Eseuri Bac-1

INTRODUCERE
Eseul de față își propune să devină un instrument util pentru elevi, în vederea pregătirii
pentru Examenul de Bacalaureat, fiind conceput în conformitate cu programa școlară și cu noile
orientări și practici ale curriculum-ului românesc.
Curriculum-ul actual impune tratarea literaturii într-o viziune didactică activizantă, care să
implice plenar elevii în receptarea textelor, lăsându-le deplină libertate în a-și exprima opiniile
interpretative, folosindu-le deprinderile de a conversa și de a redacta teme sugerate de text, precum
și de a realiza o lectură expresivă. O metodă modernă a însușirii limbajului specific al literaturii se
preocupă de procesul receptării artistice a operelor, de metodele, de procedeele și de mijloacele
specifice acestui proces, de facilitarea contactului direct al elevului cu opera literară.
De aceea, această lucrare este doar un ghid care oferă sugestii interpretative, nu exclusive,
lăsând elevilor posibilitatea de a recepta opera literară.
POVESTEA LUI HARAP- ALB
de Ion Creangă
- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –
1.Introducere (date despre autor, operă, apariție)

Ion Creangă este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de M.
Eminescu, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, autor al operei ,,Povestea lui Harap - Alb”, publicată în
revista ,,Convorbiri literare”, în 1877.
2.Încadrarea în gen literar, specie literară, tipologie, curent literar/ perioadă literară
Opera literară ,,Povestea lui Arap – Alb” este un basm, specie a genului epic, de obicei în
proză, de dimensiuni reduse, cu un singur fir narativ și personaje cu puteri supranaturale, în care
binele triumfă asupra răului.
Ca tipologie, este un basm cult, deoarece are autor cunoscut, pe Ion Creangă, ce pornește
de la basmul popular, împrumutând elemente folclorice (tema, motive narative specifice –
superioritatea mezinului, supunerea prin vicleșug, probele, călătoria, izbânda, căsătoria -) , timpul și
spațiul vagi, nedeterminate, formulele tipice, cifra trei, personaje cu puteri supranaturale, obiecte cu
puteri miraculoase), cărora le adaugă elemente de originalitate, precum limbajul, umorul, arta
povestirii, erudiția paremiologică, umanizarea fantasticului.
Basmul lui Creangă este o sinteză de ,,realism și fabulos” (G. Călinescu). Un prim argument
ce ilustrează caracterul realist al operei este descrierea impersonală: mediul și personajele sunt
descrise impersonal, obiectiv. Un al doilea argument, pentru evidențierea viziunii realiste a
basmului, constă în caracterul tipic al personajelor, protagonistul fiind lipsit de puteri supranaturale,
având trăsături reprezentative pentru unele aspecte morale.
3.Tema basmului este triumful binelui asupra răului, iar ilustrativ pentru temă este chiar
finalul basmului când Spânul este omorât de către cal, răul fiind astfel sancționat. O altă secvență
ilustrativă este cea în care Harap – Alb îi taie capul cerbului, protagonistul căpătând aici rol
prometeic.
4.Titlul basmului este alcătuit din substantivul comun ,,povestea” care face trimitere la
specia literară în care se încadrează opera și din substantivul propriu Harap – Alb, numele
protagonistului ce devine un personaj eponim. Numele Harap – Alb este un oximoron, alcătuit din
doi termeni contradictorii, ,,harap” însemnând rob, slugă, negru (condiția protagonistului din
momentul coborârii în fântână), iar ,,alb” face trimitere la condiția inițială nobilă a feciorului de
crai.
5.Structura basmului
Naratorul este obiectiv, ominiscient, pentru că relatează la persoana a III-a, dintr-o
perspectivă obiectivă, auctorială și o viziune narativă ,,dindărăt”.
Acțiunea este lineară, deoarece urmărește un singur fir narativ, călătoria inițiatică a lui
Harap –Alb, respectiv formarea și maturizarea eroului și este, în același timp, continuă, cronologică,
pentru că evenimentele sunt prezentate în succesiunea lor, prin înlănțuire.
Incipitul basmului este ilustrat printr-o formulă inițială ,,Amu cică era odată într-o țară un
craiu…”, ce are rolul de a introduce cititorul în lumea fabulosului, arătând că spațiul și timpul sunt
vagi, nedeterminate.
Formula mediană ,,ca cuvântul din poveste înainte mult mai este” face trecerea de la o
secvență narativă la alta și menține interesul cititorului.
Formula finală ,,Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea
și mănâncă…” aduce cititorul la realitate, realizând trecerea de la universul ficțional imaginat de
autor la viața cotidiană a fiecărui cititor.
Expozițiunea (partea de început a unei opere literare) prezintă timpul, spațiul (vagi,
nedeterminate) și principalele personaje: Craiul, cei trei feciori, Împăratul Verde.
Acțiunea basmului debutează ex – abrupto cu evenimentul care perturbă echilibrul situației
inițiale: Craiul este rugat de fratele său mai mare să-i trimită pe cel mai destoinic dintre feciori ca
2
să-i succeadă la tron (intriga). Tatăl testează curajul băieților prin proba podului (se deghizează în
urs și îi așteaptă sub pod), pe care cei doi băieți mai mari nu o depășesc.
Desfășurarea acțiunii cuprinde probele pe care le trece protagonistul în călătoria inițiatică pe
care o întreprinde, un traseu existențial spre maturizare. Pentru că urmărește formarea și
maturizarea unui tânăr, acest basm a fost numit un bildungsroman.
Prima probă pe care o depășește mezinul în drumul său spre curtea împăratului Verde este
cea a podului, o probă a curajului, podul realizând trecerea de la o lume cunoscută, protectoare la o
lume necunoscută, plină de pericole.
Următoarea probă este cea a pădurii – labirint, în care feciorul craiului încalcă sfatul tatălui
și îl angajează pe Spân drept slugă, reușind astfel să găsească ieșirea din cărările întortocheate ale
pădurii. Din acest moment, Spânul devine inițiatorul, răul necesar de care mezinul are nevoie pentru
a se maturiza, el fiind inițiatul.
Proba fântânii este definitorie pentru traseul existențial al protagonistului, deoarece este
păcălit de Spân și primește numele de Harap - Alb, inversând astfel rolurile: Spânul devine
stăpânul, iar feciorul de crai - sluga acestuia. Căpătând o nouă identitate și un nou statut social,
Harap – Alb depune jurământ de loialitate față de Spân (mistagogul), iar fântâna devine simbol al
morții și al renașterii.
Cu rolurile inversate, Harap – Alb și Spânul ajung la curtea împăratului Verde, unde
protagonistul este supus de către inițiatorul său celor trei probe: aducerea sălăților din grădina
Ursului, aducerea capului de Cerb cu pietre nestemate (Cerbul face trimitere la capul Meduzei din
mitologie) și aducerea fetei împăratului Roș în vederea căsătoriei cu Spânul. Dacă primele două
probe, Harap – Alb le trece cu ajutorul sfaturilor și al obiectelor miraculoase primite de la Sfânta
Duminică (personajul deghizat – cerșetoarea din grădina craiului), pe cea de-a treia, cea mai
complexă, o depășește cu ajutorul furnicilor, al reginei albinelor și al celor cinci prieteni: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsă – Lăți – Lungilă. De remarcat este faptul că scriitorul dorește să
reprezinte prin cele cinci apariții contrastul dintre aspectul fizic grotesc și bunătatea sufletească sau
ar putea fi oamenii ce doresc să-și depășească propriile limite.
Punctul culminant este reprezentat de secvența în care Spânul îi taie capul protagonistului,
considerându-se trădat, iar deznodământul aduce învierea lui Harap – Alb de către fata împăratului
Roș. În acest punct ia sfârșit jurământul depus în fântână, iar Spânul este omorât de către cal. Harap
– Alb devine împărat și se căsătorește cu fiica împăratului Roș. Așadar, finalul este unul de tip
închis prin rezolvarea conflictului, binele triumfând asupra răului.
Limbajul folosit de scriitor devine elementul de originalitate, Creangă folosind termeni
populari, regionalisme, expresii și locuțiuni, imprecații, viitorul popular, proverbe pe care le ia din
tezaurul de înțelepciune populară și le introduce în text prin expresia ,,vorba ceea”.
O altă notă de unicitate a stilului său este umorul inconfundabil izvorât dintr-o serie de
mijloace: exprimarea mucalită (,,să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri”), zeflemisirea (,,tare mi-
ești drag, te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi”), poreclele și apelativele caricaturale, situații
comice, ironia etc.
În ceea ce privește arta povestirii, Creangă pune accent pe detalii, pe amănunte care
individualizează, iar, din acest motiv, personajele sale sunt de neconfundat.
6.În opinia mea, scriitorul Creangă impune în acest basm viziunea sa moralizatoare despre
lume, fiind apărătorul unor principii și valori, precum prietenia, familia, binele, loialitatea, cinstea,
dreptatea.
În concluzie, opera literară ,,Povestea lui Harap – Alb” este un basm cult, ce aduce,,
oglindirea vieții în moduri fabuloase” (G. Călinescu)
3
POVESTEA LUI HARAP- ALB
de Ion Creangă
-eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

-
1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale basmului,
semnificative pentru construcția personajului ales
Ion Creangă este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de M.
Eminescu, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, autor al operei ,,Povestea lui Harap - Alb”, publicată în
revista ,,Convorbiri literare”, în 1877.
Opera literară ,,Povestea lui Harap - Alb” este un basm, specie a genului epic, de obicei în
proză, de dimensiuni reduse, cu un singur fir narativ și personaje cu puteri supranaturale, în care
binele triumfă asupra răului.
Ca tipologie, este un basm cult, deoarece are autor cunoscut, pe Ion Creangă, ce pornește
de la basmul popular, împrumutând elemente folclorice (tema, motive narative specifice -
superioritatea mezinului, supunerea prin vicleșug, probele, călătoria, izbânda, căsătoria - , timpul și
spațiul vagi, nedeterminate, formulele tipice, cifra trei, personaje cu puteri supranaturale, obiecte cu
puteri miraculoase), cărora le adaugă elemente de originalitate, precum limbajul, umorul, arta
povestirii, erudiția paremiologică, umanizarea fantasticului.
Basmul lui Creangă este o sinteză de ,,realism și fabulos” (G. Călinescu). Un prim argument
ce ilustrează caracterul realist al operei este descrierea impersonală: mediul și personajele sunt
descrise impersonal, obiectiv. Un al doilea argument, pentru evidențierea viziunii realiste a
basmului, constă în caracterul tipic al personajelor, protagonistul fiind lipsit de puteri supranaturale,
având trăsături reprezentative pentru unele aspecte morale
Tema basmului este triumful binelui asupra răului, iar ilustrativă pentru temă este chiar
finalul basmului când Spânul este omorât de către cal, răul fiind astfel sancționat. O altă secvență
ilustrativă este cea în care Harap – Alb îi taie capul cerbului, protagonistul căpătând aici rol
prometeic.
Titlul basmului este alcătuit din substantivul comun ,,povestea” care face trimitere la specia
literară în care se încadrează opera și din substantivul propriu Harap – Alb, numele protagonistului
ce devine un personaj eponim. Numele Harap – Alb este un oximoron, alcătuit din doi termeni
contradictorii, ,,harap” însemnând rob, slugă, negru (condiția protagonistului din momentul
coborârii în fântână), iar ,,alb” face trimitere la condiția inițială nobilă a feciorului de crai.
Naratorul este obiectiv, ominiscient, pentru că relatează la persoana a III-a, dintr-o
perspectivă obiectivă, auctorială și o viziune narativă ,,dindărăt”.
Acțiunea este lineară, deoarece urmărește un singur fir narativ, călătoria inițiatică a lui
Harap –Alb, respectiv formarea și maturizarea eroului și este, în același timp, continuă, cronologică,
pentru că evenimentele sunt prezentate în succesiunea lor, prin înlănțuire.
Incipitul basmului este ilustrat printr-o formulă inițială ,,Amu cică era odată într-o țară un
craiu…” ce are rolul de a introduce cititorul în lumea fabulosului, arătând că spațiul și timpul sunt
vagi, nedeterminate. Formula mediană ,,ca cuvântul din poveste înainte mult mai este” face trecerea
de la o secvență narativă la alta și menține interesul cititorului.
Formula finală ,,Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea
și mănâncă…” aduce cititorul la realitate, realizând trecerea de la universul ficțional imaginat de
autor la viața cotidiană a fiecărui cititor.
2.Precizarea statutului social, moral și psihologic al personajului ales
Harap - Alb este protagonistul basmului, personaj eponim și pozitiv care luptă de partea
forțelor binelui, inițiatul ce are nevoie de ajutorul Spânului pentru a se maturiza.
Din punctul de vedere al statutului social, protagonistul este inițial fecior de crai, devine
apoi sluga Spânului, iar, în final, va fi în ipostaza de împărat, dearece își recăpătă condiția pierdută
în fântână, refăcând astfel echilibrul inițial.
4
Din punct de vedere moral, Harap – Alb întruchipează tânărul neexperimentat, imatur, dar
cu simțul răspunderii, al respectării unor valori și principii, precum binele, loialitatea, prietenia,
familia, cinstea.
Din punct de vedere psihologic, putem adăuga faptul că protagonistul dă dovadă de
momente de slăbiciune, mai ales când Spânul îl supune unor probe, dar și de tărie de caracter atunci
când trebuie să ia hotărâri decisive.
3.Evidențierea a două trăsături ale personajului ales, prin raportare la două secvențe
din text
Portretul feciorului de crai este conturat atât prin caracterizarea directă (direct de către autor,
de către alte personaje, prin autocaracterizare), cât și indirect (prin fapte, comportament, limbaj,
relația cu alte personaje, nume).
O primă trăsătură a lui Harap – Alb este naivitatea de care dă dovadă în diverse situații. De
exemplu, în grădina craiului o judecă pe Sfânta Duminică după aparențe, arătând imaturitate. La fel
se întâmplă în cazul calului, ce-i va deveni prieten de nădejde în călătoria sa inițiatică. Tot naivitate
arată atunci când încalcă sfatul tatălui și-l angajează pe Spân ca slugă.
O altă trăsătură de caracter care îl va sprijini în parcurgerea traseului existențial este
bunătatea, generozitate. O secvență ilustrativă în acest sens este cea în care îi dă un bănuț pomană
cerșetoarei sau atunci când cruță viața furnicilor.
De asemenea, feciorul craiului dovedește loialitate față de Spân, dragoste și respect față de
tatăl său, curaj în depășirea probelor. Deși este fecior de crai, se comportă ca un tânăr țăran, plânge
când îl dojenește părintele său, se lamentează în fața calului, se distrează pe seama prietenilor săi de
călătorie și, astfel, se justifică umanizarea fantasticului, o notă de originalitate în acest basm.
Din punctul meu de vedere, scriitorul Ion Creangă a dorit să întruchipeze, prin acest
personaj, un tip uman, cel al tânărului imatur, neexperimentat care trebuie să parcurgă mai multe
etape pentru a se maturiza, basmul fiind un bildungsroman.
5
MOARA CU NOROC
de Ioan Slavici
-eseu cu privire la tema și viziunea despre lume-
1.Introducere
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de M.
Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, autor al operei literare ,,Moara cu noroc”, publicată în
volumul ,,Novele din popor” în 1881, volum în care scriitorul zugrăvește viața în chip realist.
2.Încadrarea în gen literar, specie literară, tipologie, curent literar/ perioada literară.
Opera literară ,,Moara cu noroc” este o nuvelă, specie a genului epic, în proză, de
dimensiuni relativ reduse, ce urmărește un singur fir narativ, în care accentul cade pe complexitatea
personajului principal, având o construcție epică riguroasă și un conflict concentrat.
Ca tipologie, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, având următoarele trăsături: crearea
iluziei de realitate, veridicitatea evenimentelor, tema familiei și a dorinței de înavuțire, plasarea
acțiunii într-un timp și spațiu real, obiectivitatea perspectivei narative, prezența detaliului descriptiv,
construcție ciclică, prezența personajului tipic (Ghiță este tipul cârciumarului dornic de îmbogățire).
De asemenea, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, pentru că urmărește conflictul
interior trăit de protagonist, conflict ce izvorăște din două dorințe contradictorii: dorința de a
rămâne omul cinstit de odinioară și dorința de a se îmbogăți alături de Lică Sămădăul. Analiza
frământărilor interioare ale personajului se realizează prin tehnici de investigare psihologică:
monologul interior, stil indirect liber, scene dialogate, însoțite de notația mimicii și a gesticii.
3.Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste ale setei de îmbogățire în contextul
pătrunderii relațiilor capitaliste în satul transilvănean. De altfel, tema poate fi privită din mai multe
perspective. Din perspectivă socială, nuvela arată încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul
social: din cizmar va deveni cârciumar; din perspectivă moralizatoare, scriitorul prezintă urmările
grave ale setei de bani, iar, din perspectivă psihologică, este urmărit zbuciumul lăuntric trăit de
protagonist.
4.Titlul nuvelei este, mai degrabă, ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc,
ajunge să reprezinte Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, deoarece câștigurile
dobândite aici ascund ilegalități.
5.Structura nuvelei
Nuvela are o structură ciclică, sferică, prin simetria incipitului cu finalul. Nuvela debutează
cu vorbele bătrânei, soacra lui Ghiță, fiind prezentă tehnica punctului de vedere: ,,Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.
Așadar, bătrâna reprezintă înțeleptul din lumea rurală care crede în armonia din familie și în destin,
exclamând în final: ,,Așa le-a fost dată”. Cele două afirmații constituie tezele morale ale nuvelei.
Naratorul este obiectiv, deoarece relatează la persoana a III-a dintr-o perspectivă narativă
obiectivă, auctorială, iar viziunea narativă este ,,dindărăt”.
Acțiunea nuvelei este lineară, pentru că prezintă un singur fir narativ, destinul lui Ghiță, de
care se leagă destinul familiei sale; de asemenea, acțiunea este continuă, cronologică, evenimentele
fiind prezentate în succesiunea lor, prin înlănțuire.
În nuvelă, spațiul și timpul sunt precizate; astfel, cârciuma de la Moara cu noroc este
amplasată la răscruce de drumuri, izolată, înconjurată de pustietăți întunecoase. Descrierea inițială a
locurilor anticipează destinul tragic: ,,culmea dealului pleșuv”, ,,locurile rele”, ,,cinci cruci stau
înaintea morii”, iar toponimele ,,Ineu”, ,,Arad” conferă textului veridicitate.
Din punct de vedere temporal, acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere
temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paște.
Alcătuită din 17 capitole cu prolog și epilog, nuvela are un subiect concentrat.
În expozițiune, descrierea drumului care merge la Moara cu noroc și a locului în care se află
cârciuma fixează veridic cadrul acțiunii. Ghiță, cizmar sărac, hotărăște să ia în arendă cârciuma
6
pentru a-și schimba statutul social. Se mută la cârciumă împreună cu familia (Ana, soția, soacra, cei
doi copii) și începe să prospere, ducându-și viața în tihnă.
Apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor și al turmelor de porci, la cârciuma tulbură
echilibrul familiei și constituie intriga nuvelei. Încă de la început, Lică își impune regulile de
stăpân: ,,Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce
face, și voiesc ca nimeni în afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!”.
Desfășurarea acțiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului de familie și al
dezumanizării provocate de dorința de îmbogățire prin complicitatea cu Lică. Datorită generozității
Sămădăului, starea materială a lui Ghiță se îmbunătățește, numai că protagonistul începe să-și
piardă încrederea în sine. Devine interiorizat, posomorât, ursuz, are gesturi de brutalitate față de
soție și față de cei mici. Gesturile, mimica, reacțiile îi trădează transformările lăuntrice,
îndepărtându-l de familie. Deși Ana încearcă să-l determine să se confeseze, el nu o face, ci o
respinge, iar Ana, dezamăgită de lașitatea soțului, va săvârși adulterul. Așadar, decăderea morală a
lui Ghiță aduce decăderea morală a Anei.
Se implică tot mai mult în afacerile necurate ale lui Lică și devine complicele lui, pentru că
nu se poate sustrage ideii de îmbogățire care pune stăpânire pe el, ajungând chiar să regrete că are
familie și copii și nu-și poate asuma riscul total al înavuțirii alături de Sămădău. Frământările și
neputința de a ieși brusc din înțelegerea cu Lică alternează cu momentele de sinceritate în care îi
cere iertare soției. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoț de codru și tovarăș cu Lică,
pentru a-l demasca pe Sămădău, însă nu este cinstit nici față de acesta, deoarece nu-i spune că o
parte din sumele primite de la Sămădău îi reveneau lui.
Punctul culminant ilustrează dezumanizarea totală a lui Ghiță, care, de sărbătorile Paștelui,
își aruncă soția în brațele lui Lică, lăsând-o singură la cârciumă, în timp ce el merge să-l anunțe pe
jandarm că Sămădăul are bani furați asupra lui. Dezgustată de lașitatea soțului, Ana săvârșește
adulterul, într-un gest de răzbunare.
Deznodământul este tragic, deoarece Ghiță o omoară pe Ana, dându-și seama că l-a înșelat,
iar cârciumarul este împușcat de oamenii lui Lică, cei care incendiază cârciuma de la Moara cu
noroc, focul având rolul de a purifica locul. Pentru a nu fi prins de jandarmul Pintea, Lică se
sinucide izbindu-se cu capul de un copac.
Așadar, nuvela are un final închis prin rezolvarea conflictului, sancționarea protagoniștilor
fiind pe măsura faptelor. Singurele personaje care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, ființe morale
și inocente.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe construcția personajelor, care par să
aibă un destin prestabilit. Ghiță este un personaj ,,rotund”, care trăiește un proces al dezumanizării,
fiind urmărite frământările sale și mustrările de conștiință.
Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe, iar limbajul naratorului și al personajelor
valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea
stilului.
6.În opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului Ioan Slavici este una moralizatoare,
mizând pe ideea că setea de îmbogățire are consecințe tragice, iar personajele, care se abat de la
respectarea unor principii încetățenite, mai ales, în lumea rurală, sunt aspru sancționate.
În concluzie, nuvela ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici este realistă – psihologică ce
urmărește frământările în planul conștiinței personajelor.
7
MOARA CU NOROC
de Ioan Slavici
- eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –
1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale basmului,

Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de M.
Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, autor al operei literare ,,Moara cu noroc”, publicată în
volumul ,,Novele din popor” în 1881, volum în care scriitorul zugrăvește viața în chip realist.
Opera literară ,,Moara cu noroc” este o nuvelă, specie a genului epic, în proză, de
dimensiuni relativ reduse, ce urmărește un singur fir narativ, în care accentul cade pe complexitatea
personajului principal, având o construcție epică riguroasă și un conflict concentrat.
Ca tipologie, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, având următoarele trăsături: crearea
iluziei de realitate, veridicitatea evenimentelor, tema familiei și a dorinței de înavuțire, plasarea
acțiunii într-un timp și spațiu real, obiectivitatea perspectivei narative, prezența detaliului descriptiv,
construcție ciclică, prezența personajului tipic (Ghiță este tipul cârciumarului dornic de îmbogățire).
De asemenea, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, pentru că urmărește conflictul
interior trăit de protagonist, conflict ce izvorăște din două dorințe contradictorii: dorința de a
rămâne omul cinstit de odinioară și dorința de a se îmbogăți alături de Lică Sămădăul. Analiza
frământărilor interioare ale personajului se realizează prin tehnici de investigare psihologică:
monologul interior, stil indirect liber, scene dialogate, însoțite de notația mimicii și a gesticii.
Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste ale setei de îmbogățire în contextul
pătrunderii relațiilor capitaliste în satul transilvănean. De altfel, tema poate fi privită din mai multe
perspective. Din perspectivă socială, nuvela arată încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul
social: din cizmar va deveni cârciumar; din perspectivă moralizatoare, scriitorul prezintă urmările
grave ale setei de bani, iar, din perspectivă psihologică, este urmărit zbuciumul lăuntric trăit de
protagonist.
Titlul nuvelei este, mai degrabă, ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc,
ajunge să reprezinte Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, deoarece câștigurile
dobândite aici ascund ilegalități.
Nuvela are o structură ciclică, sferică, prin simetria incipitului cu finalul. Nuvela debutează
cu vorbele bătrânei, soacra lui Ghiță, fiind prezentă tehnica punctului de vedere: ,,Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Așadar,
bătrâna reprezintă înțeleptul din lumea rurală care crede în armonia din familie și în destin,
exclamând în final: ,,Așa le-a fost dată”. Cele două afirmații constituie tezele morale ale nuvelei.
Naratorul este obiectiv, deoarece relatează la persoana a III-a dintr-o perspectivă narativă
obiectivă, auctorială, iar viziunea narativă este ,,dindărăt”.
Acțiunea nuvelei este lineară, pentru că prezintă un singur fir narativ, destinul lui Ghiță, de
care se leagă destinul familiei sale; de asemenea, acțiunea este continuă, cronologică, evenimentele
fiind prezentate în succesiunea lor, prin înlănțuire.
În nuvelă, spațiul și timpul sunt precizate; astfel, cârciuma de la Moara cu noroc este
amplasată la răscruce de drumuri, izolată, înconjurată de pustietăți întunecoase. Descrierea inițială a
locurilor anticipează destinul tragic: ,,culmea dealului pleșuv”, ,,locurile rele”, ,,cinci cruci stau
înaintea morii”, iar toponimele ,,Ineu”, ,,Arad” conferă textului veridicitate.
Din punct de vedere temporal, acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere
temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paște.
Din punctul de vedere al statutului social, Ghiță este inițial cizmar și hotărăște să-și
schimbe condiția, luând în arendă cârciuma de la Moara cu noroc.
8
Din punct de vedere psihologic, cârciumarul trăiește un conflict interior izvorât din cele
două dorințe contradictorii: dorința de a rămâne omul cinstit de odinioară și dorința de a se îmbogăți
alături de Lică Sămădăul.
Din punct de vedere moral, Ghiță devine un om necinstit prin alianța cu Lică și se abate de
la drumul cel drept, al cinstei și al onoarei.
din text
Ghiță este protagonistul nuvelei, un personaj tipic (tipul cârciumarului dornic de îmbogățire)
și un personaj ,,rotund”, fiind construit printr-un cumul de trăsături.
Portretul cârciumarului este conturat atât prin caracterizarea directă (direct de către autor, de
către alte personaje, prin autocaracterizare), cât și indirect (prin fapte, comportament, limbaj,
relațiile cu celelalte personaje).
O trăsătură definitorie a lui Ghiță este avariția, lăcomia de care dă dovada și care îl
dezumanizează. Ca secvență ilustrativă este cea în care are iluzia grămezilor de bani pe masă și ,,i
se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi capul
în primejdie”.
Deși înțelege că Lică reprezintă un pericol pentru familia sa, nu se poate sustrage ideii de
îmbogățire, mai ales că își dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul
Sămădăului.
Așadar, procesul de înstrăinare a lui Ghiță față de familie începe din momentul venirii lui
Lică la cârciumă, care își impune de la început regulile de stăpân.
Devine brutal cu soția, cu cei mici, își bate chiar sluga și, deși Ana încearcă să se apropie de
el, Ghiță o respinge și creează astfel ruptura în cuplu, ruptură ce se adâncește odată cu evoluția
evenimentelor și cu dorința cârciumarului de a câștiga tot mai mult.
Ghiță se dovedește a fi un om slab, ce nu rezistă tentației, iar Lică, un bun cunoscător al
psihologiei umane, intuiește punctul slab al cârciumarului și se folosește de el, reușind să-l
manipuleze și să-l facă complice.
Dacă Ghiță pune această neputință de a rezista tentației pe seama naturii sale interioare slabe
(,, Ce să-mi fac?! Așa m-a lăsat D-zeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința
mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare”), Ana e dezamăgită de soțul ei,
afirmând: ,,Ghiță nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești” (caracterizare directă, de către
alte personaje).
Axa vieții morale a personajului este distrusă treptat: el pierde pe rând încrederea celorlalți,
a Anei și încrederea în sine. Arestul și judecata îi provoacă mustrări de conștiință, iar frământările și
transformările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei psihologice: notarea gesturilor de
către narator (,,ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci
râdea cu hohot”), monologul interior (,,Ei! Ce să-mi fac?), sau stilul indirect liber (,,Dar acești trei
ani atârnau de Lică. Dacă se pune bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca
Lică sunt darnici”).
În opinia mea, scriitorul Ioan Slavici creează prin acest personaj un tip uman, cel al omului
care, în goana după înavuțire, distruge echilibrul și liniștea familiei și se autodistruge.
9
ION
de Liviu Rebreanu

-
1.Introducere
Liviu Rebreanu este considerat de critica literară întemeietorul romanul românesc modern
din perioada interbelică, proza sa scurtă constituind un punct de pornire pentru romanele sale. El
este un deschizător de drumuri prin scrierile sale sociale, romanele ,,Ion’’ și ,,Răscoala’’ și cele de
factură psihologică, ,,Pădurea spânzuraților’’ și ,,Adam și Eva’’.
Publicat în 1920, romanul ,,Ion’’ reprezintă o capodoperă ce înfățișează universul rural în
mod realist, nucleul romanului aflându-se în nuvelele ,,Zestrea’’ și ,,Rușinea’’.
Autorul afirmă că trei scene importante au dus la nașterea romanului: scena sărutului
pământului, povestea spusă de sora sa despre o fată bogată batjocorită de un țăran sărac și
convorbirea lui Rebreanu cu un tânăr țăran, Ion Pop al Glanetașului, harnic, dar foarte sărac.
,,Ion’’ este un roman, specie a genului epic, în proză, de dimensiuni mari, cu personaje
numeroase, a cărui acțiune urmărește mai multe planuri narative și un conflict concentrat.
Ca tipologie, ,,Ion’’ este un roman realist - obiectiv, din perioada interbelică, având
următoarele trăsături: crearea iluziei de realitate, aspectul credibil al faptelor, plasarea acțiunii într-
un timp și într-un spațiu real, structură ciclică, sferică prezența personajului - tipic, finalul închis,
tehnica detaliului descriptiv, obiectivitatea naratorului, perspectivă narativă obiectivă, auctorială,
viziunea narativă ,,dindărăt’’, narațiune la persoana a III-a.
3.Tema romanului o reprezintă problematica pământului, în condițiile satului ardelean de la
începutul sec. al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și
consecințele actelor sale.
Ilustrativă pentru această tema este scena sărutării pământului de către Ion, în care sunt
urmărite reacțiile personajului în contact cu pământul și emoțiile puternice trăite, justificând ideea
că este ,,un posedat al posesiunii’’, care vede relația om - pământ asemenea primitivilor.
De asemenea, decizia lui Ion de a o alege pe Ana cea bogată justifică setea lui de pământ și
dorința de parvenire prin intermediul femeii, deși o iubește pe Florica cea frumoasă, pe care o
sacrifică pentru pământ.
4.Titlul romanului este numele protagonistului, un personaj eponim, construit prin tehnica
basoreliefului, el evidențiindu-se în relație cu toate celelalte personaje, fiind un personaj – tipic,
reprezentativ pentru categoria țăranului dornic de pământ.
5.Structura romanului este ciclică, sferică prin simetria incipitului cu finalul, având două
părți: ,,Glasul pământului’’ și ,,Glasul iubirii’’ și 13 capitole.
Ca tehnici narative, sunt folosite tehnica planurilor paralele (planul țărănimii și cel al
intelectualității satului), tehnica focalizării (scriitorul urmărește anumite obiective din sat, precum
drumul, crucea, casele) și așa - zisa tehnică a contrapunctului (nunta lui Ion cu Ana din planul
țărănimii are corespondent nunta Laurei Herdelea cu Pintea în planul intelectualității).
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din
satul Pripas.
Descrierea inițială a drumului se supune convenției veridicității, pentru că prin detalii
toponimice introduce cititorul în lumea satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea.
Descrierea caselor din incipit ilustrează condiția socială a locuitorilor și anticipează destinul unor
personaje.
Finalul romanului este închis, prin rezolvarea conflictului și prezintă drumul care iese din
satul Pripas, metaforic fiind drumul vieții.
Acțiunea romanului este continuă, cronologică, deoarece prezintă evenimentele în
succesiunea lor și are la bază tehnica planurilor paralele.
10
În expozițiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul și spațiul concret prin detalii
toponimice care conferă romanului caracter realist.
O scenă simbolică de la începutul romanului este hora duminicală din curtea Todosiei, la
care participă tot satul; așezarea privitorilor la horă arată stratificarea socială, deoarece țăranii
bogați și primarul discută separat de țăranii mijlocași. În satul tradițional, lipsa pământului
înseamnă lipsa demnității și a respectului.
Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a întemeia noile familii, dar cu
respectarea principiului economic, dar și acela de a asigura unitatea, coeziunea satului.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o plăcea pe Florica cea frumoasă,
marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei de la cârciumă la horă și
confruntarea verbală cu Ion pe care îl face ,,hoț’’, ,,tâlhar’’ și ,,sărăntoc’’, constituie intriga
romanului. Baciu voia să-și căsătorească fata cu George Bulbuc, un țăran bogat.
Desfășurarea acțiunii cuprinde faptele lui Ion, care o lasă însărcinată pe Ana, pentru a se
răzbuna pe Vasile Baciu și pentru a intra în posesia pământurilor acestuia.
După ce Ion se căsătorește cu Ana și-și satisface prima obsesie, îi revine ,,glasul iubirii’’
pentru Florica, căsătorită cu George Bulbuc, cu care Ion se împrietenește pentru a fi în preajma
femeii iubite.
Deznădăjduită, Ana se sinucide, iar copilul, Petrișor, se îmbolnăvește și moare, fără ca Ion
să aibă mustrări de conștiință.
Punctul culminant este ilustrat de secvența în care George îl lovește cu sapa pe Ion, pentru
că îl surprinde la soția sa.
Deznodământul este previzibil; George este arestat, Florica rămâne singură, iar pământurile
lui Ion revin bisericii.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, drama lui Ion fiind
drama țăranului sărac. Conflictul exterior între Ion și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior
între ,,glasul pământului’’ și ,,glasul iubirii’’ care se duce în sufletul lui Ion.
În celălalt plan narativ, este prezentată intelectualitatea satului, prin învățătorul Herdelea și
preotul Belciug, prieteni inițial, dar intră în conflict, deoarece învățătorul îi ia apărarea Glanetașului,
în timp ce preotul nu este de acord cu faptele acestuia.
6.În opinia mea, scriitorul prezintă în roman viziunea sa moralizatoare, considerând că
setea de îmbogățire are consecințe grave asupra individului și asupra familiei.
În concluzie, romanul ,,Ion’’ este un roman realist - obiectiv, monografic, din perioada
interbelică, ce zugrăvește universul rural în mod credibil.
11
Ion de Liviu Rebreanu
1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale romanului,

