CAIETELE ”LUCIAN BLAGA” – ”LUCIAN BLAGA YEARBOOK”

2020, XXI (1-2)

DOI:10.2478/CLB-2020-0013

CRAII DE AZI ŞI DE IERI. O ANALIZĂ

COMPARATIVĂ A ROMANELOR IERBAR
DE ANDREI DÓSA ŞI CRAII DE CURTEA-
VECHE DE MATEIU CARAGIALE

CĂTĂLINA SUDITU
Universitatea „AL. I. Cuza”, Iași

Abstact: On the back cover of Andrei Dósa’s first novel,  Ierbar,

Alexandru Vakulovski, a Moldavian writer and literary critic,
highlights the (possible) connection between the characters in Dósa’s
text and the decadent (anti)heroes from Mateiu Caragiale’s  Craii de
Curtea-Veche. Proposing a lucid walk on the reading path opened by
Vakulovski, the current paper aims to present a comparative study
of the two novels published at a time distance of ninety years to
explore the level of kinship on which the narrative actants from
the mentioned books are positioned, as well as the similarities and
differences of the social, political and economic context in which
they are living.

Keywords: comparative reading, Decadentism, narcotics, crisis

Pe coperta a patra a romanului de debut aparţinând lui Andrei
Dósa, Alexandru Vakulovski îi apropie pe protagoniştii Ierbarului de
craii mateini1, orientând astfel pe (posibilul) cititor către o lectură în
care, în mod mai mult sau mai puţin conştient, acesta va tinde să vadă
în cartea publicată în anul 2019 de către Polirom un fel de adaptare pe
fundal contemporan a întâmplărilor din Craii de Curtea-Veche. Păşind
cu luciditate pe calea de lectură propusă de către criticul basarabean, voi
încerca să realizez o lectură comparativă a celor două romane, pentru a
vedea în ce măsură personajele acestora sunt înrudite.

1. Ibidem, p. 145

203
 Atât pentru prima, cât şi pentru cea de-a doua ediţie a cărţii lui Dósa,
a fost folosită drept imagine de copertă o pictură aparţinând lui Henri
Rousseau, imagine aleasă de către autor și al cărei stil se asociază (chiar şi
necunoscând vreun fel de informaţie despre pictor) (neo)primitivismului.
Această alegere ar putea părea, la o privire inițială, una destul de stranie,
considerând că mediul în care îşi petrec timpul protagoniştii cărţii este
prin excelenţă unul artificial, construit, fie că ne referim la living(ul
regizorului), la bar, la azilul de bătrâni sau la Dragonul Roşu (în felul
său un rai al artificialităţii şi al kitschului), fie că avem în vedere oraşul ca
suprastructură ce include toate spaţiile deja menţionate. Totuşi, dacă ne
gândim la sintagma junglă urbană, consacrată în prima parte a secolului al
XX-lea,și cu atât mai valabilă în spaţiul românesc astăzi, în plină explozie
a dezvoltării urbane de tip capitalist, devine mai uşor de întrezărit legătura
dintre imagine şi text.
Cei cinci crai din Ierbar sunt locuitori ai Bucureştiului la început de
mileniu trei, un Bucureşti în care capitalismul s-a instalat peste blocurile
anoste, deprimante, proliferând prin hipermarketuri si mall-uri (cu
toata gama lor nesfârşită de produse care înnebunesc simţurile şi cu tot
plasticul pe care îl revarsă în jur în cascade ) reclame, maşini ş.a.m.d.
Impactului acestui cadru tipic modern asupra individului i se adaugă
efectele de diminuare a atenţiei şi de dependenţă de nou determinate de
(hiper)utilizarea noilor tehnologii, internetul ocupând un rol principal.
Trăind mai degrabă într-un simulacru2 al realităţii decât în realitate,
personajele din ierbar se confruntă şi cu ceea ce am putea numi drept o
junglă mentală, în care fauna este compusă din o varietate de probleme
legate de identitate– le este greu să îşi dea seama ce le place şi ce nu, ele
întâmpină dificultatea închegării unei imagini coerente despre sine, care
se sparge în numeroase fragmente, fapt care are în mod implicit şi efecte
asupra relaţiei cu celălalt.
În acest context, drogurile şi, în primul rând, iarba, sunt utilizate ca
încercare disperată de (re)conectare, în manieră ritualică, a individului
la aici şi acum, ca timp și spațiu primordiale. Ceea ce resimt (dramatic)
personajele e nostalgia Omului şi a lumii-reale, aflată într-o relație dialectică
cu lumea-simulacru. Fiecare dintre ele încercă, prin (auto)bombardarea
simțurilor, obținerea unor stări de maximă intensitate, indiferent de
felul acestora– uneori plăceri morbide și dureroase, ca în timpul vizitelor
la azilul de bătrâni, alteori marcate de fascinaţie halucinatorie, cum se

