EFECTELE

CONTRACTULUI

I. Prezentare teoretică

Noțiune – contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naște,
modifica și stinge raporturi juridice obligaționale. Astfel, efectul general al contractului
este de a naște, modifica și stinge o obligație;
– efectele contractelor civile se referă la regulile aplicabile contractelor în privința
condițiilor în care se produc și a persoanelor față de care efectele se produc.
Aplicare – principiile care guvernează efectele contractelor se aplică în mod corespunzător și
actelor unilaterale.
Enunțare – principiul forței obligatorii a contractului;
– principiul relativității efectelor contractului;
– principiul opozabilității contractului.

A. Principiul forței obligatorii a contractului

Noțiune – contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante;
– contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate
de lege (art. 1270 C. civ.);
– principiul forței obligatorii a contractului sau principiul pacta sunt servanda presupune
că un contract valabil încheiat este obligatoriu pentru părți și nu facultativ, astfel încât
părțile trebuie să-l respecte întocmai precum o lege.
Precizări:
i) legea nu se confundă cu un contract. Legea este un act normativ impersonal, cu
aplicație generală, iar contractul este și rămâne opera părților în considerarea și respec-
tarea legii;
ii) totodată, numai contractele încheiate în conformitate cu regulile de drept au putere
de lege, nu și cele care conțin clauze contrare prevederilor legale.
Conținut – forța obligatorie a contractului între părțile contractante presupune o serie de
consecințe, ce decurg din poziția de egalitate juridică a acestora.
a) executarea întocmai a contractului de către părțile contractante
– executarea prestațiilor se face în natură, la termenele și în condițiile prevăzute în
contract. Când executarea în natură nu se mai poate realiza, obligația debitorului se
transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea contractuală a acestuia.
b) executarea cu bună-credință a contractului
– în virtutea executării cu bună-credință a contractului, părților le revine obligația de
loialitate și obligația de cooperare;
• obligația de loialitate constă în îndatorirea părților de a se informa reciproc, pe toată
durata executării contractului;
Spre exemplu, obligația locatarului de a-l informa pe locator de toate degradările și
defecțiunile lucrului închiriat; obligația fabricantului de a-l informa pe cumpărător despre
modul de funcționare a bunului vândut;
• obligația de cooperare constă în îndatorirea părților de a facilita executarea
contractului, fără a impune efectuarea unor cheltuieli inutile.
Spre exemplu, transportatorul de a alege itinerariul cel mai puțin oneros pentru clientul
său; instalatorul de a face branșamentul cel mai scurt.
Excepții. – principiul forței obligatorii a contractului poate suferi, în anumite condiții, excepții de
Enunțare la executarea întocmai a obligațiilor asumate în momentul încheierii contractului;
 – excepțiile de la principiul pacta sunt servanda intervin, așadar în cazul în care
executarea contractului nu mai are loc conform cu voința părților, ci, independent de
voința acestora, efectele produse sunt mai restrânse sau mai extinse.
– în funcție de aceste ipoteze, excepțiile de la principiul pacta sunt servanda pot fi
clasificate astfel:
• excepții de restrângere a principiului forței obligatorii a contractului;
• excepții de extindere a forței obligatorii a contractului;
• modificarea unilaterală a contractului;
• impreviziunea.
Excepții de – aceste excepții pun capăt efectelor contractului înainte de împlinirea termenului stabilit
restrângere de părți la momentul realizării acordului de voințe. Cu titlu de exemplu, enumerăm
câteva excepții de restrângere de la principiul forței obligatorii a contractului, fără ca
aceasta să fie limitativă:
• contractul de mandat poate înceta prin moartea, incapacitatea sau falimentul
mandantului ori a mandatarului (art. 2030 C. civ.);
• contractul de locațiune încetează de drept dacă bunul este distrus în întregime sau nu
mai poate fi folosit potrivit destinației stabilite (art. 1818 C. civ.);
• contractul de societate încetează, pe lângă cauzele generale prevăzute de Codul civil și
prin moartea sau punerea sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice asociate, prin
încetarea calității de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate sau prin
falimentul unui asociat. De asemenea, Codul civil prevede faptul că în contractul de
societate poate fi stipulat dacă societatea poate continua cu moștenitorii asociatului
decedat (art. 1938-1939 C. civ.);
• în cazul contractului de împrumut de folosință (comodat), comodantul poate cere
restituirea bunului înainte de termen atunci când are el însuși o nevoie urgentă și nepre-
văzută de bun, când comodatarul decedează sau când acesta își încalcă obligațiile
(art. 2156 C. civ.);
• în cazul contractului de arendă, decesul, incapacitatea sau falimentul arendașului face
contractual să înceteze (art. 1850 C. civ.);
• moartea credirentierului determină încetarea contractului de întreținere pe durată
determinată, dacă moartea intervine înainte de expirarea duratei contractului [art. 2263
alin. (1) C. civ.];
• dacă decesul beneficiarului, în cazul contractului de antrepriză, face imposibilă sau
inutilă executarea contractului, atunci acesta încetează la data decesului (art. 1870
C. civ.);
• încetarea contractului de fideiusiune ca efect al decesului fideiusorului (art. 2319
C. civ.);
• încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de zile de la data
înregistrării decesului chiriașului [art. 1834 alin. (1) C. civ.].

