ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

1.A. Etnogeneza românească

Geto – dacii şi lumea romană în secolele I. î.Hr.-II d.Hr.
▪Popor de origine indo-europeană, daco-geţii au reprezentat ramura nordică a tracilor, diferenţiindu-se de aceştia în
perioada Epocii Fierului;
▪Erau numiţi geţi în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane. Până în sec. I î. Hr., când şi-au construit propriul stat,
au fost organizaţi în triburi care:
-aveau denumiri specifice (apullii, burii, carpii, costobocii etc);
-erau conduse de şefi militari (basilei);
-aveau centrul în cetăţi fortificate de tip „dava” (Argedava, Buridava, Piroboridava etc);
▪Istoria politico-militară timpurie a daco-geţilor este cunoscută din izvoarele scrise externe, cele mai vechi însemnări fiind
cuprinse în opera istoricului grec Herodot (sec. V î. Hr.)
▪Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi spirituale ale acesteia, încă
dinainte de instaurarea stăpânirii romane în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor);
▪Ameninţarea romană directă a început să se manifeste încă din timpul regelui Burebista, întemeietorul regatului dac (82-
44 î. Hr.).
▪Burebista – a fost conducătorul care a unit pentru prima dată triburile geto-dace sub o singură autoritate politică, punând
astfel bazele statului dac;
▪Condiţiile care au favorizat întemeierea statului în secolul I î.Hr. au fost:
-unitatea etnică, lingvistică şi religioasă a daco-geţilor;
-dezvoltarea organizării sociale şi apariţia aristocraţiei tribale (tarabostes, pileati);
-ameninţările externe (în special din partea celţilor din vest şi a romanilor care, se apropiaseră de zona Dunării);
▪Unificarea triburilor geto-dace s-a realizat atât prin forţa armelor, cât şi pe cale paşnică. Burebista a beneficiat de sprijinul
direct pe care i l-a acordat marele preot al cultului lui Zamolxe, Deceneu;
▪Ca organizare, statul condus de Burebista era o monarhie cu un pronunţat caracter militar. Hotarele sale se întindeau în
nord până la Carpaţii Păduroşi, înspre răsărit până la gurile Bugului, în vest până în Slovacia de azi iar în sud până la
Munţii Balcani;
▪După moartea regelui dac statul s-a destrămat în patru, apoi în cinci unităţi statale distincte;
▪Romani urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor greceşti vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-
dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de poziţia strategică avantajoasă;
▪Legăturile daco-romane s-au intensificat în sec. I. î.Hr.-I d.Hr, însă, după instaurarea stăpânirii imperiale pe teritoriul
locuit de geto-daci, s-a trecut la o nouă etapă, manifestată printr-o romanizare intense.
▪Geto-dacii din Dobrogea de astăzi au intrat sub stăpânirea romană din anul 46 î.Hr., făcând parte din provincia Moesia;
▪Decebal (87-106) – conducător dac ce a purtat iniţial numele de Diurpaneus şi care a reuşi să refacă unitatea statului dac,
în condiţiile agravării ameninţării romane;
▪Noul stat dac era mai redus teritorial decât în sec. I. î.Hr., dar mai dezvoltat economic şi mai bine organizat militar, având
capitala la Sarmisegetusa, în masivul Şureanu (sud-vestul Transilvaniei);

1
▪Seria conflictelor militare cu romanii a fost deschisă de predecesorul lui Decebal, Duras, prin campania dacilor la sudul
Dunării, în Moesia (iarna anului 85/86);
▪În anul 87, împăratul roman Domiţian trimite în Dacia o armată condusă de generalul Cornelius Fuscus. Aceasta este
înfrântă de Decebal la Tapae. Ulterior (anul 88), o altă armată, în frunte cu Teţţius Iulianus, atacă Dacia, regele dac fiind
acum înfrânt (tot la Tapae). În anul 89 se încheie pacea între Decebal şi Domiţian. Având caracterul unui compromis,
acesta prevedea:
-transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei;
-acordarea de subvenţii în bani şi asistenţă (ingineri, specialişti), utilizate pentru întărirea capacităţii militare de apărare a
statului dac (întărirea cetăţilor etc);
▪Conflictele daco-romane se reiau odată cu urcarea pe tronul imperiului a lui Traian (98-117). În anul 101 izbucneşte
primul război daco-roman (101-102). Decebal este înfrânt la Tapae. În iarna 101/102 luptă împotriva romanilor în
Moesia, alături de aliaţii săi burii şi sarmaţii, dar este nevoit să încheie pace. Tratatul din 102, defavorabil dacilor,
prevedea:
-dărâmarea zidurilor cetăţilor dace;
-cedarea Banatului, Olteniei şi Munteniei către romani;
-renunţarea lui Decebal la politică externă proprie
▪În anii 105/106 se desfăşoară al doilea război daco-roman. Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa dacilor este înfrântă.
▪Decebal se sinucide (106). Dacia este transformată în provincie romană.