Liviu Rebreanu este considerat de critica literară întemeietorul romanului românesc modern
din perioada interbelică, proza sa scurtă constituind un punct de pornire pentru romanele sale. El
este un deschizător de drumuri prin scrierile sale sociale, romanele ,,Ion’’ și ,,Răscoala”și cele de
factură psihologică, ,,Pădurea spânzuraților’’ și ,,Adam și Eva”.
Publicat în 1920, romanul ,,Ion’’ reprezintă o capodoperă ce înfățișează universul rural în
mod realist, nucleul romanului aflându-se în nuvelele ,,Zestrea” și ,,Rușinea”.
Autorul afirmă că trei scene importante au dus la nașterea romanului: scena sărutului
pământului, povestea spusă de sora sa despre o fată bogată batjocorită de un țăran sărac și
convorbirea lui Rebreanu cu un tânăr țăran, Ion Pop al Glanetașului, harnic, dar foarte sărac.
,,Ion” este un roman, specie a genului epic, în proză, de dimensiuni mari, cu personaje
numeroase, a cărui acțiune urmărește mai multe planuri narative și un conflict concentrat.
Ca tipologie, ,,Ion”’ este un roman realist - obiectiv, din perioada interbelică, având
un timp și într-un spațiu real, structură ciclică, sferică prezența personajului - tipic, finalul închis,
tehnica detaliului descriptiv, obiectivitatea naratorului, perspectivă narativă obiectivă, auctorială,
viziunea narativă ,,dindărăt’’, narațiune la persoana a III-a.
Tema romanului o reprezintă problematica pământului, în condițiile satului ardelean de la
începutul sec. al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și
consecințele actelor sale.
Ilustrativă pentru această tema este scena sărutării pământului de către Ion, în care sunt
urmărite reacțiile personajului în contact cu pământul și emoțiile puternice trăite, justificând ideea
ca este ,,un posedat al posesiunii’’, care vede relația om - pământ asemenea primitivilor.
De asemenea, decizia lui Ion de a o alege pe Ana cea bogată justifică setea lui de pământ și
dorința de parvenire prin intermediul femeii, deși o iubește pe Florica cea frumoasă, pe care o
sacrifică pentru pământ.
Titlul romanului este numele protagonistului, un personaj eponim, construit prin tehnica
basoreliefului, el evidențiindu-se în relație cu toate celelalte personaje, fiind un personaj – tipic,
reprezentativ pentru categoria țăranului dornic de pământ.
Structura romanului este ciclică, sferică prin simetria incipitului cu finalul, având două
părți: ,,Glasul pământului’’ și ,,Glasul iubirii’’ și 13 capitole.
Ca tehnici narative, sunt folosite tehnica planurilor paralele (planul țărănimii și cel al
intelectualității satului), tehnica focalizării (scriitorul urmărește anumite obiective din sat, precum
drumul, crucea, casele) și așa - zisa tehnică a contrapunctului (nunta lui Ion cu Ana din planul
țărănimii are corespondent nunta Laurei Herdelea cu Pintea în planul intelectualității).
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din
satul Pripas.
Descrierea inițială a drumului se supune convenției veridicității, pentru ca prin detalii
toponimice introduce cititorul în lumea satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea.
Descrierea caselor din incipit ilustrează condiția socială a locuitorilor și anticipează destinul unor
personaje.
Finalul romanului este închis, prin rezolvarea conflictului și prezintă drumul care iese din
satul Pripas, metaforic fiind drumul vieții.
Acțiunea romanului este continuă, cronologică, deoarece prezintă evenimentele în
succesiunea lor și are la bază tehnica planurilor paralele.
12
Din punctul de vedere al statutului social, Ion este tipul țăranului dornic de îmbogățire, un
personaj tipic pentru categoria țăranilor săraci și după cum observă criticul G. Călinescu ,,toți
flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”. De fapt, personajele realiste sunt strâns legate de mediul în
care trăiesc, iar Ion este un produs al comunității sătești din care face parte, iar în cazul lui morala
individului se supune moralei colectivității.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul parvenitului fără scrupule, care folosește femeia
ca mijloc de parvenire.
Din punct de vedere psihologic, protagonistul trăiește un conflict interior, izvorât din
contradicția celor două glasuri ,,glasul pământului” și ,,glasul iubirii”, fiind ambițiosul dezumanizat
de lăcomie.
din text
Ion este protagonistul romanului, personaj eponim și tipic, fiind reprezentantul categoriei de
țărani săraci dornici de avere, de pământ. De asemenea, este un personaj ,,rotund”, prin
complexitatea trăsăturilor, unele contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate.
Portretul protagonistului este conturat prin tehnica basoreliefului, dar și prin caracterizarea
directă (de către autor, de către alte personaje, prin autocaracterizare) și indirectă (prin fapte,
comportament, limbaj, vestimentație, gesturi, nume, relația cu alte personaje).
O trăsătură definitorie a lui Ion este lăcomia de pământ, cauza psihologică a acțiunilor sale.
O secvență semnificativă pentru avariția sa este sărutul pământului pe care îl privește cu evlavie și
la atingerea căruia simte emoții puternice. El privește relația om – pământ asemenea primitivilor
care considerau că pământul are o anima cu care ei se află în legătură, iar, din acest punct de vedere,
Ion este într-adevăr ,,un posedat al posesiunii”.
De altfel, tot din lăcomia pentru pământ care se transformă în obsesie renunță la iubirea
pentru Florica cea frumoasă, dar săracă și o alege pe Ana cea urâțică, dar cu avere.
Această dorință de a avea pământ este redată prin monologul interior, fiind evidențiate
frământările sufletești produse de necesitatea alegerii între iubire și pământ: ,,Mă moleșesc ca o
babă neroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie…Las’ că-i bună Anuța!”
Ion este viclean cu Ana, pentru că o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria nu reprezintă
decât mijlocul de a obține averea de la Baciu, folosindu-se de fiica lui. Însă, este și naiv, deoarece
nu conștientizează ca nunta nu-i aduce pământul fără o foaie de zestre. Ion este aici în ipostaza
păcălitorului păcălit, Vasile Baciu dovedindu-se viclean.
Protagonistul este brutal cu Ana la început, apoi devine indiferent după ce obține ce și-a
dorit. În momentul în care îi este satisfăcută prima obsesie, ,,glasul pământului”, revine cea de-a
doua obsesie, Ion dorindu-și iubirea Floricăi, căsătorită între timp cu George Bulbuc, afirmând: ,,Ce
folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău?”.
Ion se dovedește a fi cinic, perfid, pentru că se împrietenește cu George Bulbuc doar pentru
a fi în preajma Floricăi. Așa cum râvnise la averea altuia, acum râvnește la nevasta lui George. Are
revelația adevăratei fericiri: iubirea pe care o vrea cu orice preț. ,,Să știu bine că fac moarte de om și
tot a mea ai să fii”, îi spune el Floricăi.
În opinia mea, scriitorul Rebreanu creează prin personajul Ion un tip uman care, dominat de
instincte, în afara oricărei morale, încalcă legile nescrise ale satului, fiind victima lăcomiei și a
orgoliului său nemăsurat. Așadar, Ion este strivit de forțe, precum pământul – stihie și de legile
nescrise ale satului tradițional, fiind numit ,,bruta ingenuă”. (N. Manolescu)
13
BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu
1.Introducere
Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai mari povestitori din literatura română, este autorul
romanului ,,Baltagul”, publicat în anul 1930, în perioada interbelică.
Romanul este specia literară a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu personaje
numeroase, a cărui acțiune urmărește mai multe planuri narative, având un conflict complex.
Ca tipologie, ,,Baltagul” este un roman realist – obiectiv, având următoarele trăsături:
crearea iluziei de realitate, aspectul credibil, veridic al faptelor, precizarea cu exactitate a timpului și
a spațiului, prezența personajului tipic, obiectivitatea naratorului, perspectiva narativă obiectivă,
auctorială, viziunea narativă ,,dindărăt”.
De asemenea, ,,Baltagul” este un roman tradițional prin tematica rurală, prin descrierea
satului, prin impunerea tipului țăranului, prin prezentarea obiceiurilor și a tradițiilor din lumea
satului, dar și prin inspirația din folclor și mituri.
Nu în ultimul rând, este un roman mitic, fiind inspirat din balada populară ,,Miorița”,
sugerată de scriitor prin moto-ul ,,Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ș-un câne ”. Există o serie de
similitudini între cele două opere (de exemplu, motivul crimei, al animalului credincios, al
asfințitului, al complotului, al celor trei ciobani, tema constituind-o existența pastorală), dar și
diferențe majore (în balada, crima este ipotetică, în roman, crima - înfăptuită; în baladă, ciobanul
moldovean este nenuntit, în roman este un soț, cu familie, nevastă și copii).
3.Tema romanului o reprezintă existența pastorală, pusă sub semnul rânduielii și
neschimbată de sute de ani. În această lume, tradiția și ritualurile sunt legile nescrise ale
comunității.
Ilustrativă pentru temă este familia ciobanului Nechifor Lipan din Măgura Tarcăului, o
familie care își coordonează existența în funcție de valorile lumii rurale, de obiceiurile străvechi,
respectate cu sfințenie. Tot ilustrativă pentru temă este meseria pe care o îmbrățișează copiii, astfel
Gheorghiță, fiul lui Nechifor și al Vitoriei, se ocupă cu oieritul, având grijă de turmele de oi, în
absența tatălui.
Acestei teme îi sunt asociate altele, precum familia, natura, călătoria, iubirea, miturile, lumea
rurală, teme specifice operei sadoveniene.
4.Titlul romanului face trimitere la toporul cu două tăișuri, un obiect simbolic, fiind atât
armă a crimei, cât și instrument al dreptății. De remarcat, că în roman același baltag îndeplinește
ambele funcții. Cu baltagul este ucis Nechifor Lipan, iar, în scena finală, Gheorghiță îl lovește pe
Bogza cu baltagul sfințit, preluând locul pe care tatăl său îl ocupase în lume. La nivelul comunității
sătești, oamenii își câștigă existența cu baltagul (toporul), deci acest instrument are un rol bine
definit; în esență, titlul romanului rezumă viața, moartea și continuitatea generațiilor.
5.Structura romanului
Romanul este alcătuit din șaisprezece capitole care pot fi grupate în trei părți: I.constatarea
absenței și pregătirile de drum; II.căutarea soțului dispărut; III.găsirea celui căutat, înmormântarea
și pedepsirea făptașului.
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale din calendarul religios al
satului tradițional: ,,aproape de Sf. Andrei”, ,,în Postul Mare”, ,,10 martie”. Perioada istorică poate
fi dedusă ca fiind începutul sec al XX-lea, din menționarea trenului și a telefonului în zona
Moldovei. Cadrul acțiunii este satul de munte Măgura Tarcăului, zona Dornelor, dar și satul de
câmpie, Cristești, în Balta Jijiei.
Acțiunea romanului este continuă, cronologică, ce urmărește momentele subiectului.
14
Incipitul romanului este o legendă despre ocupațiile și modul de viață al pastorilor și al altor
neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii și nunți”. Legenda, cu rol de prolog, este
rememorată de Vitoria în absența soțului ei și anticipează destinul acestuia.
În expozițiune, se prezintă satul Măgura Tarcăului și un succint portret al Vitoriei, care
toarce pe prispă și se gândește la întârzierea peste măsură a soțului său.
Intriga cuprinde frământările lăuntrice ale Vitoriei și acțiunile întreprinse înainte de a pleca
în căutarea soțului: postește douăsprezece vineri, face daruri bisericii, se închină la icoana Sfintei
Ana de la mănăstirea Bistrița, anunță autoritățile despre dispariția soțului, vinde unele lucruri pentru
a face rost de bani și o lasă pe Minodora la mănăstire.
Desfășurarea acțiunii prezintă drumul parcurs de Vitoria și de fiul său, Gheorghiță, în
căutarea lui Nechifor Lipan. Cei doi reconstituie traseul parcurs de Nechifor și participă la un botez
la Borca și la o nuntă la Cruci, unde respectă ritualurile. Ordinea acestor mari momente din viața
omului sugerează Vitoriei înmormântarea din final. Mama și fiul descoperă câinele lui Nechifor, în
curtea unui gospodar, iar Lupu îi conduce în râpa dintre Suha și Sabasa, unde se afla cadavrul lui
Lipan.
Punctul culminant este reprezentat de scena de la parastas, în care Vitoria reconstituie cu
fidelitate secvența crimei, ceea ce-i surprinde pe ucigașii Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Bogza devine
agresiv, însă este lovit cu baltagul de Gheorghiță și sfâșiat de câine, făcându-se astfel dreptate.
În deznodământ, ucigașul Calistrat Bogza îi cere iertare Vitoriei și își recunoaște fapta.
Finalul romanului este de tip închis, prin rezolvarea conflictului și cuprinde planurile de
viitor ale muntencei în legătură cu familia sa.
Principalul conflict al romanului este cel dintre Nechifor Lipan și cei doi ciobani pentru oi.
Vitoria află adevărul, fiind ajutată de fiul său pe care călătoria îl maturizează și îi formează
caracterul, opera fiind un bildungsroman.
Vitoria trăiește inițial un conflict interior cauzat de dispariția soțului, fiind hotărâtă să-l
găsească și să-i înfăptuiască ritualul de înmormântare.
6.În opinia mea, în romanul ,,Baltagul” este evocată o lume țărănească, străveche și
valorile ei morale, întruchipate de o ființă aparte, Vitoria Lipan, iar mesajul este unul profund,
complex, despre credință, iubire, nădejde, virtuțile capitale ale omului.
În concluzie, ,,Baltagul” de M. Sadoveanu este un roman realist – obiectiv, tradițional, mitic
și monografic din perioada interbelică.
15
BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu
1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale romanului,

Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai mari povestitori din literatura română, este autorul
romanului ,,Baltagul”, publicat în anul 1930, în perioada interbelică.
Romanul este specia literară a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu personaje
numeroase, a cărui acțiune urmărește mai multe planuri narative, având un conflict complex.
Ca tipologie, ,,Baltagul” este un roman realist – obiectiv, având următoarele trăsături:
crearea iluziei de realitate, aspectul credibil, veridic al faptelor, precizarea cu exactitate a timpului și
a spațiului, prezența personajului tipic, obiectivitatea naratorului, perspectiva narativă obiectivă,
auctorială, viziunea narativă ,,dindărăt”.
De asemenea, ,,Baltagul” este un roman tradițional prin tematica rurală, prin descrierea
satului, prin impunerea tipului țăranului, prin prezentarea obiceiurilor și tradițiilor din lumea satului,
dar și prin inspirația din folclor și mituri.
Nu în ultimul rând, este un roman mitic, fiind inspirat din balada populară ,,Miorița”,
sugerată de scriitor prin moto-ul ,,Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ș-un câne ”. Există o serie de
similitudini între cele două opere (de exemplu, motivul crimei, al animalului credincios, al
asfințitului, al complotului, al celor trei ciobani, tema constituind-o existența pastorală), dar și
diferențe majore (în balada, crima este ipotetică, în roman, crima - înfăptuită; în baladă, ciobanul
moldovean este nenuntit, în roman este un soț, cu familie, nevastă și copii).
Tema romanului o reprezintă existența pastorală, pusă sub semnul rânduielii și
neschimbată de sute de ani. În această lume, tradiția și ritualurile sunt legile nescrise ale
comunității.
Ilustrativă pentru temă este familia ciobanului Nechifor Lipan din Măgura Tarcăului, o
familie care își coordonează existența în funcție de valorile lumii rurale, de obiceiurile străvechi,
respectate cu sfințenie.
Tot ilustrativă pentru temă este meseria pe care o îmbrățișează copiii, astfel Gheorghiță, fiul
lui Nechifor și al Vitoriei, se ocupă cu oieritul, având grijă de turmele de oi, în absența tatălui.
Acestei teme îi sunt asociate altele, precum familia, natura, călătoria, iubirea, miturile, lumea
rurală, teme specifice operei sadoveniene.
Titlul romanului face trimitere la toporul cu două tăișuri, un obiect simbolic, fiind atât
armă a crimei, cât și instrument al dreptății. De remarcat, că în roman același baltag îndeplinește
ambele funcții. Cu baltagul este ucis Nechifor Lipan, iar, în scena finală, Gheorghiță îl lovește pe
Bogza cu baltagul sfințit, preluând locul pe care tatăl său îl ocupase în lume. La nivelul comunității
sătești, oamenii își câștigă existența cu baltagul (toporul), deci acest instrument are un rol bine
definit; în esență, titlul romanului rezumă viața, moartea și continuitatea generațiilor.
Romanul este alcătuit din șaisprezece capitole care pot fi grupate în trei părți: I.constatarea
absenței și pregătirile de drum; II.căutarea soțului dispărut; III.găsirea celui căutat, înmormântarea
și pedepsirea făptașului.
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale din calendarul religios al
satului tradițional: ,,aproape de Sf. Andrei”, ,,în Postul Mare”, ,,10 martie”. Perioada istorică poate
fi dedusă ca fiind începutul sec al XX-lea, din menționarea trenului și a telefonului în zona
Moldovei. Cadrul acțiunii este satul de munte Măgura Tarcăului, zona Dornelor, dar și satul de
câmpie, Cristești, în Balta Jijiei.
Acțiunea romanului este continuă, cronologică, ce urmărește momentele subiectului.
Incipitul romanului este o legendă despre ocupațiile și modul de viață al pastorilor și al altor
neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii și nunți”. Legenda, cu rol de prolog, este
rememorată de Vitoria în absența soțului ei și anticipează destinul acestuia.
16
Din punctul de vedere al statutului social, Vitoria Lipan este tipul muntencei, soție de
cioban și mamă autoritară.
Din punct de vedre moral, munteanca este o femeie conservatoare care își crește și educă
fiul și fiica în spiritul respectării tradițiilor și a valorilor satului, o lume arhaică ce își coordonează
existența în funcție de legile nescrise.
Din punct de vedere psihologic, Vitoria este puternică, hotărâtă și pornește în căutarea
soțului, dorind cu ardoare să se facă dreptate. La începutul romanului, ea trăiește un conflict
interior, cauzat de incertitudinile legate întârzierea lui Nechifor.
din text
Vitoria Lipan, personaj principal și ,,rotund”, este un personaj tipic, întrunind calitățile
fundamentale ale omului simplu de la țară, în care se înscriu cultul pentru adevăr și dreptate,
respectarea legilor și a datinilor strămoșești.
Portretul femeii este conturat atât prin caracterizarea directă (direct de către autor, de către
alte personaje, prin autocaracterizare), cât și indirect (prin gesturi, comportament, fapte, limbaj,
relații cu alte personaje).
În primul rând, Vitoria este o femeie conservatoare, care respectă tradițiile strămoșești,
legile nescrise, moștenite din vremuri străvechi. De exemplu, se supără la gândul că Minodora s-ar
putea îndepărta de credința străbună, îmbrăcând alte straie decât cele populare.
Când întâlnește în călătoria sa un botez și o nuntă respectă tradițiile și veghează la
îndeplinirea rânduielilor din ritualul înmormântării: priveghiul, drumul la cimitir, bocitul, slujba
religioasă, pomana, praznicul.
De asemenea, munteanca este o femeie credincioasă și simte nevoia unei purificări sufletești
înainte de a pleca la drum: ține post, face daruri bisericii, se închină la icoana Sfintei Ana de la
mănăstirea Bistrița.
Pe parcursul călătoriei dă dovadă de o serie de trăsături: inteligență nativă, hotărâre,
stăpânire de sine, voință puternică, spirit analitic și lucid, simț organizatoric ieșit din comun,
devotament, spirit justițiar, discreție și pragmatism.
În opinia mea, Vitoria este supusă, alături de fiul ei, unui proces al inițierii, fiind numită ,,o
femeie în țara bărbaților”. Se poate afirma că Vitoria și Nechifor alcătuiesc un cuplu ce
simbolizează triumful iubirii asupra dramei existențiale a omului și asupra răului din sufletul
omenesc.
17
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI
de Camil Petrescu

1.Introducere
Camil Petrescu introduce în literatura română principii estetice noi, precum autenticitatea,
relativismul, substanțialitatea, narațiunea la persoana I, tipul intelectualului lucid, intransigent,
însetat de un ideal, dar și anticalofilismul și tehnica memoriei involuntare. El este autorul romanului
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicat in 1930, teoretizând astfel romanul
modern de tip proustian.
2.Încadrarea în gen literar, specie literară tipologie, curent literar/ perioadă literară
Romanul este specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu personaje numeroase, a
cărui acțiune urmărește mai multe planuri narative, având un conflict complex.
Ca tipologie, este un roman modern de tip subiectiv, având următoarele trăsături:
autenticitatea (Camil Petrescu consideră că romanul trebuie să redea o experiență de viață trăită:
,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce gândesc…Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi”), relativismul (existența mai multor puncte de vedere asupra aceleiași teme, idei; de
exemplu, discuția de la popotă relevă opinii diferite despre dragoste și fidelitatea în dragoste),
substanțialitatea, narațiunea la persoana I, tipul intelectualului însetat de iubirea absolută,
anticalofilismul, fluxul conștiinței, memoria involuntară, luciditatea autoanalizei, raportul dintre
timpul cronologic și timpul psihologic, perspectiva narativă subiectivă, actorială, viziunea
narativă ,,împreună cu”.
De asemenea, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
psihologic, deoarece urmărește conflictul interior trăit de Ștefan Gheorghidiu, provocat de
incertitudinile protagonistului cu privire la fidelitatea soției. Sunt folosite tehnici ale analizei
psihologice, precum introspecția și retrospecția, autoanaliza lucidă și monologul interior.
3.Temele romanului sunt dragostea și războiul, observabile chiar din titlu, justificând
astfel un principiu estetic camilpetrescian, substanțialitatea. Cele două teme reprezintă două
experiențe fundamentale de viață trăite de protagonist, care îi marchează existența, cu mențiunea că,
în final, drama colectivă a războiului triumfă asupra dramei individuale a iubirii.
4.Titlul romanului ilustrează cele două părți ce indică și temele. Dacă prima parte
reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua,
construită sub forma jurnalului de campanie, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului
Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de
front al autorului, conferind autenticitate textului literar.
5.Structural, romanul cuprinde, așadar, două părți, acțiunea fiind discontinuă, acronică,
pentru că evenimentele primului capitol sunt posterioare întâmplărilor relatate în restul ,,Cărții I”.
Primul capitol ,,La Piatra Craiului, în munte” evidențiază cele două planuri din discursul
narativ: timpul cronologic/ timpul narării (prezentul frontului) și timpul psihologic/ timpul narat
(trecutul poveștii de iubire).
În incipit, este prezentat cadrul spațio – temporal în care se derulează acțiunea primului
capitol: ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem
parte cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și
Predeal”.
Așadar, în primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ștefan
Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor la o discuție despre dragoste și fidelitatea în dragoste,
pornind de la un fapt relatat în presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost găsit nevinovat de
către tribunal. Această discuție declanșează memoria involuntară a protagonistului și, din aceste
moment, își amintește de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la scriitorul francez
Marcel Proust, un eveniment exterior declanșează rememorarea unor întâmplări trecute.
Cel de-al doilea capitol ,,Diagonalele unui testament” reprezintă retrospectiva iubirii
dintre Ștefan și Ela și debutează cu fraza ,,Eram căsătorit de doi ani și jumătate cu o colegă de la
18
Universitate și bănuiam că mă înșală”, constituind și intriga romanului. Tânărul, pe atunci student
la Filosofie se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană, crescută de o mătușă, iar
naratorul – personaj notează că iubirea bărbatului se naște mai întâi din orgoliu, fiindcă Ela era una
dintre ele mai frumoase studente, iar faptul că era îndrăgostită de Ștefan trezea admirația și invidia
colegilor.
După ce se căsătoresc, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul și armonia
cuplului sunt tulburate de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său,
Tache. Soția sa își schimbă comportamentul din acel moment, pentru că, spre deosebire de soțul
său, este atrasă de viața mondenă și se implică în discuții despre bani și afaceri, ceea ce-i displace
lui Ștefan: ,,Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”.
Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, declanșată cu ocazia excursiei de la
Odobești, când Ela pare să îi acorde o atenție deosebită unui anume domn G., avocat și dansator
monden, care, după părerea naratorului – personaj, îi va deveni amant. După o scurtă despărțire, Ela
și Ștefan se împacă. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice dacă
soția lui îl înșală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
Cea de-a doua parte a romanului prezintă a doua experiență în planul cunoașterii
existențiale, războiul, însă imaginea acestuia este demitizată, pentru că frontul înseamnă haos,
măsuri absurde, ordine contradictorii ale ofițerilor, frig, ploaie, mizerie. Frontul înseamnă, mai ales,
spaima de moarte, teama pentru propria viață; de aceea, experiențele dramatice din război modifică
atitudinea personajului – narator față de celelalte aspecte ale existenței sale: ,,De soția mea, de
amantul ei, de tot zbuciumul de – atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din
copilărie”. Așadar, drama colectivă a războiului triumfă asupra dramei individuale a iubirii.
Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui D-zeu” ilustrează absurditatea războiului și tragismul
confruntării cu moartea. Viața soldaților ține de hazard, iar individul se pierde, se simte anulat în
iureșul colectiv. Omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire și automatismul: ,,Nu mai e
nimic omenesc în noi”.
Rănit și spitalizat, Ștefan se întoarce acasă, la București, însă se simte detașat de Ela, căreia
îi propune să divorțeze, deoarece a obosit să caute certitudini și să se mai îndoiască. Hotărăște să o
părăsească și să-i lase ,,tot trecutul”.
Romanul are un final deschis, lăsat la interpretarea cititorului, pentru că nu este lămurită
fidelitatea sau infidelitatea Elei, iar destinul de combatant al lui Gheorghidiu nu este încheiat.
● În romanul camilpetrescian, accentul cade pe conflictul interior. Acesta se desfășoară în
conștiința personajului – narator, care trăiește stări și sentimente contradictorii fașă de soția
sa, Ela. Conflictul interior se produce din cauza diferenței dintre aspirațiile lui Ștefan
realitatea lumii înconjurătoare.
Contradicțiile dinte lumea utopică, pe care și-o construise intelectualul în plan interior, și
datele realității exterioare produc frământări de conștiință, suferința incertitudinii și sunt supuse
introspecției și analizei lucide: ,,Câtă luciditate, atâta dramă”.
Conflictul interior este dublat de un conflict exterior, generat de relația protagonistului cu
societatea; acesta este plasat în categoria inadaptaților social.
Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Astfel,
scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe
care o provoacă emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional.
6.În opinia mea, în romanul său scriitorul Camil Petrescu redă două experiențe de viață
fundamentale care pot modifica percepția individului asupra lumii și asupra sa și impune o nouă
tipologie: intelectualul inadaptat, analitic, lucid și intransigent ce aspiră spre idealul de iubire
absolută.
În concluzie, opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern subiectiv, psihologic și al experienței din perioada interbelică.
19
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI
de Camil Petrescu
1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale romanului

