O scrisoare pierdută (comedie de moravuri și de situații)

de I.L. Caragiale

0. Comedia – definiție, caracteristici, clasificare, tipuri de comic

Definiție
Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, în care se prezintă
întâmplări hazlii, cu personaje ridiculizate, antrenate într-un conflict puternic, cu final fericit şi sens
moralizator.

Caracteristici
 intriga este neînsemnată, personajele confruntându-se cu probleme lipsite de importanță
provocate de confuzii, neînțelegei sau exagerări;
 ridiculizează aspecte sociale, morale, tipuri umane etc;
 personajele sunt, în general, fiinţe mediocre, cu multe defecte, ironizate de către autor;
 ele au trăsături îngroşate până la caricatură;
 stilul este parodic;
 se urmăreşte crearea unei atmosfere de bunădispoziţie;
 promovează indirect anumite valori morale.

Tipuri de comedie
 comedia de moravuri: surprinde modul de viaţă al unei epoci şi defectele frecvent întâlnite
în comportamentul oamenilor;
 comedia de caractere: accentul cade asupra unui personaj care ilustrează o anumită tipologie
(ex: infidelul, demagogul, slugarnicul);
 comedia de situaţii: prezintă peripeţii într-o derulare rapidă, cu răsturnări bruşte de situaţie şi
cu rezolvări surprinzătoare.
Comedia de situaţii apelează la:
a) imbroglio (încurcătură) – denumeşte piesele sau episoadele dramatice cu o intrigă
încurcată, cu răsturnări de planuri şi confuzii prin care se obţine comicul.
b) quiproquo - eroarea de a lua pe cineva drept altcineva, un lucru drept altul, confundarea
personajelor susţine acţiunea dramatică şi determină obţinerea unor efecte comice facile.

Comicul este o categorie estetică ce constă în dezvoltarea unui contrast, care provoacă o
participare afectivă de la zâmbat la râsul în hohote. Contrastul se stabileşte între aparenţă şi
esenţa, aşteptare şi rezultat, vorbă şi faptă, efort şi rezultat etc.

Tipuri de comic
 de situaţie, provocat de încurcături, confuzii, întâmplări surprinzătoare, întorsături ale
acţiunii;
 de caracter – se axează asupra defectelor caracteristice unor categorii umane;
 de moravuri – surprinde mentalităţi învechite, comportamente imorale, abuzive;
  de limbaj – rezultă din vorbirea personajelor şi este concretizat în: pronunţii greşite,
automatisme, pleonasme, nonsensuri, ticuri verbale, dezacorduri, confuzii semantice etc.
 de nume – sugerează latura ridicolă a personajelor şi devine procedeu de caracterizare
indirectă;
 de intenţie – evidențiază scopul autorului de a-și ridiculiza personajele, de a le smulge
masca.

1. Încadrare în epocă
Ion Luca Caragiale (1852-1912) este unul dintre marii dramaturgi ai lumii, printre primii
implicați în vastul proces de modernizare al teatrului. Dramaturgul s-a dovedit a fi un creator
excepţional atât în registrul comic prin volumul: “Momente şi schiţe” și comediile: “O scrisoare
pierdută”,”O noapte furtunoasă”,”Conu’ Leonida fata cu reacţiunea”, ”D’ale carnavalului”, cât și în
registrul tragic prin drama: ”Năpastă”.
Complexitatea dramaturgiei lui Caragiale decurge în îmbinarea celor două trăsături
artistice (comicul şi tragicul), chiar şi în comediile sale, deoarece în spatele întâmplărilor, numai
aparent comice, se ascund adevăratele tragedii umane.
Titu Maiorescu este primul critic literar care a precizat că în operă dramatică a lui Caragiale,
aparenţele comice ascund esenţa tragică a condiției umane. În studiul intitulat “Comediile domnului
Caragiale” (1885), Maiorescu îl aşază din punct de vedere valoric pe dramaturg în seria scriitorilor
clasici, opera sa reuşind să străbată timpul, deoarece prezintă esenţa spiritului uman.
Caragiale a fost un observator atent şi ironic al societăţii contemporane lui, un scriitor realist
şi moralizator, un excepţional creator de oameni şi de viaţă. Comediile sale ilustrează un spirit de
observaţie necruţător, iar personajele întruchipează tipuri umane, care pot fi întâlnite oriunde şi în
orice epocă. Caragiale a fost un artist desăvârşit în crearea de caractere şi de situaţii surprinzătoare.
El a dorit să contribuie la schimbarea în bine a societăţii româneşti, sancţionând defectele umane şi
sociale, fiind adeptul preceptului clasic “Ridendo castigat mores” (Râsul îndreaptă moravurile).

