„Ryan Holiday este unul dintre cei mai mari gânditori ai generației sale,

iar aceasta este cea mai bună carte a lui de până acum.”
– STEVEN PRESSFIELD, autorul cărții The War of Art (Războiul artei)

„Comicul Bill Hicks spunea că lumea este viciată de egouri febrile. În

cartea Inamicul este egoul, Ryan Holiday ne prescrie tuturor o rețetă:
modestia. Această carte este plină de povești și citate care te vor ajuta
să te redefinești. Fie că începi, fie că o iei de la capăt, vei avea ce «să
furi» de aici.”
– AUSTIN KLEON, autorul cărții Steal Like an Artist (Fură ca un
artist)

„Aceasta este o carte pe care vreau să o citească orice sportiv, orice

persoană care aspiră să fie lider, orice antreprenor, gânditor și om de
acțiune. Ryan Holiday este unul dintre cei mai promițători tineri
scriitori ai generației sale.”
– GEORGE RAVELING, antrenor de baschet din Galeria Celebrităților
și director Nike al Internaționalei de Baschet

„În fiecare zi văd în acțiune îngâmfarea toxică a egoului și nu încetează

niciodată să mă uimească cât de des distruge eforturile creative
promițătoare. Citește această carte înainte să te distrugă și pe tine, să
distrugă proiectele și oamenii pe care-i iubești. Gândește-te la asta la fel
de grabnic precum te gândești la un regim adecvat de mișcare fizică sau
la o alimentație corectă. Observațiile lui Ryan sunt de neprețuit.”
– MARG ECKO, fondator al companiilor Ecko Unltd și Complex

„Nu am multe reguli în viață, dar există una pe care n-o încalc niciodată:
dacă Ryan Holiday scrie o carte, o citesc imediat ce reușesc să pun mâna
pe ea.”
– BRIAN KOPPELMAN, scenarist și regizor al filmelor Rounders
(Quintă Royală), Ocean’s Thirteen (Ocean’s Thirteen – Acum sunt 13)
 și Billions (Miliarde)

„În noua lui carte, Ryan Holiday critică cel mai mare obstacol aflat în
calea autocontrolului și a adevăratului succes în viață: nesățiosul nostru
ego. Într-o manieră care inspiră, dar care e practică, el ne învață cum să
gestionăm și să îmblânzim această bestie dinăuntrul nostru, astfel încât
să putem să ne concentrăm asupra a ceea ce contează cu adevărat – să
desfășurăm cea mai bună activitate posibilă.”
– ROBERT GREENE, autorul cărții Mastery (Autocontrolul)

„Ni se spune adesea că, pentru a obține succesul, avem nevoie de

încredere. Cu o sinceritate reconfortantă, Ryan Holiday lansează o
provocare în legătură cu această presupunere, subliniind cum putem
câștiga încredere dacă urmărim ceva mai presus decât propriul nostru
succes.”
– ADAM GRANT, autorul cărților Originals (Originalii)* și Give and
Take (A da și a lua)**

„Încă o dată, Ryan Holiday a lansat o provocare cititorilor dornici să se

autodepășească punându-și întrebările complicate ale zilelor noastre.
Fiecare cititor va găsi adevăruri care sunt relevante pentru viața
fiecăruia dintre noi. Egoul poate să fie inamicul, dacă nu suntem
înarmați cu observațiile care ne parvin din istorie, scriptură și filozofie.
Așa cum i s-a spus Sfântului Augustin, acum mai bine de o mie de ani:
«Ia-o și citește-o»; pentru că, dacă nu faci asta, înseamnă să-i dai voie
inamicului să aducă disperarea.”
– DR. DREW PINSKY, gazda emisiunilor Dr. Drew On Call (Dr. Drew la
telefon) și Loveline (Linia iubirii), de pe postul HLN

„În vremurile noastre, în care fiecare caută răsplata instantanee, ideea

de succes este distorsionată, mulți considerând că drumul către
obiectivele lor constituie o cale dreaptă. În calitate de fostă sportivă
profesionistă, pot să vă spun că drumul este oricum, dar numai drept
nu. De fapt, este unul care constă în cotituri, întoarceri, suișuri și
coborâșuri – e nevoie să-ți bați capul și să te concentrezi. Ryan Holiday
«pune punctul pe i» în această carte, amintindu-ne că adevăratul succes
se află în călătoria în sine și în procesul de învățare. Mi-aș fi dorit ca
această nestemată să fi fost punctul meu de referință pe vremea când
jucam fotbal.”
– LORI LINDSEY, fostă jucătoare de fotbal american în Echipa
Națională Feminină a S.U.A.

„Filozofia a căpătat o reputație proastă, dar Ryan Holiday îi redă locul

pe care îl merită în viața noastră. Această carte – plină de povești de
neuitat, strategii și lecții – e perfectă pentru oricine se străduiește să
facă și să realizeze ceva. Nu e nicio exagerare să spun că, după ce o vei
termina, niciodată nu-ți vei mai deschide laptopul și nu te vei mai apuca
de lucru în același mod.”
– JIMMY SONI, fost director editorial la The Huffington Post și
autorul cărții Rome’s Last Citizen (Ultimul cetățean al Romei)
„Mi-ar plăcea să rup fiecare pagină și s-o lipesc pe perete, ca să mi se
amintească permanent de modestia și de munca de care e nevoie
pentru a reuși cu adevărat. Pe marginile exemplarului meu, am mâzgălit
iar și iar același mesaj: «către Aur». Faptul că am citit această carte
plină de inspirație m-a readus la modestia și etica de lucru de care
aveam nevoie pentru a câștiga Jocurile Olimpice.”
– GHANDRA GRAWFORD, medaliată olimpică cu aur

„Ce carte valoroasă pentru cei care au funcții de conducere! Pe mine m-

a făcut un judecător mai bun.”
– Onorabilul FREDERIG BLOCK, judecător de circumscripție S.U.A. și
autorul cărții Disrobed (Dezbrăcat de robă)
* Tradusă cu titlul Originalii. Nonconformiștii care fac lumea să progreseze, la editura Publica, în
2016. (n.tr.)
** Tradusă cu același titlu la editura Publica, în 2013. (n.tr.)
 ALTE CĂRȚI SCRISE DE RYAN HOLIDAY:

Growth Hacker Marketing: A Primer on the Future of PR, Marketing, and

Advertising (Growth Hacker în Marketing: Un abecedar al viitorului
relațiilor publice, marketingului și publicității***)
Trust Me, I’m Lying: Confessions of a Media Manipulator (Crede-mă, te
mint: Confesiunile unui manipulator media****)
The Obstacle Is the Way: The Timeless Art of Turning Trials into Triumph
(Obstacolul este calea: Arta străveche de a transforma încercările în
reușite*****)
*** Tradusă în limba română cu același titlu, la editura Act și Politon, în 2018. (n.tr.)
**** Tradusă în limba română cu același titlu, la editura Act și Politon, în 2017. (n.tr.)
***** Tradusă în limba română cu același titlu, la editura Seneca Lucius Annaeus, în 2017.
(n.tr.)
 Această ediție este publicată prin acordul cu Portfolio,
marcă a grupului editorial Penguin, o divizie a Penguin Random House LLC.
EGO IS THE ENEMY
Copyright © 2016 by Ryan Holiday
Originally published by Portfolio/Penguin, an imprint of Penguin Random House LLC, 2016
© 2019 Editura ACT și Politon pentru prezenta ediție românească

Editura ACT și Politon

Str. Înclinată, nr. 129, Sector 5, București, România, C.P. 050202.
tel: 0723 150 590, e-mail: [email protected]
www.actsipoliton.ro/blog

Traducător: Radu Filip

Redactor: Ines Simionescu
Tehnoredactor: Teodora Vlădescu
Editor: Raluca Giuroiu
Coperta: Marian Iordache
Copyright Manager: Andrei Popa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HOLIDAY RYAN

Inamicul este egoul / Ryan Holiday; trad.: Radu Filip. - Bucureşti: ACT şi Politon, 2019
ISBN 978-606-913-482-5
I. Filip, Radu (trad.)
159.9

AVERTISMENT: Distribuirea, copierea sau piratarea în orice fel a acestei cărți nu este pedepsită
numai prin lege, dar contravine și tuturor normelor și principiilor etice și sănătoase pe care un astfel
de titlu le promovează. Ce fel de efect va avea energia pe care vreți să o transmiteți mai departe,
dacă aceasta vine prin furt, ilegalitate și lipsă de respect față de autor și față de toți cei care au
contribuit la crearea acestei cărți, astfel ca ea să ajungă la dumneavoastră? Împărtășiți cu ceilalți
informațiile importante, valorile și lecțiile pe care le-ați aflat din acest material, într-un mod corect
și responsabil.
 RYAN HOLIDAY

INAMICUL ESTE EGOUL

Traducere din limba engleză de Radu Filip

2019
Să nu credeți că cel care încearcă să vă consoleze trăiește lipsit
de griji, printre cuvintele simple și liniștite care vă fac bine
uneori. Viața lui constă în multe neajunsuri și tristețe și e cu mult
mai modestă decât a voastră. Dacă ar fi fost altfel, n-ar fi putut
găsi cuvintele acelea niciodată.
– RAINER MARIA RILKE
 CUPRINS

Dificilul prolog
Introducere

PARTEA I. ASPIRAȚIA

VORBE, VORBE, VORBE

A FI SAU A FACE?

DEVINO ELEV

NU FI PASIONAT

URMEAZĂ STRATEGIA TABLOULUI

STĂPÂNEȘTE-TE

IEȘI DIN PROPRIA MINTE

PERICOLELE MÂNDRIEI TIMPURII

MUNCĂ, MUNCĂ ȘI IAR MUNCĂ

PENTRU TOT CE VA VENI ÎN CONTINUARE, INAMICUL ESTE EGOUL...

PARTEA A II-A. SUCCESUL

RĂMÂI ÎNTOTDEAUNA ELEV

NU-ȚI SPUNE POVEȘTI

CE E IMPORTANT PENTRU TINE?

ÎNDREPTĂȚIRE, CONTROL ȘI PARANOIA

AUTOGESTIONAREA

FII ATENT LA BOALA LUI EU

MEDITEAZĂ ASUPRA VASTITĂȚII

PĂSTREAZĂ-ȚI CUMPĂTAREA

PENTRU CEEA CE VINE ADESEA ÎN CONTINUARE, INAMICUL ESTE EGOUL...

 PARTEA A III-A. EȘECUL

TIMP VIU SAU TIMP MORT?

EFORTUL ESTE SUFICIENT

MOMENTELE FIGHT CLUB

STABILEȘTE LIMITA

ȚINE PROPRIA TABELĂ DE MARCAJ

IUBEȘTE ÎNTOTDEAUNA

PENTRU ORICE URMEAZĂ MAI DEPARTE, INAMICUL ESTE EGOUL...

EPILOG

Ce ar trebui să citești mai departe?

Bibliografie selectivă
Mulțumiri
 DIFICILUL PROLOG

A
ceasta nu este o carte despre mine. Dar, din moment ce aceasta
este o carte despre ego, o să adresez o întrebare la care, dacă nu
m-aș fi gândit, aș fi fost un ipocrit.
Cine naiba sunt eu ca s-o scriu?
Povestea mea nu e relevantă în mod special pentru lecțiile care
urmează, dar vreau s-o spun pe scurt aici, la început, pentru a oferi un
anumit context. Pentru că, în scurta mea viață, am trecut prin fiecare
dintre stadiile egoului: Aspirație. Succes. Eșec. Din nou și din nou.
Când aveam 19 ani, am sesizat niște oportunități uluitoare și care îmi
puteau schimba viața, așa că am renunțat la facultate. Mentorii
concurau pentru atenția mea, aveau grijă de mine ca de protejatul lor.
Pentru că aveam șanse să ajung departe, eram cel mai tare puști.
Succesul a venit rapid.
După ce am devenit cel mai tânăr director la o agenție de recrutare
de talente din Beverly Hills, am contribuit la semnarea unor contracte și
am lucrat cu câteva trupe rock uriașe. Am făcut recomandări de cărți
care au ajuns să se vândă în milioane de exemplare și să constituie un
gen literar propriu. În jurul vârstei de 21 de ani, am ajuns să fiu strateg
pentru American Apparel, la vremea aceea unul dintre cele mai mari
branduri vestimentare din lume. Curând, eram directorul de marketing.
Până la 25 de ani, publicasem prima mea carte – care a devenit
instantaneu bestseller, și încă unul controversat – pe a cărei copertă
fața mea ieșea în evidență. Un studio a cumpărat drepturile de a
produce un serial de televiziune despre viața mea. În următorii ani, am
acumulat multe trăsături ale succesului – influență, o rampă de lansare,
presă, resurse, bani, chiar și puțină notorietate. Mai târziu, pe baza
acestor acumulări, am înființat o companie de succes, lucram cu clienți
celebri care plăteau bine și aveam acel tip de activitate care presupunea
să fiu invitat să vorbesc la conferințe și la evenimente de gală.
 Odată cu succesul, vine tentația de a-ți scrie singur povestea, de a o
mai șlefui pe alocuri, de a elimina momentele în care ai avut un noroc
chior și de a-i adăuga aspecte mitologice. Știi, acea narațiune amplă a
luptelor herculeene pentru măreție, împotriva tuturor piedicilor:
dormitul pe jos, faptul că am fost dezmoștenit de părinți, că am suferit
din cauza ambiției mele. Este tipul de istorisire în care, în cele din urmă,
talentul tău devine identitatea ta, iar realizările tale sunt cele care-ți
stabilesc valoarea.
Dar o astfel de poveste nu e niciodată sinceră sau utilă.
Repovestindu-v-o acum, am lăsat pe dinafară foarte multe lucruri. Au
fost omise în mod convenabil tensiunile și tentațiile; scăpările
dezgustătoare și greșelile – toate greșelile – au fost lăsate pe podeaua
camerei de montaj, în favoarea montajului. Acestea sunt momentele
despre care aș prefera să nu discut: denigrarea publică făcută de o
persoană pe care o admiram, care m-a zdrobit în momentul acela și mai
târziu am fost dus la urgență. Ziua în care mi-am pierdut cumpătul, am
intrat în biroul șefului meu și i-am spus că nu mai fac față și că o să mă
întorc la școală – și vorbeam serios. Natura efemeră a bestsellerului și
cât de puțin a durat succesul, de fapt (o săptămână). Sesiunea de
autografe la care a venit o singură persoană. Compania pe care am
înființat-o, care s-a prăbușit și pe care a trebuit să o reclădesc. De două
ori. Acestea sunt doar câteva dintre momentele care au fost tăiate
frumos la montaj.
Această imagine mai complexă nu este nici ea decât un fragment
dintr-o viață, dar atinge, cel puțin, mai multe dintre aspectele
importante – cel puțin, cele importante pentru această carte: ambiția,
realizările și dificultățile.
Nu sunt o persoană care crede în epifanii. Nu există un anumit
moment care să schimbe o persoană. Sunt mai multe. În timpul unei
perioade de aproximativ șase luni, în 2014, se părea că aceste momente
veneau succesiv.
Mai întâi, American Apparel – unde am realizat o mare parte din cea
mai importantă activitate a mea – se clătina pe muchia falimentului, cu
datorii de sute de milioane de dolari, nemaifiind decât o fantomă a ceea
ce fusese. Fondatorul ei, pe care-l admiram profund încă de când eram
tânăr, a fost concediat în mod neceremonios de către consiliul de
directori, pe care-i alesese chiar el, și a ajuns să doarmă pe canapeaua
unui prieten. Apoi, agenția de recrutare de talente, unde m-am format
din punct de vedere profesional, era într-o situație similară, dată în
judecată fără drept de apel de clienții cărora le datora o mulțime de
bani. Un alt mentor de-al meu și-a dat arama pe față, după câte se pare,
cam în aceeași perioadă, distrugând și relația noastră.
Aceștia erau oamenii în jurul cărora îmi modelasem viața. Oamenii pe
care-i admiram și sub autoritatea cărora mă instruisem. Stabilitatea lor
– financiară, emoțională, psihologică – nu era doar ceva în care
credeam, era esențială pentru existența și demnitatea mea. Și cu toate
acestea, iată-i, prăbușindu-se chiar în fața mea, unul după altul.
Totul se năruia, sau cel puțin așa simțeam. Să treci de la a vrea toată
viața să fii ca cineva la a-ți da seama că nu vrei niciodată să fii ca acea
persoană e genul de lovitură pentru care nu te poți pregăti.
Nici eu nu am fost scutit de această prăbușire. Problemele pe care le
neglijasem în viața mea au început să iasă la suprafață, exact atunci
când îmi permiteam cel mai puțin.
În ciuda succeselor mele, m-am trezit înapoi, în orașul din care am
început, stresat și suprasolicitat, renunțând la o mare parte din
libertatea mea dobândită cu greu, pentru că nu puteam să spun nu
banilor și fiorului unei crize serioase. Eram atât de încordat încât cea
mai mică tulburare mă arunca într-o explozie de furie de neoprit.
Activitatea mea, pe care o făceam întotdeauna cu ușurință, devenise
dificilă. Încrederea în mine și în alți oameni se prăbușise. La fel și
calitatea vieții mele.
Îmi amintesc că am ajuns acasă într-o zi, după săptămâni întregi pe
drumuri, și am avut un atac de panică puternic pentru că nu funcționa
wi-fi-ul – Dacă nu trimit aceste e-mail-uri. Dacă nu trimit aceste e-mail-
uri. Dacă nu trimit aceste e-mail-uri. Dacă nu trimit aceste e-mail-uri…
Tu crezi că faci ceea ce ar trebui să faci. Societatea te răsplătește
pentru asta. Dar după aceea, te uiți cum te părăsește viitoarea soție
pentru că nu mai ești persoana care erai înainte. Cum de se întâmplă
așa ceva? Chiar poți să ai astăzi sentimentul că stai pe umerii giganților,
pentru ca în ziua următoare să te smulgi din balastul mai multor
prăbușiri, încercând să te aduni bucată cu bucată din ruine?
Însă unul dintre beneficii a fost că asta m-a obligat să accept că eram
dependent de muncă. Nu în genul că „a, pur și simplu muncește prea
mult” sau în sensul că „face o mică pauză și după aceea o ia de la capăt”,
ci mai mult în genul: „Dacă nu se duce la «dezintoxicare»******, o să
moară curând”. Mi-am dat seama că imboldul și constrângerea care mă
făcuseră să am succes atât de devreme au venit cu un preț – așa cum se
întâmplase în cazul multor altora. Nu era vorba atât de mult despre
volumul de muncă, ci despre rolul supradimensionat pe care îl avea
munca în formarea conștiinței de sine. Eram atât de puternic blocat în
capul meu, încât eram prizonierul propriilor mele gânduri. Rezultatul
era un fel de cursă sfâșietoare a suferinței și frustrării, și trebuia să-mi
dau seama de ce – dacă nu voiam să mă fărâm și eu într-o manieră la fel
de tragică.
În calitate de cercetător și scriitor, am studiat mult timp istoria și
afacerile. La fel ca orice lucru care-i implică pe oameni, problemele
universale încep să apară atunci când acestea sunt văzute de-a lungul
unui parcurs temporal suficient de lung. Acestea sunt subiectele de care
eram eu fascinat de foarte mult timp. Cel mai important dintre ele era
egoul.
Nu eram străin de ego și de efectele lui. De fapt, făceam cercetări
pentru această carte de aproape un an, înainte să se întâmple
evenimentele pe care tocmai vi le-am povestit. Dar experiențele mele
dureroase din această perioadă au adus în centrul atenției noțiunile pe
care le studiam, în moduri pe care nu mi le-aș fi putut imagina niciodată
înainte.
Mi-au permis să văd efectele negative ale egoului nu numai la mine
sau în paginile istoriei, dar și la prieteni, clienți și colegi, unii dintre ei
ocupând poziții la cele mai înalte niveluri în numeroase industrii. Egoul
i-a costat milioane de dolari pe oamenii pe care-i admiram și, la fel ca
Sisif, i-a făcut să dea înapoi de la obiectivele lor exact atunci când erau
pe cale să le atingă. Până acum, am aruncat cel puțin o privire asupra
acestei prăpastii.
La câteva luni după această revelație, mi-am tatuat pe antebrațul
drept propoziția „EGOUL ESTE INAMICUL”. Nu știu de unde veneau
cuvintele, probabil dintr-o carte pe care o citisem cu mult, mult timp în
urmă, dar au devenit imediat o mare sursă de alinare și de orientare. Pe
brațul stâng, cu o origine la fel de încurcată, scrie: „OBSTACOLUL ESTE
CALEA”. Acestea sunt cele două propoziții la care mă uit acum, în fiecare
zi, și pe care le folosesc pentru a lua hotărârile în viață. Nu pot să nu le
văd atunci când înot, când meditez, când scriu, când ies de la duș
dimineața, și amândouă mă pregătesc – mă previn – să aleg traiectoria
corectă, în principiu, în orice situație cu care m-aș putea confrunta.
Am scris această carte nu pentru că aș fi dobândit vreo formă de
înțelepciune pe care să mă simt calificat să o predic, ci pentru că este
cartea care mi-aș fi dorit să existe în momentele esențiale de cotitură
din propria mea viață. Și anume, atunci când mie, la fel ca oricui
altcuiva, mi s-a cerut să răspund celor mai importante întrebări pe care
și le pune cineva în viață: Cine vreau să fiu? Pe ce drum o voi lua? (Quod
vitae sectabor iter.)
Și, pentru că am constatat că aceste întrebări sunt atemporale și
universale, am încercat să mă bazez în această carte, cu excepția acestei
note, pe exemple din filozofie și istorie și nu din viața mea personală.
Deși cărțile de istorie sunt pline cu povești despre genii obsesive,
vizionare, care au remodelat lumea după imaginea lor cu o forță
absolută, aproape irațională, am constatat că, dacă vei căuta, vei
descoperi că istoria e făcută și de indivizii care s-au luptat la fiecare pas
cu egoul lor, care au evitat lumina reflectoarelor și care și-au pus
obiectivele mărețe mai presus de dorința de recunoaștere. Implicarea în
aceste povești și reistorisirea lor a fost metoda mea de a le învăța și de a
le asimila.
La fel ca și celelalte cărți ale mele, aceasta este influențată profund de
filozofia stoică și, de fapt, de toți marii gânditori clasici. Am împrumutat
mult de la ei în scrierile mele, așa cum m-am și sprijinit pe ei toată
viața. Dacă există ceva care te va ajuta în această carte, aceasta se
datorează lor, iar nu mie.
Oratorul Demostene spunea cândva că virtutea începe cu înțelegerea
și se realizează prin curaj. Trebuie să începem prin a ne vedea, pentru
prima oară, pe noi înșine și lumea într-un nou mod. După aceea trebuie
să ne luptăm să fim diferiți și să rămânem diferiți – aceasta e partea
dificilă. Nu spun că ar trebui să reprimi sau să zdrobești orice dram de
ego din viața ta – sau că ar fi, de fapt, posibil să faci așa ceva. Acestea
sunt doar memento-uri, pilde care să ne încurajeze impulsurile mai
bune.
În faimoasa sa carte, Etica, Aristotel folosește analogia cu o bucată de
lemn încovoiat ca să descrie natura umană. Pentru a elimina arcuirea
sau curbura, un tâmplar priceput pune încet presiune în direcția opusă
– făcând lemnul să devină drept. Desigur, câteva mii de ani mai târziu,
Kant a pufnit: „Din lemnul strâmb al umanității nu poate fi făcut nimic
drept”. Poate că nu vom fi niciodată drepți, dar putem să ne străduim să
fim mai drepți.
E frumos întotdeauna să fii făcut să te simți special sau puternic sau
inspirat. Dar nu acesta e scopul acestei cărți. Am încercat, în schimb, să
aranjez aceste pagini astfel încât tu să poți să ajungi în același loc în
care am ajuns eu atunci când am terminat-o de scris: adică să fii mai
puțin egoist. Sper că vei fi mai puțin implicat în povestea pe care o spui
despre cât ești de special și, prin urmare, vei fi liber să realizezi acea
activitate care va schimba lumea și pe care ți-ai propus-o.
****** Este vorba despre ședințele grupului Workaholics Anonymous (Workaholicii
Anonimi) la care a participat autorul. (n.ed.)
 INTRODUCERE

Primul principiu e că nu trebuie să te prostești singur – și tu ești

persoana cel mai ușor de prostit.
– RICHARD FEYNMAN

P
oate că ești tânăr și plin de ambiție. Poate că ești tânăr și te zbați.
Poate că ai făcut acele prime câteva milioane, ai demarat prima
ta afacere, ai fost ales într-un grup de elită sau poate că ai
realizat deja destul cât să-ți ajungă toată viața. Poate că ești uimit să
vezi cât de pustiu e acolo, la vârf. Poate că ești însărcinat să-i conduci pe
alții să depășească o criză. Poate că tocmai ai fost concediat. Poate că
de-abia ai ajuns pe fundul prăpastiei.
Oriunde-ai fi, orice-ai face, cel mai rău inamic al tău trăiește deja
înăuntru: egoul tău.
„Nu eu”, te gândești. „Nimeni nu mi-ar spune mie vreodată că sunt
egocentric.” Poate că întotdeauna te-ai gândit la tine ca fiind o persoană
destul de echilibrată. Dar, la oamenii cu ambiții, talente, impulsuri și
potențial, egoul vine la pachet. Tocmai ceea ce ne conferă perspective
favorabile în calitate de gânditori, oameni de acțiune, creatori și
antreprenori, ceea ce ne călăuzește până la vârful acelor domenii, ne
face vulnerabili în raport cu această parte întunecată a psihicului.
Acum, această carte nu este o carte despre ego în sens freudian. Lui
Freud îi plăcea să explice egoul cu ajutorul analogiei – ego-ul nostru era
călărețul pe un cal, impulsurile noastre inconștiente reprezentau
animalul, iar egoul încerca să le direcționeze. Pe de altă parte, psihologii
moderni folosesc cuvântul „egocentric” ca să se refere la cineva care e
concentrat asupra lui însuși în mod nociv și desconsideră pe oricine
altcineva. Toate aceste definiții sunt destul de adevărate, dar au o
valoare mică în afara unui context clinic.
 Egoul pe care îl întâlnim de obicei are o definiție mai simplă: o
credință nesănătoasă în propria noastră importanță. Aroganță. Ambiție
centrată pe sine. Aceasta e definiția care va fi folosită în această carte.
Este acel copil supărăcios dinăuntrul fiecărei persoane, cel care alege să
facă lucrurile cum vrea, indiferent de orice și de oricine. Nevoia de a fi
mai bun decât, mai mult decât, recunoscut pentru, mult peste orice
merit real – acesta este egoul. E sentimentul de superioritate și de
certitudine care depășește granițele încrederii și talentului.
Egoul se manifestă atunci când concepția despre noi înșine și despre
lume ajunge atât de exagerată încât începe să distorsioneze realitatea
care ne înconjoară. Atunci când, așa cum explica antrenorul de fotbal
Bill Walsh, „încrederea în sine devine aroganță, determinarea devine
încăpățânare, iar siguranța de sine devine abandonare nechibzuită”.
Acesta este egoul care, așa cum avertiza scriitorul Cyril Connolly, „ne
trage în jos precum legea gravitației”.
În felul acesta, egoul este inamicul a ceea ce vrei și a ceea ce ai. Al
stăpânirii unei arte. Al unor intuiții creative pure. Al unei bune
cooperări cu ceilalți. Al construirii loialității și susținerii. Al longevității.
Al repetării și menținerii succesului. Acesta respinge avantajele și
oportunitățile. Este un magnet pentru dușmani și pentru greșeli. Este
Scila și Caribda*******.
Cei mai mulți dintre noi nu suntem „egocentrici”, dar egoul se află
acolo, la originea aproape oricărei probleme care poate fi concepută și a
oricărui obstacol, de la motivul pentru care nu putem să câștigăm, până
la motivul pentru care trebuie să câștigăm tot timpul și pe seama altora.
De la motivul pentru care nu avem ceea ce vrem, până la motivul pentru
care faptul că avem ceea ce ne dorim nu pare să ne facă să ne simțim
deloc mai bine.
De obicei, nu privim lucrurile așa. Credem că altceva e de vină pentru
problemele noastre (cel mai adesea, alți oameni). Suntem, așa cum
formula poetul Lucrețiu, acum câteva mii de ani, proverbialul „om
bolnav, care nu știe cauza bolii sale”. Valabil mai ales pentru oamenii de
succes, care nu văd ce îi împiedică egoul să facă, deoarece tot ce văd ei
este ceea ce deja au realizat.
Egoul se află acolo, împreună cu fiecare ambiție și obiectiv pe care le
avem – mari sau mici –, sabotându-ne tocmai în călătoria pentru care
am pus totul la bătaie.
Cutezătorul director general Harold Geneen compara egoismul cu
alcoolismul: „Egoistul nu se împiedică, răsturnând lucrurile de pe birou.
Nu se bâlbâie și nu salivează. Nu, în loc de asta, el devine tot mai
arogant și unii oameni, neștiind ce se află în spatele unei astfel de
atitudini, confundă aroganța lui cu un sentiment de putere și de
încredere în sine”. Ai putea spune că încep să confunde aceste lucruri și
la ei înșiși, fără să-și dea seama de boala pe care au luat-o și de faptul că
se ucid singuri din cauza ei.
Dacă egoul este vocea care ne spune că suntem mai buni decât
suntem cu adevărat, putem spune că egoul inhibă adevăratul succes,
împiedicând comunicarea directă și onestă cu lumea din jurul nostru.
Unul dintre primii membri ai Alcoolicilor Anonimi definea egoul ca pe
„o separare conștientă de ceva”. Separare de ce? De tot.
Modalitățile prin care se manifestă negativ această separare sunt
inedite: nu putem lucra cu alți oameni, dacă ridicăm ziduri în jurul
nostru. Nu putem face lumea mai bună, dacă n-o înțelegem pe ea sau pe
noi înșine. Nu putem oferi sau accepta păreri, dacă suntem incapabili
sau neinteresați să auzim ce vine din exterior. Nu putem să
recunoaștem oportunitățile – sau să le creăm – dacă, în loc să vedem ce
e în fața noastră, trăim în propria fantezie. Fără o evidență exactă a
propriilor noastre abilități în comparație cu ale altora, nu dobândim
încredere, ci ne amăgim. Cum am putea să ajungem la alți oameni, să-i
motivăm sau să-i conducem dacă nu le putem înțelege nevoile, pentru
că am pierdut contactul cu ale noastre?
Marina Abramović, creator de arte interpretative, formulează această
idee în mod direct: „Dacă începi să crezi în măreția ta, aceasta înseamnă
moartea creativității tale”.
 Un singur lucru ține egoul în preajmă: confortul. Să cauți să realizezi
lucruri extraordinare – indiferent că e vorba despre sport, artă sau
afaceri – este, adesea, copleșitor. Egoul liniștește această teamă. Este un
remediu împotriva acestei nesiguranțe. Înlocuind părțile raționale și
conștiente ale psihicului nostru cu lăudăroșenie și egocentrism, egoul
nostru ne spune ce vrem să auzim, când vrem să auzim.
Dar este un remediu pe termen scurt, cu consecințe pe termen lung.
EGOUL A FOST ACOLO TOT TIMPUL. ÎNSĂ ACUM E
ÎNCURAJAT.

Acum, mai mult decât oricând, cultura noastră alimentează egoul. Nu a

fost niciodată mai ușor să ne afirmăm, „să ne umflăm în pene”. Putem să
ne lăudăm în legătură cu obiectivele noastre în fața milioanelor de fani
și urmăritori pe care îi avem – ceva la care aveau acces până acum doar
vedetele rock și liderii religioși. Putem să urmărim și să interacționăm
cu idolii noștri pe Twitter, putem să citim cărți și bloguri și să ascultăm
discursuri TED, să ne alimentăm dintr-un flux continuu de inspirație și
de validare, cum n-a existat niciodată înainte (există o aplicație pentru
asta). Ne putem numi directori generali ai companiilor noastre care
există doar pe hârtie. Putem să anunțăm știri importante pe rețelele de
socializare și să lăsăm să curgă felicitările. Putem publica articole
despre noi pe căi care obișnuiau să fie surse de jurnalism obiectiv.
Unii dintre noi fac asta mai mult decât alții. Dar e doar o chestiune de
amploare.
Pe lângă schimbările din tehnologie, ni se spune să credem, mai
presus de orice, în unicitatea noastră. Ni se spune să avem ambiții mari,
să trăim viața la maximum, să fim memorabili și să „îndrăznim foarte
mult”. Credem că succesul necesită o viziune îndrăzneață sau un plan
impetuos – până la urmă, asta se presupune că au fondatorii acestei
companii sau ai acelei echipe din campionat. (Dar au ei asta? Chiar au?)
Vedem fanfaroni nesăbuiți și oameni de succes în mass-media și,
dornici să avem și noi succes, încercăm să descoperim principiile de
funcționare ale atitudinii și ale posturii potrivite.
 Bănuim o relație cauzală care nu există. Presupunem că simptomele
succesului sunt același lucru cu succesul însuși – și, în naivitatea noastă,
confundăm produsul secundar cu cauza.
Desigur, egoul a funcționat pentru unii. Mulți dintre cei mai faimoși
bărbați și femei din istorie erau în mod notoriu egocentrici. Dar așa au
fost și mulți dintre cei care au eșuat. Mult mai mulți, de fapt. Dar iată-ne
aici, având o cultură care ne îndeamnă să aruncăm zarurile. Să pariem,
ignorând mizele.
ACOLO UNDE TE AFLI TU, SE AFLĂ ȘI EGOUL.

În orice moment din viață, oamenii se află într-una dintre cele trei
etape. Aspirăm la ceva – încercând să ne lăsăm amprenta asupra
universului. Am obținut succesul – poate puțin, poate mult. Am eșuat –
recent sau de fiecare dată. Cei mai mulți dintre noi se află în aceste
etape într-un sens dinamic: aspirăm până când reușim, reușim până
când eșuăm sau până când aspirăm la mai mult, iar după ce eșuăm
putem să începem să aspirăm sau să reușim din nou.
Egoul este inamicul care ne însoțește la fiecare pas, de-a lungul
acestui drum. Într-un fel, egoul este inamicul care stă în calea
construirii, a menținerii și a redresării. Atunci când lucrurile vin repede
și ușor, asta poate fi bine. Dar în momentele de schimbare, de
dificultate…
De unde și cele trei părți în care este structurată această carte:
Aspirație. Succes. Eșec.
Scopul structurii e simplu: să te ajute să-ți reprimi egoul devreme,
înainte ca obișnuințele proaste să preia controlul, să înlocuiești
tentațiile egoului cu modestie și disciplină atunci când trăiești succesul
și să cultivi puterea și forța morală astfel încât, când soarta ți se
întoarce împotrivă, să nu fii devastat de eșec. Pe scurt, ne va ajuta să
fim:
• Modești în raport cu aspirațiile noastre
• Temperați în raport cu succesul nostru
• Rezistenți în raport cu eșecurile noastre
 Asta nu înseamnă că nu ești unic și că nu ai ceva extraordinar cu care
să contribui, în scurtul tău timp pe această planetă. Asta nu înseamnă
că nu e loc să-ți depășești granițele creative din trecut, să inventezi, să
te simți inspirat sau să aspiri la schimbări și inovații cu adevărat
ambițioase. Așa cum observa quakerul William Penn, „clădirile care
sunt atât de expuse vremii au nevoie de o fundație bună”.
ȘI ACUM, CE FACEM?

Această carte pe care-o ții în mână e scrisă pe baza unei presupuneri

optimiste: egoul tău nu e o forță pe care ești obligat s-o suprasaturezi la
fiecare cotitură. Poate fi gestionat. Poate fi direcționat.
În această carte, vom analiza poveștile unor oameni precum William
Tecumseh Sherman, Katharine Graham, Jackie Robinson, Eleanor
Roosevelt, Bill Walsh, Benjamin Franklin, Belisarie, Angela Merkel și
George C. Marshall. Ar fi putut ei să realizeze ceea ce au realizat – să
salveze companii falimentare, să dezvolte arta războiului, să transforme
baseballul într-un joc liberal, să revoluționeze ofensiva în fotbal, să
înfrunte tirania, să suporte cu curaj vicisitudinile – dacă egoul i-ar fi
lăsat în aer, absorbiți de sine? Percepția asupra realității și
conștientizarea – despre care autorul și strategul Robert Greene spunea
cândva că trebuie să începem să o îndrăgim așa cum își îndrăgește un
păianjen plasa – sunt fundamentul extraordinarei lor arte, al scrierilor,
al creațiilor, al afacerilor lor mărețe, al strategiilor remarcabile de
marketing și leadership.
Lucrul pe care-l descoperim atunci când analizăm aceste persoane
este că au fost cu picioarele pe pământ, circumspecte și ferm realiste.
Nu că vreuna dintre ele ar fi fost cu totul lipsită de ego. Dar știau cum
să-l suprime, să-l canalizeze, să-l controleze atunci când era nevoie.
Erau extraordinari, dar modești.
Dar stai așa, cutare și cutare au avut un ego uriaș și au avut succes. Și
ce spui de Steve Jobs? Ce spui de Kanye West?
Putem căuta să explicăm cel mai rău comportament arătând cazurile
excepționale. Dar niciunul nu este cu adevărat un om de succes din
cauză că se amăgește, e absorbit de sine sau deconectat. Chiar dacă
aceste trăsături sunt corelate sau asociate cu anumite persoane bine
cunoscute, la fel sunt și alte câteva: dependența, abuzul (față de sine și
față de alții), depresia, mania. De fapt, lucrul pe care îl vedem atunci
când analizăm acești oameni este că au avut cele mai mari realizări în
momentele în care luptau împotriva acestor impulsuri, tulburări și
defecte. Un om își poate atinge capacitatea maximă numai atunci când
se eliberează de ego și de povară.
Din acest motiv, o să ne oprim asupra unor indivizi precum Howard
Hughes, regele persan Xerxes, John DeLorean, Alexandru cel Mare și
asupra multor povești pilduitoare ale altora care și-au pierdut simțul
realității și, pe parcurs, au arătat clar ce pariu riscant poate să fie egoul.
Ne vom opri asupra lecțiilor costisitoare pe care le-au învățat și asupra
prețului pe care l-au plătit, cu suferință și autodistrugere. Vom observa
cât de des oscilează între modestie și ego chiar și cei mai de succes
oameni, precum și problemele pe care le cauzează acest lucru.
Atunci când înlăturăm egoul, rămânem cu ceea ce e real. Ceea ce
înlocuiește egoul este modestia, da – dar o modestie și o încredere tari
ca piatra. În timp ce egoul este artificial, acest tip de încredere poate să
aibă consistență. Egoul se fură. Încrederea se câștigă. Egoul se
autonumește, mândria lui e de fațadă. Unul te înconjoară, cealaltă te
trage pe sfoară. E diferența dintre potent și otrăvitor.
Așa cum vei vedea în paginile următoare, această încredere în sine a
condus un general modest și subapreciat și l-a transformat în
principalul războinic și strateg al Americii, în timpul Războiului Civil.
După același război, egoul a condus un alt general de pe înălțimile
puterii și ale influenței către mizerie și oprobriu. Modestia a condus o
serioasă cercetătoare științifică din Germania și a transformat-o nu
numai într-un nou lider, ci într-o forță a păcii. Egoul a condus două
minți diferite, dar la fel de strălucitoare și îndrăznețe ale unor ingineri
ai secolului douăzeci și le-a aruncat într-un vârtej de excese și
celebritate, înainte de a le spulbera speranțele de stâncile eșecului,
falimentului, scandalului și nebuniei. Modestia a ghidat una dintre cele
mai proaste echipe din istoria Ligii Naționale de Fotbal până la Super
Cupă trei sezoane la rând, iar după aceea mai departe, până când a
ajuns una dintre cele mai puternice echipe de fotbal. Între timp,
nenumărați alți antrenori, politicieni, antreprenori și scriitori au
depășit obstacole similare, doar ca să cedeze probabilității inevitabile
de a conferi altcuiva locul cel mai bun.
Unii învață să fie modești. Alții aleg egoul. Unii sunt pregătiți pentru
schimbările sorții, deopotrivă pozitive și negative. Alții nu sunt. Tu ce
vei alege? Cine vei fi?
Ai ales această carte pentru că simți că va trebui să răspunzi în cele
din urmă la această întrebare, conștient sau nu.
Ei bine, iată-ne aici. Să ne apucăm de treabă.
******* Scila și Caribda, referire la epopeea Odiseea a lui Homer. Scila era un grup de stânci
(descris ca un monstru marin cu șase capete), situat pe partea italiană a strâmtorii Messina, iar
Caribda era un vârtej care se forma aproape de coasta Siciliei. (n.ed.)
 ASPIRAȚIA

Aici ne începem călătoria către împlinire. Avem în față un

obiectiv, o chemare, un nou început. De aici începe orice călătorie
– însă mult prea mulți dintre noi nu ajung niciodată la destinația
dorită. Cel mai adesea, vinovat este egoul. Ne dezvoltăm pe baza
unor povești fantastice, pretindem că am înțeles totul, ne lăsăm
steaua să ardă strălucitor și cu pasiune doar ca să se stingă și nu
avem nicio idee de ce. Acestea sunt simptomele egoului, pentru
care remediile sunt modestia și obiectivitatea.
 ____________________________________ 4 _____________________________________
Se spune că un chirurg îndrăzneț este cel ale cărui mâini nu
tremură dacă se operează pe el însuși; și, adesea, este deopotrivă
de îndrăzneț și acela care nu ezită să dea la o parte vălul
misterios al autoamăgirii, acela care ascunde din calea lui
urâțenia propriului său comportament.
– ADAM SMITH

C
ândva, în preajma anului 374 î.Hr., Isocrate, unul dintre cei mai
cunoscuți învățători și retori din Atena, i-a scris o scrisoare unui
tânăr pe nume Demonicus. Isocrate fusese prietenul recent
răposatului tată al băiatului și voia să-i dea câteva sfaturi despre cum să
urmeze exemplul tatălui său.
Aceste sfaturi se întindeau de la unele practice la unele morale –
toate comunicate sub forma a ceea ce Isocrate descria ca fiind „maxime
nobile”. Erau, după cum spunea el, „precepte pentru anii ce vor veni”.
La fel ca mulți dintre noi, Demonicus era ambițios, acesta fiind și
motivul pentru care i-a scris Isocrate, deoarece calea ambiției poate fi
periculoasă. Isocrate a început prin a-i spune tânărului că „nicio
podoabă nu i se va potrivi mai bine ca modestia, dreptatea și
autocontrolul; pentru că acestea sunt virtuțile prin care, așa cum sunt
de acord toți bărbații, este ținut în frâu caracterul celor tineri”.
„Practică autocontrolul”, spunea el, avertizându-l pe Demonicus să nu
cadă în mrejele „toanelor, plăcerii și ale durerii”. Și „detestă deopotrivă
lingușitorii și pe cei care te înșală; deoarece, dacă sunt crezuți, îi
păgubesc pe cei care au încredere în ei”.
Își dorea ca tânărul „să fie amabil în relațiile cu cei care îl abordează,
și niciodată trufaș; pentru că mândria celor aroganți e îndurată greu
chiar și de sclavi” și „să nu se grăbească atunci când judecă, dar să o
facă atunci când își duce la îndeplinire hotărârile”; îi spunea că „cel mai
bun lucru pe care-l avem în noi este buna chibzuință”. Antrenează-ți
permanent intelectul, îl sfătuia el, „pentru că cel mai important lucru
pentru orientarea în viață este o minte sănătoasă într-un corp
omenesc”.
Unele dintre aceste sfaturi s-ar putea să sune familiar. Asta pentru că
s-au transmis în următoarele două mii de ani până la William
Shakespeare, care avertiza adesea cu privire la egoul dezlănțuit. De fapt,
în Hamlet, folosind această scrisoare drept model, Shakespeare pune
cuvintele lui Isocrate în gura personajului Polonius, într-un discurs al
acestuia către fiul său, Laertes. Discursul, dacă l-ați auzit, se încheie cu
această strofă scurtă.

