Dreptul Proprietatii Intelectuale - Curs+Aplicații
Dreptul Proprietatii Intelectuale - Curs+Aplicații
Dreptul Proprietatii Intelectuale - Curs+Aplicații
FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
DREPTUL PROPRIETĂȚII
INTELECTUALE
Note de curs si aplicatii pentru IFR
Abrevieri ………………………………………………………………………………………….
Capitolul I. Dreptul de autor ………………………………….………..…………………………
Secţiunea 1. Apariţie şi evoluţie. Noţiune. Definiţie ..........................................................
Secţiunea 2. Obiectul dreptului de autor .............................................................................
Secţiunea 3. Subiectul dreptului de autor ............................................................................
Secţiunea 4. Condiţiile de naştere a dreptului de autor ………………………………….
1. Originalitate …………………………………………………………………
2. Efort de creaţiei intelectuală ……...…………………………………………
3. Opera să îmbrace o formă concretă de exprimare …………………………..
4. Opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţă publicului …………….
Secţiunea 5. Conţinutul dreptului de autor …………………………………………….
1. Drepturile morale de autor ………………………………………………….
2. Drepturile patrimoniale de autor ……………………………………………
Secţiunea 6. Durata protecţiei prin drept de autor ……………………………………..
Secţiunea 7. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor ………………………………
Secţiunea 8. Drepturile conexe dreptului de autor ……………………………………..
Secţiunea 9. Gestiunea şi apărarea drepturilor de autor ……………………………….
Secţiunea 10. Grile …………………………………………………………………….
Bibliografie …………………………………………………………………………….
Bibliografie ……………………………………………………………………………………..
Abrevieri
alin. - alineatul
art. - articolul
C. Ap. - Curtea de Apel
C. civ. - Codul civil
C. proc. civ. - Codul de procedură civilă
B.O.P.I - Buletinul Oficial de Proprietate Industrială
Ed. - editura
dec. civ. - decizia civilă
M.Of. - Monitorul Oficial
Jud. - Judecătoria
N.C.C - Noul Cod Civil
nr. - numărul
op. cit. - opera citată
pag. - pagina
R.R.D.P.I - Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale
s. civ. - secţia civilă
sent. civ. - sentinţa civilă
Trib. - Tribunalul
urm. - următoarele
vol. - volumul
O.M.P.I. - Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
O.R.D.A - Oficiul Român pentru Drepturi de Autor
O.S.I.M. - Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
Capitolul 1
DREPTUL DE AUTOR
În legătură cu protecţia dreptului de autor, până în prezent au fost adoptate mai multe
convenţii internaţionale, cele mai importante fiind Convenţia de la Berna din 1886 privind
protecţia operelor literare şi artistice şi Convenţia mondială din 1971 privind dreptul de autor,
fapt ce dovedeşte importanţa acordată la nivel mondial dreptului de autor, de altfel recunoscut ca
cel mai apreciat drept, deoarece protejează cel mai sacru şi mai incontestabil drept al omului din
domeniul artei, literaturii sau ştiinţei – dreptul asupra creaţieii sale intelectuale.
Dreptul de autor a existat sub diferite forme atât în Grecia Antică, dar şi în Roma Antică,
fără a fi consacrat legal, de aceea nici nu trebuie să surprindă că sancţiunile pentru încălcarea
drepturilor de autor erau, în antichitate mai cu seama de ordin moral.1
Termenul de “drept de autor” a fost folosit pentru prima dată de către francezul Jules
Renouard în tratatul său intitulat “Traite des droit d`auteur dans la literature, les sciences et les
beaux arts” apărut în 1838.
Folosind formula “drept de autor”, teoreticienii au avut în vedere atât sensul de instituţie
juridică, dar şi pe acela de drept subiectiv de autor. Pe plan internaţional, recunoașterea
drepturilor de autor a căpătat valoare de act normativ începând din 1886 odată cu semnarea
Convenţiei de la Berna, act ce constituie întâiul mijloc de protecţie internaţională a drepturilor de
autor. România a aderat la convenţie prin Legea 152/1926.
În prezent, în sistemul nostru de drept, Legea nr.8/1996, astfel cum a fost modificată şi
completată în alineatul 1, teza finală a primului său articol, dispune “Acest drept este legat de
persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial” consacrând astfel soluţia
dreptului de autor ca drept complex, dualist.
Prin drept de autor se înţelege ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile
sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau
ştiinţifice.
Ca drept subiectiv, dreptul de autor este acea posibilitate conferită autorului unei opere de
a-şi exploata cum crede de cuviinţă rezultatul muncii sale, pe plan literar, artiştic sau ştiinţific, în
scopul satisfacerii intereselor sale personale, nepatrimoniale sau patrimoniale.2
Legea nr.8/1996 consacră obiectul dreptului de autor în Capitolul III din partea I a
Titlului I (art.7-9). Potrivit legii constituie obiect al dreptului de autor - operele originale de
creaţie intelectuală în domeniul literar, artiştic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie,
modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea sau destinaţia acestora.
Din ansamblul normelor cuprinse în art.5-8 din lege, se poate deduce că operele care
alcătuiesc obiectul dreptului de autor pot fi grupate în funcţie de anumite criterii astfel:
1
C.Dumitru, Comparaţie între dreptul de autor şi dreptul de proprietate din dreptul comun, în Revista Română de
Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.3/2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag.16
2
E.G. Olteanu, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag.24
- În funcţie de contribuţia autorului la realizarea lor putem vorbi despre opere
originale şi opere derivate. Pentru a face obiectul dreptului de autor şi a fi ocrotită,
opera derivată trebuie să îndeplinească condiţiile cerute oricărei opere. Totuşi, pentru
traducerile, adaptările şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice, se cere expres ca ele să reprezinte o muncă de creaţie intelectuală,
precizare necesară tocmai pentru a face deosebirea între opera originală şi cea
derivată.
- După obiectul lor pot fi opere literare, artistice şi ştiinţifice;
- În funcţie de modul de exprimare putem grupa operele în opere orale, scrise, opere
realizate prin metode analoage fotografiei etc;
- După numărul persoanelor ce au contribuit la realizarea lor sunt opere simple, opere
comune sau opere colective.
Legea enumeră exemplificativ categoriile de opere protejate, cum ar fi:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte
opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analogic
fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastică sticlei şi a metalului, desene,
design, precum şi alte opere de artă aplicătă produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează
proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în
general.
Aşa cum legea prevede, sunt protejate şi operele ştiinţifice orale, precum cursurile
universitare, atunci când este îndeplinită condiţia originalităţii. Studenţii au însă dreptul să ia
note de curs şi chiar să le reproducă fără acordul autorului doar pentru uzul personal şi fără ca
aceasta să contravină exploatării normale a operei ori să prejudicieze autorul.