Romanizarea geto – dacilor

▪Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane au fost:
-armata romană, adusă în provincia Dacia şi cantonată în castre;
-administraţia şi justiţia romană; primii doi factori au acţiune vizibilă
-coloniştii latinofoni, aduşi masiv din toate provinciile imperiului şi prezenţi în toate domeniile vieţii social-
economice a provinciei;
-învăţământul în limba latină;
-religia romană. Au fost adoraţi în special zeii romani Jupiter, Junona, Minerva. S-au manifestat următoarele fenomene
religioase: sincretismul (contopirea unor zeităţi, inclusiv cele locale, într-un singur cult) şi interpretaţio romana (adorarea
unor zeităţi dacice sub nume romane);
▪Principalul rezultat al romanizării a fost apariţia unui nou popor: cel daco-roman;
▪Atunci când împăratul Aurelian a decis retragerea armatei şi administraţiei din provincia imperială Dacia, din raţiuni
strategice, în jurul anului 271 d. Hr., majoritatea populaţiei nu a părăsit acest teritoriu şi a continuat să trăiască în vetrele
strămoşeşti de la nord de Dunăre;
▪Populaţia daco-romană vorbea limba latină populară (vulgară) dar a păstrat şi cuvinte din limba dacică. După
abandonarea provinciei Dacia de către armata şi administraţia romană, procesul de romanizare a continuat. Atunci s-a
desfăşurat etapa post-romană a romanizării, când şi dacii liberi, care nu făcuseră parte din provincia Dacia, întrând în
contact cu daco-romanii, s-au romanizat;
▪Deoarece la nord de Dunăre a continuat să trăiască o numeroasă populaţie daco-romană, vorbitoare de limbă latină, statul
roman nu a întrerupt legăturile cu locuitorii de pe acest teritoriu;

2
▪Creştinismul a avut, la rândul său, o contribuţie importantă la procesul de romanizare a autohtonilor, noua credinţă fiind
răspândită în limba latină de misionarii veniţi din imperiu;
▪Dobrogea de astăzi a făcut parte din Imperiul Roman de Răsărit până în anul 602.
Etnogeneza românească. Continuitatea de locuire pe teritoriul românesc
▪Chiar dacă în primul mileniu creştin în zona nord-dunăreană s-au perindat numeroase populaţii migratoare (huni,
vizigoţi, gepizi, avari, slavi, bulgari etc) populaţia daco-romană a continuat să trăiască pe acest teritoriu, dovadă fiind
numeroasele descoperiri arheologice, dar şi o serie de mărturii scrise;
▪Etnogeneza românească a fost un proces complex care a avut loc pe parcursul mai multor secole a cărui rezultat a fost
apariţia unui popor neolatin (înrudit prin acesta cu spaniolii, italienii, francezii şi portughezii), singurul moştenitor al
latinităţii orientale;

▪Principalele etape ale formării poporului român au fost:

-perioada stăpânirii romane (sec. II-III) când asupra dacilor şi-au exercitat influenţa romanizatoare armata, coloniştii
veteranii, administraţia, formându-se astfel poporul daco-roman;
-perioada migraţiilor, ulterioară retragerii aureliene (după 271) când fenomenul romanizării s-a extins şi asupra
dacilor liberi. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a daco-geţilor şi
moesilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi sub numele de vlahi, vor fi vorbitorii dialectelor limbii române:
aromân, megleno-român, istro-român.
Până la sfârşitul sec. al VIII –lea, în timpul invaziilor migratoare, populaţia daco-romană se transformă în populaţie
românească, asimilând influenţe din partea migratorilor, mai ales slavi.
Din secolul al IX–lea, izvoarele istorice scrise vorbesc despre români ca fiind populaţia autohtonă de la Dunărea de
Jos, ceea ce arată încheierea etnogenezei româneşti la acea dată.

Limba română. Face parte din familia limbilor neolatine cu care este asemănătoare în privinţa stratului fundamental latin
şi a etapelor de formare. Aceste etape sunt corespunzătoare etnogenezei româneşti. Se formează până în sec. al VIII-lea,
când se poate vorbi de o limbă proto - sau străromânească. Limba română prezintă următoarea structură:
-substratul traco-dacic (cca. 10% din fondul lexical de bază);
-stratul fundamental latin (60% din vocabular);
-adstratul slav (cca. 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în limba română începând cu sec. al IX-lea,
când procesul etnogenezei era deja încheiat)

1.B. Istoricii despre romanitatea românilor

Românii în sursele medievale timpurii
▪Documentele istorice scrise în primul mileniu al erei creştine care îi menţionează pe români sunt relativ puţine, dar sunt
suplinite şi completate cu numeroasele descoperiri arheologice de pe teritoriul actual al României;
▪Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada sec. al VII-lea – al XI lea din cadrul culturilor arheologice Ipoteşti-
Cândeşti şi Dridu: diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind descoperite
în aşezări precum Bratei (jud. Sibiu), Alba-Iulia sau Izvoru (jud. Giurgiu). Acestea dovedesc continuitatea de locuire a
românilor pe teritoriul pe care ei s-au format;