[…] Iar mai presus de-orice : nu te minți

Pe tine însuți. Și de-aci urmează,
Ca noaptea după zi, că nimănui
Nu vei putea să-i fii de rea-credință.
Drum bun. Și binecuvântarea mea
Rodească-n tine sfaturile-acestea.********
S-a întâmplat ca aceste cuvinte ale lui Shakespeare să ajungă până la
un tânăr ofițer din armata Statelor Unite, pe nume William Tecumseh
Sherman, care urma să devină probabil cel mai mare general și gânditor
strategic al țării sale. Poate că nu auzise niciodată de Isocrate, dar îi
plăcea mult piesa și cita adesea acest discurs.
La fel ca tatăl lui Demonicus, și cel al lui Sherman murise când acesta
era foarte tânăr. La fel ca Demonicus, el a fost luat sub oblăduirea unui
bărbat înțelept, mai în vârstă, în speță Thomas Ewing, cel care urma să
fie curând senator S.U.A. și care fusese prieten cu tatăl lui Sherman;
acesta l-a adoptat pe băiat și l-a crescut ca și cum ar fi fost al lui.
Ceea ce e interesant în legătură cu Sherman este faptul că, în pofida
influentului său tată, aproape nimeni nu ar fi prezis că va avea mai mult
decât niște realizări minore – cu atât mai puțin faptul că, într-o zi, urma
să facă pasul fără precedent de a refuza președinția Statelor Unite. Spre
deosebire de Napoleon, care a venit de niciunde și a intrat ca o furtună
pe scena politică, pentru a eșua și a dispărea la fel de repede,
ascensiunea lui Sherman a fost una lentă și graduală.
Și-a petrecut primii ani la West Point, iar după aceea în armată. În
primii lui ani de serviciu, Sherman a străbătut aproape toată întinderea
Statelor Unite călare, învățând încet din fiecare sarcină care i-a fost
dată. Pe măsură ce au început să apară semnele Războiului Civil,
Sherman și-a făcut drum către est ca să-și ofere serviciile ca voluntar și
a fost pus la treabă curând, în Bătălia de la Bull Run, o înfrângere
dezastruoasă pentru unioniști. Ca urmare a lipsei serioase de personal
de conducere, Sherman a fost promovat la gradul de general de brigadă
și a fost convocat să se întâlnească cu președintele Lincoln și cu cei mai
buni consilieri militari ai acestuia. În mai multe ocazii, Sherman a
conceput nestingherit strategii și planuri împreună cu președintele, dar
la sfârșitul călătoriei sale, i-a adresat o cerere ciudată: accepta noua
promovare doar dacă primea asigurări că nu va trebui să-și asume o
funcție mai înaltă. Urma să-și dea Lincoln cuvântul în ceea ce privește
acest lucru? Dat fiind că toți ceilalți generali cereau cât mai multe
ranguri și cât mai multă putere posibilă, Lincoln a fost de acord
bucuros.
În acel moment, Sherman se simțea mai confortabil să fie pe plan
secundar. Simțea că este apreciat sincer pentru abilitățile sale și că
acest rol i se potrivea cel mai bine. Imaginează-ți asta – o persoană
ambițioasă care refuză șansa de a avea mai multe responsabilități
pentru că voia, de fapt, să fie pregătit pentru ele. Este chiar așa o
nebunie?
Nu că Sherman ar fi fost întotdeauna modelul perfect de cumpătare și
ordine. La începutul războiului, fiind însărcinat să apere statul
Kentucky cu trupe insuficiente, mania și tendința lui de a se îndoi de el
însuși s-au combinat într-un mod nefast. Tunând și fulgerând că are
prea puține provizii, incapabil să iasă din propriile scenarii, paranoic în
ceea ce privește mișcările inamicilor, a ieșit din formație și a vorbit în
mod nechibzuit cu mai mulți reporteri. În urma scandalului care a
urmat, a fost destituit temporar de la comandă. A avut nevoie de
săptămâni întregi de odihnă ca să-și revină. A fost unul dintre cele
câteva momente aproape catastrofale din cariera lui care, altfel, era
într-o ascensiune constantă.
Sherman și-a creat cu adevărat un renume după această scurtă
poticnire – după ce a învățat de pe urma ei. În timpul asediului de la
Fort Donelson, de exemplu, Sherman avea, tehnic vorbind, un grad
superior față de generalul Ulysses S. Grant. În timp ce restul generalilor
lui Lincoln se luptau între ei pentru putere și recunoaștere, Sherman a
renunțat la rangul său, alegând să-l susțină și să-i întărească cu bucurie
poziția lui Grant, în loc să dea el ordine. Aceasta e lupta ta, i-a spus
Sherman într-o notă care însoțea un transport de provizii; cheamă-mă
dacă ai nevoie de ajutor. Împreună, au câștigat una dintre primele
victorii ale unioniștilor din război.
Bazându-se pe succesele sale, Sherman a început să pledeze pentru
faimosul lui marș către mare – un plan îndrăzneț și curajos din punct de
vedere strategic, care nu se născuse din vreun geniu creativ, ci care se
baza, mai curând, pe topografia exactă pe care o cercetase și o studiase
când era doar un tânăr ofițer, în ceea ce atunci părea un avanpost fără
rost dintr-o văgăună.
Dacă Sherman fusese cândva prevăzător, acum era încrezător. Dar,
spre deosebire de mulți alții care aveau o mare ambiție, el își câștigase
această încredere. În timp ce stabilea o cale de la Chattanooga la
Atlanta, și de la Atlanta la mare, a evitat tradiționalele bătălii succesive.
Orice student la istorie militară poate vedea felul în care aceeași
campanie, dacă ar fi fost condusă de ego în loc de un puternic sentiment
al scopului, ar fi avut un sfârșit foarte diferit.
Realismul său i-a permis să vadă tocmai prin Sud o cale care altora li
se părea imposibilă. Întreaga lui teorie a manevrelor de război se baza
pe evitarea deliberată a atacului frontal sau a etalării forțelor sub forma
luptelor înverșunate și pe ignorarea criticilor destinate să obțină o
reacție. Nu le-a dat atenție și a rămas fidel planului său.
La sfârșitul războiului, Sherman era unul dintre cei mai faimoși
oameni din America, dar cu toate astea, nu căuta o funcție publică, nu
gusta politica, dorind, pur și simplu, să-și facă treaba și apoi să se
pensioneze. Respingând laudele neîncetate și atenția, inerente unui
atare succes, el i-a scris prietenului său Grant, sub forma unui
avertisment: „Fii natural și fii tu însuți, iar această lingușeală plină de
strălucire va fi la fel de trecătoare ca briza de pe mare într-o zi
călduroasă de vară”.
Unul dintre biografii lui Sherman a sintetizat omul și realizările lui
unice într-un pasaj remarcabil. Acesta este motivul pentru care el este
modelul nostru în această fază a ascensiunii.
În rândul oamenilor care acced la faimă și la conducere, pot fi
recunoscute două tipuri: cei care se nasc cu încredere în ei înșiși și
cei în care aceasta apare ca o creștere lentă, dependentă de
realizările actuale. Pentru oamenii din ultima tipologie, propriul
lor succes este o surpriză constantă, iar roadele acestuia sunt mai
delicioase, însă trebuie gustate cu prudență, cu un sentiment
chinuitor de îndoială, ca nu cumva totul să nu fie decât un vis. În
această îndoială constă adevărata modestie, nu prefăcătoria
subevaluării nesincere, ci modestia „moderației”, în sensul filozofic
grecesc. Este vorba de ținută, nu de poza ei.
Cineva s-ar putea întreba: Dacă încrederea ta în tine însuți nu este
dependentă de realizările efective, atunci de ce depinde? Mult prea
adesea, atunci când suntem la început, răspunsul este de nimic. Egoul. Și
acesta e motivul pentru care vedem atât de des ascensiuni vijelioase
urmate de căderi catastrofale.
Deci, tu ce fel de persoană vei fi?
La fel ca noi toți, Sherman a trebuit să găsească echilibrul între talent,
ambiție și forță, mai ales atunci când era tânăr. Victoria lui în această
luptă a fost în mare măsură motivul pentru care a reușit să gestioneze
succesul care i-a schimbat viața și care i-a ieșit în cale, în cele din urmă.
Probabil că toate acestea sună ciudat. În timp ce Isocrate și
Shakespeare doreau ca noi să fim independenți, să avem o motivație
lăuntrică și să fim conduși de principii, cei mai mulți dintre noi am fost
învățați să facem opusul. Valorile noastre culturale aproape că ne fac să
fim dependenți de validare, să ne credem demni de onoruri și să fim
conduși de emoții. De o generație încoace, părinții și profesorii s-au
concentrat să clădească stima de sine a fiecăruia. De aici, subiectele
tratate de mentorii spirituali și de persoanele publice au fost orientate
aproape exclusiv spre a ne inspira, a ne încuraja și a ne asigura că
putem să facem orice ne punem în minte.
În realitate, asta ne face slabi. Da, despre tine e vorba, cu toate
talentele și promisiunile de când erai băiatul minune sau fata care va
ajunge departe. Cred cu adevărat că ți-ai făcut o promisiune. Acesta e
motivul pentru care ai ajuns la universitatea prestigioasă la care ești
acum, pentru care ți-ai asigurat fondurile pentru afacere, pentru care ai
fost angajat sau promovat, pentru care ți-a ieșit în cale oricare dintre
oportunitățile pe care le ai acum. Așa cum spunea Irving Berlin,
„talentul e doar punctul de pornire”. Întrebarea e: Vei fi capabil să
profiți la maximum de el? Sau îți vei fi cel mai mare inamic? Vei stinge
vâlvătaia care tocmai s-a aprins?
Imaginea lui Sherman este cea a unui om profund legat și conectat la
realitate. A fost un om care a pornit de la zero și a realizat lucruri
extraordinare, fără să simtă niciodată că era îndreptățit în vreun fel să
primească onorurile pe care le-a primit. De fapt, el s-a lăsat pe mâinile
altora în mod frecvent și consecvent și era mai mult decât fericit să-și
aducă contribuția într-o echipă învingătoare, chiar dacă asta însemna
mai puțin credit și faimă pentru el. E trist să te gândești că generații
întregi de băieți au învățat despre gloriosul atac de cavalerie al lui
Pickett, un atac al Confederației care a eșuat, dar modelul lui Sherman,
de un realism liniștit, lipsit de strălucire, este uitat sau, și mai rău,
defăimat.
Cineva ar putea spune că abilitatea de a-și evalua propriile capacități
e cea mai importantă deprindere dintre toate. Fără ea, perfecționarea e
imposibilă. Și, cu siguranță, egoul face dificil acest lucru la fiecare pas.
Este, desigur, mult mai plăcut să ne concentrăm asupra talentelor și a
punctelor noastre forte, dar unde ne duce asta? Aroganța și
concentrarea asupra sinelui inhibă creșterea. La fel fac și fantezia și
„viziunea”.
 În această fază, trebuie să înveți să păstrezi o distanță față de tine,
cultivând abilitatea de a ieși din propria minte. Detașarea e un fel de
antidot natural pentru ego. E ușor să fii implicat emoțional și
îndrăgostit de propria ta activitate. Oricare și fiecare narcisist poate să
facă asta. Ceea ce e rar nu e talentul brut, nu e abilitatea și nu e nici
măcar încrederea, ci modestia, sârguința și conștiința de sine.
Pentru ca activitatea ta să conțină adevărul, trebuie să vină din
adevăr. Dacă vrei să fii mai mult decât o strălucire efemeră, trebuie să fii
pregătit să te concentrezi pe termen lung.
Vom învăța că, deși avem ambiții mari, trebuie să acționăm și să trăim
modest pentru a realiza ceea ce aspirăm. Deoarece vom fi concentrați
asupra acțiunii și a educației și vom renunța la validare și la statut,
ambiția noastră nu va fi grandioasă, ci cumulativă – câte un pas unul
după altul, învățând, crescând și alocând timp.
Cu agresiunea, intensitatea, concentrarea asupra sinelui și nesfârșita
promovare de sine de care dau dovadă, concurenții noștri nu-și vor da
seama cum își pun în pericol eforturile (ca să nu spunem nimic de
sănătatea lor mentală). Vom lansa o provocare la adresa mitul geniului
sigur de sine, căruia îndoiala și introspecția îi sunt străine, precum și la
adresa mitului artistului îndurerat, torturat, care trebuie să-și sacrifice
sănătatea pentru munca lui. În timp ce ambii sunt separați de realitate
și de alți oameni, noi vom fi profund conectați, conștienți și vom învăța
din toate acestea.
După cum spunea Churchill, faptele sunt mai bune decât visurile.
Deși împărtășim aceeași viziune de măreție cu mulți alții, înțelegem
că drumul nostru către aceasta e foarte diferit de al lor. Urmărindu-i pe
Sherman și pe Isocrate, înțelegem că egoul este inamicul nostru în
această călătorie, așa că, atunci când vom dobândi succesul, acesta nu
ne va scufunda, ci ne va face mai puternici.
******** Traducere în limba română de Ion Vinea, în William Shakespeare, Teatru (Henric
Al V-lea, Hamlet, Othello, Macbeth, Poveste De Iarna), editura Univers, București, 1971. (n.ed.)
 VORBE, VORBE, VORBE

Cei care știu nu vorbesc.

Cei care vorbesc nu știu.
– Lao Zi

Î
n faimoasa lui campanie din 1934 pentru postul de guvernator al
Californiei, scriitorul și activistul Upton Sinclair a făcut un pas
neobișnuit. Înainte de alegeri, el a publicat o carte de mici
dimensiuni, intitulată I, Governor of California and How I Ended Poverty
(Eu, guvernatorul Californiei și cum am pus capăt sărăciei), în care
sublinia, la timpul trecut, strălucitoarele politici pe care le instituise el
în calitate de guvernator… funcție pe care încă nu o câștigase.
A fost o mișcare nonconformistă dintr-o campanie nonconformistă,
menită să valorifice cel mai mare avantaj al lui Sinclair – în calitate de
scriitor, el știa că poate să comunice cu publicul într-un fel în care alții
nu puteau. Acum, campania lui Sinclair a fost întotdeauna un pariu
riscant și nu era într-un stadiu prea bun atunci când i-au publicat
cartea. Dar observatorii de atunci au remarcat imediat efectul pe care l-
a avut – nu asupra alegătorilor, ci asupra lui Sinclair însuși. Așa cum
scria mai târziu Carey McWilliams despre pariul legat de guvernare al
prietenului ei, pariu care se dovedea păgubos, „Upton nu numai că și-a
dat seama că va fi învins, dar părea, oarecum, că și-a pierdut interesul
pentru campanie. În bogata lui imaginație, deja jucase partea cu «eu,
guvernator al Californiei…», așadar de ce să se mai obosească să o pună
în scenă și în viața reală?”
Cartea a fost un bestseller, campania un eșec. Sinclair a pierdut cu
aproximativ un sfert de milion de voturi (o marjă de mai mult de 10
puncte procentuale); a fost complet distrus în cadrul a ceea ce au fost,
probabil, primele alegeri moderne. Este clar ce s-a întâmplat: discursul
lui a fost mai presus decât campania, iar voința de a reduce spațiul
dintre ele s-a prăbușit. Mulți politicieni nu scriu astfel de cărți, dar se
pun pe ei mai presus, în aceeași manieră.
E o tentație care există în fiecare dintre noi – ca vorbitul și
promovarea de sine să înlocuiască acțiunea.
Caseta fără text: „Ce-ți trece prin minte?”, întreabă Face­book.
„Compune un tweet”, îți semnalează Twitter. Tumblr. LinkedIn. Căsuța
noastră de e-mail, Iphone-urile, secțiunea de comentarii din partea de
jos a articolului pe care tocmai l-ai citit.
Spații goale, cerând să fie umplute cu gânduri, cu fotografii, cu
povești. Cu ce avem de gând să facem, cu ce ar trebui sau ar putea să fie
lucrurile, cu ce sperăm că se va întâmpla. Tehnologia care îți cere, te
îndeamnă, îți solicită să vorbești.
Aproape în toate cazurile, tipul de reprezentație pe care o
transmitem prin rețelele de socializare este pozitivă. E în general de
tipul: „Hai să-ți spun cât de bine îmi merge. Uite ce grozav sunt”. Rareori
e: „Mi-e frică. Mă chinui. Nu știu”.
La începutul fiecărui drum, suntem agitați și nervoși. Așa că vom
căuta să ne liniștim din afară în loc s-o facem dinăuntru. Există o latură
slabă în fiecare dintre noi care – la fel ca un sindicat – nu e chiar rău
intenționată, dar, în definitiv, tot vrea să obțină cât de mult credit public
și cât de multă atenție se poate, făcând cât mai puțin. Noi numim
această latură ego.
Emily Gould, scriitoare și fost blogger pe Gawker, o Hannah Horvath
din viața reală, fără doar și poate, și-a dat seama de acest lucru în
timpul strădaniilor ei de doi ani de zile de a publica un roman. Deși
avea un contract de șase cifre pentru o carte, era blocată. De ce? Era
prea ocupată „să petreacă o grămadă de timp pe internet”, de aceea.
De fapt, nu-mi amintesc să fi făcut și altceva în 2010. Postam pe
Tumblr, pe Twitter și derulam paginile. Asta nu-mi aducea niciun
ban, dar simțeam că muncesc. Îmi justificam față de mine
obișnuințele în diferite feluri. Îmi construiam marca. Să scriu pe
blog era un act creativ – chiar și o „recenzie” făcută prin repostarea
 articolului altcuiva era un act creativ, dacă vrei să știi. Era, de
asemenea, singurul lucru creativ pe care-l făceam.
Cu alte cuvinte, făcea ceea ce fac foarte mulți dintre noi atunci când
sunt speriați sau copleșiți de un proiect: făcea orice altceva în afară de a
se concentra asupra lui. Romanul propriu-zis la care se presupunea că
lucrează a rămas blocat. Timp de un an.
Era mai ușor să vorbească despre scris, să facă lucrurile incitante
care aveau legătură cu arta, cu creativitatea și cu literatura, decât să se
dedice actului în sine. Nu e singura. Cineva a publicat recent o carte
intitulată Working On My Novel (Lucrând la romanul meu), plină cu
postări de pe rețelele de socializare ale unor scriitori care, în mod clar,
nu lucrau la romanele lor.
Scrisul, la fel ca multe acte creative, e dificil. Stai acolo și te uiți în gol,
furios pe tine, furios pe material pentru că nu pare suficient de bun și
pentru că tu nu pari suficient de bun. De fapt, multe dintre activitățile
valoroase pe care le realizăm sunt dureros de dificile, fie că e vorba de
organizarea unei noi afaceri sau de stăpânirea unui meșteșug. Dar
vorbitul, vorbitul e întotdeauna ușor.
Se pare că noi credem că tăcerea e un semn de slăbiciune. Că a fi
ignorați e echivalent cu moartea (iar pentru ego, acest lucru e
adevărat). Așa că vorbim, vorbim, vorbim, de parcă viața noastră ar
depinde de asta.
În realitate, tăcerea înseamnă tărie – mai ales la începutul oricărei
călătorii. Așa cum avertiza Kierkegaard, filozof (și, se pare, o persoană
care ura ziarele și flecărelile lor), „simpla pălăvrăgeală previne vorbitul
real, iar exprimarea lucrurilor care sunt încă doar gânduri slăbește
acțiunea prin înfrânarea ei”.
Și acesta e lucrul care e nespus de înșelător în ceea ce privește
vorbitul. Oricine poate vorbi despre el însuși. Chiar și un copil știe cum
să bârfească și să flecărească. Majoritatea oamenilor se pricep destul de
bine să se promoveze și să se vândă. Deci, ce se găsește cu greutate și
arareori? Tăcerea. Abilitatea de a te menține în mod voit în afara
discuțiilor și de a trăi fără validarea lor. Tăcerea e răgazul celor
încrezători și puternici.
Sherman avea o regulă bună pe care încerca s-o analizeze. „Nu da
niciodată explicații pentru ceea ce gândești sau faci până când nu ești
obligat să faci asta. Poate, după un timp, îți va veni în cap o explicație
mai bună.” Marea stea a baseballului și a fotbalului, Bo Jackson, a decis
că erau două lucruri pe care voia să le realizeze în calitate de sportiv la
Auburn: să câștige Trofeul Heisman și să fie primul pe lista de
propuneri pentru formarea Ligii Naționale de Fotbal. Știți cui i-a spus?
Nimănui altcuiva în afară de prietena lui.
Flexibilitatea strategică nu e singurul beneficiu al tăcerii, atunci când
toți ceilalți flecăresc. Este și psihologia. Asta avea în minte poetul
Hesiod când spunea: „Cea mai mare comoară a omului este o limbă
cumpătată”.
Vorbitul ne epuizează. Vorbitul și competiția pentru aceleași resurse.
Cercetările arată că, deși vizualizarea obiectivelor e importantă, după
un anumit punct, mintea noastră începe să o confunde cu progresul
efectiv. Același lucru e valabil și pentru verbalizare. S-a dovedit că, chiar
și faptul că vorbim tare cu noi înșine în timp ce rezolvăm probleme
dificile scade semnificativ înțelegerea și progresul. După ce am petrecut
atât de mult timp gândind, explicând și vorbind despre o sarcină,
începem să simțim că am ajuns mai aproape de îndeplinirea ei. Sau, și
mai rău, atunci când lucrurile devin dificile, simțim că putem să dăm
deoparte întregul proiect, pentru că am încercat tot ce-am putut, deși,
desigur, nu am făcut-o.
Cu cât e mai dificilă sarcina, cu atât e mai nesigur rezultatul, cu atât
mai costisitor va fi vorbitul și cu atât mai departe vom fugi de
răspunderea efectivă. Vorbitul ne stoarce de energia de care avem
nevoie cu disperare pentru a învinge ceea ce Steven Pressfield numește
„rezistența”******** – obstacolul care stă între noi și exprimarea
creativă. Succesul necesită 100% din efortul nostru, iar vorbitul
irosește o parte din acel efort înainte să putem să-l depunem.
 Mulți dintre noi cedăm în fața acestei ispite – mai ales atunci când ne
simțim copleșiți sau stresați sau atunci când avem multă treabă de
făcut. În faza de construcție de sine, rezistența va fi o sursă constantă de
disconfort. Vorbitul – să ne ascultăm pe noi înșine vorbind, făcând o
prezentare în fața unui public – e aproape ca terapia. Tocmai am
petrecut patru ore vorbind despre asta. Asta nu înseamnă nimic?
Răspunsul este nu.
Să faci o treabă extraordinară înseamnă să te străduiești. Este
epuizant, e demoralizator, e înspăimântător – nu întotdeauna, dar poate
fi resimțit în acest fel atunci când suntem în mijlocul ei. Vorbim ca să
umplem golul și incertitudinea. Golul e înspăimântător pentru
majoritatea oamenilor, spunea cândva Marlon Brando, un actor tăcut,
fără doar și poate. E aproape ca și cum am fi asaltați de tăcere sau ne-
am confrunta cu ea, mai ales dacă ne-am lăsat egoul să ne mintă de-a
lungul anilor. Acest lucru e dăunător dintr-un motiv: cele mai mărețe
lucruri și forme de artă vin din lupta cu golul, din confruntarea cu el, în
loc să te grăbești să-l faci să dispară. Atunci când te confrunți cu o
anumită provocare – fie că e vorba de cercetarea într-un nou domeniu,
începerea unei afaceri, producerea unui film, găsirea unui mentor,
promovarea unei cauze importante –, întrebarea e dacă tu cauți răgazul
de a vorbi sau te confrunți pe deplin cu lupta.
Gândește-te: vocea unei generații nu se numește ea singură așa. De
fapt, dacă te gândești la asta, îți dai seama cât de puțin par să vorbească
aceste voci. E un cântec, e un discurs, e o carte – volumul de creație
poate să fie mic, dar ceea ce e înăuntru e concentrat și cu foarte mult
impact.
Ei muncesc în tăcere într-un colț. Își transformă agitația interioară în
obiect și, în cele din urmă, în tăcere. Ignoră impulsul de a căuta
recunoaștere înainte să acționeze. Nu vorbesc mult. Nu se supără că
alții, care se află în public și se bucură de lumina reflectoarelor, primesc
cumva partea cea mai bună. (Nu e așa.) Sunt prea ocupați să muncească
ca să mai facă și altceva. Iar atunci când vorbesc – e un drept câștigat.
Singura relație dintre muncă și flecăreală este că una o ucide pe
cealaltă.
 Lasă-i pe ceilalți să se lingușească unii pe alții în timp ce tu ești în
laborator, în sala de sport sau îți cauți de lucru. Astupă gaura care îți
poate absorbi forța vitală – da, aceea, din mijlocul feței tale. Vezi ce se
întâmplă. Vezi cât de mult devii mai bun.
******** Concept introdus de Steven Pressfield, în cartea The War of Art (Războiul artei). În
concepția autorului, rezistența este acea forță universală care ne blochează creativitatea și care
ne ține pe loc, prin diferite mijloace (ne face să căutăm justificări, ne insuflă teama de a acționa,
ne distrage atenția). (n.ed.)
 A FI SAU A FACE?

În această perioadă de formare, sufletul e nepătat de războiul cu

lumea. Stă, ca un bloc pur, netăiat de marmură de Paros, gata să
fie modelat în… în ce?
– ORISON SWETT MARDEN

U
nul dintre cei mai influenți strategi și practicanți ai artei
moderne a războiului este un personaj de care cei mai mulți
oameni n-au auzit niciodată. Numele lui este John Boyd.
A fost un pilot de vânătoare cu adevărat extraordinar, dar a fost un
profesor și un gânditor și mai bun. După ce a zburat în Coreea, a devenit
instructor principal la ilustra Școală de Aviație Militară a Bazei Aeriene
Nellis. Era cunoscut sub numele de „Boyd – 40 de secunde” – ceea ce
însemna că putea să învingă orice adversar, de pe orice poziție, în mai
puțin de 40 de secunde. Câțiva ani mai târziu, a fost convocat discret de
Pentagon, unde și-a început adevărata muncă.
Într-un fel, faptul că o persoană obișnuită se poate să nu fi auzit de
Boyd nu e surprinzător. Nu a publicat niciodată vreo carte și a scris
doar o singură lucrare academică. Nu au rămas de la el decât câteva
clipuri video și, dacă a fost vreodată citat de mass-media, s-a întâmplat
foarte rar. În ciuda celor aproape 30 de ani de serviciu ireproșabil, Boyd
nu a fost promovat mai sus de rangul de colonel.
Pe de altă parte, teoriile lui au transformat manevrele de război din
aproape fiecare domeniu al forțelor armate, nu numai în timpul vieții
lui, ci și mult după acea. Avioanele de vânătoare F-15 și F-16, care au
revoluționat aviația militară modernă, erau proiectul lui preferat.
Influența lui principală a fost în calitate de consilier; în cadrul unor
ședințe de instruire legendare, i-a învățat și i-a instruit pe aproape toți
gânditorii militari importanți ai unei generații. Contribuțiile lui la
planurile de război pentru Operațiunea Scutul Deșertului au venit în
cadrul unei serii de întâlniri directe cu ministrul Apărării, nu au fost
contribuții publice sau de politică oficială. Principala modalitate prin
care a generat schimbarea s-a făcut prin intermediul seriei de elevi
cărora le-a fost mentor, pe care i-a protejat, i-a învățat și i-a inspirat.
Nu există baze militare cu numele lui. Nici nave de luptă. S-a
pensionat presupunând că va fi uitat și fără să aibă pe numele lui mai
mult decât un apartament mic și o pensie. Aproape cu siguranță, avea
mai mulți inamici decât prieteni.
Această cale neobișnuită… Ce-ar fi dacă ar fi fost intenționată? Ce-ar
fi dacă l-ar fi făcut, de fapt, mai influent? Cât de nebunesc ar fi acest
lucru?
De fapt, Boyd trăia, pur și simplu, tocmai lecția pe care încerca s-o
predea fiecărui tânăr discipol cu perspective care se afla sub oblăduirea
lui și despre care simțea că avea potențialul de a fi cineva – de a fi
cineva diferit. Acele stele în ascensiune cărora le-a predat el probabil că
au o mulțime de lucruri în comun cu noi.
Discursul pe care i l-a ținut Boyd în 1973 unui favorit de-al său
clarifică acest lucru. Simțind că urmează ceea ce știa că va fi un punct de
cotitură în viața tânărului ofițer, Boyd l-a convocat la o întâlnire. La fel
ca mulți dintre cei cu rezultate remarcabile, soldatul era nesigur și
impresionabil. Voia să fie promovat și voia să facă bine lucrurile. Era o
frunză care putea fi suflată în orice direcție, iar Boyd știa asta. Așa că, în
ziua aceea, tânărul a auzit un discurs pe care Boyd urma să-l țină din
nou și din nou, până când a devenit o tradiție și o formă de inițiere
pentru o întreagă generație de comandanți militari inovatori.
„Tigrule, într-o zi o să ajungi la o răscruce de drumuri”, i-a spus Boyd.
„Și va trebui să iei o decizie în legătură cu direcția în care vrei să mergi.”
Folosindu-și mâinile ca să ilustreze, Boyd a indicat două direcții. „Dacă
mergi în direcția aceea, poți fi cineva. Va trebui să faci compromisuri și
va trebui să le întorci spatele prietenilor. Dar vei fi un membru al
clubului, vei fi promovat și vei primi misiuni bune.” După aceea, Boyd a
făcut o pauză, ca să scoată în evidență alternativa. „Sau”, a spus el, „poți
merge pe drumul acela și poți face ceva – ceva pentru țara ta, pentru
Forțele Aeriene și pentru tine. Dacă te hotărăști că vrei să faci ceva, e
posibil să nu fii promovat, e posibil să nu primești misiuni bune și cu
siguranță nu vei fi unul dintre favoriții superiorilor tăi. Dar nu va trebui
să faci compromisuri. Vei fi sincer față de prietenii tăi și față de tine. Și
munca ta s-ar putea să schimbe lucrurile. Să fii cineva sau să faci ceva.
În viață, se face adesea un apel nominal. Acesta e momentul în care va
trebui să iei decizia.”
După aceea, Boyd a încheiat cu niște cuvinte care urmau să-l ghideze
pe acel tânăr și pe mulți dintre colegii lui pentru tot restul vieții lor. „A fi
sau a face? Tu pe care drum vei merge?”
Orice am căuta să facem în viață, realitatea invadează curând
idealismul nostru juvenil. Această realitate vine cu multe nume și
forme: stimulente, angajamente, recunoaștere și politică. În fiecare caz,
acestea ne pot schimba rapid traiectoria de la a face la a fi. De la a
câștiga la a pretinde. Egoul contribuie la această înșelătorie la fiecare
pas al drumului. Acesta e motivul pentru care voia Boyd ca tinerii să
vadă că, dacă nu sunt atenți, pot foarte ușor să fie corupți tocmai de
profesia pe care și-o doresc.
Cum previi deraierea? Ei bine, de multe ori ne îndrăgostim de o
imagine a felului în care arată succesul. În lumea lui Boyd, numărul
stelelor de pe umăr, natura misiunilor sau localizarea acestora pot fi
confundate ușor cu adevărata împlinire. Pentru alți oameni, este
titulatura locului lor de muncă, școala de afaceri la care au fost,
numărul de asistenți pe care-i au, zona în care se află locul lor de
parcare, cotele pe care le obțin, accesul pe care-l au la directorul
general, valoarea salariului sau numărul de fani.
Aparențele sunt înșelătoare. A avea autoritate nu e același lucru cu a
fi o autoritate. Să ai un drept sau să fii drept nu sunt, nici acestea,
același lucru. Faptul că ai fost promovat nu înseamnă neapărat că faci o
treabă bună și nu înseamnă că meriți promovarea (în acest tip de
birocrație, ei o numesc „eșec care propulsează”). Să impresionezi
oamenii e ceva complet diferit de a fi cu adevărat impresionant.
 Deci, tu cu cine ești? Ce parte vei alege? Acesta e apelul nominal pe
care ni-l pune viața în față.
Boyd mai făcea un exercițiu. Atunci când vizita sau le vorbea unor
grupuri de ofițeri din Forțele Aeriene, scria cu cretă pe tablă, cu litere
mari, cuvintele: DATORIE, ONOARE, ȚARĂ. După aceea, tăia aceste
cuvinte și le înlocuia cu alte trei: MÂNDRIE, PUTERE, LĂCOMIE. Ideea
lui era că multe dintre sistemele și structurile din armată – cele din care
trebuiau să facă parte soldații pentru a înainta – pot corupe tocmai
valorile pe care și-au propus să le slujească. Există o remarcă a
istoricului Will Durant, conform căreia o națiune se naște stoică și
sfârșește prin a fi epicureică. Acesta e tristul adevăr pe care îl ilustra
Boyd, felul în care însușirile pozitive devin serbede.
De câte ori nu am văzut acest lucru manifestându-se în scurta
noastră viață – în sport, în relații, în proiectele sau la oamenii de care ne
pasă foarte mult? Asta e ceea ce face egoul. Elimină lucrurile care
contează și le înlocuiește cu ceea ce nu contează.
O mulțime de oameni vor să schimbe lumea și e bine că vor asta. Vrei
să fii cel mai bun în ceea ce faci. Nimeni nu vrea să fie doar o formă fără
fond. Dar, practic vorbind, care dintre grupurile de trei cuvinte scrise de
Boyd pe tablă te vor duce acolo? Pe care le exersezi acum? Ce te
alimentează?
Alegerea pe care ne-o pune în față Boyd se reduce la problema
scopului. Care e scopul tău? Pentru ce ai venit? Pentru că scopul te ajută
să răspunzi destul de ușor la întrebarea „a fi sau a face?” Dacă ceea ce
contează ești tu – reputația ta, includerea ta, confortul vieții tale
personale – direcția ta e clară: Spune-le oamenilor ce vor să audă. Caută
atenția în detrimentul muncii tăcute, dar importante. Spune da
promovărilor și urmează, în general, pașii pe care-i fac oamenii talentați
din industria sau din domeniul pe care l-ai ales. Plătește-ți datoriile,
bifează căsuțele, pune-ți la bătaie timpul și, în esență, lasă lucrurile așa
cum sunt. Aleargă după faimă, salariu, titlu și bucură-te de ele atunci
când vin.
 „Omul este construit de ceea ce construiește”, spunea cândva
Frederick Douglas. El trebuia să știe. A fost sclav și a văzut ce efect avea
asta asupra tuturor celor implicați, inclusiv asupra proprietarilor de
sclavi înșiși. Odată ce a devenit un om liber, a văzut că alegerile pe care
le făceau oamenii cu privire la cariera și viața lor aveau același efect.
Ceea ce alegi să faci cu timpul tău și ceea ce alegi să faci cu banii tăi are
consecințe asupra ta. Așa cum știa Boyd, calea egocentrică necesită
multe compromisuri.
Dacă scopul tău e ceva mai important decât propria ta persoană – să
realizezi ceva, să-ți demonstrezi ceva – atunci, deodată, totul devine și
mai ușor, și mai dificil. Este mai ușor în sensul că știi ce trebuie să faci și
ce e important pentru tine. Celelalte „alegeri” sunt îndepărtate,
deoarece nu sunt, de fapt, deloc alegeri. Sunt distrageri. Important este
să faci, nu să fii recunoscut. Este mai ușor în sensul că nu e nevoie să
faci compromisuri. E mai greu pentru că fiecare oportunitate –
indiferent cât de mulțumitoare și recompensatoare – trebuie evaluată
în baza unor repere stricte: Mă ajută asta să fac ceea ce am stabilit? Îmi
permite asta să fac ceea ce trebuie să fac? Sunt pentru ego sau împotriva
lui?
De-a lungul acestui drum, nu se pune problema: „Cine vreau să fiu în
viață?”, ci: „Care e lucrul pe care vreau să-l realizez în viață?” Atunci
când interesul egoist este lăsat deoparte, rămâne întrebarea: Cărei
chemări îi slujesc? Ce principii guvernează alegerile mele? Vreau să fiu
ca toți ceilalți sau vreau să fac ceva diferit?
Cu alte cuvinte, e mai greu pentru că totul poate să pară un
compromis.
Deși nu e niciodată prea târziu, cu cât îți pui mai repede aceste
întrebări, cu atât mai bine.
Boyd și-a schimbat și și-a perfecționat fără îndoială domeniul, într-un
mod în care n-a mai făcut-o aproape niciun teoretician de la Sun Tzu
sau von Clausewitz. Era cunoscut sub numele de Ginghis John pentru
faptul că nu lăsa niciodată obstacolele sau oponenții să-l oprească din
ceea ce trebuia să facă. Alegerile lui nu au fost lipsite de costuri. Era
cunoscut și sub numele de colonelul de ghetou, din cauza stilului său de
viață modest. A murit cu un sertar plin de cecuri neîncasate de la
contractori privați, pe care el le considera mită. Faptul că nu a avansat
peste rangul de colonel nu era din vina lui; a fost împiedicat în mod
repetat să promoveze. A fost uitat de istorie ca pedeapsă pentru munca
pe care a depus-o.
Gândește-te la asta data viitoare când începi să te simți demn de
laudă, data viitoare când vei combina faima și Visul American.
Gândește-te cum ai putea să te măsori cu un om atât de măreț ca el.
Gândește-te la asta data viitoare când te vei confrunta cu această
alegere: Am nevoie de asta? Sau e vorba, de fapt, despre ego? Ești
pregătit să iei decizia corectă? Sau încă mai sclipesc premiile undeva în
depărtare?
A fi sau a face – viața e un permanent apel nominal.
 DEVINO ELEV

Nu lăsa amintirea niciunui om să se întoarcă și să spună că a fost

dezamăgită de instruirea pe care a primit-o.
– placardă la academia de instruire a departamentului de
pompieri din new york

L
a începutul anilor ’80, în aprilie, o simplă zi a devenit coșmarul
unui chitarist și visul altuia (și slujba lui de vis). Fără înștiințare
prealabilă, membrii trupei under­ground de heavy metal
Metallica s-au întrunit înaintea unei sesiuni planificate de înregistrări,
într-un depozit decrepit din New York, și și-au informat chitaristul, pe
Dave Mustaine, că e dat afară din grup. Fără prea multe vorbe, i-au
înmânat un bilet de autobuz cu care să se întoarcă la San Francisco.
În aceeași zi, slujba i-a fost oferită unui alt tânăr chitarist modest,
Kirk Hammett, care de-abia trecuse de 20 de ani și era membru al unei
trupe numite Exodus. Aruncat într-o viață nouă, a cântat în primul lui
concert alături de trupă câteva zile mai târziu.
Am putea să presupunem că acesta era momentul pe care Hammett îl
așteptase toată viața lui. Și chiar era. Deși la vremea aceea era
cunoscută doar în cercuri restrânse, Metallica era o trupă care părea
destinată să ajungă departe. Muzica lor începuse deja să treacă dincolo
de granițele genului trash metal și începuse și ascensiunea lor către
statutul de vedete. În numai câțiva ani, urma să fie una dintre cele mai
mari trupe din lume, vânzând în cele din urmă peste 100 de milioane de
albume.
Cam acesta a fost momentul în care Kirk a ajuns la ceea ce trebuie să
fi fost o constatare umilitoare, și anume că, în ciuda anilor de muncă și a
faptului că a fost invitat să se alăture trupei Metallica, nu era atât de
bun pe cât i-ar fi plăcut să fie. La el acasă, în San Francisco, a căutat un
profesor de chitară. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că s-a alăturat
trupei la care râvnise și s-a transformat literalmente într-un
profesionist, Kirk a insistat că avea nevoie de mai multă instruire – că
era încă elev. Profesorul pe care l-a căutat era renumit pentru că era un
profesor al profesioniștilor și pentru că lucra cu genii muzicale precum
Steve Vai.
Joe Satriani, omul pe care Hammett și l-a ales ca profesor, avea și el să
devină cunoscut drept unul dintre cei mai buni chitariști din toate
timpurile și să vândă mai mult de 10 milioane de albume cu muzica lui
unică, remarcabilă. Predând în cadrul unui mic studio muzical din
Berkley, stilul interpretativ al lui Satriani îl făcea pe acesta să fie o
alegere neobișnuită pentru Hammett. Asta era și ideea: Kirk voia să
învețe ceea ce nu știa, să-și consolideze înțelegerea elementelor de
bază, astfel încât să poată să continue să exploreze acest nou gen de
muzică pe care avea acum șansa să-l practice.
Satriani i-a spus clar lui Hammett ce lipsuri avea – cu siguranță nu
era vorba de talent. „În principiu, Kirk… era deja un chitarist foarte bun
atunci când a intrat pe ușă. Cânta deja la chitară electrică… stăpânea
deja tehnica shredding. Avea o mână dreaptă extraordinară, știa cele
mai multe dintre acorduri, doar că nu învățase să cânte la chitară într-
un mediu în care să fi știut toate denumirile și cum să lege toate
elementele unele de altele.”
Asta nu însemna că ședințele lor erau niște întrevederi lejere și
distractive. De fapt, Satriani explica faptul că ceea ce-l diferenția pe
Hammett de ceilalți era determinarea lui de a trece prin acel tip de
instruire prin care ceilalți nu ar fi trecut. „Era un elev bun. Mulți dintre
prietenii și contemporanii lui ar fi ieșit valvârtej plângându-se,
gândindu-se că sunt un profesor prea aspru.”
Sistemul lui Satriani era clar: urmau să fie lecții săptămânale și aceste
lecții trebuiau să fie învățate; în caz contrar, Hammett îi făcea pe toți să
piardă timpul și nu trebuia să se mai deranjeze să se întoarcă. Așa că, în
următorii doi ani, Kirk a făcut cum i-a cerut Satriani, întorcându-se în
fiecare săptămână pentru apreciere obiectivă, evaluare și explorare a
tehnicii și a teoriei muzicale referitoare la instrumentul la care urma să
cânte curând în fața a mii, apoi zeci de mii, iar după aceea literalmente
sute de mii de oameni. Chiar și după acea perioadă de doi ani de studiu,
îi aducea lui Satriani lick-uri și riff-uri la care lucrase împreună cu trupa
și învăța să-și înfrâneze instinctul de a face mai multe, pentru a-și
perfecționa abilitatea de a face mai mult cu mai puține note și pentru a
se concentra asupra profunzimii acelor note și asupra exprimării lor în
consecință. De fiecare dată, devenea un muzician și un artist mai bun.
Puterea pe care o dobândește un elev în timpul formării nu constă
numai în faptul că e o perioadă extinsă de instruire, ci și în faptul că
pune egoul și ambiția în mâinile altcuiva. E un fel de plafon impus
egoului: omul știe că nu e mai bun decât „maestrul” al cărui ucenic este.
Nici măcar pe aproape. Îl admiri, i te subordonezi. Nu poți să-l păcălești
sau să-l minți. Educația nu poate fi „fentată”; nu există alte scurtături
decât s-o fentezi exersând în fiecare zi. Dacă nu faci asta, maestrul va
renunța la tine.
Nu ne place să ne gândim că altcineva e mai bun decât noi. Sau că mai
avem încă o grămadă de învățat. Vrem să terminăm. Vrem să fim
pregătiți. Suntem ocupați și supraîncărcați. Din acest motiv,
actualizarea aprecierilor cu privire la talentele tale într-o direcție
descendentă este unul dintre cele mai dificile lucruri de acceptat în
viață – dar e aproape întotdeauna o componentă a autocontrolului. Să
pretindem că știm este cel mai periculos viciu, deoarece ne împiedică să
devenim mai buni. Antidotul este autoevaluarea sârguincioasă.
Indiferent de gusturile muzicale pe care le ai, află că rezultatul a fost
că Hammett a devenit unul dintre cei mai mari chitariști de heavy metal
din lume, transformând trash metal-ul dintr-o mișcare underground
într-un gen muzical global. Dar nu numai atât – în urma acelor lecții,
Satriani și-a perfecționat propria sa tehnică și a devenit el însuși mult
mai bun. Atât elevul, cât și profesorul aveau să umple stadioanele și să
redefinească peisajul muzical.
Pionierul artelor marțiale combinate și multiplul campion Frank
Shamrock are un sistem pe baza căruia îi antrenează pe luptători în
ceea ce el numește „plus”, „minus” și „egal”. Fiecare luptător, spune el, ca
să devină extraordinar, are nevoie de cineva mai bun de la care să
învețe, de cineva mai puțin bun pe care să-l învețe și de cineva egal pe
care să-l provoace și cu care să se lupte.
Scopul formulei lui Shamrock e simplu: acela de a avea parte de o
apreciere reală și continuă a ceea ce știi și a ceea ce nu știi, din fiecare
unghi. Aceasta elimină egoul care ne face să ne umflăm în pene, teama
care ne face să ne îndoim de noi înșine și lenea care ar putea să ne facă
să vrem să ne culcăm pe o ureche. Așa cum observa Shamrock, „ideile
false despre tine însuți te distrug. În ceea ce mă privește, eu rămân
mereu elev. Despre asta e vorba în artele marțiale și trebuie să folosești
această modestie ca pe un instrument. Te plasezi sub cineva în care ai
încredere”. Aceasta începe prin acceptarea faptului că alții știu mai mult
decât tine și că tu poți beneficia de pe urma cunoștințelor lor și
continuă prin căutarea cunoașterii și prin dărâmarea iluziilor pe care le
ai despre tine însuți.
Nevoia de a avea o mentalitate de elev nu se oprește doar la lupte sau
la muzică. Un om de știință trebuie să cunoască principiile centrale ale
științei și descoperirile de ultimă oră care apar. Un filozof trebuie să
aibă cunoștințe profunde, dar și să cunoască cât de puțin știe, așa cum
spunea Socrate. Un scriitor trebuie să cunoască foarte bine canonul
literar – și să-i citească și să fie provocat de contemporanii lui. Un
istoric trebuie să știe istoria antică și modernă, precum și specialitatea
lui. Sportivii profesioniști au echipe de antrenori și chiar și politicienii
puternici au consilieri și mentori.
De ce? Ca să devină și să rămână măreți, toți trebuie să știe ce a fost
înainte, ce se întâmplă acum și ce va veni după aceea. Trebuie să-și
însușească aspectele fundamentale ale domeniului lor și ale lumii
înconjurătoare, fără să se blocheze, de-a lungul timpului, la un anumit
nivel. Trebuie să învețe mereu. Noi toți trebuie să devenim profesorii,
tutorii și criticii noștri.
Gândește-te ce ar fi putut face Hammett: ce am fi putut face noi în
locul lui, dacă am fi devenit deodată o vedetă rock sau dacă ar fi urmat
să devenim foarte curând cel mai bun în domeniul nostru. Ești tentat să
te gândești: Am reușit. Am ajuns. L-au dat deoparte pe celălalt tip
pentru că nu era la fel de bun ca mine. M-au ales pe mine pentru că eu
am ce trebuie. Dacă ar fi făcut asta, probabil că n-am fi auzit niciodată
despre el sau despre trupă. Există, până la urmă, o mulțime de trupe de
heavy metal din anii ’80 care sunt complet uitate.
Un adevărat elev e ca un burete. Absoarbe ce e în jurul lui, filtrează,
începe să înțeleagă ce a putut prinde. Un elev se analizează și dispune
de o motivație interioară, încearcă mereu să-și perfecționeze
înțelegerea astfel încât să poată înainta către următorul subiect, către
următoarea provocare. Un adevărat elev este, de asemenea, propriul lui
profesor și propriul lui critic. Aici nu e loc de ego.
Să luăm din nou ca exemplu luptele, unde conștiința de sine e
deosebit de importantă, deoarece adversarii caută permanent să
combine punctele forte cu cele slabe. Dacă un luptător nu poate să
învețe și să exerseze în fiecare zi, dacă nu caută neobosit direcții de
perfecționare, examinându-și propriile neajunsuri și găsind noi
modalități de a împrumuta de la colegi și de la adversari, va fi doborât
și distrus.
Situația nu e deloc diferită pentru noi, ceilalți. Nu ne luptăm noi
pentru sau împotriva a ceva? Crezi că tu ești singurul care speră să-și
atingă obiectivul? Doar nu crezi că tu ești singurul care încearcă să
obțină premiul!
Se pare că oamenii sunt surprinși de cât de modeste par să fi fost
aspirațiile celor extraordinari. Cum adică nu erau agresivi, nu se credeau
demni de laudă și nu erau conștienți de propria lor măreție sau de
destinul lor? Adevărul este că, deși erau încrezători, faptul că au fost
veșnic elevi i-a menținut modești pe toți aceștia, bărbați sau femei.
„E imposibil să înveți pe cineva ceva ce acesta crede că știe deja”,
spune Epictet. Nu poți să înveți dacă tu crezi că știi deja. Nu vei găsi
răspunsuri, dacă ești prea vanitos și prea încrezător în tine ca să pui
întrebări. Nu poți să devii mai bun, dacă ești convins că ești cel mai bun.
Arta de a accepta părerea cuiva, mai ales părerea severă și critică,
este o abilitate foarte importantă în viață. Nu numai că trebuie să
acceptăm părerea severă, ci trebuie să o solicităm în mod activ, să ne
străduim să căutăm aspectele negative tocmai atunci când prietenii,
familia și creierul nostru ne spun că ne descurcăm extraordinar. Însă
egoul evită cu orice preț acest tip de părere. Cine este dispus să tragă
foloase de pe urma criticilor pe care le primește? Egoul crede că știe
deja cum și cine suntem – deci crede că suntem spectaculoși, perfecți,
genii, cu adevărat inovatori. Nu îi place realitatea și preferă propria
perspectivă.
Egoul nu permite nici dezvoltarea adecvată. Pentru a deveni ceea ce
ne dorim să fim în cele din urmă, e nevoie adesea de perioade
îndelungate de confuzie, de stagnare și de confruntări cu diferite
subiecte sau paradoxuri. Modestia e cea care ne menține aici,
îngrijorată că nu știm suficient și că trebuie să continuăm să studiem.
Egoul se grăbește către final, conceptualizează faptul că răbdarea e
pentru perdanți (văzând-o în mod greșit ca pe o slăbiciune) și
presupune că suntem suficient de buni ca să ne încercăm norocul în
lume.
Atunci când stăm să ne evaluăm munca, atunci când ne luăm primul
avânt, atunci când ne pregătim să ne deschidem primul magazin, atunci
când ne ațintim privirea asupra publicului care a venit la repetițiile
generale, inamicul este egoul – oferindu-ne o părere dăunătoare, ruptă
de realitate. Se apără exact atunci când nu ne putem noi permite să ne
apărăm. Ne împiedică să evoluăm spunându-ne că nu avem nevoie de
asta. După aceea, ne întrebăm de ce nu obținem rezultatele pe care le
vrem, de ce alții sunt mai buni și de ce succesul lor e mai durabil.
Astăzi, cărțile sunt mai ieftine decât oricând altcândva. Cursurile sunt
gratuite. Accesul la profesori nu mai este limitat – tehnologia a rezolvat
asta. Nu avem nicio scuză să nu parcurgem procesul de educație și,
pentru că informația pe care o avem la îndemână e atât de vastă, nu
avem nicio scuză nici să sfârșim vreodată acest proces.
De-a lungul vieții, profesorii noștri nu sunt numai cei pe care îi
plătim, așa cum l-a plătit Hammett pe Satriani. Nici nu îi întâlnim
neapărat în cadrul unui antrenament de arte marțiale, ca pe Shamrock.
Mulți dintre cei mai buni profesori nu cer bani. Îți oferă benevol lecții
pentru că, la fel ca tine, și ei au fost cândva tineri și au avut aceleași
obiective. Mulți nici măcar nu știu că predau – sunt, pur și simplu,
oameni exemplari sau chiar figuri istorice ale căror lecții au
supraviețuit în cărți și eseuri. Dar egoul ne face atât de inflexibili și
ostili față de păreri, încât îi îndepărtează pe ceilalți sau îi separă de
obiectivele noastre.
Acesta e motivul pentru care un vechi proverb spune: „Profesorul
apare atunci când elevul este pregătit”.
 NU FI PASIONAT

Pare să-ți lipsească acea vivida vis animi care îi impulsionează și

îi provoacă pe majoritatea tinerilor să se facă plăcuți, să
strălucească, să exceleze. Fără dorința și suferința necesare
pentru a fi remarcabil, poți să fii sigur că nu o să poți niciodată să
fii așa.
– LORDUL CHESTERFIELD

