Materiale ale Conferinței ştiințifice internaționale 85

EVOLUȚIA CONCEPTELOR DE FUNCȚIONAR PUBLIC

ȘI FUNCȚIE PUBLICĂ CA SISTEM EVOLUAT ÎN CADRUL
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE DIN ROMÂNIA
Vasile BOGHIAN,
doctorand,
Academia de Administrare Publică,
Secretar General Comuna Gorbănești, Botoșani, România

RÉSUMÉ
L’article contient une brève présentation de l’histoire de la réglementation de la fonction publique et
des questions principales soulevées par la doctrine juridique concernant la nature juridique et la défi-
nition de la notion de fonction publique. L’article offre une perspective sur la signification de certains
règlements concernant la fonction publique et le fonctionnaire, au sens moderne de l’acceptation.
Mots-clés: administration publique, fonction publique, fonctionnaire, statut spécial.

Realizarea unor comparații între modalitățile în care s-a înțeles să se instituie norme aplicabile
funcției si funcționarilor publici, ne obligă să ne întrebăm dacă există un model ideal de a regle-
menta funcția publică, model care să fie aplicat în cât mai multe sisteme administrative, în special
în acele sisteme care își propun să realizeze reforme în domeniul funcției si funcționarilor publici.
Deşi noţiunea de funcţie publică a fost formulată şi explicată pentru prima dată de doctrina
dreptului public, în principal de către cea a dreptului administrativ, totuşi schimbările fundamen-
tale de concepţie care au intervenit în managementul public din România în ultimele decenii ale
secolului al XX-lea ne determină să semnalăm şi să susţinem dezvoltarea unui nou mod de aborda-
re a funcţiei publice în teoria şi practica din instituţiile publice, în general. Problema funcţionarilor
publici, „a dregătorilor”, a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru legiuirile care au
existat pe teritoriul ţării.
S-a constatat faptul că statutul juridic şi economic al funcţionarului public influenţează într-o
măsură fundamentală bunul mers în viaţa unui stat. ,,Un funcţionar public recrutat după criterii
obiective şi echitabil remunerat constituie prima condiţie a unui aparat de stat respectuos pentru
drepturile garantate de legi particularilor şi competent a soluţiona problemele impuse de satisface-
rea intereselor generale” [7, p.1]. Într-un stat de drept, declarat constituţional ca democrat (condus
de popor prin reprezentanții săi legitimi) şi social (binele omului reprezintă valoarea supremă,
centrul şi preocuparea guvernanților), funcţionarul public reprezintă una din pârghiile de bază
prin care se îndeplinesc principiile democratice, concretizate în natura relaţiilor dintre autoritate
şi cetăţean.
Deşi în textul constituţional se prevedea imperativitatea reglementării, aceasta avea să fie adop-
tată abia prin Legea din 19 iunie 1923, o lege unitară prin care se reglementa situaţia juridică a
funcţionarilor publici. Între timp, fusese adoptată şi Constituţia din 1923 care prevedea la art.8,
pct.4 că legile speciale vor determina statutul funcţionarilor publici. În prevederile Legii din 1923
se regăseşte o importantă jurisprudenţă care a condus la formarea unei importante şcoli inter-
belice de drept public, la ale cărei valori , adoptate la condiţiile actuale, s-a întors literatura de
specialitate de după 1989.
Ca o reacţie la derogările de la statut, cu tendinţa de a le elimina şi de a realiza o reglementare
uniformă în materie, la 8 iunie 1940 se adoptă Codul funcţionarilor publici. Făcând o analiză a
prevederilor Codului de la 1940, putem constata un progres semnificativ dar incomplet privind
situaţia funcţionarilor publici. S-a dovedit, de exemplu, că era împotriva oricăror principii econo-
mice, deoarece ierarhizarea funcţiilor se făcea exclusiv după salariu. Acest fapt era nedemocratic
deoarece salariile erau inegale pentru funcţionarii recrutaţi în acelaşi mod, sau invers, pentru mo-
duri inegale de recrutare, erau crea salarii egale [9, p. 243].