Excepții de – modificarea forței obligatorii a contractului independent de voința părților, ca și

extindere modificarea în cazul excepțiilor de restrângere. Această prelungire a efectelor
contractului are loc în următoarele ipoteze, fără însă a se limita doar la acestea, prin lege
putând fi introduse și alte situații de extindere a forței obligatorii a contractului:
• prorogarea (prelungirea) legală a unor contracte (prin efectul legii) peste termenul
convenit de părți. Astfel, este cazul prorogării contractului de închiriere prin efectul Legii
nr. 17/1994 și Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației unor imobile cu destinația
de locuințe trecute în proprietatea statului, ambele legi stabilind un termen de 5 ani.
Ulterior, O.U.G. nr. 40/1999 a prelungit pe un termen de 5 ani contractele de închiriere
având ca obiect suprafețe deținute de stat sau unități administrativ-teritoriale, suprafețe
cu destinația de locuințe sau folosite de unități de învățământ, de așezăminte
 socioculturale ori ca sedii de partide politice, de sindicate sau de către organizații neguver-
namentale;
• prelungirea efectelor contractului cu executare succesivă datorită suspendării
temporare a executării lui pe timpul cât durează cauza de suspendare. Spre exemplu, pe
parcursul existenței unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forță majoră,
care împiedică, o perioadă, executarea contractului, determinând o suspendare
temporară a efectelor obligatorii ale acestuia. Efectele contractului redevin active imediat
ce forța majoră a încetat și vor fi extinse cu perioada suspendării intervenite;
• acordarea, prin lege, a unui termen în vederea amânării generale a executării unor
obligații contractuale de către o anumită categorie de debitori, în situații excepționale –
moratoriul legal.
Imprevi-ziunea – în caz de impreviziune, are loc revizuirea efectelor contractului din cauza ruperii
echilibrului valoric al prestațiilor ca urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere de
părți la data încheierii contractului. Se ajunge astfel ca efectele contractului să fie altele
decât cele pe care părțile au convenit să se producă;
– teoria impreviziunii, exprimată în adagiul „rebus sic non stantibus” (împrejurări care nu
mai stau așa) și care implică revizuirea (modificarea) clauzelor inițiale ale contractului în
scopul restabilirii echilibrului valoric al prestațiilor, atunci când executarea acestora
devine prea oneroasă pentru una dintre părți;
– teoria impreviziunii își găsește aplicarea în condițiile în care, ca urmare a intervenirii
unor schimbări excepționale ce fac executarea contractului excesiv de oneroasă;
– în cazul în care instanța apreciază că schimbările intervenite în executarea contractului
au caracter excepțional iar obligarea debitorului la executarea obligației ar fi injustă,
instanța, în temeiul art. 1271 C. civ. va putea să dispună fie adaptarea contractului, fie
încetarea acestuia, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile expres prevăzute de
dispozițiile Codului civil, după cum urmează:
• schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului;
• schimbarea împrejurărilor și întinderea acestora nu au fost avute în vedere și nici nu
puteau fi avute în vedere în mod rezonabil de către debitor la data încheierii contractului;
• debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor;
• debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării
rezonabile și echitabile a contractului.
– ca domeniu de aplicare, teoria impreviziunii ca excepție de la principiul pacta sunt
servanda se aplică de principiu în privința contractelor cu executare succesivă, însă există
posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 1271 C. civ. și în privința unui contract cu executare
dintr-o dată dacă între momentul încheierii contractului și momentul executării presta-
țiilor, survin împrejurările excepționale ce rup echilibrul contractual;
– în privința efectelor pe care admiterea unei cereri întemeiate pe teoria impreviziunii,
instanța va putea să dispună fie adaptarea contractului cu stabilirea unui nou echilibru
contractual de către instanța de judecată, fie încetarea contractului, în condițiile stabilite
de instanța de judecată.
➢ Precizări suplimentare referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii și
contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864.
• Potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile C. civ. actual referitoare la
impreviziune se aplică doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a
Codului civil.
Prin Decizia nr. 594/27 septembrie 20181, Curtea Constituțională a reținut următoarele:
Cu privire la teoria impreviziunii, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, paragraful 95,

1 Decizia Curții Constituționale a României nr. 594/27 septembrie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 63/25 ianuarie 2019.