3
▪Începând din sec. al VII–lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele vremii ca un popor romanic distinct
constituit;
▪Printre aceste s-au numărat tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius (Maurikios) în sec. al VII-
lea, lucrarea Despre administrarea imperiului a împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul (sec. al X-lea),
corespondenţa împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul (sec. X-XI). Alţi autori bizantini, arabi, armeni, germani au scris
despre prezenţa românilor pe acest teritoriu;
▪Din sec. al XI-lea- al XII-lea, dovezile scrise despre strămoşii noştri sunt din ce în ce mai numeroase, ei fiind numiţi în
documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români.
Preocupări ale cronicarilor şi învăţaţilor din secolele al XV-lea – al XVIII-lea privind originea românilor
▪Din sec. al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa, călători străini sau cronicari români, au manifestat un interes
deosebit faţă de trecutul poporului român. Nicolaus Olahus (sec XVI), Grigore Ureche şi Miron Costin (sec XVII) au
afirmat originea latină a românilor şi unitatea lor de neam;
Sec. al XVI – lea: Nicolaus Olahus, în lucrarea sa,,Hungaria”,susține unanimitatea de neam, limbă și obiceiuri a
românilor.
Johannes Honterus înscrie în harta sa numele ,,Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români.
Sec. al XVII-lea: Grigore Ureche afirmă descendența romană a moldovenilor, muntenilor si ardelenilor în lucrarea,,
Letopisețul Țării Moldovei”- ,,toți de la Râm ne tragem”.
Miron Costin în lucrarea ,,De neamul moldovenilor” oferă argumente arheologice, lingvistice în sprijinul originii
poporului român.
Sec. al XVIII-lea Constantin Cantacuzino, în lucrarea ;,Istoria Țării Românești dintru început” formulează cu claritate
originea comună a tuturor românilor.
Dimitrie Cantemir susține și el același lucru in ,,Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”.
▪În sec al XVI-lea şi începutul celui al XIX-lea, cărturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Şcolii Ardelene
(Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Ioan Budai Deleanu) au pus în evidenţă originea latină a limbii române
şi continuitatea românilor în spaţiul nord-dunărean.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor în sec. al XVIII-lea – al XX-lea

▪La sfârşitul sec. al XVIII-lea şi în sec. al XIX-lea au fost formulate o serie de teorii istoriografice referitoare la
procesul etnogenezei româneşti care porneau de la contestarea continuităţii de locuire a populaţiei autohtone la nordul
Dunării;
▪Disputa în jurul continuităţii românilor s-a desfăşurat din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni şi-
au intensificat lupta pentru obţinerea de drepturi naţionale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât şi în timpul
regimului dualist austro-ungar (după 1867);

▪Teoria imigraţionistă, care îi prezenta pe români ca fiind un popor format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat la nord
de fluviu abia prin secolul al XIII-lea, a fost susţinută, spre sfârşitul sec. al XVIII- lea, de Franz Josef Sulzer, Christian
Engel sau deI.C.Eder;
▪Aceasta a fost combătută de fruntaşii Şcolii Ardelene, care, în dorinţa lor de a demonstra vechimea şi continuitatea de
locuire a românilor, au pus accent pe caracterul exclusiv latin al românilor

4
▪În secolul al XIX-lea, Robert Roesler, a dezvoltat teoria imigraţionistă, care se mai numeşte şi teorie roesleriană; Teoria
imigraţionistă a lui Robert Röesler - Preluând şi dezvoltând idei vechi ale unor istorici anteriori (de ex. Christian Engel,
Franz Sulzer), austriacul Robert Röesler a susţinut în lucrarea Studii româneşti din 1871 următoarele idei privind
etnogeneza românească:
-dacii au fost exterminaţi în întregime de romani.
-în urma retragerii aureliene din anul 271, Dacia a fost complet părăsită de coloniştii romani.
-românii s-au format în Peninsula Balcanică, ca un popor de păstori nomazi.
-de aici au emigrat la nord de Dunăre în secolul al XIII-lea, după stabilirea maghiarilor în Transilvania.
Teoria imigraţionistă avea un scop politic, urmărind să combată revendicările românilor ardeleni şi să justifice dominaţia
Imperiului Austro-Ungar asupra acestui Transilvaniei.