Dezvăluind aceste preocupări de a perfecţiona regimul aplicabil funcţiei publice, a fost adop-
tat un nou statut, Legea nr.746 din 22 septembrie 1946. Această lege a constituit indiscutabil un
progres faţă de legislaţia anterioară. Reglementări mai importante ale acestei legi ar fi: deschide
oportunităţi de acces către funcţii politice, recunoaşte cariera funcţionarilor publici dezvoltând în
86 Academia de Administrare Publică
acest mod principiile sindicalismului modern, îmbunătăţeşte sistemul răspunderii disciplinare a
funcţionarilor publici, introducând instituţia reabilitării disciplinare. Principalul merit este acela
că „face din pregătirea şi specializarea practică profesională o condiţie sine qua non pentru numire
şi încredinţarea funcţiunilor superioare şi dispune reglementarea organizării acestei pregătiri, ceea
ce va mări competenţa şi capacitatea de lucru a funcţionarilor [7, p 14].
Având în vedere faptul că legea menţine în vigoare statute speciale care au fost adoptate după
instaurarea Guvernului Groza la 6 martie 1945, regimul juridic unitar aplicabil funcţiei publice
nu putea fi un regim unitar, deoarece la sfârşitul anului 1947 s-a instaurat regimul popular funda-
mental sovietizat. Specific acestei concepţii juridice a acestei perioade a fost anihilarea regimului
juridic special aplicabil funcţiei publice. Începând cu anul 1950 când a fost adoptat primul Cod al
muncii, practic regimul juridic al funcţionarilor publici este introdus în regimul aplicabil salari-
aţilor sau ,,oamenilor muncii” încadraţi în baza contractului individual de muncă. Totuşi putem
preciza că nici în timpul regimului totalitar nu a fost eliminată diferenţa între muncitori şi salariaţi.
Constituţia de la 1965 releva o concepţie în care în regimul celor două categorii profesionale erau
recunoscute unele deosebiri. Astfel Codul muncii din 1972 în art.61 pct.2 preciza că urmează a fi
adoptat un statut pentru personalul de stat, statut care nu a mai fost elaborat.
Unul din motivele imposibilităţii transpunerii în practică a rezultat din instituirea principiului
,,rotaţia cadrelor” şi a celui al ,,cumulului funcţiilor de stat cu cele politice” în egală măsură im-
posibil de conciliat cu dimensiunea regimului juridic al funcţionarului public (stabilitate, regim
disciplinar etc.).
Analizând concepția fiziologică a sfârșitului de secol XIX, a cărei promotor a fost marele teore-
tician al domeniului de drept public, de origine elvețiană Iohan Karl Bluntschli, în care doctrinarul
definește „funcțiunea în organizațiunea socială ca și în fiziologie activitatea organului. Organele
sunt funcționarii si activitatea lor sunt funcțiunile pe care le îndeplinesc” [9, p. 853]. Astfel, autorul
atribuie mai multe sensuri ale conceptului de funcţionar public:
a) un sens larg: „orice serviciu cerut de stat sau făcut statutului este o funcțiune publică”. Rezultă
că orice persoană care realizează o activitate prin intermediul căreia se satisface o anumită nevoie
socială, o trebuință, este funcționar.
b) un sens restrâns în care se regăsesc mai multe accepţiuni:
- o persoană investită cu „porţiune” din suveranitate (ministrul, parlamentarul etc.);
- persoanele care dețin o parte din suveranitate, din puterea publicp, dar în acelaşi timp, se află
sub dependenţa directă de puterea executivă. Astfel, ministrul si perfectul sunt funcționari publici
pentru că primul este dependent de capul statului, iar cel de-al doilea, de ministru, dar judecătorul
nu mai este funcţionar public, nefiind subordonat executivului.