 Curtea a reținut că, sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât și practica au
recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment
excepțional și exterior voinței părților, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de
acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligației
debitorului. Această instituție și-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din
prima parte a secolului al XX-lea, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a
confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii
români după 1989 și în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a
transformării regimului politic din România și a liberalizării prețurilor. Astfel, sub
regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de față), teoria
impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: „Convențiile
trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele,
dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.“
Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ,
impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind
justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea
contractelor. Condițiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudență și
preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică (art.
1.271)... Așadar, indiferent de momentul la care a fost încheiat un contract de credit, sub
imperiul reglementărilor vechiului Cod civil sau ale noului Cod civil și independent de
incidența Legii nr. 77/2016, în special cu privire la condițiile de admisibilitate prevăzute
de art. 4 din această lege, instanța de judecată, care, în condițiile legii, este independentă
în aprecierea sa, va putea face aplicarea teoriei impreviziunii. Astfel, în lipsa acordului
părților și în temeiul art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.271 din
noul Codul civil, instanța de judecată poate pronunța o hotărâre prin care să dispună fie
adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.
Posibilitatea – ca o excepție de la principiul pacta sunt servanda poate fi reținută și posibilitatea ca
modificării prin lege să se prevadă posibilitatea uneia dintre părți să modifice în mod unilateral un
unilaterale a anumit contract. Având în vedere că un contract reprezintă acordul de voințe exprimat
contractului de către părți cu privire la clauzele contractuale ce guvernează efectele actului respectiv,
posibilitatea dată prin lege uneia dintre părți de a modifica unilateral actul presupune
faptul că, în aceste situații de excepție, contractul nu își va mai produce efectele potrivit
înțelegerii dintre părțile contractante, ci ca efect al voinței exprimate de una dintre părți.

B. Principiul relativității efectelor contractului

Noțiune – în temeiul principiului relativității efectelor contractului, contractul produce efecte
numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Acest principiu care guvernează
efectele contractului corespunde adagiului res inter alias acta, aliis neque nocere, neque
prodese potest.
– potrivit principiului relativității efectelor contractului, un contract produce efecte
numai între părțile contractante el nu poate da naștere la obligații și, în principiu, la
drepturi în sarcina, respectiv în beneficiul, altor persoane. În consecință, terții nu pot
dobândi nici obligații și, în principiu, nici drepturi decurgând din contracte la încheierea
cărora nu au participat.
Domeniu – domeniul de aplicare al principiului relativității efectelor contractului are în vedere
de aplicare faptul că un contract produce efecte juridice între părți și față de succesorii părților, cu
excluderea altor persoane. În consecință, pentru a determina domeniul de aplicare al
principiului relativității efectelor contractului, este necesar să distingem între noțiunile
de părți, terți și avânzii-cauză;
– părțile sunt persoane fizice și juridice care au participat direct sau prin reprezentant la
încheierea unui contract. Față de părți, contractul își produce direct efectele, conform
clauzelor stipulate, în virtutea principiului relativității;
– terții sunt persoane străine de contract care nu au participat la încheierea lui nici direct,
nici prin reprezentant;
– avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane, între părți și terți, care
nu au participat nici personal și nici prin reprezentant la încheierea contractului totuși,
efectele acestuia se produc și față de ele, datorită raporturilor în care se află cu
părțile. Din perspectiva principiului relativității, această categorie de persoane este foar-
te importantă și este alcătuită din: succesorii universali și cu titlu universal; succesorii cu
titlu particular și creditorii chirografari.
a) Succesorii universali și cu titlu universal
– succesorii universali sunt persoane care dobândesc un întreg patrimoniu, adică o
totalitate de drepturi și obligații patrimoniale (spre exemplu, moștenitorul legal unic;
legatarul universal; persoana juridică dobânditoare a întregului patrimoniu al altei
persoane juridice în urma reorganizării prin comasare);
– succesorii cu titlu universal sunt persoane care dobândesc o fracțiune din patrimoniu
(moștenitorii legali; legatarii cu titlu universal; persoana juridică dobânditoare a unei
părți din patrimoniul altei persoane juridice în urma reorganizării prin divizare).