Camil Petrescu introduce în literatura română principii estetice noi, precum autenticitatea,
relativismul, substanțialitatea, narațiunea la persoana I, tipul intelectualului lucid, intransigent,
însetat de un ideal, dar și anticalofilismul și tehnica memoriei involuntare. El este autorul romanului
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicat in 1930, teoretizând astfel romanul
modern de tip proustian.
Romanul este specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu personaje numeroase, a
cărui acțiune urmărește mai multe planuri narative, având un conflict complex.
Ca tipologie, este un roman modern de tip subiectiv, având următoarele trăsături:
autenticitatea (Camil Petrescu consideră că romanul trebuie să redea o experiență de viață trăită:
,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce gândesc…Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi”), relativismul (existența mai multor puncte de vedere asupra aceleiași teme, idei; de
exemplu, discuția de la popotă relevă opinii diferite despre dragoste și fidelitatea în dragoste),
substanțialitatea, narațiunea la persoana I, tipul intelectualului însetat de iubirea absolută,
anticalofilismul, fluxul conștiinței, memoria involuntară, luciditatea autoanalizei, raportul dintre
timpul cronologic și timpul psihologic, perspectiva narativă subiectivă actorială, viziunea
narativă ,,împreună cu”.
De asemenea, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
psihologic, deoarece urmărește conflictul interior trăit de Ștefan Gheorghidiu, provocat de
incertitudinile protagonistului cu privire la fidelitatea soției. Sunt folosite tehnici ale analizei
psihologice, precum introspecția și retrospecția, autoanaliza lucidă și monologul interior.
Temele romanului sunt dragostea și războiul, observabile chiar din titlu, justificând astfel
un principiu estetic camilpetrescian, substanțialitatea. Cele două teme reprezintă două experiențe
fundamentale de viață trăite de protagonist, ca îi marchează existența, cu mențiunea că, în final,
drama colectivă a războiului triumfă asupra dramei individuale a iubirii.
Titlul romanului ilustrează cele două părți ce indică și temele. Dacă prima parte reprezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua, construită
sub forma jurnalului de campanie, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război
Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de front al
autorului, conferind autenticitate textului literar.
Structural, romanul cuprinde, așadar, două părți, acțiunea fiind discontinuă, acronică,
pentru că evenimentele primului capitol sunt posterioare întâmplărilor relatate în restul ,,Cărții I”.
Primul capitol ,,La Piatra Craiului, în munte” evidențiază cele două planuri din discursul
narativ: timpul cronologic/ timpul narării (prezentul frontului) și timpul psihologic/ timpul narat
(trecutul poveștii de iubire).
În incipit, este prezentat cadrul spațio – temporal în care se derulează acțiunea primului
capitol: ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem
parte cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și
Predeal”.
Din punctul de vedere al statutului social, Ștefan Gheorghidiu este tipul intelectualului
lucid, căsătorit din dragoste cu Ela, în care crede că a găsit idealul de iubire. Student la Filosofie,
Gheorghidiu este un intelectual care trăiește în lumea ideilor, a cărților și care are impresia că s-a
izolat de realitatea imediată. Însă tocmai această realitate produce destrămarea cuplului pe care îl
formează cu Ela.
20
Din punct de vedere moral, Ștefan este un inadaptat superior, care nu-și găsește locul
într-o societate dominată de mediocritate și de lipsă de moralitate.
Din punct de vedere psihologic, protagonistul trăiește un conflict interior, cauzat de
incertitudinea cu privire la fidelitatea soției. Frământările sale sufletești ating cote alarmante, mai
ales în secvența în care îi încolțește gândul crimei.
din text
Ștefan Gheorghidiu este protagonistul romanului, personajul – narator, al cărui portret este
conturat prin tehnicile moderne ale analizei psihologice: introspecția, autoanaliza lucidă, monologul
interior, cu notarea stărilor fiziologice și a senzațiilor organice.
Consider că principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul de care dă dovadă
chiar atunci când începe relația cu Ela, cum însuși mărturisește: ,,…cred că acest orgoliu a
constituit baza viitoarei mele iubiri”.
O altă secvență narativă semnificativă pentru ilustrarea orgoliului este aceea a mesei în
familie din casa bătrânului avar, Tache. Pentru că îi este întinată memoria tatălui său, printr-o serie
de jigniri, Ștefan are o izbucnire de sinceritate prin care le spune unchilor ce crede despre ei și nu îi
pasă că ar putea pierde moștenirea bătrânului.
Tot din orgoliu, refuză să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se pare sub demnitatea lui
de intelectual să-și schimbe garderoba și să adopte comportamentul superficial al dansatorilor
mondeni apreciați de Ela.
Din dorința de a trăi o experiență existențială, dar și din orgoliu, Ștefan se înrolează voluntar
pe front, deși ar fi putut să nu participe, folosindu-se de averea sa.
De asemenea, în roman se conturează și alte trăsături ale protagonistului, precum: natura
analitică și reflexivă, luciditatea, sensibilitatea exagerată, inteligența, conștiința propriei valori în
raport cu ceilalți. Ilustrative pentru idealismul său, pentru credința în absolutul iubirii, sunt replicile
ocazionate de discuția de la popotă: ,,…acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul
asupra celuilalt”.
Din punctul meu de vedere, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie:
intelectualul inadaptat ce aspiră spre iubirea absolută.
21
ENIGMA OTILIEI
de George Călinescu
1.Introducere
G. Călinescu, critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, o mare
personalitate a culturii și literaturii române, este autorul romanului ,,Enigma Otiliei”, publicat în
1938, fiind al doilea dintre cele patru romane ale sale.
2.Încadrarea în gen literar, specie literară tipologie, curent literar/ perioadă literară
Opera literară ,,Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman, specie literară a genului
epic, în proză, de dimensiuni mare ce urmărește mai multe planuri narative, cu un conflict complex
la care participă mai multe personaje.
Ca tipologie, este un roman realist – obiectiv, având următoarele trăsături: crearea iluziei
de realitate, veridicitate, plasarea acțiunii într-un timp concret și într-un spațiu real, prezența
personajului tipic, structură ciclică, prezența detaliului descriptiv, narator obiectiv, omniscient,
narațiunea la persoana a III-a, perspectiva narativă obiectivă, auctorială, viziunea
narativă ,,dindărăt”.
De asemenea, ,,Enigma Otiliei” este un roman balzacian, deoarece apar tema familiei și
motivul moștenirii și al paternității. În descrierea inițială realizată în tehnica balzaciană, a străzii și
casei lui moș Costache sunt redate, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și
bun gust a unor locatari bogați și realitate: inculți (prin aspectul de kitsch al caselor, prin amestecul
de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciți (case din materiale ieftine), delăsători (impresia de
paragină).
Nu în ultimul rând, ,,Enigma Otiliei” este un roman cu elemente moderne, precum tema
de inspirație citadină, tipul intelectualului, ambiguitatea personajelor. Astfel, moș Costache nu este
un avar dezumanizat, ci o iubește sincer, patern pe Otilia. Și Pascalopol se înscrie în ambiguitatea
personajelor, deoarece, așa cum afirmă, ,,n-am prea stat să disting ce e patern și ce e viril în
dragostea mea”.
De altfel, Otilia este portretizată prin tehnica modernă a reflectării poliedrice, fiind văzută
dintr-o altă perspectivă de fiecare personaj.
Un alt aspect modern, naturalismul, se manifestă în roman prin interesul pentru procesele
psihice deviante, alienare și senilitate, motivate prin ereditate și mediu. Titi, fiul retardat, este o
copie a tatălui său, Simion Tulea. Aurica, fata bătrână din roman, este o copie a mamei, a Aglaei,
ambele având câte o obsesie: una obsesia căsătoriei, cealaltă obsesia moștenirii.
3.Tema romanului este de factură balzaciană, fiind familia, dublată de motivul moștenirii și
al paternității. Imaginea societății burgheze bucureștene constituie fundalul pe care se proiectează
formarea și maturizarea unui tânăr, care, înainte de a-și face o carieră, trăiește iubirea pentru Otilia
și experiența relațiilor de familie.
O secvență ilustrativă pentru temă este cea în care Felix Sima sosește în casa lui Costache
Giurgiuveanu și asistă la o scenă de familie: jocul de table. Pentru prima dată face cunoștință cu
membrii clanului Tulea, dar și cu unchiul și verișoara sa, Otilia Mărculescu.
4.Titlul romanului inițial ,,Părinții Otiliei” reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru
că fiecare dintre personaje hotărăște într-o oarecare măsură soarta orfanei Otilia. Din motive
editoriale, autorul schimbă titlul în ,,Enigma Otiliei”, punând accentul pe misterul protagonistei,
zugrăvită prin tehnica reflectării poliedrice.
5.Structura romanului este ciclică, sferică, realizată prin simetria incipitului cu finalul.
Astfel, incipitul fixează veridic cadrul temporal (,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) și
spațial (,,în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostol”). Incipitul și finalul sunt simetrice,
prin descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu, din perspectiva lui Felix, personajul
intrus, însă în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai
târziu), dar și prin răspunsul pe care îl dă moș Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul
romanului: ,,Aici nu stă nimeni”.
22
Finalul romanului este de tip închis, prin rezolvarea conflictului succesoral și erotic, urmat
de un epilog.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, urmărind două planuri narative: lupta dusă
de clanul Tulea pentru obținerea averii lui Giurgiuveanu și destinul tânărului Felix, care, rămas
orfan, vine să studieze Medicina, locuiește în casa unchiului său avar și trăiește iubirea
adoloscentină pentru Otilia; de asemenea, acțiunea este continuă, cronologică, evenimentele fiind
prezentate în succesiunea lor, prin alternanță și înlănțuire.
Expozițiunea este realizată, în manieră realist-balzaciană: situarea exactă a acțiunii în timp și
spațiu, veridicitatea susținută prin detalii topografice, finețea observației și notarea detaliului
descriptiv.
Felix vine în casa unchiului său și cunoaște personajele prezente în odaia înaltă în care este
introdus: moș Costache, Otilia, membrii clanului Tulea și Pascalopol. Este o atmosferă
neprimitoare, cu prefigurarea celor două planuri narative și a conflictului principal.
Intriga se dezvoltă pe cele două planuri care se întrepătrund: pe de o parte, este prezentată
istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, iar, pe de alta, formarea și maturizarea tânărului Felix,
opera fiind considerată un bildungsroman.
Desfășurarea acțiunii cuprinde atât eforturile familiei Tulea de a o îndepărta pe Otilia și de a
rămâne în posesia moștenirii, cât și conflictul erotic dinte Felix și Pascalopol pentru Otilia.
Punctul culminant este ilustrat de secvența în care Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, provoacă
moartea lui Costache, deoarece îi fură banii ascunși sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica rămâne nemăritată, iar Felix o pierde
pe Otilia care se căsătorește cu Pascalopol.
Din epilog, aflăm că, generos, Pascalopol i-a redat Otiliei libertatea de a-și trăi tinerețea, iar
ea a devenit soție unui conte exotic și a căzut în ,,platitudine”. Astfel, Otilia rămâne pentru Felix o
imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o ,,enigmă”.
Alături de avariție, lăcomie și parvenitism, sunt înfățișate și alte aspecte ale familiei
burgheze: relația dintre părinți și copii, căsătoria, condiția orfanului. Scriitorul realizează anumite
tipologii clasice: moș Costache - tipul avarului iubitor de copii, Aglae - ,,baba absolută, fără cusur
în rău”, Aurica - fata bătrână, Titi - debilul mintal, Stănică Rațiu - arivistul, Otilia – cocheta, Felix –
ambițiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat, Simion Tulea –dementul senil.
Istoria moștenirii presupune un dublu conflict succesoral: ostilitatea Aglaei împotriva Otiliei
și interesul lui Stănică pentru averea bătrânului, care conduce la dezbinarea familiei Tulea.
Conflictul erotic privește rivalitatea pentru iubirea Otiliei dintre ambițiosul Felix și maturul
Pascalopol.
6.În opinia mea, romanul ,,Enigma Otiliei” prezintă lupta acerbă pentru avere, într-o
societate dominată de puterea banului, dar și ambiția unui tânăr, care, înainte de a se realiza
matrimonial, dorește o carieră profesională.
În concluzie, romanul ,,Enigma Otiliei” este un roman realist – balzacian, cu elemente de
modernitate, apărut la sfârșitul perioadei interbelice.
23
ENIGMA OTILIEI
de G. Călinescu