- o ultimă accepţiune reiese din definiţia funcționarului public conform căreia: „funcționarul
public este acela care deține sau fără a deține o parte din suveranitate, contribuie la mersul lucrului
public, fiind retribuit si prestând și jurământul” [9, p. 855]. De altfel, conchide autorul, aceasta este
accepțiunea sub care se regăsește, în limbajul curent, termenul de funcționar public.
Autorul face distingerea între funcționarii publici care sunt investiți cu exercițiul suveranității
și simpli funcționari publici, cei care efectuează diferite operațiuni de birou.
Doctrina juridică din această perioadă a avut un punct de vedere unitar asupra problematicii
funcţiei publice, a reglementărilor în materia la care ne raportăm, aceste reglementări nefiind alt-
ceva decât un instrument de impunere a unor concepţii politice.
În acest sens, într-o primă accepţiune, funcţia publică se identifică prin raportare la conceptul de
autoritate publică, ca incluzând, sub aspect subiectiv, pe toţi cei care sunt învestiţi cu prerogative de
funcţie publică în cadrul autorităţilor puterii în stat. Evoluţia ulterioară a reglementărilor în mate-
rie și evenimentelor care s-au derulat în societatea românească la sfârșitul secolului XX, se regăsesc
consacrate în literatura de specialitate, în Doctrina lucrărilor semnalate de autorii notorii români: A.
Iorgovan, V. Prisăcaru, I. Alexandru, A. Negoiţă, D. Brezoianu, I. Vida, s-au sugerat măsuri de re-
formare a domeniului funcţiei şi funcţionarului public, măsuri care se reflectă în cadrul legal actual.
Astfel, măsurile au vizat realizarea următoarelor obiective: elaborarea cadrului legal în dome-
niu, completarea cadrului legal în domeniu în privinţa aspectelor care necesitau revizuire, dezvol-
tarea resursei umane prin asigurarea stabilităţii şi depolitizării funcţiei publice, crearea unui corp
de funcţionari publici profesionişti, crearea unui sistem de dezvoltare a carierei funcţionarului
public şi a unui sistem de formare continuă şi de specialitate, precum şi salarizarea adecvată a func-
ţionarilor publici, crearea unor mecanisme şi instituţii de control al aplicării legislaţiei în domeniu
de către instituţiile şi autorităţile publice şi asigurarea transparenţei decizionale în activitatea ad-
ministrativă.
Materiale ale Conferinței ştiințifice internaționale 87
Legea statutului funcționarilor publici din 23 noiembrie 1923 şi Regulamentul de aplicare a
acestei legi precizau poziția funcționarului, drepturile şi obligațiile sale, categoriile de funcționari
care beneficiau de prevederile legii, consacrând, în acelaşi timp, stabilitatea şi inamovabilitatea
funcţionarului public, condiţiile de acces la funcţia publică, sancţiunile şi răspunderea acestora.
La data de 8 iunie 1940 a fost publicat primul Cod al funcționarilor publici, care cuprindea atât
dispoziții aplicabile tuturor funcționarilor dar și dispoziții speciale privind recrutarea, evoluția în
carieră, drepturile și obligațiile, incompatibilitățile sau regimul disciplinar. Codul nu a avut o aplicare
nici unitară și nici coerentă în timp, în condițiile în care statul român a fost ciuntit în anul 1940 prin
rupturile teritoriale bine cunoscute și a urmat apoi o lungă perioadă de război. Modificări importante
au fost aduse Codului mai ales în ceea ce privește funcțiunile publice și vechimea în funcție, aplicarea
pedepselor în situații excepționale, statutul prefecților sau procedura disciplinară.