Precizare:
i) succesorii universali și cu titlu universal formează aceeași categorie de avânzi-cauză,
deosebirea dintre ei fiind exclusiv de ordin cantitativ, adică de întindere a vocației la o
parte sau la întregul patrimoniu. Ei sunt continuatori ai personalității autorului lor și iau
locul acestuia în contractele pe care le-a încheiat;
ii) această categorie de succesori preia, așadar, drepturile și obligațiile contractuale ale
autorului lor [art. 1282 alin. (1) C. civ.]. Prin excepție, efectele unor contracte nu se trans-
mit succesorilor, și anume:
• efectele contractelor intuitu personae, strâns legate de persoana autorului și care se
sting la moartea acestuia, fiind intransmisibile;
• efectele declarate de părțile contractante ca fiind intransmisibile către
succesori. Astfel, părțile pot stipula că drepturilor și obligațiilor nu se transmit către
succesorii universali și cu titlu universal.
b) Succesorii cu titlu particular
– succesorii cu titlu particular sunt persoane care dobândesc un drept subiectiv privit în
mod individual (ut singuli). Se includ în această categorie: donatorul, legatarul cu titlu
particular, cesionarul unei creanțe;
– succesorul cu titlu particular se deosebește de succesorii universali și cu titlu universal,
deoarece el nu continuă personalitatea autorului în actele încheiate de acesta și, prin
urmare, nu-l succede în drepturi și obligații.
Precizare:
i) situația succesorilor cu titlu particular trebuie analizată distinct, având în vedere
aspectele subliniate mai sus;
ii) în raport de contractele încheiate de autorul său cu alte persoane și fără nicio legătură
cu bunul (dreptul) transmis, succesorul cu titlu particular nu va fi ținut de obligațiile și nu
va profita de drepturile născute din acestea. Față de aceste contracte, succesorul are cali-
tatea de terț;
iii) în schimb, raportat la efectele contractelor încheiate de autor cu alte persoane,
contracte care au legătură cu bunul (dreptul) transmis succesorului cu titlu particular
acesta are calitatea de având-cauză. În acest caz, se pune problema dacă succesorul cu
titlu particular va profita de drepturile sau va fi ținut de obligațiile născute din aceste
contracte. Cu privire la această problemă, dispozițiile legale stabilesc faptul că drepturile,
precum și, în cazurile prevăzute de lege, obligațiile contractuale în strânsă legătură cu un
 bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părților [art. 1282
alin. (2) C. civ.].
c) Creditorii chirografari
– reprezintă acea categorie de creditori care nu au o garanție reală (gaj, ipotecă,
privilegii) care să le asigure la scadență executarea obligației de către debitor, dar care
beneficiază de un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului;
– în virtutea dreptului de gaj general al creditorului chirografar, debitorul este ținut să-și
îndeplinească obligațiile „cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente și viitoare”
(art. 2324 C. civ.). Astfel, toate mișcările ce se produc în patrimoniul debitorului, prin
mărirea sau micșorarea activului ori pasivului, sunt opozabile creditorului chirografar.
Acesta va putea să urmărească numai acele bunuri ce se află în patrimoniul debitorului
la data când creanța a devenit exigibilă. Practic, asupra creditorilor chirografari se
răsfrâng efectele contractelor încheiate de debitor cu alte persoane, fie prin creșterea
pasivului patrimonial, fie prin scăderea activului patrimonial, determinând automat creș-
terea sau diminuarea gajului general al acestor creditori;
– creditorii chirografari reprezintă o categorie specială de avânzi-cauza, deoarece
contractele încheiate de către debitor nu produc drepturi și obligații concrete pentru
aceștia. Sub acest aspect, creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali și
cu titlu universal, care dobândesc în contracte poziția autorului lor. Totuși, aceste
contracte sunt opozabile creditorilor chirografari, care, în calitate de terți, sunt ținuți să
le respecte;
– astfel, contractele încheiate de debitor nu produc efecte juridice asupra creditorilor
chirografari, însă acestea le sunt opozabile.
Excepții de la – excepțiile de la principiul relativității presupun acele situații în care efectele unui
principiul contract se produc și față de anumite persoane care nu au participat la încheierea con-
relativității. tractului. Pentru a fi în prezența excepțiilor de la principiul relativității, trebuie ca
Enunțare drepturile subiective civile să se nască direct în favoarea altei persoane, străină de
contractul încheiat de părți sau obligațiile să se nască direct în patrimoniul acesteia;
– Codul civil definește două excepții, însă în doctrină s-a făcut vorbire și despre alte
operațiuni juridice care ar putea fi considerate excepții de la principiul enunțat;
Reprezintă excepții de la principiul relativității efectelor contractului:
– promisiunea faptei altuia;
– stipulația pentru altul;
Doctrina a reținut ca excepții și următoarele categorii de operațiuni juridice:
– situația avânzilor-cauză;
– reprezentarea;
– acțiunile directe;
– cesiunea de creanță;
– cesiunea de contract.
Promisiunea faptei – promisiunea faptei altuia este un contract prin care o parte, numită promitent, se
altuia obligă față de cealaltă parte, numită creditorul promisiunii, să determine pe o terță
persoană să-și asume un anume angajament juridic față de creditor. Acest angajament
poate privi încheierea de către terț a unui contract cu creditorul, ratificarea sau aderarea
la un contract la a cărui încheiere nu a participat, efectuarea unei anumite prestații către
creditor.