P
asiunea – totul e numai despre pasiune. Găsește-ți pasiunea!
Trăiește cu pasiune! Inspiră lumea cu pasiunea ta! Oamenii merg
la festivalul Burning Man ca să găsească pasiunea, să se afle în
preajma pasiunii, să-și reaprindă propria pasiune. Același lucru e
valabil și pentru TED, pentru deja colosalul SXSW și pentru o mie de
alte evenimente, escapade și summituri, alimentate toate de ceea ce ei
pretind că este cea mai importantă forță a vieții.
Iată ceea ce nu ți-au spus aceiași oameni: pasiunea ar putea fi tocmai
lucrul care te împiedică să ajungi la putere, influență sau împlinire.
Pentru că, la fel de adesea, eșuăm datorită, iar nu din cauza pasiunii.
La începutul carierei ei politice în ascensiune, un admirator vorbea la
un moment dat despre „interesul pasional” al lui Eleanor Roosevelt cu
privire la o politică socială. Persoana intenționa să îi facă un
compliment prin această afirmație. Dar răspunsul Eleanorei este
edificator. „Da”, susțineam cauza, a spus ea. „Dar cuvântul «pasional» nu
prea cred că mi se potrivește.”
În calitate de femeie rafinată, educată și chibzuită, născută într-o
vreme în care cărbunele ponderatelor virtuți victoriene încă mai
mocnea, Roosevelt era deasupra pasiunii. Ea avea scop. Avea direcție.
Nu era mânată de pasiune, ci de rațiune.
 George W. Bush, Dick Cheney și Donald Rumsfeld, pe de altă parte,
erau pasionați cu privire la Irak. Christopher McCandless era plin de
pasiune atunci când s-a dus „în sălbăticie”. Așa era și Robert Falcon
Scott, atunci când planifica să exploreze ținutul arctic, mânat fiind de
„mania Polului” (așa cum erau mulți dintre cei care au participat la
tragica escaladare a Everestului din 1996, stăpâniți pe moment de ceea
ce psihologii numesc astăzi obsesia atingerii scopului********).
Inventatorul și investitorii de la Segway credeau că au în mână o
inovație care va schimba lumea și au investit totul în propovăduirea
acesteia. Faptul că toate aceste persoane talentate, inteligente credeau
cu ardoare în ceea ce își doreau este indiscutabil. Este clar și faptul că
erau nepregătiți și incapabili să înțeleagă obiecțiile și îngrijorările reale
ale celor din jurul lor.
Același lucru e valabil pentru nenumărați antreprenori, autori,
maeștri bucătari, oameni de afaceri, politicieni și creatori de care nu ai
auzit niciodată – și nici nu vei auzi vreodată, pentru că și-au scufundat
propriile corăbii aproape înainte să fi părăsit portul. La fel ca orice alt
diletant, aveau pasiune, dar le lipsea altceva.
Să fie clar, nu vorbesc despre a-ți păsa. Vorbesc despre un alt tip de
pasiune – entuziasmul neîngrădit sau dorința de a ne arunca spre orice
lucru care apare cu toată puterea zelului nostru, „pachetul de energie”
despre care profesorii și mentorii noștri ne-au asigurat că e cel mai de
preț bun al nostru. E acea dorință arzătoare, de neînvins de a începe
drumul către ceva sau de a atinge vreun obiectiv vag, ambițios și
îndepărtat. Această motivație aparent inofensivă e atât de îndepărtată
de calea cea bună, că nici nu-ți vine să crezi.
Amintește-ți, „zelot” e doar un mod drăguț de a spune „nebun”.
Un tânăr jucător de baschet pe nume Lewis Alcindor Jr., care a
câștigat trei campionate naționale cu John Wooden la UCLA, folosea un
singur cuvânt pentru a descrie stilul faimosului său antrenor: „a-
pasional”. Adică fără pasiune. Lui Wooden nu-i plăceau discursurile
înălțătoare și pline de inspirație. Vedea aceste emoții gratuite ca pe o
povară. În schimb, filozofia lui se referea la a deține controlul, la a-ți
face treaba și la a nu fi niciodată „sclavul pasiunii”. Jucătorul care a
învățat această lecție de la Wooden își va schimba mai târziu numele
într-unul pe care ți-l amintești mai bine: Kareem Abdul-Jabbar.
Nimeni nu i-ar descrie pe Eleanor Roosevelt, pe John Wooden sau pe
jucătorul lui faimos de tăcut, Kareem, ca fiind pasivi. Nu ar spune nici că
erau frenetici sau zeloși. Roosevelt, una dintre cele mai puternice și
influente activiste din istorie și, cu siguranță, cea mai importantă primă
doamnă a Americii, era cunoscută în primul rând pentru grația ei,
pentru atitudine și pentru simțul orientării. Wooden a câștigat zece
titluri în doisprezece ani, inclusiv șapte la rând, fiindcă a elaborat un
sistem pentru a câștiga și s-a străduit, împreună cu jucătorii lui, să îl
urmeze. Niciunul dintre ei nu era mânat de entuziasm și nu erau nici
mereu în priză. În loc de asta, au avut nevoie de ani de zile ca să devină
persoanele celebre de astăzi. A fost un proces de acumulare.
În încercările noastre ne vom confrunta cu probleme complexe,
adesea în situații cu care nu ne-am mai confruntat niciodată înainte.
Oportunitățile nu sunt de obicei lacuri adânci, neexplorate, care să
necesite curaj și îndrăzneală pentru a te cufunda în ele, ci sunt, în
schimb, ascunse, prăfuite, blocate de diferite forme de rezistență.
Lucrurile de care e nevoie în realitate în aceste circumstanțe sunt
claritatea, discernământul și determinarea metodică.
Dar adesea, procedăm astfel…
O sclipire de inspirație: Vreau să fac cel mai bun sau cel mai mare
.......... care a existat vreodată. Să fiu cel mai tânăr ......... . Singurul care
......... . Cel dintâi cu cele mai multe.
Sfatul: OK, bine, iată ce va trebui să faci, pas cu pas, ca să realizezi
asta.
Realitatea: Auzim ceea ce vrem să auzim. Facem ce ni se pare potrivit
și, în ciuda faptului că suntem incredibil de ocupați și muncim din greu,
realizăm foarte puțin. Sau, și mai rău, ne trezim într-o încurcătură pe
care n-am anticipat-o niciodată.
Deoarece părem să auzim doar despre pasiunea oamenilor de succes,
uităm că și eșecurile împărtășesc aceeași trăsătură. Nu înțelegem
consecințele până când nu ne uităm la traiectoria lor. În cazul Segway,
inventatorul și investitorii au estimat în mod greșit o cerere mult mai
mare decât a existat vreodată. În ajunul războiului din Irak, susținătorii
acestuia au ignorat obiecțiile și reacțiile negative pentru că acestea erau
în contradicție cu ceea ce aveau nevoie atât de profund să creadă.
Tragicul final al poveștii din Into the Wild (În sălbăticie) este rezultatul
naivității tinerești și a lipsei de pregătire. În cazul lui Robert Falcon
Scott, a fost încrederea exagerată și zelul, fără a lua în considerare
pericolele reale. Ne imaginăm că Napoleon era plin de pasiune în timp
ce contempla invazia Rusiei și numai în final s-a eliberat de aceasta, în
timp ce șchiopăta către casă, cu numai o parte dintre oamenii cu care
plecase atât de încrezător. În multe alte cazuri vedem aceleași greșeli:
supraestimarea, subestimarea, faptul de a recurge la acțiune înainte de
a fi cu adevărat pregătit, distrugerea lucrurilor care necesită finețe – nu
atât răutate, cât beția pasiunii.
De obicei, pasiunea maschează o slăbiciune. Exaltarea,
impetuozitatea și frenezia ei sunt substitute slabe ale disciplinei,
autocontrolului, puterii, scopului și perseverenței. Trebuie să fii capabil
să vezi aceste lucruri la alții și în tine deoarece, deși originile pasiunii
pot fi sincere și bune, efectele ei sunt comice, iar după aceea
monstruoase.
Pasiunea se vede la cei care pot să-ți spună cu foarte multe detalii
cine intenționează să devină și cum va fi succesul lor – e posibil chiar să
poată să-ți spună exact când intenționează să-l dobândească sau să-ți
descrie îngrijorările legitime și sincere pe care le au cu privire la povara
unor astfel de realizări. Pot să-ți spună toate lucrurile pe care au de
gând să le facă, sau pe care chiar le-au început, dar nu pot să-ți arate
progresul lor. Pentru că rareori există vreunul.
Cum poate cineva să fie ocupat și să nu realizeze nimic? Ei bine,
acesta e paradoxul pasiunii.
Dacă definiția nebuniei este aceea de a încerca iar și iar același lucru
și a te aștepta la rezultate diferite, atunci pasiunea este o formă de
retard mintal – amorțindu-ne în mod deliberat cele mai importante
funcții cognitive. În retrospectivă, pagubele sunt adesea îngrozitoare:
cei mai buni ani din viața noastră, mistuiți ca o pereche de cauciucuri
care se macină în gol de asfalt.
Câinii, Dumnezeu să-i binecuvânteze, sunt pasionali. Așa cum pot să-
ți spună numeroase veverițe, păsări, cutii, pături și jucării, ei nu
îndeplinesc cele mai multe lucruri pe care își propun să le facă. Câinele
are un avantaj în toate astea: o memorie generos de scurtă, care ține la
distanță înfiorătorul sentiment de inutilitate și neputință. Pe de altă
parte, realitatea oamenilor nu are niciun motiv să fie sensibilă la iluziile
sub puterea cărora acționăm. În cele din urmă va interveni.
Lucrurile de care avem nevoie noi, oamenii, în ascensiunea noastră
sunt scopul și realismul. Ai putea spune că scopul este ca pasiunea cu
limitări. Realismul este detașare și perspectivă.
Atunci când suntem tineri, sau când cauza noastră e tânără, simțim
foarte intens – pasiunea, la fel ca hormonii, e cea mai puternică în
tinerețe – încât pare greșit s-o luăm mai ușor. Aceasta e doar
nerăbdarea noastră. E incapacitatea noastră de a vedea că, dacă ne
mistuim sau ne aruncăm în aer, asta nu va grăbi călătoria înainte.
Pasiunea este despre ceva. (Sunt atât de pasionat de .........) Scopul este
spre sau pentru. (Trebuie să fac ......... Am fost pus aici pentru a îndeplini
......... Sunt dispus să îndur .......... de dragul acestui lucru.) De fapt, scopul
reduce accentuarea lui eu. Scopul înseamnă să urmărești un lucru care
se află în afara ta, în opoziție cu un lucru care-ți face plăcere.
Pe lângă scop, avem nevoie și de realism. Unde începem? Ce facem
mai întâi? Ce facem chiar acum? Cum suntem siguri că ceea ce facem ne
duce înainte? Cu ce ne comparăm?
„Marile pasiuni sunt maladii fără speranță”, cum spunea cândva
Goethe. Acesta este motivul pentru care persoanele conștiente, cu scop,
acționează la un nivel diferit, dincolo de schimbare și slăbiciune.
Angajează profesioniști și se folosesc de cunoștințele lor. Pun întrebări,
vor să înțeleagă ce ar putea merge rău, cer exemple. Planifică, luând în
calcul evenimentele neprevăzute. După aceea, se lansează în cursă. De
obicei, încep cu pași mici, îi efectuează și caută păreri în legătură cu
felul în care ar putea fi mai bun următorul set de pași. Păstrează
câștigurile și devin mai buni pe măsură ce înaintează, folosind adesea
acele câștiguri pentru a crește mai curând exponențial decât aritmetic.
Este o abordare iterativă mai puțin incitantă decât manifestele,
epifaniile, zborul în celălalt capăt al țării pentru a impresiona pe cineva
sau trimiterea unor email-uri despre fluxul conștiinței, lungi de patru
mii de cuvinte, la miezul nopții? Desigur. Este mai puțin strălucitoare și
îndrăzneață decât să te avânți cu totul și să-ți golești cardurile de credit
pentru că tu crezi în tine? Absolut. Același lucru este valabil și pentru
foile de calcul, ședințele, călătoriile, apelurile telefonice, programele,
instrumentele și sistemele interne – și pentru fiecare articol instructiv
care a fost scris vreodată despre ele și despre rutina oamenilor faimoși.
Pasiunea înseamnă formă în defavoarea funcției. Scopul înseamnă
funcție, funcție, funcție.
Activitatea foarte importantă pe care vrei s-o faci va necesita
chibzuința și seriozitatea ta. Nu pasiune. Nu naivitate. Ar fi mult mai
bine dacă ai fi intimidat de ceea ce se află înainte – smerit de amploarea
acestui lucru și determinat să-l faci, oricum. Lasă pasiunea în seama
amatorilor. Fă să fie vorba despre ceea ce simți că trebuie să faci și să
spui, iar nu despre lucrurile la care ții și pe care ți le dorești. Amintește-
ți epigrama lui Talleyrand pentru diplomați: Surtout, pas trop de zèle.
(Și, mai presus de toate, fără exces de zel). După aceea, vei face lucruri
extraordinare. După aceea, vei înceta să mai fii vechiul tu, bine
intenționat, dar ineficient.
******** Goalodicy, în original. (n.ed.)
 URMEAZĂ STRATEGIA TABLOULUI

Oamenii măreți s-au dovedit aproape întotdeauna la fel de

pregătiți să se supună după cum s-au dovedit apoi capabili să
conducă.
– LORD MAHON

Î
n sistemul roman al artelor și științelor, a existat un concept pentru
care noi avem doar un echivalent parțial. Oamenii de afaceri de
succes, politicienii sau petrecăreții bogați subvenționau un număr
de scriitori, gânditori, artiști și actori. Pe lângă faptul că erau plătiți ca
să producă opere de artă, acești artiști îndeplineau câteva sarcini în
schimbul protecției, hranei și al unor daruri. Unul dintre roluri era cel
de anteambulo – care înseamnă literalmente „cel ce eliberează calea”.
Un anteambulo mergea înaintea patronului său oriunde călătoreau prin
Roma, făcând loc, comunicând mesaje și, în general, făcându-i
patronului viața mai ușoară.
Faimosul epigramist Marțial a îndeplinit mulți ani acest rol, servindu-
l un timp pe patronul Mela, un om de afaceri bogat și fratele filozofului
stoic și consilierului politic Seneca. Nefiind născut într-o familie bogată,
Marțial servise un alt om de afaceri pe nume Petilius. În calitate de
tânăr scriitor, el își petrecea cea mai mare parte din zi mergând din casa
unui patron într-a celuilalt, oferind servicii, arătându-și respectul și
primind în schimb mici plăți simbolice și favoruri.
Iată care e problema: așa cum procedează cei mai mulți dintre noi ca
stagiari și angajați începători (sau mai târziu ca editori, șefi sau clienți),
Marțial ura în mod absolut fiecare clipă. Părea să creadă că acest sistem
îl făcuse cumva un sclav. Aspirând să trăiască la fel ca un nobil, ca
patronul pe care-l servea, Marțial voia bani și o proprietate care să fie
doar a lui. Acolo, visa el, și-ar fi putut compune în sfârșit lucrările, în
pace și independență. De aceea scrierile lui sunt adesea pline de ură și
amărăciune la adresa clasei superioare romane, din care credea că era
îndepărtat cu cruzime.
Din cauza furiei lui neputincioase, ceea ce nu a putut să vadă Marțial
a fost că tocmai poziția lui unică de marginalizat al societății a fost cea
care i-a dat o perspectivă atât de fascinantă asupra culturii romane
încât a supraviețuit până astăzi. În loc să sufere din cauza unui astfel de
sistem, ce-ar fi fost dacă ar fi putut să se împace cu el? Ce-ar fi fost dacă
– respiră adânc – ar fi putut să aprecieze oportunitățile oferite de el?
Nu. În loc de asta, pe el părea să-l roadă pe dinăuntru.
Este o atitudine obișnuită care transcende generațiile și societățile.
Geniul supărat, neapreciat este forțat să facă lucruri care nu-i plac,
pentru oameni pe care nu-i respectă, pe măsură ce-și croiește drumul
său în lume. Cum îndrăznesc să mă oblige să mă umilesc în asemenea
hal! Ce nedreptate! Ce risipă!
Vedem asta în procesele recente în care tinerii stagiari își dau în
judecată angajatorii pentru bani. Vedem copii mai dispuși să stea acasă
cu părinții decât să accepte să facă o muncă pentru care sunt
„supracalificați”. O vedem în incapacitatea de a ne pune în acord cu
altcineva în termenii acestuia, într-o lipsă a dorinței de a ne da un pas
înapoi pentru a face, în perspectivă, mai mulți pași înainte. Nu o să-i las
să aibă avantaj asupra mea. Prefer să nu avem nimic, niciunul.
Merită să aruncăm o privire asupra presupuselor umilințe de a
„servi” pe altcineva. Pentru că, în realitate, nu numai că modelul
uceniciei este responsabil pentru unele dintre cele mai mari opere de
artă din istoria lumii – toată lumea, de la Michelangelo la Leonardo da
Vinci și Benjamin Franklin, a fost obligată să parcurgă un astfel de
sistem –, dar, dacă vei deveni atât de mare pe cât crezi tu că vei deveni,
nu este aceasta, mai degrabă, o obligație temporară banală?
Atunci când cineva obține prima slujbă sau se alătură unei noi
organizații, de obicei i se dă acest sfat: Fă-i pe ceilalți să dea bine și îți
va fi bine. Ține capul plecat, i se spune, și servește-ți șeful. Firește, asta
nu e ceea ce vrea să audă puștiul care a fost ales în detrimentul
celorlalți puști pentru respectiva poziție. Nu este lucrul la care se
așteaptă un absolvent de Harvard – până la urmă, a obținut diploma
tocmai ca să evite această presupusă umilință.
Hai să inversăm puțin lucrurile, ca să nu mai pară atât de degradant.
Nu e vorba de lingușire. Nu e vorba de a face pe cineva să dea bine. E
vorba de a oferi susținere, astfel încât ceilalți să poată fi buni. O
formulare mai bună pentru acel sfat este aceasta: Găsește pânze pe care
să picteze ceilalți. Fii un anteambulo. Eliberează calea pentru oamenii
care se află deasupra ta și, în cele din urmă, vei crea o cale pentru tine
însuți.
Atunci când ești abia la început, poți fi sigur de câteva adevăruri
fundamentale: 1) Nu ești nici pe departe atât de bun sau atât de
important pe cât crezi; 2) Ai o atitudine care trebuie să fie revizuită; 3)
Cea mai mare parte din ceea ce crezi că știi sau cea mai mare parte din
ceea ce-ai învățat din cărți sau în școală e depășită sau eronată.
Există o modalitate fabuloasă de a revizui toate astea în sistemul tău
de gândire: alătură-te unor oameni și organizații care deja au succes,
alătură identitatea ta identității lor și avansați împreună, simultan. Este,
cu siguranță, mult mai strălucitor să-ți urmezi propria glorie – deși nici
pe departe la fel de eficient. Reverența este calea de a înainta.
Iată celălalt efect al acestei atitudini: îți reduce egoul într-un moment
important al carierei tale, dându-ți voie să absorbi tot ce se poate, fără
obstacolele care le blochează altora viziunea și progresul.
Nimeni nu susține lingușirea. În schimb, e vorba de a vedea
dinăuntru ce se întâmplă și de a căuta oportunități pentru altcineva, nu
pentru tine. Amintește-ți că anteambulo înseamnă să eliberezi calea – să
găsești direcția în care cineva deja intenționa să se îndrepte și să-l ajuți
să-și facă bagajele, eliberându-l pentru a se concentra asupra punctelor
lui forte. De fapt, să faci lucrurile mai bine în loc să pară doar că le faci.
Mulți oameni știu despre faimoasele scrisori sub pseudonim ale lui
Benjamin Franklin, semnate cu numele de Silence Dogwood. Ce copil
minune excepțional, se gândesc ei, ratând în întregime partea cea mai
impresionantă: Franklin a scris acele scrisori, le-a trimis strecurându-le
pe sub ușa tipografiei și nu a primit niciun merit pentru ele decât mult
mai târziu în timpul vieții lui. De fapt, fratele lui, proprietarul, a fost cel
care a profitat de imensa lor popularitate, publicându-le în mod regulat
pe prima pagină a ziarului său. Franklin, însă, juca un joc cu bătaie
lungă: învăța cum funcționează opinia publică, dobândind o
conștientizare a lucrurilor în care credea, formându-și stilul, tonul și
carisma. Era o strategie pe care a folosit-o mereu de-a lungul carierei
sale – publicând o dată chiar și în ziarul concurentului său, pentru a
submina un al treilea concurent –, deoarece Franklin a văzut care sunt
beneficiile constante de a-i face pe alți oameni să dea bine și de a-i lăsa
să-și asume creditul pentru ideile tale.
Bill Belichick, antrenorul principal al echipei New England Patriots,
câștigătoare de patru ori a Super Cupei, și-a croit drumul în topul Ligii
Naționale de Fotbal iubind și stăpânind o parte a meseriei care le-a
displăcut antrenorilor din toate timpurile: analiza înregistrărilor
jocurilor. Prima lui slujbă în fotbalul profesionist, pentru Baltimore
Colts, a fost una la care s-a oferit voluntar, fără să fie plătit – iar intuițiile
lui, care au oferit material și strategii foarte importante pentru joc, au
fost atribuite exclusiv antrenorilor mai vechi. El făcea mai ales ceea ce
era considerată o muncă necalificată, o cerea și se străduia să devină cel
mai bun exact la ceea ce alții credeau că sunt prea buni. „Era ca un
burete, absorbind totul, ascultând totul”, spunea un antrenor. „Îi dădeai
o sarcină, iar el dispărea într-o cameră și nu-l mai vedeai până când nu
termina… după care voia să facă mai mult”, spunea altul. După cum
bănuiești, Belichick a început să fie plătit foarte repede.
Înainte de asta, ca tânăr jucător de liceu, știa atât de multe despre joc
încât acționa ca un fel de antrenor secund chiar în timp ce juca. Tatăl lui
Belichick, și el antrenor secund în Marină, l-a învățat o lecție
importantă în politica fotbalului: dacă voia să-i ofere antrenorului său o
părere sau să-i pună la îndoială o decizie, trebuia să facă asta în
particular și punându-se în umbră pe el însuși, pentru a nu-și jigni
superiorul. A învățat cum să fie o stea în ascensiune fără să amenințe
sau să respingă pe nimeni. Cu alte cuvinte, a ajuns să stăpânească
strategia tabloului.
 Se vede cât de ușor ar fi fost ca sentimentul de îndreptățire și
superioritate (capcanele egoului) să facă imposibilă împlinirea
oricăruia dintre acești oameni. Franklin nu ar fi fost publicat niciodată,
dacă ar fi acordat prioritate meritului personal în detrimentul expresiei
creative – într-adevăr, atunci când a aflat, fratele său l-a bătut, efectiv,
de gelozie și de furie. Belichick și-ar fi înfuriat antrenorul, iar după
aceea probabil că ar fi stat pe banca de rezerve, dacă s-ar fi arătat
superior față de el în public. Cu siguranță nu ar fi acceptat prima lui
slujbă fără să fie plătit și nu s-ar fi uitat la mii de ore de înregistrări,
dacă i-ar fi păsat de statutul lui. Măreția are începuturi modeste; sursa
ei este munca de jos. Aceasta înseamnă că ești cea mai puțin importantă
persoană din încăpere – până în clipa în care schimbi situația venind cu
rezultate.
Un vechi proverb spune: „Vorbește mai puțin și fă mai mult”. Ceea ce
ar trebui cu adevărat să facem ar fi să actualizăm și să aplicăm o
versiune a acestuia la abordarea noastră de mai devreme. Fii mai puțin,
fă mai mult. Ce-ar fi dacă, pentru fiecare persoană pe care ai întâlni-o,
te-ai gândi la o modalitate de a o ajuta, la ceva ce ai putea să faci pentru
ea? Și ai aborda acest lucru într-un mod prin care să beneficieze în
întregime ea, și nu tu? Efectul cumulat pe care l-ar avea acest lucru de-a
lungul timpului ar fi profund: ai învăța foarte multe rezolvând diverse
probleme. Ți-ai construi reputația de om indispensabil. Ai avea
nenumărate noi relații. Ai avea un stoc enorm de favoruri pe care să le
ceri de-a lungul drumului.
Aceasta înseamnă strategia tabloului: să te ajuți pe tine ajutându-i pe
alții. Să faci un efort concertat pentru a-ți schimba recompensele pe
termen scurt cu roadele pe termen lung. În timp ce toți ceilalți vor să-și
aroge meritul și să fie „respectați”, tu poți să uiți de merit. Poți să-l uiți
atât de tare încât să fii bucuros atunci când îl primesc alții în locul tău –
până la urmă, asta era ținta ta. Lasă-i pe ceilalți să culeagă roadele pe
datorie, în timp ce tu amâni și acumulezi dobândă la capitalul depus.
Partea strategică e cea mai grea. E ușor să fii înverșunat, ca Marțial.
Să urăști până și gândul subordonării. Să-i disprețuiești pe cei care au
mai multe mijloace, mai multă experiență sau un statut mai înalt decât
tine. Să-ți spui că fiecare secundă pe care nu o petreci lucrând pentru
tine, sau lucrând asupra ta, este o irosire a darului tău. Să insiști că nu
vei fi înjosit în felul acesta.
Odată ce învingem acest impuls emoțional și egoist, strategia
tabloului e ușoară. Iterațiile sunt nesfârșite.

• Poate înseamnă să vii cu idei pe care să i le transmiți șefului tău.

• Să găsești oameni, gânditori, întreprinzători pe care să-i prezinți
unii altora. Să încrucișezi firele pentru a crea noi scântei.
• Să găsești acel lucru pe care nu vrea să-l facă nimeni altcineva și să
îl faci tu.
• Să găsești ineficiențele, risipa și redundanțele. Să identifici
scurgerile și cârpelile ca să eliberezi resurse pentru noi domenii.
• Să produci mai mult decât toți ceilalți și să cedezi altora ideile.

Cu alte cuvinte, descoperă oportunități de a le promova creativitatea,

găsește locuri prielnice și oameni pentru a colabora și elimină
distragerile care le împiedică progresul și concentrarea. Este o strategie
de putere plină de satisfacții și care poate fi extinsă la infinit. Consider-
o pe fiecare o investiție în relații și în propria ta dezvoltare.
Strategia tabloului îți stă la dispoziție în orice moment. Și nici nu are
dată de expirare. E una dintre puținele pe care vârsta nu le limitează –
indiferent că ești tânăr sau bătrân. Poți începe oricând – înainte să ai o
slujbă, înainte să fii angajat și în timp ce faci altceva, sau dacă începi
ceva nou sau dacă te afli în interiorul unei organizații fără aliați
puternici sau susținere. Ba s-ar putea chiar să realizezi că nu ai niciun
motiv pentru care să încetezi să o mai folosești, chiar dacă ai avansat
până în poziția din care îți conduci propriile proiecte. Las-o să devină
naturală și permanentă; lasă-i pe alții să ți-o aplice ție, în timp ce tu ești
prea ocupat ca s-o aplici celor care se află deasupra ta.
Pentru că, dacă înlături o dată această manta, vei vedea ceea ce egoul
îi împiedică pe cei mai mulți oameni să aprecieze: persoana care
eliberează calea este cea care, în cele din urmă, îi controlează direcția,
la fel cum pânza modelează pictura.
 STĂPÂNEȘTE-TE

Am observat că cei care au obținut cele mai mari rezultate sunt

cei care își „țin firea”; sunt cei care nu se entuziasmează
niciodată sau nu-și pierd controlul, ci sunt întotdeauna calmi,
stăpâni pe sine, răbdători și politicoși.
– BOOKER T. WASHINGTON

O
amenii care l-au cunoscut pe Jackie Robinson când era tânăr
probabil că nu ar fi prezis că îl vor vedea într-o zi devenind
primul jucător de culoare din Liga Mare de Baseball. Nu că nu ar
fi fost talentat, sau că era de neconceput ideea ca baseballul să nu mai
fie doar pentru albi, dar nu era cunoscut tocmai datorită stăpânirii lui
de sine și a atitudinii.
Când era adolescent, Robinson petrecea timpul cu o mică gașcă de
prieteni care se trezeau frecvent că au probleme cu poliția locală. La un
picnic cu colegii din primul an de liceu, l-a provocat la bătaie pe unul
dintre ei, fiindcă îl insultase. În timpul unui joc de baschet, l-a lovit pe
neașteptate cu mingea pe un adversar alb, și l-a izbit așa de puternic că
puștiul era plin de sânge. A fost arestat de mai multe ori pentru că s-a
certat cu polițiștii și i-a provocat, fiindcă simțea că e tratat nedrept.
Înainte să înceapă studiile la UCLA, și-a petrecut noaptea la
închisoare (și a fost amenințat cu pistolul de către un polițist), fiindcă
aproape s-a luat la bătaie cu un bărbat alb care-i insultase prietenii. Și
pe lângă zvonurile de incitare la proteste împotriva rasismului, Jackie
Robinson și-a încheiat practic cariera ca ofițer militar la Camp Hood, în
1944, când un șofer de autobuz a încercat să-l oblige să stea în spate, în
ciuda legilor care interziceau separarea pe criterii rasiale în autobuzele
bazei. Deoarece s-a certat cu șoferul și l-a înjurat, iar apoi l-a provocat
în mod direct pe ofițerul superior după altercație, Jackie a pus în
mișcare o serie de evenimente care l-au dus până la Curtea Marțială.
Deși a fost achitat, a fost demis curând după aceea.
Nu numai că e de înțeles și omenește că s-a purtat astfel, dar probabil
că a fost cel mai corect lucru pe care putea să îl facă. De ce să fi lăsat pe
cineva să-l trateze în felul acela? Nimeni nu ar trebui să susțină asta.
Însă unii o fac. Nu există obiective atât de importante încât să
îndurăm orice doar ca să le realizăm?
Când Branch Rickey, managerul și deținătorul echipei Brooklyn
Dodgers, l-a căutat pe Jackie ca să îl facă să devină, practic, primul
jucător de culoare din baseball, acesta i-a pus o întrebare: Ai curajul
ăsta? „Caut un jucător care are curajul să nu riposteze”, i-a spus Rickey.
De fapt, la faimoasa lor întâlnire, a simulat abuzul pe care Robinson
probabil că urma să îl sufere dacă accepta provocarea lui Rickey: un
recepționer de la hotel care refuză să-i dea o cameră, un ospătar care e
nepoliticos într-un restaurant, un adversar care îi aruncă tot felul de
insulte. Robinson l-a asigurat că era pregătit să facă față tuturor acestor
lucruri.
Erau o mulțime de jucători pe care ar fi putut să-i folosească Rickey.
Dar el avea nevoie de unul care să nu-și lase egoul să-l oprească și să nu
mai poată vedea imaginea de ansamblu.
Când a început să joace baseball, mai întâi în liga mică, iar după aceea
la profesioniști, Robinson s-a confruntat cu mai mult decât simple
desconsiderații din partea personalului sau a jucătorilor reticenți. A
fost o campanie agresivă, coordonată, de a-l defăima, huidui, provoca,
exclude, ataca, răni și chiar de a-l ucide. În cariera lui, a fost lovit cu
mingea de mai mult de șaptezeci și două de ori, aproape i-a fost smuls
tendonul lui Ahile de jucători care l-au lovit cu crampoanele, iar asta nu
spune nimic despre mingile de care a fost deposedat sau despre pasele
care nu mergeau spre el. Cu toate acestea, Jackie Robinson și-a
respectat pactul nescris cu Rickey și nu a cedat niciodată mâniei
explozive – oricât ar fi fost de îndreptățită. De fapt, în nouă ani în Ligă,
nu a lovit niciodată cu pumnul vreun jucător.
 În ziua de astăzi, sportivii ni se par răsfățați și exaltați, dar nu avem
idee cum era Liga pe atunci. În 1956, Ted Williams, unul dintre cei mai
onorați și respectați jucători din istoria acestui joc, a fost prins scuipând
către fanii lui. Fiind un jucător alb, nu numai că putea să scape basma
curată, dar, așa cum le-a spus mai târziu reporterilor: „Nu-mi pare rău
absolut deloc pentru ce-am făcut. Aveam dreptate și azi aș scuipa din
nou în fața acelorași oameni care m-au huiduit... N-o să mă oprească
nimeni să scuip.” Pentru un jucător de culoare, acest tip de
comportament ar fi fost nu numai de neimaginat, ci și privit cu ochi răi,
ca fiind de neînțeles. Robinson nu avea o astfel de libertate – nu numai
că i-ar fi terminat cariera, dar ar fi dat înapoi cu o generație și marea lui
încercare.
Calea lui Jackie îi cerea să-și lase deoparte egoul și, din anumite
puncte de vedere, chiar sentimentul lui fundamental de corectitudine și
drepturile ca ființă umană. La începutul carierei lui, managerul echipei
Philadelphia Phillies, Ben Chapman, i s-a adresat cu un sarcasm
deosebit de brutal în timpul unui meci. „Ești așteptat în junglă,
negrule!”, striga el întruna. „Nu te vrem aici, cioară.” Nu numai că Jackie
nu a răspuns – în ciuda faptului că, așa cum scria mai târziu, ar fi vrut
„să-l apuce pe unul dintre ticăloșii ăia albi și să-i zdrobească dinții cu
disprețuitul lui pumn negru” –, dar o săptămână mai târziu, a fost de
acord să facă o poză amicală cu Chapman, ca să-l ajute să-și păstreze
slujba.
Gândul de a-l atinge, de a poza cu un astfel de ticălos, chiar și după
șaizeci de ani, aproape că îi întoarce stomacul pe dos. Robinson a spus
că acesta e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-a făcut
vreodată, dar a fost dispus să facă asta pentru că era parte a unui plan
mai complex. El a înțeles că anumite forțe încercau să-l întărâte, să-l
distrugă. Știind ce voia și ce trebuia să facă în baseball, era clar ce
trebuia să tolereze ca să realizeze asta. Nu trebuia s-o facă, dar a făcut-
o.
Propria noastră cale, către orice am aspira, va fi definită în anumite
feluri de cantitatea de absurdități pe care suntem dispuși să o
gestionăm. Umilințele noastre vor fi de-a dreptul palide comparativ cu
cele ale lui Robinson, dar tot va fi greu. Tot va fi greu să ne păstrăm
autocontrolul.
Luptătorul Bas Rutten își scrie uneori litera R pe ambele mâini
înaintea luptelor – R de la cuvântul rustig, care în olandeză înseamnă
„relaxează-te”. Să te înfurii, să te lași condus de emoții, să-ți pierzi
controlul este o rețetă pentru eșecul în ring. Nu poți, așa cum îi scria
cândva John Steinbeck editorului său, „[să-ți pierzi] cumpătul ca un
refugiu din calea disperării”. Egoul tău nu-ți va face nicio favoare aici, fie
că te lupți cu un editor, cu criticii, cu inamicii sau cu un șef capricios. Nu
contează că aceștia nu înțeleg sau că tu știi mai bine despre ce e vorba.
E prea devreme pentru asta. Prea curând.
A, ai fost la universitate? Asta nu înseamnă că lumea îți aparține de
drept. Dar era o universitate din Ivy League? Ei bine, oamenii tot te vor
trata prost și tot vor țipa la tine. Ai un milion de dolari și un perete plin
cu premii? Asta nu înseamnă nimic în noul domeniu pe care încerci să-l
abordezi.
Nu contează cât ești de talentat, cât de grozave sunt relațiile tale, câți
bani ai. Atunci când vrei să faci ceva – ceva mare și important și
semnificativ – vei fi supus unor tratamente care se întind de la
indiferență la sabotaj direct. Contează pe asta.
În acest scenariu, egoul este adversarul absolut a ceea ce e necesar.
Cine-și permite să-și piardă vremea cu impulsurile, să creadă că este
darul lui Dumnezeu pentru umanitate sau că este prea important să
suporte ce nu-i place?
Cei care și-au subjugat egoul înțeleg faptul că, atunci când alții îi
tratează prost, nu îi înjosesc pe ei, ci se înjosesc singuri.
Iată ce te așteaptă de-acum înainte: desconsiderări, respingeri, mici
injurii, compromisuri unilaterale. Se va țipa la tine. Va trebui să lucrezi
în plus pentru a salva ceea ce ar fi trebuit să fie ușor. Toate astea te vor
mânia. Te vor face să vrei să ripostezi. Apoi te vor face să vrei să spui:
Sunt mai bun de-atât. Merit mai mult.
Desigur, vei vrea să le arunci asta în față altor oameni. Mai rău, vei
vrea să le-o iei în față altor oameni, oameni care nu merită respectul,
recunoașterea sau recompensele pe care le primesc. De fapt, oamenii
aceia vor primi adesea beneficii în locul tău. Atunci când cineva nu te
tratează cu seriozitatea cu care ți-ar plăcea ție, există impulsul să-l
corectezi. (Așa cum am vrea să spunem cu toții: Tu știi cine sunt eu?)
Vrei să le amintești ceea ce au uitat; egoul tău strigă să-i faci pe plac.
În schimb, tu nu trebuie să faci nimic. Acceptă-l. Mestecă-l până ți se
face rău. Îndură-l. Dă-l ușor deoparte și muncește mai mult. Joacă jocul.
Ignoră zgomotul; pentru numele lui Dumnezeu, nu-l lăsa să te distragă.
Reținerea e o abilitate dificilă, dar e una importantă. Vei fi ispitit adesea,
poate vei fi chiar depășit. Nimeni nu e perfect în această privință, dar
trebuie să încercăm.
E un dat dintotdeauna al vieții faptul că cei care promit trebuie să
îndure abuzurile celor deja realizați. Robinson avea 28 de ani atunci
când a început să joace la Dodgers și deja plătise mult în viață și ca
bărbat de culoare, și ca soldat. Cu toate acestea, era obligat s-o facă din
nou. Este un fapt trist acela că noile talente sunt trecute adesea cu
vederea și, chiar și atunci când sunt recunoscute, adesea nu sunt
apreciate. Motivele sunt întotdeauna diferite, dar fac parte din călătorie.
Dar tu nu poți schimba sistemul decât după ce ai reușit. Între timp, va
trebui să găsești o modalitate de a-l face să se potrivească scopurilor
tale – chiar dacă aceste scopuri înseamnă mai mult timp ca să te
dezvolți cum trebuie, să înveți de la alții pe banii lor, să-ți clădești baza
și să devii stabil.
Atunci când Robinson a reușit, după ce și-a dovedit valoarea fiind
ales Recrutul anului și Cel mai valoros jucător, iar locul lui în echipa
Dodgers a fost asigurat, a început să se afirme mai clar pe el însuși și
limitele lui, ca jucător și ca om. Faptul că și-a croit propriul drum l-a
făcut să simtă că poate să se certe cu arbitrii, că poate să-și spună
cuvântul dacă trebuia să facă un jucător să se retragă sau dacă trebuia
să transmită un mesaj.
Dar, oricât de încrezător și de faimos a devenit Robinson, nu a scuipat
niciodată către fani. Nu a făcut niciodată vreun lucru care să-i
compromită moștenirea. Un om distins, din prima zi și până în ultima,
lui Jackie Robinson nu-i lipsea pasiunea. Era temperamental și avea
frustrări la fel ca noi toți. Dar a învățat devreme că sfoara pe care
mergea avea să susțină doar controlul și n-avea iertare pentru ego.
Și sincer vorbind, puține căi au.
 IEȘI DIN PROPRIA MINTE

O persoană care gândește tot timpul nu are la ce să se gândească

în afară de gânduri, așa că pierde contactul cu realitatea și
trăiește într-o lume a iluziilor.
– ALAN WATTS

E
ste Holden Caulfield, băiatul cufundat în gânduri care se plimbă
pe străzile din Manhattan, luptându-se să se adapteze lumii. E un
tânăr, Arturo Bandini, din Los Angeles, îndepărtând fiecare
persoană pe care o întâlnește în timp ce încearcă să devină un scriitor
faimos. Este Binx Bolling, cel cu sânge albastru, din centrul orașului
New Orleans al anilor ’50, încercând să scape de „banalitatea” vieții.
Aceste personaje fictive au avut toate ceva în comun: nu puteau să
iasă din propria minte.
În De veghe în lanul de secară a lui J.D. Salinger, Holden nu poate sta la
școală, este îngrozit de ideea de a crește și vrea cu disperare să scape de
toate acestea. În Ask the Dust (Întreabă praful********) a lui John Fante
(o parte a unei serii numite Cvartetul Bandini), acest tânăr scriitor nu
experimentează viața pe care o trăiește, ci vede totul „pe pagina unei
mașini de scris”, întrebându-se dacă nu cumva fiecare clipă din viața lui
e un poem, o piesă de teatru, o poveste, un articol de știri cu el în rolul
principal. În romanul The Moviegoer (În căutarea fericirii********) al lui
Walker Percy, protagonistul acestuia, Binx, e dependent de filme,
preferând versiunea idealizată a vieții de pe ecran propriei lui plictiseli
inconfortabile.
Întotdeauna este periculos să judeci un scriitor pe baza lucrărilor lui,
dar acestea sunt romane autobiografice faimoase. Atunci când analizăm
viața scriitorilor, faptele sunt clare. J.D. Salinger chiar a suferit de un fel
de obsesie de sine și de o imaturitate care au făcut ca lumea să fie prea
greu de suportat pentru el, ținându-l departe de contactul cu oamenii și
paralizându-i geniul. John Fante s-a luptat să-și împace enormul lui ego
și nesiguranța cu relativa obscuritate a celei mai mari părți a carierei
lui, abandonându-și până la urmă romanele în favoarea terenului de
golf și a barurilor din Hollywood. Numai în apropierea morții, orb din
cauza diabetului, a fost în cele din urmă capabil să redevină serios. În
căutarea fericirii, prima carte a lui Walker Percy, a luat ființă numai
după ce acesta și-a învins indolența aproape adolescentină și crizele
existențiale, care au durat în mod alarmant până după patruzeci de ani.
Cu cât ar fi fost mai buni acești scriitori dacă ar fi reușit să treacă mai
devreme peste aceste probleme? Cu cât ar fi fost mai ușoară viața lor?
Este o întrebare presantă pe care le-au pasat-o cititorilor prin
intermediul personajelor lor care au menirea să avertizeze.
Deoarece, din păcate, această trăsătură, incapacitatea de a ieși din
propria minte, nu se limitează la ficțiune. În urmă cu două mii patru
sute de ani, Platon vorbea despre tipul de oameni care sunt vinovați că
se „ospătează cu propriile lor gânduri”. Se pare că era obișnuit chiar și
atunci să vezi oamenii care, „în loc să descopere cum s-ar putea
întâmpla în realitate ceva ce-și doresc, [ei] ignoră acel lucru pentru a
evita deliberările obositoare în legătură cu ceea ce este posibil. Ei
presupun că ceea ce doresc este la îndemână și încep să aranjeze restul
lucrurilor, făcându-le plăcere să se gândească la tot ce vor face atunci
când vor avea ceea ce vor, făcându-și astfel sufletele leneșe și mai
leneșe”. Oameni reali preferând să trăiască în ficțiuni pasionale, în loc să
trăiască în adevărata realitate.
Generalul George McClellan din timpul Războiului Civil este exemplul
perfect al acestui arhetip. A fost ales să comande forțele unioniste
pentru că bifase toate însușirile pe care ar trebui să le bifeze un mare
general: absolvent al Academiei West Point, călit în luptă, cunoscător al
istoriei, de viță nobilă, iubit de oamenii lui.
De ce s-a dovedit a fi probabil cel mai prost general unionist, chiar și
într-un cadru plin de lideri incompetenți și plini de sine? Pentru că nu a
putut să iasă din propria lui minte. Era îndrăgostit de viziunea lui cu
privire la el însuși în calitate de șef al unei mari armate. Ar fi putut să
pregătească armata pentru luptă ca un profesionist dar, atunci când a
venit vremea să conducă o armată în luptă, atunci când lucrurile
trebuiau făcute practic, au apărut problemele.
A devenit ridicol de convins că inamicul creștea tot mai mult (nu era
așa – la un anumit moment, el avea în realitate un avantaj numeric de
trei ori mai mare). Era convins că existau amenințări și intrigi
permanente din partea aliaților lui politici (nu existau). Era convins că
singura modalitate de a câștiga războiul era cu un plan perfect și cu o
singură campanie decisivă (greșea). A fost atât de convins de toate
acestea încât s-a blocat și nu a făcut, practic, nimic... timp de luni de zile.
McClellan se gândea mereu la el însuși și la cât de minunat se
descurca, felicitându-se pentru victorii pe care încă nu le obținuse și,
mai adesea, pentru înfrângeri oribile de la care și-ar fi salvat tabăra.
Atunci când cineva – inclusiv superiorii lui – punea sub semnul
întrebării ficțiunea lui liniștitoare, reacționa ca un dobitoc irascibil,
delirant, vanitos și egoist. Acesta era, în sine, un lucru de nesuferit, dar
mai însemna ceva: personalitatea lui făcea imposibilă îndeplinirea celui
mai important lucru: câștigarea bătăliilor.
Un istoric care a luptat sub comanda lui McClellan la Antietam trăgea
mai târziu concluzia: „Egocentrismul lui e, pur și simplu, colosal – nu
există un alt cuvânt pentru asta”. Avem tendința să credem că egoul este
echivalent cu încrederea, lucrul de care avem nevoie ca să avem
controlul. De fapt, acesta poate să aibă exact efectul contrar. În cazul lui
McClellan, acesta l-a privat de capacitatea de a conduce. I-a luat până și
abilitatea de a gândi că trebuia să acționeze.
Repetatele oportunități pe care le-a ratat ar fi stârnit râsul, dacă nu ar
fi existat prețul miilor și miilor de vieți pierdute. Situația a fost
înrăutățită de faptul că doi sudiști cucernici, liniștiți – Lee și Stonewall
Jackson –, care aveau o adevărată slăbiciune pentru a lua inițiativa, au
reușit să-l facă de râs cu un număr inferior de soldați și cu resurse mai
puține. Și asta e ceea ce se întâmplă atunci când liderii rămân blocați în
propria lor minte. Ni se poate întâmpla tuturor.
 Romanciera Anne Lamott descrie bine povestea egoului. „Dacă nu
sunteți atenți”, își avertizează ea micii cititori, „postul de radio EVZA
(Ești VarZĂ) îți va cânta în cap 24 de ore pe zi, non-stop, stereo”.
Din partea dreaptă, va ajunge la urechea internă a persoanei un șir
nesfârșit de preamăriri de sine, declamarea propriului caracter
special, a felului în care e mai deschisă, mai înzestrată, mai
strălucitoare, mai cunoscătoare, mai neînțeleasă și mai modestă.
Din partea stângă, vor veni melodiile rap ale disprețului de sine,
lista cu toate lucrurile pe care persoana nu le-a făcut bine, toate
greșelile pe care le-a făcut astăzi și pe tot parcursul vieții, îndoiala,
presupunerea că tot ceea ce atinge se transformă în rahat, că nu se
descurcă bine cu relațiile, că este o escroacă din toate punctele de
vedere, că nu este capabilă să iubească necondiționat, că nu are
niciun talent și nicio perspectivă și așa mai departe și mai departe.
Oricine – și mai ales cei ambițioși – poate să cadă pradă acestei
narațiuni, bune sau rele. E firesc pentru orice persoană tânără,
ambițioasă (sau pentru cineva a cărui ambiție e, pur și simplu, tânără)
să fie entuziastă și să se lase dusă de valul gândurilor și sentimentelor
ei. Mai ales într-o lume care ne spune să ne menținem și să ne
promovăm „marca personală”. Ni se cere să spunem povești pentru a ne
vinde munca și talentele și, după ceva timp, uităm unde e linia care ne
separă ficțiunile de realitate.
Până la urmă, această neputință ne va paraliza. Sau va deveni un zid
între noi și informațiile de care avem nevoie ca să ne facem treaba –
acesta fiind, în mare, motivul pentru care McClellan era tot timpul tras
pe sfoară prin rapoarte secrete eronate, despre care ar fi trebuit să știe
că nu sunt corecte. Ideea că această sarcină era relativ clară, că doar
trebuia să înceapă, era aproape prea ușoară și prea evidentă pentru
cineva care se gândise atât de mult la toate lucrurile.
El nu e atât de diferit de noi, restul. Cu toții suntem plini de anxietăți,
îndoieli, neputință, suferință și, uneori, de o mică doză de nebunie. Din
acest punct de vedere, suntem ca adolescenții.
 Așa cum reiese din faimoasele cercetări ale psihologului David
Elkind, adolescența e marcată de un fenomen cunoscut acum ca
„publicul imaginar”. Gândește-te la un adolescent de 13 ani care se
simte atât de stânjenit încât lipsește de la cursuri o săptămână, convins
că întreaga școală se gândește și șușotește despre un mic incident pe
care, în realitate, de-abia dacă l-a observat cineva. Sau la o adolescentă
care stă în fiecare dimineață trei ore în fața oglinzii, de parcă se
pregătește să urce pe scenă. Ei fac asta pentru că sunt convinși că
fiecare mișcare pe care o fac le este privită cu o extraordinară atenție de
tot restul lumii.
Chiar și când ajungem adulți, suntem susceptibili să avem această
fantezie în timpul unei plimbări nevinovate pe stradă. Ne punem niște
căști și, deodată, se aude o piesă. Ne ridicăm gulerul jachetei și ne
gândim cât de bine trebuie să arătăm. Derulăm în capul nostru
întâlnirea de succes către care ne îndreptăm. Mulțimea se dă la o parte
în timp ce trecem. Suntem niște războinici neînfricați, în drumul nostru
către triumf.
Este montajul de la genericul de început al unui film. E o scenă dintr-
un roman. E un sentiment bun – mult mai bun decât acele sentimente
de îndoială și de teamă și de mediocritate – și, astfel, stăm blocați în
propria noastă minte în loc să fim parte a lumii înconjurătoare.
Acesta e egoul, puiule!
Ceea ce fac oamenii de succes este să înfrâneze aceste zboruri ale
fanteziei. Ignoră tentațiile care ar putea să-i facă să se simtă importanți
sau să le deformeze perspectiva. Generalul George C. Marshall – în
esență, opusul lui McClellan, deși a avut, pentru o scurtă perioadă,
aceeași funcție, la câteva generații distanță – a refuzat să țină un jurnal
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în ciuda solicitărilor
istoricilor și prietenilor. Îl îngrijora faptul că asta îi va transforma
momentele liniștite, de reflecție, într-un fel de spectacol și de
autoamăgire. Că e posibil să pună la îndoială unele decizii dificile din
cauza preocupărilor pentru reputația lui, pentru viitorii cititori, și că își
va transforma gândirea pe baza felului în care ar arăta toate acestea mai
târziu.
 Cu toții suntem susceptibili la aceste obsesii ale minții noastre – fie că
am început o afacere în domeniul tehnologiei, fie că ne croim o cale în
ierarhia corporatistă, fie că ne-am îndrăgostit nebunește. Cu cât suntem
mai creativi, cu atât e mai ușor să pierdem firul care ne ghidează.
Imaginația noastră – în multe sensuri un avantaj – e periculoasă
atunci când scapă de sub control. Trebuie să ne strunim percepțiile.
Altfel, pierduți în entuziasm, cum am putea să prezicem cu exactitate
viitorul sau să interpretăm evenimentele? Cum am putea să rămânem
curioși și conștienți? Cum am putea să apreciem momentul prezent?
Cum am putea să fim creativi, dar să rămânem practici?
Ca să trăiești lucid și în prezent e nevoie de curaj. Nu trăi în ceața
abstractului, trăiește în domeniul tangibilului și al realului, chiar dacă –
mai ales dacă – e inconfortabil. Fii parte din ceea ce se întâmplă în jurul
tău. Înfruptă-te din asta, adaptează-te la asta.
Nu trebuie să joci teatru pentru nimeni. Există doar muncă de făcut și
lecții de învățat în tot ce ne înconjoară.
******** Tradusă în limba română cu același titlu la editura Humanitas, București, în 2006.
Tot la editura Humanitas, au fost traduse și celelalte trei titluri ale ciclului. (n.tr.)