▪Faţă de teoria roesleriană au luat poziţie, între alţii, istoricii B.P.Hasdeu şi A. D. Xenopol, în secolul al XIX-lea,
conturându-se, pe baze ştiinţifice, teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato- danubiano-pontic;
Teoria continuităţii (autohtoniei) - Este o teorie care, preluând şi dezvoltând ideile cărturarilor şi istoricilor români
anteriori (de ex. Şcoala Ardeleană), contestă teoria imigraţionistă a lui Röesler. Primul contestatar a fost istoricul A. D.
Xenopol care susţinut următoarele idei privind etnogeneza românească:
-după retragerea aureliană, daco-romanii s-au refugiat din calea migratorilor în zone mai izolate de munte
-evidenţierea existenţei a numeroase dovezi ale continuităţii daco-romanilor la nord de Dunăre (dovezi arheologice,
toponimia, hidronimia).
-distanţarea faţă de ,,purismul latinist” susţinut de reprezentanţii Şcolii Ardelene şi de continuatorii acestora
-acceptarea contribuţiei elementului dacic şi a elementului slav la formarea poporului român şi a limbii române.
Susținătorii teoriei autohtoniei:
Sec. al XVIII-lea: Școala Ardeleană aduce argumente istorice, filologice și demografice privind originea latină a limbii și
poporului român. Totuși, reprezentanții Școlii Ardelene au exagerat rolul limbii latine în formarea limbii și poporului
român, susținând origine pur latină.
Sec. al XIX-lea : Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu admit mai greu contribuția dacilor la formarea poporului român.
B. P. Hașdeu în lucrarea ,,Pierit-au dacii?”, demonstrează ca dacii nu au fost exterminați, romanizarea a avut loc, iar
poporul român s-a format din câteva elemente, niciunul predominant.
A. D. Xenopol în lucrarea ,, Studiu asupra stăruinței românilor din DaciaTraiană”, combate cu argumente istorice,
lingvistice și logice teoria lui Roesler, subliniind rolul slavilor și aducând dovezi incontestabile ale continuității dacilor și
daco- romanilor.
Vasile Pârvan în lucrarea ,,Getica”, ilustrează sinteza daco-romană în baza izvoarelor literare și arheologice adunate;
Nicolae Iorga afirmă sinteza daco-romană;
Gheorghe Brătianu respinge cu argumente științifice teoria imigraționist, în lucrarea ,,O enigmă și un miracol
istoric:poporul român”.

▪În secolul al XX-lea, ca şi în cele precedente, au fost elaborate lucrări ştiinţifice, care au demonstrat vechimea şi
continuitatea românilor pe teritoriul de la nord şi de la sud de Dunăre. Dintre acestea, se remarcă lucrarea istoricului
Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român.

5
După al doilea război mondial, în perioada regimului comunist s-a insistat pe slavi și contribuția lor la crearea poporului
român. În perioada guvernării lui Gheorghe Gheorghiu Dej, istoricul Mihail Roller a pus accentul pe influența
predominant slavă în formarea românilor, precizând că limba română este o limbă slavonă. În perioada guvernării lui
Ceaușescu, în scop propagandistic s-a vorbit obsesiv despre etnogeneză și continuitate, fiind chiar falsificate dovezi
istorice pentru a dovedi continuitatea daco-romană.
Dacă în trecut, problema romanității românilor a depășit cadrul științific, interferând cu interesele politice , astăzi, când
România face parte din U.E. argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică, dezbaterea științifică fiind cea care
trebuie să primeze.
Sinteză:
Prin romanitatea românilor se înțelege:
-descendența romană a românilor
-latinitatea limbii române
-continuitatea elementului daco-roman după retragerea aureliană
Încheierea etnogenezei românești a făcut ca românii să intre în atenția cronicarilor și cărturarilor,fiind menționați în scris
sub numele de vlah (cu diferite variante: voloh, blach, olah).

Sinteză/eseu
Romanitatea românilor reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a românilor.
De-a lungul vremii această problemă a fost studiată de cronicari,geografi,însă cei care au dezbătut-o cel mai mult au fost
istoricii. Ei au încercat să demonstreze:Romanitatea poporului român, originea latină a limbii române, Continuitatea
română în Dacia după Retragerea Aureliană (271).
Primii care au vorbit despre originea romană a poporului român au fost cronicarii bizantini. Ei îi numeau pe strămoşii
noştri romei,romani sau blachi. Un tratat militar bizantin de secol VII-Strategikonface prima menţiune asupra românilor
datorită limbii române. Constantin al VII-lea Profirogenetul vorbeşte în lucrarea “Desprea administrarea imperiului” că ne
numim români pentru că venim de la Roma.
O altă perioada istorică în care este abordată ideea romanităţii românilor este cea a secolelor XIV-XV atunci când
cărturarii umanişti manifestă interes faţă de ţările române în contextul contribuţiei pe care românii o au la apărarea
creştinătăţii. Pogio Braciolini afirmă originea romană a poporului român. Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea) e
primul care introduce ideea romanităţii românilor în circuitul european.
Începând cu secolul al XVIII-lea în condiţiile luptei românilor transilvăneni pentru afirmare naţională apar teorii care
contesta ideea romanităţii şi continuităţii românilor. Aceste teorii se numesc imigraţioniste şi au la baza raţiuni politice cu
scopul de a minimaliza dreptul românilor asupra Transilvaniei. Astfel,în 1871
apare teoria imigraţionistă a austriacului Robert Roesler. El susţine că dacii au fost distruşi ca popor în urmă războaielor
cu românii,că întreaga populaţie a Daciei a părăsit provincia în timpul Retragerii Aureliene, că 165 de ani nu au fost
suficienţi pentru romanizarea Daciei şi că poporul român s-a format undeva la Sud de Dunăre după venirea maghiarilor.
În secolele XIX-XX istoriografia românească a continuat să aducă dovezi în sprijinul romanităţii românilor. Ele sunt
dovezi de ordin arheologic,lingvistic,numismatic care atestă prezenţa românilor la Nord de Dunăre după Retragerea
Aureliană. În anul 1937, Gheorghe Brătianu scrie “O enigmă şi un miracolpoporul român?”iar în 1926 Vasile Pârvan scrie
“Getica”

6
În concluzie putem afirmă că încă de la începutul perioadei medievale numeroşi cărturari şi oameni de ştiinţă au dovedit
latinitatea,romanitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul vechii Dacii. Romanitatea românilor se impune că un
subiect esenţial fără de care poporul român nu-şi poate afirmă identitatea şi autenticitatea.