2. Apariție
Comedia “O scrisoare pierdută” a fost jucată cu un succes răsunător pe scena Teatrului
Naţional din Bucureşti la 13 noiembrie 1884, fiind publicată în același an.

3. Temă
Liniile de forță ale dramaturgiei lui Caragiale sunt: mișcarea continuă, vorbăria ce umple
golul existenței, politica ordonată de la centru, imoralitatea publică și familială și cenușiul existenței.
Toate aceste aspecte se regăsesc în capodopera dramaturgiei naționale “O scrisoare pierdută”,
a cărei teme este prezentarea vieții social-politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul
unei campanii electorale. Centrând piesa de teatru pe imoralitatea politică a unui moment,
Caragiale nu pierde prilejul de a o dubla cu imoralitatea familială, urâtul și decăderea umană,
rezultând o adevărată comedie de moravuri.

4. Semnificația titlului
Titlul trimite la pretextul, în jurul căruia, se dezvoltă întâmplările: pierderea de către Zoe
Trahanache a unei scrisori de amor adresată ei de către Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului. Cealaltă
„scrisorică de amor” este a unei doamne din înalta societate bucureșteană către o persoană
însemnată. În ambele situații, scrisoarea de amor este o armă politică, deoarece, tocmai pentru că este
pierdută de persoane influente în viața politică și găsită de oameni politici dornici de parvenire,
devine obiectul de șantaj cel mai eficient și singura cale pentru a-și asigura victoria în alegeri.

5. Repere spațio-temporale
Încă de la începutul piesei, sunt fixate reperele spațiale și temporale, acțiunea desfășurându-se
„în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”. Lipsa individualizării prin nume propriu a
locației se explică prin faptul că situația poate fi generalizată, iar referința temporală este o aluzie la
campania electorală din 1883, de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

6. Elemente de structură. Construcția subiectului

“O scrisoare pierdută” este o comedie structurată în patru acte, cu mai multe scene
construite pe baza schimbului de replici dintre personaje.
Circularitatea operei este demonstrată de Pristanda, personajul care deschide și închide
acțiunea, dar și de egala depărtare a personajelor de centrul unui cerc imaginar – mandatul de
deputat.
Acţiunea se desfăşoară pe două planuri care se împletesc, asigurând dramatismul operei:
primul urmăreşte drumul scrisorii, obiect de şantaj în mâinile lui Caţavencu, şi al doilea surprinde
aspecte din lupta politică în preajma alegerilor (1883). Scrisoarea cunoaște o reală metamorfoză în
această comedie: de la bilet și scrisorică de amor la document de cea mai mare importanță. Urmărind
traiectoria scrisorii, se înțelege imoralitatea ca emblemă nu doar a politicii, ci și a familiei.
Conflictul se desfășoară la nivelul aparențelor, personajele care vor să pară cinstite și corecte
fiind, în esență, imorale. La conflictul dramatic principal de natură politică, se adaugă conflicte
secundare (apariția cetățeanului turmentat, revolta cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, primirea
depeșei cu numele noului candidat – Agamemnon Dandanache – impus de la centru, evoluția inversă
a grupărilor adverse). Caragiale se dovedește a fi un mare arhitect în tehnica de construcție a piesei,
amplificând situațiile dificile pe măsură desfășurării acțiunii.
Deznodământul este fericit, deși se demască defecte și vicii de caracter. Toate conflictele sunt
aplanate, personajele sunt sau par mulţumite cu ceea ce au obţinut, însă explicațiile, soluțiile de
compromis găsite sub masca politicii autentice transformă comicul în tragic.

7. Personaje
Caragiale este cel mai mare creator de tipologii din literatura romană. Memoriabilele sale
personaje au devenit atât de populare în conştiinţa naţională, încât, aşa cum afirma G. Ibrăileanu, ele
“fac concurență stării civile”. Acestaea sunt conturate într-o viziune clasică, în sensul că se
încadrează într-o tipologie comică, având o trăsătură dominantă de caracter.