******** Tradusă în limba română cu acest titlul la editura Polirom, București, în 2013.
(n.tr.)
 PERICOLELE MÂNDRIEI TIMPURII

Un om mândru privește întotdeauna de sus lucrurile și oamenii;

și, desigur, atâta timp cât privești de sus, nu poți să vezi ceva ce
se află deasupra ta.
– C.S. LEWIS

L
a 18 ani, un Bejamin Franklin oarecum triumfător se întorcea în
vizită la Boston, orașul din care fugise cu câteva luni mai înainte.
Plin de mândrie și de mulțumire de sine, avea un costum nou, un
ceas și un buzunar plin de monede pe care le expunea și le arăta tuturor
celor cu care se întâlnea – inclusiv fratelui său mai mare, pe care spera
în mod special să-l impresioneze. Toată această atitudine afectată venea
din partea unui băiat care nu era nimic mai mult decât un angajat într-o
tipografie din Philadelphia.
Într-o întâlnire cu Cotton Mather, una dintre cele mai respectate
figuri ale orașului și fostul său adversar, Franklin a demonstrat repede
cât de ridicol de mare devenise egoul lui. Discutând cu Mather în timp
ce mergeau de-a lungul unui hol, Mather l-a avertizat brusc:
– Apleacă-te! Apleacă-te!
Prea prins de reprezentația lui, Franklin s-a lovit cu capul de o grindă
joasă a tavanului. Răspunsul lui Mather a fost perfect:
– Fie ca acesta să fie un avertisment pentru tine să nu-ți ții
întotdeauna capul așa sus, i-a spus el pe un ton mucalit. Apleacă-te,
tinere, apleacă-te în timp ce mergi prin această lume și vei evita multe
ciocniri dificile.
Creștinii cred că mândria este un păcat pentru că e o minciună – îi
convinge pe oameni că sunt mai buni decât sunt, că sunt mai buni decât
i-a făcut Dumnezeu. Mândria duce la aroganță și după aceea îi
îndepărtează de smerenie și de legătura cu semenii lor.
 Nu trebuie să fii creștin ca să vezi înțelepciunea în aceste lucruri.
Trebuie doar să-ți pese de cariera ta ca să înțelegi că mândria – chiar și
atunci când provine din niște realizări reale – e o distragere și o
amăgire.
„Celor pe care zeii vor să-i distrugă, mai întâi le fac promisiuni”, a
spus, după cum se știe, Cyril Connolly. Cu două mii cinci sute de ani mai
înainte, poetul elegiac Teognis îi scria prietenului său: „Kurnos, primul
lucru cu care-l înzestrează zeii pe acela pe care vor să-l distrugă este
mândria”. Cu toate acestea, punem pe noi această mantie cu bună
știință********!
Mândria ne tocește tocmai instrumentul pe care trebuie să-l deținem
ca să reușim: mintea noastră. Capacitatea noastră de a învăța, de a ne
adapta, de a fi flexibili, de a construi relații, toate acestea sunt slăbite de
mândrie. Și, mai periculos, acest lucru tinde să se întâmple fie devreme
în viață, fie în timpul procesului – atunci când suntem plini de vanitatea
începătorului. Abia mai târziu îți dai seama că acel cucui la cap a fost cel
mai mic risc.
Mândria ia o realizare minoră și o transformă într-una resimțită ca
majoră. Râde de inteligența și geniul nostru, ca și cum ceea ce am arătat
nu a fost decât un preambul pentru ceea ce va veni. Montează de la
început un comutator între individ și realitate, schimbând în mod
subtil, și totuși nu atât de subtil, percepțiile acestuia cu privire la ce este
și ce nu este un lucru. Aceste opinii în care credem atât de puternic,
susținute doar puțin de fapte sau realizări, sunt cele care ne trimit în
goană către amăgire sau chiar mai rău.
Mândria și egoul spun:

• Sunt antreprenor pentru că am dat lovitura singur.

• Voi câștiga pentru că în prezent sunt la conducere.
• Sunt scriitor pentru că am publicat ceva.
• Sunt bogat pentru că am făcut niște bani.
• Sunt special pentru că am fost ales.
 • Sunt important pentru că eu cred că ar trebui să fiu.

Într-un moment sau altul, ne răsfățăm cu toții cu acest tip de

etichetări mulțumitoare. Cu toate acestea, fiecare cultură pare să
genereze avertismente împotriva acestui lucru. „Nu-ți număra puii
înainte să iasă din ou.” „Nu face sosul înainte să prinzi peștele.” „Cel mai
bun mod în care să gătești un iepure este ca mai întâi să-l prinzi.”
„Vânatul sacrificat cu cuvinte nu poate fi jupuit.” „Dacă te iei de cei mai
mari decât tine, te vei răni.” „Mândria prevestește prăbușirea.”
Să-i spunem pe nume acestei atitudini: înșelătorie. Dacă muncești și
aloci timp, nu ai nevoie să înșeli, nu ai nevoie să faci un efort
suplimentar ca să compensezi.
Mândria este o uzurpatoare abilă. Când era tânăr, John D. Rockefeller
avea conversații nocturne cu el însuși. „Pentru că ai început”, spunea el
cu voce tare sau scria în jurnalul său, „crezi că ești un bun negustor; fii
atent sau o să-ți pierzi capul – fii constant”.
La începutul carierei sale, a avut un oarecare succes. A obținut o
slujbă bună. Economisea bani. Făcuse câteva investiții. Luând în
considerare faptul că tatăl lui fusese un pungaș bețiv, era mare lucru.
Rockefeller era pe calea cea bună. Este de înțeles că a început să se
insinueze un fel de satisfacție de sine în raport cu realizările lui – și cu
traiectoria pe care mergea. Într-un moment de frustrare, odată a strigat
la un consilier bancar care a refuzat să-i împrumute bani: „Într-o zi, voi
fi cel mai bogat om din lume!”
Hai să-l socotim pe Rockefeller ca fiind, poate, singurul om din lume
care să spună asta, iar după aceea să devină cel mai bogat om din lume.
Dar pentru fiecare om ca el, sunt de zece ori mai mulți tâmpiți care se
autoiluzionează și care au spus exact același lucru și l-au crezut cu
adevărat, iar după aceea nu au ajuns nici măcar pe aproape – parțial,
pentru că mândria a lucrat împotriva lor și i-a făcut și pe alți oameni să-
i urască.
Toate acestea erau motivele pentru care Rockefeller știa că avea
nevoie să se țină în frâu și să-și gestioneze, în particular, egoul. Noapte
după noapte, se întreba: „Ai de gând să o iei razna? O să lași banii
aceștia să te facă să te umfli în pene?” (Oricât ar fi fost de puțini.) „Ține-
ți ochii deschiși”, se admonesta el. „Nu-ți pierde cumpătarea.”
Așa cum reflecta mai târziu: „Am avut oroare de pericolul aroganței.
Ce lucru jalnic e atunci când un om lasă un mic succes de moment să-l
întineze, să-i denatureze judecata, iar acesta uită cine este!” Creează un
fel de obsesie mioapă, ineficientă, care denaturează perspectiva,
realitatea, adevărul și lumea din jurul nostru. Micul prinț copil din
celebra povestire a lui Saint-Exupéry face aceeași observație,
plângându-se că „vanitoșii nu aud niciodată decât laudele”. Exact acesta
e motivul pentru care nu ne putem permite ca tocmai ele să ne fie
translator.
Primește părerea, menține curiozitatea și croiește-ți un curs adecvat
prin viață. Mândria tocește simțurile. Sau, în alte cazuri, antrenează și
alte părți negative din noi: susceptibilitatea, un complex al persecuției,
capacitatea să facem ca totul să se refere la noi.
În timp ce faimosul cuceritor și războinic Genghis Han își pregătea fiii
și generalii să-i urmeze mai târziu la conducere, îi avertiza în mod
repetat: „Dacă nu puteți să vă înghițiți mândria, nu puteți să conduceți”.
Le spunea că mândria va fi mai greu de supus decât un leu sălbatic. Îi
plăcea analogia cu muntele. Le spunea: „Chiar și cei mai înalți munți
sunt locuiți de animale care, atunci când stau pe ei, sunt mai sus decât
munții”.
Avem tendința să ne păzim de negativism, de oamenii care ne
descurajează să ne urmăm chemarea sau care se îndoiesc de viziunea
pe care o avem despre noi înșine. Acesta este, cu siguranță, un obstacol
la care să fim atenți, deși gestionarea lui e destul de simplă. Ceea ce
cultivăm mai puțin este felul în care să ne protejăm de validarea și
recunoașterea care ne vor ieși repede în cale dacă arătăm că avem
potențial. Lucrurile împotriva cărora nu ne protejăm sunt oamenii și
lucrurile care ne fac să ne simțim bine – sau, mai curând, prea bine.
Trebuie să ne pregătim pentru mândrie și s-o ucidem devreme – sau
aceasta va ucide lucrurile către care aspirăm. Trebuie să ne păzim
împotriva acelei sălbatice încrederi în sine și a obsesiei de sine. „Primul
rezultat al cunoașterii de sine e modestia”, spunea cândva Flannery
O’Connor. Acesta e felul în care ne luptăm cu egoul, cunoscându-ne cu
adevărat pe noi înșine.
Întrebarea pe care să ți-o pui atunci când simți mândria este, deci,
aceasta: Ce nu văd eu acum și o persoană modestă ar putea să vadă? Ce
evit, sau de ce fug, cu lăudăroșenia, frenezia și idealizările mele? E mult
mai bine să pui aceste întrebări și să le răspunzi acum, când mizele sunt
mai mici decât vor fi mai târziu.
Merită să spui: Doar pentru că ești liniștit nu înseamnă că nu ai
mândrie. Faptul că te gândești în particular că ești mai bun decât alții e
tot mândrie. E tot periculoasă. „Acel lucru de care te mândrești atât va fi
distrugerea ta”, a inscripționat Montaigne pe grinda tavanului său. E un
citat al dramaturgului Menandru și se încheie cu: „Tu, cel care crezi
despre tine că ești cineva”.
Cu toții ne străduim, și cei care se străduiesc ar trebui să ne fie egalii
– iar nu cei mândri și realizați. Fără înțelegerea acestui lucru, mândria
ia concepția noastră de sine și o pune în contradicție cu realitatea
situației noastre, care e aceea că încă mai avem mult de mers, că încă
mai sunt multe de făcut.
După ce s-a lovit la cap și l-a auzit pe Mather, Franklin și-a petrecut
toată viața luptându-se cu mândria sa, pentru că voia să facă multe și
înțelegea că mândria va face lucrurile mult mai grele. Și acesta e
motivul pentru care, în ciuda unor realizări care ar fi fost amețitoare în
orice epocă – bogăție, faimă, putere –, Franklin nu a trebuit să treacă
niciodată prin multe dintre „nenorocirile care se abat asupra oamenilor
din cauză că-și țin capul prea sus”.
În cele din urmă, nu e vorba să amâni să fii mândru, pentru că încă nu
meriți asta. Nu se pune problema de a „nu te lăuda în legătură cu ceva
ce încă nu s-a întâmplat”. E mai direct: „Nu te lăuda”. Nu-ți folosește la
nimic.
******** Referire la mantia lui Nessus, mantia care l-a ucis pe Hercule (Ovidiu,
Metamorfoze). (n.ed.)
 MUNCĂ, MUNCĂ ȘI IAR MUNCĂ

Cel mai bun plan nu înseamnă decât bune intenții dacă nu se

transformă în muncă.
– PETER DRUCKER

P
ictorul Edgar Degas, deși este bine cunoscut pentru frumoasele
lui picturi impresioniste, a cochetat o scurtă perioadă și cu
poezia. Având o minte strălucită și creativă, potențialul pentru
niște poezii extraordinare se afla acolo – putea să vadă frumusețea,
putea găsi inspirația. Cu toate acestea, nu există poezii extraordinare
ale lui Degas. Există o conversație celebră care ar putea să explice de ce.
Într-o zi, Degas i se plângea prietenului său, poetul Stéphane Mallarmé,
despre dificultatea lui de a scrie: „Nu reușesc să spun ce vreau și, cu
toate astea, am o mulțime de idei”. Răspunsul lui Mallarmé a mers fix la
țintă: „Dragul meu Degas, versurile nu se fac prin idei. Se fac prin
cuvinte”.
Sau, mai bine spus, prin muncă.
Distincția dintre un profesionist și un diletant apare exact acolo: când
accepți faptul că nu e suficient să ai o idee; că trebuie să muncești până
când vei fi capabil să-ți recreezi în mod eficient experiența în cuvinte,
pe o pagină. Așa cum explica filozoful și scriitorul Paul Valéry în 1938,
„funcția unui poet... nu e să trăiască starea poetică: aceasta e o treabă
personală. Funcția lui e s-o creeze în alții”. Adică treaba lui e să
efectueze munca.
Să fie și un meșteșugar și un artist. Să cultive un produs al muncii și
al sârguinței, nu doar un produs al minții. Acolo unde abstracțiile
întâlnesc drumul și realitatea, acolo schimbăm gândirea și vorbirea cu
munca.
 „Nu poți să-ți clădești reputația pe ceea ce intenționezi să faci”, a spus
Henry Ford. Sculptorița Nina Holton a subliniat aceeași idee în studiul
de referință asupra creativității al psihologului Mihaly
Csikszentmihalyi. „Germenele unei idei”, i-a spus ea, „nu creează o
sculptură care iese în evidență. Acesta doar stă acolo. Așa că
următoarea etapă este, desigur, munca asiduă”. Investitorul și
antreprenorul mai multor afaceri Ben Horowitz spune și mai răspicat:
„Nu este dificil să stabilești un obiectiv măreț, îndrăzneț, inovator. Este
dificil să concediezi oamenii atunci când ratezi acest obiectiv măreț. Nu
este dificil să ai visuri mari. Este dificil să te trezești în mijlocul nopții
cu fiori pe șira spinării, atunci când visul se transformă într-un coșmar”.
Înțelegi, desigur. Știi că toate lucrurile necesită muncă și că acea
muncă ar putea să fie destul de dificilă. Dar chiar înțelegi? Chiar ai idee
cât de multă muncă va fi? Nu muncă până când o să ai marea ta șansă,
nu muncă până când o să-ți faci un renume, ci muncă, muncă și iar
muncă, pentru totdeauna și mereu.
Ai nevoie de 10.000 de ore sau 20.000 de ore ca să devii expert?
Răspunsul e că asta nu contează. Nu există un loc unde se termină. Să te
gândești la un număr înseamnă să trăiești într-un viitor condiționat.
Vorbim, pur și simplu, despre o mulțime de ore – despre faptul că a
ajunge acolo unde vrei să ajungi nu înseamnă strălucire, ci efort
continuu. Deși aceasta nu e o idee extraordinar de atractivă, ar trebui să
fie una încurajatoare. Pentru că înseamnă că totul e la îndemâna
noastră – pentru noi toți, cu condiția să avem structura și modestia
necesare pentru a fi răbdători și tăria de a depune munca necesară.
De-acum, probabil că înțelegi de ce egoul se va burzului la această
idee. La îndemână?, s-ar plânge el. Asta înseamnă că spui că nu am acel
lucru acum. Perfect adevărat. Nu îl ai. Nimeni nu-l are.
Egoul nostru vrea ca ideile și faptul că aspirăm să facem ceva în
legătură cu ele să fie de ajuns. Vrea ca orele pe care le petrecem
planificând, participând la conferințe sau vorbind cu prietenii
impresionați să conteze pentru punctajul de care pare să aibă nevoie
succesul. Vrea să fie plătit bine pentru timpul lui și vrea să facă lucrurile
distractive – lucrurile care atrag atenție, merite sau glorie.
 Asta-i realitatea. Lucrul căruia decidem să-i alocăm energie este cel
care hotărăște ce vom realiza în cele din urmă.
Când era tânăr, Bill Clinton a început să strângă o colecție de
cartonașe pe care nota numele și numărul de telefon al prietenilor și
cunoștințelor care i-ar fi putut fi de ajutor atunci când, în cele din urmă,
va fi intrat în politică. În fiecare seară, fără să aibă vreun motiv s-o facă,
frunzărea prin cutie, dădea telefoane, scria scrisori sau adăuga notițe
despre interacțiunile cu aceștia. De-a lungul anilor, colecția lui a crescut
– până la 10.000 de cartonașe (înainte să fie, în sfârșit, digitalizată).
Este ceea ce l-a dus în Biroul Oval și continuă să dea roade.
Sau gândește-te la Darwin, care a muncit zeci de ani la teoria lui
evoluționistă, abținându-se să o publice, fiindcă nu era perfectă. Nu știa
nimeni la ce lucra. Nu-i spunea nimeni: Hei, Charles, e OK că durează
atât de mult pentru că lucrul la care lucrezi tu este foarte important. Nu
știau. Nici el nu putea să știe. Știa doar că încă nu era gata, că putea fi
mai bine și că acest lucru era suficient ca să-l facă să meargă mai
departe.
Deci: Ce facem? Luptăm să ne ducem munca la capăt singuri? O
muncă ce s-ar putea să ne ducă undeva sau nu, care s-ar putea să fie
descurajantă sau plină de suferință? Ne place să muncim, trăim ca să
muncim și nu invers? Ne place să exersăm, așa cum le place marilor
sportivi? Sau vânăm atenția și validarea pe termen scurt – fie că asta
înseamnă să ne complacem în căutarea nesfârșită de idei sau, pur și
simplu, în distracția pe care ne-o oferă discuțiile și vorbăria?
Fac, si facis. (Fă-o, dacă ai de gând.)
Mai există o expresie latină potrivită: Materiam superabat opus.
(Opera a fost mai bună decât materialul.) Materialul care ne-a fost
transmis genetic, emoțional, financiar, acesta e cel de la care pornim. Nu
controlăm noi asta. Noi controlăm ce facem din acel material și dacă îl
irosim.
Când era un tânăr jucător de baschet, Bill Bradley își atrăgea atenția:
„Atunci când nu te antrenezi, amintește-ți că cineva, undeva, se
antrenează, iar atunci când îl vei întâlni, va câștiga”. Biblia spune ceva
similar în felul ei: „Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul
le va afla veghind”. Poți să te minți singur, spunând că ai alocat timp sau
pretinzând că muncești, dar până la urmă, o să apară cineva. Vei fi pus
la încercare. Și probabil că vei fi descoperit.
Din moment ce Bradley a ajuns să fie un american de onoare, bursier
la Oxford, iar după aceea dublu campion al echipei New York Knicks și
senator S.U.A., înțelegi că acest tip de dedicare te va face să ajungi
departe.
Așa trebuie să facem și noi. Pentru că nu există triumf fără muncă.
Nu ar fi grozav dacă munca ar fi la fel de simplă precum ar fi să ne
crestăm vena și să lăsăm geniul să iasă pe acolo? Sau dacă ai putea să te
duci la orice întâlnire și să împrăștii strălucire din creștet până în tălpi?
Te așezi în fața unei pânze, arunci vopseaua pe ea și apare arta
modernă, nu? Aceasta e fantezia – și mai precis, aceasta e minciuna.
Să ne întoarcem la o altă veche expresie populară: prefă-te până când
o să reușești. Nu e nicio surpriză că o astfel de idee are o relevanță tot
mai mare în lumea noastră plină de prostii nocive, de imitații. Atunci
când e dificil să faci diferența dintre un adevărat creator și un om
capabil doar să se prezinte pe el însuși, unii oameni vor da cu zarul,
desigur, și vor reuși să joace jocul încrederii. Fă asta și nu va trebui să te
prefaci – acesta e secretul. Poți să-ți imaginezi un doctor încercând să
facă mai puțin? Sau un fundaș, sau un toreador? Și, ca să fiu mai precis,
ai vrea s-o facă? Atunci, tu de ce ai vrea să faci altfel?
De fiecare dată când te apuci să lucrezi, amintește-ți: făcând asta,
amân recompensele. Trec testul bezelei********. Câștig lucrul după care
tânjește ambiția mea. Fac o investiție în mine însumi în loc s-o fac în
egoul meu. Acordă-ți întrucâtva meritul pentru această alegere, dar nu
prea mult, pentru că trebuie să te întorci la sarcina curentă: exersează,
muncește, perfecționează-te.
Munca înseamnă să te trezești singur în fața pistei de alergare, atunci
când vremea îi ține în casă pe toți ceilalți. Munca înseamnă să treci prin
dificultatea și neplăcerea primelor schițe și prototipuri. Înseamnă să
ignori aplauzele pe care le primesc ceilalți și, mai important, să ignori
orice aplauze ai putea să primești tu. Pentru că e muncă de făcut. Munca
nu vrea să fie bună. Munca se face, în ciuda obstacolelor.
Mai există o altă expresie veche: Meseriașul se recunoaște după
urmele pe care le lasă. E adevărat. Ca să îți evaluezi în mod adecvat
progresul, doar aruncă o privire la podea.
******** Este vorba despre un experiment desfășurat la sfârșitul anilor ’70, de către
psihologul Walter Mischel, pe atunci profesor la Universitatea din Stanford. Testul era destul de
simplu: un copil avea de ales între a primi instantaneu o recompensă (o bezea, de unde și
numele testului) și a primi două recompense, dacă aștepta timp de 15 minute, singur, în
laborator. Concluzia testului a fost că acei copii care alegeau să aștepte cele 15 minute aveau
șanse mai mari de a dobândi, ca adulți, venituri mai mari, pentru că dăduseră dovadă de o
capacitate mai mare de autocontrol. Totuși, teste ulterioare au dovedit că această legătură nu
există, de fapt. (n.ed.)
 PENTRU TOT CE VA VENI ÎN
CONTINUARE, INAMICUL ESTE
EGOUL...

„[…] Dar știut e că Smerenia-i scara tinerei ambiții.”********

– SHAKESPEARE

Ș
tim unde vrem să ajungem în final: la succes. Vrem să contăm.
Bogăția, recunoașterea și reputația sunt bune și ele. Le vrem pe
toate.
Problema e că nu suntem siguri că modestia poate să ne ducă acolo.
Suntem îngroziți de gândul că, așa cum spunea reverendul dr. Sam
Wells, dacă suntem umili, vom sfârși prin a fi „subjugați, călcați în
picioare, pierduți și lipsiți de importanță”.
Dacă l-ai fi întrebat pe Sherman cum se simțea la mijlocul carierei lui,
probabil că s-ar fi descris exact în acești termeni. Nu făcuse mulți bani.
Nu câștigase bătălii mari. Nu-și văzuse numele scris cu litere luminoase
sau în titlurile ziarelor. E posibil ca, în acel moment, înainte de Războiul
Civil, să fi început să se îndoiască de calea pe care o alesese și să se
întrebe dacă nu cumva cei care o urmează vor sfârși prin a fi cei din
urmă.
Acesta e tipul de gândire care a dat naștere pactului faustian care
transformă cele mai curate ambiții în dependențe nerușinate. În
primele etape, egoul se poate adapta temporar. Nebunia poate să treacă
drept îndrăzneală. Amăgirile pot trece drept încredere, ignoranța drept
curaj. Dar prețul va fi plătit mai târziu.
Pentru că nimeni nu a spus, niciodată, reflectând la toată viața lui:
„Omule, egoul acela monstruos chiar a meritat”. Întreaga dezbatere
lăuntrică cu privire la încredere ne amintește de o idee a inovatorului
om de radio Ira Glass, care ar putea fi numită Decalajul Gust/Talent.
Noi, toți cei care facem eforturi creative... ne apucăm de asta
pentru că avem bun gust. Dar pare să existe un decalaj, fiindcă, în
primii câțiva ani în care faci lucruri, ceea ce faci nu e așa bun... nu e
chiar așa grozav. Încearcă să fie bun, are ambiția de a fi bun, dar nu
e chiar atât de bun. Dar gustul tău – lucrul acela care te-a făcut să
intri în joc – gustul tău este încă formidabil, iar gustul tău e
suficient de bun ca să poți să-ți spui că ceea ce faci e oarecum
dezamăgitor pentru tine.
Tocmai acest decalaj este cel în care egoul poate să pară liniștitor.
Cine vrea să se uite la el însuși și la munca lui și să descopere că nu se
ridică la nivelul așteptărilor? Așa că, în acest punct, am putea să ne
lăudăm ca să ne facem loc. Să acoperim adevărurile dificile cu forța
brută a personalității, a impulsului și a pasiunii. Sau am putea să ne
înfruntăm cu sinceritate carențele și să alocăm timpul necesar. Le
putem lăsa să ne facă modești, să vedem clar în care direcție suntem
talentați și în care trebuie să ne perfecționăm, iar după aceea să
depunem efortul necesar pentru a acoperi acel decalaj. Și putem să ne
stabilim obiceiuri pozitive care vor dura toată viața.
Dacă egoul era tentant în vremea lui Sherman, în această epocă
suntem ca Lance Armstrong antrenându-se pentru Turul Franței din
1999. Suntem Barry Bonds gândindu-se dacă să intre în Clinica BALCO.
Cochetăm cu aroganța și cu amăgirea și, în acest proces, exagerăm
imens importanța câștigului cu orice preț. Toată lumea se înfruptă, ne
spune egoul, ar trebui s-o faci și tu. Nu avem cum să-i învingem fără
asta, ne gândim noi.
Desigur, ceea ce e cu adevărat ambițios e să înfruntăm viața cu
încredere liniștită, în ciuda distragerilor. Lăsați-i pe alții să se folosească
de cârje. Ca să fim sinceri, va fi o luptă solitară să spui: „Nu o să mă
domolesc”. Să spui: „O să fiu eu însumi, cea mai bună versiune a mea.
Sunt implicat pe termen lung, oricât de brutal ar putea să devină jocul”.
Ideea este să faci, nu să fii.
 Pentru Sherman, tocmai alegerea lui a fost cea care l-a pregătit
pentru momentul în care țara și istoria aveau nevoie de el cel mai mult
– și i-au permis să se confrunte cu responsabilitățile uriașe care i-au
ieșit curând în cale. În acest creuzet liniștit, el și-a făurit o personalitate
care era ambițioasă, dar răbdătoare, inovatoare fără să fie impertinentă,
curajoasă fără să fie periculoasă. A fost un adevărat lider.
Ai și tu șansa să faci asta. Să joci un altfel de joc, să fii extrem de
îndrăzneț în privința țelurilor tale. Pentru că ceea ce vine în continuare
te va testa așa cum nici nu îți imaginezi. Pentru că egoul e fratele cel rău
al succesului.
Iar tu ești pe cale să vezi ce înseamnă asta.
******** Traducere de Adolphe Sterne, în William Shakespeare, Iulius Cezar, Actul II, Scena
1. (n. ed.)
 SUCCESUL

Iată-ne aici, în vârful muntelui pe care ne-am străduit din greu să

îl urcăm – sau, cel puțin, se vede vârful. Acum, ne confruntăm cu
noi tentații și probleme. Respirăm un aer rarefiat, într-un mediu
neiertător. De ce e succesul atât de efemer? Îl scurtează egoul. O
cădere, fie că e bruscă, fie că se produce prin eroziune lentă,
întotdeauna e posibilă și, adesea, nu e necesară. Încetăm să
învățăm, încetăm să ascultăm și pierdem contactul cu ceea ce
contează. Devenim victimele noastre și ale concurenței.
Cumpătarea, deschiderea mentală, organizarea și scopul –
aceștia sunt marii stabilizatori. Aceștia echilibrează egoul și
mândria care vin odată cu realizările și recunoașterea.
____________________________________ 4 _____________________________________
Ni se prezintă două caractere în competiție: unul, cu o ambiție
mândră și o aviditate ostentativă; celălalt, cu o modestie umilă și
o dreptate echitabilă. Ni se pun în față două modele diferite, două
tablouri diferite, în raport cu care noi putem să ne modelăm
propriul caracter și comportament; unul mai țipător și mai
strălucitor ca aspect, celălalt mai corect și de o frumusețe mai
pătrunzătoare în fond.
 – ADAM SMITH

L
a o întâlnire de afaceri din ianuarie 1924, Howard Hughes Sr.,
inventator de succes și magnat al industriei de unelte, s-a ridicat
în picioare, a intrat în convulsii și a murit brusc în urma unui atac
de cord, la vârsta de 54 de ani. Fiul său, un băiat liniștit, rezervat și
privilegiat, a moștenit trei pătrimi din compania privată, care deținea
patente și contracte de leasing importante în industria petrolului, în
valoare de aproape 1 milion de dolari. Celelalte părți rămase din
companie au fost lăsate diferiților membri ai familiei.
Printr-o mișcare care a însemnat o precauție aproape de neînțeles,
tânărul Hughes, pe care mulți îl vedeau ca pe un băiețel răsfățat, a luat
decizia să cumpere partea rudelor lui și să controleze el întreaga
companie. În ciuda obiecțiilor acestora și fiind considerat încă minor
din punct de vedere legal, Hughes a pus la bătaie bunurile personale și
aproape toate fondurile companiei pentru a achiziționa acțiunile și,
făcând asta, și-a consolidat proprietatea asupra unei afaceri care ar fi
generat un profit de miliarde de dolari bani gheață în secolul următor.
A fost o mișcare îndrăzneață pentru un tânăr care nu avea, în esență,
nicio experiență în afaceri. Și, cu aceeași îndrăzneală, el va parcurge de-
a lungul carierei unul dintre cele mai jenante, risipitoare și necinstite
itinerarii de afaceri din istorie. În retrospectivă, anii în care s-a aflat la
cârma imperiului Hughes seamănă mai mult cu o debandadă bolnavă,
plină de delicte, decât cu o întreprindere capitalistă.
E indiscutabil faptul că Hughes era înzestrat, vizionar și strălucit.
Chiar era. Literalmente un geniu în mecanică, el era și unul dintre cei
mai buni și mai curajoși piloți din zilele de pionierat ale aviației. Iar în
calitate de om de afaceri și producător de filme, avea capacitatea să
prezică schimbările mari, profunde, care au ajuns să transforme nu
doar ramurile economice în care era implicat el, ci și America însăși.
Totuși, după ce separăm talentul lui de partea de legendă, strălucire
și autopromovare la care era atât de bun, rămâne o singură imagine: un
egocentric care a făcut să dispară sute de milioane de dolari din propria
lui avere și a ajuns la un sfârșit mizerabil, jalnic. Nu accidental, nu
pentru că a fost tulburat de circumstanțe neprevăzute sau de
concurență, ci aproape exclusiv din cauza propriilor acțiuni.
O scurtă trecere în revistă a faptelor lui – dacă se pot numi așa – oferă
o perspectivă dezolantă:
După ce a dobândit controlul asupra companiei de unelte a familiei
sale, Hughes a abandonat-o aproape imediat, cu excepția faptului că o
sifona în mod repetat de bani lichizi. A părăsit orașul Houston și nu a
mai pus niciodată piciorul în sediul companiei. S-a mutat în Los
Angeles, unde a vrut să devină producător de film și și să fie celebru.
Tranzacționând acțiuni din vârful patului, a pierdut mai mult de opt
milioane de dolari înainte de Marea Criză economică. Cel mai cunoscut
film al lui, Hell’s Angels (Îngerii iadului), a fost făcut în trei ani, a avut
pierderi de un milion și jumătate de dolari la un buget de 4,2 milioane
de dolari și, în acest proces, aproape a dus la faliment compania de
unelte. După aceea, cum nu și-a însușit prima lecție, Hughes a mai
pierdut 4 milioane de dolari în acțiuni Chrysler, la începutul anilor ’30.
Apoi, a lăsat deoparte toate aceste lucruri ca să intre în industria
aviației, creând o întreprindere în domeniul apărării, numită Hughes
Aircraft Company. În ciuda unor realizări personale uluitoare în calitate
de inventator, compania lui Hughes a fost un eșec. Cele două contracte
ale lui din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în valoare de 40 de
milioane de dolari, au fost niște eșecuri uriașe, achitate pe cârca
plătitorului de taxe american și a lui însuși. Cel mai de seamă proiect,
Spruce Goose – pe care Hughes l-a numit Hercule și care a fost unul
dintre cele mai mari avioane construite vreodată – a avut nevoie de mai
mult de cinci ani ca să fie construit, a costat aproximativ 20 de milioane
de dolari și a zburat doar o singură dată, mai puțin de un kilometru și
jumătate, la doar 20 de metri deasupra apei. La insistența și pe
cheltuiala lui, acesta a stat după aceea zeci de ani într-un hangar cu aer
condiționat din Long Beach, cu o cheltuială de un milion de dolari pe an.
Hotărât să riște totul în industria filmului, Hughes a cumpărat studioul
de film RKO și a produs pagube de peste 22 de milioane de dolari
(ajungând de la mii de angajați la mai puțin de 500, pe măsură ce l-a
pus la pământ în decursul anilor). Plictisit de aceste afaceri, ca și de
afacerea cu unelte, a renunțat la contractele în domeniul apărării și le-a
înmânat unor directori ca să se ocupe de ele, iar afacerile au început
încet să prospere… datorită absenței lui.
Ar avea sens să ne oprim aici ca să evităm să stăruim prea mult
asupra problemei – dar asta ar însemna să riscăm să sărim peste
nemaipomenitele fraude fiscale ale lui Hughes; accidentele aviatice și
accidentele auto cu victime; milioanele pe care le-a irosit pe detectivi
particulari, avocați, contracte cu starlete pe care refuza să le lase să
joace, proprietăți în care nu a stat niciodată; faptul că singurul lucru
care-l făcea să se poarte responsabil era amenințarea cu expunerea
publică; paranoia, rasismul și intimidarea celorlalți; căsătoriile eșuate;
dependența de droguri; și zecile de alte întreprinderi și afaceri pe care
le-a gestionat prost.
„Faptul că l-am transformat într-un erou pe Howard Hughes spune
ceva interesant despre noi înșine”, scria tânăra Joan Didion. Avea
perfectă dreptate. Pentru că, în ciuda reputației lui, Howard Hughes
probabil că a fost cel mai prost om de afaceri din secolul al XX-lea. De
obicei, un om de afaceri prost eșuează și încetează să mai facă afaceri,
mușamalizând lucrurile care i-au cauzat cu adevărat eșecurile. Dar,
mulțumită șirului constant de profituri ale companiei tatălui său, care
lui i s-a părut prea plictisitoare pentru a se amesteca în ea, Hughes a
putut să se mențină pe linia de plutire, permițându-ne să vedem ce a
creat în mod repetat egoul lui – pentru el ca persoană, pentru oamenii
din jurul lui, pentru ceea ce voia el să realizeze.
Există o scenă care aparține declinului lent al lui Howard către
nebunie și care merită dată ca exemplu. Biografii lui îl înfățișează stând
dezbrăcat în scaunul lui alb preferat, nespălat, neîngrijit, străduindu-se
neîncetat să se lupte cu avocații, cu investigațiile, cu investigatorii, într-
o încercare de a-și salva imperiul și de a-și ascunde secretele rușinoase.
La un moment dat, dicta un memoriu irațional de câteva pagini despre
șervețelele Kleenex, despre prepararea hranei sau despre faptul că
angajații nu ar trebui să-i vorbească direct, iar după aceea se întorcea și
se apuca de o strategie cu adevărat strălucită ca să-și întreacă creditorii
și inamicii. Era ca și cum mintea și afacerile erau rupte în două părți,
observau cei din jur. Era ca și cum „IBM constituise în mod deliberat o
pereche de filiale, una să producă calculatoare și profituri, alta să
fabrice mașini proaste de tipul Edsel și pierderi”, scriau ei. Dacă ar fi
căutat cineva o metaforă în carne și oase pentru ego și distrugere, ar fi
fost greu să găsească ceva mai bun decât imaginea acestui om care
muncea cu devotament pentru un obiectiv, pe de o parte, iar pe de alta,
muncea la fel de mult ca să-l submineze.
Howard Hughes, la fel ca noi toți, nu era complet nebun sau complet
sănătos. Egoul lui, alimentat și exacerbat de rănile fizice (mai ales în
urma accidentelor de avion și de mașină, pentru care el a fost vinovat)
și de diferitele dependențe, l-a condus într-un întuneric pe care cu greu
l-am putea înțelege. Au existat scurte momente de luciditate în care
mintea ascuțită a lui Hughes ieșea la suprafață – momente în care a
făcut unele dintre cele mai bune mișcări ale lui –, dar pe măsură ce
înainta în vârstă, aceste momente deveneau tot mai rare. În cele din
urmă, egoul l-a ucis pe Howard Hughes la fel de mult cum au făcut-o
mania și trauma – dacă au fost separate vreodată, de la bun început.
Poți vedea acest lucru numai dacă vrei să-l vezi. E mai atractiv și mai
incitant să vezi miliardarul rebel, excentricul, renumele mondial, faima
și să te gândești: O, cât de mult mi-aș dori asta. Nu-ți dorești. Howard
Hughes, la fel ca mulți oameni bogați, a murit într-un azil pe care și l-a
făcut singur. Simțea puțină bucurie. Nu se bucura de aproape nimic din
ceea ce avea. Și cel mai important, irosea. A irosit extraordinar de mult
talent, curaj și energie.
Fără virtute și instruire „e greu să suporți așa cum se cade rezultatele
norocului”, observa Aristotel. Putem să învățăm de la Hughes, pentru că
a fost, într-un mod atât de public și de vizibil, incapabil să suporte cum
trebuie dreptul lui din naștere. Nesfârșitul lui apetit pentru lumina
reflectoarelor, oricât ar fi fost de dezavantajos, ne oferă șansa să ne
vedem propriile tendințe, propriile lupte cu succesul și norocul, care se
reflectă în viața lui tumultoasă. Enormul lui ego și traseul lui distructiv,
care a trecut pe la Hollywood, prin industria de apărare, prin Wall
Street, prin industria aviatică, ne oferă o perspectivă asupra unui om
care a fost doborât în mod repetat de impulsurile pe care le avem cu
toții.
Desigur, nu e nici pe departe singura persoană din istorie care a
urmat un astfel de traseu. Tu vei urma aceeași traiectorie?
Uneori, egoul este suprimat înainte să crească prea mult. Uneori, o
idee este foarte puternică sau există o sincronizare perfectă (sau cineva
se naște cu bogăție sau putere), care susține temporar sau chiar
compensează un ego uriaș. Atunci când vine succesul, așa cum i se
întâmplă unei echipe care tocmai a câștigat campionatul, egoul începe
să se joace cu mintea noastră și ne slăbește voința care ne-a făcut încă
de la început să câștigăm. Știm că imperiile se prăbușesc mereu, așa că
trebuie să ne gândim de ce – și de ce par să se prăbușească întotdeauna
dinăuntru.
Harold Geneen a fost directorul general care a inventat, mai mult sau
mai puțin, conceptul de multinațională. Printr-o serie de achiziții,
fuziuni și preluări (mai mult de 350 în total), a dus o companie mică,
numită ITT, de la un venit de un milion de dolari în 1959 la aproape 17
miliarde de dolari în 1977, anul în care s-a pensionat. Unii au susținut
că Geneen însuși ar fi fost un egoist – în orice caz, el a vorbit cu
sinceritate despre efectele pe care le are egoul în domeniul lui și i-a
avertizat pe directori cu privire la el.
„Cea mai rea boală care poate să afecteze munca directorilor
executivi dintr-o companie nu este, așa cum se presupune în mod
obișnuit, alcoolismul; este egoismul”, a spus foarte bine Geneen. În
epoca Mad Men******** a Americii corporatiste, a existat o problemă
majoră cu alcoolul, dar egoul are aceleași rădăcini: nesiguranță, teamă
și repulsie față de obiectivitatea brutală. „Fie că e vorba de
managementul de mijloc, fie că e vorba de cel de la vârf, egoismul
personal neînfrânat orbește omul și cu privire la realitățile din jurul lui;
ajunge să trăiască din ce în ce mai mult într-o lume a imaginației sale;
și, pentru că el crede în mod sincer că nu poate să facă nimic rău, devine
o amenințare pentru bărbații și femeile care trebuie să lucreze sub
comanda lui”, scria Geneen în memoriile lui.
 Am realizat ceva. După ce ne acordăm meritul potrivit, egoul vrea să
ne spunem: Sunt special. Sunt mai bun. Mie nu mi se aplică regulile.
„Omul este împins de impulsurile lui”, observa Victor Frankl. „Dar e
ridicat de valori.” Să fii condus sau să conduci? Tu ce fel de om ești? Fără
valorile corecte, succesul e scurt. Dacă vrem să facem ceva mai
îndelungat decât o sclipire de-o clipă, dacă vrem să dureze, atunci a
venit momentul să înțelegem cum să ne luptăm cu această nouă formă
de ego și care sunt valorile și principiile necesare ca s-o învingem.
Succesul este îmbătător, însă necesită cumpătare pentru a fi
menținut. Nu putem continua să învățăm atunci când credem că deja
știm totul. Nu putem să acceptăm miturile pe care le construim singuri
sau zgomotul și zumzetul din lumea exterioară. Trebuie să înțelegem că
suntem o mică parte dintr-un univers interconectat. Mai presus de
toate acestea, am construit o structură și un sistem în jurul a ceea ce
facem – unele care se referă la muncă, iar nu la noi.
Verdictul lui Hughes e clar. L-a distrus egoul. Pe fiecare dintre noi ne
așteaptă un raționament similar la un moment dat. De-a lungul propriei
tale cariere, te vei confrunta cu alegerile cu care s-a confruntat și el – cu
care se confruntă toți oamenii. Fie că îți construiești imperiul din nimic
sau îl moștenești, fie că bogăția ta este financiară sau doar un talent pe
care l-ai cultivat, haosul caută să te distrugă chiar și în timp ce citești
aceste rânduri.
Poți gestiona succesul? Sau va fi cel mai rău lucru care ți s-a
întâmplat vreodată?
******** Oamenii nebuni. (n.ed.)
 RĂMÂI ÎNTOTDEAUNA ELEV

Fiecare om pe care îl întâlnesc îmi este maestru la un moment

dat, pentru că învăț de la el.
– RALPH WALDO EMERSON

L
egenda lui Genghis Han a rămas în istorie: un cuceritor barbar,
alimentat de setea de sânge, terorizând lumea civilizată. Avem
imaginea lui și a hoardei lui de mongoli traversând Asia și
Europa, nestăpâniți, fără să se dea în lături să jefuiască, să siluiască și să
ucidă nu numai oamenii care le stăteau în cale, ci și culturile pe care le
construiseră aceștia. După aceea, la fel ca hoarda nomadă de războinici
a Hanului, acest nor a dispărut, pur și simplu, din istorie, pentru că
mongolii nu au construit nimic care să dureze.
La fel ca toate evaluările retrograde, jalnice, acest lucru nu poate fi
mai greșit. Pentru că nu numai că Genghis Han a fost unul dintre cele
mai strălucite genii militare care au trăit vreodată, ci a fost și un elev
constant, ale cărui victorii uimitoare au fost adesea rezultatul abilității
lui de a absorbi cele mai bune tehnologii, practici și inovații din fiecare
nouă cultură cu care lua contact imperiul lui.
De fapt, dacă există o temă a stăpânirii sale și a celor câteva secole de
conducere a dinastiei pe care a întemeiat-o, este aceasta: aproprierea.
Sub conducerea lui Genghis Han, mongolii au fost la fel de nemiloși în
ceea ce privește furtul și absorbirea celor mai bune lucruri din fiecare
cultură pe care au întâlnit-o pe cât erau în ceea ce privește cucerirea
însăși. Deși nu existau, în esență, invenții tehnologice, clădiri frumoase
și nici măcar o artă mongolă grozavă, cu fiecare bătălie și cu fiecare
inamic, cultura lor învăța și absorbea ceva nou. Genghis Han nu s-a
născut geniu. În schimb, așa cum spune un biograf, geniul lui consta
„într-un ciclu permanent de învățare pragmatică, de adaptare
experimentală și de revizuire permanentă, condusă de voința lui
deosebit de disciplinată și de concentrată”.
A fost cel mai mare cuceritor pe care l-a cunoscut lumea vreodată,
pentru că a fost mai deschis să învețe decât a fost vreodată oricine
altcineva.
Primele victorii însemnate ale Hanului au venit grație reorganizării
unităților sale militare, pe care le-a împărțit în grupuri de câte zece. A
furat această idee de la triburile turcice învecinate și, fără să vrea, i-a
convertit pe mongoli la sistemul zecimal. Curând, fiind un imperiu în
plină expansiune, au intrat în contact cu o altă „tehnologie” pe care nu o
mai întâlniseră înainte: orașele întărite cu ziduri. În raidurile din
Tangut, Hanul a învățat pentru prima oară mecanismele războiului
împotriva orașelor fortificate și strategiile importante pentru a
organiza un asediu și a devenit curând expert. Mai târziu, cu ajutorul
inginerilor chinezi, și-a învățat soldații cum să construiască mașinării
de asediu care puteau să dărâme zidurile orașelor. În campaniile lui
împotriva jurchenilor, Hanul a învățat cât de important este să câștige
inimile și mințile oamenilor. Lucrând împreună cu savanții și cu
familiile regale de pe meleagurile pe care le-a cucerit, a putut să
mențină și să gestioneze aceste teritorii într-un mod în care cele mai
multe imperii nu au reușit. După aceea, în fiecare țară și oraș care
ajungeau în stăpânirea lui, Hanul îi chema pe cei mai inteligenți
astrologi, scribi, doctori, gânditori și consilieri, pe oricine putea să vină
în ajutorul trupelor și eforturilor lor. Trupele lui călătoreau împreună
cu iscoade și translatori tocmai din acest motiv.
A fost un obicei care va supraviețui și după moartea lui. Deși mongolii
înșiși păreau dedicați aproape exclusiv artei războiului, ei au folosit
bine fiecare meșteșugar, comerciant, cărturar, comediant, bucătar sau
muncitor priceput cu care au intrat în contact. Imperiul Mongol s-a
remarcat prin libertățile lui religioase și, mai ales, prin dragostea
pentru idei și pentru convergența culturilor. A adus pentru prima oară
lămâia în China și tăiței chinezești în Occident. A răspândit covoarele
persane, tehnologia germană de minerit, metalurgia franceză și islamul.
Tunul, care a revoluționat arta războiului, se spune că a fost rezultatul
fuziunii dintre praful de pușcă chinezesc, aruncătoarele de flăcări
musulmane și metalurgia europeană. Deschiderea mongolă către
învățare și către noi idei sunt cele care le-au adus împreună.
Atunci când reușim pentru prima oară, ne trezim în situații noi, ne
confruntăm cu probleme noi. Soldatul proaspăt promovat trebuie să
învețe arta politicii. Vânzătorul, cum să gestioneze. Antreprenorul, cum
să delege. Scriitorul, cum să-i editeze pe alții. Actorul, cum să joace
teatru. Bucătarul devenit proprietar de restaurant, cum să conducă
cealaltă parte a afacerii.
Aceasta nu este o aroganță inofensivă. Fizicianul John Wheeler, care a
contribuit la dezvoltarea bombei cu hidrogen, observa cândva că „pe
măsură ce cresc insulele noastre de cunoștințe, cresc și plajele noastre
de ignoranță”. Cu alte cuvinte, fiecare victorie și progres care-l făceau
mai inteligent pe Han îl făceau și să se izbească de situații noi, pe care
nu le mai întâlnise înainte. E nevoie de un tip special de modestie ca să
înțelegi că știi mai puțin, chiar și atunci când știi și înțelegi tot mai mult.
Înseamnă să îți amintești că înțelepciunea lui Socrate stătea în faptul că
el știa că nu știa aproape nimic.
Odată cu realizările, apare și presiunea tot mai mare de a pretinde că
știm mai mult decât știm. De a pretinde că deja știm totul. Scientia infla
(cunoașterea umflă). Acesta e lucrul îngrijorător și riscant: să ne
gândim că suntem așezați și în siguranță, pe când, în realitate,
înțelegerea și măiestria constituie un proces fluid, continuu.
Cântărețul de jazz Wynton Marsalis, care a câștigat de nouă ori
premiul Grammy – și Pulitzer – îl sfătuia cândva pe un tânăr muzician
cu potențial cu privire la mentalitatea necesară pentru studiul muzicii
pe toată durata vieții: „Smerenia duce la învățare pentru că respinge
aroganța care pune ochelari de cal. Îți permite să fii deschis pentru ca
adevărurile să ți se dezvăluie. Nu îți stai singur în cale… Știi cum poți
să-ți dai seama dacă cineva e cu adevărat modest? Cred că e un test
simplu: pentru că observă și ascultă permanent, cel modest se
perfecționează. Nu presupune că «știe drumul».”
 Orice-ai fi făcut până acum, ar fi bine să fii încă elev. Dacă ai încetat să
înveți, ai început deja să mori.
Nu e suficient să fii elev numai la început. Este o postură pe care
trebuie să ți-o asumi pe viață. Învață de la toți și totul. De la oamenii pe
care-i întreci și de la oamenii care te întrec, de la oamenii pe care nu-i
placi și chiar de la presupușii tăi inamici. La fiecare pas și în fiecare
moment critic din viață, există oportunitatea de a învăța, și chiar dacă
lecția este doar una de corectare, nu trebuie să-i permitem egoului să
ne facă să nu o auzim.
Mult prea adesea, convinși de propria inteligență, stăm într-o zonă de
confort care ne asigură că nu ne vom simți niciodată proști (și nu vom fi
provocați niciodată să învățăm sau să revenim asupra lucrurilor pe care
le știm). Egoul ascunde privirii diferite slăbiciuni ale înțelegerii noastre,
până când, în cele din urmă, se face prea târziu ca să mai schimbăm
cursul. Acesta e locul în care se plătește prețul tacit.
Fiecare dintre noi se confruntă cu o amenințare atunci când
urmărește excelența într-un domeniu. La fel ca sirenele de pe stânci,
egoul cântă un cântec liniștitor, care validează – ceea ce poate să ducă la
un naufragiu. Imediat ce egoul ne spune că am absolvit, învățarea
încetează. De aceea spunea Frank Shamrock să „rămâi mereu elev”. Asta
înseamnă că învățarea nu încetează niciodată.
Soluția este pe cât de simplă, pe atât de inconfortabilă la început:
alege o carte cu o tematică despre care nu știi aproape nimic. Caută să
te afli în locuri în care tu ești persoana care are cele mai puține
cunoștințe. Cunoști acel sentiment inconfortabil, acel instinct de
apărare pe care îl simți atunci când îți sunt contestate cele mai
profunde convingeri pe care le ai… ce-ar fi să te supui în mod deliberat
acestui lucru? Schimbă-ți gândirea. Schimbă-ți mediul.
Un amator este defensiv. Profesionistului i se pare plăcută învățarea
(și, uneori, chiar să se facă de râs); îi place să fie provocat și supus și
percepe educația ca pe un proces continuu și nesfârșit.
Majoritatea culturilor militare – și oamenii, în general – caută să-și
impună valorile și controlul asupra a ceea ce întâlnesc. Mongolii au fost
diferiți prin faptul că aveau abilitatea de a cântări fiecare situație în
mod obiectiv și, dacă era nevoie, schimbau practicile anterioare cu
unele noi. Toate marile afaceri încep astfel, însă apoi se întâmplă ceva.
Să luăm în considerare teoria întreruperii care postulează că, la un
moment dat, orice domeniu industrial va fi curmat de o anumită
tendință sau inovație căreia, în ciuda tuturor resurselor din lume,
părțile interesate nu vor putea să-i răspundă. De ce se întâmplă asta?
De ce nu pot afacerile să se schimbe și să se adapteze?
O mare parte a acestei probleme e cauzată de faptul că antreprenorii
și-au pierdut abilitatea de a învăța. Au încetat să mai fie elevi. În clipa în
care ți se întâmplă acest lucru, cunoștințele tale devin fragile.
Marele manager și om de afaceri Peter Drucker spune că nu e
suficient să vrei să înveți. Pe măsură ce oamenii avansează, ei trebuie să
înțeleagă și cum învață, iar după aceea să-și stabilească mecanisme care
să le faciliteze această educație continuă. Altfel, ne condamnăm singuri
la un fel de ignoranță autoimpusă.
 NU-ȚI SPUNE POVEȘTI

Mitul devine mit nu pentru că e trăit, ci pentru că e repovestit.