Precizare:
– promisiunea faptei altuia este o excepție aparentă de la principiul relativității efectelor
contractului, pentru următoarele considerente:
• contractul având ca obiect promisiunea faptei altuia se încheie între debitor și
creditor. Terța persoană este și rămâne străină de contract și, în consecință, efectele
contractului se produc numai între promitent și creditorul promisiunii;
 • promițând fapta altuia, promitentul își asumă personal o obligație, aceea de a
determina pe terț să-și ia un angajament juridic față de creditor. În realitate, promisiunea
faptei altuia are ca obiect propria faptă a debitorului;
• dacă terțul acceptă fapta promisă de promitent, el nu devine obligat prin contractul
încheiat de către debitor cu creditorul. Prin urmare, el încheie personal un contract cu
creditorul promisiunii ori aderă sau ratifică, prin voința sa, contractul încheiat de
promitent cu creditorul. Astfel, obligația terțului față de creditorul promisiunii izvorăște
din propria manifestare de voință, care îl face să devină parte contractantă.
Caracterele juridice ale promisiunii
Promisiunea faptei altuia se caracterizează prin trei trăsături distincte, și anume:
– promisiunea faptei altuia nu constituie o excepție veritabilă de la principiul relativității
efectelor contractului. Terța persoană nu va fi obligată prin voința promitentului, ci
numai prin propria manifestare de voință, încheind direct un contract cu creditorul
promisiunii sau aderând ori ratificând pe cel încheiat de promitent cu creditorul;
– obligația asumată de promitent este una de rezultat, respectiv de a determina terța
persoană să-și asume un angajament față de creditor. Obligația se consideră executată
doar dacă terța persoană și-a asumat angajamentul. În caz contrar, promitentul își va
angaja propria răspundere contractuală, fiind pasibil de plata unor despăgubiri față de
creditor;
– în măsura în care terța persoană și-a asumat angajamentul promis, orice obligație a
promitentului încetează prin executare. În schimb, promitentul nu se obligă să garanteze
față de creditor că terțul își va executa angajamentul.
Efecte juridice
– promisiunea faptei altuia produce efecte numai între persoanele care au încheiat
contractul. În realitate, debitorul care promite fapta altei persoane, își asumă personal
obligația de a depune toate diligențele pentru a-l determina pe terț să-și asume
angajamentul față de creditor. Dacă debitorul ar promite fapta terțului, promisiunea lui
ar fi lipsită de valoare juridică deoarece nimeni nu se poate obliga decât prin fapta
proprie;
– astfel, din contractul încheiat între debitorul promitent și creditor nu se nasc obligații
pentru terț, acesta fiind liber să accepte sau nu executarea obligației promise de către
debitor;
– cel ce își asumă angajamentul trebuie să repare prejudiciul cauzat beneficiarului în
cazul în care terțul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat ca fideiusor, dacă terțul
nu execută prestația promisă;
– promitentul nu va răspunde dacă se angajează să asigure executarea obligației terțului,
fără producerea vreunui prejudiciu pentru creditor. Intenția promitentul de a se angaja
personal trebuie să reiasă fără îndoială din contract sau din împrejurările în care acesta
a fost încheiat, această intenție neprezumându-se.
Stipulația pentru – stipulația pentru altul reprezintă un contract prin care o parte, numită stipulant,
altul dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în
folosul unei alte persoane, străine de contract, denumită terț beneficiar;
– în cazul stipulației pentru altul, promitentul se obligă față de stipulant, dar efectele se
produc în favoarea terțului beneficiar al cărui consimțământ nu se cere la perfectarea
contractului. În consecință, terțul beneficiar are dreptul să pretindă de la promitent
executarea obligației pe care și-a asumat-o față de stipulant;
– stipulația pentru altul este o excepție reală de la principiul relativității efectelor
contractului deoarece dreptul se naște direct, în favoarea terțului beneficiar, dintr-un
contract la a cărui încheiere nu a participat;
– stipulația pentru altul, fiind un contract, va trebui să îndeplinească atât condițiile
generale de validitate ale unui contract (capacitate, consimțământ, obiect, cauză), dar și
condiții specifice:
• să existe voința de a stipula în folosul unei terțe persoane (animus stipulandi) – voința
de a stipula trebuie să fie neîndoielnică și să rezulte în mod cert din contract;
• beneficiarul să fie determinat sau cel puțin determinabil – stipulația în folosul unei
terțe persoane este valabilă, chiar dacă aceasta nu a fost determinată la început, însă
există suficiente elemente pentru identificarea ei la momentul executării stipulației (spre
exemplu, stipulația în favoarea unui moștenitor, a unui copil ce se va naște în viitor sau
a unei persoane juridice în curs de constituire).