Menționăm totuși că, doar după două săptămâni de la publicarea Codului în Monitorul Oficial
al Românei, o altă lege cu impact devastator major a fost publicată și a intrat în vigoare, afectând,
în opinia noastră, esența statutului funcționarilor publici, legată de stabilitatea în funcție și de neu-
tralitatea politică, fără de care apreciem că nu poate fi realizat un serviciu public profesionist. Este
vorba despre Decretul-lege pentru apărarea ordinei politice unice și totalitare a statului Român,
publicat în M. Of. din 22 iunie 1940. Prin art. 2 al acestui nou act normativ se stabilea faptul că „Nu
poate fi funcționar public cine nu este membru în Partidul Națiunii.” Cei ce nu vor cere înscrierea
până cel târziu la data de 1 august 1940, precum şi cei ce cerând înscrierea nu vor fi admiși, sunt
revocați de plin drept pe această dată. Această dispozițiune nu se aplică militarilor în activitate.
Înțelegând, dar nefiind de acord cu rațiunile pentru care o astfel de normă a fost introdusă în
legislația română, semnalăm totuși existența în acel moment a unui regim politic caracterizat ca
fiind dictatorial, precum și implicarea masivă și constrângerile aduse de puterea politică nu doar
în statutul ci și în viața privată a funcționarilor publici.
După cel de-al doilea război mondial Codul a fost abrogat, iar noua putere politică instaurată în
România după 6 martie 1945 a adoptat noi acte normative privind funcționarii publici.
În anul 1946 a fost adoptată Legea nr. 746 pentru Statutul funcţionarilor publici, care a regle-
mentat un nou statut al funcționarilor publici, abrogând Codul din 1940.
Și acest nou statut cuprindea dispoziții generale ce vizau sfera sa de aplicare, intrarea în ser-
viciu (condițiile de numire, jurământul și stabilitatea în funcție), reprimirea, dosarele personale,
drepturile și obligațiile referitoare nu numai la cariera, remunerația și asigurările sociale ci și la
anumite drepturi politice sau dreptul funcționarilor publici de a se asocia în sindicate. Noul sta-
tut reglementa și îndatoririle funcționarilor, respectiv incompatibilitățile și interdicțiile aplicabile,
răspunderea acestora, obligațiile ce vizau pregătirea profesională continuă, un regim disciplinar
amplu reglementat, precum și dispoziții speciale și tranzitorii.
Nici acest act normativ nu a avut o perioadă lungă de aplicare, el intrând în vigoare la data pu-
blicării, iar normele vizând salarizarea fiind aplicabile de la 1 septembrie 1946, întrucât a fost abro-
gat în anul 1949, implicit, prin Decretul nr. 29/1949 și explicit prin Decretul nr. 418/1949, ca efect
al noului regim politic instalat în statul român, după intrarea în vigoare a Constituției din 1948 și
în contextul adoptării primului Cod al muncii. De altfel, chiar emitentul actului, în textul articolu-
lui unic, menționează contextul ce impune abrogarea unui număr impresionant de acte normative.
În aceste acte normative se întâlnesc dispoziţii cu caracter general aplicabile tuturor categoriilor
de funcţionari privitoare la recrutare, drepturi şi obligaţii, incompatibilităţi şi asigurări sociale etc.
După anul 1990 a fost reluat spiritul Constituţiei din 1923, revenindu-se conceptual la noţiu-
nile de funcţie publică şi funcţionar public. Până la adoptarea unor reglementări specifice se făcea
trimitere la noţiunea de funcţionar public ori de câte ori se punea problema calificării unei acţiuni
sau inacţiuni a persoanei fizice numite sau alese într-o funcţie. Astfel, referiri la noţiunile de func-
ţie publică şi funcţionar public se regăsesc în legislaţia penală, civilă, administrativă a perioadei
respective. Vidul legislativ care există în unul dintre cele mai importante sectoare, respectiv secto-
rul administrativ, a fost completat prin adoptarea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor
publici. Această lege a adus clarificări cu privire la noţiunile de funcţie publică şi funcţionar public,
pe care le-a transformat în instituţii juridice. Astfel, au fost create premisele unor dezbateri doctri-
nare în legătură cu aceste noţiuni.