– DAVID MARANISS

Î
ncepând cu 1979, în doar trei ani, antrenorul de fotbal și managerul
general Bill Walsh a dus echipa 49ers (generația ’49) de la statutul
de cea mai proastă echipă din fotbal, și probabil din sportul
profesionist, până la o victorie în Super Cupă. Atunci când ridica Trofeul
Lombardi deasupra capului, ar fi fost tentant să-și spună că cea mai
mare răsturnare din Liga Națională de Fotbal fusese tot timpul planul
lui. Ar fi fost tentant să își asume această poveste și la câteva zeci de ani
mai târziu, când își aduna amintirile.
E o poveste atrăgătoare: că preluarea, răsturnarea și transformarea
fuseseră planificate cu asiduitate. Că totul s-a întâmplat exact așa cum
voise el – fiindcă, pur și simplu, el era atât de bun și atât de talentat.
Nimeni nu l-ar fi învinuit dacă ar fi spus asta.
Însă el a refuzat să se complacă în aceste fantezii. Atunci când
oamenii l-au întrebat pe Walsh dacă avusese un plan de a câștiga Super
Cupa, știi care a fost răspunsul lui? Răspunsul lui a fost mereu nu.
Pentru că, atunci când preiei o echipă atât de slabă, astfel de ambiții ar
fi complet delirante.
În anul dinaintea sosirii lui, echipa câștigase două meciuri din 14. Era
demoralizată, distrusă, fără preselecții și refugiată complet într-o
cultură a pierderii. În primul lui sezon, au mai pierdut încă paisprezece
meciuri. Aproape că și-a dat demisia pe la mijlocul celui de-al doilea an,
pentru că nu era sigur că putea să facă asta. Și totuși, la 24 de luni de la
preluare (și un pic peste un an de când aproape că demisionase), iată-l,
era „genialul” campion din Super Cupă.
 Cum s-a întâmplat acest lucru? Cum de nu a fost el parte din „planul”
lui?
Răspunsul este că, atunci când Bill Walsh a preluat controlul, nu a
fost concentrat asupra victoriei per se********. În schimb, a pus în
aplicare ceea ce a numit propriul „standard de performanță”. Adică: Ce
ar trebui făcut. Când. Cum. Începând cu cel mai de jos nivel și până la
nivelul întregii organizații, Walsh avea un singur plan și totul se referea
la introducerea acestor standarde.
S-a concentrat asupra unor detalii aparent banale: jucătorii nu aveau
voie să stea jos pe terenul de antrenament. Antrenorii trebuiau să
poarte cravată și să aibă cămașa băgată în pantaloni. Toată lumea
trebuia să dea dovadă de maximum de efort și de angajament.
Sportivitatea era esențială. Vestiarele trebuiau să fie ordonate și curate.
Fără fumat, fără certuri, fără înjurături. Fundașilor li se spunea unde și
cum să țină mingea. Înaintașii făceau treizeci de antrenamente
importante. Traseele de alergare erau monitorizate și ajustate la
centimetru. Antrenamentele erau programate la minut.
Ar fi o greșeală să crezi că era vorba despre control. Standardul de
performanță viza introducerea excelenței. Aceste standarde aparent
simple, dar exigente, contau mai mult decât vreo viziune măreață sau
vreo dorință de putere. Din perspectiva lui, dacă jucătorii erau atenți la
detalii, „scorul își purta singur de grijă”. Și avea să apară victoria.
Walsh era suficient de puternic și încrezător ca să știe că aceste
standarde vor contribui, în cele din urmă, la victorie. Era și suficient de
smerit ca să știe că nu putea să prezică momentul în care se va întâmpla
victoria. S-a întâmplat mai repede decât în cazul oricărui alt antrenor
din istorie? Ei bine, a fost o întorsătură neașteptată a jocului. Nu a fost
ca urmare a viziunii lui mărețe. De fapt, în cel de-al doilea sezon al său,
un antrenor s-a plâns proprietarului că Walsh era prea prins în detalii și
că nu avea nicio dorință să câștige. Walsh l-a concediat pe acel antrenor
pentru că trăncănea aiurea.
Vrem foarte mult să credem că cei care au mari imperii și-au propus
să le construiască. De ce? Ca să ne putem complace în planificarea
plăcută a propriilor imperii. Ca să putem să ne asumăm tot meritul
pentru lucrurile bune care se întâmplă și pentru bogățiile și respectul
care ne apar în cale. Povestea apare atunci când te uiți în urmă la o cale
neverosimilă și improbabilă a succesului tău și spui: am știut tot timpul,
în loc de: am sperat, am muncit, am avut niște contexte prielnice. Sau
chiar: m-am gândit că s-ar putea întâmpla lucrul acesta. Desigur, nu ai
știut cu adevărat tot timpul, sau, dacă ai știut, era mai mult o bănuială
decât cunoaștere. Dar cine vrea să-și amintească toate momentele în
care s-a îndoit de sine?
Să făurim povești despre evenimentele din trecutul nostru este un
impuls cât se poate de omenesc. Este, de asemenea, periculos și
neadevărat. Faptul că ne scriem propriile povești conduce la aroganță.
Ne transformă viața într-o poveste și ne transformă pe noi în caricaturi,
deoarece încă trebuie s-o trăim. Așa cum scrie Tobias Wolff în romanul
lui, Old School (Școala de modă veche), aceste explicații și povești ajung
„să se îmbine mai târziu, mai mult sau mai puțin sincer, iar după ce
poveștile au fost repetate, ele îți însemnează memoria și blochează
toate celelalte rute de explorare”.
Bill Walsh a înțeles că cel cu adevărat responsabil pentru
transformarea și victoria echipei a fost standardul de performanță,
lucrurile amăgitor de mici. Dar asta e prea plictisitor pentru titlurile
ziarelor. Acesta e motivul pentru care el i-a ignorat pe jurnaliști atunci
când l-au numit „Geniul”.
Acceptarea titlului și a poveștii nu ar fi fost o recompensă personală
inofensivă. Aceste povești nu schimbă trecutul, dar au puterea să
influențeze negativ viitorul.
În scurt timp, jucătorii lui au demonstrat riscurile inerente faptului
că au lăsat o poveste să li se urce la cap. La fel ca cei mai mulți dintre
noi, ei voiau să creadă că victoria lor improbabilă avusese loc pentru că
erau ei speciali. În primele două sezoane de după prima lor Super Cupă,
echipa a eșuat îngrozitor – parțial din cauza încrederii periculoase care
însoțește acest tip de victorii –, pierzând 12 meciuri din 22. Așa se
întâmplă atunci când îți acorzi prematur credit pentru acea forță
asupra căreia nu ai control încă. Așa se întâmplă atunci când începi să
te gândești la ce spun despre tine realizările tale rapide și începi să
diminuezi efortul și standardele care le-au alimentat inițial.
Au câștigat din nou (încă trei Super Cupe și nouă campionate de
conferință sau de divizie, pe parcursul unui deceniu) numai atunci când
echipa s-a întors cu toată inima la standardul de performanță. Numai
atunci când au încetat cu poveștile și s-au concentrat asupra sarcinilor
imediate, au început să câștige așa cum câștigaseră mai înainte.
Iată și celălalt aspect: odată ce câștigi, te vânează toată lumea. Așadar,
atunci când ești în vârf, e momentul în care îți permiți cel mai puțin
egoul: fiindcă mizele sunt mult mai mari, marjele de eroare sunt mult
mai mici. Acum contează mai mult decât oricând înainte abilitatea ta de
a asculta, de a accepta opiniile celorlalți, de a te perfecționa și de a
crește.
Faptele sunt mai bune decât poveștile și imaginile. Bancherul
Bernard Baruch, din secolul al XX-lea, avea o replică extraordinară: „Nu
încerca să cumperi de jos și să vinzi sus. Acest lucru nu poate fi făcut…
decât de mincinoși”. Asta înseamnă că ceea ce pretind oamenii că fac pe
piață e rareori de crezut. Jeff Bezos, fondatorul Amazon, a vorbit despre
această tentație. Își amintește că nu a existat „niciun moment aha”
pentru colosul lui de miliarde de dolari, orice ar fi citit el în articolele pe
care le decupa din ziare. Să fondezi o companie, să faci bani pe piață sau
să-ți consolidezi o idee este ceva complicat. Reducerea retroactivă a
acestui lucru la o poveste creează o claritate care nu a existat și nu va
exista niciodată acolo.
Atunci când aspirăm la ceva, trebuie să ne împotrivim impulsului de
a descoperi mecanismele de funcționare ale succesului din poveștile
altor oameni. Atunci când atingem propriul succes, trebuie să ne
împotrivim dorinței de a pretinde că totul s-a desfășurat exact așa cum
am planificat. Nu a existat nicio poveste grandioasă. Ar trebui să-ți
amintești – ai fost acolo atunci când s-a întâmplat.
Acum câțiva ani, unul dintre fondatorii Google a ținut un discurs în
care a spus că modalitatea în care evaluează el potențialele companii și
pe potențialii antreprenori este să-i întrebe „dacă au de gând să
schimbe lumea”. Ceea ce e în regulă, numai că nu acesta e modul în care
a început Google. (Larry Page și Sergey Brin erau doctoranzi la Stanford
și lucrau la tezele lor de doctorat.) Nu e modul în care a început
YouTube. (Fondatorii acestuia nu încercau să reinventeze televiziunea;
încercau să distribuie clipuri video amuzante.) Nu e, de fapt, modul în
care au fost create cele mai mari averi.
Câteva decenii mai târziu, Paul Graham (care a investit în Airbnb,
Reddit, Dropbox și altele), care lucra în același oraș cu Walsh, îi avertiza
în mod explicit pe cei ale căror afaceri se aflau la început cu privire la
ideea de a avea viziuni îndrăznețe, năvalnice din start. Desigur, în
calitate de capitalist, el voia să finanțeze companii care să schimbe
colosal domeniile industriale și să schimbe lumea – acolo se află banii.
Voia ca acestea să aibă idei „înfricoșător de ambițioase”, dar explica:
„Felul în care poți să faci lucruri cu adevărat mari se pare că este acela
de a începe cu lucruri amăgitor de mici”. El spune să nu ataci frontal,
sub imboldul egoului; să începi, în schimb, cu un pariu mic și să-ți crești
în mod repetat ambițiile, pe măsură ce mergi. Și celălalt sfat faimos al
lui se potrivește bine aici: „Păstrează-ți identitatea mică”. Fă-o să fie
despre activitate și despre principiile din spatele ei, nu despre o viziune
glorioasă care poate fi un titlu bun de ziar.
Napoleon a gravat cuvintele: „Pentru destin!” pe inelul de logodnă pe
care i l-a dat soției sale. Destinul a fost lucrul în care el a crezut
dintotdeauna, a fost cel prin care și-a justificat cele mai îndrăznețe, cele
mai ambițioase idei. A fost și motivul pentru care a țintit prea departe,
iar și iar, până când adevăratul lui destin a fost divorțul, exilul,
înfrângerea și dezonoarea. Seneca ne amintește: un mare destin
presupune o mare robie.
Atunci când oamenii folosesc cuvântul „geniu”, este un pericol real să-
i crezi; și e și mai periculos atunci când lăsăm infatuarea să ne spună că
noi am fi unul. Același lucru e valabil pentru orice etichetă care vine
odată cu cariera: ești, deodată, un „producător de film”, un „scriitor”, un
„investitor”, un „antreprenor” sau un „director executiv”, doar pentru că
ai realizat un singur lucru? Aceste etichete te pun în contradicție nu
numai cu realitatea, ci și cu adevărata strategie care te-a făcut să ai
succes încă de la început. De-acolo, am putea să credem că succesul în
viitor este doar partea naturală a poveștii – pe când realitatea se
bazează pe muncă, pe creativitate, pe perseverență și pe noroc.
Desigur, înstrăinarea Google-ului de propriile lui rădăcini
(confundarea viziunii și a potențialului cu abilitatea științifică și
tehnologică) îl va face să se împiedice destul de curând. De fapt, eșecul
public al unor proiecte cum sunt Google Glass sau Google Plus ar putea
deja să fie dovada acestui lucru. Nu sunt singurele. Mult prea adesea,
artiștii care cred că ceea ce le-a alimentat arta a fost „inspirația” sau
„suferința” și creează o imagine în jurul acestui lucru – în loc de muncă
asiduă și străduință sinceră – vor sfârși în cele din urmă pe fundul unei
sticle sau la capătul nepotrivit al unui ac.
Același lucru e valabil și pentru noi, orice-am face. În loc să
pretindem că trăim vreo poveste extraordinară, trebuie să rămânem
concentrați asupra făuririi – și asupra făuririi cu excelență. Trebuie să
ne ferim de falsa coroană și să continuăm să lucrăm la ceea ce ne-a adus
până aici.
Pentru că e singurul lucru care ne va ține aici.
******** Per se – în sine, expresie din limba latină. (n.ed.)
 CE E IMPORTANT PENTRU TINE?

Să știi ce îți place înseamnă începutul înțelepciunii și al vârstei

mature.
– ROBERT LOUIS STEVENSON

L
a sfârșitul Războiului Civil, Ulysses S. Grant și prietenul lui,
William Tecumseh Sherman, erau doi dintre cei mai respectați și
mai importanți bărbați din America. În principiu, o țară
recunoscătoare le-a spus pe nepusă masă celor doi arhitecți ai victoriei
Uniunii: Orice vreți, pe toată durata vieții voastre, e al vostru.
Având această libertate la dispoziție, Sherman și Grant au luat-o pe
căi diferite. Sherman, al cărui traseu l-am urmărit mai devreme, detesta
politica și a refuzat în mod repetat să candideze pentru vreun post. „Am
toate rangurile pe care mi le doresc”, spunea el. Părând să-și
stăpânească egoul, acesta se va retrage mai târziu la New York, unde va
trăi ceea ce, după toate aparențele, a fost fericire și mulțumire.
Grant, care nu își exprimase anterior aproape niciun interes față de
politică și care reușise, de fapt, ca general tocmai pentru că nu știa cum
să facă politică, a ales în schimb să urmărească cel mai important post
al țării: președinția. Ales cu un număr covârșitor de voturi, el a prezidat
după aceea una dintre cele mai corupte, mai controversate și mai puțin
eficiente administrații din istoria americană. O persoană cu adevărat
bună și loială, el nu era făcut pentru lumea murdară de la Washington și
acest lucru l-a terminat repede. A părăsit postul după două mandate
epuizante, ajuns o figură publică bârfită și controversată și aproape
surprins de cât de prost mersese.
După președinție, Grant a investit aproape până la ultimul ban în
crearea unei case de brokeraj împreună cu un investitor controversat,
pe nume Ferdinand Ward. Ward, un Bernie Madoff al zilelor lui, a
transformat-o într-o schemă Ponzi și l-a falimentat în mod public pe
Grant. Așa cum scria Sherman, cu simpatie și înțelegere în ceea ce-l
privește pe prietenul lui, Grant „țintise să rivalizeze cu milionarii care ar
fi dat tot ce aveau să fi câștigat oricare dintre luptele lui”. Grant
realizase foarte multe, dar pentru el nu era suficient. Nu a putut să
hotărască ce era important pentru el, ce conta cu adevărat.
Iată cum par să meargă lucrurile: nu suntem niciodată mulțumiți cu
ce avem, vrem și ce au alții. Vrem să avem mai mult decât oricine
altcineva. Începem prin a afla ce e important pentru noi, dar, odată ce
obținem acel lucru, ne pierdem din vedere prioritățile. Egoul ne
influențează și ne poate distruge.
Constrâns de sentimentul lui de onoare, pentru a acoperi datoriile
firmei, Grant a luat un împrumut, folosind ca garanție neprețuitele lui
amintiri de război. Cu mintea, spiritul și corpul frânte, ultimii ani ai
vieții l-au prins luptându-se cu cancerul de gât și grăbindu-se să-și
termine memoriile, ca să lase familiei ceva din care să trăiască. De-abia
dacă a reușit.
Este cutremurător să te gândești la forțele vitale secătuite ale acestui
erou, care a murit la doar 63 de ani în agonie și înfrânt, acest bărbat
direct, sincer, care pur și simplu nu s-a putut abține, nu a putut să se
concentreze și a sfârșit mult în afara granițelor uriașului lui geniu. Ce ar
fi putut face cu acei ani, în schimb? Cum altfel ar fi arătat America? Cât
de mult ar fi putut să facă și să realizeze?
Nu că ar fi unic în această privință. Cu toții spunem adesea „da” fără
să ne gândim, ca urmare a unei atracții vagi, a lăcomiei sau a vanității.
Pentru că nu putem să spunem „nu” – pentru că am putea să ratăm ceva
dacă facem asta. Ne gândim că „da”-ul ne va permite să realizăm mai
multe, pe când, în realitate, ne împiedică să facem tocmai ce căutăm să
facem. Cu toții ne irosim prețioasa viață făcând lucruri care nu ne plac,
doar ca să ne demonstrăm valoarea în fața unor oameni pe care nu-i
respectăm și ca să obținem lucruri pe care nu le vrem.
De ce facem asta? Ei bine, de-acum ar trebui să fie evident.
 Egoul duce la invidie și pizma îi face să decadă deopotrivă pe oamenii
mici și pe cei mari. Egoul subminează măreția, amăgindu-l pe
deținătorul ei.
Cei mai mulți dintre noi începem cu o idee clară cu privire la ce vrem
în viață. Știm ce e important pentru noi. Succesul pe care-l obținem, mai
ales dacă vine devreme și din belșug, ne plasează într-un loc neobișnuit.
Pentru că acum, deodată, suntem într-un loc nou, ne este greu să ne
păstrăm cumpătul.
Cu cât călătorești mai departe pe calea realizărilor, oricare ar fi
acestea, cu atât mai des vei întâlni alți oameni de succes care te vor face
să te simți insignifiant. Nu contează cât de bine te descurci; egoul tău și
realizările lor te fac să te simți ca un nimeni – exact așa cum îi fac alții să
se simtă pe ei. E un ciclu care continuă, ad infinitum… în timp ce scurtul
nostru timp pe pământ – sau mica fereastră de oportunitate pe care o
avem aici – nu continuă la fel.
Astfel, grăbim în mod inconștient ritmul, pentru a ține pasul cu
ceilalți. Dar ce-ar fi dacă oameni diferiți ar alerga din motive diferite?
Ce-ar fi dacă ar exista mai mult de o singură cursă?
Asta spunea Sherman despre Grant. E un fel de ironie similară cu
aceea din Gift of the Magi (Darul magilor********) în ceea ce privește
râvna cu care vânăm ceva ce nu va fi cu adevărat plăcut. Cel puțin, nu va
dura. Dacă ne-am putea opri măcar o secundă!
Să clarificăm: competitivitatea este o forță importantă în viață. E cea
care conduce piața și se află în spatele unora dintre cele mai
impresionante realizări. La nivel individual, însă, este absolut vital să
știi cu cine concurezi și de ce, să ai un sentiment clar al spațiului în care
te afli.
Numai tu știi în ce cursă alergi. Asta numai dacă egoul tău nu
hotărăște că singurul mod în care ești valoros este să fii mai bun, să ai
mai mult decât oricine, de oriunde. Ceea ce e cel mai important e faptul
că fiecare dintre noi are un potențial și un scop unic; aceasta înseamnă
că suntem singurii care pot să evalueze și să stabilească principiile de
funcționare ale vieții noastre. Mult prea adesea, ne raportăm la alți
oameni și transformăm confirmarea pe care o primim din partea lor
într-un standard pe care ne simțim constrânși să îl atingem și, prin
urmare, ne risipim tocmai potențialul și scopul.
Potrivit lui Seneca, cuvântul grec euthymia este unul la care ar trebui
să ne gândim des: este sentimentul propriei căi și al felului în care o
urmăm fără să fim distrași de cei cu care ne intersectăm. Cu alte
cuvinte, nu e vorba despre a-l învinge pe celălalt. Nu e vorba despre a
avea mai mult decât alții. E vorba despre a fi ceea ce ești și despre a fi
cât poți tu de bun la asta, fără să cedezi în fața tuturor lucrurilor care te
îndepărtează de calea ta. E vorba despre a merge acolo unde ți-ai
propus să mergi. Despre a realiza tot ce poți mai bun, atât cât ești tu
capabil, în direcția pe care o alegi. Asta e. Nici mai mult, nici mai puțin.
(Apropo, în română, euthymia înseamnă liniște.)
E momentul să te oprești și să te gândești ce e cu adevărat important
pentru tine, iar după aceea să iei măsuri ca să lași deoparte restul. Fără
asta, succesul nu va fi plăcut și nici pe-aproape atât de complet pe cât ar
putea fi. Sau, și mai rău, nu va dura.
Acest lucru e adevărat mai ales în cazul banilor. Dacă nu știi de câți ai
nevoie, răspunsul automat devine cu ușurință: mai mulți. Și astfel, pe
negândite, energia esențială este deviată de la chemarea pe care o are
persoana către umplerea unui cont bancar. Atunci când „combini
nesiguranța și ambiția, capeți o incapacitate de a spune «nu» unor
lucruri”, spunea plagiatorul și discreditatul jurnalist Jonah Lehrer,
atunci când reflecta la prăbușirea lui.
Egoul respinge concesiile. De ce-ar face compromisuri? Egoul vrea
totul.
Egoul îți spune să înșeli, deși îți iubești partenera. Pentru că vrei și
ceea ce ai, și ceea ce nu ai. Egoul spune: sigur că da, de ce să nu sari
imediat la următorul lucru, chiar dacă de-abia începi să te obișnuiești
cu primul? În cele din urmă, spui „da” de prea multe ori la ceva aflat
mult dincolo de limitele tale. Suntem precum Capitanul Ahab care-l
vânează pe Moby Dick, din motive pe care nu le mai înțelegem.
 Poate că prioritatea ta chiar sunt banii. Sau poate e familia. Poate e
influența sau schimbarea. Poate e să întemeiezi o organizație care să
dureze sau care să servească unui scop. Toate acestea sunt motivații
perfect în regulă. Dar trebuie să știi. Trebuie să știi ce nu vrei și ce este
exclus să constituie alegerile tale. Pentru că strategiile, adesea, se
exclud reciproc. Cineva nu poate să fie în același timp și cântăreț de
operă, și un idol pop pentru adolescenți. Viața solicită aceste concesii,
dar egoul nu le poate permite.
Așadar, de ce faci ceea ce faci? Aceasta e întrebarea la care trebuie să
răspunzi. Analizeaz-o cu atenție cât poți de mult. Numai atunci vei
înțelege ce contează și ce nu. Numai atunci poți să spui „nu”, poți să
renunți la cursele stupide care nu contează și chiar să exiști. Numai
atunci e ușor să ignori oamenii „de succes”, pentru că, de cele mai multe
ori, nu sunt așa – cel puțin în raport cu tine și, adesea, chiar și cu ei
înșiși. Numai atunci îți poți construi acea încredere liniștită de care
vorbea Seneca.
Cu cât ai mai mult și faci mai multe, cu atât va fi mai greu să-ți menții
loialitatea față de scopul tău, însă cu atât mai mult va trebui să o faci.
Toți cred în mitul conform căruia dacă ar fi avut acel lucru – de obicei,
ceva ce are altcineva –, atunci ar fi fost fericiți. S-ar putea să fie nevoie
să te arzi de câteva ori ca să înțelegi deșertăciunea acestei iluzii. Cu toții
ne trezim uneori în mijlocul vreunui proiect sau al unei obligații și nu
înțelegem de ce suntem acolo. E nevoie de curaj și de credință ca să te
oprești.
Află de ce urmărești ceea ce urmărești. Ignoră-i pe cei care-ți tulbură
ritmul. Lasă-i pe ei să tânjească la ceea ce ai tu, nu invers. Pentru că asta
e independența.
******** Nuvelă scrisă de O. Henry și tradusă cu același titlu în limba română la editura
Andreas, în 2018. (n.tr.)
 ÎNDREPTĂȚIRE, CONTROL ȘI
PARANOIA

Unul dintre simptomele unei apropiate căderi nervoase e

convingerea că munca pe care o desfășori este extrem de
importantă.
– BERTRAND RUSSELL

C
ând Xerxes, împăratul persan, a traversat Strâmtoarea Dardanele
în timpul invaziei Greciei, apele s-au umflat și au distrus
podurile la care inginerii lui lucraseră zile întregi. În consecință,
a aruncat lanțuri în apă ca să o încătușeze, a ordonat să i se aplice trei
sute de lovituri de bici și să fie însemnată cu fier roșu. În timp ce
oamenii lui puneau în aplicare această pedeapsă, li s-a ordonat să le
facă apelor morală: „Tu, curent sărat și-amar, stăpânul îți aplică această
pedeapsă pentru că l-ai ofensat pe el, cel care nu te-a ofensat pe tine”. A,
și a tăiat capetele bărbaților care construiseră podurile.
Herodot, marele istoric, a numit această atitudine „îngâmfată”, ceea
ce probabil e puțin spus. Cu siguranță că „ridicolă” și „delirantă” ar fi
termeni mai potriviți. Dar, din nou, asta era o parte a personalității lui.
Cu puțin timp înainte de asta, Xerxes scrisese o scrisoare unui munte
din apropiere, prin care trebuia să construiască un canal. Poți fi tu înalt
și mândru, i-a scris el, dar să nu-ndrăznești să-mi faci vreun necaz.
Altfel, o să te rostogolesc în mare.
Cât este asta de ilar? Și mai important, cât de plin de emfază?
Amenințările delirante ale lui Xerxes nu sunt, din nefericire, o
anomalie istorică. Odată cu succesul, și mai ales cu puterea, vin unele
dintre cele mai mari și mai periculoase iluzii: îndreptățirea, controlul și
paranoia.
 Să sperăm că tu n-o să ajungi atât de îmbătat de putere încât să începi
să antropomorfizezi și să aplici pedepse obiectelor neînsuflețite.
Aceasta e nebunie pură, care poate fi recunoscută și, din fericire, rară.
Ceea ce e mai probabil și mai obișnuit să se întâmple este faptul că
începem să ne supraestimăm propria putere. După aceea, pierdem
perspectiva. Și, în cele din urmă, putem să ajungem ca Xerxes, o farsă
monstruoasă.
„Cea mai puternică otravă cunoscută vreodată/ se trage din coroana
de lauri a lui Cezar”********, scria poetul William Blake. Succesul
aruncă o vrajă asupra noastră.
Problema se află în drumul care ne-a condus încă de la început către
succes. Ceea ce am făcut a necesitat adesea fapte care cer putere brută
și forță a voinței. Atât antreprenoriatul, cât și arta necesită crearea a
ceva acolo unde nu exista nimic. Bogăția înseamnă să învingi piața și
estimările. Campionii sportivi și-au dovedit superioritatea fizică asupra
adversarilor lor.
Atingerea succesului implică să ignori îndoielile și rezervele
oamenilor din jur. Înseamnă să respingi respingerea. Necesită să-ți
asumi anumite riscuri. Am fi putut să renunțăm oricând, dar suntem
aici tocmai pentru că nu am făcut-o. Perseverența și curajul împotriva
unor posibilități ridicole sunt trăsături parțial iraționale – în anumite
cazuri, cu adevărat iraționale. Atunci când funcționează, aceste tendințe
par să fi fost justificate.
Și de ce să nu fie? E omenește să te gândești că, din moment ce s-a
întâmplat o dată și lumea a fost schimbată în vreun fel mărunt sau
important, deții acum o putere magică. Suntem aici pentru că suntem
mai mari, mai puternici, mai inteligenți. Pentru că noi construim
realitatea în care trăim.
Imediat după ce și-a distrus compania de miliarde de dolari, Ty
Warner, creatorul jucăriilor Beanie Babies, a trecut peste obiecțiile
prevăzătoare ale unuia dintre angajații săi și s-a lăudat: „Aș putea să
pun sigla Ty și pe o balegă și ăștia ar cumpăra-o!” Greșea. Și nu numai
că toată compania s-a prăbușit catastrofal, dar și el de-abia a scăpat mai
târziu să nu ajungă la închisoare.
Nu contează dacă ești miliardar, milionar sau doar un copil care a
obținut devreme o slujbă bună. Sentimentul complet și absolut de
încredere care te-a adus aici ar putea să devină un dezavantaj, dacă nu
ai grijă. Pretențiile și visul de a avea o viață mai bună? Ambiția care ți-a
alimentat efortul? Acestea apar ca impulsuri serioase, dar dacă sunt
lăsate nesupravegheate, devin infatuare și îndreptățire. Același lucru e
valabil și pentru instinctul de a prelua controlul; acum ești dependent
să controlezi. Ești condus de impulsul de a le demonstra celor care se
îndoiesc că greșesc? Atunci spune bun venit semințelor de paranoia.
Da, există un stres și o suferință care vin odată cu responsabilitățile
noii tale vieți. Toate lucrurile pe care le gestionezi, greșelile frustrante
ale oamenilor care ar trebui să știe mai bine, nesfârșitul șir de obligații
– nimeni nu ne pregătește pentru asta, ceea ce face cu atât mai greu de
gestionat sentimentele. Tărâmul promis trebuia să fie drăguț, nu
exasperant. Dar nu poți lăsa zidurile să te blocheze. Trebuie să preiei
controlul asupra ta și asupra percepțiilor tale.
Atunci când Arthur Lee a fost trimis în Franța și în Anglia ca să
servească în calitate de diplomat în timpul Războiului de Independență
American, în loc să se bucure de oportunitatea de a lucra cu colegul lui
diplomat, Silas Deane, și cu omul de stat mai vârstnic, Benjamin
Franklin, el și-a vărsat mânia pe ei și i-a disprețuit, crezând că aceștia
nu-l plac. În cele din urmă, Franklin i-a scris o scrisoare (una pe care
probabil că fiecare dintre noi ar merita s-o primească într-un moment
sau altul): „Dacă nu te vindeci de acest temperament, vei sfârși prin
nebunie, pentru care acesta este precursorul simptomatic”, îl sfătuia
Franklin. Probabil fiindcă și el își controla propriul temperament,
Franklin a hotărât că scrierea însăși a acestei scrisori era suficient de
cathartică. Nu a trimis-o niciodată.
Dacă ai ascultat vreodată înregistrările din Biroul Oval cu Richard
Nixon, observi aceeași boală și îți dorești ca cineva să-i fi trimis o astfel
de scrisoare. Este o înfiorătoare perspectivă asupra unui om care a
pierdut contactul nu numai cu ceea ce i se permitea să facă din punct de
vedere legal, cu slujba lui (să servească oamenii), ci și cu realitatea
însăși. Oscila foarte puternic între încredere supremă și groază și frică.
Vorbea peste subordonații săi și respingea informațiile și părerile care
contraziceau ceea ce voia el să creadă. Trăia într-o bulă în care nimeni
nu putea să spună nu – nici măcar conștiința lui.
Există o scrisoare de la Winfield Scott către Jefferson Davis, care era
atunci ministrul de Război al Statelor Unite. Davis îl bătea la cap în mod
agresiv pe Scott cu privire la niște chestiuni banale. Scott a ignorat
aceste lucruri până când, în cele din urmă, obligat să se ocupe de ele, a
scris că-i e milă de Davis. „Compasiunea se datorează întotdeauna unui
imbecil plin de furie, care împarte lovituri ce îl rănesc doar pe el”, i-a
spus el.
Egoul este cel mai mare inamic pentru el însuși. Îi rănește inclusiv pe
cei pe care-i iubim. Familiile și prietenii noștri suferă din cauza asta. La
fel și beneficiarii, fanii și clienții noștri. Un critic al lui Napoleon a spus
bine atunci când a remarcat faptul că acesta „disprețuiește națiunea ale
cărei ovații le caută”. Nu putea să-i vadă pe francezi decât ca pe niște
pioni pe care să-i dirijeze, oameni comparativ cu care trebuia să fie mai
bun, oameni care, dacă nu îl susțineau în mod total, necondiționat,
atunci erau împotriva lui.
Un om inteligent trebuie să-și amintească cu regularitate limitele
puterii și ale influenței sale.
Iată ce presupune îndreptățirea: Acest lucru este al meu. L-am
câștigat. În același timp, îndreptățirea nu dă doi bani pe alți oameni,
pentru că nu poate să conceapă că timpul altei persoane valorează la fel
de mult ca propriul timp. Oferă raționamente și afirmații care-i
epuizează pe oamenii care lucrează pentru noi și cu noi, care nu pot
alege altceva decât să accepte. Ne supraestimează abilitățile față de noi
înșine, face evaluări generoase ale perspectivelor noastre și creează
așteptări ridicole.
Controlul spune: Totul trebuie făcut cum vreau eu; chiar și lucrurile
mărunte, chiar și lucrurile neimportante. Poate deveni un perfecționism
care paralizează sau un milion de lupte purtate doar de dragul afirmării
propriului cuvânt. Și el îi epuizează pe oamenii de-al căror ajutor avem
nevoie, mai ales pe oamenii liniștiți care nu fac obiecții decât atunci
când i-am împins dincolo de limita de rezistență. Ne luptăm cu
funcționarul de la aeroport, cu reprezentantul serviciului de relații cu
clienții la telefon, cu agentul care ne examinează cererea. Cu ce scop? În
realitate, nu controlăm vremea, nu controlăm piața, nu-i controlăm pe
ceilalți oameni și, dacă asta nu se poate, eforturile și energia noastră
sunt doar o risipă.
Iată ce crede paranoia: Nu pot să am încredere în nimeni. Sunt
absolut singur în chestia asta și doar pentru mine. Spune: Sunt
înconjurat de proști. Spune: Dacă mă concentrez asupra muncii mele,
asupra obligațiilor mele, asupra mea, nu e suficient. Trebuie să
orchestrez și diferite intrigi de culise, să le vin de hac înainte să-mi vină
ei; să mă răzbun pentru desconsiderarea pe care o percep.
Fiecare are un astfel de șef, de partener, de părinte. Toată această
dispută, mânie, haos și tot acest conflict. Cum a funcționat pentru ei?
Cum s-a terminat?
„Cel care se complace în frici deșarte se va alege cu frici reale”, scria
Seneca, care, în calitate de consilier politic, fusese martorul paranoiei
distructive la cel mai înalt nivel.
Răspunsul constant și dezolant pe care îl primim este acela că
„obsesia primului loc” poate să-i determine pe alți oameni să ne
discrediteze și să se lupte cu noi. Ei văd ce este cu adevărat acel
comportament: o mască a slăbiciunii, a nesiguranței și a instabilității. În
frenezia de a se proteja pe ea însăși, paranoia generează persecutarea
pe care caută s-o evite, făcându-l pe individ prizonierul propriilor iluzii
și al propriului haos.
Aceasta e libertatea pe care ți-ai imaginat-o atunci când visai la
succesul tău? Probabil că nu.
Așa că, oprește-te!
******** În original, The Strongest Poison ever known/ came from Caesar’s Laurel Crown. (n.
ed.)
 AUTOGESTIONAREA

Nu e suficient să avem calități extraordinare; ar trebui să le și

gestionăm.
– LA ROCHEFOUCAULD

Î
n 1953, Dwight D. Eisenhower s-a întors de la parada inaugurală și
a intrat pentru prima oară în Casa Albă în calitate de președinte,
seara târziu. Atunci când a intrat în Reședința Guvernamentală,
șeful de personal i-a înmânat două scrisori „confidențiale și secrete”,
care-i fuseseră trimise mai devreme în acea zi. Reacția lui Eisenhower a
fost rapidă: „Nu-mi aduce niciodată plicurile sigilate”, a spus el cu
fermitate. „Pentru asta există personalul.”
Cât de snob, nu-i așa? Deja i se urcase funcția la cap?
Deloc! Eisenhower a recunoscut un eveniment insignifiant drept ceea
ce era: un simptom al unei organizații dezorganizate, disfuncționale. Nu
trebuia să treacă totul pe la el. Cine spune că plicul era important? De ce
nu se uitase nimeni peste el?
În calitate de președinte, prima lui prioritate era să organizeze partea
executivă într-o structură uniformă, funcțională și condusă de ordine,
exact așa cum fuseseră unitățile militare din care făcuse parte – nu
pentru că nu voia el să muncească, ci pentru că toată lumea avea o
responsabilitate, iar el avea încredere în ei și le dăduse împuternicirea
să-și facă treaba. Așa cum spunea mai târziu șeful lui de personal,
„președintele face lucrurile cele mai importante. Eu fac următoarele
cele mai importante lucruri”.
Imaginea publică a lui Eisenhower este cea a unui bărbat care joacă
golf. În realitate, el nu era o persoană care să lenevească, însă timpul
liber pe care-l avea se datora faptului că el conducea cu o mână de fier.
Știa că urgent și important nu sunt sinonime. Treaba lui era să
stabilească prioritățile, să se gândească la imaginea de ansamblu și,
după aceea, să aibă încredere că oamenii din subordinea lui își fac
treaba pentru care fuseseră angajați.
Cei mai mulți dintre noi nu suntem președintele S.U.A. și nici măcar
președintele unei companii, dar, înaintând pe treptele vieții, sistemul și
obișnuințele de lucru care ne-au dus până unde suntem acum nu ne vor
ține neapărat acolo. Atunci când suntem la început sau avem puțin
timp, putem fi intoleranți, putem compensa dezorganizarea cu o muncă
asiduă și cu puțin noroc. Asta nu va avea efect în cazul lucrurilor
importante. De fapt, asta te va face să te scufunzi, dacă nu te dezvolți și
nu te organizezi.
Am putea să comparăm sistemul lui Eisenhower de la Casa Albă cu
scandaloasa companie producătoare de autoturisme creată de John
DeLorean, atunci când a plecat de la General Motors ca să-și producă
propria marcă de mașini futuriste. Câteva decenii mai târziu, dincolo de
prăbușirea spectaculoasă a companiei, putem să fim iertători dacă ne
gândim că omul era cu mult înaintea epocii sale. De fapt, ascensiunea și
căderea lui constituie o poveste cât se poate de atemporală: narcisistul
cu sete de putere își subminează propria viziune și pierde în acest
proces milioanele de dolari ale altor oameni.
DeLorean era convins că, la General Motors, cultura ordinii și a
disciplinei îi ține pe loc pe creatorii sclipitori ca el. Când a hotărât să-și
fondeze compania, a făcut în mod deliberat totul diferit, disprețuind
înțelepciunea convențională și practicile de afaceri. Rezultatul nu a fost
sanctuarul liber, creativ pe care și-l imaginase cu naivitate DeLorean. A
fost, în schimb, o organizație cu o politică autoritară, disfuncțională și
chiar coruptă, care s-a prăbușit sub propria greutate, care a recurs în
cele din urmă la infracțiune și fraudă și care a pierdut cam 250 de
milioane de dolari.
Produsul lui DeLorean a fost un eșec, atât mașina, cât și compania,
deoarece a fost administrat greșit de sus până jos – cu un accent pe
administrarea greșită de sus, de către cel de sus. Adică problema era
DeLorean însuși. Prin comparație cu Eisenhower, el muncea mereu, cu
rezultate foarte diferite.
 Așa cum spunea un director, DeLorean „avea abilitatea să recunoască
o bună oportunitate, dar nu știa cum s-o pună în practică”. Un alt
director îi descria stilul de management ca fiind o „vânătoare de
baloane colorate” – era distras permanent și abandona un proiect în
favoarea altuia. Era un geniu. Din păcate, asta rareori e suficient.
Deși probabil că nu a intenționat, DeLorean a creat o cultură în care
egoul se mișca liber. Convins că succesul permanent era al lui de drept,
părea scos din pepeni de concepte precum disciplină, organizare sau
planificare strategică. Angajaților nu li se dădeau suficiente indicații,
după care, în alte momente, erau copleșiți cu instrucțiuni banale.
DeLorean nu putea să delege decât lacheilor a căror loialitate oarbă era
apreciată în defavoarea competenței sau a priceperii. Mai presus de
toate acestea, el întârzia adesea și era distras.
Directorilor li se permitea să desfășoare activități extracurriculare pe
banii companiei, erau încurajați în mod specific să vâneze proiecte
adiacente de pe urma cărora beneficia șeful lor, pe cheltuiala companiei.
În calitate de director general, DeLorean denatura adesea adevărul față
de investitori, față de colegii funcționari și față de furnizori, și acest
obicei se transmitea în toată compania.
La fel ca mulți oameni conduși de un demon, deciziile lui DeLorean
erau motivate de orice în afară de ceea ce ar fi fost eficient, realizabil
sau responsabil. În loc să perfecționeze sau să îmbunătățească sistemul
de la General Motors, acționa ca și cum ar fi dat deoparte ordinea cu
totul. Ceea ce a rezultat a fost un haos în care nimeni nu respecta
regulile, nimeni nu era răspunzător și se făceau foarte puține lucruri.
Singurul motiv pentru care compania nu s-a prăbușit imediat a fost
faptul că DeLorean era un maestru al relațiilor publice – o abilitate care
a menținut laolaltă elementele acestei povești, până când au ieșit
primele mașini cu defecte de pe linia de asamblare.
Deloc surprinzător, mașinile erau îngrozitoare. Nu funcționau. Costul
per bucată depășea foarte mult bugetul. Nu asiguraseră suficienți
distribuitori. Nu puteau să le furnizeze mașini celor pe care-i aveau.
Lansarea a fost un dezastru. Compania DeLorean Motors nu și-a revenit
niciodată.
 S-a dovedit că e dificil să devii un mare lider. Cine-ar fi crezut?
DeLorean nu putea să se autogestioneze, așa că a avut probleme cu
gestionarea celorlalți. Așa că a reușit să eșueze, atât el, cât și visul lui.
Gestionare? Acesta e premiul pentru toată creativitatea ta și pentru
toate ideile tale noi? Să devii gestionar? Da – în cele din urmă, cu toții
ne confruntăm cu necesitatea de a deveni supervizorul adult împotriva
căruia ne răzvrăteam la început. Cu toate acestea, reacționăm adesea cu
nemulțumire și preferăm să ne gândim: Acum, când am eu controlul,
lucrurile vor fi diferite!
Gândește-te la Eisenhower. Era președintele, la naiba, cel mai
puternic om din lume. Ar fi putut să se relaxeze și să facă lucrurile așa
cum îi plăcea lui. Dacă era dezorganizat, oamenii trebuiau să se ocupe
de asta (au existat o mulțime de președinți de acest fel înainte). Dar el
nu era. El a înțeles că lucrurile de care avea nevoie țara erau ordinea și
responsabilitatea. Și că acestea depășeau cu mult propriile lui
preocupări și îngrijorări.
Ceea ce a fost trist în legătură cu DeLorean este faptul că, la fel ca în
cazul multor oameni talentați, ideile lui erau la obiect. Mașina lui era o
inovație incitantă. Modelul lui ar fi putut să funcționeze. Avea toate
avantajele și tot talentul. Egoul lui și dezorganizarea care a rezultat din
asta au fost cele care au împiedicat combinarea ingredientelor – exact
așa cum se întâmplă și în cazul multora dintre noi.
Pe măsură ce ai succes în propriul tău domeniu, responsabilitățile
tale ar putea să înceapă să se schimbe. Zilele se rezumă din ce în ce mai
rar la a face și din ce în ce mai des la a lua decizii. Aceasta e natura
leadershipului. Această tranziție necesită reevaluarea și actualizarea
identității tale. Necesită o anumită modestie prin care să dai deoparte
unele dintre cele mai plăcute și mai pline de satisfacție părți ale fostului
tău post. Înseamnă să accepți că alții ar putea să fie mai calificați sau
mai specializați în domeniile în care te considerai tu competent – sau,
cel puțin, ei își investesc mai eficient decât tine timpul în aceste lucruri.
Da, ar fi mai distractiv să fii implicat mereu în orice chestiune minoră
și s-ar putea să te facă să te simți important să fii persoana solicitată să
salveze situația. Lucrurile mărunte sunt mereu captivante și adesea
măgulitoare, în timp ce imaginea de ansamblu poate să fie greu de
distins. Nu e întotdeauna distractiv, dar asta-i treaba. Dacă nu te
gândești tu la imaginea de ansamblu – pentru că ești prea ocupat să te
joci de-a „marele șef” – cine s-o facă?
Desigur, nu există niciun sistem „corect”. Uneori, sistemele sunt mai
bune când sunt descentralizate. Alteori, funcționează mai bine cu o
ierarhie strictă. Fiecare proiect și obiectiv merită o abordare care să se
potrivească perfect cu ceea ce e nevoie să se facă. Poate că un mediu
creativ, relaxat are mai mult sens pentru ceea ce faci tu. Poate că poți
să-ți conduci afacerea de la distanță sau poate că e mai bine ca toată
lumea să se vadă față în față.
Ceea ce contează este că tu înveți cum să te gestionezi pe tine și pe
alții, înainte ca domeniul tău economic să te mănânce de viu.
Micromanagerii******** sunt egoiștii care nu pot să-i gestioneze pe
ceilalți și ajung repede supraîncărcați. Așa se întâmplă și cu vizionarii
carismatici care-și pierd interesul atunci când este momentul să treacă
la acțiune. Cei mai răi sunt cei care se înconjoară de adulatori sau de
lingușitori care remediază problemele pe care le-au făcut ei înșiși și
creează o bulă în care nici măcar nu pot să vadă cât sunt de deconectați
de realitate.
Responsabilitatea necesită o revizuire și, după aceea, o claritate
sporită și un scop. Mai întâi, stabilirea obiectivelor de la cel mai înalt
nivel și a priorităților organizației și ale celor din viața ta. După aceea,
consolidarea și observarea lor. Pentru a genera rezultate și numai
rezultate.
„Peștele de la cap se împute”, spune o zicătoare. Ei bine, acum tu ești
capul.
******** Este vorba despre un stil aparte de management, care presupune controlul
excesiv. În carte, termenul face referire la managerii pentru care supravegherea subordonaților
devine o preocupare unică, obsesivă și epuizantă. (n.ed.)
 FII ATENT LA BOALA LUI EU