Precizare:
– acceptarea terțului beneficiar nu este o condiție de existență a stipulației pentru
altul. Terțul beneficiar poate accepta sau poate renunța la dreptul stipulat în folosul său;
– acceptarea din partea terțului beneficiar nu are efect constitutiv, deoarece dreptul se
dobândește nu în virtutea acceptării, ci a contractului încheiat între stipulant și pro-
mitent. În schimb, acceptarea consolidează dreptul dobândit prin contract și își produce
efectele de la data încheierii stipulației. În consecință, acceptarea constituie mai mult o
condiție de eficacitate a stipulației, în sensul că aceasta devine irevocabilă. Cât timp
beneficiarul nu și-a manifestat acceptarea, stipulantul poate revoca dreptul dobândit de
către acesta dacă s-a prevăzut această posibilitate în contract;
– dacă terțul beneficiar renunță la dreptul stipulat în favoarea sa, se va proceda
conform prevederilor din contract, iar în lipsa lor, potrivit împrejurărilor (dreptul va pro-
fita stipulantului, promitentului sau unui alt terț beneficiar indicat de stipulant);
– efecte juridice – trebuie să ținem cont că efectele contractului încheiat între stipulant
și promitent privesc și pe terțul beneficiar în favoarea căruia se naște dreptul. Prin
urmare, analiza efectelor stipulației trebuie făcută în raport cu calitatea persoanelor
între care s-au născut legături juridice, respectiv: în raporturile dintre stipulant și pro-
mitent, în raporturile dintre promitent și terț beneficiar și în raporturile dintre stipulant
și terț beneficiar;
a) Efectele stipulației în raporturile dintre stipulant și promitent
Stipulația pentru altul poate da naștere mai multor categorii de raporturi juridice între
stipulant și promitent:
– raporturi prin care s-au prevăzut drepturi în favoarea stipulantului, guvernate de
regulile comune ale efectelor contractului între părți;
– raportul prin care s-a stipulat un drept în sarcina promitentului și în beneficiul terței
persoane, specifice contractului în folosul unei alte persoane. Aceste din urmă raporturi
prezintă interes, astfel încât se pune problema care sunt drepturile și acțiunile
stipulantului față de promitent dacă acesta nu-și execută prestația asumată în favoarea
terțului beneficiar;
– în esență, stipulantul are la dispoziție toate mijloacele juridice conferite de către lege
oricărui creditor;
– stipulantul îl poate acționa în justiție pe promitent pentru a-l determina să-și execute
obligațiile asumate față de terța persoană;
– totodată, el va putea pretinde daune-interese dacă a suferit un prejudiciu cauzat de
neexecutarea de către promitent a obligației față de terț.
Spre exemplu, stipulantul urmărea ca prin prestația promitentului să achite o datorie
personală față de terț.
– dacă stipulația pentru altul îmbracă forma unui contract sinalagmatic, stipulantul este
îndreptățit să solicite rezilierea sau rezoluțiunea contractului sau să invoce excepția de
neexecutare a contractului.
b) Efectele stipulației în raporturile dintre promitent și terțul beneficiar
– în analiza acestora trebuie să ținem cont de faptul că dreptul se naște direct și nemijlocit
în patrimoniul terțului beneficiar, deși acesta nu este parte în contract. Momentul
dobândirii coincide cu momentul încheierii contractului între stipulant și promitent, și
independent de orice acceptare din partea terțului beneficiar;
– dreptul se naște direct în patrimoniu, în sensul că nu este necesar acordul terțului
beneficiar, dar și nemijlocit în folosul terțului beneficiar, respectiv nu trece prin patri-
 moniul stipulantului. Prin urmare, terțul este un creditor al promitentului care este ținut
să-și execute obligația față de acesta. Acest fapt determină o serie de consecințe:
• terțul beneficiar nu vine în concurs cu moștenitorii sau creditorii stipulantului,
deoarece dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului, ci se naște direct în patri-
moniul terțului. De asemenea, pretențiile moștenitorilor nu se răsfrâng asupra prestației
promise, deoarece dreptul nu a aparținut patrimoniului stipulantului;
• terțul beneficiar are o acțiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea
dreptului său, deși nu este parte contractantă;
• dacă terțul beneficiar a decedat înainte de a fi acceptat dreptul generat de contractul
încheiat de stipulant și promitent, atât dreptul, cât și acțiunile însoțitoare se transmit
propriilor succesori;
• în caz de neexecutare a obligației de către promitent, terțul beneficiar poate pretinde
daune-interese pentru eventualul prejudiciu suferit. El nu va putea însă solicita rezolu-
țiunea/rezilierea contractului dintre stipulant și promitent, deoarece este terț față de
acesta;
• în schimb, promitentul poate invoca față de terțul beneficiar toate excepțiile pe care
le-ar fi putut opune stipulantului în virtutea contractului încheiat cu acesta, pentru a-și
motiva refuzul de executare (spre exemplu, faptul că stipulantul nu și-a îndeplinit față de
promitent obligația ce-i revenea; nulitatea contractului, neîndeplinirea termenului
suspensiv de executare; vicii de consimțământ).