În doctrina interbelică si-a fundamentat concepţia în materia funcției publice pornind de la
incapacitatea normelor de drept comun de a acoperi toate situaţiile din dreptul public; de aici, teza
existenţei unor norme speciale și a unui regim juridic derogatoriu. În baza acesteia se susține ideea
că „funcția de stat este o instituţie a dreptului administrativ, prin care se realizează puterea de stat”
[9, p. 367].
88 Academia de Administrare Publică
Putem spune că au existat trei curente de idei sub influenţa cărora s-au exprimat reprezentanţii
şcolii interbelice:teza contractului de drept privat a autorilor germani; teza contractului de drept
public a autorilor francezi; teza statului legal promovată de şcoala clasică franceză şi însuşită de
gândirea românească a acestei perioade.
Profesorul C. Rarincescu afirmă că activitatea de administrare reprezintă o „funcție adminis-
trativă” care se realizează atât prin emiterea de acte juridice (ordine, dispoziție, autorizații etc.)
cât si prin săvârșirea de acte materiale, adică prestări de servicii si efectuări de lucrări [5, p. 522].
Teoria funcției publice a fost analizată în corelație cu teoria serviciului public. Între conceptele de
serviciu public și funcție publică, unii autori, printre care și profesorul Paul Negulescu, vedeau o
relație de la întreg la parte, cu specificarea că numai funcționarii care aparțin unui serviciu public
exploatat în regie au calitatea de funcționari publici, cei care aparțin unui serviciu public concesi-
onat nu au această calitate.
Funcția publică este concepută de profesor ca fiind „o grupare de atribuțiuni, de sarcini si
competențe în scop de a da satisfacțiune unor anumite interese generale” [5, p. 522]. În valorosul
său tratat, savantul român stabilește funcțiile publice în raport cu scopul lor preponderent. Astfel,
unele au menirea să „prepare facerea” actelor juridice, altele „să facă” acte juridice iar ultima cate-
gorie „să execute deciziile administrative sau judecătorești”.
Profesorul Negulescu exprimă idei extrem de valoroase care își păstrează actualitatea. El identi-
fică un număr de șapte trăsături ale funcției publice, și anume: permanența; sunt titulare de puteri
si atribuții conferite de legiuitor; sunt opera legiuitorului; continuitatea; scopul funcției publice îl re-
prezintă satisfacerea intereselor particulare; fascicule de atribuții conferite de legiuitor; specializarea.
Un alt mare reprezentant al școlii interbelice este Anibal Teodorescu, în concepția căruia
funcționarul public reprezintă „persoana care, în schimbul unei remunerațiuni, îndeplinește sau
colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea ad-
ministrativă a statului, judeţelor sau comunelor” [9, p. 261]. Constatăm că spre deosebire de Negu-
lescu, Anibal Teodorescu recunoaște calitatea de funcționar public numai persoanelor care ocupă
permanent o funcție publică. Autorul respinge totodată distincția, specifică majorității autorilor
acelei perioade, între funcționarii de autoritate si cei de gestiune. Deși recunoaște că unii dintre
funcționari emit, în executarea legii, acte producătoare de efecte, alții emit acte al căror efect îl
reprezintă numai funcționarea serviciului și pregătirea celor dintâi, existând și o ultimă categorie
care nu emite niciodată acte, ci realizează simple fapte, autorul conchide că acest lucru determină
cu necesitate împărțirea funcționarilor în două categorii distincte. Cu atât mai mult cu cât același
funcționar poate adopta acte care se circumscriu ambelor categorii și poate îndeplini, în același
timp, și fapte materiale.
Consecințele caracterului obiectiv al situației funcționarului public sunt următoarele:
funcționarilor publici nu le este recunoscut dreptul de a cere modificarea acestei situații; statul,
în schimb, poate oricând să procedeze la modificarea normelor care o reglementează, în același
mod unilateral în care le-a instituit; se poate deroga, prin contracte, de la drepturile si obligațiile
stabilite pentru funcționarii publici” [9, p. 243].