7
 B.OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR
2. Secolul XX – între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

Caracteristici ale evoluţiei regimurilor democratice în Europa

▪La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în
centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei;
▪Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea,inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau
dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.);
▪Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau
Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei;

Trăsături specific ale regimurilor democratice

▪ În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează, prim ministrul, şef al majorităţii
parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse;
▪Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima jumătate a
secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim- ministru, din partea Partidului Conservator,
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în 1951-1955);
▪În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a
economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern
al ţării;
▪Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin
instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne);
▪După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles
de Gaulle, preşedinte al ţării din anul 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului acesta având
dreptul să se pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a ţării;
▪Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de
un colegiu electoral, ca până atunci;
Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a
unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele Mitterand fiind de
orientare politică de stânga iar prim-ministrul Jacques Chirac de dreapta;
▪În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de la Weimar ca o ţară cu un regim politic
democratic. Situaţia s-a schimbat însă din 1933, când puterea a fost preluată de regimul dictatorial naţional-socialist;
▪În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie
militară a aliaţilor occidentali, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a
devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene (Republica Federală Germană). Un rol însemnat în
istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei
(1990).

8
 2.B. Ideologii şi practici politice totalitare. Fascismul şi nazismul

Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare

▪Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor , deoarece mai multe state
(Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice dictatoriale;
▪Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune:
-existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului / Monopartidism
-încălcarea de către regim a drepturilor omului;
-cultul personalităţii;
-controlul absolut al statului asupra societăţii;
-lichidarea oricărei forme de opoziţie;
-supravegherea populaţiei de către poliţia politică;
-cenzura presei etc.

Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului

▪Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile în care Italia se găsea într-o criză
profundă; Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri,
care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste propagate în ţară;
▪Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei,1922). În aceste condiţii, prim-ministrul Benito
Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist; Printr-o lege specială, lui
Mussolini i se acordau puteri sporite;
▪Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau fasciste (partide, sindicate etc.);
▪Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic. Partidul Naţional Fascist a devenit formaţiune
politică unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi
Ballila.
▪Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce (Conducător ).
▪Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele individului, ci ale
„corporaţiei” din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii
fasciste.

Naţional-socialismul german, ideologie şi practici politice

▪Ideologia naţional-socialistă a fost ultranaţionalistă, rasistă şi antisemită, fiind expusă de Adolf Hitler în lucrarea
sa, Mein Kampf;
▪Potrivit acestei ideologii, rasa germană a arienilor ar fi superioară, motiv pentru care ar trebui să conducă lumea, iar
celelalte, considerate inferioare (precum evreii), trebuiau exterminate; Pentru că rasa germană ar fi avut nevoie
de spaţiul vital, naţional-socialismul susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război;
▪Prin propagandă abilă, valorificând nemulţumirile populaţiei faţă de greutăţile din timpul Marii Crize economice
(și nemulțumirile pentru limitările impuse ca urmare a înfrângerii R II M), Partidul  Naţional-Socialist al

9
Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile pentru Reichstag (Parlamentul german), din
anul 1933;
▪În cadrul regimului naţional-socialist, Hitler, instalat în funcţia de cancelar, a fost învestit cu puteri speciale,
devenind Führer(conducător);
▪Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani,
precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjügend (Tineretul hitlerist ).
▪Orice formă de opoziţie a fost distrusă, chiar şi în interiorul partidului. Presa a fost cenzurată, iar propaganda
regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat.
▪Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Regimul naţional-socialist a transformat
antisemitismul în politică de stat, în numele aşa zisei purificări a rasei ariene; Astfel, a început discriminarea evreilor,
care au fost înlăturaţi din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale (legile de la Nürnberg) şi cărora le-au fost interzise
drepturile politice şi civile;
▪În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva
evreilor. Astfel a început drama Holocaustului, până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei,
dar şi romi proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de exterminare, precum
cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

2.C. Ideologii şi practici politice totalitare. Comunismul

Acţiuni pentru instaurarea comuniştilor la putere în Rusia

▪În luna februarie a anului 1917, Rusia se transformase într-un colos cu picioare de lut, din cauza sărăciei generalizate şi a
înfrângerilor de pe front; În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de
Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost
instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie/1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat;
▪Însă bolşevicii (comuniştii) au profitat de anarhia din Rusia, sporindu-şi popularitatea în rândul muncitorilor, al
sovietelor (comitetelor) acestora, pe fondul grevelor tot mai numeroase; Conduşi de V.I. Lenin, bolşevicii au declanşat
acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie/7noiembrie 1917, de la
Petrograd. Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic. (război
civil)

Ideologie şi practică politică în statele comuniste

▪În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), toate domeniile de activitate au fost organizate
conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917;
▪Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat; Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă
funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice (P.C.U.S.); A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D.
apoi K.G. B;
▪Viaţa religioasă a fost limitată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor.
Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă.
▪Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflatla conducere Iosif Visarionovici Stalin (1924-
1953). Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid.