c) Efectele stipulației în raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar
– de regulă, stipulația pentru altul nu creează raporturi între stipulant și terț
beneficiar. Cu toate acestea, este posibil ca prin mecanismul stipulației, stipulantul să
facă o liberalitate terțului beneficiar, să-și achite o datorie anterioară față de acesta, sau
să-i acorde un împrumut;
– prin excepție, în raport de scopul urmărit prin stipulație, pot lua naștere unele legături
juridice, și anume:
• dacă stipulantul avea față de beneficiar o obligație pe care dorește să o stingă,
operațiunea stipulației are, în acest caz, natura juridică a unei plăți prin delegație;
• dacă prin mecanismul stipulației s-a dorit a se aduce terțului un beneficiu gratuit,
operațiunea este echivalentul unei donații indirecte. În această situație, donația nu este
supusă regulilor privind forma autentică, dar trebuie să îndeplinească condițiile de fond
cerute pentru valabilitatea ei;
• prin stipulație, beneficiarul poate primi o sumă de bani cu titlu de împrumut, caz în
care ea are valoare unui contract de împrumut.

C. Principiul opozabilității contractului

Noțiune – opozabilitatea contractului față de terți constă în obligația tuturor persoanelor de a
respecta situația juridică creată prin contract, deși nu au luat parte la încheierea lui. De
această dată opozabilitatea nu se confundă cu relativitatea efectelor.
Opozabilita- – pentru stabilirea raportului dintre cele două principii care guvernează efectele
tea și relativitatea contractului, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
• în raporturile dintre părți, dintre o parte și avânzi-cauză, precum și dintre avânzii-cauză,
contractul are valoarea unui act juridic ce creează raporturi juridice având în conținut
drepturi și obligații;
• în raporturile dintre părți, avânzii-cauză, pe de o parte, și terți, pe de altă parte, precum
și în raporturile dintre terți, contractul are valoarea unui fapt juridic stricto sensu, fiind
opozabil oricărei persoane, inclusiv terților;
– în concluzie, contractul, fie ca act juridic, fie ca fapt juridic, trebuie respectat – aceasta
este opozabilitatea contractului în sens larg. Ea nu se află în contradicție cu relativitatea
efectelor contractului, ci, dimpotrivă, relativitatea poate fi înglobată în conținutul
noțiunii de opozabilitate lato sensu;
 – diferențierile dintre opozabilitate și relativitate sunt producătoare de consecințe
juridice sub două aspecte:
• în materia răspunderii civile, dacă o parte contractantă cauzează celeilalte un
prejudiciu prin neexecutarea obligației, se va angaja răspunderea contractuală a
acesteia; în schimb, dacă un terț aduce atingere unui drept aparținând unei părți din
contract, se va angaja răspunderea delictuală;
• sub aspect probator, între părți, proba contractului se face conform regulilor privind
dovada actelor juridice. Față de terți, contractul fiind un fapt juridic, el poate fi dovedit
cu orice mijloc de probă.
Excepția de la – simulația este operațiunea juridică ce constă în încheierea între aceleași părți a două
principiul contracte – un contract public, aparent, care nu reflectă voința reală a părților, și un
opozabilității contract secret, dar adevărat (contraînscris), corespunzător voinței reale a acestora;
contractului. – contractul public aparent este nereal și creează o aparență juridică ce nu corespunde
Simulația realității, iar contractul secret (contraînscrisul) este adevărat, real și anihilează, în tot sau
în parte, aparența juridică creată prin contractul simulat.
Condiții
Simulația fiind o operațiune complexă, presupune îndeplinirea unor condiții specifice:
a) contraînscrisul (actul real) trebuie să fie un contract secret, adică existența și
conținutul să nu fie cunoscute de către terți;
Precizare:
– contraînscrisul își pierde caracterul secret în cazurile în care a fost supus publicității
(transcrierea actului, intabularea, primirea de dată certă) sau când se face mențiune
despre existența sa în actul public;
b) contraînscrisul să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea
contractului aparent
Precizare:
– dacă părțile încheie mai întâi un contract aparent, iar ulterior unul secret, nu suntem
în prezența simulației. Ambele contracte corespund voinței reale a părților, astfel cum
aceasta exista la momentul încheierii fiecărui act juridic. Astfel, contractul secret
ulterior, urmărește să revoce sau să modifice contractul aparent, dar care a corespuns
unei voințe a părților în momentul încheierii sale.
c) intenția comună a părților de a simula.