Dacă eu nu am grijă de mine, cine să aibă? Dacă eu am grijă doar

de mine, cine sunt eu?
– HILLEL

A
u existat marii generali aliați în cel de-al Doilea Război Mondial
– Patton, Bradley, Montgomery, Eisenhower, MacArthur, Zhukov
– și a existat apoi George Catlett Marshall Jr. Deși toți și-au servit
țara, au luptat și au condus cu vitejie, unul dintre ei iese în evidență.
Astăzi, vedem al Doilea Război Mondial ca pe o luptă clară, în care
binele s-a mobilizat în mod altruist împotriva răului. Problema este că
victoria și trecerea timpului au ascuns caracterul uman al oamenilor
care s-au aflat de partea corectă a acelei lupte. Adică uităm politica,
trădările, căutarea luminii reflectoarelor, poza, lăcomia și faptul că
aliații își acopereau reciproc spatele. În timp ce toți ceilalți generali își
apărau poziția, se luptau unul cu altul și aspirau cu nerăbdare la locul
lor în istorie, acest comportament era, practic, absent la un singur om:
generalul George Marshall.
Și mai impresionant, Marshall i-a depășit pe toți ca amploare în ceea
ce privește realizările. Care a fost secretul lui?
Pat Riley, faimosul antrenor și manager care a condus Los Angeles
Lakers și Miami Heat în multiple campionate, spune că echipele
extraordinare au tendința să urmeze o traiectorie. Atunci când încep –
înainte de a câștiga – echipa e inocentă. În cazul în care condițiile sunt
potrivite, se unesc, au grijă unii de alții și lucrează împreună pentru
atingerea obiectivului lor comun. El numește această etapă
„ascensiunea inocentă”.
După ce echipa începe să câștige și apare atenția din partea presei,
legăturile simple care i-au adus pe indivizi împreună încep să se
destrame. Jucătorii își estimează propria importanță. Se umflă
piepturile. Iese la suprafață frustrarea. Apar egourile. Ascensiunea
inocentă e urmată aproape întotdeauna de „Boala lui eu”. Poate „să
lovească orice echipă câștigătoare, în orice an și în orice moment” și o
face cu o regularitate alarmantă.
Sunt Shaq și Kobe care nu pot juca împreună. Este Jordan care îi
lovește pe Steve Kerr, pe Horace Grant și pe Will Perdue – membri ai
propriei echipe. A lovit oameni din propria lui echipă! Sunt angajații
Enron care au cufundat California în întuneric pentru profitul personal.
Sunt divulgările în presă din partea unui director nemulțumit care
spera să scape de un proiect care nu-i plăcea. Este cicălirea și orice altă
tactică de intimidare.
Pentru noi, este atunci când începem să credem că suntem mai buni,
că suntem speciali, că problemele și experiența noastră sunt incredibil
de diferite de ale oricui altcuiva, astfel că nimeni nu ar putea să
înțeleagă. Este o atitudine care a făcut să se piardă oameni, echipe și
cauze, care au fost mult mai presus decât noi.
La generalul Marshall, care și-a început mandatul ca Șef de Stat Major
al Armatei S.U.A., în ziua în care Germania a invadat Polonia, în 1939, și
care a servit pe perioada întregului război, vedem una dintre puținele
excepții de la această tendință, din întreaga istorie. Cumva, Marshall nu
a luat niciodată „Boala lui eu” și, în multe feluri, i-a făcut de rușine pe
oamenii care au luat-o.
Totul începe de la relația lui echilibrată cu rangul, o obsesie pentru
majoritatea oamenilor din domeniul lui de activitate.
Nu era un bărbat care se abținea de la orice afișare publică a rangului
sau a statutului. Insista, de exemplu, ca președintele să-i spună general
Marshall, iar nu George. (Și-a câștigat acest drept, nu?) Dar în timp ce
alți generali obișnuiau să facă presiuni pentru a fi promovați –
generalul MacArthur a fost promovat înaintea altor ofițeri în anii de
dinainte de război, în mare parte datorită eforturilor agresive ale
mamei lui –, Marshall descuraja în mod activ acest lucru. Atunci când
alții au început să facă presiuni ca Marshall să fie numit șef de Stat
Major, el le-a cerut să se oprească, pentru că „[asta] mă face să sar în
ochi în cadrul armatei. Să sar în ochi prea mult, de fapt”. Mai târziu, a
descurajat efortul făcut de Camera Reprezentanților de a aproba o lege
care să-i ofere rangul de feldmareșal – nu numai pentru că el credea că
denumirea de feldmareșal Marshall ar fi sunat ridicol, ci și pentru că nu
voia să-l rănească sau să aibă un rang mai mare decât mentorul lui,
generalul Pershing, care era pe moarte și era o sursă constantă de
sfaturi și îndrumare.
Poți să-ți imaginezi? În toate aceste cazuri, sentimentul lui de onoare
însemna să refuze onoruri și să le lase adesea să fie acordate altor
oameni. La fel ca orice ființă umană normală, le voia și el, dar în mod
corect. Și mai important, știa că, oricât de plăcute ar fi putut să fie,
putea să se descurce și fără ele, în timp ce alții poate că nu reușeau.
Egoul are nevoie de onoruri ca să fie validat. Încrederea, pe de altă
parte, poate să aștepte și să se concentreze asupra sarcinii curente,
făcând abstracție de recunoașterea externă.
La începutul carierei noastre, e posibil să putem face mai ușor aceste
sacrificii. Putem renunța la o facultate prestigioasă ca să înființăm
propria companie. Sau putem să tolerăm faptul că suntem trecuți cu
vederea din când în când. Odată ce „reușim”, există tendința să adoptăm
mentalitatea de a „obține ceea ce e al nostru”. Acum contează premiile
și recunoașterea imediată – chiar dacă nu acestea au fost cele care ne-
au adus aici. Avem nevoie de acei bani, de acel titlu, de acea atenție din
partea presei – nu pentru echipă sau pentru cauză, ci pentru noi înșine.
Pentru că le-am câștigat.
Să clarificăm un lucru: nu ne câștigăm niciodată dreptul să fim lacomi
sau să ne urmărim interesele în detrimentul tuturor celorlalți. Să
credem altceva nu e numai egoist, e contraproductiv.
Marshall a fost testat până la extrem din acest punct de vedere. Putea
să facă o treabă pentru care se antrenase toată viața: să comande
trupele în Ziua Debarcării în Franța, în esență cea mai amplă invazie
coordonată pe care o văzuse lumea vreodată. Roosevelt a lăsat să se știe
că Marshall era cel pe care îl voia. Locul unui general în istorie este
asigurat de faptele lui de luptă, așa că, chiar dacă era nevoie de Marshall
la Washington, Roosevelt a vrut să-i dea șansa să preia comanda.
Marshall nu voia nimic din asta. „Decizia este a dumneavoastră,
domnule președinte; dorințele mele n-au nicio legătură cu această
chestiune”. Sarcina și gloria au mers către Eisenhower.
S-a dovedit că Eisenhower era, de fapt, cel mai bun pentru această
treabă. A acționat minunat și a ajutat la câștigarea războiului. Ar fi
meritat altceva acest compromis?
Da, acesta e lucrul pe care refuzăm cu regularitate să-l facem; egoul
nostru ne împiedică să ne dedicăm oricărei misiuni mai ample din care
facem parte.
Ce o să facem? Vom lăsa pe altcineva să ne-o ia înainte?
Scriitoarea Cheryl Strayed îi spunea cândva unui tânăr cititor: „Devii
ceea ce vrei să fii, așa că ai putea, foarte bine, să nu fii un nesimțit”.
Aceasta e una dintre cele mai periculoase ironii ale succesului – poate
să ne transforme în cineva care nu am vrut niciodată să fim. „Boala lui
eu” poate să corupă și cea mai inocentă ascensiune.
Exista un general care îl trata prost pe Marshall – în principiu,
exilându-l în niște locuri obscure, pe la mijlocul carierei lui. Mai târziu,
Marshall l-a depășit și avea șansa să se răzbune. Însă nu a profitat de ea.
Pentru că, oricare ar fi fost defectele bărbatului, Marshall a văzut că el
era în continuare util și că țării îi va fi mai rău fără el. Care au fost
mulțumirile pentru suprimarea tăcută a propriului ego? Doar încă o
treabă bine făcută, atât și nimic mai mult.
Cuvântul pentru această atitudine e unul pe care nu prea îl mai
folosim: mărinimie. Era, desigur, și o bună strategie, dar, în cea mai
marea parte, Marshall era mai ales îndurător, iertător și mărinimos,
pentru că așa era bine. Potrivit observatorilor de rang înalt, ca
președintele Truman, ceea ce-l diferenția pe Marshall de aproape toți
ceilalți din armată și din politică era faptul că „generalul Marshall nu se
gândea niciodată la el însuși”.
Mai există și o altă poveste despre Marshall care poza pentru unul
dintre numeroasele portrete oficiale care i se solicitau. După ce venise
de multe ori și onorase cu răbdare cererile, Marshall a fost informat în
cele din urmă de către pictor că terminase și că putea să plece. Marshall
s-a ridicat și a dat să plece. „Nu vreți să vedeți tabloul?”, a întrebat
artistul. „Nu, mulțumesc”, a răspuns Marshall politicos și a plecat.
Înseamnă asta că nu e importantă gestionarea imaginii tale?
Bineînțeles că nu e. La începutul carierei tale, vei observa că te agăți de
fiecare ocazie de-a face asta. Pe măsură ce devii mai realizat, îți vei da
seama că o mare parte din asta reprezintă distrageri de la activitatea ta
– timpul petrecut cu reporterii, cu premiile și cu marketingul este timp
petrecut departe de lucrurile de care îți pasă cu adevărat.
Cine are timp să se uite la un portret al lui însuși? Ce rost are?
Așa cum observa mai târziu soția lui, oamenii care îl vedeau pe
George Marshall ca fiind doar modest sau tăcut pierdeau din vedere
ceea ce era special cu privire la acest bărbat. Avea aceleași trăsături pe
care le are oricine – ego, iubire de sine, mândrie, demnitate, ambiție –,
dar acestea erau „temperate de un sentiment al umilinței și al
altruismului”.
Faptul că vrei să fii ținut minte nu te face să fii o persoană rea. Să vrei
să ajungi în vârf. Să asiguri anumite condiții pentru tine și pentru
familia ta. În definitiv, toate astea fac parte din farmecul vieții.
Există un echilibru. Antrenorul de fotbal american Tony Adams
exprimă bine acest lucru. Joacă pentru numele de pe partea din față a
tricoului, spune el, iar ei își vor aminti de numele aflat pe spate.
Când vine vorba despre Marshall, vechea idee potrivit căreia
altruismul și integritatea ar putea fi slăbiciuni sau ar putea să țină pe
cineva pe loc se dovedește a fi ridicol de neîntemeiată. Desigur, unii
oameni ar putea să fie reticenți în a-ți spune prea multe despre el, dar
toți și fiecare dintre ei trăiesc într-o lume de a cărei modelare el a fost
în mare măsură responsabil.
Meritul? Cui îi pasă?
 MEDITEAZĂ ASUPRA VASTITĂȚII

Un călugăr este un om care e separat de tot și e în armonie cu tot.

– EVAGRIE PONTICUL

Î
n 1879, ecologistul și exploratorul John Muir a făcut prima lui
călătorie în Alaska. În timp ce explora fiordurile și peisajele
stâncoase ale Golfului Glaciar din Alaska, acum celebru, a fost
cuprins de un sentiment înălțător. Dintotdeauna fusese îndrăgostit de
natură și, aici, în climatul de vară unic din nordul îndepărtat, în acest
moment unic, era ca și cum întreaga lume era sincronizată. Ca și cum ar
fi putut să vadă dinaintea lui întregul ecosistem și ciclicitatea vieții. A
început să-i crească pulsul, iar el și grupul lui erau „încălziți și însuflețiți
de atașamentul pentru tot ce îi înconjura, primiți înapoi în inima
naturii” din care am venit cu toții. Din fericire, Muir a înregistrat în
jurnalul lui frumoasa coeziune a lumii din jurul lui, pe care puțini au
mai surprins-o de atunci.
Simțim viața și mișcarea din jurul nostru și frumusețea universală:
mareele mărșăluind înainte și înapoi cu o sârguință neobosită,
scăldând frumoasele țărmuri și legănând algele purpurii ale
marilor pajiști ale mării unde se hrănesc peștii, curenții sălbatici
ropotind în cascade albe, mereu crescând și mereu cântând,
răspândindu-și apele peste o mie de piscuri; vastele păduri ce se
hrănesc cu razele îmbibate de soare, fiecare celulă prinzându-se
într-o horă a desfătării; roiuri difuze de insecte care se agită prin
aer, oile și caprele sălbatice pe crestele pline de iarbă de deasupra
pădurilor, urșii încâlciți în rugii de mure, nurci și castori și vidre,
departe, în râuri și lacuri; indienii și aventurierii urmându-și
cărările lor singuratice; păsări având grijă de puii lor –
 pretutindeni, pretutindeni, frumusețe și viață și mișcare veselă,
desfătătoare.
În acest moment, el trăia ceea ce stoicii numesc sympatheia – o stare
de conectare cu cosmosul. Filozoful francez Pierre Hadot numea asta
„sentimentul oceanic”. Un sentiment de apartenență la ceva mai mare,
conștientizarea faptului că „lucrurile omenești sunt un punct
infinitezimal în imensitate”. Acestea sunt momentele în care nu numai
că suntem liberi, dar suntem și atrași de întrebări importante: Cine sunt
eu? Ce fac aici? Care e rolul meu în această lume?
Nimic nu ne îndepărtează mai mult de aceste întrebări decât
realizarea materială – atunci când suntem mereu ocupați, stresați,
suprasolicitați, distrași, ni se raportează, lumea se bazează pe noi,
suntem separați. Atunci când suntem bogați și ni se spune că suntem
importanți sau puternici. Egoul ne spune că semnificația vine din
activitate, că a fi în centrul atenției e singura modalitate de a conta
pentru ceilalți.
Atunci când ne lipsește legătura cu ceva mai extins sau mai mare
decât noi, e ca și cum o parte din sufletul nostru ar dispărea. Ca și cum
ne-am fi separat de tradițiile din care provenim, oricare ar fi acestea
(un meșteșug, un sport, un grup de prieteni, o familie). Egoul ne
blochează legătura cu frumusețea și cu istoria lumii. Ne stă în cale.
Nu e de mirare că succesul ni se pare un vid. Nu e de mirare că
suntem extenuați. Nu e de mirare că ne simțim de parcă am fi într-o
cursă de șoareci. Nu e de mirare că ne pierdem energia care ne alimenta
cândva.
Iată un exercițiu: mergi pe un străvechi câmp de luptă sau într-un loc
cu semnificație istorică. Uită-te la statui și nu vei putea să nu vezi cât de
asemănător arată oamenii, cât de puține lucruri s-au schimbat de
atunci, de-atâta timp, și cum va fi totdeauna. Aici a stat un om
important. Aici a murit o femeie curajoasă. Aici a locuit un om crud și
bogat, în casa lui somptuoasă... E sentimentul că au existat alții înaintea
ta, generații întregi, de fapt.
 În aceste momente ne încearcă sentimentul de imensitate a lumii.
Egoul este imposibil, pentru că ne dăm seama, fie și numai trecător, ce a
vrut să spună Emerson atunci când zicea că „fiecare om este un citat din
toți strămoșii lui”. Ei fac parte din noi, noi facem parte dintr-o tradiție.
Prețuiește puterea acestei poziții și învață din ea. E un sentiment
exaltant să înțelegi asta, la fel ca cel pe care l-a simțit Muir în Alaska. Da,
suntem mici cu toții. Suntem o bucățică din acest univers extraordinar
și un proces.
Astrofizicianul Neil deGrasse Tyson a descris bine această dualitate:
este posibil să te bucuri și de relevanța și de irelevanța ta în cosmos.
Așa cum spune el: „Atunci când îmi ridic privirea către univers, știu că
sunt mic, dar sunt și mare. Sunt mare pentru că sunt conectat cu
universul și universul e conectat cu mine”. Dar nu putem uita, totuși,
care e mai mare și care e aici de mai mult timp.
De ce crezi că marii conducători și gânditori din istorie „au plecat în
sălbăticie” și s-au întors cu inspirație, cu un plan, cu o experiență care
le-a oferit un parcurs care a schimbat lumea? Pentru că, făcând asta, ei
au privit în perspectivă, au înțeles imaginea de ansamblu într-un mod
care nu era posibil în agitația vieții cotidiene. Reducând la tăcere
zgomotul din jurul lor, ei au putut în sfârșit să audă vocea liniștită pe
care aveau nevoie s-o asculte.
Creativitatea este o chestiune de receptivitate și de recunoaștere. Ea
nu poate să existe dacă tu crezi că lumea se învârte în jurul tău.
Îndepărtând egoul – chiar și temporar –, putem accesa diversitatea în
unitate. Datorită faptului că ne lărgim perspectiva, ni se înfățișează mai
multe lucruri.
E trist cât de deconectați de trecut și de viitor sunt, de fapt, cei mai
mulți dintre noi. Uităm că mamutul lânos trăia pe pământ atunci când
erau construite piramidele. Nu ne dăm seama că Cleopatra a trăit mai
aproape de timpul nostru decât de momentul construcției acelor
faimoase piramide care i-au marcat stăpânirea. Atunci când muncitorii
britanici au excavat pământul din Trafalgar Square ca să construiască
Columna lui Nelson și faimoasele ei statui cu lei, au descoperit în
pământ oasele unor lei reali, care cutreierau chiar acel loc, cu doar
câteva mii de ani înainte. Cineva a calculat că nu e nevoie decât de un
lanț de șase oameni care au dat mâna unul cu celălalt de-a lungul
secolelor pentru a-l lega pe Barack Obama de George Washington.
Există un clip video, pe care îl poți vedea pe YouTube, cu un bărbat la o
emisiune-joc de pe CBS, I’ve Got a Secret (Am un secret), din 1956 – un
episod în care se întâmpla să apară și o actriță faimoasă pe nume
Lucille Ball. Secretul lui? Fusese în Teatrul Ford atunci când a fost
asasinat Lincoln. Guvernul englez nu și-a plătit decât de curând
datoriile făcute încă din 1720, ca urmare a unor evenimente ca bula
financiară South Sea, războaiele napoleoniene, abolirea sclaviei de către
imperiu și Marea foamete irlandeză – ceea ce înseamnă că, în secolul
XXI, încă mai există o legătură directă și cotidiană cu secolele al XVIII-
lea și al XIX-lea.
Pe măsură ce ni se dezvoltă puterea și talentele, ne place să credem
că ele ne fac speciali – că trăim în vremuri binecuvântate, fără
precedent. Acest lucru e amplificat de faptul că foarte multe dintre
fotografiile pe care le vedem chiar și de acum 50 de ani sunt încă în alb
și negru, iar noi se pare că presupunem că lumea era în alb și negru.
Evident, nu era – cerul lor avea aceeași culoare ca al nostru (în unele
locuri era mai strălucitor decât al nostru), sângerau în același fel ca noi
și obrajii lor se îmbujorau la fel ca ai noștri. Suntem exact ca ei și așa
vom fi întotdeauna.
„E greu să fii umil atunci când ești un om așa mare cum sunt eu”,
spunea cândva Muhammad Ali. Da, bine. Acesta e motivul pentru care
oamenii măreți s-au străduit și mai mult să lupte împotriva acestei
tendințe. E greu să fii absorbit de tine însuți și convins de propria ta
măreție în timp ce te afli în singurătatea și liniștea date de izolarea
senzorială. E greu să fii altfel decât umil, atunci când mergi singur pe o
plajă, noaptea târziu, cu un ocean negru nesfârșit lovindu-se zgomotos
de pământul de lângă tine.
Trebuie să căutăm în mod activ această înțelegere cosmică. Există un
poem faimos al lui Blake, care începe cu: „Într-un grăunte de nisip să
vezi o lume,/ În mușețel – un rai și-o auroră;/ Cuprinde-n palmă
infinitul fără nume/ Cuprinde veșnicia într-o oră.” Acesta e motivul
pentru care suntem aici. Aceasta e experiența transcendentală care face
să fie imposibil egoul nostru meschin.
Amintește-ți că ești neprotejat împotriva elementelor sau forțelor sau
împrejurimilor. Amintește-ți cât de lipsit de sens este să te înfurii, să te
lupți și să încerci să-i depășești pe cei din jurul tău. Caută să intri în
contact cu infinitul și pune capăt separării tale conștiente de lume.
Împacă-te un pic mai bine cu realitățile vieții. Dă-ți seama cât de multe
au existat înaintea ta și că nu au rămas decât firimituri.
Lasă acest sentiment să te cuprindă cât poți tu de mult. După aceea,
atunci când începi să te simți mai bun sau mai mare, apucă-te și fă asta
din nou.
 PĂSTREAZĂ-ȚI CUMPĂTAREA

Cea mai înaltă culme a educației este simplitatea.

– BRUCE LEE

A
ngela Merkel este antiteza aproape oricărei imagini pe care ne-o
facem despre un șef de stat – în special unul german. E simplă. E
modestă. Puțin îi pasă de prezentări sau de strălucire. Nu ține
discursuri înflăcărate. Nu are niciun interes de a se extinde sau de a
domina. În general, este liniștită și rezervată.
Cancelarul Angela Merkel este cumpătată, în timp ce mult prea mulți
lideri sunt intoxicați: de ego, de putere, de poziție. Această cumpătare
este tocmai ceea ce a făcut-o un lider foarte popular cu trei mandate și,
paradoxal, o forță vie, impetuoasă a libertății și păcii în Europa
modernă.
Există o poveste despre Merkel de când era mică, la o lecție de înot. S-
a dus pe trambulină și a stat acolo, gândindu-se dacă să sară sau nu.
Minutele treceau. Din ce în ce mai multe. În cele din urmă, exact atunci
când începea să sune soneria care marca sfârșitul lecției de înot, a sărit.
Îi fusese teamă sau fusese doar precaută? Mulți ani mai târziu, ea avea
să le reamintească liderilor europeni, în timpul unei crize majore, că
„frica e un sfetnic prost”. Atunci când era copil, pe trambulina aceea, ea
voise să folosească fiecare secundă pe care o avea la dispoziție pentru a
lua decizia corectă, fără să se lase condusă de neglijență sau teamă.
De cele mai multe ori, credem că oamenii ajung să aibă succes grație
unei pure energii și unui pur entuziasm. Aproape că scuzăm egoul,
deoarece credem că face parte integrantă din personalitatea de care e
nevoie pentru „a ajunge mare”. Poate că un pic din acea putere
copleșitoare este ceea ce te-a adus unde ești acum. Dar hai să ne
întrebăm: Chiar poate fi susținută în următoarele câteva decenii? Chiar
poți să muncești mai mult și să îi depășești pe toți definitiv?
Răspunsul este nu. Egoul ne spune că suntem invincibili, că avem o
forță nelimitată care nu se va risipi niciodată. Dar nu acest lucru e
necesar pentru măreție: energie fără sfârșit?
Merkel e întruchiparea fabulei lui Esop despre țestoasă. E lentă și
constantă. În noaptea istorică în care a căzut Zidul Berlinului, avea 35
de ani. A băut o bere, s-a culcat și s-a dus la serviciu devreme a doua zi.
De câțiva ani, muncea ca să devină un fizician respectat, dar
necunoscut. Numai după aceea a intrat în politică. După ce a făcut 50 de
ani, a devenit cancelar. A fost un drum făcut atent, pas cu pas.
Însă noi, restul, vrem să ajungem la vârf cât de repede e omenește
posibil. Nu avem răbdare să așteptăm. Ne îmbătăm cu ideea urcării
treptelor ierarhice. Odată ce am reușit, avem tendința să credem că
egoul și energia sunt singurele modalități de a rămâne acolo. Nu este
adevărat.
Atunci când președintele rus Vladimir Putin a încercat la un moment
dat s-o intimideze pe Merkel, lăsându-și câinele lui mare de vânătoare
să dea buzna la o întâlnire (se știe că nu este o iubitoare de câini), ea
nici măcar n-a clipit, iar mai târziu glumea în legătură cu asta. Prin
urmare, el a fost cel care a părut prostuț și nesigur. În timpul
ascensiunii ei și în special în timpul cât a fost la putere, și-a menținut
permanent echilibrul și luciditatea, indiferent de factorii de stres sau de
stimulii imediați.
Dacă am fi fost într-o poziție similară, noi am fi putut să ne lansăm
într-o acțiune „îndrăzneață”; am fi putut să ne înfuriem sau să stabilim
o limită. Trebuie să ne apărăm drepturile, nu? Dar trebuie? Adesea,
acesta este doar egoul, care mai mult amplifică tensiunea decât să o
gestioneze. Merkel este fermă, clară și răbdătoare. E dispusă să facă
compromisuri în legătură cu orice, cu excepția principiilor care sunt în
joc – pe care mult prea mulți oameni le pierd din vedere.
Aceasta e cumpătarea. Asta înseamnă să te stăpânești pe tine.
 Nu a devenit întâmplător cea mai puternică femeie din lumea
occidentală. Și cel mai important, și-a menținut poziția timp de trei
mandate, cu aceeași formulă.
Marele împărat filozof Marc Aureliu știa asta foarte bine. Angrenat în
politică aproape împotriva voinței lui, el a servit poporul roman în
funcții din ce în ce mai înalte, din adolescență până la moarte.
Întotdeauna existau probleme presante – de ascultat solicitări, de
purtat războaie, de aprobat legi, de acordat favoruri. S-a străduit să
scape de ceea ce el numea „imperializare” – pata puterii absolute care îi
distrusese pe împărații de dinainte. Pentru a face asta, el își scria că
trebuie „să lupte pentru a fi persoana pe care filozofia încearcă să o
creeze”.
Acesta e motivul pentru care se spune că filozoful zen Zuigan își
spunea în fiecare zi:
– STĂPÂNE...
– DA, DOMNULE?
După aceea adăuga:
– DEVINO CUMPĂTAT.
– DA, DOMNULE.
Încheia spunând:
– NU TE LĂSA AMĂGIT DE ALȚII.
– DA, DOMNULE. DA, DOMNULE.
Astăzi am putea adăuga la asta:
– NU TE LĂSA AMĂGIT DE RECUNOAȘTEREA PE CARE AI OBȚINUT-O
SAU DE SUMA DE BANI DIN CONT.
Trebuie să ne luptăm să rămânem cumpătați, în ciuda numeroaselor
și diverselor forțe care se învârt în jurul egoului nostru.
Istoricul Shelby Foote observa că „puterea face mai mult decât să
corupă; asta e prea simplu. Ea fragmentează, elimină opțiunile,
hipnotizează”. Asta e ce face egoul. Încețoșează mintea exact atunci
când e nevoie să fie limpede. Cumpătarea este o contrabalansare, un
remediu pentru mahmureală – sau, și mai bine, o metodă de prevenire.
 Alți politicieni sunt curajoși și carismatici. Dar, așa cum se presupune
că ar fi spus Merkel: „Nu poți rezolva sarcini... cu carisma”. Ea e
rațională. Analizează. Ea se concentrează asupra situației, nu asupra ei
însăși, așa cum fac adesea oamenii care se află la putere. Trecutul ei în
domeniul științific e de ajutor aici, desigur. Politicienii sunt adesea
vanitoși, obsedați de imaginea lor. Merkel e prea obiectivă pentru asta.
Îi pasă de rezultate și mai puțin de alte lucruri. Un scriitor german
remarca, în cadrul unui omagiu pe care i l-a adus când a împlinit 50 de
ani, că principala armă a lui Merkel este lipsa prețiozității.
David Halberstam observa, atunci când scria despre antrenorul
echipei Patriots, Bill Belichick, că omul „nu numai că știe care sunt
lucrurile importante, dar și disprețuiește zgomotul inutil”. Ai putea
spune același lucru și despre Merkel. Liderii ca Belichick și Merkel știu
că lucrurile importante sunt cele care câștigă jocul și duc înainte
națiunile. Zgomotul inutil, pe de altă parte, îngreunează luarea
deciziilor corecte cu privire la cum să interacționezi cu ceilalți, la cum să
promovezi, la ce strategii să alegi, la ce păreri să asculți, la momentul în
care să te repezi asupra unei probleme.
Europa lui Churchill avea nevoie de un anumit tip de lider. Lumea
interconectată de astăzi are nevoie de propriul ei tip de lider. Pentru că
există foarte multă informație care să fie selectată, atât de multă
competiție, atât de multă schimbare, fără o minte limpede... totul e
pierdut.
Nu vorbim, desigur, despre abținerea de la droguri și alcool, dar este
cu siguranță vorba despre o formă de stăpânire de sine pentru a ajunge
la cumpătarea fără ego – o eliminare a celor inutile și distructive. Gata
cu obsesia cu privire la propria imagine; cu tratarea cu dispreț a
oamenilor care sunt mai jos sau mai sus decât tine; cu nevoia de
însemne ale elitei și de tratament de vedetă; cu furia, cu luptele, cu
umflarea în pene, cu jocurile teatrale, cu dominarea, cu infatuarea și cu
mirarea în fața propriei grozăvii și a importanței pe care ți-ai dat-o
singur.
Cumpătarea este contragreutatea care trebuie să ne echilibreze
succesul. Mai ales dacă lucrurile continuă să devină din ce în ce mai
bune.
Așa cum remarca James Basford, „e nevoie de o constituție puternică
pentru a rezista atacurilor repetate ale prosperității”. Ei bine, aici ne
aflăm noi, acum.
Există o veche zicală care spune că, pentru a trăi fericit, trebuie să
trăiești ascuns. E adevărat. Problema este că asta înseamnă ca noi,
restul, să fim privați de exemple foarte bune. Suntem norocoși să vedem
pe cineva cum e Merkel în lumina publică, pentru că ea este
reprezentantul unei majorități tăcute.
Oricât ar fi de greu de crezut, judecând după lucrurile pe care le
vehiculează mass-media, chiar există niște oameni de succes cu
apartamente modeste. La fel ca Merkel, au o viață personală normală,
împreună cu partenerii lor (soțul ei a lipsit de la prima ei numire în
funcție). Le lipsesc subterfugiile, poartă haine normale. Cei mai mulți
oameni de succes sunt oameni de care n-ai auzit niciodată. Așa vor ei.
Asta îi menține cumpătați. Îi ajută să-și facă treaba.
 PENTRU CEEA CE VINE ADESEA ÎN
CONTINUARE, INAMICUL ESTE
EGOUL...

Probele au fost strânse, iar tu ești verdictul.

– ANNE LAMOTT

I
ată-te aici, pe culme. Ce ai descoperit? Doar cât de greu sau de
delicat e de gestionat acest lucru. Ai crezut că va fi mai ușor când
vei sosi; în schimb, este și mai greu – o poveste cu totul diferită.
Ceea ce ai descoperit e că trebuie să te gestionezi pe tine însuți pentru
a-ți păstra succesul.
Filozoful Aristotel nu era străin de lumea egoului, a puterii și a
imperiului. Cel mai faimos elev al lui a fost Alexandru cel Mare și
tânărul bărbat, în parte cu ajutorul învățăturilor lui Aristotel, a cucerit
întreaga lume cunoscută. Alexandru era curajos și grandios și, adesea,
generos și înțelept. Cu toate acestea, este clar că a ignorat cea mai
importantă lecție a lui Aristotel, și, în parte, probabil că acesta e motivul
pentru care a murit la vârsta de 32 de ani, departe de casă, ucis
probabil de propriii lui oameni, care, în cele din urmă, au spus: „Destul”.
Nu că ar fi greșit să aibă ambiții mari. Doar că Alexandru nu a înțeles
niciodată „media de aur” a lui Aristotel – mai exact, calea de mijloc.
Aristotel vorbește în mod repetat de virtute și excelență ca fiind puncte
de-a lungul aceluiași spectru. Curajul, de pildă, stă între lașitate la un
capăt și nesăbuință la celălalt. Generozitatea, pe care o admirăm cu
toții, trebuie să se oprească înainte de a ajunge fie la risipă, fie la
parcimonie, ca să fie utilă la ceva. S-ar putea să fie dificil de spus unde
se află linia – această medie de aur –, dar, dacă nu o găsim, riscăm să
ajungem în extreme periculoase. Acesta e motivul pentru care e așa de
greu să ajungi la excelență, scria Aristotel: „În fiecare caz, e greu să te
străduiești să găsești calea de mijloc; de pildă, nu oricine, ci numai cel
ce știe, găsește punctul central al unui cerc”.
Putem să folosim media de aur ca să ne conducem egoul și dorința de
realizare.
Ambiția nesfârșită e simplă; oricine poate să apese accelerația. Și
mulțumirea de sine e simplă; e doar o chestiune de a ridica piciorul de
pe accelerație. Trebuie să evităm ceea ce strategul de afaceri Jim Collins
numește „a vrea în mod nesăbuit mai mult”, precum și mulțumirea de
sine care vine odată cu aclamațiile. Ca să împrumutăm din nou de la
Aristotel, dificilă este aplicarea cantității potrivite de presiune, în
momentul potrivit, în modul potrivit, pentru intervalul de timp potrivit,
în mașina potrivită, mergând în direcția potrivită.
Dacă nu facem asta, consecințele pot fi grave.
Există o replică a lui Napoleon, care, la fel ca Alexandru, a murit
îngrozitor. El spunea: „Oamenii cu ambiții mari au căutat fericirea... și
au găsit faima”. Ceea ce a vrut el să spună este că în spatele fiecărui
obiectiv există impulsul de a fi fericiți și împliniți – dar, atunci când
egoismul preia controlul, pierdem din vedere obiectivul și ajungem
undeva unde nu am intenționat niciodată. Emerson, în faimosul lui eseu
despre Napoleon, face efortul să scoată în evidență că, la numai câțiva
ani de la moartea lui, Europa era, în esență, exact așa cum era înainte
să-și înceapă Napoleon ascensiunea lui precipitată. Acea moarte, tot
acel efort, acea lăcomie, acele onoruri – pentru ce? Practic, pentru
nimic. Napoleon, scria el, a dispărut repede, la fel ca fumul armelor lui.
Howard Hughes – în ciuda reputației lui actuale de nonconformist
îndrăzneț – nu era un om fericit, oricât de grozavă poate să pară viața
lui în istorie sau în filme. Când era aproape de moarte, unul dintre
ajutoarele lui a încercat să-l încurajeze pe suferindul Hughes: „Ce viață
incredibilă ați avut”, a spus ajutorul. Hughes a dat din cap și a răspuns
cu sinceritatea tristă, empatică a cuiva căruia în mod clar i-a sunat
ceasul: „Dacă ai fi schimbat cu mine locul în viață, am curaj să pun pariu
că ai fi cerut să ne schimbăm înapoi locurile înainte să treacă o
săptămână”.
Nu trebuie să le călcăm pe urme. Știm ce decizii trebuie să luăm ca să
evităm acel sfârșit umilitor, chiar jalnic: protejându-ne cumpătarea,
evitând lăcomia și paranoia, rămânând umili, păstrându-ne sentimentul
scopului, intrând în contact cu vastitatea care ne înconjoară.
Pentru că, chiar dacă reușim să ne autogestionăm bine, prosperitatea
nu are nicio garanție. Lumea conspiră împotriva noastră în multe feluri
și legile naturii spun că totul regresează către medie. În sport,
antrenamentele devin mai dure după un sezon câștigat, echipele
proaste își aleg mai bine viitorii jucători, iar plafonul de salariu face să
fie greu să păstrezi echipa laolaltă. În viață, taxele devin mai mari cu cât
faci mai mulți bani, iar societatea îți impune mai multe obligații. Mass-
media e mai dură cu cei de care s-a ocupat și mai înainte. Prețul
renumelui îl constituie zvonurile și bârfele: E un bețiv. E lesbiană. E un
ipocrit. E o afurisită. Mulțimea îi încurajează pe cei slabi și e împotriva
câștigătorilor.
Acestea sunt doar fapte de viață. Cine-și poate permite să le
contrazică?
În loc să lăsăm puterea să ne facă să delirăm și în loc să luăm de bun
ceea ce avem, mai bine ne-am petrece timpul pregătindu-ne pentru
schimbările de destin care apar inevitabil în viață. Adică adversitățile,
dificultățile, eșecurile.
Cine știe – poate că ceea ce urmează este tocmai un declin. Mai rău,
poate că tu l-ai provocat. Doar pentru că ai făcut ceva, cândva, nu
înseamnă că vei putea să faci cu succes acel lucru pentru totdeauna.
Răsturnările de situație și regresiile fac parte din ciclul vieții în
aceeași măsură ca orice altceva.
Dar putem să facem față și acestui lucru.
 EȘECUL

Iată-ne aici, trecând prin încercările inevitabile ale fiecărei

călătorii. Poate că am avut un eșec, poate că obiectivul nostru s-a
dovedit mai greu de atins decât anticipaserăm. Nimeni nu are
succes mereu și nu toată lumea obține succesul din prima
încercare. Toți facem pași înapoi de-a lungul drumului. Egoul nu
numai că ne face să fim nepregătiți pentru aceste circumstanțe,
dar adesea contribuie încă de la început la apariția lor. Calea de
ieșire, modalitatea de a ne ridica din nou presupune reorientarea
și creșterea conștiinței de sine. Nu avem nevoie de milă – nici de
a noastră, nici de a altcuiva – avem nevoie de scop, stabilitate și
răbdare.
____________________________________ 4 _____________________________________
Facem paradă cu bogățiile noastre și ne ascundem sărăcia pentru
că omenirea e dispusă să empatizeze într-o mai mare măsură cu
bucuria noastră decât cu suferința. Nimic nu e mai umilitor decât
să fim obligați să ne afișăm suferința în public și să simțim că,
deși situația noastră este expusă în văzul întregii omeniri, niciun
muritor nu-și imaginează nici măcar jumătate din cât suferim
noi.
 – ADAM SMITH

Î
n prima jumătate a vieții ei, Katharine Graham vedea că aproape
totul mergea bine.
Tatăl ei, Eugene Meyer, era un geniu financiar care făcuse avere pe
piața de acțiuni. Mama ei era frumoasă și era și o persoană publică
ilustră. Când era copil, Katharine avea ce era mai bun din toate: cele mai
bune școli, cei mai buni profesori, case mari și servitori care să-i stea la
dispoziție.
În 1933, tatăl ei a cumpărat ziarul Washington Post, pe atunci un ziar
aflat într-o situație dificilă, dar important, și a început să investească în
el. Fiind singurul copil care și-a exprimat vreun interes serios pentru
acesta, Katharine a moștenit ziarul când a fost mai mare și i-a predat
conducerea la fel de impresionantului ei soț, Philip Graham.
Ea nu era un alt Howard Hughes, care să risipească averea familiei ei.
Nu era un alt copil bogat care să aleagă calea ușoară în viață pentru că
putea. Dar avea o viață comodă, fără îndoială. Fusese mulțumită, după
cum spunea ea, să fie „coada zmeului” pentru soțul ei (și pentru
părinți).
După aceea, viața ei s-a schimbat. Comportamentul lui Phil Graham
devenise tot mai nesăbuit. Bea foarte mult. Lua decizii de afaceri
nesăbuite și cumpăra lucruri pe care nu și le permiteau. Începuse să
aibă aventuri. Își umilea în public soția în fața aproape tuturor
cunoscuților. Probleme de oameni bogați, nu? S-a dovedit că suferise o
cădere nervoasă gravă și, în timp ce Katharine încerca să îl ajute să se
facă bine, el și-a luat viața cu o pușcă de vânătoare, pe când ea moțăia în
camera de alături.
În 1963, la 46 de ani, Katharine Graham, mamă a trei copii, fără nicio
experiență în muncă, s-a trezit responsabilă pentru Washington Post
Company, o corporație vastă, cu mii de angajați. Era nepregătită, timidă
și naivă.
Deși tragice, aceste evenimente nu au constituit chiar un eșec
devastator. Graham era încă bogată, încă albă, încă privilegiată. Cu toate
acestea, nu asta era ceea ce credea ea că îi pregătise viața. Asta e ideea.
Eșecul și adversitățile sunt relative și unice pentru fiecare dintre noi.
Aproape fără excepție, asta e ceea ce face viața: ne ia planurile și le face
bucăți. Uneori o dată, alteori de o mulțime de ori.
Așa cum observa cândva filozoful financiar și economistul George
Goodman, e ca și cum „am fi la un bal minunat, unde șampania se agită
în fiecare pahar și râsetele delicate sunt purtate de aerul verii. Știm că
la un moment dat va veni călărețul negru, sfărâmând ușile terasei,
răzbunându-se și împrăștiind supraviețuitorii. Cei care pleacă mai
devreme sunt salvați, dar balul este atât de uimitor încât nimeni nu
vrea să plece cât încă mai e timp. Așa că toată lumea continuă să
întrebe: cât e ceasul? Dar niciunul dintre ceasuri nu poate să răspundă”.
El vorbea despre crizele economice, deși ar fi putut la fel de bine să
vorbească despre locul în care ne găsim cu toții, nu doar o dată în viață,
ci adesea. Lucrurile merg bine. Poate că aspirăm către un obiectiv
măreț. Poate că ne bucurăm în sfârșit de roadele muncii noastre. În
orice moment, poate să intervină soarta.
Dacă succesul este otrăvirea prin ego, atunci eșecul poate fi o lovitură
devastatoare pentru ego – transformând alunecările în eșecuri și micile
probleme în mari catastrofe. Dacă egoul este un efect secundar neplăcut
al marelui succes, în timpul eșecului, acesta poate fi fatal.
Avem multe nume pentru aceste probleme. Sabotaj. Nedreptate.
Adversitate. Încercări. Tragedie. Oricare-ar fi eticheta, este o încercare.
Nu ne place și unii dintre noi suntem doborâți de ea. Alții par să fie
clădiți astfel încât să treacă de ea. Oricum, este o încercare pe care
trebuie să o îndure fiecare persoană.
Această soartă ne este pecetluită la fel de mult cum era și pentru
tânărul rege din Ghilgameș, în urmă cu cinci mii de ani:
Se va confrunta cu o bătălie pe care nu o cunoaște,
va merge pe un drum pe care nu-l cunoaște.

Asta e ceea ce a ajuns și la Katharine Graham. S-a dovedit că

preluarea ziarului a fost primul dintr-o serie de evenimente dificile și
dureroase care au durat aproape două decenii.
Thomas Paine scria cândva, referindu-se la George Washington, că
există o „fermitate naturală în anumite minți care nu poate fi deblocată
de mărunțișuri, dar care, atunci când este deblocată, dezvăluie un
rezervor de forță morală”. Graham părea să dețină un rezervor similar.
În timp ce se acomoda cu poziția de conducere, Graham a constatat
că consiliul de conducere conservator al ziarului era un obstacol
permanent. O tratau de sus, ezitau în privința riscurilor și ținuseră
compania pe loc. Pentru a reuși, trebuia să-și folosească propriul
instinct de orientare și să nu se supună altora, așa cum făcuse
întotdeauna. În cele din urmă, a devenit clar că avea nevoie de un nou
director editorial. Împotriva sfatului consiliului de conducere, ea l-a
înlocuit pe vechiul băiat bun, plăcut de toată lumea, cu un tânăr
începător necunoscut. Destul de simplu.
Următoarea manevră nu a mai fost la fel. Tocmai când compania
îndeplinea formalitățile pentru a fi cotată la bursă, ziarul a primit o
serie de documente guvernamentale furate despre care editorii o
întrebau pe Graham dacă pot să le publice, în ciuda unui ordin
judecătoresc care interzicea acest lucru. Ea a consultat avocații
companiei. A consultat consiliul de conducere. Toți au sfătuit-o
împotrivă, temându-se că asta ar putea să anuleze cotarea ofertei
publice inițiale sau să blocheze compania în procese timp de ani de zile.
Sfâșiată, ea a decis să continue și să le publice – o decizie care, în esență,
nu avea niciun precedent. Curând după aceea, investigațiile ziarului cu
privire la o spargere de la sediul central al Comitetului Național
Democratic – despre care aflaseră de la o sursă anonimă – amenința să
pună compania în dezacord permanent cu Casa Albă și cu elita puterii
de la Washington (precum și să pună în pericol licența guvernamentală
de care aveau nevoie pentru postul TV pe care-l deținea ziarul Post). La
un moment dat, John Mitchell, susținătorul lui Nixon și procurorul
general al Statelor Unite, amenința spunând că Graham se întinsese atât
de mult încât „o să dea de bucluc”. Un alt consultant se lăuda că cei de la
Casa Albă planificau cum să facă rău ziarului. Pune-te în locul ei: cel mai
puternic birou din lume făcând în mod explicit strategii: „Cum putem să
facem cel mai mult rău ziarului Post?”.
În plus, prețul pe piață pentru Post nu era nici pe departe unul mare.
Piața stagna. În 1974, un investitor a început să cumpere în mod agresiv
acțiuni ale companiei. Consiliul de conducere era îngrozit. Putea să
însemne o preluare ostilă. Graham a fost trimisă să negocieze cu el. În
anul următor, sindicatul tipografiei ziarului a început o grevă violentă,
prelungită. La un moment dat, membrii sindicatului purtau tricouri pe
care scria: „Phil a împușcat un Graham greșit”. În ciuda acestor tactici –
sau poate datorită lor –, ea a decis să se împotrivească grevei. Ei au
ripostat. La ora patru, într-o dimineață, a primit o înștiințare disperată:
sindicaliștii sabotaseră mașinile companiei, îl bătuseră pe un angajat
nevinovat și apoi dăduseră foc uneia dintre presele de tipografie. De
obicei, în timpul grevelor la tipografie, concurenții îi ajută pe colegii de
la alte ziare cu tipărirea, dar concurenții lui Graham au refuzat acest
lucru, fapt ce a costat ziarul Post 300.000 de dolari pe zi în venituri din
publicitate.
După aceea, o serie de investitori majori au început să-și vândă
acțiunile din Washington Post Company, părând să-și fi pierdut
încrederea în perspectivele acesteia. Graham, împinsă de investitorul
activist cu care se întâlnise mai înainte, a decis că cea mai bună opțiune
a ei era să cheltuiască o sumă enormă din banii companiei ca să
cumpere înapoi propriile acțiuni de pe piață – o mișcare periculoasă pe
care nu o făcea aproape nimeni pe atunci.
Aceasta e o listă de probleme care te epuizează numai dacă citești
despre ele, darămite dacă le și trăiești. Dar, datorită perseverenței lui
Graham, lucrurile au ieșit mai bine decât ar fi putut oricine să prezică.
Documentele dezvăluite pe care le-a publicat Katharine Graham au
devenit cunoscute ca Documentele Pentagonului și au reprezentat unul
dintre cele mai importante editoriale din istoria jurnalismului.
Documentele care descriau afacerea Watergate, care au înfuriat Casa
Albă în timpul președinției lui Nixon, au schimbat istoria americană și
au dat jos o întreagă administrație. De asemenea, au adus ziarului un
Premiu Pulitzer. Investitorul de care se temuseră ceilalți s-a dovedit a fi
un tânăr Warren Buffett, care a devenit mentorul ei în afaceri, dar și un
promotor și un administrator extraordinar pentru companie. (Micile lui
investiții în compania familiei ei vor valora într-o zi sute de milioane.) A
avut succes în negocierile cu sindicatul și, în cele din urmă, greva s-a
încheiat. Principalul ei concurent din Washington, cel care refuzase să-i
vină în ajutor, ziarul Star, a dat brusc faliment și a fost achiziționat de
ziarul Post. Răscumpărarea propriilor ei acțiuni – făcută nu numai
împotriva practicilor de afaceri, dar și a evaluării pieței – a adus
companiei miliarde de dolari.
Se pare că lunga trudă pe care a îndurat-o, greșelile pe care le-a făcut,
eșecurile repetate, crizele și atacurile duceau, toate, undeva. Dacă ai fi
investit 1 dolar în Post în 1971, când a fost făcută oferta publică inițială,
ar fi valorat 89 de dolari atunci când s-a retras Graham, în 1993 –
comparativ cu 14 dolari în domeniul ei de lucru și 5 dolari pentru
indicele bursier S&P 500. Asta o face să fie nu numai una dintre cele
mai de succes femei director general din generația ei și prima care a
condus o companie din topul Fortune 500, ci și unul dintre cei mai buni
directori generali din toate timpurile. Punct.
Pentru cineva care s-a născut într-o familie bogată, primii 15 ani au
fost ceea ce s-ar numi un „botez al focului”. Graham s-a confruntat cu
probleme peste probleme, dificultăți pe care nu era cu adevărat
pregătită să le gestioneze, sau așa părea. Au existat momente în care
probabil că simțea că ar fi fost mai bine să vândă nenorocita de
companie și să se bucure de averea ei uriașă.
Graham nu a pricinuit sinuciderea soțului ei, dar i-a fost scris să
continue fără el. Nu a cerut ea Documentele Watergate și nici pe cele ale
Pentagonului, dar a căzut în sarcina ei să stăpânească natura lor
provocatoare. Pentru alții, anii ’80 au însemnat o beție a cumpărării și a
fuziunilor, dar nu și pentru ea. Și-a consolidat eforturile orientate spre
ea și spre companie, în ciuda faptului că Wall Street o considera slabă.
Ar fi putut să aleagă calea ușoară de o sută de ori, dar nu a făcut-o.
În orice moment, există posibilitatea unui eșec sau a unui regres. Bill
Walsh spune: „Aproape întotdeauna, drumul tău către victorie trece
printr-un loc numit «eșec»”. Pentru a gusta din nou succesul, trebuie să
înțelegem ce a dus la acest moment (sau la acești ani) de dificultate, ce
nu a mers bine și de ce. Trebuie să ne ocupăm de situație ca să trecem
peste ea. Va trebui să o acceptăm și să mergem mai departe.
Graham a fost singură în cea mai mare parte a acestei experiențe. Își
pipăia orbește drumul prin întuneric, încercând să înțeleagă o situație
dificilă în care nu se așteptase niciodată să se afle. E un exemplu al
felului în care poți să faci bine aproape totul și tot să te trezești într-un
mare rahat.
Noi credem că eșecul vine doar la egoiștii care l-au căutat. Nixon
merita să aibă un eșec; dar Graham? Realitatea este că, deși, da, adesea,
oamenii își provoacă singuri prăbușirea, și oamenii buni eșuează tot
timpul (sau sunt dezamăgiți de alți oameni). Oameni care deja au trecut
printr-o mulțime de lucruri se trezesc înconjurați de și mai multe. Viața
nu e corectă.
Egoului îi place această noțiune, ideea că ceva este „corect” sau nu.
Psihologii numesc asta „rană narcisică” – atunci când luăm în nume
personal evenimente total neutre și obiective. Facem asta atunci când
sentimentul nostru de sine e fragil și dependent de faptul că viața
trebuie să se desfășoare tot timpul așa cum vrem noi. Fie că lucrurile
prin care treci apar din vina ta, fie că nu, nu contează, pentru că e
situația ta, pe care trebuie să o gestionezi chiar acum. Egoul lui Graham
nu a făcut-o să eșueze, dar, dacă l-ar fi avut, cu siguranță că ar fi
împiedicat-o să mai reușească vreodată. Ai putea spune că eșecul vine
întotdeauna neinvitat, dar, prin intermediul egoului, mult prea mulți
dintre noi îi permit să rămână.
De ce a avut nevoie Graham în tot acest timp? Nu de fală. Nu de
lăudăroșenie. Avea nevoie să fie puternică. Avea nevoie de încredere și
să fie dispusă să îndure. Sentimentul binelui și al răului. Scop. Nu era
vorba despre ea. Era vorba despre păstrarea moștenirii familiei ei. Să
protejeze ziarul. Să-și facă treaba.
Dar tu? Te va trăda egoul atunci când lucrurile vor deveni dificile?
Sau poți merge mai departe fără el?
 Atunci când ne confruntăm cu dificultăți, în special cu dificultăți
publice (persoane sceptice, scandaluri, pierderi), prietenul nostru egoul
își va arăta adevărata față.
Absorbind părerile negative, egoul spune: Știam eu că nu poți s-o faci.
De ce ai mai încercat? Afirmă următoarele: Asta nu merită. Asta nu e
corect. Asta e problema altcuiva. De ce nu vii cu o scuză bună și nu te
speli pe mâini în legătură cu asta? Ne spune că nu ar fi trebuit să
acceptăm asta. Ne spune că nu noi suntem problema.
Adică adaugă o vătămare de sine pentru fiecare vătămare pe care o
trăiești.
Ca să-l parafrazez pe Epicur, cel înclinat către narcisism trăiește într-
un „oraș fără ziduri”. Fragilul sentiment de sine este permanent sub
amenințare. Iluziile și realizările nu contribuie la apărare, nu atunci
când ai antene sensibile speciale, antrenate să primească (și să creeze)
semnalele care pun sub semnul întrebării precara ta încercare de a
obține echilibru.
Acesta e un mod îngrozitor de a trăi.
În anul de dinainte ca Walsh să preia echipa 49ers, aceștia au avut
două victorii și paisprezece înfrângeri. În primul lui an în calitate de
antrenor principal și manager general, au avut... două victorii și
paisprezece înfrângeri. Poți să-ți imaginezi dezamăgirea? Toate
schimbările, toată munca depusă în acel prim an și să sfârșești exact în
același punct ca antrenorul incompetent de dinaintea ta? Așa am gândi
cei mai mulți dintre noi. Iar după aceea, probabil că am începe să
învinuim alți oameni.
Walsh și-a dat seama că „trebuia să caute în altă parte dovezile” că
lucrurile se schimbau. Pentru el, era vorba despre felul în care se juca,
despre deciziile bune și despre schimbările care erau făcute în
interiorul organizației. Două sezoane mai târziu, au câștigat Super Cupa
și multe altele după aceea. Când s-au aflat la nivelul cel mai de jos, acele
victorii trebuie să fi fost resimțite ca fiind foarte departe, acesta
constituind motivul pentru care trebuie să poți să vezi dincolo de asta și
prin asta.
 Așa cum observa cândva Goethe, marele eșec este „să te vezi mai sus
decât ești și să te evaluezi mai prejos decât adevărata ta valoare”. O
metaforă bună ar fi răscumpărarea de acțiuni pe care a făcut-o
Katharine Graham la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80. Răscumpărările
de acțiuni sunt controversate – de obicei, vin de la o companie care e
blocată sau care se află în cădere. Prin acele răscumpărări, directoarea
generală face o afirmație oarecum incredibilă. Ea spune: Piața greșește.
Ne evaluează foarte greșit compania și, în mod clar, are prea puțin idee
către ce ne îndreptăm noi, așa că o să cheltuim prețioșii bani lichizi ai
companiei pariind că ei greșesc.
Mult prea adesea, niște directori generali necinstiți și egoiști
răscumpără acțiunile companiei pentru că se autoiluzionează. Sau
pentru că vor să crească în mod artificial prețul acțiunilor. Invers, niște
directori generali timizi sau slabi nici nu ar lua în considerare să
parieze pe ei înșiși. În cazul lui Graham, ea a făcut o judecată de valoare;
cu ajutorul lui Buffett, a putut să vadă în mod obiectiv că piața nu
aprecia adevărata valoare a bunurilor companiei. Știa că loviturile
asupra reputației și curba de învățare contribuiseră toate la un preț
redus al acțiunilor, care, în ciuda faptului că i-au redus averea
personală, creaseră o oportunitate uriașă pentru companie. Într-un
interval scurt de timp, ea va cumpăra aproape 40% dintre acțiunile
companiei, la o fracțiune din valoarea lor ulterioară. Acțiunile pe care
Katharine Graham le-a cumpărat cu aproximativ 20 de dolari bucata
urmau să valoreze peste mai puțin de un deceniu mai mult de 300 de
dolari.
Ceea ce au făcut și Graham și Walsh a fost să adere la un sistem de
unități de măsură personal, care le permitea să evalueze și să-și
măsoare progresul, în timp ce lumea din exterior era prea distrasă de
presupusele semne de eșec sau slăbiciune.
Asta e ceea ce ne ghidează în momentele de dificultate.
Poate că nu intri la facultatea care a fost prima ta alegere. Poate că nu
ești ales pentru un proiect sau poate că ești trecut cu vederea în ceea ce
privește o promovare. Poate că cineva a făcut mai mult pentru acea
slujbă, pentru casa visurilor tale, pentru oportunitatea de care tu simți
că depinde totul. Acest lucru s-ar putea întâmpla mâine sau s-ar putea
întâmpla peste 25 de ani de-acum încolo. Ar putea să dureze două
minute sau zece ani. Știm că toată lumea trăiește eșecul și adversitățile,
că suntem supuși, cu toții, legilor gravitației și mediului. Ce însemnă
asta? Înseamnă că ne vom confrunta și noi cu ele.
Așa cum a exprimat foarte rafinat Plutarh, „viitorul se năpustește
asupra fiecăruia dintre noi cu toate primejdiile necunoscutului”. Singura
cale de ieșire este să-l străbați.
Oamenii umili și puternici nu au aceleași probleme ca egoiștii în
privința acestor chestiuni. Sunt mai puține plângeri și mult mai puține
sacrificii de sine. În schimb, există o rezistență stoică, voioasă chiar.
Mila este inutilă. Nu le este amenințată identitatea. Pot să se descurce
fără validare permanentă.
Acesta e lucrul către care aspirăm, mai mult decât către simplul
succes. Ceea ce contează e că putem să răspundem la lucrurile pe care
viața ni le scoate în cale.
Și contează felul în care răzbatem.
 TIMP VIU SAU TIMP MORT?