10
▪Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi
cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea
producţiei prin planurile cincinale (planuri pe fiecare 5 ani);
▪Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau
în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau Gulag-ul; Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii
1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile
armatei;
▪În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, iar întreaga
creaţie culturală se găsea în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului;
▪Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani postbelici, când
regimul comunist a fost impus şi în alte state europene;
▪După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise
din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată; (mulți
oameni deportați, aflați în Siberia, alte gulag-uri, sunt eliberați)
▪Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai
mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea
vieţii religioase în Albania etc; Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček în
Cehoslovacia, în 1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această mişcare;
▪Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica Perestroika i
Glaznosti (reconstrucţie şi transparență), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic;
▪Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din majoritatea statelor europene foste comuniste.
Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi depăşită, comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat
(1991).

2.D. Ideologii şi practici politice în România

Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918

▪Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constituţiei României din anul 1866;
▪România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I (1866 –
1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice;
▪În condiţiile exercitării votului censitar (doar de către bărbaţi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele două formaţiuni
care au dominat viaţa politică, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit
principiului rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895);
Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia României:
-Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I. C.Brătianu (preşedinte al P.N.L. din 1909), se pronunţa
pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe baza capitalului autohton
-Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh. Gr. Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator între
anii 1899– 1907), dorea o dezvoltare organică a statului, prin crearea instituţiilor moderne pe măsură ce societatea
simţea nevoia apariţieilor.

Ideologii şi practici politice după Primul Război Mondial

11
▪Din anul 1918, a fost introdus în România votul universal, pentru bărbaţii de peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi
cadrelor militare; În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reuşit să ajungă la guvernare a
sporit, iar cele de orientare conservatoare au dispărut de pe scena politică;
▪O altă lege electorală, cea din anul 1926, a adus schimbări în privinţa vieţii parlamentare;
▪În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut ideologii politice democratice, precum
neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul Naţional Liberal (PNL), şi ţărănismul, având ca exponent principal
Partidul Naţional Ţărănesc (PNȚ). Aceste formaţiuni politice s-au aflat şi cele mai lungi perioade la guvernare;
▪În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta
(legionarismul) s-au manifestat şi în viaţa politică românească, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea;
▪Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din România, bazat pe
prevederile Constituţiei din anul 1923; Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire, Ferdinand I (1914– 1927),
nu a încălcat principiile vieţii politice democratice;
▪Un aspect specific al vieţii politice a fost acela că regele numea primul-ministru, după care guvernul organiza alegerile,
pe care, de cele mai multe ori, le şi câştiga;
▪Evoluţia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a
renunţat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, când moştenitor al tronului a fost
proclamat Mihai. După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat de o Regenţă, fiind minor;
▪Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege de Parlament în locul lui Mihai I, Carol al II-
lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să aibă puteri
sporite;
▪Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaţiune care a funcţionat a fost
cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale, denumită, din 1940, Partidul Naţiunii;
▪În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea (septembrie 1940) şi după ce
Mihai I a revenit pe tron, puterea reală în stat a fost deţinută de generalul Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului
de Miniştri;
▪Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături de legionari. Neînţelegerile cu legionarii, care doreau să obţină întreaga
putere în stat, au determinat înlăturarea lor, după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie1941; Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în
fruntea unui regim militar până la 23august 1944, în condiţiile participării României la războiul antisovietic; După
înlăturarea regimului democratic, cetăţenilor români le-au fost restrânse drepturile, iar începând din anul 1940, asupra
celor de origine evreiască au fost aplicate măsuri antisemite (deportări, pogromuri, muncă forţată în Transnistria etc).

3.Constituţiile din România

3.A. Documente constituţionale din secolul al XIX-lea

Documente având caracter constituţional înainte de anul 1866

▪În prima parte a secolului al XIX-lea, necesitatea modernizării societăţii româneşti a impus ideea redactării unor
proiecte constituţionale;
▪În anii 1831 şi 1832, au intrat în vigoare, în Ţara Românească şi,respectiv, în Țara Moldovei, primele documente cu rol
constituţional, în sens modern, Regulamentele Organice, redactate de două comisii boiereşti, sub preşedinţia consulului
general rus Minciaki, conform şi cu indicaţiile Curţii imperiale de la Petersburg (Rusia devenise putere „protectoare”a
Principatelor, prin tratatul de la Adrianopol, din 1829, în timp ce suzeranitatea Imperiului Otoman se menţinea);