a) Ştefan Tipătescu
Seria personajelor este deschisă de Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, care populează
universul întregii comedii “O scrisoare pierdută”. El este tipul junelui amorez, care are o mentalitate
de stăpân absolut: “moşia, moşie, foncția, foncție, coană Joițica, coană Joițica, trai-neneacă pe banii
lui Trahanache, babachi” (Pristanda).
 Prefectul este orgolios, abuziv, încalcă legea dacă o cere partidul şi admite amuzat greşelile
făcute de Pristanda: „ai tras frumușel condeiul”. Tipătescu este impulsiv şi nestăpânit, aşa cum îl
caracterizează venerabilul Trahanache: ”E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte,
dar iute, nu face pentru un prefect”. Infatuat şi orgolios, Tipătescu reacţionează cu superioritate şi
este dispreţuitor cu Farfuridi, care îl acuză de trădare.
Tipătescu, parte a triunghiului conjugal, este lipsit de abilităţi politice, singura cale de a
parveni este amorul, de care să profite cu fler şi diplomaţie, obţinând postul de prefect şi protecţia
venerabilului domn Trahanache.
Personajul trimite prin numele său la cuvântul “tip” (comicul de nume), care înseamnă june
prim, om rafinat, amorez abil, aventuros.

b) Zaharia Trahanache
Întruchipează tipul încornoratului, fiind un om politic cu importante funcţii în judeţ, care se
bucură de o veche şi solidă autoritate, de prestigiu recunoscut chiar şi de opoziţie. Cu toate că susţine
idea integrităţii morale a societăţii, Trahanache practică înşelăciunea, falsificând listele de alegători.
Ambiţia politică şi comoditatea vieţii îl fac să păstreze cu străşnicie interesul de a fi prieten
cu prefectul, care i-a făcut și îi face servicii politice, dar şi conjugale. Politician abil, ştie că funcţia în
partid depinde de cei de la centru şi se lasă manevrat cu uşurinţă de aceştia.
Vanitos şi ridicol prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă, Trahanache reacţionează brutal
când este acuzat de trădare politică, deşi senil şi ramolit, plat în gândire, el este numai aparent naiv,
deoarece pregăteşte cu abilitate contrașantajul, fără niciun scrupul. El găsește polița falsificată de
Cațavencu și-l șantajează la rândul său.
Este incult, trăsătura reieşind din comicul de limbaj prin intermediul ticului verbal:”ai
puţintică răbdare” şi repetarea mecanică a unor idei preluate de la fiul său „de la facultate”, pe care îl
citează de câte ori are ocazia.
Zaharia sugerează zahariseală, moliciune, iar Trahanache faptul că poate fi modelat ușor,
(trahana=coca moale) de către superiorii de la centru sau de interes şi de Zoe.

c) Zoe Trahanache
Zoe Trahanache, tipul cochetei adulterine, este soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui
Tipatescu, reprezentând doamna distinsă din societatea burgheză.
Este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Marchează în
comedie triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizează tarele morale ale societăţii burgheze.
Este o luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine ca să-și salveze onoarea.
Pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte canditatura lui Caţavencu, Zoe recurge la
rugăminţi şi lamentaţii, trece la ameninţarea cu sinuciderea, apoi, cu o energie impresionantă la o
femeie ce părea sensibilă şi neajutorată, devine ameninţătoare şi o luptătoare aprigă.
Pendulând între soţ şi amant cu inteligenţă şi abilitate, Zoe conduce din umbră manevrele
politicii, toţi fiind conştienţi de puterea şi influenţa ei, având asupra bărbaţilor o seducție aparte, care
o face înţelegătoare, generoasă.

d) Ghiţă Pristanda
 Ghiţă Pristanda, polițaiul oraşului, este tipul slugarnicului. “Scrofulos la datorie”, este
conştient că trebuie să-şi servească şeful, nu din conştiinţa “misiei”, ci mai ales dintr-o etică susţinută
de interesul personal: „famelie mare, renumerație mică, după buget”, pretându-se la mici furtișaguri.
Funcţionar servil, încalcă legea din ordinul superiorilor şi-l arestează abuziv pe Caţavencu.
Este arogant sau umil , în funcţie de împrejurări, pendulează cu o șiretenie primitivă, având ca centru
de greutate propriul interes.Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, slugarnic, se pune bine şi cu
Nae Caţavencu în eventualitatea că acestuia i-ar izbuti şantajul şi-l linguşeşte fără jenă, după ce îl
arestează abuziv.
Incultura, lipsa de intrucție sunt evidenţiate pregnant prin comical de limbaj: deformeează
neologismele (bampir, catindrală), are ticuri verbale (curat mișel, curat condei, curat murdar).
Comicul de nume ilustrează principalele sale trăsături de caracter – servil şi umil faţă de şefi,
lipsit de personalitate, deoarece pristanda este un joc popular, care se dansează după reguli
prestabilite conform strigăturilor şi comenzilor unui conducător de joc.