2. Ibidem, p. 69

204
întâmplă în timpul expediţiei în grup la Dragonul Roşu, stări care le-ar
garanta, dacă nu accesul la Prezent, cel puţin anestezia.
Nu oricine poate face parte din grupul celor care experimentează
conectarea la Real(itate). În această privință, cei cinci amici alcătuiesc un
fel de sectă, la care au acces numai cei aleși. E un proces care ține seama
de intuiția celor care fac selecția, de moodul general al momentului în care
ea se petrece, dar și de o anumită inițiere în tema drogărelii pe care nou
veniții trebuie să dovedească că au traversat-o deja prin utilizarea unui
limbaj tipic, care include cunoașterea unor eufemisme cât mai variate
pentru joint sau pentru starea de după consumarea lui (vărzeală, praf etc.),
dar și printr-o sumă de gesturi specifice (precum îndemânare la rulat). De
asemenea, trebuie să existe o legătură de natură culturală între posibilii
aleși și grupul care deține puterea (cel puțin atât cât deține iarba), legătură
ce are la bază anumite preferințe muzicale, cinematografice, literare.
Revenind la nivelul lingvistic, romanul semnat de Dósa este încărcat
de cuvinte și expresii provenite din spațiul anglofon, unele preluate ca atare
(trip, flow, curbă slow-down, vibe), altele calchiate (cel mai bun exemplu
fiind cel oferit de manuț/menuți), tangența cu acest spațiu reprezentând
un must pentru oricine își dorește să calce în sufrageria-ierbar. Rolul
proaspeților admiși în livingul spațiu de cult e unul clar definit, ei trebuie
să asculte cu devoțiune, să ne râdă glumele, iar când vibe-ul e anihilat de aerul
fierbinte și leneș ce trece peste savană, să propună lucruri mișto cu jumătate de
gură, timid, invitându-ne parcă să le perfecționăm (p. 11). Important e să
se reuşească menţinerea unei atmosfere mellow, psychedelic, cinematic and
tastefu l(p.29).
Întorcându-ne privirea către Craii de Curtea-Veche, și aici avem de
a face cu substanțe care au efect asupra creierului, și, implicit, a stării,
alcoolul fiind principala dintre ele. Dacă prin consumul de substanțe
psihoactive personajele din Ierbar doreau să se ancoreze în Prezent, (anti)
eroii mateini sunt consumatori tocmai pentru că alcoolul învăluie lumea
într-o pojghiţă obscurizantă, poziţionându-i în zona de graniţă dintre
real şi imaginar. Ei sunt animale de noapte într-o pădure urbană căreia
îi cunosc toate ascunzișurile și care le dă senzația de confort prin efectul
de umbră, efect ce le permite retragerea în visare într-un alt timp și într-
un spațiu străin. Plasate la final de Belle Epoque, întâmplările din Craii
de Curtea-Veche aduc în prim plan figura unor indivizi în care domină
nostalgia după altcândva/ altundeva (excepţie făcând Pirgu, a cărui
existenţă, orientată către construcţia unui viitor de succes, pune, prin
contrast, şi mai mult în evidenţă predispoziţiile celorlalți), aflat într-un