12
Acestea erau aproape identice şi cuprindeau unele noutăţi în organizarea statelor, asigurând modernizarea, între anumite
limite, a Principatelor Române;
▪Domnitorii care au condus Principatele potrivit Regulamentelor Organice au fost numiţi domni regulamentari
(Alexandru Ghica - Ţara Românească şi Mihil Sturdza - Moldova);
▪Schimbarea situaţiei internaţionale după 1856, când Rusia a fost înfrântă în Războiul Crimeii (1853- 1856), purtat
împotriva Imperiului Otoman, a creat condiţiile favorabile constituirii statului român modern (Congresul de la Paris-
1856);
-Devenită chestiune europeană, problema românească a fost dezbătută de marile puteri în anul 1858 în cadrul
Conferinţei de la Paris (puterile garante, care înlocuiau protectoratul rusesc – Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia,
Austria, Rusia şi Imperiul Otoman); Reprezentanţii acestora au redactat Convenţia de la Paris, care însă, prin
prevederile ei, nu satisfăcea decât parțial dorinţa de unire a românilor;
▪Aceasta stabilea noul statut politico-juridic al Ţării Româneşti şi Moldovei:
-urma să aibă loc o unire parţială (legislativă) a Principatelor;
-noul stat avea să se numească "Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei";
-era impus principiul separării puterilor în stat, stabilindu-se alegerea a doi domnitori şi urmând să funcţioneze
două guverne şi două Parlamente (la Iaşi şi Bucureşti);
-statul urma să aibă două instituţii comune (Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).

▪Românii au realizat unirea deplină a Principatelor, treptat, după dubla alegere ca domnitor a lui Cuza, punând
marile puteri în faţa faptului împlinit;!!!!!!!!!!!

▪Dar, pentru a putea realiza reformele necesare modernizării societăţii româneşti, în anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan
Cuza a impus un nou document cu valoare constituţională, aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot, Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Prin prevederile sale, puterile domnitorului erau sporite, iar Parlamentul
devenea bicameral (format din Adunarea Obştească şi Corpul Ponderator sau Senat).
(În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție din cauza
orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.)

Constituţia din anul 1866

▪Aducerea unui prinţ străin pe tronul României mai fusese propusă şi în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din anul 1857;
▪La 10/22 mai 1866, a sosit în ţară prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, care fusese acceptat de populaţia cu
drept de vot prin plebiscit; După alegerea ei, Adunarea Constituantă a discutat, începând de la 1/13 mai 1866, proiectul
de Constituţie redactat de Consiliul de Stat. Aceasta a reprezentat un compromis între liberali şi conservatori;
▪Elaborată după modelul celei belgiene din anul 1831, Constituţia României a creat cadrul juridic
necesar dezvoltării statului român modern;

▪Conţine 8 titluri referitoare la:

a)numele şi organizarea statului;
b ) prerogativele principelui;
c)separarea puterilor în stat;

13
d)drepturile şi obligaţiile cetăţenilor;

▪Principalele prevederi:
a)statul român poartă oficial numele de România  şi este organizat ca monarhie constituţională ereditară;

b)Monarhul dispune de atribuţii atât executive cât şi legislative:

-este şeful statului şi comandantul armatei;
-numeşte membrii guvernului;
-are drept de iniţiativă legislativă;
-bate monedă;
-acordă decoraţii;
-are drept de graţiere;
-are drept de veto absolut (poate respinge sancţionarea unei legi votate în Parlament);

c ) Separarea puterilor în stat:

-puterea legislativă: Parlamentul (bicameral, format din Senat şi Camera Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza
votului censitar);
-puterea executivă: Guvernul;
-puterea judecătorească: instanţele de judecată, Înalta Curte d e Justiţie şi Casaţie;

d)Drepturile şi libertăţile cetăţenilor;

-egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
-proprietatea era declarată „sacră şi inviolabilă”;
-libertatea de întrunire;
-libertatea asocierii etc.

▪În vigoare până în anul 1923, Constituţia de la 1866 a fost amendată de mai multe ori: în 1879, a fost modificat articolul
7, care proclama faptul că diferenţele religioase nu constituiau o piedică în obţinerea cetăţeniei române; în 1884, a fost
redus numărul colegiilor electorale de la patru la trei, iar censul a fost micşorat, astfel că s-a extins dreptul de vot; în 1917,
prin modificarea unor articole din Constituţie, s-au creat posibilităţile înfăptuirii ulterioare a reformelor electorală
(introducerea votului universal) şi agrară .

3.B. Constituţiile României în secolul al XX-lea

Legile fundamentale ale României din prima jumătate a secolului al XX-lea

▪Ca urmare a realizării Marii Uniri, era nevoie de o nouă lege fundamentală a României, potrivită statului rezultat în

anul 1918;

14
▪De asemenea, în România se înfăptuiseră deja unele reforme, precum introducerea votului universal şi
împroprietărirea ţăranilor, după exproprierea marilor moşii;
▪Elaborat în anul 1923, proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii parlamentare;
▪Constituţia a fost adoptată de Parlament, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I, la data de 28 martie 1923;
▪Potrivit conţinutului acesteia, se realiza trecerea de la monarhia constituţională la cea parlamentară;
Această lege fundamentală avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, dar 76 dintre ele au fost păstrate din
vechea Constituţie, fără nici o modificare;
▪Legea fundamentală făcea referire la faptul că România era stat naţional, unitar şi indivizibil, în care se aplica
principiul separării puterilor.!!