Prevederile legii care reglementează domeniul dreptului de autor nu pot fi analizate şi
interpretate decât prin stricta raportare la prevederile generale ale legislaţiei civile. Apariţia
Noului Cod Civil are impact şi asupra modului de reglementare şi de determinare a noţiunilor şi
câmpului lor de aplicabilitate, inclusiv în sfera dreptului de autor şi de proprietate industrială.
În scopul evitării consecinţelor negative ce decurg din absolutizarea ideii potrivit căreia
protecţia se acordă independent de destinaţia operei, Legea nr.8/1996 a consacrat expres, prin
prevederile art.9, că anumite categorii de opere sunt excluse de la protecţia prin drept de autor.
Protecţia are în vedere forma în care este exprimată opera şi nu ideile ce sunt cuprinse în
conţinutul ei.
Totodată, constituie obiect al protecţiei prin drept de autor operele derivate, potrivit
prevederilor art.8 din lege. Pentru a face obiectul dreptului de autor şi a fi ocrotită, opera derivată
trebuie să îndeplinească condiţiile cerute oricărei opere. Totuşi, pentru traducerile, adaptările şi
orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, se cere expres ca ele să
reprezinte o muncă de creaţie intelectuală, precizare necesară tocmai pentru a face deosebirea
între opera originală şi cea derivată. Pentru utilizarea operei preexistente, este necesară
autorizarea autorului acesteia, opera derivată având un alt autor. Aflându-ne în prezenţa a două
opere diferite sunt şi subiecte diferite: autorul operei originale şi cel al operei derivate.
Legea nr. 8/1996 enumeră limitativ, în art. 9, creaţiile care nu beneficiază de protecţie
prin drept de autor:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau
conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de
preluare, de scriere, de explicare, sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale
ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi:
stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.
Creaţiile enumerate la pct.b,c,d sunt excluse pornind de la destinaţia şi apartenenţa
acestora. Ele se adresează tuturor cetaţenilor şi, drept urmare, spre a fi cunoscute, este necesar ca
difuzarea şi reproducerea acestora să nu fie îngradite. Ele aparţin domeniului public din
momentul apariţiei, iar folosirea lor nu poate fi supusă vreunei autorizări.
Printre altele, două sunt motivele pentru care ideile şi invenţiile nu intră în categoria
operelor protejate:
se consideră că interpretarea ideilor este act de creaţiei, şi nu doar ideea, care poate fi
interpretată şi comentată în mai multe moduri; s-a afirmat, în acest sens, că ideile aparţin unui
fond comun, teritoriu al nimănui, în care intră tot ce a creat umanitatea, acesta fiind un motiv
pentru a exclude ideile în formă brută de la protecţie;
dacă invenţiile ar fi protejate, pe lângă protecţia oferită prin brevet, s-ar asigură o alta prin
drept de autor a cărei durată este mai mare decât a primei.
Totuşi, nu toate ideile pot fi utilizate fără acordul autorului, pornind de la principiul
echităţii şi având temei juridic legile în materia concurenţei. Astfel, s-a susţinut, pe bună dreptate,
protejarea ideilor în domeniul publicitar prin mijloace de dreptul concurenţei, având în vedere
riscul de confuzie pe care îl poate crea utilizarea unei idei deja notorii. De asemenea, potrivit art.
86 din lege, nu vor beneficia de protecţie prin drept de autor nici fotografiile unor scrisori,
documente, desene tehnice, acte etc.
De asemenea, în legea română, folclorul nu este prevăzut ca fiind protejat prin drept de
autor.
Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea, potrivit legii române, decât persoana
fizică/persoanele fizice, singurele susceptibile să realizeze o activitate intelectuală3. Pornind de la
prevederile art. 3 alin. (1) al Legii nr. 8/1996, este autor persoana sau persoanele fizice care au
creat opera, acestea fiind protejate prin drept de autor, independent de stadiul în care aceasta se
află sau de aducerea ei la cunoştinţă publică. Potrivit legii române, este autor persoana care a
creat opera şi de care este legat dreptul de autor cu atributele sale de ordin moral şi patrimonial.
3
Y.Eminescu, Dreptul de autor.Legea 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.5
Această regulă nu este una cu un caracter absolut, întrucât se pot întâlni situaţii în care titularul
dreptului de autor poate fi o persoană juridică (vezi programele pentru calculator, opera
colectivă).
Pentru a avea această calitatea, legea nu cere creatorului să aibă un anumit tip de
capacitate, creaţia nefiind un act juridic. Chiar şi când opera de creaţie a avut la origine un
contract prin care era comandată, ea tot nu are caracterul unui act juridic, astfel ca autorul nu
trebuie să aibă capacitate de exerciţiu.
Legea română recunoaște persoanelor juridice calitatea de subiect al dreptului de autor în
mod excepţional şi în condiţiile prevăzute de lege [art. 3 alin. (2)], putând întâlni în această
situaţie:
persoana juridică din iniţiativa căreia a fost creată opera colectivă, în lipsă de convenţie
contrară [art. 6 alin. (2)];
angajatorul (care poate fi persoană juridică), în lipsa unei clauze contrare, atunci când un
program pentru calculator a fost creat de un angajat în exercitarea atribuţiilor ori după
instrucţiunile angajatorului;
producătorul de înregistrări sonore;
situaţia cesiunii exclusiv contractuale (în cazul filmelor);
organismele de radiodifuziune şi televiziune ş.a.
Se instituie, potrivit art. 4 al Legii nr. 8/1996 şi art.15 al Convenţiei de la Berna,
prezumţia de a fi adevărat autor, până la proba contrară, acela sub numele căruia opera este
adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.
Fiind o prezumţie relativă, proba contrară poate fi făcută prin orice mijloc de probă, ca în
cazul oricărui fapt juridic. Obiectul probei îl reprezintă forma de materializare a creaţieii,
deoarece originea unei idei nu poate fi determinată.
Anterior aducerii la cunoştinţă publică, dovada paternităţii operei se va face prin orice
mijloc legal de probă.
Operele pot fi rezultatul activităţii creative a unui singur autor, dar şi a mai multora.
Participarea mai multor persoane la realizarea unei opere poate îmbracă forma operei comune
sau a operei colective.