205
 raport de antiteză cu un prezentul degrada(n)t, lipsit de farmec, cu care
niciunul dintre cei patru crai nu are o relație prea bună şi pe care îl detestă,
simţindu-se urmăriţi de sentimentul ratării. Ratarea pluteşte şi în aerul pe
care îl inhalează, îmbibat în miros de iarbă, Gabi, scriitorul, filozoful,
hackerul şi regizorul. Ceea ce se cere subliniat este că în cele două cazuri
cauzele ratării sunt extrem de diferite.
Atunci când ne referim la protagoniştii din Craii de Curtea-Veche,
avem de a face, după cum o subliniază şi Ovid S. Crohmăniceanu, cu
decrepitudinea morală şi eşecul cultivate ca trăsături distinctive3, asumate
cu o plăcere masochistă de primă clasă. Pentru narator, la fel ca şi pentru
Pirgu şi Paşadia, ratarea se află conectată cu apatia şi blazarea, transformate
în mărci ale nobleţei şi ale filonului aristocratic. Ratarea e, prin urmare,
o chestiune de alegere. Ei se cunosc pe sine (chiar dacă rămân învăluiţi
într-o manta de mister pentru cititor, care nu are acces decât parţial la
dosarul lor de existenţă, ale cărui file nu poate şti niciodată cu siguranţă
dacă spun adevărul sau dacă au apărut din imaginaţie), şi mai ales cunosc
foarte bine cine vor să pară că sunt. Menţinerea strălucitoare a aurei lor
de distincţie, o aură cultivată în mod conştient, presupune şi include
un amestec de rafinament, inteligenţă (fie ea câştigată din cărţi sau din
contactul direct cu lumea) şi auto-degradare, estetizată şi ridicată la rang
de artă. Plictisul, târârea în mocirla zonelor cele mai obscure ale vieţii este
o condiţie sine qua non a statutului pe care vor să şi-l menţină, chiar cu
preţul vieţii (tocmai pentru că fără el viaţa nu ar mai avea niciun sens).
Vorbind despre personajele romanului lui Mateiu Caragiale, Ovid. S.
Crohmăniceanu punctează:
Trebuie să observăm însă imediat încă ceva: nu nobleţea de neam,
propriu-zisă, ţine să se distanţeze prin comportările „crailor”, ci o „stirpe” a
celor care ştiu să-şi croiască prin însuşiri aparte, ei singuri, calea spre mărire
şi să formeze o castă.
Dacă încercăm să vedem cu cine anume le plăcea „crailor” să hoinărească,
în lungile lor visuri, pe la curţile princiare, de-a lungul secolului XVIII, „cel
mai frumos dintre veacuri”, „veacul binecuvântat”, „veacul cel din urmă,
al bunului plac şi al bunului gust”, vom avea o surpriză. Lista obţinută
cuprinde nume ca: Theodor von Neuhof, Claude Alexandre de Bonneval,
Cantacuzen, Isabella Tarakhanova, Elisabeth Chudleigh, ducesă de Kingston,
Charles ele Beaumont d’Eon, Ştefan Zanovici, Friedrich von der Trenck,

3.În sensul pe care Jean Baudrillard îl dă termenului. Vezi Jean Baudrillard, Simulacre şi
simulare, IDEA Design & Print , Cluj, 2008.