G. Călinescu, critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, o mare
personalitate a culturii și literaturii române, este autorul romanului ,,Enigma Otiliei”, publicat în
1938, fiind al doilea dintre cele patru romane ale sale.
Opera literară ,,Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman, specie literară a genului
epic, în proză, de dimensiuni mare ce urmărește mai multe planuri narative, cu un conflict complex
la care participă mai multe personaje.
Ca tipologie, este un roman realist – obiectiv, având următoarele trăsături: crearea iluziei
de realitate, veridicitate, plasarea acțiunii într-un timp concret și într-un spațiu real, prezența
personajului tipic, structură ciclică, prezența detaliului descriptiv, narator obiectiv, omniscient,
narațiunea la persoana a III-a, perspectiva narativă obiectivă, auctorială, viziunea
narativă ,,dindărăt”.
De asemenea, ,,Enigma Otiliei” este un roman balzacian, deoarece apar tema familiei și
motivul moștenirii și al paternității. În descrierea inițială realizată în tehnica balzaciană, a străzii și
casei lui moș Costache sunt redate, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și
bun gust a unor locatari bogați și realitate: inculți (prin aspectul de kitsch al caselor, prin amestecul
de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciți (case din materiale ieftine), delăsători (impresia de
paragină).
Nu în ultimul rând, ,,Enigma Otiliei” este un roman cu elemente moderne, precum tema
de inspirație citadină, tipul intelectualului, ambiguitatea personajelor. Astfel, moș Costache nu este
un avar dezumanizat, ci o iubește sincer, patern pe Otilia. Și Pascalopol se înscrie în ambiguitatea
personajelor, deoarece, așa cum afirmă, ,,n-am prea stat să disting ce e patern și ce e viril în
dragostea mea”.
De altfel, Otilia este portretizată prin tehnica modernă a reflectării poliedrice, fiind văzută
dintr-o altă perspectivă de fiecare personaj.
Un alt aspect modern, naturalismul, se manifestă în roman prin interesul pentru procesele
psihice deviante, alienare și senilitate, motivate prin ereditate și mediu. Titi, fiul retardat, este o
copie a tatălui său, Simion Tulea. Aurica, fata bătrână din roman, este o copie a mamei, a Aglaei,
ambele având câte o obsesie: una obsesia căsătoriei, cealaltă obsesia moștenirii.
Tema romanului este de factură balzaciană, fiind familia, dublată de motivul moștenirii și
al paternității. Imaginea societății burgheze bucureștene constituie fundalul pe care se proiectează
formarea și maturizarea unui tânăr, care, înainte de a-și face o carieră, trăiește iubirea pentru Otilia
și experiența relațiilor de familie.
O secvență ilustrativă pentru temă este cea în care Felix Sima sosește în casa lui Costache
Giurgiuveanu și asistă la o scenă de familie: jocul de table. Pentru prima dată face cunoștință cu
membrii clanului Tulea, dar și cu unchiul și verișoara sa, Otilia Mărculescu.
Titlul romanului inițial ,,Părinții Otiliei” reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că
fiecare dintre personaje hotărăște într-o oarecare măsură soarta orfanei Otilia. Din motive editoriale,
autorul schimbă titlul în ,,Enigma Otiliei”, punând accentul pe misterul protagonistei, zugrăvită prin
tehnica reflectării poliedrice.
Structura romanului este ciclică, sferică, realizată prin simetria incipitului cu finalul.
Astfel, incipitul fixează veridic cadrul temporal (,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) și
spațial (,,în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostol”). Incipitul și finalul sunt simetrice,
prin descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu, din perspectiva lui Felix, personajul
intrus, însă în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai
24
târziu), dar și prin răspunsul pe care îl dă moș Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul
romanului: ,,Aici nu stă nimeni”.
Finalul romanului este de tip închis, prin rezolvarea conflictului succesoral și erotic, urmat
de un epilog.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, urmărind două planuri narative: lupta dusă
de clanul Tulea pentru obținerea averii lui Giurgiuveanu și destinul tânărului Felix, care, rămas
orfan, vine să studieze Medicina, locuiește în casa unchiului său avar și trăiește iubirea
adoloscentină pentru Otilia; de asemenea, acțiunea este continuă, cronologică, evenimentele fiind
prezentate în succesiunea lor, prin alternanță și înlănțuire.
Din punctul de vedere al statutului social, Otilia este tipul orfanei, fiica cele de-a doua
soții a lui moș Costache, care, din păcate, nu o înfiază de teama surorii sale zgârcite, Aglae. Ea este
studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă.
Din punct de vedere psihologic, are un temperament derutant care îl bulversează pe Felix,
trecând foarte ușor de la o stare emoțională la alta.
Din punct de vedere moral, Otilia nu se supune prejudecăților sociale, fiind văzută atât la
brațul lui Pascalopol, cât și la cel al lui Felix.
din text
Otilia este un personaj tipic, reprezentând cocheta, ingenua și misterul feminin. Este un
personaj ,,rotund”, fiind construită printr-o multitudine de trăsături, într-o continuă transformare.
Portretul fetei este conturat atât prin caracterizarea directă (de către autor, de către alte
personaje, prin autocaracterizare), cât și prin caracterizarea indirectă (fapte, comportament, gesturi,
limbaj, relația cu celelalte personaje).
O primă trăsătură a fetei este misterul feminin, iar comportamentul derutant îl
descumpănește pe Felix, deoarece acesta nu-și poate explica schimbările de atitudine. Otilia însăși
recunoaște că este o ființă dificilă, autocaracterizându-se: ,,Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu
liberă!”.
O altă secvență care ilustrează misterul protagonistei este cea a ultimei întâlniri dintre ea și
Felix, înaintea plecării fetei din țară cu Pascalopol. Dacă Otilia concepe iubirea în felul aventuros al
artistului, cu dăruire și libertate absolută, Felix este dispus să aștepte oricât în virtutea promisiunii
că se va căsători cu Otilia. Dându-și seama că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării
profesionale a lui Felix, îl alege în final pe Pascalopol, bărbat matur care îi poate oferi protecție și
stabilitate.
De asemenea, Otilia este o fire energică, plină de viață și ilustrativă este secvența de la
moșia lui Pascalopol unde aleargă desculță prin iarbă, trăind din plin fiecare clipă, spre surprinderea
lui Felix.
Este o femeie frumoasă și generoasă, iar primul portret fizic este realizat din perspectiva
tânărului Felix. Otilia pe care o știa doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că
frumusețea ei contrastează cu portretul Auricăi, iar delicatețea, cu răutatea Aglaei. Ea îl primește cu
căldură pe Felix în casa lui moș Costache și-i oferă cu generozitate propria cameră în seara sosirii.
În momentul pătrunderii în camera fetei, Felix observă gustul pentru rafinament și eleganță,
dar și caracterul dezordonat, fiind aruncate peste tot partituri, rochii, reviste de modă; practic,
tânărul pătrunde în micul templu al misterului feminin.
Nu în ultimul rând, Otilia este o femeie inteligentă, intuitivă, rațională, iar misterul
personajului pare a se ascunde într-o replică pe care i-o adresează lui Felix: ,,Noi nu trăim decât
cinci – șase ani”.
În opinia mea, misterul personajului feminin este conferit de trăsăturile contradictorii ale
fetei, iar alegerea ei din final menține ambiguitatea Otiliei: este oare o femeie interesată de averea
lui Pascalopol sau una capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?
25
MOROMEȚII
de M. Preda
1.Introducere
Pregătit de proza scurtă din volumul de debut ,,Întâlnirea din pământuri’’, primul roman
scris de M. Preda, ,,Moromeții’’, este alcătuit din două volume, publicate la doisprezece ani
distanță: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
,,Moromeții’’ este un roman, specie a genului epic, în proză, de dimensiuni mari, cu
personaje numeroase, a cărui acțiune urmărește mai multe planuri narative și un conflict concentrat.
Deși modalitățile de exprimare artistică și problematica celor două volume diferă, romanul
este unul unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioada de criză, în preajma
celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt consemnate transformările vieții rurale, ale mentalităților și
ale instituțiilor, de-a lungul unui sfert de secol.
Ca tipologie, ,,Moromeții’’ este un roman realist-obiectiv, din perioada postbelică, având
un timp și într-un spațiu real, structură ciclică, sferică (primul volum), prezența personajului - tipic,
finalul închis, obiectivitatea naratorului.
Perspectiva naratorului obiectiv care relatează întâmplările la persoana a III-a, se
completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, Niculae, în volumul al II-lea),
ca și prin cea a informatorilor (personaje - martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior
altora, așa cum este Parizianu care povestește despre vizita lui Moromete la București).
3.Tema romanului este reprezentată de destrămarea simbolică a unei familii de țărani din
Câmpia Dunării, satul Siliștea – Gumești.
O altă temă este criza comunicării, absența unui dialog real dintre Ilie Moromete și familia
sa, completată de tema timpului ,,viclean’’ și de cea a istoriei.
O secvență semnificativă pentru tema destrămării familiei o reprezintă scena cinei care pare
a surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar,
dar ,,semnele’’ din text dezvăluie conflictele mocnite. Moromete domină o familie numeroasă,
formată din copii proveniți din două căsătorii, învrăjbiți din cauza averii.
Așezarea în jurul mesei prefigurează destrămarea familiei, deși Moromete încearcă să
păstreze echilibrul, iar poziționarea lui pe pragul celei de-a doua odăi ilustrează libertatea de
mișcare și de exprimare.
O altă secvență cu valoare simbolică este scena tăierii salcâmului duminică în zori, în timp
ce femeile își plâng morții, care prefigurează destrămarea familiei și prăbușirea satului tradițional,
inclusiv a iluziilor lui Moromete. Odată distrus salcâmul, ,,axis mundi’’, ce stă de veghe la ordinea
lumii, haosul se instalează treptat.
4.Titlul romanului, alcătuit dintr-un substantiv propriu, are funcție anticipativă, orientând
lectorul spre evocarea vieții de familie.
5. Elemente de structură
Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a timpului
narațiunii. Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune care se desfășoară pe parcursul verii, cu
trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Prima parte cuprinde întâmplări petrecute de sâmbătă seara până duminică noaptea, conține
scene care ilustrează monografic viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirile din poiana lui
Iocan, hora etc.
Partea a doua se derulează pe parcursul a doua săptămâni, începând cu plecarea lui Achim
cu oile la București.
Partea a treia, de la seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga celor doi băieți la
București.
26
Simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timpului. În incipit, timpul
pare îngăduitor: ,,se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără
conflicte mare’’, pentru ca enunțul din finalul volumului, ,,timpul nu mai avea răbdare’’, să
modifice imaginea timpului care devine necruțător. Imaginea timpului răbdător reprezintă doar o
iluzie a lui Moromete, contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete: conflictul dintre tată și cei trei fii din
prima căsătorie, Paraschiv, Achim și Nilă, conflictul dintre Moromete și Catrina, soția lui și
conflictul dintre Ilie și sora sa, Guica.
Un conflict secundar este cel dintre Ilie Moromete și fiul său cel mic, Niculae, deoarece
copilul dorea să meargă la școală, în timp ce tatăl care trebuia să plătească taxele îl ironizează și
susține că învățătura nu aduce ,,nici un beneficiu’’.
Acțiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative; un prim plan
urmărește familia Moromeților, măcinată de nemulțumiri mocnite. După fuga băieților la București,
Moromete este dezamăgit și trăiește drama paternității, fiind nevoit să vândă o parte din pământ
pentru a-și reface gospodăria, pentru a plăti impozitul, rata la bancă și taxele de școlarizare ale lui
Niculae.
Planurile secundare completează acțiunea romanului: familia lui Tudor Bălosu, revolta
țăranului sărac Țugurlan, dragostea dintre Polina și Birică.
În volumul al doilea, structurat în cinci părți, se prezintă viața rurală, într-o perioadă de un
sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârșitul anului 1962. Prin tehnica rezumativă,
evenimentele sunt selecționate, iar acțiunea romanul se concentrează asupra a două evenimente
istorice: Reforma agrară din 1945 și transformarea socialistă a agriculturii după 1949.
Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocuită de alta lipsită de glorie.
Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea familiei nu se mai reface. Ceilalți țărani își schimbă
atitudinea față de Ilie Moromete, foștii prieteni mor sau îl părăsesc, iar cei noi i se par mediocri.
Cu toate acestea, în familia lui Moromete continuă vrajba. Guica moare, fără ca relațiile cu
fratele său să se schimbe, iar acesta nu se duce nici la înmormântare..
Moromete se apucă de negoț, câștigă bani frumoși și încearcă să-și aducă băieții acasă, însă
aceștia refuză. Catrina îl părăsește pe Moromete, iar destrămarea familiei continuă cu moartea lui
Nilă pe front și a lui Paraschiv de tuberculoză.
Paralel cu procesul de disoluție a familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului
tradițional; discuțiile dintre tată și fiul Niculae reprezintă confruntarea dintre două mentalități, două
civilizații: Niculae, mentalitatea colectivistă, Ilie, mentalitatea tradițională.
Ilie Moromete este numit de criticul Manolescu ,,cel din urmă țăran’’, pentru că nu acceptă
ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie să dispară.
Moromete se stinge încet, trăindu-și ultimii ani de viață în singurătate și tăcere.
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol și este căsătorit cu
o fată din sat, asistentă medicală. La înmormântarea tatălui, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că
Moromete a murit, fără a suferi de vreo boală. În finalul romanului, tatăl și fiul se împacă în visul
băiatului.
Consider că romanul ,,Moromeții’’ surprinde dramatica iluzie a protagonistului că viața își
poate continua cursul în tiparele tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de la nivelul vieții
de familie și de la nivelul comunității rurale.
Așadar, ,,Moromeții’’ de M. Preda este un roman realist-obiectiv, monografic, din perioada
postbelică, ce surprinde condiția țăranului în istorie.
27
MOROMEȚII
de Marin Preda

Pregătit de proza scurtă din volumul de debut ,,Întâlnirea din pământuri’’, primul roman
scris de M. Preda, ,,Moromeții’’, este alcătuit din două volume, publicate la doisprezece ani
distanță: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
,,Moromeții’’ este un roman, specie a genului epic, în proză, de dimensiuni mari, cu
personaje numeroase, a cărui acțiune urmărește mai multe planuri narative și un conflict concentrat.
Deși modalitățile de exprimare artistică și problematica celor două volume diferă, romanul
este unul unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioada de criză, în preajma
celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt consemnate transformările vieții rurale, ale mentalităților și
ale instituțiilor, de-a lungul unui sfert de secol.
Ca tipologie, ,,Moromeții’’ este un roman realist - obiectiv, din perioada postbelică, având
un timp și într-un spațiu real, structură ciclică, sferică (primul volum), prezența personajului - tipic,
finalul închis, obiectivitatea naratorului.
Perspectiva naratorului obiectiv care relatează întâmplările la persoana a III-a, se
completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, Niculae, în volumul al II-lea),
ca și prin cea a informatorilor (personaje - martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior
altora, așa cum este Parizianu care povestește despre vizita lui Moromete la București).
Tema romanului este reprezentată de destrămarea simbolică a unei familii de țărani din
Câmpia Dunării, satul Siliștea – Gumești.
O altă temă este criza comunicării, absența unui dialog real dintre Ilie Moromete și familia
sa, completată de tema timpului ,,viclean’’ și de cea a istoriei.
O secvență semnificativă pentru tema destrămării familiei o reprezintă scena cinei care pare
a surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar,
dar ,,semnele’’ din text dezvăluie conflictele mocnite. Moromete domină o familie numeroasă,
formată din copii proveniți din două căsătorii, învrăjbiți din cauza averii.
Așezarea în jurul mesei prefigurează destrămarea familiei, deși Moromete încearcă să
păstreze echilibrul, iar poziționarea lui pe pragul celei de-a doua odăi ilustrează libertatea de
mișcare și de exprimare.
O altă secvență cu valoare simbolică este scena tăierii salcâmului duminică în zori, în timp
ce femeile își plâng morții, care prefigurează destrămarea familiei și prăbușirea satului tradițional,
inclusiv a iluziilor lui Moromete. Odată distrus salcâmul, ,,axis mundi’’, ce stă de veghe la ordinea
lumii, haosul se instalează treptat.
Titlul romanului, alcătuit dintr-un substantiv propriu, are funcție anticipativă, orientând
lectorul spre evocarea vieții de familie.
Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a timpului
narațiunii. Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune care se desfășoară pe parcursul verii, cu
trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Prima parte cuprinde întâmplări petrecute de sâmbătă seara până duminică noaptea, conține
scene care ilustrează monografic viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirile din poiana lui
Iocan, hora etc.
Partea a doua se derulează pe parcursul a doua săptămâni, începând cu plecarea lui Achim
cu oile la București.
Partea a treia, de la seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga celor doi băieți la
București.
28
Simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timpului. În incipit, timpul
pare îngăduitor: ,,se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără
conflicte mare’’, pentru ca enunțul din finalul volumului, ,,timpul nu mai avea răbdare’’, să
modifice imaginea timpului care devine necruțător. Imaginea timpului răbdător reprezintă doar o
iluzie a lui Moromete, contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete: conflictul dintre tată și cei trei fii din
prima căsătorie, Paraschiv, Achim și Nilă, conflictul dintre Moromete și Catrina, soția lui și
conflictul dintre Ilie și sora sa, Guica.
Un conflict secundar este cel dintre Ilie Moromete și fiul său cel mic, Niculae, deoarece
copilul dorea să meargă la școală, în timp ce tatăl care trebuia să plătească taxele îl ironizează și
susține că învățătura nu aduce ,,nici un beneficiu’’.
2.Prezentarea statutului social, moral și psihologic al personajului ales
Din punctul de vedere al statutului social, Ilie Moromete este tipul țăranului mijlocaș care,
spre deosebire de Ion, are pământ și vrea să-l păstreze, cu prețul unui trai modest, pentru a-l lăsa
apoi copiilor.
Din punct de vedere moral, el reprezintă concepția tradițională față de pământ și față de
familie și crede cu tărie în modul de existență al țăranului, însă istoria și timpul îi vor zdruncina
convingerile.
Din punct de vedere psihologic, Ilie Moromete este o fire reflexivă și contemplativă, fiind
relevante frământările sale despre soarta țăranilor dependenți de roadele pământului, de vreme și de
D-zeu; de aceea, este considerat de unii critici literari singurul ,,țăran – filozof” din literatura
română.
din text
Ilie Moromete este personaj principal și eponim, personaj realist și ,,rotund”, tipic pentru
pătura sociale a țărănimii legate vital de pământul care asigură existența familiei și respectul
colectivității.
Portretul lui Moromete este conturat atât prin caracterizarea directă (de către autor, de către
alte personaje, prin autocaracterizare), cât și prin caracterizarea indirectă (fapte, comportament,
limbaj, relații cu alte personaje).
Consider că o trăsătură dominantă a lui Moromete este autoritatea, fiind un om respectat în
sat, cât și în familie. Are prieteni pentru care opinia lui contează, iar discuțiile despre politică din
poiana lui Iocan nu încep niciodată fără el. el este cel care citește ziarele și interpretează
evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe Catrina care
se revoltă adesea.
Și în familie își dovedește autoritatea, pentru că soția și copiii ascultă cuvântul său, această
trăsătură fiind ilustrată chiar din scena cinei, prin poziționarea la masă.
O altă trăsătură dominantă a lui Moromete este ironia, puterea de a face haz de necaz, iar
exemplele în acest sens sunt numeroase. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune, la un
moment dat: ,,Te duseși în grădină să te odihnești, că până acum stătuși!”. De asemenea, lui Nilă i
se adresează la fel de sarcastic: ,,Ca să se mire proștii!”
Pe parcursul derulării acțiunii romanului, Moromete dă dovadă și de alte însușiri: spirit
contemplativ căruia îi place să disimuleze, înzestrat cu plăcerea de a vorbi, fire independentă,
inteligent și mucalit.
În opinia mea, moartea lui Moromete din finalul romanului simbolizează stingerea unei
lumi, el fiind un țăran atipic, un țăran reflexiv, prin faptul că are forța interioară să conștientizeze
drama sa, a familiei și a întregii colectivități.
29
GENUL LIRIC
LUCEAFĂRUL
de M. Eminescu
1.Introducere
Romantismul este un curent literar, apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea care cultivă
imaginația creatoare, sensibilitatea, sentimentele omenești, în special iubirea, și dezvoltă teme și
motive specifice, precum condiția omului de geniu, cosmogonia, trecerea ireversibilă a timpului,
istoria, visul, îngerul, demonul, amintirea, luna, noaptea, codrul. Romanticii cultivă antiteza,
creează personaje excepționale și situații excepționale.
Acest curent literar atinge punctul culminant, în contextul literaturii române, prin opera lui
M. Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.
Poemul ,,Luceafărul’’ de M. Eminescu a fost publicat inițial la Viena și, ulterior, în
,,Convorbiri literare’’, în 1883, elaborarea sa fiind îndelungată, cunoscând cinci variante succesive.
Eminescu a prelucrat o serie de surse de inspirație pe care le-a asimilat în poemul
,,Luceafărul’’: izvoare folclorice (basmul popular românesc ,,Fata în grădina de aur’’, mitul
Zburătorului, motivul stelei cu noroc), izvoare filozofice (filozofia lui Schopenhauer, filozofia
indiană), izvoare mitologice (mitul lui Hyperion, mitul genezei, mitul păcatului originar, mitul lui
Lucifer) și izvoare biografice (propria viață a lui Eminescu ridicată la rangul de simbol).
2.Încadrarea operei într-un curent literar/ tipologie
Poemul ,,Luceafărul’’ se încadrează în romantism prin următoarele trăsături: temă, motivul
luceafărului, motivul îngerului, al demonului, al visului, structură, relația geniu – societate,
cosmogonii, alternanța dintre planul terestru și cosmic, amestecul speciilor literare (elegie,
meditație, idilă, pastel), metamorfozele lui Hyperion, antiteza dintre geniu și omul comun.
Ca tipologie, ,,Luceafărul’’ este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra
condiției umane duale.
3.Tema poemului o reprezintă condiția omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea și
cunoașterea.
Eminescu preia din filozofia germanului Arthur Schopenhauer și reinterpretează antinomiile
(opozițiile) dintre omul de geniu și omul comun. Poetul își înzestrează eroul atât cu atributele
cunoașterii raționale, cât și cu o mare capacitate afectivă: fata de împărat nu este pentru Hyperion
doar obiectul cunoașterii, ci și întruchiparea iubirii.
4.Titlul poemului este format dintr-un substantiv propriu articulat ce denotă un astru ceresc.
Astfel, elementul paratextual face trimitere la motivul central al textului și susține alegoria pe tema
romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. De
asemenea, titlul unește două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare, și altul grecesc, al lui
Hyperion (,,cel care merge pe deasupra’’).
5.Structura poemului
Compozițional, poemul ..Luceafărul’’ cuprinde 98 de strofe, fiind structurat în părți
(tablouri). În primul și ultimul tablou, cele două planuri, terestru și cosmic, interferează, însă în
partea a doua este prezent planul terestru, iar în a treia, cel cosmic.
Partea întâi a poemului prezintă o poveste fantastică de iubire între reprezentanții unor lumi
diferite: fata de împărat – reprezentanta lumii pământene (omul comun) și Luceafărul –
reprezentantul lumii nepământene (omul de geniu, spiritul superior).
Incipitul poemului este ilustrat printr-o formulă inițială de basm, ce sugerează inspirația din
surse folclorice: ,,A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată’’. Timpul este anistoric, mitic, iar
portretul fetei de împărat realizat prin superlativul popular absolut ,,o prea frumoasă fată’’
evidențiază unicitatea acesteia și o individualizează între pământeni.
30
Privind Luceafărul de la fereastra castelului, o fată de împărat se îndrăgostește de el, iar, la
rândul lui, astrul este cuprins de același sentiment. Fata invocă apariția Luceafărului printr-o
formulă – descântec, ,,Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în
gând/ Și viața-mi luminează’’.
Întâlnirea celor doi are loc în visul fetei, motiv tipic romantic, când Luceafărul, asemenea
ființelor supranaturale care au capacitatea de a se metamorfoza, apare sub înfățișare angelică
(,,tânăr voievod’’, ,,păr de aur moale’’, ,,umbra feței străvezii’’) și apoi sub înfățișare demonică
(,,negre vițele-i de păr’’, ,,palid e la față’’), oferindu-i fetei nemurirea și invitând-o în lumea lui.
Eminescu prelucrează în această secvență mitul Zburătorului.
Neputându-și depăși condiția limitată de muritoare, fata de împărat îi cere Luceafărului să
devină muritor ca și ea, iar aceste, din iubire, acceptă sacrificiul, prin care își dovedește condiția
superioară și capacitatea de a-și depăși propria sferă: ,,Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă
lege,/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege’’.
Partea a doua prezintă tema romantică a iubirii dintre doi pământeni, Cătălina și Cătălin,
ilustrând ideea că legăturile între reprezentanții aceleiași lumi se stabilesc foarte repede.
Primind un nume, fata de împărat își pierde unicitatea, devenind un muritor banal, iar
asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie a omului comun. Idila se desfășoară
sub forma unui joc, iar portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu
portretul Luceafărului. Așadar, Cătălin devine întruchiparea mediocrității pământene: ,,Băiat din
flori și de pripas’’, ,,cu obrăjei ca doi bujori’’.
Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru
Luceafăr: ,,O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte’’, sugerând dualitatea ființei
umane.
Partea a treia ilustrează planul cosmic, fiind numită ,,drumul cunoașterii’’ și prezintă
zborul cosmic al Luceafărului și convorbirea cu Demiurgul.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viață finită, de moarte, ,,Mi-e sete de
repaus’’, este numit Hyperion (în limba greacă ,,cel care merge pe deasupra’’, ,,spiritul superior’’),
dovadă că doar Demiurgul (Universul) îi cunoaște adevărata identitate.
Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire, însă cererea îi este refuzată, pentru
că Luceafărul se născuse odată cu lumea, iar moartea lui ar însemna moartea lumii, ar conduce la
haos. Demiurgul îi explică lui Hyperion absurditatea dorinței lui, prilej cu care este pusă în antiteză
lumea nemuritorilor cu cea a muritorilor. Astfel, muritorii nu-si pot determina propriul destin, se
bazează numai pe noroc, în timp ce omul de geniu este capabil de idealuri înalte, trăiește dincolo de
timp și de spațiu: ,,Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici
loc/ Și nu cunoaștem moarte''.
În schimb, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze (împărat, căpitan de oști),
numai moartea nu i-o poate oferi, păstrând pentru final argumentul zdrobitor: ,,Și pentru cine vrei să
mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă,/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă’’.
Partea a patra prezintă, pe de o parte, cuplul Cătălin – Cătălina trăindu-și povestea de
dragoste într-un cadru romantic, iar, pe de altă parte, revelația Luceafărului asupra diferențelor
dintre cele două lumi și asupra imposibilității împlinirii unei povești de dragoste între omul de geniu
și omul comun.
Atitudinea geniului este una de interiorizare, de asumare a eternității, omul comun fiind
incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această
incapacitate: ,,Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece’’.
6.În opinia mea, în poemul ,,Luceafărul’’ se conturează o viziune a lumii prin prisma iubirii
și a omului de geniu. Iubirea dorită este, în final, o iubire imposibilă, iar spiritul superior este
condamnat la o viață nesfârșită, dar fără iubire.
În concluzie, ,,Luceafărul’’ este o sinteză a creației eminesciene, înscriindu-se în romantism.
31
PLUMB
de G. Bacovia
1.Definirea curentului literar în care se încadrează poezia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
iar, în plan european, odată cu simbolismul începe poezia modernă.
În literatura română, cel dintâi teoretician al simbolismului a fost poetul Alexandru
Macedonski, ale cărui idei sunt expuse în câteva articole, în care teoretizează poetica simbolistă.
Trăsăturile generale ale simbolismului sunt: teme specifice (condiția nefericită a poetului
într-o societate superficială, natura ca stare de spirit, orașul de provincie sufocant, moartea, iubirea
neîmpărtășită), motive literare tipice (anotimpurile generatoare de stări nevrotice, ploaia/ apa ca
substanță erozivă, solitudinea, instrumentele muzicale etc.), corespondențele dintre culoare și stări
sufletești, dintre instrumente muzicale și trăirile eului poetic, cultivarea simbolului, a sugestiei și a
sinesteziei, versul liber și tehnica repetiției / a simetriei, cultivarea stărilor poetice confuze (tristețea,
monotonia, singurătatea, spleen- ul, angoasa, disperarea, obsesia morții, nevroza) și a olfactivului,
muzicalitatea versurilor.
2.Încadrarea poeziei în curentul literar corespunzător, într-o tipologie
Poezia ,,Plumb” de G. Bacovia deschide volumul cu același titlu, apărut în anul 1916,
definindu-l în totalitate.
Textul poetic se încadrează în lirica simbolistă prin teme și motive literare, prin cultivarea
simbolului ,,plumb”, prin corespondențe, decorul trist, sumbru, prin cromatică, tehnica repetițiilor și
prin sugestie, olfactiv și prin muzicalitatea versurilor.
Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții: plumbul, cimitirul,
sicriele, cavoul, somnul, vântul, frigul și conturează decorul funerar. Ele se asociază cu stări
sufletești confuze: izolarea, spaima de moarte, angoasa, spleen-ul, inadaptarea, disperarea,
înstrăinarea de sine.
Ca tipologie, poezia ,,Plumb” este o elegie, deoarece exprimă sentimentul de tristețe și
spaima de moarte sub forma monologului liric a unui eu ,,fantomatic” (N. Manolescu).
3.Tema poeziei o constituie condiția poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații,
condiție marcată de singurătate, de imposibilitatea comunicării și a evadării dintr-un univers
claustrant, dar și de moartea iubirii.
Ilustrativ pentru temă este imaginarul poetic din cele două catrene ce înfățișează lumea ca pe
un imens cimitir, iar eul fantomatic rătăcește fără sens printr-un univers – închisoare ce se
degradează. Laitmotivul ,,stam singur” ilustrează senzația de pustietate sufletească și condiția eului
poetic.
Viziunea despre lume este una sumbră, fără speranța de salvare și de un tragism asumat cu
luciditate.
4.Titlul poeziei este simbolul ,,plumb”, reluat obsesiv de 6 ori în cele opt versuri. În sens
denotativ, titlul este un substantiv ce denumește un metal greu, de culoare gri, toxic pentru
organismul uman. În sens conotativ, plumbul este simbolul fundamental din lirica bacoviană,
semnificativ pentru că sintetizează complexitatea sufletească a eului simbolist. Se creează
corespondența între trăsăturile metalului și stările eului poetic. Astfel, culoarea gri redă cenușiul
existențial al eului poetic, greutatea metalului ilustrează apăsarea sufletească, închiderea definitivă a
spațiului existențial, iar toxicitatea trimite la moarte.
5.Structura textului poetic se axează pe principiul simetriei, poezia fiind alcătuită din două
catrene, în care simbolul ,,plumb” asigură legătura de substanță.
Cele două strofe/ secvențe poetice corespund celor două planuri ale realității: realitatea
exterioară/ obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou și realitatea interioară/ subiectivă ilustrată
de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura
mediului.
32
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile subiectivității eului liric: verbe de persoana I
(,,stam”, ,,am început”, ,,să strig”), adjectivul posesiv ,,(amorul) meu”, poezia având caracter
confesiv și formă de monolog liric.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, sufocant, în care eul poetic se simte
claustrat, însingurat.
Versul – incipit ,,Dormeau adânc sicriele de plumb”, care înfățișează lumea ca pe un imens
cimitir, cuprinde două simboluri obsedante ale liricii lui Bacovia și sugerează ideea morții ca un
somn profund, arătând imposibilitatea comunicării și lipsa de sensibilitate a contemporanilor
poetului.
Elementele decorului funerar sunt: ,,sicriele de plumb”, ,,vestmânt funerar”, ,,flori de
plumb”, ,,coroanele de plumb”, iar lumea obiectuală, ,,florile”, este marcată de împietrire. Vântul
este singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții, surprinse prin
imaginea auditivă ,,Și scârțâiau coroanele de plumb”.
Verbele la imperfect (,,dormeau”, ,,stam”, ,,scârțâiau”, ,,atârnau”) permanentizează stările
eului poetic: claustrarea, veghea poetului, angoasa.
Strofa a doua debutează sub semnului tragicului existențial, generat de moartea/ dispariția
afectivității: ,,Dormea întors amorul meu de plumb”. Epitetul ,,întors” constituie misterul poeziei,
fiind vorba, probabil, cum va spune Blaga, de întoarcerea cu fața spre apus (,,a fi întors înseamnă a
fi cu fața spre moarte”). Metafora ,,amorul meu de plumb” ilustrează ideea că efectul toxic al
plumbului a cuprins și lumea interioară. Zadarnică este chemarea poetului (,,și-am început să-l
strig”), căci invazia plumbului și frigul pătrunzător spulberă orice speranță de salvare a eului liric și
produc disoluția materiei.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei ,,stam singur”, ce
devine laitmotivul poeziei, în timp ce metafora ,,aripile de plumb” presupune zborul în jos, căderea,
imposibilitatea evadării, moartea iubirii.
Ambiguitatea, o caracteristică a limbajului poetic modern, este produsă de multiplele
semnificații pe care le pot primi sintagme precum epitetul ,,(dormea) întors” sau versul ,,Stam
singur lângă mort” (înstrăinarea de sine, alienarea).
Elementele prozodiei clasice produc muzicalitatea exterioară, prin rima îmbrățișată, măsura
de 10 silabe, alternanța iambului cu amfibrahul.
6.În opinia mea, poetul G. Bacovia apelează la tehnicile simboliste pentru a exprima tema
solitudinii și o viziune tragică despre lume, viziunea descompunerii universale.
În concluzie, ,,Plumb” se încadrează în simbolism prin temă, motive literare, prin
zugrăvirea stărilor sufletești ale eului poetic, prin folosirea sugestiei, a simbolului și a
corespondenței, dar și prin atmosferă, muzicalitate și tehnica repetiției.
33
TESTAMENT
de T. Arghezi