Opera comună
Articolul 5 alin.1 din Legea nr. 8/1996 defineşte opera comună ca fiind opera creată de
doi sau mai mulţi autori în colaborare. La rândul lor, operele comune pot îmbracă două forme:
opera comună divizibilă sau indivizibilă. Atunci când coautorii nu stabilesc partea de contribuţie
a fiecăruia, ne aflăm în prezenţa unei opere comune indivizibile. Într-un astfel de caz, subiecte
ale dreptului de autor sunt toţi coautorii, care, potrivit art. 5 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, exercită
împreună prerogativele dreptului de autor, în lipsa unei convenţii contrare. În cazul în care
coautorii nu au stabilit altfel, remuneraţia se împarte potrivit contribuţiei sau, dacă aceasta nu se
poate stabili, în mod egal. Atunci când contribuţia coautorilor este distinctă şi are individualitate
proprie, opera comună este divizibilă. În acest caz, fiecare participant la actul de creaţie este
subiect al dreptului de autor al părţii sale şi subiect al dreptului de autor asupra operei în întregul
său.
În acest sens s-a pronunţat şi practica, decizându-se că dacă „opera apare ca rezultat al
unei colaborări, dreptul de autor aparţine în comun coautorilor, cu excepţia cazului în care
coautorii şi-au fixat contribuţia”. Astfel, dacă pe operă autorii şi-au menţionat partea realizată de
ei prin cote procentuale sau prin indicarea capitolelor, autorii au un drept distinct de autor asupra
contribuţiei proprii.
Fiind subiecte ale dreptului de autor asupra părţii elaborate, oricare coautor poate să o
utilizeze pe aceasta separat, dar fără a prejudicia utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi
coautori. Se instituie astfel regula priorităţii operei comune asupra părţilor distincte din aceasta
create de oricare din coautori.
Deoarece părţile de contribuţie sunt distincte, şi foloasele patrimoniale cuvenite
coautorilor se împart în funcţie de contribuţia fiecăruia, dacă ei nu au stabilit altfel.
Dovedirea contribuţiei autorilor se face potrivit regulilor dreptului comun, fiind
inadmisibilă proba cu martori atunci când coautorii şi-au fixat contribuţia pe operă sau într-un
înscris.
Fiecare participant la realizarea operei comune are atât calitatea de autor al propriei
contribuţii, cât şi calitatea de coautor al operei în ansamblul său.
Opera colectivă
Potrivit art.6 al.1 din Legea nr. 8/1996 este o operă colectivă aceea în care contribuţiile
personale ale participanţilor formeaza un tot, neputându-se atribui vreun drept distinctiv vreunuia
dintre autori asupra ansamblului operei create. O altă caracteristică o reprezintă faptul că opera
colectivă ia naştere la iniţiativa unei persoane fizice sau juridice, care se va bucura de drepturile
de autor, dacă prin convenţie nu s-a stabilit astfel (ex. ziarele). Pentru crearea şi publicarea operei
colective este nevoie de eforturi financiare considerabile (făcute de cel care a avut iniţativa), pe
care nu le pot susţine autorii.4
Subiect al dreptului de autor al operei colective îl reprezintă, în lipsa unei convenţii
contrare, persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a
fost creată. Altfel spus, datorită imposibilităţii de a determina contribuţia personală, caracterului
strict unitar al operei şi naturii acesteia, cei care au contribuit la realizare nu au calitatea de
subiect al dreptului de autor, decât dacă stabilesc acest lucru prin convenţie.
Subiectul dreptului de autor în cazul operelor realizate în cadrul obligaţiilor de serviciu:
Persoana care are calitatea de angajat şi în această calitate realizează opera îşi păstrează
calitatea de autor, dar legea oferă posibilitatea ca, pe cale convenţională, unele drepturi să aparţină
şi angajatorului.
Potrivit art. 45 al Legii nr. 8/1996:
drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu aparţin autorului, dacă nu există o clauză
contrară; dacă aceasta a fost prevăzută, trebuie să cuprindă şi termenul pentru care au fost
cesionate drepturile;
la expirarea termenului convenit drepturile patrimoniale revin autorului operei create în
cadrul unui contract individual de muncă;
autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte din ansamblul
creaţieii sale.
În cazul programelor pentru calculator, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile
patrimoniale de autor asupra programelor create de unul sau mai mulţi angajaţi, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă.
O altă categorie de subiecte care pot beneficia de protecţia acordată autorului o
reprezintă subiectele secundare, care pot fi:
1. Succesorii în drepturi ai autorului (ei exercită o parte dintre drepturile morale
nelimitat, iar drepturile patrimoniale pe o perioadă determinată de timp)
4
B. Florea, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag.46
2. Cesionarii convenţionali (ai drepturilor patrimoniale) sau cesionarii legali (ex.
operele rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea angajatoare
exercită drepturile patrimoniale)
3. Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor
4. Persoana fizică sau juridică prin intermediul căreia se face publică opera, când
aceasta este adusă la cunoştinţă publică sub forma anonimă sau pseudonim ce nu
permit identificarea autorului. În acest caz dreptul de autor se exercită de către
persoana care a publicat opera cu consimţământul autorului.
5
Y. Eminescu, op.cit, pag.77
În ceea ce priveşte opera literară, originalitatea trebuie intrepretată în raport cu forma
exterioară perceptibilă simţurilor şi în funcţie de compoziţie, adică faza finală în care se
concretizează ideea.6 Originalitatea operei nu poate fi analizată în general, după criterii
prestabilite şi obligatorii, ea trebuie cercetată în particular, de la caz la caz, şi prin raportare la
ansamblul operelor existente într-un domeniu sau altul de creaţiei.7
2. Efort de creaţie intelectuală
În ceea ce priveşte această condiţie, facem precizarea că efortul de creaţie intelectuală al
autorului se manifestă pe o perioadă de timp cuprinsă între momentul naşterii ideii în mintea sa
asupra a ceea ce va crea şi până la momentul la care avem deja o formă finală a creaţiei. Însă,
nici un moment nu se pune problema cuantificării acestui efort în timp. Este mai puţin
importantă perioada pe care se întinde şi nici faptul că opera are o valoare mai mare sau mai
mică. În unele cazuri, efortul de creaţie intelectuală va fi coroborat cu un efort fizic al autorului.
În altele, însă efortul este unul minimalist, motiv pentru care - aşa cum precizam – folclorul nu
face obiectul protecţiei prin drept de autor, întrucât efortul intelectual lipseşte odată cu elementul
personal imprimat de autor creaţiei.
3. Opera să îmbrace o formă concretă de exprimare
Este obiect al dreptului de autor opera originală, „oricare ar fi modalitatea de creaţie,
modul sau forma de exprimare.” Înterpretând textul articolului, reiese că opera trebuie să aibă o
formă de exprimare, în lipsa acesteia dreptul de autor nefiind născut. Cu alte cuvinte, dacă opera
nu este concretizată în manuscris, partitură, tablou, suport audio-video (magnetic), schiţă ş.a.,
autorul acesteia nu are un drept de autor recunoscut juridic.
4. Opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publicului
Condiţia ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică este o creaţie a
doctrinei, având în vedere ca art. 1 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 prevede ca opera este
„recunoscută şi protejată independent de aducerea la cunoştinţă publică, prin simplu fapt al
realizării ei, chiar nefinalizată”. Sensul condiţiei este strâns legat de condiţia anterioară: existenţa
unei forme concrete de exprimare, astfel încât să fie posibilă comunicare operei.
Îndeplinirea acestei condiţii presupune doar existenţa posibilităţii ca o operă să ajungă la
cunoştinţă publicului prin reproducere, expunere, difuzare etc, nu şi comunicarea ei efectivă.
6
B.Florea, op.cit., pag.56
7
T. Bodoaşca, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
8
I. Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2010, pag.445
- Caracter insesizabil, astfel că ele nu pot fi urmărite de creditorii autorului. Aceştia
din urmă nici nu ar avea un interes să urmărească drepturile morale, atâta vreme cât
acestea nu aduc un folos patrimonial;
- Caracter perpetuu, nefiind limitate în timp;
- Caracter imprescriptibil;
- Caracter absolut, opozabil erga omnes.
Articolul 10 din Legea nr.8/1996 enumeră cinci drepturi morale ale autorului unei creaţii,
drepturi pe care le vom analiza şi noi în continuare.
a) Dreptul de divulgare
Dreptul de divulgare, întâlnit şi sub denumirea de dreptul autorului de a aduce opera la
cunoştinţă publicului, este primul drept moral în ordinea cronologică a naşterii dreptului de
autor.
Singurul care poate aduce opera la cunoştinţa publicului este autorul său. În cazul în care
opera comandată este predată celui care a solicitat realizarea ei, se apreciază că autorul îşi
exercită dreptul de divulgare. Regula nu este una prevăzută expres, dar, având în vedere existenţa
contractului de comandă, apreciem că prin predarea operei se şi realizează comunicare publică
într-o formă care epuizează dreptul de divulgare. Fără a ne afla în prezenţa transferului dreptului
moral de divulgare, dacă nu am interpreta în acest sens, efectele contractului de comandă ar fi
restrânse prea mult. De altfel, părţile stabilesc modalitatea de utilizare şi exploatare a operei,
astfel că autorul îşi completează exercitarea dreptului la divulgare.
În cazul operei comune, aducerea operei la cunoştinţă publicului este guvernată de
următoarele reguli:
atunci când contribuţia fiecărui autor este distinctă, oricare din ei poate divulga propria
creaţie;
dacă nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, dreptul de divulgare aparţine tuturor
coautorilor. Refuzul unuia din ei influenţează decisiv comunicarea publică şi el trebuie temeinic
justificat. Chiar şi în caz de refuz nejustificat, având în vedere natura dreptului de divulgare,
coautorul care procedează astfel poate fi obligat doar la despăgubiri.
Astfel, pentru divulgarea operei comune este necesară unanimitatea de voinţă a tuturor
coautorilor.
Dreptul de a aduce opera colectivă la cunoştinţă publicului revine celui desemnat prin
convenţia dintre coautori şi entitatea din „iniţiativa sau sub responsabilitatea şi sub numele căreia
a fost creată”, iar în lipsa convenţiei, acesteia din urmă. Având în vedere faptul că opera
colectivă este realizată în urmă unei comenzi, în privinţa divulgării se vor aplica în mod
corespunzător şi regulile menţionate mai sus.
Potrivit art.48 din Legea 8/1996, dobândirea suportului fizic al operei nu conferă prin ea
însăşi un drept de divulgare în persoana proprietarului suportului operei.
Prin excepţie însă, proprietarul suportului fizic al operei de artă plastică sau fotografică
(„proprietarul originalului operei”) are dreptul să o expună public, indiferent dacă aceasta a fost
adusă sau nu la cunoştinţă publicului, cu excepţia interzicerii exprese prin actul de transfer al
proprietăţii dreptului de divulgare.
Regulile care guvernează posibilitatea divulgării operei după încetarea din viaţă a autorului
privesc două etape: în perioada de protecţie a operei şi după expirare. Divulgarea operei postume
se poate face de către moştenitori, după decesul autorului, dacă acesta nu a divulgat-o în timpul
vieţii.
După expirarea perioadei de protecţie a dreptului de autor, dreptul de divulgare poate fi
exercitat doar având în vedere art. 28 alin. (2) al Legii nr. 8/1996: „Persoana care, după încetarea
protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţă publică, în mod legal, pentru prima oară, o
operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale
de autor”.
b) Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor
Dreptul de a pretinde recunoașterea calităţii de autor, întâlnit în doctrină şi sub denumirea
de dreptul paternităţii, conţine două categorii de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive,
constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi a doua, categoria
aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului dreptului de autor de a se opune
oricărui act de contestare a acestei calităţi de către terţi.9
Exerciţiul dreptului la a pretinde recunoaşterea calităţii de autor se transmite prin
moştenire, pe durată nelimitată. În cazul absenţei moştenitorilor, exerciţiul acestuia revine
organismului de gestiune care a administrat drepturile respective sau organismului cu cel mai
mare număr de membri în domeniul de creaţiei.
Dreptul la calitatea de autor este încălcat atunci când o persoană difuzează publicului copii
ale operei sau expune creaţii artistice, atribuindu-le un alt nume decât cel al autorului.
Însuşirea fără drept a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta fiind incriminată şi
pedepsită de Legea nr.8/1996.
c) Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege, dreptul la nume are doua repere: dreptul autorului de a da un
nume operei sale, precum şi dreptul autorului de a prezenta opera sub numele său, sub un
pseudonim sau în anonimat.
Titular al dreptului moral la nume poate fi o persoană fizică sau juridică, atunci când opera
este realizată din iniţiativa acesteia, având caracterul unei opere colective.
În cazul în care opera este adusă la cunoştinţa publică sub pseudonim sau într-o formă
anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de persoana fizică sau juridică ce a făcut-o publică.
Regula de mai sus, conţinută în art. 3 al Legii nr. 8/1996, se referă la celelalte drepturi morale şi
patrimoniale, pentru că dreptul la nume a fost exercitat de autor prin nedezvăluirea identităţii. În
momentul în care este cunoscută identitatea, autorul va relua exercitarea prerogativelor dreptului
de autor.