8. Tipuri de comic
Întreaga acţiune cu evoluţia conflictului spre un final fericit stă sub semnul comicului de mai
multe feluri.
Astfel, întâlnim un comic de caracter, susţinut de comportamentul, ipostazele şi atitudinile
personajelor care vor să pară “onorabile şi stimabile”, fiind – în fond – şantajişti, imorali, imbecili.
Un alt comic - cel de moravuri - e dublu demonstrat: aici de relaţia Zoe-Tipatescu şi acolo,
la Centru, de “o doamnă bună şi un mare becher”.
Foarte bogat e comicul de situaţie cu triplă susţinere: drumul scrisorii, prezenţele lui
Pristanda şi intervenţiile Cetăţeanului turmentat. Caragiale foloseşte nişte scheme tipice, adică
modalităţi cunoscue în literature comică universală precum: încurcătura, coincidenţa, confuzia,
evoluţia inversă etc.
Comicul de intenţie ilustrează atitudinea autorului faţă de personaje. Caragiale e considerat a
fi un scriitor obiectiv în sensul capacităţii de a crea viaţă, dar nu e şi un scriitor indiferent.
Dramaturgul nu iartă trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie şi umor.
Caragiale e un maestru al comicului de limbaj, având capacitatea de a surprinde cele mai
fine nuanţe ale limbii vorbite. Cele mai importante elemente generatoare ale comicului de limbaj
sunt:
a. Greşelile de vocabular
- multe dintre cuvinte, în special neologismele, sunt pronunţate greşit (famelie, bampir, andrisant,
renumeratie etc.);
- cuvintele sunt folosite cu sens impropriu (ex: “capitalist” e folosit cu sensul de locuitor al capitalei);
- ticurile verbale ale personajelor (“ai puţintică răbdare”, “curat”, “neicușorule”,”puicușorule”), ce
abat atenţia cititorului de la conţinutul la forma afirmaţiilor.
b. Încălcări ale normelor gramaticale şi ale logicii
- contradicţia în termeni (“după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” – Caţavencu);
- asociaţii incompatibile de termeni („industria românească e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipseşte cu desăvârşire”- Caţavencu);
- afirmaţii lipsite de sens = nonsens („ori să se revizuiască [...]”-Farfuridi);
- truismele ( adevăruri evidente ) – „o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are”, „un popor care
nu merge înainte stă pe loc”;
- construcţii prolixe (incoerente, ilogice) – discursurile lui Farfuridi, Caţavencu; afirmaţiile făcute de
Dandanache în final.
c. Nepotrivirea rezultată din interferența stilurilor
De multe ori, personajele folosesc registre stilistice total inadecvate contextului în care se află
(ex: Dandanache, proaspăt deputat, se adresează mulţimii, folosind un stil familiar, incoerent).

În ceea ce priveşte comicul de nume, Caragiale doreşte rafinament şi alege nume care să
sugereze dominanta de caracter a personajelor, originea sau rolul pe care acestea îl au.
Ipocrizia lui Caţavencu e pusă în evidenţă prin faptul că numele său face trimitere la
„caţaveică” (o haină cu două fețe).
Jocul popular „pristanda”, devenit nume al poliţaiului din comedie, ar putea sugera că
personajul respectiv „joacă” după cum i se cântă: îşi aprobă superiorul, încalcă legea fără complexe,
spionează prin oraş, e gata să treacă de partea lui Caţavencu dacă s-ar schimba „muzica” după care
joacă. Acasă, Pristanda joacă după cum îi „cântă” soţia. „Ghiţă, Ghiţă pupă-l în bot şi papă tot”.
Numele lui Zaharia Trahanache sugerează putinţa de a fi uşor modelat (trahanaua e o cocă
moale). E adevărat ca „venerabilul” îşi modelează comportamentul în funcţie de interese, fiind
manevrat de superiori, de Tipătescu, şi, mai ales, de Zoe.
Numele lui Dandanache, provenit din cuvântul „dandana” = bucluc, încurcătură, este foarte
potrivit pentru a caracteriza răsturnarea de situaţii pe care o provoacă. De altfel, totul e încâlcit la
acest om: mintea, cariera politică, noţiunile morale. Sufixul grecizant încurcă şi mai mult lucrurile în
caraterizarea unui om care se consideră „român imparţial”. Un efect comic total se obţine din
alăturarea prenumelui Agamiță (Agamemnon), cu sugestiile lui de vitejie.