206
conte de Saint-Germain, Giuseppe Bal-samo, conte de Cagliostro, Johann-
Georg Schrepfner, Casanova. Ca şi cel al lui Barry-Lindon, ele nu aparţin,
niciunul, aristocraţiei autentice. Toate au fost purtate de nişte aventurieri, iar
particula nobiliară şi-au adăugat-o numelui ei singuri sau au obţinut-o pe
căi necurate.4
Pentru Pirgu, Paşadia şi pentru narator rolul evadării din prezent în
poveşti(le trecutului) este, deci, acelaşi pe care îl au şi alcoolul şi vizitele
la casa Arnotenilor; ele reprezintă hrană pentru iluzia propriei distincţii,
iar dacă aleg să călătorească cu gândul în istorie şi pe pământurile exotice
ale unor ţări străine, o fac tocmai pentru că de acolo îşi extrag măştile. În
ciuda faptului că întreaga lor viaţă are configuraţia unui joc al aparenţelor,
tocmai acest joc este cel care dă, în mod paradoxal, vieţii un scop şi o face
să merite să fie trăită.
De ce este totuşi necesară josnicia şi decăderea morală în constituirea
imaginii aristocratice? Răspunsul ţine de momentul în care sunt plasate
evenimentele. La sfârşit de secol al XIX-lea, semnele schimbărilor sociale
care ţin de modificarea structurilor de putere dominante sunt deja mai
mult decât evidente, familiile (cu adevărat) de viţă nobilă îşi pierd din
influenţă şi presimţirea dispariţiei atrage de la sine slăbiciunea, tentaţia
autodistrugerii.5 Personajele din Craii de Curtea-Veche nu fac altceva decât
să se comporte în conformitate cu vremurile pe care le trăiesc.
La capătul diametral opus, tocmai sensul este cel care lipseşte existenţei
personajelor din romanul lui Dósa, iar în lipsa sa, ele nu îşi pot construi
nici identitatea. Nici unul dintre cei cinci crai din Ierbar nu ştie exact
cine este, cunoscând numai diferite variante ale persoanelor care par a fi,
pentru că lumea în care ei se învârt se caracterizează printr-un spectacol al
aparenţelor aflate într-o permanentă schimbare, aparenţe având un capital
simbolic a cărui valoare se modifică mereu, după un sistem imprevizibil.
Sentimentul ratării îşi are originea tocmai în această imposibilitate de a se
cunoaşte pe sine şi de a-şi înţelege poziţia în lume. Senzaţia de alienare, de
tristeţe copleşitoare, se vrea vindecată, aşa cum spuneam, prin ancorarea
într-un prezent hiperintens care să topească totul, un prezent-veşnic,
fascinant, un timp suspendat în care fiinţa să se simtă reconectată la lume
într-o stare asemănătoare cu aceea resimţită de copil în uterul matern,
stare de bine în care problemele identităţii şi sensului nu s-au ridicat

4.Ibidem, p. 220.
5. Vezi Angelo Mitchievici, Decadență și decadentism, , Decadență și decadentism, Editura
Curtea Veche, București, 2011.

207
 încă, copilul existând pur şi simplu: Uneori am impresia că (...) acţiunile
noastre sunt pe alint. Ne alintăm adicţia, ne alintăm cu gândul la veşnicie,
suspendaţi în plăcere şi uitare (p.7)
Vindecarea se dovedeşte însă temporară şi tocmai de aceea iluzorie,
căci uitarea provocată de droguri e precedată de aducerea aminte a
imposibilităţii de a pune ordine în gânduri, de a crea un sistem valoric
stabil, de a da, cu alte cuvinte, un sens, adâncind de fapt fiinţa în confuzie
în raportul său cu sine, cu celălalt, cu viaţa în general, şi, nu în ultimul
rând, în acela cu moartea, pe care nu are habar cum să o trateze, dar
care o sperie. Soluţia pe care naratorul-personaj o oferă tuturor acestor
probleme, prezentată încă de pe prima pagină a romanului, nu anulează
tragicul situaţiei, însă îl înmoaie într-o manieră existenţialistă:
Tot ce trebuie să fac e să-mi accept eșecul și să văd în ce l-aș putea
transforma. Dar ca să pot să-l pot accepta, trebuie mai întâi să vorbesc despre
el. Măcar așa, episodic și vag, atât cât îmi mai permite creierul acesta varză,
atât cât îmi permit plictiseala și lehamitea care se furișează în orice proiect
al meu (p.7)
Aşadar, încă de la început cititorul e invitat să privească cele relatate
ca pe nişte materiale rezultate în urma unei şedinţe de (auto)terapie. Aşa
cum membrii sectei constituite în jurul sufrageriei îşi selectează musafirii,
romanul însuşi (în acelaşi timp veritabil metaroman6) îşi triază de la
început cititorii, prin limbajul pe care îl foloseşte, prin tema pe care o
propune, dar mai ales prin scopul scrierii sale declarat de către regizorul-
narator. De ce ar dori cineva să citească o carte despre o gaşcă de drogaţi
şi despre ratare? Pentru că, din fericire, ea funcţionează ca terapie şi în