Precizare:
– intenția de a simula constă în acordul părților ca operațiunea juridică să producă toate
efectele specifice simulației. În lipsa acordului nu există simulație, astfel încât dacă
părțile încheie un act secret, iar ulterior îl modifică printr-o nouă înțelegere, suntem în
prezența a două manifestări succesive de voință, ce nu produc efectele unei simulații.
Formele simulației a) Fictivitatea
– în acest caz, contractul aparent este încheiat formal, existența sa fiind contrazisă în
contractul secret – contraînscris.
Spre exemplu, un debitor, pentru a sustrage un bun de la urmărirea creditorului său,
încheie aparent un contract de vânzare-cumpărare, prin care bunul e vândut altei per-
soane. Cu acesta din urmă se încheie concomitent un contract secret în care se
stipulează că, în realitate, proprietatea bunului nu se transmite cumpărătorului. Întrucât
părțile disimulează total realitatea, creând aparența unui contract care în realitate nu
există, actul public fiind fictiv sau inexistent, această formă a fost denumită și simulație
totală.
b) Deghizarea
– părțile încheie un contract, însă urmăresc să-l țină secret, în tot sau în parte, față de
terți, ascunzându-l printr-un alt contract;
– deghizarea poate fi:
 • totală, când prin actul public se ascunde natura actului secret. De exemplu, părțile
încheie un contract de donație pe care îl deghizează într-un contract de vânzare; con-
tractul de întreținere se deghizează într-un contract de vânzare;
• parțială, când prin actul public se ascund unele clauze sau efecte ale actului
secret. Astfel, poate fi deghizat obiectul actului (în locul prețului real convenit de părți
în contractul secret de vânzare, în actul public se stipulează un preț mai mare sau mai
mic), data încheierii actului (un soț postdatează un act de cumpărare a unui bun pentru
ca data dobândirii să se situeze după divorț, astfel încât bunul să nu intre în comunitatea
de bunuri și să nu fie supus partajului). De asemenea, se deghizează modul de executare
al obligației (în actul public se prevede că prețul se plătește în lei, iar în contraînscris este
fixat în valută, pentru a se evita riscurile deprecierii monedei naționale), sau modalitățile
actului juridic (actul public este neafectat de modalități, în timp ce actul secret prevede
existența acestora).
c) Interpunerea de persoane
– contractul aparent se încheie între anumite persoane, iar în contractul secret
(contraînscris) se precizează că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea
stipulată în contractul public;
– de această dată, acordul simulatoriu se referă la identitatea persoanelor din actul
public. Astfel, dobânditorul aparent al dreptului este persoana interpusă, „omul de
paie”, care îl acoperă pe adevăratul dobânditor.
Efecte juridice Efecte între părți
– contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori
din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu
universal;
– actul secret nu va produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de
fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Spre exemplu, actul secret încheiat pentru a eluda o dispoziție legală privitoare la
capacitatea de a contracta a adevăratului beneficiar nu va produce efecte între părți,
fiind nesocotite prevederile speciale ale art. 1289 alin. (2) C. civ.
Efecte față de terți
– actul secret nu va putea fi invocat împotriva terților de bună-credință care,
întemeindu-se pe prevederile contractului public, au dobândit drepturi de la achizitorul
aparent;
– terților le este recunoscut dreptul de a invoca împotriva părților existența contractului
secret în măsura în care acesta le vatămă drepturile;
– în materia simulației, este aplicabilă regula conform căreia contractul secret este
inopozabil față de terți, indiferent de persoana care îl invocă. Excepția este reprezen-
tată de cazul în care terțul a avut cunoștință de actul secret la momentul dobândirii
drepturilor de la înstrăinătorul aparent, situația în care terțul se va găsi în imposibilitate
de a invoca aplicabilitatea regulii mai sus enunțată;
– în privința raporturilor între creditori, părțile nu vor putea opune existența
contractului secret creditorilor dobânditorului aparent care, au notat cu bună-credință
începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor
obiect al simulației;
– în cazul în care apare un conflict între creditorii celui care a înstrăinat (aparent) și
creditorii dobânditorului (aparent), vor avea câștig de cauză creditorii înstrăinătorului
aparent, în eventualitatea în care creanța acestora este anterioară contractului secret.
Proba simulației – proba simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă, în
timp ce părțile por proba simulația cu orice mijloc de probă doar dacă pretind că aceasta
are caracter ilicit;
– în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor legale analizate, dispozițiile referitoare
la simulație se aplică și actelor juridice unilaterale, cu condiția existenței unui acord între
autorul actului și destinatarul acestuia.