Separarea puterilor în stat:

-puterea legislativă (exercitată de rege şi Parlamentul bicameral (Senat, Adunarea Deputaţilor);
-puterea executivă - încredinţată regelui şi guvernului (format de partidul sau alianţa care câştigă alegerile parlamentare);
-puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curţi de Justiţie ş i Casaţie şi instanţelor de judecată;

Atribuţiile monarhului:
-este şeful statului;
-deţine comanda armatei;
-numeşte primul-ministru;
-actele sale devin valabile numai dacă sunt semnate de ministrul de resort;
-acordă decoraţii;
-bate monedă;
-are drept de graţiere şi amnistiere. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
-egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
-votul universal;
-libertatea presei;
-libertatea întrunirii şi asocierii etc.

▪Importanţa adoptării Constituţiei:

-contribuie la consolidarea Marii Uniri;
-creează cadrul democratic al vieţii politice în România până în anul 1939.

▪În anii ’30, o serie de ţări din Europa (Italia fascistă, Germania hitleristă etc.) aveau regimuri autoritare sau dictatoriale la
conducere. Regele Carol al II-lea (1930 – 1940) a urmărit să instaureze un regim monarhic autoritar  şi şi-a atins
scopul în anul 1938.
▪El şi-a bazat noul regim pe Constituţia din 27 februarie 1938, care a fost acceptată de populaţie prin
plebiscit. Redactată de politicieni şi jurişti apropiaţi regelui, precum Istrate Micescu sau Armand Călinescu, aceasta
15
cuprindea idei noi cu privire la ordinea economică şi socială. Astfel, regele căpăta puteri sporite în stat, iar
drepturile cetăţenilor erau restrânse.
▪Constituţia din anul 1938 a fost suspendată la data de 5 septembrie 1940, în condiţiile prăbuşirii regimului lui Carol.

Constituţiile României din perioada comunistă

▪După al Doilea Război Mondial, în România s-a instaurat regimul totalitar comunist; Noua organizare a statului a

fost reflectată şi în Constituţiile adoptate în perioada comunistă. La data de 13 aprilie 1948, a fost adoptată o lege
fundamentală inspirată din Constituţia sovietică (stalinistă) din anul 1936;
▪Având 10 titluri şi 105 articole, Constituţia din anul 1948 marca ruptura cu vechea tradiţie în domeniul legilor
fundamentale. Au fost înlăturate principiul separării puterilor în stat, pluripartidismul, se creau condiţiile pentru
încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, precum cel de proprietate;
▪O nouă Constituţie, adoptată la data de 24 septembrie 1952, cuprindea prevederi care reliefau desfăşurarea
procesului de sovietizare şi stalinizare a României în toate domeniile;
▪După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul 1965, în fruntea partidului,
apoi şi a statului, a ajuns Nicolae Ceauşescu.
-Constituţia adoptată în acel an şi intrată învigoare la data de 21 august 1965, înlocuia denumirea oficială de până atunci
a ţării, Republica Populară Română, cu cea de Republica Socialistă România.
-În cele 9 titluri ale sale şi în cele 114 articole, Constituţia din anul 1965 reflecta încheierea procesului de colectivizarea
agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie. Era precizat şi faptul că Partidul Comunist Român
constituia forţa politică conducătoare a întregii societăţi.
-Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.

Constituţia României din anul 1991

Revenirea la democraţie, în anul 1989, a determinat necesitatea adoptării unei noi Constituţii.
▪Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum de populaţie la 8 decembrie 1991, Constituţia a
reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării puterilor în stat şi a revenirii la
pluripartidism;

▪Principalele instituţii sunt:

a)Parlamentul:
-reprezintă puterea legislativă;
-are o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor);
-este ales pentru patru ani prin vot universal;
-adoptă legile, bugetul de stat, controlează guvernul, poate deschide anchete.

b)Guvernul:
-reprezintă puterea executivă;

16
-este alcătuit din rândurile partidului sau alianţei care câştigă alegerile parlamentare;
-este format din primul-ministru, miniştri, alţi membri;
-se supune controlului Parlamentului;
-adoptă hotărâri şi ordonanţe.

c)Preşedintele:
-ales pe 4 ani (din 2008 pe 5 ani) pentru cel mult două mandate;
-are rol de mediator între puterile statului şi de garant al respectării Constituţiei de către acestea;
-este comandant suprem al armatei;
-încheie tratate;
-promulgă legile ( le pune în execuţie);
-conferă decoraţii etc.

d)Justiţia:
-reprezintă cea de-a treia putere în stat;
-este independentă faţă de puterea legislativă şi cea executivă;
-este reprezentată de judecători şi Curtea Supremă de Justiţie.

În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003,unele articole ale Constituţiei au fost modificate,
pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană (de exemplu, articolul 148 se referă la prioritatea prevederilor
tratatelor şi reglementărilor comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne).

17