În cazul operelor comune, toţi autorii identificaţi au dreptul la menţionarea numelui lor
pentru a pune în evidenţă legătura lor cu opera. Potrivit art. 66, art. 67 coroborate cu art. 5 ale
Legii nr. 8/1996, filmul poate fi o operă comună cu un autor principal şi mai mulţi autori
„secundari”, precum regizorul, autorul adaptării, autorul muzicii sau al dialogului. Instanţa a
reţinut (a se vedea speţa in Secţiunea 10) că omisiunea repetată a numelui reclamantului, în
calitate de autor al comentariului de specialitate, de pe materialele de promovare a filmului,
încălcă dispoziţiile legale referitoare la dreptul moral al autorului la recunoașterea calităţii de
autor.
Dreptul de a pretinde indicarea numelui este încălcat în momentul în care autorul nu a fost
identificat într-un mod specific operei. Identificarea într-un mod propriu presupune menţionarea
numelui autorului pe fiecare copie într-un mod clar şi proeminent. De exemplu, în cazul unei
cărţi, numele autorului trebuie menţionat cel puţin în interiorul cărţii (în lipsa altei clauze
stipulate în contractul de editare), iar dacă este vorba de o transmisie radio-tv, numele trebuie să
fie menţionat într-o manieră care să conducă la citirea sau ascultarea sa.
9
B. Florea, op.cit., pag. 67
Dreptul la nume nu se transmite moştenitorilor autorului.
d) Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei
Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei (dreptul la inviolabilitatea operei) este
atributul moral al dreptului de autor care permite autorului să impună tuturor persoanelor
menţinerea respectului faţă de operă, inclusiv celor care dobândesc drepturi asupra operei.10
Acest drept moral conferă autorului atât posibilitatea de a se opune oricărei modificări sau
transformări şi oricărei atingeri aduse operei de către alte persoane, precum şi dreptul său de a
apela la forţa coercitivă a statului pentru stabilirea şi acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a
atingerilor aduse integrităţii operei.
Argumentele care susţin existenţa acestui drept moral sunt: în primul rând, faptul ca autorul
a încorporat în operă elemente ale personalităţii sale, care astfel vor fi protejate împotriva
oricărei distorsionări sau mutilări, mai ales dacă autorul are un anumit grad de responsabilitate
faţă de operă şi, în al doilea rând, dorinţa de a proteja reputaţia autorului.
Pentru a vorbi de încălcarea dreptului la integritatea operei, autorul trebuie să dovedească:
tratamentul mutilator sau deformator, inexistenţa consimţământului autorului, iar atunci când nu
este vorba de o atingere fizică, să facă dovada prejudiciului adus reputaţiei sale. Prin tratament se
înţelege orice adăugare, ştergere, alterare sau adaptare a operei, rezultat al contactului cu
structura internă a operei. Sunt interzise deci orice modificări fizice ale operei care, chiar dacă nu
afectează valoarea operei, aduc atingeri caracterului personal al operei.
Exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei:
- Iniţiativa inopinantă a balerinei de a introduce paşi noi într-o coregrafie fără a avea
acordul coregrafului titular al dreptului de autor;
- Punerea în scenă astfel încât se schimbă percepţia de către public a adevăratului
spirit al operei;11
- Utilizarea melodiei unui compozitor în mod denaturat într-un spot sau ca melodie
polifonică pentru telefon;
- Demolarea/dezmembrarea unei opere arhitecturale, deorece produce riscuri de
vătămare pentru cei care trec prin zonă.
Potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996, sunt permise transformări ale operei, fără
consimţământul autorului, dacă:
este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului;
rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, fără a se crea confuzie cu opera
originală şi autorul acesteia;
transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
transformarea este o prezentare sintetică în scop didactic, menţionându-se autorul;
are loc corectarea erorilor unui program pentru calculator.
Exerciţiul dreptului moral la respectarea integrităţii operei se transmite pe cale succesorală
moştenitorilor, iar potrivit prevederilor art. 91 din Legea 8/1996, poate fi exercitat şi de către
persoana reprezentată într-un portret sau de destinatarul corespondenţei.
e) Dreptul de a retracta opera
Din punct de vedere juridic, dreptul la retractarea operei este simetric opus cu cel dintâi –
dreptul de divulgare şi constă în posibilitatea autorului de a retrage de la cunoştinţă publicului o
operă anterior divulgată. Autorul operei retractate nu este obligat să dovedească motivele
retractării.
10
G. Olteanu, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag.80
11
G.Oltenu, op.cit., pag.82
Retractarea unei opere este posibilă fără discuţii de ordin juridic atunci când nu i se opune
forţa obligatorie a unui contract sau dreptul de proprietate. În astfel de cazuri, soluţia trebuie să
fie în spiritul respectării acestora din urmă:
în cazul în care între autorul operei şi titularul dreptului de utilizare există un contract,
autorul poate retracta opera, ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului dintre
părţi, dar – despăgubind pe cei prejudiciaţi prin exercitarea dreptului de retractare;
proprietarul nu poate fi obligat la restituirea operei.
Dacă proprietarul este de acord cu restituirea operei după prealabila despăgubire, nu ne
aflăm în prezenţa exercitării dreptului la retractare.
Acest drept moral nu poate fi transmis prin moştenire, astfel că, dacă nu este exercitat pe
timpul vieţii autorului, se va stinge odată cu decesul acestuia. Potrivit prevederilor din Legea
nr.8/1996, dreptul de retractare nu se aplică programelor pentru calculator.
Exerciţii
1. Consideraţi creaţia lui John Cage intitulată „4 minute si 33 de secunde” ca fiind o
operă protejabilă prin drept de autor (analizând prin prisma condiţiilor ce trebuie îndeplinite )?
Această creaţiei (melodie) constă în 4 minute şi 33 de secunde de linişte şi a fost inspirată de
liniştea unei camere fără ecou, fiind interpretată.
2. Pe un manual de istorie apare numele a patru autori care şi-au delimitat contribuţia
chiar pe coperta a doua a acestuia. Unul dintre coautori decide să publice contribuţia sa şi în alt
manual. Analizaţi ce probleme juridice ridică această decizie şi cum pot fi ele rezolvate.
4. După decesul autorului unor tablori, s-a constatat ca acesta nu are nici moştenitori
legali, nici testamentari. Cine poate exercita în perioada de protecţie de 70 de ani de la decesul
autorului, drepturi patrimoniale privind creaţiile acestuia?
5. În siţuatia unei corespondenţe conţinând creaţii protejate prin drept de autor cui
aparţine dreptul de divulgare: expeditorului sau destinatarului? Dar dreptul de exploatare?