Însă, spre deosebire de Negulescu şi Teodorescu, Tarangul vine cu un element de noutate, pe
care-l vom regăsi și la alți autori români. În continuare, el admite situația intermediară exprimată
de doctrina franceză de Bonnard, după care „actul de numere într-o funcțiune publică este un act
unilateral supus condiției rezolutorii de a fi acceptat din partea celui numit” [9, p. 243]
O concepție similară regăsim și la un alt autor roman, Victor Onișor [6]. Acesta califică raportul
dintre stat și funcționar ca un raport de serviciu de drept public. Însă intrarea unei persoane într-
un serviciu public nu se face exclusiv în baza unei numiri unilaterale a puterii de stat, ci în baza
unei oferte prealabile, prin care persoana care urmează a fi numită își confirmă voința de a intra
în serviciul public respectiv. Evidențiem acest mod de înțelegere a raportului juridic de funcție
publică, aflat la granița dintre cele două concepții exprimate în materie în prima jumătate a secolu-
lui XX. Este vorba de concepția școlilor germană și engleză, împărtășită și de unii autori francezi,
privind natura contractuală (contract de drept privat) a raportului dintre stat si funcționar și de
concepția tradițională franceză potrivit căreia acest raport se naște în exclusivitate în baza unui act
unilateral.
Analizând tezele exprimate de școala interbelică românească de drept public deducem că ea a
adoptat ,în unanimitate ,teza tradiţională a doctrinei franceze,exprimată de Gaston Jeze,conform
căruia ,,funcţia publică reprezintă o situaţie juridică generală, impersonală, obiectivă, creată şi
organizată prin legi şi regulamente, modificabilă în orice moment numai prin legi şi regulamente
[3, p. 23].
Materiale ale Conferinței ştiințifice internaționale 89
Astfel observăm faptul că nu regăsim la autorii analizaţi recunoaşterea unor elemente de drept
al muncii, deoarece această ramură de drept nu există. Au considerat că aşa zisul contract care lea-
gă autoritatea de funcţionar nu avea elemente de fond şi de formă (consimţământ reciproc, obiect
determinat), al unui contract civil. Drepturile şi obligaţiile funcţionarului public se stabileau prin
legi şi regulamente, nu prin contracte. Numirea şi acceptarea numirii este calificată ca un act de
adeziune sau de supunere la o anumită stare legală sau reglementară şi nu un schimb de consim-
ţământ.
După anii 1950-1955, și pe fondul diminuării treptate a semnificației dreptului public se pro-
movează o concepție potrivit căreia funcționarul era abordat exclusiv ca un salariat, iar statutul său
ca un statut eminamente de drept al muncii. Autorii de dreptul muncii au promovat teza unicității
izvorului raportului juridic de muncă, potrivit căreia contractul individual de muncă reprezintă
unicul temei al raportului juridic de muncă, iar actul de numire, respectiv de alegere sau repartiza-
re, nu ar constitui altceva decât condiții speciale necesare la încheierea anumitor raporturi juridice
de muncă.
În cursul profesorului Romulus Ionescu, titlu IV este consacrat funcționarilor de stat. Lăsând
la o parte tributul plătit epocii remarcăm efortul autorului de a defini conceptele de funcțiune si
funcționar de stat prin relevarea corelației dintre ele și valorificând anumite constante exprimate
în timp. Funcțiunea de stat este definită ca fiind „acel complex de drepturi si obligații cu care
este investită o persoană fizică, ce face parte din cadrul unui organ al statului, care are caracter
de continuitate și care se exercită pentru realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor
acelui organ al statului” [9, p. 76]. Autorul respinge trăsătura de „permanență” a funcției publice,
care nu se confundă cu continuitatea, ea însemnând existența funcției pe un timp nedeterminat.