6. Pe lângă intenţia de a scrie un roman precizată încă de pe prima pagină, cartea cuprinde un
dialog cheie pentru înţelegerea felului în care o carte (oricare carte) ar trebui să fie scrisă pentru
a fi citită de către tinerii de astăzi, cititorii doriți și de către romanul lui Dósa. Astfel, în capitolul
Năvălirile barbare, suntem puşi în faţa unei discuţii cu caracter de mise en abyme, în cadrul
căreia desluşim conturul Ierbarului şi al intenţiilor sale:
- Sunt foarte curios ce părere ai despre toată chestia asta. Mai poate textul scris să stârnească
adicţie în rândul puştimii? Cum ar trebui să arate? (...)
- Poate ar trebui să ne concentrăm pe durerea întâlnirii nemediate, visceral, cu un mediu aseptic?
E ceva aici care strigă: hei, suntem prizonierii pompelor medicale, transvazaţi dintr-un aparat în
altul şi cam asta e viaţa. Lichidele corporale ne părăsesc, încetul cu încetul. Un roman despre
pătrunderea în organism a unor corpuri străine care încearcă să ne prelungească viaţa, dar care
de fapt ne jenează teribil. Un fel de Pynchon, dar cu accentul pus pe frica de îmbătrânire. Un
Pynchon gerontofob (p.33)

208
sens invers. Ierbar este un roman dedicat tuturor celor care simt că nu
reuşesc să găsească un sens, că acest sens nu mai există, sau că există într-o
substanţă fluidă care curge mult prea rapid prin organismul social pentru
a mai putea fi prinsă; nu pentru că ar oferi vreo soluţie, ci din simplul
motiv că explorând hăul, îţi dă iluzia că eşti mai puţin singur. Din această
categorie, sugerează textul, fac parte mai ales tinerii, cei născuți după anii
’80, bulversați, nesiguri, bombardați cu informație.
Atât Ierbar, cât şi Craii de Curtea-Veche reprezintă, prin problematica
pe care o tratează şi prin personajele pe care le înfăţişează, romane ale
timpului lor. Dacă există o asemănare între craii mateini şi cei cinci
protagonişti ai cărţii lui Andrei Dósa, ea ţine de manifestarea concretă
a unor comportamente care au origini şi semnificaţii foarte diferite, prin
urmare sintagma adaptare utilizată la începutul lucrării trebuie privită ca
o exagerare. Consumul de droguri, viaţa trăită ca un party, anxietatea şi
apatia sunt comune ambelor cărţi deoarece fiecare dintre ele surprinde cu
acurateţe o perioadă de criză a omului şi a valorilor sale. Dacă în Craii de
Curtea-Veche viaţa se salvează prin jocul aparenţelor, în Ierbar tocmai acest
joc provoacă drama personajelor.

209
 Bibliografie primară
Dósa, Andrei, Ierbar, Iași, Editura Polirom, 2019.
Caragiale, Mateiu, I., Craii de Curtea-Veche, București, Editura
Tineretului, 1968.

Bibliografie teoretică
Baudrillard, Jean, Simulacre şi simulare, Cluj, Editura IDEA Design &
Print, 2008.
Crohmăniceanu, Ovid, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Călăraşi,
Editura Cartea Românească, 1984,
Mitchievici, Angelo, Decadență și decadentism, București, Editura Curtea
Veche, 2011.

210