Grile
1. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală este:
a) un drept de proprietate;
b) un drept distinct ce formează o categorie specială, bucurându-se de atribute
morale şi patrimoniale;
c) un drept personal nepatrimonial.
2. Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept care studiază normele
juridice care reglementează:
a) creaţiile intelectuale cu caracter industrial;
b) creaţiile intelectuale originale privitoare la invenţii şi mărci;
c) creaţiile intelectuale din domeniul literar, artiştic sau ştiinţific şi creaţiile
intelectuale cu aplicabilitate industrială.
6. Care dintre următoarele reprezintă condiţii pentru a opera protecţia prin drept de
autor:
a) noutate, efort de creaţiei intelectuală şi formă concretă de exprimare;
b) distinctivitate, opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţă publicului,
originalitate;
c) efort de creaţiei intelectuală, formă concretă de exprimare şi originalitate.
11. Care dintre următoarele pot face obiectul protecţiei prin drept de autor:
a) operele dramatice, operele dramatico-muzicale şi textele oficiale de natură
legislativă;
b) operele de arhitectură, lucrările plastice, compoziţiile muzicale cu sau fără text;
c) operele ştiinţifice, ştirile şi informaţiile de presă, operele fotografice.
13. Care dintre următoarele reprezintă condiţii pentru a opera protecţia prin drept de
autor:
a) efort de creaţie intelectuală, originalitate, să nu fie contrară ordinii publice şi
bunelor moravuri;
b) noutate, formă concretă de exprimare, susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţă
publicului;
c) efort de creaţiei intelectuală, originalitate, forma concretă de exprimare.
15. Dovada calităţii de autor, când opera a fost adusă la cunoştinţă publică sub numele
unei persoane se face prin:
a) proba verităţii;
b) prezumţia ca autorul este persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru
prima dată la cunoştinţă publică;
c) recunoașterea din grup.
24. Ne aflăm într-o situaţie de nerespectare a integrităţii operei în una dintre următoarele
situaţii:
a) o balerina introduce intempestiv paşi noi într-o coregrafie;
b) un actor îşi pune propria amprentă asupra interpretării rolului într-o piesă de teatru;
c) opera este divulgată de către un moştenitor al autorului, în condiţiile în care există
voinţa expresă a acestuia de a nu îi fi divulgată creaţia.
42. Printre drepturile patrimoniale de autor al unei opere de artă plastică sau fotografică
sunt:
a) dreptul de a decide utilizarea operei şi dreptul de suită;
b) dreptul de divulgare şi dreptul de exploatare a operei;
c) dreptul de a dispune de operă şi dreptul de retractare.
43. Dacă pe coperta unei cărţi apare menţiunea: “Nici o pagină din prezenta carte nu
poate fi fotocopiată”, cumpărătorul:
a) poate fotocopia toată cartea;
b) nu poate fotocopia pagini din carte;
c) poate fotocopia 5 pagini pentru uz personal.
44. În care dintre următoarele cazuri este permisă reproducerea fără acordul autorului:
a) reproducerea în număr nelimitat al operei, pentru uz personal;
b) reproducerea integrală a operei pentru înlocuirea operei deteriorate, când există un
exempl ar unic în biblioteca sau arhiva respectivă;
c) reproducerea unei opere nedivulgate.
49. Care este durata de protecţie a dreptului patrimonial de autor în cazul operelor
colective:
a) 70 de ani de la publicare;
b) toată durata vieţii autorului şi încă 70 de ani de la publicare;
c) toată durata vieţii autorului.
50. Regula potrivit căreia “dreptul de autor este protejat pe toată durata vieţii autorului şi
70 de ani de la decesul acestuia” se aplică:
a) drepturilor morale;
b) drepturilor patrimoniale;
c) drepturilor morale şi patrimoniale.
62. Suportul material în care este încorporată o operă artistică, ştiinţifică sau literară care
a fost creată pe timpul căsătoriei, aparţine:
a) categoriei de bunuri comune ale soţilor ;
b) categoriei de bunuri proprii ale autorului ;
c) succesorilor autorului, chiar pe timpul vieţii acestuia.
63. Angajatul care, în această calitate, realizează o operă, alta decât un program pentru
calculator:
a) nu va putea avea calitate de autor, care revine angajatorului;
b) îşi păstreaza calitatea de titular al drepturilor patrimoniale, dacă prin contractul de
muncă nu s-a stipulat altfel;
c) nu va avea drepturi patrimoniale de autor, acestea revenind angajatorului.
64. Proprietarul suportului material al unei opere, altul decât autorul, nu are drept de
divulgare, adică de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publică, acesta aparţinând autorului operei. De la această interdicţie, există şi excepţii:
a) dacă proprietarul suportului material indică numele, prenumele sau pseudonimul
autorului;
b) în cazul operelor de artă plastică sau fotografică, cu excepţia situaţiei în care autorul a
exclus în mod expres dreptul de divulgare prin actul de înstrăinare a originalului operei;
c) când autorul îşi retrage opera publicată.
Bibliografie:
13
B.Florea, op.cit, pag.158
14
G.Olteanu, op.cit, pag.142
– având în vedere caracterul permisiv al normei, să nu existe în contractul de muncă clauze
care să creeze alt statut.
În urmă realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie suplimentară stabilită prin
contract.
Conform Legii nr.64/1991, în lipsa unei clauze contrare, subiect al protecţiei prin brevet de
invenţie este unitatea care a comandat cercetarea. Deşi textul lasă să se înţeleagă că numai o
„unitate” poate obţine brevet, s-a admis că, pentru identitate de raţiune, trebuie acceptată şi
persoana fizică drept subiect al protecţiei.
Este deci protejat prin brevet de invenţie salariatul care:
– a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;
– a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;
– a realizat invenţia prin cunoașterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;
– a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.
În toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca autorul să fie şi
subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta să nu se fi prevăzut vreo
clauză contrară.
Atunci când unitatea care a comandat cercetarea nu a depus cerere de brevet la OSIM în
termen de 60 de zile de la informarea cu privire la redactarea invenţiei, autorul-cercetător
dobândeşte dreptul de depune personal cererea.
Orice invenţie trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi protejată prin brevet.
Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt: activitate inventivă, noutate, aplicabilitate
industrială, să nu fie exclusă prin lege de la brevetare şi să nu fie contrare ordinii publice şi
bunelor moravuri. Pentru a fi protejată prin brevet, o invenţie trebuie în primul rând să nu fie
exclusă din domeniul de aplicaţie al obiectelor ce pot fi brevetate.15
a) Activitate inventivă. Articolul 11 al Legii nr.64/1991 consideră că o activitate este inventivă
dacă pentru o persoană de specialitate în acel domeniu soluţia problemei nu rezultă în mod
evident din datele pe care ştiinţa şi tehnică le posedă.