Vivre sans temps mort. (Trăiește fără să irosești timpul.)

– SLOGAN POLITIC PARIZIAN

M
alcolm X a fost un infractor. Pe atunci nu era Malcolm X – i se
spunea Detroit Red și era un infractor oportunist care făcea
câte puțin din toate. A făcut escrocherii cu pariurile. A vândut
droguri. A lucrat ca proxenet. După aceea, a trecut la jaful armat. Avea
propria lui gașcă de spărgători, pe care o conducea prin intermediul
unei combinații de intimidare și îndrăzneală, exploatând faptul că nu
părea să-i fie teamă să ucidă sau să moară.
În cele din urmă, a fost arestat pe când încerca să vândă un ceas
scump pe care-l furase. Avea asupra lui un pistol în acel moment, deși,
spre binele lui, nu făcuse nicio mișcare amenințătoare la adresa
ofițerilor care l-au prins. În apartamentul lui, au găsit bijuterii, blănuri,
un arsenal de arme și toate instrumentele pe care le folosea pentru
spargeri.
A primit 10 ani. Era februarie 1946. De-abia făcuse 21 de ani.
Chiar dacă luăm în calcul rușinosul rasism american și orice
nedreptăți legale sistematice care existau în acele vremuri, Malcom X
era vinovat. Merita să meargă la închisoare. Cine știe pe cine ar mai fi
rănit sau ucis dacă ar fi continuat această viață tot mai bogată în
infracțiuni?
Atunci când acțiunile tale te conduc către o sentință care te
condamnă la ani grei de închisoare – verdict judecat și pronunțat corect
–, ceva a mers rău. Te-ai trădat nu doar pe tine, ci și standardele
elementare ale societății și moralității. Așa a fost în cazul lui Malcolm.
Așadar, a ajuns la închisoare. Un număr. Un corp care avea să stea
într-o cușcă pentru aproximativ un deceniu.
 El s-a confruntat cu ceea ce Robert Greene – un om care, 60 de ani
mai târziu, va constata că foarte popularele lui cărți au fost interzise în
multe închisori federale – numește un scenariu cu „timp viu sau timp
mort”. Cum se vor desfășura, în cele din urmă, șapte ani? Ce va face
Malcolm cu acest timp?
Potrivit lui Greene, există două tipuri de timp în viața noastră: timpul
mort, atunci când oamenii sunt pasivi și așteaptă, și timpul viu, atunci
când oamenii învață, acționează și folosesc fiecare secundă. Fiecare
moment de eșec, fiecare moment sau situație pe care nu am ales-o în
mod deliberat sau nu am controlat-o implică această alegere: timp viu
sau timp mort?
Care va fi?
Malcolm a ales timpul viu. A început să citească. A cercetat religia. A
învățat singur să devină cărturar verificând cu creionul dicționarul de la
biblioteca închisorii și nu numai că l-a devorat de la început până la
sfârșit, ci l-a și copiat de mână, din scoarță-n scoarță. Toate aceste
cuvinte despre care nu știuse niciodată că ar exista au fost transferate
în creierul lui.
Așa cum spunea mai târziu: „De atunci și până când am părăsit
închisoarea, în fiecare moment liber pe care-l aveam, dacă nu citeam în
bibliotecă, citeam în patul meu”. A citit lucrări de istorie, a citit lucrări
de sociologie, a citit despre religie, a citit clasicii, a citit filozofi precum
Kant și Spinoza. Mai târziu, un reporter l-a întrebat pe Malcolm:
– Ce educație ai?
A răspuns cu un singur cuvânt:
– Cărțile.
Închisoarea a fost facultatea lui. A depășit detenția prin paginile pe
care le-a absorbit. Se gândea că lunile au trecut fără ca el să se
gândească măcar că era reținut împotriva voinței lui. Nu fusese
„niciodată atât de liber, în viața lui”.
Majoritatea oamenilor știu ce a făcut Malcolm X după ce a ieșit din
închisoare, dar nu-și dau seama cum de închisoarea a făcut posibil acest
lucru. Cum o combinație între acceptare, umilință și putere a alimentat
transformarea. Nu sunt conștienți nici de cât de frecvent e acest lucru
de-a lungul istoriei, cât de multe personalități s-au confruntat cu aceste
situații aparent îngrozitoare – o sentință cu închisoarea, un exil, o piață
în scădere sau o recesiune, recrutarea în armată și chiar trimiterea într-
un lagăr de concentrare – și, prin atitudinea și abordarea lor, au
transformat acele circumstanțe în combustibil pentru măreția lor
caracteristică.
Francis Scott Key a scris poemul care a devenit imnul național al
Statelor Unite pe când era captiv pe un vas, în timpul unui schimb de
prizonieri în Războiul din 1812. Viktor Frankl și-a cizelat psihologia
sensului și a suferinței în timpul supliciului din trei lagăre de
concentrare naziste.
Aceste oportunități nu vin întotdeauna în situații atât de grave.
Autorul Ian Fleming era în repaus la pat, la ordinul doctorilor, și îi era
interzis să folosească o mașină de scris. Erau îngrijorați că se va strădui
să scrie un alt roman cu Bond. Așa că a creat, în schimb, Chitty Chitty
Bang Bang, scriind de mână. Walt Disney a luat decizia să devină
creator de desene animate în timp ce stătea la pat, după ce călcase într-
un cui ruginit.
Da, te-ai simți mai bine pe moment să fii mânios, mâhnit, să fii
deprimat sau cu inima zdrobită. Atunci când cad pe capul tău
nedreptatea sau capriciile sorții, reacția normală este să strigi, să
ripostezi, să te împotrivești. Cunoști sentimentul: Nu vreau asta. Vreau...
Vreau așa cum îmi doresc eu. Aceasta e limitare de sine.
Gândește-te câte lucruri ai dat deoparte. Chestiuni de care ai refuzat
să te ocupi. Probleme sistematice care păreau prea copleșitoare ca să le
abordezi. Timpul mort este reînviat atunci când îl folosim ca pe o
oportunitate de a face ceea ce trebuia să facem demult.
Așa cum se spune, acest moment nu este viața ta. Dar e un moment
din viața ta. Cum îl vei folosi?
Malcolm ar fi putut să-și reia viața care l-a adus în închisoare. Timpul
mort nu e mort numai din cauza trândăviei și a complacerii. Ar fi putut
să petreacă acei ani devenind un infractor mai bun, consolidându-și
relațiile sau planificând următoarea lui lovitură, dar tot ar fi fost timp
mort. Poate că s-ar fi simțit viu făcând asta, chiar dacă se omora încet.
„Mulți gânditori serioși au apărut în închisori”, cum spune Robert
Greene, „acolo unde nu avem altceva de făcut decât să ne gândim”. Însă,
din nefericire, închisorile – la propriu și la figurat – au generat mult mai
mulți degenerați, ratați, indivizi buni de nimic. Poate că deținuții nu
aveau nimic altceva de făcut decât să se gândească; dar lucrul la care au
ales să se gândească i-a făcut mai răi, nu mai buni.
Asta e ceea ce facem mulți dintre noi atunci când eșuăm sau când ne
confruntăm cu probleme. Lipsindu-ne abilitatea de a ne examina pe noi
înșine, ne reinvestim energia în exact aceleași tipare de comportament
care ne-au cauzat inițial probleme.
Apare în multe forme. Visând absenți la viitor. Plănuindu-ne
răzbunarea. Găsind refugiu în distracție. Refuzând să luăm în
considerare că alegerile noastre sunt o reflectare a caracterului nostru.
Am face, în esență, orice altceva.
Dar ce-ar fi dacă am spune: Aceasta este o oportunitate. O folosesc
pentru scopurile mele. Nu voi permite ca acest timp să fie mort pentru
mine.
Timpul mort este atunci când suntem controlați de ego. Acum – acum
este momentul în care putem să trăim.
Cine știe ce faci tu acum? Să sperăm că nu este o perioadă de
încarcerare, chiar dacă e posibil să te simți exact așa. Poate că ești la o
școală de corecție, poate că ești în așteptare, poate că treci printr-un
proces de separare, poate că faci smoothie-uri în timp ce economisești
bani, poate că ești blocat așteptând un contract sau un schimb de tură.
Poate că situația aceasta este una care e creată complet de tine sau
poate că e doar ghinion.
În viață, toți ajungem să fim blocați de timpul mort. Nu putem
controla apariția lui. Dar putem controla modul în care îl folosim.
Așa cum spunea foarte bine Booker T. Washington: „Aruncă-ți
năvodul acolo unde te afli”. Folosește ce se află în jurul tău. Nu lăsa
încăpățânarea să agraveze o situație rea.
 EFORTUL ESTE SUFICIENT

Ceea ce contează pentru un om activ este să facă ce trebuie; dacă

ce trebuie să facă ajunge să se întâmple, asta nu ar trebui să-l
deranjeze.
– GOETHE

B
elisarie este unul dintre cei mai mari generali din istorie, și
totuși un necunoscut. Numele său a devenit atât de obscur și de
uitat de istorie, încât îl face pe neapreciatul general Marshall să
fie extrem de faimos. Cel puțin, au numit Planul Marshall cu numele lui
George.
În calitate de comandant roman cu cel mai înalt rang, sub comanda
împăratului bizantin Iustinian, Belisarie a salvat civilizația occidentală
în cel puțin trei rânduri. În timp ce Imperiul Roman se prăbușea și
tronul era mutat la Constantinopol, Belisarie a fost singura speranță în
niște vremuri tare întunecate pentru creștinătate.
A obținut victorii strălucitoare la Dara, Cartagina, Napoli, Sicilia și
Constantinopol. Cu doar câțiva soldați împotriva unei mulțimi de zeci
de mii de oameni, Belisarie a salvat tronul, atunci când o răscoală a
devenit atât de sălbatică încât împăratul plănuia să abdice. A revendicat
teritorii îndepărtate, care erau pierdute de ani de zile, în ciuda faptului
că avea prea puțini oameni și era lipsit de resurse. A recucerit și a
apărat Roma pentru prima oară de când o prădaseră și o cuceriseră
barbarii. Toate astea înainte să împlinească 40 de ani.
Care au fost mulțumirile lui? Nu i-a fost oferit triumful public. În
schimb, era suspectat în mod constant de împăratul paranoic pe care îl
servea, Iustinian. Victoriile și sacrificiile erau anulate de tratate stupide
și de rea-credință. Istoricul lui, Procopius, a fost corupt de Iustinian să
defăimeze imaginea și moștenirea sa. Mai târziu, i-a fost luată comanda.
Singurul lui titlu rămas a fost cel dinadins umilitor de „Comandant al
grajdurilor imperiale”. A, și la sfârșitul ilustrei sale cariere, Belisarie a
fost deposedat de averea lui și, potrivit legendei, a fost orbit și obligat să
cerșească pe străzi ca să supraviețuiască.
Istoricii, cărturarii și artiștii au deplâns și au dezbătut acest
tratament secole întregi. La fel ca toți oamenii corecți, au fost revoltați
de stupiditatea, de lipsa de recunoștință și de nedreptatea la care a fost
supus acest om extraordinar și neobișnuit.
Care e singura persoană pe care nu o auzim plângându-se de niciunul
dintre aceste lucruri? Nici atunci, nici la sfârșitul vieții lui, nici măcar în
scrisorile personale: Belisarie însuși.
În mod ironic, probabil că ar fi putut să preia tronul în numeroase
ocazii, deși se pare că nu a fost niciodată nici măcar tentat. În timp ce
împăratul Iustinian a căzut pradă tuturor viciilor puterii absolute –
control, paranoia, egoism, lăcomie, nu vedem nici urmă de așa ceva la
Belisarie.
În concepția lui, el doar își făcea treaba, una despre care credea că e
datoria lui sacră. Știa că o făcuse bine. Știa că făcuse ceea ce era corect.
Asta era suficient.
În viață, vor exista momente când vom face totul corect, poate chiar
perfect. Cu toate acestea, rezultatele vor fi cumva negative: eșec, lipsă
de respect, invidie sau chiar un căscat răsunător din parte lumii.
În funcție de lucrul care ne motivează, acest răspuns poate fi
zdrobitor. Dacă e stăpân egoul, nu vom accepta nimic altceva decât
aprecierea deplină.
O atitudine periculoasă, pentru că, atunci când cineva lucrează la un
proiect – fie că e o carte, o afacere sau altceva –, la un moment dat, acel
lucru pleacă din mâinile lui și intră în lume. E judecat, primit și
influențat de alți oameni. Încetează să mai fie ceva controlat de o
persoană și depinde de restul.
Belisarie putea să-și câștige bătăliile. Putea să-și conducă oamenii.
Putea să-și determine etica personală. Nu putea să controleze dacă
munca lui era apreciată sau dacă stârnea suspiciuni. Nu avea nicio
capacitate să controleze dacă un dictator puternic îl va trata bine.
Această realitate este, în esență, valabilă pentru oricine, indiferent ce
viață are. Ceea ce a fost foarte special la Belisarie este faptul că el a
acceptat acest târg. Să facă ceea ce era corect era de ajuns. Să-și
servească țara, pe Dumnezeul lui, și să-și îndeplinească cu credință
datoria era tot ceea ce conta. Orice adversitate putea fi îndurată și orice
recompensă era considerată un plus.
Ceea ce este bine, pentru că, nu numai că adesea nu a fost
recompensat pentru faptele bune pe care le făcea, ci a fost pedepsit
pentru ele. La început, asta pare exasperant. Reacția pe care am avea-o
dacă asta ni s-ar întâmpla nouă sau unei persoane pe care o cunoaștem
ar fi indignarea. Care era alternativa lui? Ar fi trebuit să facă ce era
greșit?
Ne confruntăm, cu toții, cu aceleași provocări în urmărirea propriilor
noastre obiective: Să muncim din greu pentru ceva ce ne poate fi luat?
Să investim timp și energie chiar dacă știm că rezultatul nu este
garantat? Dacă avem motivele potrivite, suntem dispuși să continuăm.
Dacă avem egoul, nu suntem.
Avem doar un control minim asupra recompenselor pentru munca și
efortul nostru – validările altor oameni, recunoașterea, premiile. Deci,
ce o să facem? Să nu fim amabili, să nu muncim din greu, să nu dăm
pentru că există o șansă să nu primim înapoi? Serios?
Gândește-te la toți activiștii care constată că nu pot să-și promoveze
mai mult cauza. La liderii care sunt asasinați înainte să-și fi încheiat
treaba. La inventatorii ale căror idei stagnează „înainte să le vină
timpul”. Potrivit valorilor principale ale societății, acești oameni nu au
fost recompensați pentru munca lor. Trebuiau să n-o fi făcut-o?
Cu toate acestea, din perspectiva egoului, fiecare dintre noi s-a gândit
să facă tocmai acest lucru.
Dacă asta e atitudinea ta, cum ai de gând să reziști în momentele
dificile? Ce te faci dacă ești înaintea vremurilor tale? Ce te faci dacă
piața favorizează vreo tendință stupidă? Ce te faci dacă șeful sau clienții
tăi nu te înțeleg?
E mult mai bine atunci când e suficient să faci o treabă bună. Cu alte
cuvinte, cu cât suntem mai puțin atașați de rezultate, cu atât mai bine.
Atunci când ceea ce ne umple de mândrie și de respect de sine este
faptul că ne respectăm propriile noastre standarde. Atunci când efortul
este suficient, iar nu rezultatele, bune sau proaste.
Din perspectiva egoului, asta nu e nici pe departe suficient. Nu, avem
nevoie să fim recunoscuți. Avem nevoie să primim recompense. Foarte
problematic e faptul că, adesea, primim asta. Suntem lăudați, suntem
plătiți și începem să presupunem că cele două lucruri merg mână-n
mână întotdeauna. Apare inevitabil „mahmureala așteptării”.
A existat o întâlnire neobișnuită între Alexandru cel Mare și faimosul
filozof cinic Diogene. După cum se spune, Alexandru s-a apropiat de
Diogene, care stătea întins pe jos, bucurându-se de căldura verii, și,
aplecându-se spre el, l-a întrebat ce ar putea să facă el, cel mai puternic
om din lume, pentru acest bărbat despre care se știe că era sărac.
Diogene ar fi putut cere orice. Ceea ce a cerut a fost epic: „Dă-te la o
parte, că îmi iei soarele”. Chiar și două mii de ani mai târziu putem să
simțim cu exactitate acel loc din „plexul solar” în care trebuie să-l fi lovit
pe Alexandru, un bărbat care întotdeauna a vrut să demonstreze cât de
important e el. Așa cum observa mai târziu scriitorul Robert Louis
Stevenson cu privire la această întâlnire, „e dureros să fi muncit din
greu și să te fi cățărat pe înălțimi anevoioase, iar atunci când ajungi în
vârf, să constați că umanitatea e indiferentă la realizările tale”.
Ei bine, pregătește-te pentru asta. Se va întâmpla. Poate că părinții tăi
nu vor fi impresionați niciodată. Poate iubitei n-o să-i pese. Poate că
investitorii nu vor înțelege cifrele. Poate că publicul nu va aplauda. Dar
trebuie să poți trece peste asta. Nu poți să lași ca asta să fie ceea ce te
motivează.
Belisarie a trebuit să mai îndure o ultimă încercare. A fost găsit
nevinovat și i-au fost restituite onorurile – exact la timp ca să salveze
imperiul în calitate de bătrân cu părul alb.
 Cu excepția faptului că nu, viața nu e un basm. A fost din nou
suspectat pe nedrept că a complotat împotriva împăratului. Cum spune
Longfellow în faimosul său poem despre săracul nostru general, la
sfârșitul vieții lui era secătuit și invalid. Cu toate acestea, el încheie
energic:
Pot îndura și asta. Eu sunt tot
Belisarie!

Nu vei fi apreciat. Vei fi sabotat. Vei suferi eșecuri surprinzătoare. Nu

ți se vor îndeplini așteptările. Vei pierde. Vei da greș.
Atunci, cum vei continua? Cum să te mândrești cu tine și cu munca
ta? Sfatul lui John Wooden pentru jucătorii lui este un răspuns la asta:
„Schimbă definiția succesului. Succesul înseamnă o conștiință împăcată,
care e rezultatul direct al satisfacției de sine care provine din faptul că
știi că ai depus efortul de a face tot ce ți-a stat în putință ca să devii cât
de bun ai fi putut”. „Ambiția înseamnă să-ți legi starea de bine de ceea
ce spun sau fac alți oameni... ”, își amintea sieși Marc Aureliu. „Judecata
sănătoasă înseamnă s-o legi de propriile tale acțiuni.”
Fă-ți treaba. Fă-o bine. După aceea, „lasă lucrurile așa și lasă-l pe
Dumnezeu să facă restul”. Asta-i tot ce trebuie să se întâmple.
Recunoașterea și recompensele – acestea sunt în plus. Respingerea se
referă la ele, nu la noi.
Extraordinara carte a lui John Kennedy Toole, A Confed­eracy of
Dunces (Conjurația imbecililor), a fost refuzată în mod unanim de
editori, veste care l-a distrus în așa măsură încât mai târziu s-a sinucis
în mașina lui, pe o stradă pustie din Biloxi, Mississippi. După moartea
lui, mama sa a descoperit cartea, a susținut-o până când a fost publicată
și, în cele din urmă, aceasta a câștigat Premiul Pulitzer.
Gândește-te la asta o clipă. Ce s-a schimbat de la o propunere la alta?
Nimic. Cartea era aceeași. Era la fel de extraordinară și atunci când
Toole o avea sub formă de manuscris și se lupta cu editorii pentru ea,
cum era și atunci când a fost publicată, vândută în multe exemplare și a
câștigat premii. Dacă ar fi putut să-și dea seama de asta, nu s-ar mai fi
simțit atât de devastat. Nu a putut, dar din exemplul lui dureros putem,
cel puțin, să vedem cât de arbitrare sunt multe dintre căderile din viață.
Acesta e motivul pentru care nu putem lăsa factorii externi să
stabilească dacă ceva a meritat sau nu. Depinde de noi.
Până la urmă, lumea este indiferentă la ceea ce „vrem” noi, oamenii.
Dacă vom continua să vrem, să avem nevoie, ne pregătim, pur și simplu,
pentru resentimente sau chiar mai rău.
Să ne facem treaba e suficient.
 MOMENTELE FIGHT CLUB

Dacă vei încătușa adevărul și îl vei îngropa în pământ, nu va face

decât să crească și să acumuleze o putere atât de năvalnică încât,
în ziua în care va izbucni, va spulbera totul în jurul lui.
– ÉMILE ZOLA

N
u e suficient loc aici ca să enumerăm toți oamenii de succes
care au ajuns pe fundul prăpastiei.
Ideea că toți au trăit momente răscolitoare, care le-au schimbat
perspectiva, e aproape un clișeu. Asta nu înseamnă că nu e adevărat.
J.K. Rowling s-a trezit, la șapte ani de la absolvirea facultății, cu o
căsătorie ratată, fără slujbă, mamă singură, cu copii pe care de-abia
putea să-i hrănească și aproape să rămână fără adăpost. Un Charlie
Parker adolescent credea că face ravagii pe scenă, în acord complet cu
restul trupei, până când Jo Jones a aruncat cu un talger după el și l-a
alungat în mod umilitor. Un tânăr Lyndon Johnson este bătut măr de un
băiat de fermă din Hill Country din cauza unei fete, fapt care-i distruge
în cele din urmă imaginea de „cel mai tare din parcare”.
Sunt multe feluri de-a ajunge pe fundul prăpastiei. Aproape oricine
face asta, în felul lui, la un moment dat.
În romanul Fight Club, apartamentul personajului Jack este aruncat
în aer. Toate bunurile lui – „fiecare bucată de mobilă”, pe care el o
iubește cu înverșunare – s-au pierdut. Mai târziu, se dovedește că
tocmai Jack îl aruncase în aer. Suferea de tulburări de personalitate și
„Tylor Durden” a orchestrat explozia ca să-l trezească pe Jack din
amorțeala tristă care îl împiedica să acționeze. Rezultatul a fost o
călătorie într-o zonă complet diferită și destul de întunecată a vieții lui.
În mitologia greacă, personajele trăiesc adesea o katabasis – sau o
„coborâre”. Sunt forțate să se retragă, suferă o depresie sau, în anumite
cazuri, coboară literalmente în infern. Atunci când revin la suprafață,
vin cu cunoștințe și cu înțelegere îmbogățite.
Astăzi, am numi asta iad și, ocazional, cu toții petrecem un timp
acolo.
Ne înconjurăm cu porcării. Cu distracții. Cu minciuni cu privire la ce
ne face fericiți și la ce este important. Devenim oamenii care nu ar
trebui să devenim și adoptăm comportamente distructive, îngrozitoare.
Această stare nesănătoasă, derivată din ego, se consolidează și devine
aproape permanentă. Până când katabasis-ul ne obligă s-o înfruntăm.
Duris dura franguntur. Lucrurile dure sunt sfărâmate de lucruri dure.
Cu cât este mai mare egoul, cu atât e mai dură căderea.
Ar fi frumos dacă n-ar trebui să fie așa. Dacă am putea fi împinși în
mod agreabil către căile corecte, dacă un avertisment liniștit ar fi tot ce
am avea nevoie ca să alungăm iluziile, dacă am putea să evităm egoul de
unii singuri. Dar, pur și simplu, nu e așa. Reverendul William A. Sutton
observa, cu aproximativ 120 de ani în urmă, că „nu putem fi umili decât
dacă îndurăm umilințele”. Ar fi mult mai bine să fim scutiți de aceste
experiențe, dar uneori acesta e singurul mod în care un orb poate fi
făcut să vadă.
De fapt, multe schimbări semnificative din viață vin în momentele în
care suntem complet distruși, în care tot ce credeam că știm despre
lume se dovedește a fi fals. Le-am putea numi „momente Fight Club”.
Uneori sunt provocate de noi, alteori sunt provocate de alții, dar oricare
ar fi cauza, pot fi catalizatorii schimbărilor pe care eram îngroziți să le
facem.
Alege un moment din viața ta (sau poate chiar momentul pe care-l
trăiești acum). Un șef care te critică la sânge în fața întregului personal.
O confruntare cu persoana pe care-o iubești. O notificare Google care
anunță articolul care sperai că nu va fi scris niciodată. Telefonul de la
bancă. Știrea care te-a făcut să pici de pe scaun, fără cuvinte,
înmărmurit.
Aceste momente – când schimbarea scoate la iveală ceva ce nu s-a
mai văzut înainte – sunt cele în care ești obligat să privești în ochi un
lucru numit Adevăr. Nu mai poți să te ascunzi sau să te prefaci.
Un astfel de moment ridică multe semne de întrebare: Cum să înțeleg
asta? Cum să merg înainte și ascendent? Am ajuns la capăt sau mai
urmează și altceva? Cineva mi-a arătat ce probleme am, deci, cum le
remediez? Cum de-am lăsat să se întâmple asta? Cum să fac să nu se
întâmple din nou?
Cercetând istoria, descoperim că aceste evenimente par să fie
definite de trei trăsături:
1. Aproape întotdeauna au fost provocate de o anumită forță sau
persoană din exterior.
2. Implică adesea lucruri pe care le știam despre noi înșine, dar ne era
prea teamă să le recunoaștem.
3. Oportunitatea unui extraordinar progres și a perfecționării vine
din prăbușire.

Profită oricine de această oportunitate? Desigur că nu. Adesea, egoul

este cel care provoacă prăbușirea, iar după aceea ne împiedică să
devenim mai buni.
Nu a fost criza financiară din 2008 un moment în care s-a dezvăluit
totul pentru mulți oameni? Lipsa de răspundere, stilul de viață exagerat
de cheltuitor, lăcomia, nesinceritatea, tendințele care nu ar fi putut
continua. Pentru unii, acesta a fost un apel de trezire la realitate. Alții,
doar câțiva ani mai târziu, sunt în exact același punct în care erau.
Pentru ei, data viitoare va fi mai rău.
Hemingway a avut propriile lui revelații cu privire la cădere când era
tânăr. Înțelepciunea pe care a dobândit-o din ele este exprimată etern
în cartea lui, Adio arme. El scria: „Lumea frânge pe fiecare în parte și,
după aceea, mulți fac ca frântura să devină un punct forte. Dar pe cei
care nu se lasă frânți îi omoară.”
Lumea îți poate arăta adevărul, dar nimeni nu te poate obliga să-l
accepți.
În grupurile de terapie în 12 pași, aproape toți pașii se referă la
suprimarea egoului și la eliminarea sentimentelor de îndreptățire, a
bagajelor și a rămășițelor acumulate, astfel încât să poți să vezi ce-a
rămas atunci când toate acestea sunt date deoparte și mai rămâne doar
adevăratul sine.
Întotdeauna e foarte tentant să revii la vechea prietenă, negarea (care
e egoul tău ce refuză să creadă că ceea ce nu-ți place ar putea fi
adevărat).
Psihologii spun adesea că amenințarea egoismului este una dintre
cele mai periculoase forțe de pe pământ. Vezi membrul bandei a cărui
„onoare” e pusă sub semnul întrebării. Narcisistul care e respins.
Huliganul care e făcut să se simtă rușinat. Impostorul care e dat în
vileag. Plagiatorul sau fanfaronul a cărui poveste începe să nu se mai
potrivească.
Aceștia nu sunt oameni lângă care să vrei să fii atunci când sunt
încolțiți. Și nici nu este un colț la care ai vrea să fii pus tu însuți. Te
gândești în felul următor: Cum pot oamenii aceștia să-mi vorbească așa?
Cine se cred ei? O să-i fac pe toți să plătească.
Uneori, pentru că nu putem să înfruntăm ceea ce s-a spus sau s-a
făcut, facem un lucru de neconceput, ca răspuns la un lucru pe care nu îl
putem suferi: amplificăm conflictul. Acesta este egoul în cea mai pură și
în cea mai toxică formă a lui.
Să ne uităm la Lance Armstrong. A trișat, dar așa au făcut o mulțime
de oameni. Lucrurile au devenit cu adevărat rele atunci când înșelătoria
lui a fost făcută publică și el a fost obligat să vadă – fie și pentru o clipă
– că era un trișor. A continuat să nege, în ciuda tuturor probelor. A
continuat să le ruineze viața altor oameni. Ne e atât de teamă că ne
pierdem stima de sine sau, Doamne ferește, stima altora, încât luăm în
calcul să facem lucruri îngrozitoare.
„Căci oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca
faptele lui să nu se vădească”, scrie în Biblie, Ioan 3:20. Rele mici sau
mari, asta e ce facem. Faptul că suntem loviți de acea rază de lumină nu
ne face să ne simțim bine – fie că vorbim de expunerea unei amăgiri de
sine obișnuite sau a adevăratului rău –, dar, dacă ne ferim, nu facem
decât să întârziem judecata. Pentru cât timp, nu poate nimeni să spună.
 Confruntă-te cu simptomele. Vindecă boala. Egoul face lucrurile atât
de grele; e mai ușor să amânăm, să perseverăm, să evităm în mod
deliberat să vedem schimbările pe care trebuie să le facem în viața
noastră.
Dar schimbarea începe atunci când auzi criticile și cuvintele
oamenilor din jur. Chiar dacă aceste cuvinte sunt rău intenționate, sunt
mânioase sau rănesc. Înseamnă să le cântărești, să le desconsideri pe
cele care nu contează și să reflectezi la cele care contează.
În Fight Club, personajul trebuie să-și incendieze propriul
apartament ca să răzbată până la urmă. Așteptările noastre, exagerările,
lipsa de reținere au făcut ca aceste momente să fie inevitabile,
asigurându-ne că ar fi dureroase. Dar acum ele sunt aici, deci ce vei face
în privința lor? Poți să te schimbi sau poți să negi.
Vince Lombardi spunea cândva: „O echipă, la fel ca un bărbat, trebuie
să fie îngenuncheată înainte să poată să se ridice din nou”. Deci, da, să
ajungi la fundul prăpastiei e așa de brutal precum sună.
Dar sentimentul pe care-l ai după aceea îți conferă una dintre cele
mai puternice perspective din lume. Președintele Obama îl descria
atunci când se apropia de sfârșitul mandatelor sale zbuciumate, pline
de încercări. „Am fost într-un butoi ce se rostogolea în apele Cascadei
Niagara, dar am ieșit la suprafață, am supraviețuit, iar acesta e un
sentiment nespus de eliberator.”
Dacă s-ar putea, ar fi mai bine dacă nu am avea niciodată iluzii, deloc.
Ar fi mai bine dacă nu ar trebui niciodată să îngenunchem sau să
trecem dincolo de limită. Acesta e lucrul despre care am vorbit atât de
mult până acum, în această carte. Dacă lupta aceasta a fost pierdută,
ajungem aici.
În cele din urmă, singurul fel în care poți să-ți apreciezi progresul
este să stai pe marginea gropii pe care ți-ai săpat-o singur, să te uiți în
ea și să zâmbești cu drag la vederea urmelor de gheare însângerate care
ți-au marcat călătoria.
 STABILEȘTE LIMITA

Poate să-ți distrugă viața numai dacă poate să-ți distrugă

caracterul.
– MARC AURELIU

J
ohn DeLorean și-a pus compania pe butuci printr-o combinație de
ambiție uriașă, neglijență, narcisism, lăcomie și management
defectuos. Atunci când au început să se adune veștile proaste și
imaginea a devenit clară și publică, cum crezi că a răspuns el?
Cu acceptare resemnată? A recunoscut erorile despre care vorbeau
pentru prima oară angajații lui nemulțumiți? A putut el să reflecteze,
chiar și în treacăt, la greșelile și deciziile care-i aduseseră lui,
investitorilor și angajaților lui atât de multe probleme?
Desigur că nu. El a pus, în schimb, în mișcare o serie de evenimente
care urmau să se încheie cu o afacere cu droguri de 60 de milioane de
dolari și cu ulterioara lui arestare. Da, așa este, după ce compania a
început să se prăbușească – prăbușire legată aproape exclusiv de stilul
lui neprofesionist de management –, el s-a gândit că cea mai bună
modalitate de a o salva ar fi să-i asigure finanțarea printr-un transport
ilegal de 100 de kilograme de cocaină.
Bineînțeles, după arestarea lui mediatizată și foarte jenantă,
DeLorean a fost achitat până la urmă, pe motivul destul de neverosimil
că „a fost atras în cursă”. Cu excepția faptului că există o înregistrare
video cu el ținând în mână o pungă de cocaină și spunând cu un
entuziasm nechibzuit: „Chestia asta e la fel de bună ca aurul”.
Nu există nicio îndoială cu privire la ce i-a cauzat declinul lui
DeLorean. Nu există nicio îndoială nici cu privire la cine a făcut ca
lucrurile să fie mult mai rele. Răspunsul este: EL. S-a trezit într-o
groapă și a continuat să sape până când a ajuns direct în iad.
 Numai de s-ar fi oprit. Dacă ar fi spus, în orice moment: Așa vreau eu
să fiu?
Oamenii fac greșeli tot timpul. Înființează companii pe care cred că
pot să le conducă. Au viziuni mărețe și îndrăznețe care sunt puțin prea
grandioase. Iar asta e perfect în regulă; asta înseamnă să fii
antreprenor, director de creație sau chiar director executiv.
Îți asumi riscuri. O mai dai în bară.
Problema este că, atunci când identitatea ta ajunge să fie legată de
munca ta, te temi că orice tip de eșec va spune atunci ceva rău despre
tine ca persoană. E teama de a-ți asuma responsabilitatea, de a
recunoaște că e posibil să fi dat-o în bară. Este costul de investiție al
falsității. Și, astfel, cedezi o mulțime de bani și o viață bună în schimbul
unei vieți proaste și sfârșești prin a înrăutăți mult mai mult lucrurile.
Să spunem că te simți strâmtorat. E posibil să te simți ca și cum ai fi
fost trădat sau ca și cum toată munca pe care ai depus-o de-a lungul
vieții îți e furată. Acestea nu sunt emoții constructive, benefice, care să
ducă la acțiuni constructive, benefice.
Egoul întreabă: De ce mi se întâmplă mie aceste lucruri? Cum salvez
situația și cum le demonstrez tuturor că sunt atât de grozav pe cât cred
ei? E teama instinctivă chiar și față de cel mai mic semn de slăbiciune.
Ai văzut asta. Ai făcut asta. Să lupți cu disperare pentru ceva care
doar înrăutățește lucrurile.
Aceasta nu e o cale către lucruri mărețe.
Să luăm exemplul lui Steve Jobs. El a fost 100% responsabil de
concedierea lui de la Apple. Datorită succesului său ulterior, decizia
companiei Apple de a-l concedia pare un exemplu de leadership prost,
dar Jobs era, în momentul respectiv, imposibil de stăpânit. Egoul lui era,
fără doar și poate, în afara oricărui control. Dacă tu ai fi fost John
Sculley și director general la Apple, și tu ai fi concediat acea versiune a
lui Steve Jobs, și ai fi avut dreptate să o faci.
Acum, reacția lui Steve Jobs cu privire la concedierea sa a fost de
înțeles. A strigat. S-a luptat. Atunci când a pierdut, a vândut până și
ultima acțiune pe care o deținea la Apple și a jurat să nu se mai
gândească niciodată la locul acela. Dar, după aceea, a înființat o nouă
companie și i-a dedicat întreaga lui viață. A încercat să învețe cât a
putut de mult din greșelile de management aflate la rădăcina primului
său eșec. Apoi, a mai înființat o companie, numită Pixar. Steve Jobs,
faimosul egocentric care parca în locurile rezervate persoanelor cu
handicap doar pentru că putea, a reacționat într-un mod surprinzător
în acest moment critic. Oricum, o reacție modestă pentru un director
general convins de geniul lui. A muncit până când nu numai că și-a
dovedit din nou valoarea, dar și-a remediat semnificativ defectele care
îi provocaseră, la început, căderea.
Nu se întâmplă prea des ca oamenii de succes sau cei puternici să
poată să facă asta. Nu atunci când au trăit un eșec sfâșietor.
Fondatorul companiei American Apparel, Dov Charney, e un exemplu.
După pierderi de aproximativ 300 de milioane de dolari și numeroase
scandaluri, compania l-a supus unei alegeri: să renunțe la poziția de
director general și să îndrume compania în calitate de consilier de
creație (pentru un salariu mare) sau să fie concediat. El a refuzat
ambele opțiuni și a ales ceva mult mai rău.
După ce le-a intentat proces în semn de protest, și-a pus la bătaie
întreaga putere pe care o avea în cadrul companiei pentru a iniția o
preluare ostilă, prin intermediul unui fond speculativ, și a insistat să-i
fie investigată și judecată conduita. Așa s-a întâmplat, dar nu a fost
reabilitat. Viața lui personală a fost împroșcată cu noroi prin toate
ziarele și au fost dezvăluite detalii jenante. Avocatul pe care l-a ales ca
să-l reprezinte în aceste procese se întâmpla să fie același care îi
intentase deja lui Charney vreo 6 procese pentru hărțuire sexuală și
nereguli financiare. În trecut, Charney îl acuzase pe acest om că îl
șantajase și că făcuse plângeri false. Acum, lucrau împreună.
American Apparel a cheltuit mai mult de 10 milioane de dolari pe
care nu-i avea ca să se bată cu el. Un judecător a emis un ordin de
restricție. Vânzările au scăzut. În cele din urmă, compania a început să
concedieze muncitorii din fabrică și angajații vechi – tocmai oamenii
pentru care pretindea el că luptă – doar ca să rămână pe linia de plutire.
Un an mai târziu, erau falimentari, iar el rămăsese, de asemenea, fără
bani********.
La fel s-a întâmplat și cu omul de stat și generalul stigmatizat
Alcibiade. În Războiul Peloponesiac, el a luptat la început pentru țara lui
natală și marea lui dragoste, Atena. După aceea, alungat pentru o crimă
la beție pe care e posibil să o fi comis-o sau nu, el a trecut la Sparta,
inamicul declarat al Atenei. Apoi, intrând în conflict cu spartanii, a
trecut de partea Persiei – inamicul declarat al amândurora. În cele din
urmă, a fost rechemat la Atena, unde planurile lui ambițioase de a
invada Sicilia i-au dus pe atenieni la distrugere totală.
Egoul ucide ceea ce iubim. Uneori, aproape că ne ucide și pe noi.
E interesant că Alexander Hamilton, cel care, dintre toți Părinții
Fondatori, și-a găsit cel mai tragic și mai zadarnic sfârșit, a avut niște
cuvinte înțelepte cu privire la acest subiect. Chiar a avut (numai de și le-
ar fi amintit înainte să lupte în acel duel fatal). „Acționează cu tărie și
onoare”, îi scria el unui prieten îndurerat, care avea probleme financiare
și juridice grave, pe care și le provocase singur. „Dacă nu poți spera în
mod rațional la o scăpare favorabilă, atunci nu te afunda și mai adânc.
Ai curajul să te oprești definitiv.”
O oprire definitivă. Nu e ca și cum oamenii aceștia ar fi trebuit să
renunțe la tot. Un luptător care nu se poate opri sau un boxer care nu
vede când e momentul să se retragă ajunge să fie rănit. Serios. Trebuie
să poți vedea imaginea de ansamblu.
Dar atunci când egoul conduce, cine poate să o vadă?
Să spunem că ai eșuat și să spunem chiar că a fost vina ta. Lucrurile
nasoale se întâmplă, după cum se spune, iar uneori lucrurile nasoale se
întâmplă în public. Nu e distractiv. Întrebările rămân: Ai de gând să
înrăutățești lucrurile? Sau ai de gând să ieși din această situație cu
demnitatea și caracterul intacte? Ai de gând să rămâi în viață ca să mai
lupți și mâine?
Atunci când o echipă pare să piardă un meci, antrenorul nu-i cheamă
pe jucători ca să-i mintă. În schimb, le amintește cine sunt și de ce sunt
capabili și îi îndeamnă să se întoarcă pe teren și să se poarte ca atare.
Dacă are în minte să câștige sau să i se întâmple vreun miracol, o echipă
bună face tot ce poate ca să termine meciul la cel mai înalt standard
posibil (și le permite să intre în joc și altor jucători care de obicei nu
joacă). Iar uneori, chiar se întorc pe teren și câștigă.
Cele mai multe probleme sunt temporare... în afară de cazul în care le
faci să nu fie astfel. Să-ți revii nu presupune un lucru măreț, ci doar să o
faci pas cu pas. În afară de cazul în care privești vindecarea ca făcând
parte mai degrabă din boală.
Numai egoul crede că jena și eșecul sunt mai mult decât ceea ce sunt.
Istoria e plină de oameni care au suferit umilințe teribile și, cu toate
astea, și-au revenit și au avut o carieră lungă și impresionantă.
Politicieni care au pierdut alegeri sau funcții din cauza unor indiscreții,
dar s-au întors să conducă după ce a trecut un timp. Actori ale căror
filme au fost un eșec, autori care sufereau de blocajul scriitorului,
celebrități care au făcut gafe, părinți care au greșit, antreprenori cu
companii necompetitive, directori care au fost concediați, atleți care au
fost eliminați, oameni din elita comercială care au trăit prea bine. Toți
acești oameni au ajuns pe marginile abrupte ale eșecului, la fel ca noi.
Atunci când pierdem, avem de ales: O să transformăm asta într-o
situație de tipul dacă pierd eu, pierzi și tu, care să ne afecteze și pe noi
și pe toți cei implicați? Sau va fi o pierdere... după care va urma un
câștig?
Pentru că, în viață, o să pierzi. E un fapt. La un moment dat, medicul
trebuie să pronunțe ora decesului. Trebuie, pur și simplu.
Egoul spune că suntem un obiect de neclintit, o forță de neoprit.
Această iluzie cauzează problemele. Se confruntă cu eșecul și
adversitățile încălcând regulile, pariind totul pe vreo schemă
nebunească; concentrându-se și mai mult pe jocuri de culise sau pe
strategii incerte, chiar dacă acesta e lucrul care te-a condus încă de la
început în acest punct dureros.
În oricare moment dat din cercul vieții e posibil să aspirăm, să
reușim sau să eșuăm – chiar dacă în acest moment eșuăm. Grație
înțelepciunii, înțelegem că aceste momente sunt trecătoare, iar nu
sentințe despre valoarea noastră ca ființe umane. Atunci când succesul
începe să îți alunece printre degete – din orice motiv – reacția corectă
nu e să îl apuci și să îl strângi până se face bucăți. Reacția corectă e să
înțelegi că trebuie să te chinui să revii la faza de aspirație. Trebuie să te
întorci la principiile importante și la bunele practici.
„Cel ce se teme de moarte nu va face niciodată ceva demn de un om
care trăiește”, spunea cândva Seneca. Hai să schimbăm asta și să
spunem: Cel care va face totul ca să evite eșecul, va face aproape sigur
ceva demn de eșec.
Singurul eșec real este abandonarea propriilor principii. Să ucizi
lucrul pe care-l iubești pentru că nu te poți despărți de el este egoist și
stupid. Dacă reputația ta nu poate să primească câteva lovituri, aceasta
nu a valorat nimic, încă de la început.
******** Eram acolo și am văzut tot. Mi-a sfâșiat inima.
 ȚINE PROPRIA TABELĂ DE MARCAJ

Nu mă uit niciodată înapoi decât ca să descopăr greșelile...

