descompunere din
cauza căldurii excesive și al primăverilor ce dau stări depresive, iritante și nevrotice.
Cadrul poeziilor sale este oferit de orașul provincial, în care viața amenință să se
prăbușească. Pe lângă prezențele umane atinse de boală, în poeziile sale, devin „personaje”:
somnul, plânsul, timpul, umezeala, descompunerea, răceala, golul etc.
Poetul nu se poate adapta în societatea în care trăiește, de aici derivând și dorința de
evadare dintr-o lume ce intră în descompunere.
Primul său volum de poezii i-a fost publicat în 1916 și are ca titlu un cuvânt-simbol:
“Plumb”. Contextul istoric nefavorabil a făcut ca apariția volumului să nu reprezinte un
eveniment literar deosebit. Volumul poate fi încadrat în curentul simbolist având în vedere
limbajul, temele și motivele abordate. În timpul vieții , i-au mai fost publicate și alte volume
de versuri:”Scântei galbene”,”Cu voi”,”Ștanțe burgheze” și ”Comedii în fond”.

2. Încadrare în curentul literar: simbolismul

Simbolismul este un curent literar modernist aparut în Franța în ultimii ani ai secolului
al XIX-lea, extins apoi în alte literaturi: belgiană, germană, italiană, spaniolă, inclusiv în cea
română. El este considerat o replică dată poeziei retorice a romanticilor, impersonalității
parnasienilor și naturalismului. Jean Moréas publică, la 18 septembrie 1886, în suplimentul
literar al ziarului Le Figaro, o scrisoare intitulată Le Symbolisme, devenită manifestul literar al
noii mișcări, care propune numele curentului simbolism.
Trăsăturile fundamentale ce caracterizează simbolismului sunt:
 Cultivarea simbolului are o importanță majoră în cazul acestui curent. Spre deosebire
de romantici care folosesc simbolul explicit, prin care exprimă, lămuresc sau
materializează o idee sau un sentiment, simboliștii utilizează simbolul implicit cu
rolul de a sugera anumite stări interioare.
 Raportul dintre simbol si eul liric nu este exprimat, ci doar sugerat. Prin urmare,
sugestia este folosită drept modalitate de exprimare a corespondențelor, a legăturilor
ascunse dintre lucruri prin cultivarea senzațiilor coloristice, muzicale, olfactive, uneori
 în imagini complexe (sinestezii). Tehnica sugestiei conduce spre o zona a ambiguității
prin care se creează posibilitatea de interpretare multiplă a unui text poetic.
 Stările sufletești exprimate în poezia simbolistă sunt: disperarea, oboseala psihică,
depresia, nevroza, apăsarea sufletească, solitudinea, plictisul, spleenul, macabrul,
exotismul etc. Putem vorbi despre o înnoire a orizontului tematic, manifestată prin
preferința pentru anumite teme, motive și simboluri.
 Cromatica este fie exprimată direct prin culori cu valoare de simbol, fie sugerată prin
corespondente. Spre exemplu, exista un cod de interpretare a culorii la Bacovia:
verdele crud, rozul, albastrul sugereaza starea de nevroza; violetul sugereaza
monotonia si halucinatia; albul inexistenta; galbenul deznadejdea; rosul si negrul
simbolizeaza moartea.
 Olfactivul sugerează în poezia simbolistă diferite stări ale eului liric prin valorificarea
unor simboluri precum: mortul, cadavrul aflat în descompunere, capabile să genereze
niște mirosuri foarte puternice.
 Muzicalitatea este văzută ca și o categorie poetica fundamentală datorită
posibilităților ei de sugestie absolută. Ea este generată de armoniile verbale, pauze,
asonanțe, aliterații, refren, laitmotiv și de repetarea obsedantă a unor sunete sau
cuvinte.
 Simboliștii aduc noutăți și la nivelul formal al textelor poetice: ei realizeaza poeme
în proza și aduc unele modificări prozodice deosebit de importante: strofa asimetrică,
versul liber și ritmul variabil.

Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt - Dormea întors amorul meu de plumb
Stam singur în cavou… și era vânt… Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Și scârțâiau coroanele de plumb. Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.
3. Apariţie. Temă
Poezia ”Plumb”deschide volumul de debut cu același titlu, publicat în 1916 și este o
artă poetică (specie literară în care se evidențiază un ansamblu de trăsături ce compun
viziunea despre lume și viată a unui autor, despre menirea lui în univers și despre misiunea
artei sale).
Teme prezente în poezie sunt: moartea (susținută prin termeni din câmpul lexical al
funebrului – sicriu, cavou, flori de plumb), solitudinea (devenită hiperbolică prin refrenul
„stam singur”), condiția poetului damnat, incapabil să se adapteze.