Având în vedere un raţionament logic, s-a emis opinia că activitatea inventivă presupune
parcurgerea a trei zone: aceea cunoscută deja şi avută în vedere pentru informare, o zonă de mijloc
în care omul normal inovează şi una de vârf, a noului, unde are loc practic, activitatea
inventivă.16
Activitatea inventivă trebuie apreciată în raport cu revendicările şi cu problema tehnică pe
care o soluţionează.
b) Noutatea
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 64/1991, invenţia este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul
tehnicii. Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o
descriere scrisă sau orală, prin folosire ori prin orice mijloc, până la data depozitului cererii de
brevet de invenţie. Noţiunea de noutate, în cazul soluţiilor tehnice pentru care se solicită
protecţia, îmbracă aspectul concret al unor elemente tehnice distincte, caracteristice, care fac ca
soluţia propusă a fi nouă să se deosebească de alte soluţii tehnice cunoscute în stadiul existent al
15
World Intelectual Property Organization, Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001,
pag.119
16
I. Cameniţă, Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale, Ed. Litera, Bucureşti, 1982, pag. 82
tehnicii, nu numai din punct de vedere constructiv, funcţional sau din punct de vedere al
succesiunii fazelor într-un proces tehnologic dat, ci şi din punct de vedere al efectelor tehnice ce
pot fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte, proprii noii soluţii.
Noutatea este dificil de probat într-o societate imobilă care acceptă greu să fie tulburată
organizarea sa de inovaţii şi soluţii tehnice. Avantajele economice primează însă, deoarece
conceptul de noutate face legătura între o creaţiei a spiritului şi dezvoltarea producţiei
industriale.17
Anterioritatea este situaţia creată prin existenţa unor informaţii accesibile publicului care
pot conduce la reproducerea invenţiei aşa cum este cazul atunci când invenţia a fost deja
brevetată în ţară sau străinătate, sau doar publicată în cărţi, reviste, comunicări etc. Ca o
consecinţă a anterioritatii survine neîndeplinirea condiţiei de fond a noutăţii, altfel spus
anterioritatea este distructivă de noutate.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească anterioritatea pentru a afecta noutatea sunt:
– să fie certă din punct de vedere al existenţei şi datei;
– să fie accesibilă publicului;
– să permită realizarea invenţiei.
Momentul la care se apreciază noutatea ar trebui să fie acela la care s-a născut dreptul de
prioritate, întrucât momentul naşterii dreptului de prioritate este acela al depunerii tuturor
documentelor care însoţesc cererea, fără de care nici nu poate fi apreciată noutatea.
c) Aplicabilitatea industrială. Potrivit Legii nr.64/1991, o invenţie este susceptibilă de aplicare
industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în
agricultură. Aşadar, aplicarea industrială vizează numai realizarea sau utilizarea obiectului, într-
un domeniu industrial, inclusiv în agricultură, fiind excluse orice alte domenii de activitate. 18
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 se prevede că o invenţie este
susceptibilă de aplicare industrială dacă:
– din descriere, revendicări şi desene rezultă ca invenţia este corectă din punct de vedere
ştiinţific şi tehnic;
– invenţia nu se referă la o construcţie specifică a cărei funcţiune de perpetuum mobile nu
este specificată.
Aplicabilitatea practică a invenţiei nu presupune utilizarea acesteia în practică imediat în
mod obligatoriu, ci se referă la posibilitatea reală ca aceasta să poată fi aplicată chiar dacă în
viitor, în scopul producerii de rezultate economice.
d) Să nu fie contră ordinii publice sau bunelor moravuri. Nu sunt brevetabile invenţiile a căror
exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Soluţia tehnică trebuie
să nu aibă un caracter imoral sau ilegal.
e) Invenţia să nu fie expres exceptată prin lege de la protecţie. Pe cale de excepţie, unele
domenii tehnologice pot fi excluse din sfera obiectivelor ce pot fi brevetate si amintim aici:
- teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
- retetele culinare;
- metodele de tratament pentru oameni sau animale, respectiv metodele de diagnosticare aplicate
pe oameni sau animale;
- metodele de învăţământ.
Motivele excluderii pornesc de la binele şi progresul social.
17
Y. Jeanclos, Les brevets d`inventacion en France a l`époque revolutionnaire: recherches sur l`objets brevetable in
G.Olteanu, op.cit, pag.148
18
T. Bodoaşca, op.cit, pag.246
Secţiunea 3. Procedura de brevetare a invenţiilor
Prima etapă în vederea acordării protecţiei prin brevet de invenţie constă în depunerea
cererii de brevet la OSIM. Este decizia autorului invenţiei sau titularului drreptului la protecţie –
dacă va solicită sau nu eliberarea brevetului.
Dreptul de a solicită eliberarea brevetului de invenţie aparţine următoarelor subiecte
primare:
1. Inventatorul independent
2. Inventatorul salariat
3. Moştenitorii inventatorului
4. Cesionarii dreptului la eliberarea brevetului, cărora inventatorul le-a transmis acest
drept
5. Unitatea în care este angajat inventatorul sau cea care a comandat cercetarea.
Dacă solicitantul nu este acelaşi cu inventatorul, cererea de brevet de invenţie va trebui să
cuprindă indicaţii care să permită stabilirea identităţii inventatorului. De asemenea, cererea
trebuie însoţită de documente ce atestă modalitatea în care solicitantul a dobândit dreptul la
acordarea brevetului.
Depunerea cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea acesteia, revendicările şi,
eventual, desene explicative echivalează cu constituirea depozitului naţional reglementar ca act
de apropiere publică a invenţiei.
În conţinutul cererii se precizează obiectului invenţiei, relevarea elementului de noutate, a
avantajelor şi a aplicaţiilor. În măsura în care este necesar pentru înţelegere, se pot depune şi
desene explicative ale invenţiei. De asemenea tot aici se prezintă revendicarea eventualelor
priorităţi.
Revendicările sunt acele solicitări prin care este arătată întinderea protecţiei dorită de
solicitant, indicându-se expres ce parte a descrierii va fi brevetată. Ele trebuie să fie concise,
clare si să fie susţinute de descrierea invenţiei.
Data de depozit naţional reglementar a cererii de brevet de invenţie este data la care au fost
înregistrate înscrisuri din care rezultă: o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea
unui brevet de invenţie, indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să
permită contactarea acestuia de către OSIM şi o parte care, la prima vedere să pară a fi o
descriere a invenţiei.