Consider că e periculos să privești în urmă doar pentru a
descoperi lucrurile de care ești mândru.
– ELISABETH NOELLE-NEUMANN

P
e 16 aprilie 2000, New England Patriots au recrutat un fundaș de
rezervă de la Universitatea din Michigan. Îl urmăriseră cu atenție
și erau cu ochii pe el de ceva timp. Văzând că era încă disponibil,
l-au luat. Era cea de-a șasea rundă și cea de-a 199-a recrutare.
Numele tânărului fundaș era Tom Brady.
La începutul sezonului său de debut, era al patrulea fundaș. În al
doilea sezon, era atacant. În acel an, New England a câștigat Super
Cupa. Brady a primit titlul de cel mai valoros jucător.
În ceea ce privește rentabilitatea investiției, probabil că a fost cea mai
importantă recrutare din istoria fotbalului: patru inele la Super Cupă
(din 6 apariții), 14 sezoane de start, 172 de victorii, 428 de touch-
down-uri, nominalizat de 3 ori ca cel mai valoros jucător din Super
Cupă, 53.000 de metri, 10 Cupe Profesioniste și mai multe titluri de
categorie decât oricare alt fundaș din istorie. Și încă mai generează
dividende. Brady s-ar putea să mai aibă de jucat multe alte sezoane.
Poate te gândești că directorii de la Patriots au fost extaziați de felul
în care au ieșit lucrurile și, într-adevăr, au fost. Dar au fost și dezamăgiți
– profund – de ei înșiși. Surprinzătoarele abilități ale lui Brady făceau ca
rapoartele de evaluare ale potențialelor talente, întocmite de directorii
de la Patriots, să fie foarte departe de adevăr. Cu toată evaluarea pe care
o făceau jucătorilor, rataseră cumva sau apreciaseră greșit toate
atributele lui intangibile. Au lăsat această nestemată să aștepte până la
cea de-a șasea rundă. Ar fi putut să-l recruteze altcineva. Mai mult, nici
măcar nu au știut că au dreptate în ceea ce-l privește pe Brady până
când nu a fost rănit Drew Bledsoe, atacantul lor prețios, și au fost
obligați să-și dea seama de potențialul celui dintâi.
Așa că, deși pariul lor a fost câștigător, totul s-a axat pe o eroare
umană specifică, care ar fi putut să împiedice încă de la început
recrutarea. Nu că ar fi căutat nod în papură. Sau că se complăceau în
perfecționism. Aveau standarde de performanță mai înalte la care să
adere.
Ani de zile, Scott Pioli, directorul de personal de la Patriots, a ținut pe
biroul lui o poză a lui Dave Stachelski, un jucător pe care echipa l-a ales
în cea de-a cincea rundă, dar care nu a trecut niciodată de tabăra de
antrenament. Era un memento: Nu ești atât de bun pe cât crezi. Rămâi
concentrat. Fă mai bine.
Și antrenorul John Wooden era foarte conștient de asta. Nu tabela de
marcaj era cea care judeca dacă el sau echipa ajunseseră la succes – nu
asta însemna „câștigul”. Bo Jackson nu era impresionat când marca,
pentru că știa că „nu o făcuse perfect”. (De fapt, el nu a cerut să i se
paseze mingea după ce a marcat primul punct decisiv din liga mare de
baseball tocmai pentru acest motiv: pentru el, fusese „doar o minge la
mijloc”.)
Acest lucru e caracteristic pentru modul în care gândesc oamenii
extraordinari. Nu e ca și cum ar descoperi eșecul în fiecare succes. Doar
că se mențin la un standard care depășește ceea ce societatea ar putea
să considere că e succesul obiectiv. Din această cauză, lor nu le pasă
prea mult ce gândesc ceilalți; le pasă dacă își ating propriile standarde.
Și aceste standarde sunt mult, mult mai înalte decât ale oricui altcuiva.
Echipa Patriots a considerat alegerea lui Brady ca fiind mai degrabă
un noroc, decât o chestie de inteligență. Și deși unii oameni se simt bine
să-și acorde lor înșiși meritul, nu a fost cazul lor. Nimeni nu ar putea să
spună că cei de la Patriots – sau din oricare altă echipă din Liga
Națională de Fotbal – nu au ego. Dar în acest caz, în loc să sărbătorească
și să se felicite singuri, și-au pus capul la contribuție și s-au concentrat
să devină și mai buni. Asta e ceea ce face din modestie o forță atât de
puternică, din punct de vedere organizațional, personal, profesional.
Apropo, asta nu e neapărat distractiv. Uneori, poate să pară o tortură
pe care ți-o impui chiar tu. Dar te obligă să continui să mergi înainte și
să te perfecționezi neîncetat.
Egoul nu poate să vadă ambele părți ale problemei. Nu poate să
devină mai bun pentru că nu vede decât validarea. Nu uita: „Oamenii
vanitoși nu aud niciodată altceva în afară de laude”. Egoul poate să vadă
doar ce merge bine, nu ceea ce nu merge bine. Acesta e motivul pentru
care e posibil să vezi egocentrici care dețin temporar conducerea, dar
rareori rezistă.
Pentru noi, tabela de marcaj nu poate fi singura tabelă de marcaj.
Warren Buffett a spus același lucru, făcând distincția dintre tabela de
marcaj interioară și cea exterioară. Potențialul tău, lucrul cel mai bun,
absolut, de care ești capabil, acesta reprezintă unitatea ta de măsură.
Reprezintă standardele tale. Să câștigi nu e suficient. Oamenii pot să
aibă noroc și să câștige. Oamenii pot să fie nemernici și să câștige.
Oricine poate să câștige. Dar nu oricine este cât poate el de bun.
E crud, da. Reversul medaliei este că acest lucru înseamnă să fii
capabil în mod onest să fii mândru și puternic și în timpul ocazionalelor
înfrângeri. Atunci când scoți egoul din ecuație, opiniile altor oameni și
indicatorii externi nu vor mai conta atât de mult. E mai dificil, dar, în
cele din urmă, este o formulă pentru rezistență.
Economistul (și filozoful) Adam Smith avea o teorie cu privire la felul
în care își evaluează acțiunile oamenii înțelepți și buni:
Există două tipuri diferite de ocazii de a ne examina propria
conduită, străduindu-ne s-o vedem în lumina în care ar vedea-o un
spectator imparțial: mai întâi, atunci când ne pregătim să
acționăm; apoi, după ce am acționat. Perspectivele noastre pot fi
foarte părtinitoare în ambele cazuri; dar pot fi cel mai părtinitoare
atunci când e foarte important ca ele să nu fie așa. Atunci când ne
pregătim să acționăm, înflăcărarea pasiunii rareori ne va lăsa să ne
gândim la ceea ce facem cu inocența unei persoane imparțiale...
 Atunci când acțiunea s-a încheiat cu adevărat, iar pasiunea care a
determinat-o s-a potolit, putem trăi mai distant sentimentele
spectatorului imparțial.
Acest „spectator imparțial” e un fel de ghid prin intermediul căruia
ne putem judeca comportamentul, prin opoziție cu aplauzele
neîntemeiate pe care ni le oferă uneori societatea. Nu e vorba, însă,
doar de validare.
Gândește-te la toți oamenii care își scuză comportamentul –
politicieni, directori generali puternici și alții de felul acesta – ca nefiind
„ilegal din punct de vedere teoretic”. Gândește-te la momentele în care
ți-ai scuzat propriul comportament prin faptul că „n-o să știe nimeni”.
Aceasta e zona gri a moralității pe care egoul nostru iubește s-o
exploateze. Faptul că îți înfrânezi egoul cu ajutorul unui standard
(interior, imparțial sau oricum ai vrea să-l numești) te va face să
tolerezi din ce în ce mai puțin excesul și faptele iresponsabile. Pentru că
nu e vorba despre lucrurile cu care poți să te descurci, e vorba despre
lucrurile pe care ar trebui sau nu ar trebui să le faci.
La început, e un drum greu, dar e un drum care, în cele din urmă, ne
face mai puțin egoiști și mai puțin absorbiți de propria persoană. O
persoană care se judecă pe baza propriilor sale standarde nu râvnește
lumina reflectoarelor la fel ca una care lasă aplauzele să dicteze
succesul. O persoană care poate să gândească pe termen lung nu-și
plânge de milă în timpul regreselor pe termen scurt. O persoană care
pune preț pe echipă poate să împartă meritul și să-și subsumeze
propriile interese într-un mod în care multe alte persoane nu pot.
Să ne gândim la ce a mers bine sau la cât suntem de uimitori nu ne
duce nicăieri, poate doar unde suntem chiar acum. Dar vrem să
mergem mai departe, vrem mai mult, vrem să continuăm să ne
perfecționăm.
Egoul blochează acest lucru, așa că îl subordonăm și îl izbim
permanent de standarde mai înalte. Nu e ca și cum am urmări mereu
mai mult, ca și cum am fi chinuiți de lăcomie, ci e vorba să înaintăm,
treptat, către perfecționarea reală, mai curând prin disciplină decât prin
temperament.
 IUBEȘTE ÎNTOTDEAUNA

Și de ce-ar trebui să ne mâniem pe lume?De parcă lumii i-ar

păsa!
– EURIPIDE

Î
n 1939, unui tânăr minune pe nume Orson Welles i s-a oferit unul
dintre cele mai neobișnuite contracte din istoria Hollywood-ului.
Putea să scrie, să joace și să regizeze două filme la alegere pentru
RKO, un mare studio de film. În primul lui film, a ales să spună povestea
unui misterios patron de ziar care a devenit prizonierul uriașului lui
imperiu și al stilului său de viață.
William Randolph Hearst, infamul magnat mass-media, a crezut că
acest film se baza pe viața lui și, mai important, că era o jignire la
adresa lui. A început atunci o campanie devoratoare, care inițial a avut
succes, pentru a distruge unul dintre cele mai mari filme ale tuturor
timpurilor.
Iată ce e atât de interesant în legătură cu asta. În primul rând, cel mai
probabil, Hearst nici măcar nu văzuse filmul, așa că n-avea nicio idee
despre ce era vorba, de fapt. În al doilea rând, nu se intenționase să fie
despre el, sau, cel puțin, nu doar despre el. (Din câte știm noi,
personajul Charles Foster Kane era un amestec al mai multor figuri
istorice, incluzându-i pe Samuel Insull și Robert McCormick; filmul a
fost inspirat de două portretizări similare ale puterii, realizate de
Charlie Chaplin și Aldous Huxley; și nu intenționa să defăimeze, ci să
umanizeze.) În al treilea rând, Hearst era unul dintre cei mai bogați
oameni din lume în acele vremuri și, la 78 de ani, era aproape de
sfârșitul vieții. De ce să fi irosit atât de mult timp pe ceva atât de
neimportant cum e un film de ficțiune, făcut de un regizor debutant? În
al patrulea rând, campania lui împotriva filmului a fost cea care i-a
asigurat acestuia popularitatea și a arătat până unde mergea impulsul
lui de a controla și manipula. În mod ironic, el și-a clădit singur
reputația de figură americană decăzută, mai mult decât ar fi putut s-o
facă orice critic.
Deci, paradoxul urii și al amărăciunii. Face exact opusul a ceea ce ne
așteptăm noi să facă. În epoca internetului, numim asta efectul
Streisand. (A fost numit așa după o încercare similară a cântăreței și
actriței Barbra Streisand, care a încercat să îndepărteze în mod legal de
pe internet o fotografie a casei ei. Acțiunile ei în acest sens i s-au întors
împotrivă și fotografia a fost văzută de mult mai mulți oameni decât
dacă ea ar fi ignorat această chestiune.) Încercarea de a distruge ceva
din ură sau din cauza egoului asigură adesea menținerea și propagarea
acelui lucru pentru totdeauna.
A fost absurd până unde a mers Hearst. A trimis-o la studio, pentru a
solicita o proiecție, pe cea mai influentă și mai puternică ziaristă de
cancan, Louella Parsons. Pe baza răspunsului ei, el a decis că va face
orice îi stă în putere să blocheze apariția filmului. A emis o directivă
care stabilea că niciunul dintre ziarele lui nu trebuia să facă vreo
mențiune cu privire la vreun film RKO – compania care a produs Citizen
Kane (Cetățeanul Kane) – punct. (La mai bine de un deceniu mai târziu,
această interdicție i se mai aplica încă lui Welles în toate ziarele lui
Hearst.) Ziarele lui Hearst au început să caute povești negative despre
Welles și viața lui particulară. Ziarista lui de cancan a amenințat că va
proceda la fel cu fiecare membru al consiliului de conducere RKO.
Hearst a adus amenințări și la adresa industriei de film în general, ca
modalitate de a-i întoarce pe ceilalți directori de studiouri împotriva
filmului. A fost făcută o ofertă de 800.000 de dolari pentru drepturile
asupra filmului, ca să poată fi ars sau distrus. S-au făcut presiuni asupra
celor mai multe lanțuri de cinematografe ca să refuze difuzarea filmului
și nu i s-a permis nicio reclamă în niciuna dintre agențiile de presă
Hearst. Simpatizanții lui Hearst au început să raporteze zvonuri despre
Welles diferitelor autorități, iar în 1941, J. Edgar Hoover de la FBI a
deschis un dosar pe numele lui.
 Rezultatul a fost că filmul a fost un eșec comercial. A fost nevoie de
ani de zile ca să-și găsească locul în cultura cinematografică. Hearst a
reușit să-l țină pe loc numai cu mari cheltuieli și cu un extraordinar
efort.
Pentru toți există lucruri enervante. Cu cât avem mai mult succes și
putere, cu atât ne vom gândi mai mult că trebuie să ne protejăm
moștenirea, imaginea și influența. Dacă nu suntem atenți, însă, putem
sfârși prin a pierde incredibil de mult timp încercând să împiedicăm
lumea să ne deranjeze sau să fie nerespectuoasă cu noi.
Să ne gândim pentru o clipă la toate morțile inutile și la toate
mizeriile gratuite provocate de bărbați mânioși sau de femei
nedreptățite celorlalți, societății sau lor înșiși, de-a lungul secolelor,
este un lucru care ne aduce cu picioarele pe pământ. Pentru ce au făcut
toate astea? Din motive care cu greu mai pot fi amintite.
Știi care e răspunsul mai bun la un atac, la faptul că ești
desconsiderat sau la un lucru ce nu-ți place? Iubirea. Da, exact, iubirea.
Pentru vecinul care nu oprește muzica. Pentru părintele care te
abandonează. Pentru funcționarul care ți-a pierdut dosarul. Pentru
grupul care te respinge. Pentru criticul care te atacă. Pentru fostul
partener care ți-a furat ideea de afacere. Pentru nenorocita sau
nenorocitul care te-a înșelat. Iubire!
Pentru că, așa cum spun versurile cântecului, „ura te va ajunge de
fiecare dată”.
Poate că este prea mult să ți se ceară iubire pentru orice vătămare pe
care ai suferit-o. Dar ai putea, cel puțin, să încerci să renunți. Ai putea
încerca să dai din cap și să râzi în legătură cu asta.
Altfel, lumea va fi martora unui alt exemplu de tipar atemporal și
trist: persoana bogată, puternică, care devine atât de izolată și
autoiluzionată încât, atunci când se întâmplă ceva împotriva dorinței ei,
este distrusă. Același impuls care a făcut-o extraordinară este, deodată,
o mare slăbiciune. Transformă un neajuns minor într-o nenorocire
uriașă. Rana se adâncește, se infectează și ar putea chiar să o ucidă.
 Asta e ceea ce l-a împins pe Nixon înainte, iar după aceea, din
nefericire, l-a tras în jos. Reflectând la propriul exil, a recunoscut mai
târziu că imaginea lui emblematică de luptător nestăpânit, luptându-se
cu o lume ostilă, l-a dus la pierzanie. S-a înconjurat de alți „tipi duri” de
acest fel. Oamenii au uitat că Nixon a fost reales cu o majoritate
covârșitoare după ce a izbucnit scandalul Watergate. El nu putea, pur și
simplu, să se stăpânească, continua să lupte, persecuta reporterii și
vorbea urât cu oricine simțea că îl desconsidera sau că se îndoia de el.
Este ceea ce a continuat să alimenteze povestea și, în cele din urmă, l-a
făcut să se prăbușească. La fel ca mulți astfel de oameni, a sfârșit prin a-
și face singur mai mult rău decât ar fi putut să-i facă oricine altcineva.
La rădăcina acestor lucruri au stat ura și mânia lui și nici măcar faptul
că a fost cel mai puternic lider din lumea liberă nu a putut să schimbe
asta.
Nu trebuie să fie așa. Booker T. Washington spune o anecdotă care i-a
fost povestită de către Frederick Douglass, despre un moment în care
călătorea și în care, pe criterii rasiale, i se ceruse să se mute și să
călătorească în vagonul de bagaje. Un suporter alb s-a grăbit să-și ceară
scuze pentru această îngrozitoare ofensă.
– Îmi pare rău, domnule Douglass, că ați fost dezonorat în această
manieră, a spus persoana.
Douglass nu avea de comentat în legătură cu asta. Nu era supărat. Nu
suferea. A răspuns cu mare înflăcărare:
– Acești oameni nu-l pot dezonora pe Frederick Doug­lass. Niciun om
nu poate să-mi dezonoreze sufletul. Nu eu sunt cel dezonorat de acest
comportament, ci aceia care-mi fac asta.
Desigur, aceasta e o atitudine incredibil de dificil de menținut. E mult
mai ușor să urăști. E natural să izbucnești.
Descoperim, însă, că ceea ce îi definește pe marii conducători precum
Douglass este faptul că, în loc să-și urască inamicii, simt un fel de milă și
de înțelegere față de ei. Gândește-te la Barbara Jordan, la Convenția
Națională Democratică din 1992, când a propus o agendă de „...iubire.
Iubire. Iubire. Iubire”. Gândește-te la Martin Luther King Jr., care predica
la nesfârșit că ura e o povară și că iubirea înseamnă libertate. Iubirea
transformă, ura epuizează. Într-una dintre cele mai faimoase predici ale
lui, a dus acest raționament și mai departe: „Începem să ne iubim
inamicii și să iubim acele persoane care ne urăsc, fie că e vorba de viața
colectivă sau de viața individuală, uitându-ne la noi înșine”. Trebuie să
ne dăm deoparte egoul care ne protejează și ne sufocă, pentru că, așa
cum spune el, „ura este, în orice moment, un cancer care sapă tocmai la
rădăcina centrului vostru vital. Este ca un acid coroziv care macină
potențialul și luciditatea care stau la baza vieții voastre”.
Cumpănește puțin. Ce îți displace? Numele cui te umple de repulsie și
mânie? Acum întreabă-te: Te-au ajutat vreodată cu adevărat aceste
sentimente puternice să realizezi ceva?
Cumpănește și mai mult. Ura și mânia au dus vreodată pe cineva
undeva?
Mai ales pentru că, aproape întotdeauna, trăsăturile și
comportamentele care ne-au supărat pe noi la alți oameni –
nesinceritatea lor, egoismul, lenea – nu vor avea rezultate bune nici
pentru ei până la urmă. Egoul lor și lipsa perspectivei de ansamblu
conțin propria pedeapsă.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: Vom fi
deplorabili doar pentru că așa sunt alți oameni?
Gândește-te cum a răspuns Orson Welles la campania de mai multe
decenii a lui Hearst. Potrivit propriei lui relatări, s-a întâlnit
întâmplător cu Hearst în lift, chiar în seara premierei filmului – acel film
împotriva căruia Hearst mobilizase resurse uriașe ca să-l împiedice și
să-l distrugă. Știi ce-a făcut? L-a invitat pe Hearst la film. Atunci când
Hearst a refuzat, Welles a glumit, spunând că Charles Foster Kane cu
siguranță că ar fi acceptat.
A durat foarte mult timp ca geniul lui Welles din acel film să fie în
cele din urmă recunoscut de restul lumii. Oricum, Welles a luptat în
continuare, făcând alte filme și realizând alte opere de artă fantastice.
După toate relatările, a trăit o viață împlinită și fericită. În cele din
urmă, Cetățeanul Kane și-a asigurat locul în prim-planul istoriei
cinematografice. La șaptezeci de ani de la debutul filmului, acesta a fost
în cele din urmă difuzat în Castelul Hearst din San Simeon, care este
acum domeniu public.
Evenimentele pe care le-a trăit nu au fost tocmai drepte, dar, cel
puțin, el nu le-a lăsat să-i distrugă viața. Așa cum spunea, la
comemorarea lui, iubita lui Welles, cu care acesta fusese douăzeci și
ceva de ani, referindu-se nu numai la Hearst, ci și la fiecare
desconsiderare la care fusese supus în lunga lui carieră, într-un
domeniu despre care se știe că e nemilos, „vă asigur că nu l-au amărât”.
Cu alte cuvinte, el nu a devenit niciodată ca Hearst.
Nu oricine e capabil să răspundă în acest fel. În diferite momente ale
vieții noastre, părem să avem diferite capacități de a ierta și de a
înțelege. Și chiar și atunci când oamenii pot să treacă peste, continuă să
păstreze o încărcătură inutilă de resentimente. Îți amintești de Kirk
Hammett, care devenise brusc chitarist la Metallica? Bărbatul pe care l-
au dat afară ca să-i facă loc lui, Dave Mustaine, a continuat și a format
altă trupă, Megadeth. Chiar și când avea un succes incredibil, era
măcinat de furie și de ură cu privire la modul în care fusese tratat cu
mulți ani în urmă. Acest lucru l-a dus la dependență și ar fi putut să-l
ucidă. A avut nevoie de optsprezece ani ca să poată începe măcar să
conștientizeze asta, și spune că încă trăiește momentul în care a fost
rănit și respins de parcă ar fi fost ieri. Atunci când îl auzi pe el spunând
asta, așa cum a făcut-o o dată în fața camerei, adresându-se foștilor lui
colegi de trupă, pare că a sfârșit-o trăind sub un pod. În realitate, omul a
vândut milioane de discuri, a creat o muzică extraordinară și a trăit
viața unei vedete rock.
Cu toții am simțit durerea lui și, ca să-i cităm versurile, „am zâmbit cu
rânjetu-i negru”. Această obsesie a trecutului, legată de ceva ce a făcut
cineva sau de felul în care ar fi trebuit să fie lucrurile, oricât de mult ar
răni, este întruchiparea egoului. Toți ceilalți au mers mai departe, dar tu
nu poți, pentru că tu nu poți să vezi altceva decât propria ta cale. Nu
poți concepe să accepți că cineva ar putea să te rănească, intenționat
sau nu. Așa că urăști.
 În momentele de eșec sau de dușmănie, e foarte ușor să urăști. Ura
înlătură vina. Face ca altcineva să fie responsabil. Este și o distragere
totodată; nu prea mai facem altceva atunci când suntem ocupați să ne
răzbunăm sau să investigăm greșelile care se presupune că au fost
comise față de noi.
Ne duce asta mai aproape de locul în care vrem să fim? Nu. Doar ne
ține pe loc sau, și mai rău, ne oprește complet dezvoltarea. Dacă avem
deja succes, așa cum avea Hearst, ne pătează reputația și amărăște ceea
ce ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani din viața noastră.
Între timp, iubirea e chiar aici. Lipsită de ego, deschisă, pozitivă,
sensibilă, pașnică și productivă.
 PENTRU ORICE URMEAZĂ MAI
DEPARTE, INAMICUL ESTE EGOUL...

Nu-mi place munca – nimănui nu-i place – dar îmi place ceea ce
dobândești prin muncă: ocazia de a te găsi pe tine însuți.
– JOSEPH CONRAD

Î
n grandioasa biografie a lui William Manchester despre viața lui
Winston Churchill, volumul din mijloc, al treilea din serie, este
intitulat Singur. Timp de 8 ani, Churchill s-a luptat mai mult sau
mai puțin de unul singur, fără sprijinul colegilor lui cu vederi înguste,
împotriva amenințării din ce în ce mai mari a fascismului, chiar și în
Occident.
Dar, în cele din urmă, a triumfat din nou. Și a înfruntat adversitățile
din nou. Și a fost reabilitat din nou.
Katharine Graham a fost singură atunci când a preluat imperiul
jurnalistic al familiei ei. Fiul ei, Donald Graham, trebuie să fi simțit o
presiune similară atunci când căuta să mențină compania în timpul
dramaticului declin al industriei, la mijlocul anilor 2000. Amândoi au
reușit. Așa poți și tu.
Nu ai cum să ocolești: vom trăi dificultăți. Vom simți atingerea
eșecului. Așa cum observa Benjamin Franklin, cei care „beau cupa până
la fund trebuie să se aștepte să dea de drojdie”.
Dar ce-ar fi dacă drojdia aceea n-ar fi așa de rea? Așa cum spunea
Harold Geneen, „oamenii învață din eșecurile lor. Rareori învață ceva
din succes”. Acesta e motivul pentru care vechea zicătoare celtică ne
spune: „Vezi multe, studiază mult, suferă mult, aceasta e calea către
înțelepciune”.
 Lucrurile cu care te confrunți tu acum ar putea, ar trebui și e posibil
să constituie o astfel de cale.
Înțelepciune sau ignoranță? Egoul are votul decisiv.
Aspirația conduce la succes (și la adversitate). Succesul își creează
propria lui adversitate (și, din fericire, și noi ambiții). Iar adversitatea
duce la aspirație și la mai mult succes. Este un ciclu fără sfârșit.
Toți trăim în acest cerc. Ocupăm diferite locuri în cadrul lui, în
diferite momente ale vieții noastre. Dar atunci când nu reușim, e nasol.
Fără îndoială.
Indiferent ce ne așteaptă mai departe, putem fi siguri de un lucru pe
care vrem neapărat să-l evităm: egoul. El va face ca toți pașii să fie
dificili și ca eșecul să fie permanent. În afară de cazul în care vom
învăța, chiar aici și acum, din greșelile noastre. În afară de cazul în care
vom folosi acest moment ca pe o oportunitate ca să ne înțelegem mai
bine pe noi înșine și mintea noastră, egoul va căuta eșecul de parcă ar
căuta nordul.
Toți bărbații și toate femeile extraordinare au trecut prin dificultăți
ca să ajungă acolo unde sunt, toți au făcut greșeli. Grație acestor
experiențe, au descoperit niște beneficii, chiar dacă a fost vorba doar
despre simpla înțelegere a faptului că nu sunt infailibili și că lucrurile
nu vor merge întotdeauna așa cum vor dori ei. Au descoperit că
modalitatea de a ieși din și de a trece peste este conștiința de sine. Dacă
nu ar fi descoperit asta, nu ar fi devenit mai buni și nu ar fi putut să se
ridice din nou.
De aceea avem la dispoziție tehnicile lor ca să ne ghideze, astfel încât
să putem supraviețui și prospera în fiecare fază a călătoriei noastre. E
simplu (deși, ca întotdeauna, nu e niciodată ușor):
Să nu aspiri sau să nu râvnești din cauza egoului.
Să ai succes fără ego.
Să răzbați prin eșec cu tărie, nu cu ego.
 EPILOG

Există un fel de război de secesiune în viața fiecăruia dintre noi.

Există un Sud recalcitrant al sufletului nostru, care se revoltă
împotriva Nordului. Și această luptă continuă există chiar
înăuntrul structurii fiecărei vieți individuale.
– MARTIN LUTHER KING JR.

D
acă citești acest lucru acum, atunci ai reuși să parcurgi această
carte. Mi-a fost teamă că unii oameni n-ar putea. Ca să fiu sincer
în totalitate, nici măcar eu nu am fost sigur că voi ajunge până
aici.
Cum te simți? Obosit? Confuz? Liber?
Nu e o sarcină ușoară să te confrunți direct cu propriul ego. Să
accepți mai întâi că egoul e posibil să fie acolo. După aceea, să-l supui
examinării atente și criticii. Cei mai mulți dintre noi nu pot să
gestioneze inconfortabila examinare de sine. E mai ușor să faci cam
orice altceva – de fapt, unele dintre cele mai incredibile realizări din
lume sunt, fără îndoială, rezultatul unei dorințe de a evita confruntarea
cu întunericul egoului.
În orice caz, prin însuși faptul că ai ajuns până în acest punct, i-ai dat
o lovitură serioasă. Nu e tot ce trebuie să faci, dar e un început.
Prietenul meu, filozoful și specialistul în arte marțiale Daniele Bolelli,
mi-a oferit cândva o metaforă utilă. Mi-a explicat că antrenamentul
seamănă cu măturatul podelei. Doar pentru că am făcut-o cândva, nu
înseamnă că podeaua va fi curată pentru totdeauna. Praful se așază la
loc zilnic. Trebuie să mături în fiecare zi.
Același lucru e adevărat și pentru ego. Ai fi uimit să vezi ce fel de
daune pot să provoace cu timpul praful și mizeria. Și cât de repede se
acumulează și devin absolut imposibil de gestionat.
 La câteva zile după ce a fost concediat de consiliul director de la
American Apparel, Dov Charney m-a sunat la trei dimineața. Era când
deznădăjduit, când mânios, crezând în mod sincer că el era complet
nevinovat pentru situația în care se afla. L-am întrebat:
– Dov, ce ai de gând să faci? O să faci ca Steve Jobs și o să înființezi o
nouă companie? O să pui la cale o revenire?
El a devenit tăcut și mi-a spus cu o seriozitate pe care am putut s-o
simt, prin telefon, până în măduva oaselor:
– Ryan, Steve Jobs a murit.
Pentru el, în acea stare confuză, acest eșec, această lovitură era
cumva echivalentă cu moartea. Aceea a fost una dintre ultimele dăți în
care am vorbit. În lunile care au urmat, am privit cu groază cum a
devastat compania pentru realizarea căreia pusese totul la bătaie.
A fost un moment trist, care mi-a rămas întipărit în memorie.
Dar eu caut slava lui Dumnezeu. Caut slava lui Dumnezeu, care poate fi
în oricare dintre noi.
Cu toții trăim în felul nostru succesul și eșecul. Chinuindu-mă să scriu
această carte, am ajuns să fac patru variante muncite din greu, dar
respinse, și zeci de propuneri de manuscris. Pe vremea primelor mele
proiecte, sunt sigur că această solicitare m-ar fi distrus. Poate că aș fi
renunțat sau poate că aș fi încercat să lucrez cu altcineva. Poate că m-aș
fi încăpățânat să fac cum vreau eu și aș fi stricat iremediabil cartea.
La un moment dat, în timpul procesului de creație, mi-a venit ideea
unui instrument terapeutic. După fiecare ciornă pe care o făceam,
rupeam paginile și puneam hârtia într-un compost cu viermi, pe care-l
țin în garaj. Câteva luni mai târziu, acele pagini dureroase erau
transformate în pământ care-mi fertiliza curtea, pe care puteam să
merg desculț. Era o conexiune reală și tangibilă cu acea imensitate „mai
mare”. Îmi plăcea să-mi amintesc că același proces urma să aibă loc și cu
mine după ce voi fi terminat, când voi muri, iar natura mă va face
fărâme.
În timp ce scriam și mă gândeam la paginile pe care tocmai le-ai citit,
am avut una dintre cele mai eliberatoare revelații. Mi-am dat seama ce
iluzie nocivă ascunde în realitate ideea aceasta că viețile noastre sunt
niște „monumente mărețe”, făcute să dureze pentru totdeauna. Orice
persoană ambițioasă cunoaște acest sentiment: că trebuie să faci
lucruri extraordinare, că trebuie să-ți găsești drumul și că, dacă nu o
faci, ești un ratat fără valoare și lumea conspiră împotriva ta. E atât de
multă presiune încât, în cele din urmă, ne frângem cu toții sub povara ei
sau suntem înfrânți de ea.
Desigur, asta nu e adevărat. Da, cu toții avem potențial. Cu toții avem
obiective și realizări pe care știm că le putem atinge – fie că e vorba să
înființăm o companie, să ducem la bun sfârșit o activitate creativă, să
concurăm într-un campionat sau să ajungem la vârf în domeniul nostru.
Acestea sunt obiective valoroase. O persoană înfrântă nu va ajunge
acolo.
Problema este atunci când egoul intervine în aceste căutări,
deformându-le și subminându-ne pe noi atunci când ne pregătim să
realizăm și să îndeplinim lucruri, șoptind minciuni în timp ce noi
pornim în acea călătorie și șoptind minciuni atunci când reușim și, mai
rău, șoptind minciuni pline de suferință atunci când ne poticnim de-a
lungul drumului. Egoul, la fel ca orice drog, poate fi tolerat la început,
într-o încercare greșită de a obține un avantaj sau de a diminua unul.
Problema e cât de repede devine un scop în sine. Așa ajunge cineva să
trăiască momente suprarealiste, cum este cel pe care l-am trăit eu la
telefon cu Dov sau pe care le-au trăit protagoniștii oricăreia dintre
pildele din această carte.
În cursul activității și vieții mele, am descoperit că cele mai multe
consecințe ale egoului nu sunt atât de catastrofale. Mulți dintre oamenii
din viața ta – și din lumea noastră – care au cedat egoului lor nu vor
primi „ceea ce merită”, în sensul justiției universale în care am fost
învățați să credem când eram copii. Mi-aș dori să fi fost atât de simplu.
Consecințele sunt, în schimb, mai apropiate de sfârșitul uneia dintre
cărțile mele preferate, What Makes Sammy Run? (Ce-l face pe Sammy să
alerge?), de Budd Schulberg, un roman al cărui personaj faimos se
bazează pe viața reală a antreprenorilor din industria de divertisment,
Samuel Goldwyn și David O. Selznick. În carte, naratorul-personaj este
chemat la conacul somptuos al unui mogul prevăzător, nemilos, egoist
de la Hollywood, a cărui ascensiune abruptă a urmărit-o cu un amestec
de admirație, confuzie și, în cele din urmă, dezgust.
În acest moment de vulnerabilitate, naratorul surprinde o imagine
reală din viața omului – singurătatea lui, căsnicia lui searbădă, teama,
nesiguranța, incapacitatea lui de a fi vertical chiar și pentru o secundă.
Își dă seama că răzbunarea la care sperase – pedepsirea păcatelor –,
pentru toate regulile pe care le încălcase omul acela, pentru toate căile
înșelătoare pe care mersese înainte, nu venea. Pentru că era deja acolo.
Așa cum scrie el:
Mă așteptam la ceva implacabil și catastrofal, iar acum realizez că
ceea ce se abătuse asupra lui nu era o pedeapsă bruscă, ci un
proces, o boală de care se molipsise în timpul epidemiei care
măturase ca o ciumă locul în care crescuse; un cancer care-l rodea
încet, ale cărui simptome se dezvoltau și se intensificau: succesul,
singurătatea, frica. Frica de toți tinerii sclipitori, de noii și mai
tinerii Sammy Glicks care apăreau ca să-l hărțuiască, să-l amenințe
și, în cele din urmă, să-l întreacă.
Acesta e felul în care se manifestă egoul. Și nu este tocmai acesta felul
în care ne e teamă cu disperare să devenim?
Voi dezvălui un ultim lucru despre care cred că o să transforme
această carte într-un cerc complet. Am citit prima oară acest pasaj când
aveam 19 ani. Era o lectură recomandată de un mentor experimentat
care descoperise, așa cum urma să descopăr și eu, succesul timpuriu în
industria de divertisment. Cartea m-a marcat și m-a instruit, așa cum
știa și el că o să se întâmple.
Cu toate acestea, în următorii câțiva ani, am ajuns într-o situație
aproape identică cu cea a personajului din carte. Nu numai că am fost
chemat într-o casă somptuoasă ca să asist la prăbușirea așteptată și
inevitabilă a unei persoane pe care o admiram. Dar am descoperit că
mă aflam periculos de aproape de propriul meu sfârșit.
Știu că m-a impresionat pasajul pentru că, atunci când m-am apucat
să-l scriu pentru acest epilog, am găsit în exemplarul meu pagini pe
care le scrisesem de mână, cu mulți ani înainte, în care îmi descriam
reacția, chiar înainte să ies în lume. În mod clar, înțelesesem cuvintele
lui Schulberg din punct de vedere rațional, și chiar și din punct de
vedere emoțional, dar am făcut, oricum, alegerile greșite. Măturasem o
dată și am crezut că e suficient.
La zece ani după ce am citit-o prima oară și îmi scrisesem gândurile,
eram din nou gata. Acele lecții mi-au parvenit exact în felul în care
aveam nevoie să se întâmple.
Există un citat din Bismarck, care spune, în esență, că orice prost
poate să învețe din propria experiență. Trucul e să înveți din experiența
altor oameni. Această carte a început pornind de la ideea din urmă și,
spre surpriza mea, a sfârșit cu un volum dureros de mare de experiență
din prima categorie. M-am apucat să studiez egoul și am ajuns să mă
lovesc de al meu și de cel al oamenilor pe care îi admiram de mult timp.
Poate că și tu vei avea nevoie să trăiești o parte din aceste experiențe.
Poate că seamănă cu reflecția lui Plutarh, conform căreia „nu obținem
în așa mare măsură cunoașterea lucrurilor prin cuvinte, pe cât
dobândim cuvintele prin experimentarea lucrurilor”.
În orice caz, vreau să închei această carte cu ideea care a susținut
toate lucrurile pe care tocmai le-ai citit. Că e admirabil să vrei să fii un
om de afaceri mai bun, să fii un sportiv mai bun, un cuceritor mai bun.
Ar trebui să vrem să fim mai bine informați, să avem o situație
financiară mai bună... Ar trebui să vrem, așa cum am spus de câteva ori
în această carte, să facem lucruri extraordinare. Știu că eu vreau.
Dar nici următoarele nu sunt realizări mai puțin impresionate: să fii
un om mai bun, să fii un om mai fericit, să fii un om mai echilibrat, să fii
un om mulțumit, să fii un om modest și altruist. Sau, și mai bine, toate
acestea la un loc. Și ceea ce este cel mai evident, dar cel mai ignorat,
este faptul că perfecționarea aspectelor personale duce de obicei la
succes în calitate de profesionist, dar rareori se întâmplă invers. Să ne
străduim să ne cizelăm gândurile de zi cu zi, să ne străduim să ne
limităm impulsurile distructive, acestea nu sunt doar cerințele morale
ale oricărei persoane decente. Ele ne vor face să avem mai mult succes,
ne vor ajuta să navigăm în apele înșelătoare prin care ne va cere să
călătorim ambiția noastră. Și sunt totodată răsplata, prin ele însele.
Așadar iată-te aici, la sfârșitul acestei cărți despre ego, după ce ai
văzut cât de mult poate să-i fie arătat cuiva despre problemele egoului,
din experiențele altor oameni și din propria mea experiență.
Ce a mai rămas?
Alegerile tale. Ce vei face cu aceste informații? Nu numai acum, ci
când vei merge mai departe.
În fiecare zi din tot restul vieții tale te vei afla într-una dintre aceste
trei faze: aspirație, succes, eșec. Te vei bate cu egoul în fiecare dintre
ele. Vei face greșeli în fiecare dintre ele.
Trebuie să mături podeaua în fiecare minut al fiecărei zile. Iar după
aceea, să mături din nou.
 CE AR TREBUI SĂ CITEȘTI MAI DEPARTE?

Pentru cei mai mulți oameni, bibliografiile sunt plictisitoare. Pentru

aceia dintre noi cărora ne place să citim, ele pot fi cea mai bună parte
dintr-o întreagă carte. Fiind unul dintre acei oameni, ți-am pregătit –
ție, cititorului meu iubitor de cărți – un ghid complet cu fiecare carte și
sursă pe care am folosit-o în acest studiu asupra egoului. Am vrut să-ți
arăt nu numai ce cărți merită citate, dar și ce am obținut din fiecare
dintre ele și pe care ți le recomand cu tărie să le citești mai departe.
Făcând asta, m-am lăsat atât de dus de val încât editorul m-a informat
că ceea ce pregătisem era prea mult ca să încapă în carte. Așa că aș vrea
să-ți trimit asta în mod direct, într-o formă în care să poți da click și să
cauți peste tot.
Dacă vrei aceste recomandări, tot ce trebuie să faci e să-mi trimiți un
email la [email protected] sau să vizitezi site-ul
www.EgoIsTheEnemy/books. Îți voi trimite și o colecție cu citatele și
remarcile mele preferate despre ego, dintre care multe nu au încăput în
această carte.
pot obține și mai multe recomandări de cărți?

Poți, de asemenea, să te înscrii pentru a primi email-ul meu lunar cu

recomandări de cărți. Lista abonaților a crescut până la mai mult de
50.000 de cititori avizi și curioși ca tine. Vei primi un email pe lună, cu
recomandări de la mine, pe baza lecturilor mele. Începe cu zece dintre
cărțile mele preferate din toate timpurile. Doar trimite-mi un email pe
adresa [email protected], cu titlul „Reading List E-mail” sau
înscrie-te la adresa ryanholiday.net/reading-newsletter.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Aristotel, trad. Terence Irwin, Nicomachean Ethics (Etica nicomahică), Indianapolis, IN: Hackett
Publishing, 1999.
Barlett, Donald L. și James B. Steele, Howard Hughes: His Life and Madness, Londra: Andre
Deutsch, 2003.
Bly, Robert, Iron John: A Book About Men, Cambridge, MA: Da Capo, 2004.
Bolelli, Daniele, On the Warrior’s Path: Fighting, Philosophy, and Martial Arts Mythology,
Berkeley, CA: Frog, 2003.
Brady, Frank. Citizen Welles: A Biography of Orson Welles, New York: Scribner, 1988.
Brown, Peter H. și Pat H. Broeske, Howard Hughes: The Untold Story, Da Capo, 2004.
C., Chuck, A New Pair of Glasses, Irvine, CA: New-Look Publishing, 1984.
Chernow, Ron, Titan: The Life of John D. Rockefeller, Sr., New York: Vintage, 2004.
Cook, Blanche Wiesen, Eleanor Roosevelt: The Defining Years, New York: Penguin, 2000.
Coram, Robert, Boyd: The Fighter Pilot Who Changed the Art of War, Boston: Little, Brown, 2002.
Cray, Ed., General of the Army: George C. Marshall, Soldier and Statesman, New York: Cooper
Square, 2000.
Csikszentmihalyi, Mihaly, Creativity: Flow and the Psychology of Discovery and Invention, New
York: Harper Collins, 1996.
Emerson, Ralph Waldo, Representative Men: Seven Lectures, Cambridge, MA: Belknap Press of
Harvard University Press, 1987.
Geneen, Harold, Managing, Garden City, NY: Doubleday, 1984.
Graham, Katharine, Personal History, New York: Knopf, 1997.
Grant, Ulysses S., Personal Memoirs of U.S. Grant, Selected Letter’s 1839-1865, New York: Library
of America, 1990.
Halberstam, David, The Education of a Coach, New York: Hachette, 2006.
Henry, Philip și J.C. Coulston, The Life of Belisarius: The Last Great General of Rome, Yardley,
Penn.: Westholme, 2006.
Herodot, trad. Aubrey De Sélincourt, rev. John Marincola, The Histories, Londra: Penguin, 2003.
Hesiod, Theogony (Teogonia) și Works and Days (Munci și zile) și Teognis, Elegies (Elegii), trad.
Dorothea Wender, Harmondsworth, U.K.: Penguin, 1973.
Isaacson, Walter, Benjamin Franklin: An American Life, New York: Simon & Schuster, 2003.
Lamott, Anne, Bird by Bird: Some Instructions on Writing and Life, New York: Anchor, 1995.
Levin, Hillel, Grand Delusions: The Cosmic Career of John DeLorean, New York: Viking, 1983.
Liddell, Hart, B.H. Sherman: Soldier, Realist, American, New York: Da Capo, 1993.
Malcolm X și Alex Haley, The Autobiography of Malcolm X, New York: Ballantine, 1992.
Marcus Aurelius, trad. Gregory Hays. Meditations (Meditații), New York: Modern Library, 2002.
Marțial, trad. Craig A. Williams. Epigrams (Epigrame), Oxford: Oxford University Press, 2004.
McPhee, John, A Sense of Where You Are: A Profile of Bill Bradley at Princeton, New York: Farrar,
Straus and Giroux, 1999.
McWilliams, Carey, The Education of Carey McWilliams, New York: Simon & Schuster, 1979.
Mosley, Leonard, Marshall: Hero for Our Times, New York: Hearst, 1982.
Muir, John, Wilderness Essays, Salt Lake City: Peregrine Smith, 1980.
Nixon by Nixon: In His Own Words, regizat de Peter W. Kunhardt, documentar HBO, 2014.
Orth, Maureen, Angela’s Assets. în Vanity Fair, ianuarie 2015.
Packer, George, The Quiet German, în New Yorker, 1 decembrie 2014.
Palahniuk, Chuck, Fight Club, New York: W.W. Norton, 1996.
Plutarh, trad. Ian Scott-Kilvert, The Rise and Fall of Athens: Nine Greek Lives (Ascensiunea și
căderea Atenei: Șapte vieți de greci), Harmondsworth, U.K: Penguin, 1960.
Pressfield, Steven, Tides of War: A Novel of Alcibiades and the Peloponnesian War, New York:
Bantam, 2001.
Rampersad, Arnold, Jackie Robinson: A Biography, New York: Knopf, 1997.
Riley, Pat, The Winner Within: A Life Plan for Team Players, New York: Putnam, 1993.
Roberts, Russ, How Adam Smith Can Change Your Life, New York: Portfolio/Penguin, 2015.
Schulberg, Budd, What Makes Sammy Run?, New York: Vintage, 1993.
Sears, Stephen W., George B. McClellan: The Young Napoleon, New York: Ticknor & Fields, 1988.
Seneca, Lucius Annaeus, trad. C.D.N. Costa, On the Shortness of Life, New York: Penguin, 2005.
Shamrock, Frank, Uncaged: My Life as a Champion MMA Fighter, Chicago: Chicago Review Press,
2012.
Sheridan, Sam, The Fighter’s Mind: Inside the Mental Game, New York: Atlantic Monthly, 2010.
Sherman, William T., Memoirs of General W.T. Sherman, New York: Literary Classics of the United
States, 1990.
Smith, Adam, The Theory of Moral Sentiments, New York: Penguin, 2009.
Smith, Jean Edward, Eisenhower: In War and Peace, New York: Random House, 2012.
Stevenson, Robert Louis, An Apology for Idlers, London: Penguin, 2009.
Walsh, Bill, The Score Takes Care of Itself: My Philosophy of Leadership, New York: Portfolio /
Penguin, 2009.
Washington, Booker T., Up from Slavery, New York: Dover, 1995.
Weatherford, J., Genghis Khan and the Making of the Modern World, New York: Three Rivers,
2005.
Wooden, John, Coach Wooden’s Leadership Game Plan for Success: 12 Lessons for Extraordinary
Performance and Personal Excellence, New York: McGraw-Hill Education, 2009.
 MULȚUMIRI

În cărțile mele anterioare, am încercat să am grijă să le mulțumesc nu

numai oamenilor și mentorilor care m-au ajutat cu cartea, ci să
menționez și cât de îndatorat le sunt numeroșilor autori și gânditori pe
care m-am bazat de-a lungul anilor. Această carte nu numai că n-ar fi
posibilă fără ei, dar mă simt și incredibil de vinovat că cititorii ar putea
să-mi acorde mie meritul pentru revelațiile care sunt de fapt ale altor
scriitori, mai înțelepți. Tot ce este valoros în această carte a venit de la
ei, nu de la mine.
Această carte nu ar fi ceea ce este fără editarea și sfaturile valoroase
ale editorilor mei, Nils Parker și Niki Papadopoulos. Steven Pressfield,
Tom Bilyeu și Joey Roth mi-au oferit note critice încă de la început și le
sunt foarte recunoscător.
Vreau să-i mulțumesc soției mele, care nu numai că m-a ajutat în
timpul scrierii acestei cărți, dar mi-a fost cea mai dedicată cititoare.
Vreau să-i mulțumesc agentului meu, Steve Hanselman, care m-a
reprezentat încă din prima zi. Îi mulțumesc lui Michael Tunney pentru
că m-a ajutat cu propunerea, lui Kevin Curie pentru ajutorul lui și lui
Hristo Vassilev pentru excelentele lui lucrări de cercetare și pentru
sprijin. Îi mulțumesc lui Mike Lombardi de la echipa Patriots, pentru
susținerea și sfaturile lui. De asemenea, îi datorez foarte multă
recunoștință lui Tim Ferriss, a cărui susținere pentru cartea anterioară
a făcut-o posibilă și pe aceasta, și același lucru e valabil și pentru Robert
Greene, care m-a ajutat să devin scriitor, și pentru dr. Drew, care m-a
inițiat în filozofie. Vreau să le mulțumesc lui John Luttrell și Tobias
Keller pentru îndrumare și pentru conversațiile pe care le-au avut cu
mine în timpul haosului de la American Apparel. Nu sunt sigur dacă aș
fi reușit, dacă nu ar fi fost Workaholicii Anonimi, cu întâlnirile lor din
Los Angeles și cu apelurile telefonice săptămânale.
 Cât privește locurile, Biblioteca Austin de la Universitatea din Texas,
Biblioteca Riverside de la Universitatea din California, diferitele piste de
alergare (și încălțările mele) și casa mea departe de casă, Clubul de
Sport Los Angeles, acestea sunt cele care au facilitat scrierea efectivă a
acestei cărți.
În cele din urmă, ar fi greșit să le mulțumesc și caprelor pe care le am
ca animale de companie? Dacă nu, le mulțumesc lui Biscuit, Bucket și
Watermelon, că au făcut ca lucrurile să fie distractive.
 Editura ACT și Politon

Str. Înclinată, nr. 129, Sector 5, București, România, C.P. 050202.

tel: 0723.150.590, e-mail: [email protected]
www.actsipoliton.ro | www.blog.actsipoliton.ro