Modernismul este un curent literar manifestat în perioada interbelică, inițiat la noi de criticul
Eugen Lovinescu, cel care pornește de la ideea că există un spirit al veacului ce impune procesul de
sincronizare a literaturii române cu literatura europeană, cunoscut sub numele de principiul
sincronismului.
Prin intermediul revistei ,,Sburătorul”, Eugen Lovinescu pune bazele modernismului, iar
primul obiectiv a fost promovarea tinerilor scriitori și imprimarea unei tendințe moderniste în
evoluția literaturii române. El impune tematica de inspirație citadină, tipul intelectualului, proza de
analiză psihologică, intelectualizarea poeziei și a prozei, evoluția poeziei de la epic la liric.
Trăsăturile moderniste în poezia interbelică sunt: abordarea unor teme importante ale liricii
(creația, cunoașterea, condiția creatorului în univers, condiția umană, raportul omului cu
Divinitatea, logosul, iubirea cântată prin logos, moartea), cultivarea artelor poetice, a poeziei
filozofice, de meditație, de cunoaștere și a poeziei ermetice, impunerea esteticii urâtului în literatura
română (T. Arghezi), îmbinarea poeziei cu filozofia, religia, matematica, apariția unor specii literare
noi, precum psalmul, ambiguitatea limbajului redat prin metafora inedită și prin oximoron,
dispariția rigorilor prozodice (structura astrofică, tehnica ingambamentului, versul liber, măsura
variabilă).
Poezia ,,Testament” de T. Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române din perioada interbelică, fiind publicată în fruntea primului volum de versuri ,,Cuvinte
potrivite” (1927).
Ca tipologie, poezia ,,Testament” este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propria
concepție despre rolul poetului (cel de creator, de artizan, de făuritor de ,,cuvinte potrivite”) și
despre rolul creației sale (poezia este o formă de cunoaștere).
Privind apartenența la un curent literar, poezia este o artă poetică modernă, pentru că
ilustrează concepte moderne: estetica urâtului, transformarea socialului în estetic, poezia ca
rezultat al muncii, al trudei poetice și al harului divin, accentul pe conținut, pe fond, prin căutarea
cu migală a ,,cuvântului” potrivit, inegalitatea strofelor, asocierea surprinzătoare a cuvintelor,
cultivarea metaforei inedite și a oximoronului.
3.Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostază de meșteșug, lăsată ca moștenire
unui fiu spiritual. Astfel, cartea devine un mod de a cunoaște lumea, ,,cartea mea-i, fiule, o
treaptă”. Metafora ,,carte” este motivul central și are sensul de bun spiritual care asigură legătura
dintre generații și oferă urmașilor o identitate. Ca element de recurență, cuvântul ,,carte” are o
bogată serie sinonimică în textul poetic: ,,cuvinte potrivite”, ,,slova de foc”, ,,slova făurită”.
4.Titlul poeziei are atât sens denotativ (propriu), cât și sens conotativ (figurat). În sens
propriu, cuvântul – titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce
urmează a-i fi îndeplinite după moarte.
Cu sens conotativ, titlul trimite la creația argheziană ce devine o moștenire spirituală
adresată urmașilor – cititori.
5.Structura poeziei este una modernă, cu strofe inegale, în care lirismul subiectiv se
realizează prin mărcile subiectivității eului liric: pronume și verbe la persoana I și a II-a (,,eu am
ivit”, ,,am preschimbat”, ,,făcui”, ,,nu-ți voi lăsa”, ,,să urci”, ,,te-așteaptă”), adjectivul posesiv
(,,cartea mea”); așadar, poezia are caracter confesiv și formă de monolog adresat de către tată
(poetul) unui fiu spiritual (cititorul).
Textul poetic este structurat în cinci strofe cu un număr inegal de versuri, strofele fiind
grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență poetică (strofele I și II) sugerează legătura dintre
generații: străbuni, poet și cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele III și IV) redă rolul etic,
34
estetic și social al poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har și
muncă: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită”.
Poetul apare în ipostaza de creator de ,,cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează creația
argheziană ca trudă poetică: ,,Din graiul lor cu – ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte
potrivite”, ,,Făcui din zdrențe muguri și coroane”, ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”.
Așadar, Arghezi introduce în literatura română o tehnică modernistă, estetica urâtului,
concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Asemenea lui, Arghezi consideră
că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, poate deveni material poetic.
Condiția poetului este redată în versul ,,Robul a scris-o, Domnul o citește”; artistul este
un ,,rob”, un truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură cititorul (Domnul).
La nivelul limbajului, Arghezi realizează asocieri de cuvinte surprinzătoare, cultivă
oximoronul (,,Veninul strâns l-am preschimbat în miere”, ,,ciorchin de negi”) și metafora – simbol
,,cartea”.
6.În opinia mea, viziunea argheziană despre lume ilustrează atitudinea creatorului față de
predecesori și față de urmași prin mesajul și valoarea estetică a operelor sale. Prin urmare, în
viziunea lui Arghezi, creatorul trebuie să își transfigureze în creație suferințele, iar rodul muncii
sale, de ,,șlefuitor de cuvinte”, să devină un bun spiritual, care să contribuie la evoluția neamului
său.
În concluzie, poezia ,,Testament” de T. Arghezi este o artă poetică modernă, din perioada
interbelică.
35
EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII
de L. Blaga

sincronismului.
variabilă).
Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga a fost publicată în
deschiderea primului volum de versuri ,,Poemele luminii” (1919) și face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române, alături de ,,Testament” a lui Arghezi și ,,Joc secund” a lui
Ion Barbu.
Ca tipologie, poezia lui Blaga este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă, prin
mijloace artistice, concepția despre poezie, ca formă de cunoaștere și despre rolul poetului, acela de
protector al tainelor lumii.
Privind apartenența la curentul literar, poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este
o artă poetică modernă prin teme (cunoașterea, logosul, condiția creatorului în univers), prin
trăirea dionisiacă, prin intelectualizarea emoțiilor, prin metaforele inedite și prin înnoirea prozodiei:
structura astrofică, tehnica ingambamentului, versul liber și măsura variabilă.
3.Tema poeziei este cunoașterea desemnată de metafora ,,lumina”, dar și de atitudinea
poetică în fața marilor taine ale universului. Pentru poetul – filozof, există două tipuri de
cunoaștere: cunoașterea paradisiacă (prin care se descifrează misterul cu ajutorul logicii și al
rațiunii) și cunoașterea luciferică (prin care se potențează, se accentuează misterul cu ajutorul
imaginației și al trăirii, fiind specifică poeților).
4.Titlul poeziei este alcătuit din pronumele personal ,,eu” care ilustrează ideea trăirii
dionisiace și rolul asumat al eului poetic, de protector al misterelor lumii, ilustrând caracterul
confesiv al poeziei; verbul la forma negativă ,,nu strivesc” ilustrează opțiunea poetului pentru
cunoașterea luciferică, iar metafora revelatorie ,,corola de minuni” redă ideea de mister,
5.Structura poeziei este una astrofică, fiind împărțită pe trei secvențe poetice.
În prima secvență poetică, este ilustrată opțiunea poetului pentru cunoașterea luciferică
prin verbele la forma negativă ,,nu strivesc” și ,,nu ucid”, în timp ce sintagma ,,în calea mea”
ilustrează rolul asumat al eului poetic, de protector al misterului.
Metaforele din finalul secvenței redau chiar temele poeziei: ,,flori” reprezintă frumusețea/
viața/ efemeritatea; ,,ochi”- cunoașterea/ contemplația poetică; ,,buze”- logosul/ rostirea poetică/
iubirea; ,,morminte” – moartea/ eternitatea.
36
În secvența a doua, este ilustrată opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere: cunoașterea
paradisiacă, reprezentată prin sintagma ,,lumina altora” și prin verbul ,,sugrumă” și cunoașterea
luciferică, ilustrată de sintagma ,,lumina mea” și de verbele ,,sporesc”, ,,îmbogățesc”.
În această secvență este evidențiată o comparație amplă între rolul poetului și cel al lunii,
acela de protector al tainei, al misterului.
În ultima secvență poetică, cu rol concluziv, este motivată opțiunea poetului pentru
protejarea misterelor: iubirea pentru întregul univers (,,căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și
morminte”).
La nivel stilistic, întâlnim o serie de metafore din câmpul semantic al misterelor: ,,corola de
minuni”, ,,adâncimi de întuneric”, ,,întunecata zare”, ,,sfânt mister”, ,,vraja nepătrunsului
ascuns”, ,,ne- nțeles”, ,,ne – nțelesuri și mai mari”.
6.În opinia mea, concepția despre poezie a lui Blaga are în vedere problema cunoașterii, iar
poetul transmite un mesaj optimist, fundamental filozofic, despre potențialul infinit al ființei umane,
care participă la păstrarea armoniei universale, așezând la temelia creației poetice o formă aparte de
cunoaștere – iubirea.
În concluzie, poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică modernă
din perioada interbelică.
37
RIGA CRUPTO ȘI LAPONA ENIGEL
de Ion Barbu

sincronismului.
variabilă).
2.Încadrarea poeziei în curentul literar corespunzător/ într-o tipologie
Poezia ,,Riga Crypto și lapona Enigel” a fost publicată în volumul ,,Joc secund” (1930) și
este subintitulată de autor baladă, deoarece este o poveste stranie de dragoste, cu aspect de cântec
medieval spus de un menestrel, însă răstoarnă conceptul tradițional realizându-se în viziune
modernă, fiind ca tipologie atât un poem de cunoaștere, cât și un poem alegoric.
Această poezie se încadrează în perioada modernistă a literaturii interbelice prin următoarele
trăsături: îmbinarea liricului cu epicul și dramaticul, ambiguitatea limbajului prin folosirea
metaforei, renunțarea la prozodia tradițională, intrarea în fantastic cu ajutorul povestirii în ramă,
prezența unor simboluri (al nunții, al soarelui, al oglinzii) și valorificarea unor elemente mitice.
Poezia lui Ion Barbu se înscrie în a doua etapă a creației sale, baladic – orientală, iar
structura narativă implică interferența genurilor, scenariul epic fiind dublat de caracterul dramatic și
de lirismul de măști, personajele având semnificații simbolice.
3.Tema poeziei este reprezentată de iubirea ca o cale de cunoaștere, o iubire imposibilă,
deoarece ființele care alcătuiesc cuplul erotic fac parte din lumi diferite. Universul poetic este
construit cu ajutorul motivelor literare, cum ar fi cel al fântânii, al somnului, ce ajută la dezvăluirea
existenței celor două tipuri umane: omul de geniu care aspiră spre absolut și care dorește depășirea
propriei condiții și omul de rând care continuă viața alături de cei din mediul său.
4.Titlul poeziei îi prezintă pe cei doi membri ai cuplului, antagonici, ,,Crypto” sugerând
apartenența la regnul vegetal. Numele ,,Enigel” are sonoritate nordică și susține originea ei de la
pol, fiind stăpâna regnului animal și ipostaza umană cea mai evoluată a acestuia.
5.Compozițional, poezia este alcătuită din două părți, fiecare dintre ele prezentând câte o
nuntă: una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nunți povestite/ inițiatice, iar formula
compozițională este aceea a povestirii în ramă.
Prima parte sau prologul conturează atmosfera de la finalul nunții trăite. Primele patru
strofe constituie, așadar, rama viitoarei povești și reprezintă dialogul menestrelului cu un nuntaș
care îl roagă să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali: Crypto și Enigel.
Partea a doua, nunta povestită, este realizată din mai multe tablouri poetice: portretul și
împărăția rigăi Crypto; portretul, locurile natale și oprirea laponei în poiana lui Crypto; cele trei
chemări ale rigăi și primele două refuzuri ale laponei; răspunsul laponei și refuzul categoric cu
38
revelarea relației dintre simbolul solar și propria condiție; încheierea întâlnirii și pedepsirea lui
Crypto în finalul baladei.
Spațiul definitoriu al existenței pentru Crypto este umezeala, umbra, răcoarea, în timp ce
lapona vine din țări de gheață, un spațiu rece, ceea ce explică și aspirația ei spre soare și lumină.
Enigel poposește în poiana lui Crypto, se întâlnesc în vis, iar riga rostește descântecul de trei ori,
încercând s-o ademenească pe lapona. El este refuzat de Enigel: ,,Eu mă duc să culeg/ Fragii
fragezi mai la vale”; acest refuz sugerează tentația solară a fetei prin indicele spațial ,,mai la vale”.
Al doilea refuz este susținut de enumerarea atributelor lui Crypto:
,,blând”, ,,plăpând”, ,,necopt”.
Al treilea refuz prin antiteza soare – umbră pune în evidență relația fiecăruia cu Universul,
incompatibilitatea peste care niciunul nu poate trece. Soarele este simbolul existenței spirituale pe
care Crypto o refuză în favoarea existenței instinctuale, vegetative. În schimb, sufletul omului este
asemănat sugestiv cu o fântână, simbol al aspirației spre cunoaștere, specific laponei: ,,Mă-nchin la
soarele – nțelept/ Că sufletu-i fântână – n piept”.
Pentru a-și continua drumul către soare și cunoaștere, Lapona refuză descântecul lui Crypto
ce se întoarce în mod brutal asupra celui care l-a rostit și – l distruge. El cade victimă îndrăznelii de
a-și depăși limitele, de a încerca să intre într-o lume inaccesibilă. Finalul este trist, deoarece Crypto
se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să rămână alături de măsălarița, o plantă toxică din
regnul vegetal.
Simbol al ființei superioare, al omului de geniu, Enigel deplânge ființa umană duală ce
oscilează între rațional și instinctual, între viață și moarte, conștientizând drama geniului care ar
putea fi tentat de o iubire efemeră.
Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui, al
nunții, al oglinzii. Drumul spre sud al laponei are semnificația unui drum inițiatic, iar popasul în
ținutul rigăi este o probă pe care o trece prin respingerea nunții pe o treaptă inferioară.
La nivelul limbajului, observăm prezența metaforelor, mai ales în finalul poemului, dar și a
epitetului în portretizarea lui personajelor: Crypto este ,,sterp”, ,,nărăvaș”; lapona
este ,,mică”, ,,liniștită” și ,,prea cuminte”.
La nivel prozodic, măsura este variabilă, strofele sunt inegale ca număr de versuri, măsura
este de 8-9 silabe, poezia având o structură modernă.
6.În opinia mea, poemul prezintă drama incompatibilității, iar viziunea despre lume a
poetului se reflectă în universul poetic original, într-un limbaj ambiguu, o lume de esențe
contemplate de spirit.
În concluzie, ,,Riga Crypto și lapona Enigel” este un poem alegoric și un poem de
cunoaștere, din perioada interbelică, ce impresionează prin fondul de idei și prin originalitate.
39
În Grădina Ghetsemani
de Vasile Voiculescu