Apreciem că, deși conceptele de permanență și continuitate au sensuri ce pot părea apropiate, în
ceea ce privește funcția publică primul dintre ele se referă la existența însăși a funcției și a nevoii
sociale, care are un caracter perpetuu, pe când cel de al II-lea se referă la modul de exercitare, care
are caracter de continuitate.
În lucrarea sa Elemente de știința administrației de stat din 1982, Mihai Oroveanu expri-
mă ideea valoroasă a necesității pregătirii funcționarilor în școli speciale. Ca orice specialitate,
și cea de funcționar trebuie învățată, deoarece „diversitatea sarcinilor administrației solicită o
formațiune diferențiată a personalului administrativ, în raport cu specificul fiecărei funcțiuni” [9,
p.148].
În lucrările profesorului Alexandru Negoiță remarcăm terminologia de „personal al
administrației de stat”, dar și de „funcționar de stat” si respectiv de „funcția în administrația de
stat“ pe care o definește ca „un ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice
emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică încadrată în
muncă într-un organ al administrației de stat și care are abilitatea legală de a îndeplini anumite
atribuțiuni, iar persoana care le îndeplinește are calitatea de funcționar al administrației de stat”
[4, p.156].
Așadar, din lucrările specialiștilor din această perioadă reținem unele teze:
Prima teză se referă la concepția potrivit căreia „în lipsa unui statut al funcționarilor de stat, care
ar da acestei instituții în mod principal, caracterul de instituție a dreptului administrativ, trebuie
să admitem că suntem în prezența unei instituții mixte de drept administrativ și de dreptul mun-
cii” [9, p. 76]. Deși această perspectivă obligă la concluzia că în regimul juridic al funcționarului
„regăsim și norme ale dreptului administrativ și norme ale dreptului muncii”, autorii precizează
că regimul juridic administrativ este și trebuie să fie predominant, ceea ce impune că cercetarea
regimului juridic al funcționarilor să se facă în cursurile de drept administrativ și nu în cele de
dreptul muncii.
A doua teză, care nu este incompatibilă cu prima, după cum apreciază si autorii ei, concede
funcția publică drept o „situație juridiă impersonală (obiectivă) creată si organizată prin acte nor-
mative, în vederea realizării puterii de stat ori pentru a concura la realizarea acesteia” [9, p 175].
Identificarea conceptului de funcție publică prin raportare la cel de „situație juridică”, era impor-
tantă pentru delimitarea instituției funcției de stat de instituția contractului de muncă, din dreptul
muncii.
Stadiul actual al evoluţiei legislaţiei româneşti nu oferă o unitate de concepţie asupra proble-
maticii funcţiei publice, impunându-se cu necesitate anumite modificări pentru corelarea preve-
derilor diferitelor categorii de acte normative și pentru aşezarea acestora la temelia unor raporturi
juridice viabile. Ne exprimăm speranţa că odată România integrată în structurile europene, va
însemna şi o reaşezare a realităţilor juridice, a reconsiderării funcţiei publice.
90 Academia de Administrare Publică
BIBLIOGRAFIE
1. Dareste Rodolphe. La justice administrative, 2 ed.; Julien Laferriere, Tratat de la jurisdiction
administrație, Paris, 1901.
2. Dissescu C.G. Cursul de drept public roman. București, Stabilimentul grafic I.V. Socecu, 1891.
3. Jeze Gaston. Cours de droit publique. Le statut des functionnaires. Paris, 1929.
4. Negoiță Alexandru. Știința administrației. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977.
5. Negulescu Paul. Tratat de drept administrativ. București,1934.
6. Onișor Victor. Tratat de drept administrativ. București, Cartea Românească SA, 1930.
7. Rădescu Corneliu, Marghidan Gheorghe. Statutul funcționarilor publici și statutul salariaților
comunali, București, 1974.
8. Teodorescu Anibal. Tratat de drept administrativ. București, Institutul de Arte grafice ,,Emi-
nescu”, 1929.
9. Vedinas Verginia. Statutul funcționarilor publici. București, Ed. Nemira, 1998.