4. Semnificația titlului
Titlul poeziei ”Plumb” reprezintă o metaforă simbol în jurul căreia se concentrează întreg
discurs liric. Cuvântul cheie apare exprimat de câte trei ori în fiecare din cele două catrene, ce
compun poezia și are corespondent în lumea exterioară metalul, ale cărui caracteristici
sugerează atitudini și stări poetice:
  sonoritatea surdă a cuvântului(4 consoane+1 vocală) sugerează închiderea spațiului
existențial din care poetul nu poate ieși;
 culoarea metalului (cenușiu) sugerează monotonia și plictisul existențial;
 plumbul ars devine galben, facând trimitere la deznădejde;
 greutatea plumbului sugerează apăsarea sufletească;
 este un metal maleabil, sugerând un psihic labil.

5. Structură și semnificații
Cele două catrene ale poeziei pot fi structurate pe două planuri: exterior și interior,
ambele dominate de laitmotivul plumbului, care accentuează starea de deprimare.
I. Poezia se deschide cu verbul la modul indicativ, timpul imperfect “dormeau”, ceea
ce sugerează o acțiune prelungită, începută în trecut și neterminată. Prin intermediul
personificării “sicriele de plumb ” dorm adânc, fiind cufundate în moarte. Lemnul, materialul
din care sunt confecționate sicriele, este înlocuit cu plumbul pentru a fi evidențiată greutatea
lor, care facilitează atracția pământului.
Florile, care sunt, de obicei, asociate frumuseții, gingășiei, aici, sunt alăturate
oximoronic termenului “plumb”, fiind artificiale și prevestind moartea. Universul devine un
imens sicriu cuprins de moarte prin îmbrăcarea sa figurată într-un “funerar veșmânt”.
Versul al treilea al primei strofe debutează cu o marcă gramaticală a prezen ței eului
liric în text: verbul la persoana întâi ”stam”, care interiorizează discursul și este asociat
motivului singurătății. Metafora-simbol “cavou” fixează dimensiunea spațială a
imaginatorului poetic, făcând trimitere și la universul închis al orașului de provincie, care nu
cultivă valorile. Omul superior tinde către spargerea tiparelor impuse de cei din jur sau de
propria materialitate (trupul) pentru a se împlini într-o nouă dimensiune, dar neputința
depășirii propriului destin este o sursă de suferință, care străbate întreaga lirică bacoviană.
Apariția vântului aduce o percepție tactilă, completată de o imagine auditivă prin
prezența verbului “scârțâiau”. Sunetul funebru este produs de “coroanele de plumb”, care
simbolizează amplificarea presimțirii unui sfârșit inevitabil.
II. Prin simetrie, corespondentul “sicrielor de plumb” care dorm adânc, aparținând
planului exterior, este, în strofa a doua, amorul care doarme “întors”. Din nou, discursul se
interiorizează, amorul de plumb estompând definitiv sentimentele. Exasperat,eul liric încearcă
să evadeze din imperiul morții. Principalul mijloc la care apelează este iubirea, însă nu
reușeste să se salveze, deoarece sentimenul este cuprins de moarte, sugerată prin “dormea
întors amorul meu de plumb”. Fenomenul morţii este ireversibil, fapt sugerat de o nouă
percepţie tactilă: “era frig”, care amplifică obsesia sfârşitului. A doua posibilitate de salvare
este aceea prin creația artistică, simbolul artei fiind reprezentat de aripile calului mitologic
Pegas, însă nici acest mijloc nu-i oferă salvare, deoarece moartea stăpânește și acest
domeniu:”şi-i atârnau aripile”. Astfel, se prefaţează o iminentă cădere, o prăbuşire definitivă
în moarte.

6. Elemente simboliste:
 folosirea sugestiei, care exprimă cât mai fidel corespondenţa dintre elementele
naturii şi stările sufleteşti;
  universul este perceput sinestezic: vizual (funerar vestmant, flori de plumb,
coroane de plumb); tactil (era vânt, era frig), auditiv (scârţâiau, am început să-l
strig);
 simbolul plumbului, care admite o pluralitate de sensuri;
 simetria construcţiei celor două catrene;
 repetiţia, care accentuează idei şi creează muzicalitate interioară a versului.

7. Concluzie: Creaţia bacoviană “Plumb” posedă o încărcătură lirică deosebită,

înscriindu-se în seria profesiunilor artistice de credinţă, fiind un crez existenţial
original.