Tradiționalismul este curentul literar apărut la începutul secolului al XX-lea și dezvoltat de-a
lungul perioadei interbelice. Acesta se remarcă prin prețuirea profundă a valorilor tradiționale ale
spiritualității românești. În literatura română, apar trei nuclee tradiționaliste: sămănătorismul,
poporanismul, gândirismul, toate promovând valoarea tradiției și a autohtonului.
Trăsăturile generale ale curentului sunt: prețuirea mediului rural, ca vatră a spiritualității
românești, refuzul citadinului și preferința pentru descrierea satului, promovarea tipului țăranului,
idealizarea trecutului (paseismul), inspirația din istorie, folclor, mituri, accentul pe etic, etnic și
social, cultivarea unor teme, precum trecerea ireversibilă a timpului, legătura dintre generații,
legătura omului cu pământul, copilăria, tema religioasă, dar și preferința pentru forma clasică a
poeziei și pentru limbajul arhaic, regional, popular.
2.Încadrarea poeziei într-un curent literar corespunzător și într-o tipologie
Poezia ,,În Grădina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu face parte din volumul ,,Pârgă”,
publicat în 1921, a cărui apariție marchează originalitatea poetului prin înnoirea modalității de a
scrie.
Sursa de inspirație a poeziei se află în Evanghelia după Luca, Sfântul care consemnează
momentul ultimei rugăciuni a lui Iisus, în Grădina Ghetsemani, înainte de arestarea lui de către
escorta armată condusă de Iuda.
Această poezie este una tradiționalistă prin: tema de inspirație religioasă, prin limbajul
regional, popular și prin structura canonică: strofe de tip catren, ritm iambic, rimă încrucișată,
măsura versurilor de 14 silabe.
Ca tipologie, este un poem iconografic, motivul biblic al rugăciunii fiind înfățișat în
icoanele bisericii creștine; de asemenea, este și o meditație pe tema condiției umane și o dramă
lirică, pentru că această poezie nu trebuie înțeleasă ca o simplă prelucrare a întâmplărilor din
Grădina Ghetsimani, ci e axată pe motivul sacrificiului pentru un ideal, pentru o credință, pe
atitudinea omului în fața morții și pe drama îndoielii și a rezistenței împotriva unei puteri
asupritoare
3.Tema poeziei este de inspirație religioasă: ruga lui Iisus, pe Muntele Măslinilor, după
Cina cea de taină. Ruga biblică poate avea următoarele semnificații religioase și morale: în sens
creștin, dezvăluie lupta lui Iisus cu ispitele Diavolului și victoria sa asupra îndoielii de sine; în sens
etic, denotă încercarea lui Iisus de a-i convinge pe ucenicii săi că spiritul uman trebuie să rămână
neadormit și să vegheze asupra patimilor proprii.
4.Titlul este un reper spațial, care fixează locul de rugăciune, anume Grădina Ghetsimani,
termen preluat din ebraică, însemnând ,,grădina unde se presau măslinele”. Astfel, spațiul Grădinii
Ghetsimani devine un topos sanctificat prin jertfă, deoarece aici începe drumul calvarului pentru
izbăvire.
5.La nivel structural, poezia este alcătuită din patru catrene, structurate pe două planuri:
interior, redând zbuciumul sufletesc al mântuitorului și exterior, planul naturii, aflat în concordanță
cu suferința Celui care se roagă. Fiind o poezie iconografică, aparține lirismului obiectiv, prin
absența mărcilor subiectivității, însă gradarea suferinței este marcată prin punctele de suspensie și
propoziția exclamativă.
Prima secvență poetică (strofa I) redă împotrivirea Omului în fața destinului tragic,
refuzând să primească ,,paharul” (păcatele): ,,Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul”. Verbele
la imperfect ,,lupta”, ,,nu primea”, ,,se-mpotrivea” exprimă refuzul asumării destinului, în clipa de
ezitare a Fiului lui Dumnezeu. Gestul îngenuncherii nu este al unui învins, ci al rugăciunii, al
invocării Divinității. Contrastul cromatic roșul alb, realizat prin metaforă și comparație, pune în
40
evidență zbuciumul sufletesc și condiția duală: ,,sudori de sânge” (suferința fizică), ,,chipu-i alb ca
varul” (componenta spirituală a lui Iisus).
Zbuciumul sufletesc capătă proporții hiperbolice: ,,Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi
furtuna”, iar suferința sa străbate întreaga natură, fiind percepută și de Tatăl ceresc.
Cea de-a doua secvență poetică (strofele a doua și a treia) prezintă drama sufletească a lui
Iisus și este realizată în jurul metaforei – simbol ,,grozava cupă” (păcatele omenirii), pe care i-o
oferă ,,o mână nendurată” (Tatăl ceresc). Rezistența la ispitire implică suferința în plan fiziologic și
sufletesc: ,,Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă”.
Oximoronul din versul ,,În apa ei verzuie jucau sterlici de miere/ Și sub veninul groaznic
simțea că e dulceață…” ilustrează interiorizarea și lupta cu Sinele. Versul ,,Bătându-se cu moartea
uitase de viață!” evidențiază contrastul între moartea trupului (materia) și veșnicia spiritului.
În ultima secvență lirică (strofa a patra), se face trecerea de la planul interior la cel
exterior. Natura preia zbuciumul, frământările lui Iisus, tragismul sporind în intensitate. Sunt
folosite personificarea și hiperbola pentru descrierea elementelor decorului: ,,Deasupra, fără tihnă,
se frământau măslinii/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”. Uliii devin simbolul
morții și anticipează jertfa lui Iisus pentru izbăvirea omenirii de păcate.
6.În opinia mea, întreaga poezie este o transpunere estetică a consemnării biblice. De altfel,
Grădina este locul propice meditației, iar printre măslini, simboluri pentru pace și iubire, Iisus-
Omul are o ezitare de a înfrunta suferința și moartea, chiar dacă latura sa divină este conștientă că
misiunea de a absolvi omenirea de păcate trebuie dusă la bun sfârșit.
În concluzie, poezia ,,În Grădina Ghetsemani” aparține tradiționalismului prin
caracteristicile menționate.
41
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
de N. Stănescu
1.Definirea curentului literar în care se încadrează textul poetic

Neomodernismul poetic (generația 60) este un curent literar ce reface legătura cu poezia
modernistă interbelică, întorcându-se la lirismul pur, la puterea metaforei, vizând profunzimile
ființei și marile întrebări ale acesteia. Poeții neomoderniști cultivă ironia și spiritul ludic,
reprezentarea abstracțiilor sub formă concretă. La nivelul limbajului, poezia neomodernistă caută
noutatea expresiei, iar rezultatul este ambiguizarea mesajului poetic, respectiv șocarea cititorului
care este pus în ipostaza unui căutător de sensuri ascunse.
2.Încadrarea textului poetic în curentul literar corespunzător și într-o tipologie
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” face parte din cel de-al doilea volum de versuri ,,O viziune
a sentimentelor”(1964) și se înscrie în neomodernism prin câteva trăsături: poezia șochează
așteptările cititorului prin viziunea inedită asupra sentimentului de iubire; leoaica poate fi iubita, de
aceea iubirea este privită ca un eveniment cinegetic din perspectivă ludică; ambiguizarea limbajului
poetic este produsă de metaforele surprinzătoare: ,,leoaică tânără, iubirea”, ,,cerc de-a dura”,
,,curcubeu tăiat în două”; de asemenea, ambiguitatea deschide mai multe căi de interpretare, textul
poetic putând fi citit ca o întâlnire a poetului cu inspirația acaparatoare a ființei, iar aceasta are ca
efect transformarea lumii reale într-un univers propriu și a omului obișnuit într-un creator; creația
izvorăște din iubire și îl proiectează pe Creator în eternitate (artă poetică). Alte trăsături sunt
reprezentarea abstracțiilor sub formă concretă și înnoirile prozodice, precum versul liber și
ingambamentul.
Ca tipologie, poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” de N. Stănescu este un poem al dragostei, în
care asocierea ceremonialului erotic cu actul verbal pune în lumină relația fundamentală în lirica
stănesciană dintre Eros și logos, fiind simultan o artă poetică.
3.Tema poeziei o reprezintă Iubirea cântată prin Cuvânt, Iubirea fiind așadar sinonim al
Poeziei. Cuvintele devin expresie a sentimentelor, a stărilor, a trăirilor eului poetic, iar discursul
poetic se transformă într-un ceremonial al iubirii. Efectul este comun: atât arta, cât și iubirea
declanșează catharsisul, înălțarea spirituală, pornirea spre o altă dimensiune. Această temă se
justifică la nivelul celor trei secvențe poetice, în care eul poetic mărturisește propria aventură a
trăirii sentimentului de iubire, respectiv cele două metamorfoze: a sinelui și a întregii lumi.
4.Titlul poeziei ilustrează viziunea originală a poetului asupra iubirii: dragostea
(abstracțiune) este corporalizată, concretizată, întrupându-se într-o ,,leoaică tânără”, apoziție
metaforică antepusă. Transferul semantic urmărit de poet prin introducerea felinei în reprezentarea
dragostei are în vedere atributele acesteia: instinctualitate, ferocitate, frumusețe, sălbăticie, libertate.
Leoaica devine simbolul puterii suverane a sentimentului de iubire, al fericirii de a trăi prin iubire.
5.Structura textului poetic
Compozițional, poezia este alcătuită din trei secvențe poetice, corespunzătoare celor trei
strofe, iar motivul central al poeziei, care prin repetare devine laitmotiv, este cel al leoaicei, simbol
pentru iubirea ca pasiune, ca trăire intensă.
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile lexico-gramaticale ale subiectivității eului liric:
pronume și verbe la persoana I singular (,,mi-a sărit”, ,,mă pândise”, ,,mi-am dus”), poezia având
caracter confesiv.
Prima secvență poetică prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise,
ca o întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, deși sentimentul exista în stare latentă în
sufletul omului: ,,Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în față,/ Mă pândise-n încordare/ mai
demult”.Verbele dure care definesc intruziunea leoaicei în existenţa solitară a eului (,,mi-a
sărit”, ,,mă pândise”, i-a înfipt”, ,,m-a muşcat”) subliniază întâlnirea surprinzătoare cu ,,leoaica -
iubire”; eul nu cunoscuse iubirea care îl atacă şi îl invadează agresiv şi irezistibil; perfectul compus
redă caracterul brusc şi irevocabil al întâlnirii neașteptate cu dragostea.
42
Ferocitatea leoaicei lasă urme vizibile – colţii înfipţi în faţă, muşcătura în carnea feţei – care
poartă şi conotaţia unui stigmat evident pentru ceilalţi; sintagma ,,colţii albi” face parte din câmpul
semantic al agresivităţii şi sugerează efectul devastator și devorator pe care iubirea îl are asupra
identităţii sinelui; ca şi la Eminescu, rana este interioară: e sufletul tulburat de iubire, de suferinţa
,,dureros de dulce” a voluptăţii erotice.
În a doua secvență poetică, forţa acaparatoare a iubirii are capacităţi de metamorfozare,
conducând fiinţa către o altă stare spirituală. Prin iubire, eul trece într-o altă dimensiune; trăind
sentimentul superior al iubirii, el dobândeşte statutul de centrum mundi, idee redată prin sintagma
,,în jurul meu”, iar propria sa metamorfoză declanşează metamorfoza cosmică, o nouă cosmogonie.
Astfel, spiritul purificat şi aflat în înălţare, în transcendent, tinde spre o lume perfectă, cercul fiind
un simbol al perfecţiunii, al cerului, al absolutului etern, ipostază întâlnită în poezia lui Blaga.
Văzul se întâlneşte cu auzul într-o sinestezie tipic simbolistă, traducând înălțarea eului spre
absolut, calea ascensiunii reprezentând-o iubirea; simbolul curcubeului şi structura metaforică din
versul ,,Și privirea-n sus țâșni” ale celei de-a doua secvenţe poetice evidenţiază capacitatea fiinţei
de a se renaşte prin iubirea care devine punte între două lumi: real – ireal, contingent –
transcendent; tăierea ,,în două” a curcubeului aminteşte de nevoia de refacere a Androginului, a
cuplului edenic, cele două jumătăţi regăsite refăcând acel etern ansamblu universal; situat acum în
planul transcendent, eul liric trăieşte din plin şi fericit sentimentul iubirii care îi copleşeşte sufletul,
cântecul ciocârliei – pasăre solară, apolinică - celebrând transformarea benefică a eului şi a
universului.
În a treia secvență poetică, omul s-a dematerializat fixându-se în planul ideilor, s-a
abstractizat, constatând metamorfoza fiinţei la exterior dar, mai ales, în interior, lăuntric; mâna care
nu mai recunoaşte vechiul ,,eu” sugerează transformarea totală a celui care, invadat de forţa
copleşitoare a iubirii, nu-şi mai regăseşte sinele anterior; gestul circumscrie o jumătate de cerc sau o
jumătate de inimă: sprânceană (cunoaşterea, contemplația), tâmplă (gândire, rațiune), bărbie
(rostire, senzualitate). Verbul la perfectul compus ,,mi-am dus” poate sugera desăvârşirea
metamorfozei eului sau consumarea iubirii după care acesta încearcă inutil să se regăsească; verbele
le prezentul etern, ,,alunecă”, ,,trece”, şi locuţiunile adverbiale ,,în neştire” şi repetiția ,,înc-o
vreme” induc ideea persistenţei iubirii în sufletul omului, etern îndrăgostit; metafora ,,leoaica
arămie” devine o imagine a maturizării sentimentului.
Se creează impresia simetriei între începutul poeziei şi finalul acesteia prin repetarea
imaginii leoaicei; de fapt, raportul vânător – vânat, prădător – pradă s-a inversat: dacă, iniţial,
leoaica – iubire îl vânează pe om, în final, omul ,,pândeşte în încordare” iubirea, devenită joc
viclean, dar seducător.
5.În opinia mea, această poezie ilustrează viziunea inedită asupra iubirii, astfel sentimentul
se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a cărui pradă este întreaga ființă a celui
îndrăgostit.
În concluzie, poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” se încadrează în neomodernism prin
trăsăturile prezentate, fiind o artă poetică.
43
GENUL DRAMATIC
O SCRISOARE PIERDUTĂ
de I. L. Caragiale
1.Introducere
I. L. Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, autor al operei
literare ,,O scrisoare pierdută”, reprezentată pe scenă în 1884, fiind o capodoperă a genului
dramatic.
2.Încadrarea în gen literar, specie literară, tipologie, curent literar, perioadă literară
Opera literară ,,O scrisoare pierdută” este o comedie, specie literară a genului dramatic,
care stârnește râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații
neașteptate, cu un final fericit. Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării
scenice, fiind prezente actele, scenele, didascaliile și dialogul dramatic.
Ca tipologie, ,,O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate
aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.
Comedia aparține realismului clasic prin următoarele trăsături: satirizarea unor aspecte
sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor,
individualizarea caracterelor prin limbaj. Țin de clasicism echilibrul compozițional și generalitatea
situațiilor și a caracterelor (prostul fudul, încornoratul, cocheta, etc.).
3.Tema comediei o reprezintă satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea românească de la sfârșitul sec. al XIX-lea. Comedia înfățișează aspecte din viața politică
(lupta pentru putere, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal Zoe –
Trahanache – Tipătescu) a unor politicieni corupți.
4.Titlul comediei pune în evidență contrastul dintre esență și aparență. Pretinsa luptă pentru
puterea politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului
politic ,,o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât ,,o” indică atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în
alt context, dar cu același efect).
5.Structura comediei este specifică genului dramatic. Destinată reprezentării scenice,
comedia are patru acte, acțiunea fiind plasată ,,în capitala unui județ de munte”, la sfârșitul
secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale din 1883.(expozițiunea)
Intriga este ilustrată de pierderea scrisorii de dragoste de către Zoe Trahanache, soția unui
membru marcant al partidului aflat la putere, Zaharia Trahanache. Scrisoarea de amor i-a fost
trimisă de Ștefan Tipătescu, prefectul județului, bun prieten cu Zaharia. Ajunsă în mâinile lui Nae
Cațavencu, șeful opoziției locale, scrisoarea e folosită ca armă de șantaj politic: el cere să fie ales
deputat în schimbul scrisorii.
Desfășurarea acțiunii este concepută prin tehnica amplificării conflictului inițial, numită și
tehnica bulgărelui de zăpadă. Ca în orice comedie, conflictul principal este aparent. Zoe crede că,
odată cu publicarea scrisorii în ziarul ,,Răcnetul Carpaților”, își va pierde onoarea. De asemenea,
Cațavencu este convins că șantajul îi asigură candidatura.
Înainte de alegeri, în sala mare a primăriei are loc întrunirea electorală, în care Farfuridi și
Cațavencu își rostesc discursurile politice, adevărate acte de incultură. Între timp, Trahanache
găsește o poliță falsificată de Cațavencu pe care intenționează să o folosească drept armă de
contrașantaj.
Punctul culminant este reprezentat de scena în care se anunță numele candidatului susținut
de comitet: Agamemnon Dandanache. Are loc o încăierare între partizanii celor două partide, iar
Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea, aceasta fiind găsită pentru a doua oară de Cătățeanul
turmentat care o va înapoia Zoei.
44
Deznodământul aduce rezolvarea conflictului, Dandanache fiind ales în unanimitate, iar la
festivitatea condusă de Cațavencu, în cinstea noului ales, cele două tabere politice, care se
confruntaseră, se împacă.
Așadar, conflictul dramatic principal constă în confruntarea politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache și Zoe Trahanache)
și gruparea din opoziție condusă de Nae Cațavencu.
Conflictul dramatic secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu ce se
teme de trădarea prefectului.
Personajele aparținând aceleiași categorii, se deosebesc prin modul de a reacționa la
împrejurări (comportament), fiind foarte bine ilustrat comicul de caractere: Zaharia Trahanache –
tipul încornoratului, Zoe – tipul cochetei, al femeii adulter, Pristanda – tipul slugarnicului, Nae
Cațavencu – tipul demagogului, al politicianului corupt, Farfuridi și Brânzovenescu – cuplul de
imbecili.
Relevant pentru trăsătura dominantă a fiecărui personaj este comicul de nume. Astfel,
Trahanache este derivat de la ,,trahana”, o cocă moale, ce sugerează caracterul maleabil, ușor de
manipulat al personajului; Cațavencu provine de la verbul ,,a cățăi” – tipul demagogului, dar și de la
,,cațaveică” (haină cu două fețe), ce ilustrează ipocrizia acestuia. Pristanda este numele unui dans
moldovenesc, în care se bate pasul pe loc, el fiind de partea celor aflați la putere. Dandanache
provine de la ,,dandana” (încurcătură), el fiind cel care dejoacă planurile celor două forțe politice
care se confruntă.
Prin comicul de limbaj, scriitorul satirizează incultura personajelor. Acestea folosesc
formele greșite ale unor neologisme:
,,prințip”, ,,docoment”, ,,soțietate”, ,,dipotat”, ,,endependent”; alteori, folosesc truisme sau
nonsensul: ,,unde nu e moral, acolo e corupție”, ,,după lupte seculare care durară treizeci de ani”.
Ticul verbal al lui Trahanache, ,,Aveți puțintică răbdare, stimabile!”, reflectă viclenia, tergiversarea
individului abil, care încearcă să câștige timp pentru a găsi o soluție.
Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute; sunt comice
situațiile în care se găsește Cațavencu: stăpân pe sine, când posedă scrisoarea de amor și umil, când
e deposedat de aceasta și șantajat, la rândul său.
Comicul de moravuri vizează atât lipsa de moralitate din viața de familie, cât și
imoralitatea din viața politică.
6.În opinia mea, într-o capodoperă cum este ,,O scrisoare pierdută”, tipurile de comic
oferă cititorului imaginea unei lumi de carnaval ridicolă, o lume a orgoliilor nejustificate, o lume ce
urmărește menținerea sau dobândirea unor funcții politice, a unui statut social sau a unor avantaje.
În concluzie, opera literară ,,O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, în care sunt
satirizate aspecte ale societății contemporane autorului.
45
O SCRISOARE PIERDUTĂ
de I. L. Caragiale
1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale comediei,

I. L. Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, autor al operei
literare ,,O scrisoare pierdută”, reprezentată pe scenă în 1884, fiind o capodoperă a genului
dramatic.
Opera literară ,,O scrisoare pierdută” este o comedie, specie literară a genului dramatic, care
stârnește râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate,
cu un final fericit. Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, fiind
prezente actele, scenele, didascaliile și dialogul dramatic.
Ca tipologie, ,,O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate
aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.
Comedia aparține realismului clasic prin următoarele trăsături: satirizarea unor aspecte
sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor,
individualizarea caracterelor prin limbaj. Țin de clasicism echilibrul compozițional și generalitatea
situațiilor și a caracterelor (prostul fudul, încornoratul, cocheta, etc.).
Tema comediei o reprezintă satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea românească de la sfârșitul sec. al XIX-lea. Comedia înfățișează aspecte din viața politică
(lupta pentru putere, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal Zoe –
Trahanache – Tipătescu) a unor politicieni corupți.
Titlul comediei pune în evidență contrastul dintre esență și aparență. Pretinsa luptă pentru
puterea politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului
politic ,,o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât ,,o” indică atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în
alt context, dar cu același efect).
Structura comediei este specifică genului dramatic. Destinată reprezentării scenice,
comedia are patru acte, acțiunea fiind plasată ,,în capitala unui județ de munte”, la sfârșitul secolului
al XIX-lea, în perioada campaniei electorale din 1883.(expozițiunea)
Din punctul de vedere al statutului social, Nae Cațavencu este avocat, director –
proprietar al ziarului ,,Răcnetul Carpaților”, ziar de scandal, după titlu, arătând predispoziția
personajului pentru scandal
Din punct de vedere moral, Cațavencu este tipul politicianului corupt, demagogul, care
apelează la șantaj pentru ascensiunea politică.
Din punct de vedere psihologic, este antrenat în conflictul operei, care îl poartă de la o
stare la alta, de la agonie la extaz și invers.
din text
Portretul personajului este conturat atât prin caracterizarea directă, cât și prin cea indirectă,
limbajul și numele personajului devenind o modalitate de caracterizare indirectă.
Ca tipologie, Cațavencu este tipul demagogului care pledează pentru valorile familiei și
pentru bunăstarea țării, însă, în realitate, dă dovadă de ipocrizie, pentru că apelează la șantaj,
folosindu-se de scrisoarea de amor. Caracterul dual al personajului este ilustrat și de nume, ținând
cont că acesta derivă de la substantivul ,,cațaveică”, haină cu două fețe, ca și politicianul.
Cațavencu trece de la o extremă la alta în comportament. Când are scrisoarea, este rece și
amenințător, când o pierde, devine umil și supus.
De asemenea, este un arivist, care nu urmărește decât să urce pe scara socială; plânge fals, se
lamentează în numele țării, având un comportament teatral. Este dependent de ideea de schimbare și
46
poartă în permanență o mască, reușind să pară galant, protocolar sau naiv. Limbajul personajului
exprimă cel mai bine caracterul său demagogic, incultura și lipsa de patriotism. Folosește
nonsensuri (,,industria română e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”), confundă personalitățile,
atribuie semnificații personale unor cuvinte pe care nu le cunoaște (capitalist pentru locuitorii
capitalei).
În opinia mea, caracterul lui Cațavencu evoluează între minciună și iluzie, între impostură și
naivitate, fiind cel mai cunoscut demagog din literatura română.
47
IONA
de Marin Sorescu
1.Introducere
Publicată în 1968, opera literară ,,Iona” de M. Sorescu este inclusă ulterior, alături de
,,Paracliserul” și ,,Matca”, în trilogia ,,Setea muntelui de sare”, fiecare dintre cele trei pornind de
la interpretarea unui mit. Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de
cunoaștere și de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieși din automatismul
existenței.
2.Încadrarea în gen literar, specie literară, tipologie, curent literar/ perioada literară.
Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri”, această operă literară nu respectă normele clasice,
fiind o operă dramatică modernă cu următoarele trăsături: structura în patru tablouri, prezența
monologului adresat (solilocviul), timpul și spațiul sunt simbolice, conflictul se interiorizează,
devine abstract, prin confruntarea dintre eu și sine, dintre individ și existență, prezența tehnicilor și
procedeelor compoziționale specifice, precum introspecția și tehnica rememorării.
Ca specie literară, ,,Iona” este o dramă ce prezintă condiția omului modern, confruntat cu
singurătatea și cu absurdul vieții, iar, ca tipologie, este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică
printr-un șir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viață, din care omul simplu să învețe că puterea,
soluția de a ieși dintr-o situație – limită se află numai în sine, în propria capacitate de supraviețuire.
,,Iona” se încadrează în neomodernismul postbelic prin: reinterpretarea miturilor, cultivarea
alegoriei și a metaforei, concretizarea abstracțiilor, prezența reflecțiilor filozofice pe marginea
existenței umane, ilustrarea pierderii identității, a luptei cu Sinele și a dedublării.
3.Tema piesei este singurătatea ființei umane, frământările omului în efortul de aflare a
sinelui. Tot monologul lui Iona are loc în contextul în care D-zeu s-a retras din orizontul și din
conștiința umană, iar omul se revoltă în fața destinului său și refuză să-și accepte soarta de ființă
solitară.
Secvențele ilustrative pentru tema solitudinii sunt, pe de o parte, aceea în care Iona își pierde
ecoul, la începutul tabloului I, iar, pe de altă parte, scena în care protagonistul scrie un bilet mamei
sale și constată că ajunge tot la el, ceea ce acutizează sentimentul singurătății.
4.Titlul piesei face referire la mitul biblic al lui Iona, proroc din Vechiul Testament.
Biblicul Iona primise porunca divină de a răspândi cuvântul Domnului în cetatea Ninive, unde
păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona refuză și fuge pe o corabie, iar, drept pedeapsă, D-zeu
trimite o furtună pe mare. Corăbierii îl aruncă pe Iona în apă și el este înghițit de un chit (balenă).
După trei zile de pocăință petrecute în burta peștelui, profetul este eliberat.
Marin Sorescu reinterpretează mitul, iar pescarul Iona are un destin diferit. Spre deosebire
de biblicul Iona, personajul lui Sorescu se află de la început prizonier în gura peștelui, fără a săvârși
vreun păcat. Dacă profetul comunică și este salvat de Divinitate, personajul Iona nu relaționează cu
D-zeu și se salvează singur, iar tot monologul dialogat reflectă mentalitatea modernă a celui care
trăiește într-o lume demitizată. Deci, Iona devine exponentul omului modern, înstrăinat de sacru, de
ceilalți și de sine.
5.Structura dramei este una modernă, piesa fiind alcătuită, sub formă de solilocviu, dintr-o
succesiune de patru tablouri, în care planul exterior din primul și ultimul tablou alternează cu
planurile lumii interioare din al doilea și al treilea tablou. Relațiile spațiale se definesc prin imaginar
(plaja și burțile peștilor, fiind metafore ale existenței umane), precum și prin spațiul închis,
psihologic al protagonistului, care își pune întrebări și răspunde.
Relațiile temporale reliefează perspectiva discontinuă a timpului psihologic, cel cronologic
fiind numai un mijloc artistic de amplificare a stărilor interioare a protagonistului.
Conflictul se interiorizează, deoarece protagonistul se confruntă cu propriul sine, tensiunea
dramatică născându-se din discrepanța dintre idealul de libertate și dominarea de a trăi într-un
orizont închis, ca o burtă de pește.
48
În tabloul I, spațiul desemnează de la început condiția tragică a omului modern, condamnat
să-și ducă existența într-o lume limitată.
Iona este un pescar ghinionist, care, deși își dorește să prindă peștele cel mare, prinde
numai ,,fâțe”, iar, din cauza neputinței, el se simte un damnat.
Incipitul piesei îl prezintă pe Iona care încearcă, strigându-se, să se regăsească, să se
identifice pe sine, cugetând asupra relației dintre viață și moarte.
Finalul tabloului îl surprinde pe Iona înghițit de un pește uriaș, cu care încearcă să se lupte și
strigă după ajutor, abia acum conștientizând constrângerea destinului.
Tabloul II se derulează în interiorul primului pește, Iona fiind surprins în semiobscuritatea
noului spațiu – capcană. El vorbește mult, logosul fiind expresia supraviețuirii, având ipostaza de
călător, de explorator pe drumul cunoașterii.
Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând idei existențiale:
,,De ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?” sau ,,De ce oamenii își pierd timpul cu
lucruri care nu le folosesc după moarte?”
Iona găsește un cuțit, semn al libertății de acțiune, cu care spintecă burta chitului și
recomandă: ,,ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”.
Tabloul III se desfășoară în interiorul celui de-al doilea pește care îl înghițise pe primul și
în care se află o moară de vânt, simbol al ciclicității existențiale. Ideile asupra cărora meditează
protagonistul în acest tablou sunt viața, moartea, condiția omului în lume.
Captiv în burta peștelui, Iona încearcă să comunice cu semenii săi, iar ilustrativă este
secvența în care cei doi pescari cară fără încetare o bârnă în spinare. Ei îi reprezintă pe oamenii care
își duc povara dată de destin, sunt resemnați, mulțumiți cu rutina.
Apropierea morții se insinuează lent, chiar și prin faptul că protagonistul se gândește din ce
în ce mai des la mama sa. Se gândește să-i scrie mamei sale un bilet, prin care să o roage să-l mai
nască o dată, deoarece ,,ne scapă mereu ceva din viață”, totdeauna esențialul. În cele din urmă, scrie
biletul cu propriul sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul palmei stângi. Scrisoarea ajunge tot
la el, subliniind sentimentul acut al solitudinii.
Iona reușește să taie cu unghiile o fereastră prin care să evadeze din burta chitului, însă
constată că a pătruns într-o altă burtă de pește.
Tabloul IV îl surprinde pe Iona în gura ultimului pește, din care i se vede ,,barba fâlfâind”,
fiind ilustrată ideea că omul este captiv al propriului destin de când se naște până moare.
Uimirea lui Iona se naște în momentul în care vede pe plajă o serie de burți de pește,
simbolizând ideea că viața omului este un șir nesfârșit de necazuri, de neplăceri și toți oamenii sunt
supuși aceluiași destin de muritori.
Soluția de ieșire pe care o găsește Iona este spintecarea propriei burți care ar semnifica
evadarea din propriul destin, din propria captivitate. Drama se încheie cu o replică ce sugerează
încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui: ,,Răzbim noi cumva la lumină”.
6.În opinia mea, scriitorul Marin Sorescu prezintă aspirația umană spre cunoaștere și
comunicare, iar prin intermediul personajului Iona evidențiază condiția omului modern condamnat
la singurătate.
În concluzie, ,,Iona” de Marin Sorescu este o dramă – parabolă, neomodernistă, din
perioada postbelică.
49
IONA
de Marin Sorescu
-
1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale dramei,

Publicată în 1968, opera literară ,,Iona” de M. Sorescu este inclusă ulterior, alături de
,,Paracliserul” și ,,Matca”, în trilogia ,,Setea muntelui de sare”, fiecare dintre cele trei pornind de
la interpretarea unui mit. Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de
cunoaștere și de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieși din automatismul
existenței.
Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri”, această operă literară nu respectă normele clasice,
fiind o operă dramatică modernă cu următoarele trăsături: structura în patru tablouri, prezența
monologului adresat (solilocviul), timpul și spațiul sunt simbolice, conflictul se interiorizează,
devine abstract, prin confruntarea dintre eu și sine, dintre individ și existență, prezența tehnicilor și
procedeelor compoziționale specifice, precum introspecția și tehnica rememorării.
Ca specie literară, ,,Iona” este o dramă ce prezintă condiția omului modern, confruntat cu
singurătatea și cu absurdul vieții, iar, ca tipologie, este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică
printr-un șir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viață, din care omul simplu să învețe că puterea,
soluția de a ieși dintr-o situație – limită se află numai în sine, în propria capacitate de supraviețuire.
,,Iona” se încadrează în neomodernismul postbelic prin: reinterpretarea miturilor, cultivarea
alegoriei și a metaforei, concretizarea abstracțiilor, prezența reflecțiilor filozofice pe marginea
existenței umane, ilustrarea pierderii identității, a luptei cu Sinele și a dedublării.
Tema piesei este singurătatea ființei umane, frământările omului în efortul de aflare a
sinelui. Tot monologul lui Iona are loc în contextul în care D-zeu s-a retras din orizontul și din
conștiința umană, iar omul se revoltă în fața destinului său și refuză să-și accepte soarta de ființă
solitară.
Secvențele ilustrative pentru tema solitudinii sunt, pe de o parte, aceea în care Iona își pierde
ecoul, la începutul tabloului I, iar, pe de altă parte, scena în care protagonistul scrie un bilet mamei
sale și constată că ajunge tot la el, ceea ce acutizează sentimentul singurătății.
Titlul piesei face referire la mitul biblic al lui Iona, proroc din Vechiul Testament. Biblicul
Iona primise porunca divină de a răspândi cuvântul Domnului în cetatea Ninive, unde păcatele
omenirii ajunseseră până la cer. Iona refuză și fuge pe o corabie, iar, drept pedeapsă, D-zeu trimite o
furtună pe mare. Corăbierii îl aruncă pe Iona în apă și el este înghițit de un chit (balenă). După trei
zile de pocăință petrecute în burta peștelui, profetul este eliberat.
Marin Sorescu reinterpretează mitul, iar pescarul Iona are un destin diferit. Spre deosebire
de biblicul Iona, personajul lui Sorescu se află de la început prizonier în gura peștelui, fără a săvârși
vreun păcat. Dacă profetul comunică și este salvat de Divinitate, personajul Iona nu relaționează cu
D-zeu și se salvează singur, iar tot monologul dialogat reflectă mentalitatea modernă a celui care
trăiește într-o lume demitizată. Deci, Iona devine exponentul omului modern, înstrăinat de sacru, de
ceilalți și de sine.
Structura dramei este una modernă, piesa fiind alcătuită, sub formă de solilocviu, dintr-o
succesiune de patru tablouri, în care planul exterior din primul și ultimul tablou alternează cu
planurile lumii interioare din al doilea și al treilea tablou. Relațiile spațiale se definesc prin imaginar
(plaja și burțile peștilor, fiind metafore ale existenței umane), precum și prin spațiul închis,
psihologic al protagonistului, care își pune întrebări și răspunde.
Relațiile temporale reliefează perspectiva discontinuă a timpului psihologic, cel cronologic
fiind numai un mijloc artistic de amplificare a stărilor interioare a protagonistului.
Conflictul se interiorizează, deoarece protagonistul se confruntă cu propriul sine, tensiunea
dramatică născându-se din discrepanța dintre idealul de libertate și dominarea de a trăi într-un
orizont închis, ca o burtă de pește.
50
Din punctul de vedere al statutului social, Iona este un pescar ghinionist, care înțelege
destul de târziu că ar trebui să-și schimbe marea, adică să dea un sens existenței sale de om
însingurat. Ca pescar, în sensul propriu al cuvântului, nu are decât o existență redusă la
automatisme. În tabloul al II-lea este evocată o existență a sa anterioară, socială, protagonistul
având exprimări ce trimit la aceasta (spune că are soție, frați, mamă, bunică).
În plan psihologic și moral, Iona este un erou tragic, un individ în criza existențială, aflat în
căutarea unui sens al lumii, ca un filozof autentic. Astfel, Iona trăiește un conflict interior specific
omului modern, care se vede nevoit să trăiască într-o lume din care D-zeu s-a retras.
din text
Iona este un personaj eponim, un personaj – idee care întruchipează, în mod alegoric,
singurătatea ființei umane și căutările omului modern. La început conformist, ignorând realitatea,
preocupat de aparențe, de ceea ce cred ceilalți despre el, Iona este înghițit de monstrul marin, la
sfârșitul tabloului I. Trece treptat de la atitudinea de pasivitate în fața destinului, la reflexivitate și la
conștiința de sine.
Principala trăsătură a protagonistului este singurătatea. În dramă există multe secvențe care
ilustrează singurătatea absolută a protagonistului și a ființei umane, în general. O primă secvență
este aceea în care Iona se strigă, își cheamă ,,dublul” (motivul pierderii identității și motivul
dedublării), însă ajunge la constatarea că este extrem de singur.
O altă secvență este cea în care protagonistul se gândește să scrie un bilet mamei sale cu
propriul sânge, dar constată că scrisoarea ajunge tot la el, solitudinea acutizându-se.
Singurătatea lui Iona se amplifică în momentul in care constată că D-zeu s-a retras din
existența umană și suferă din cauza absenței semnelor divine.
Pe de altă parte, dornic de comunicare, Iona vorbește cu cei doi pescari, vrând să le înțeleagă
această condiție umilă, asumată ca o obligație. De asemenea, în burta peștelui, protagonistul
vorbește mult, logosul fiind expresia supraviețuirii, care suplinește singurătatea. El caută mereu
comunicarea cu ceilalți, fiind preocupat de solidaritatea umană, de regăsirea sinelui în setea sa
pentru libertatea de exprimare și de acțiune.
Mijloacele de caracterizare, directe și indirecte, sunt specifice personajului dramatic (limbaj,
gesturi, indicațiile autorului), însă modul de expunere este exclusiv monologul. Procedeele moderne
de caracterizare sunt introspecția și monologul interior.
În opinia mea, Iona este ființa umană care se revoltă în fața destinului său, încearcă să-și
redescopere identitatea și să depășească prizonieratul, redat metaforic prin imaginea concretă a
burții de pește.
51

Eseuri Bac-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eseuri Bac-1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eseuri Bac-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

1.Introducere (date despre autor, operă, apariție)

-eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

-eseu cu privire la tema și viziunea despre lume-

- eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale basmului,

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

- eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale romanului,

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

- eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale romanului,

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

- eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale romanului

- eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale romanului

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

- eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale romanului

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

1.Definirea curentului literar în care se încadrează poezia

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

1.Definirea curentului literar în care se încadrează poezia

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

1.Definirea curentului literar în care se încadrează poezia

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

1.Definirea curentului literar în care se încadrează poezia

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

1.Definirea curentului literar în care se încadrează poezia

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

1.Definirea curentului literar în care se încadrează textul poetic

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

-eseu cu privire la particularitățile de construcție a unui personaj –

1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale comediei,

- eseu cu privire la tema și viziunea despre lume –

1.Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale dramei,

S-ar putea să vă placă și