Examinarea cererii de brevetare a invenţiei vizează verificarea atât a condiţiilor de formă,
cât şi a celor de fond stipulate în lege. Examinarea cererii constă în: verificarea condiţiilor
privitoare la cerere, a celor referitoare la descrierea invenţiei a desenelor şi revendicărilor,
verificarea obiectului cererii, a priorităţilor şi a condiţiilor de brevetare a invenţiei. OSIM are
dreptul să solicite pe parcursul examinării acte în completare şi lămuriri privind depozitul
reglementar constituit.
Comisia de examinare de specialitate, poate da una din următoarele hotărâri:
– acordă brevetul de invenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond;
– respinge cererea când nu sunt îndeplinite condiţiile, invenţia este exclusă de lege sau nu
s-a formulat cerere de examinare în 30 de luni de la data constituirii depozitului;
– constată retragerea cererii de brevet de invenţie, dacă aceasta a fost formulată în scris de
cel care are această calitate (solicitant sau mandatar autorizat).
Hotărârile comisiei de examinare se motivează şi se comunică solicitantului, se înscriu în
Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse şi se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială în termen de o luna de la data la care a expirat termenul prevăzut de lege
pentru contestare.
a) Drepturile morale
Fără a fi enumerate expres de lege, din interpretarea textului pot fi deduse următoarele
drepturi morale ce revin inventatorilor:
– dreptul de a divulga public invenţia
Autorul invenţiei poate alege să facă sau să nu facă publică invenţia. De asemenea, el poate
alege să facă publică invenţia, dar fără a urmări obţinerea brevetului de invenţie, caz în care nu îi
este asigurată protecţia dreptului exclusiv de exploatare. Astfel aducerea invenţiei la cunoştinţă
publică se poate efectua fie prin declanşarea procedurii de obţinere a brevetului, fie prin
expunera invenţiei într-o expoziţie.
Acest drept la divulgare, se transmite moştenitorilor după moartea inventatorului.
– dreptul la recunoașterea calităţii de inventator
Autorul unei invenţii dobândeşte calitatea de inventator, numai după ce invenţia sa a fost
brevetată. Până la acel moment el este doar autorul unei invenţii nebrevetate, al unei soluţii
tehnice noi, ceea ce îi oferă dreptul la prioritate ştiinţifică, dar nu şi dreptul exclusiv de
exploatare a invenţiei sale.
Dreptul moral la calitatea de autor născut ca urmare a brevetării unei invenţii subzistă nu
doar pe perioada de valabilitate a brevetului, ci şi ulterior, având un caracter perpetuu. 19
– dreptul la nume
Dreptul la nume desemnează facultatea inventatorului de a da invenţiei numele său.
Potrivit legii, în cazul în care titularul brevetului este o altă persoană decât inventatorul, acesta
din urmă are dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului.
– dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau menţionarea numelui în brevet
– dreptul la prioritate ştiinţifică
Dreptul la recunoașterea priorităţii ştiinţifice constă în faptul că inventatorul are
prerogativa recunoașterii faptului că el e prima persoană fizică ce a creat invenţia.
b) Drepturile patrimoniale
Titularul de brevet, inventatorul sau unitatea, are dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei.
Momentul de la care poate fi exercitat acest drept îl reprezintă data publicării cererii pentru
eliberarea brevetului. De la momentul depunerii cererii şi până la momentul eliberării brevetului
acest drept este unul provizoriu, dar ulterior eliberării brevetului el devine un drept exclusiv
retroactiv de la data depunerii cererii.
În temeiul acestui drept, titularul său poate efectua următoarele operaţiuni:
- Să fabrice, să folosească, să ofere spre vânzare, să vânda sau să importe în vederea
folosirii produsul care face obiectul invenţiei;
- Să utilizeze procedeul, să folosească, să ofere spre vânzare, să vânda sau să importe în
aceste scopuri produsul obţinut direct din procedeul brevetat, în cazul în care obiectul
protecţiei prin brevet îl reprezintă un procedeu.
19
B. Florea, op.cit., pag.171
Acest drept nu poate fi exercitat de către terţi, fără acordul titularului. Actele prin care se
aduce atingere dreptului exclusiv de exploatare constituie acte de contrafacere.
Obligaţiile titularului de brevet în raporturile cu OSIM sunt următoarele:
- obligaţia de plată a taxelor pentru înregistrarea şi examinarea cererii;
- obligaţia de plată a taxei anuale de menţinere în vigoare a brevetului, a cărei încălcare
atrage decăderea din drepturi şi intrarea invenţiei în domeniul public;
- obligaţia de exploatare a invenţiei pentru care s-a eliberat brevet de protecţie, sub
sancţiune acordării de către OSIM a unei licenţe obligatorii sau din oficiu asupra
invenţiei neexploatate.
Potrivit reglementărilor legale, durata protecţiei prin brevet de invenţie este asigurată pe o
perioada de 20 de ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar. Altfel spus,
termenul începe să curgă de la data depunerii cererii de brevet la OSIM, nu de la data pronunţării
hotărârii OSIM. Termenul de protecţie de 20 de ani nu poate fi prelungit.
În ceea ce priveşte apărarea drepturilor privind invenţiile, Legea nr. 64/1991 instituie
mijloacele juridice speciale în vederea apărării drepturilor inventatorilor, ale titularilor de brevet,
precum şi a terţilor interesaţi. Astfel, apărarea acestor drepturi se poate face prin intermediul
mijloacelor de drept civil, de drept penal sau de drept administrativ.
Răspunderea civilă angajată poate fi, de la caz la caz, delictuală sau contractuală.
Drepturile care decurg din realizarea unei invenţii sunt apărate şi prin incriminarea
anumitor fapte drept infracţiuni şi anume:
- însuşirea fără drept a calităţii de inventator;
- contrafacerea obiectului unui brevet de invenţie;
- divulgarea datelor cuprinse în cererile de brevet;
- infracţiunea de concurenţa neloială.
Hotărârile luate de OSIM, ca organ al statului, pot fi contestate pe calea contenciosului
administrativ atât de către inventatori, titularilor de brevet, precum şi de către terţii interesaţi.
Secţiunea 6. Speţe şi grile
Grile:
1. Sunt brevetabile:
a) invenţiile care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri
b) soiurile de plante şi rasele de animale, precum şi procedeele esenţiale biologice pentru
obţinerea plantelor sau animalelor
c) invenţiile care conduc la dezvoltarea unui produs.
6. Brevetul de invenţie:
a) asigură protecţia proprietăţii industriale prin interzicerea folosirii invenţiei de către terţi
pe durata sa de valabilitate;
b) atribuie titularului o situaţie juridică stabilită anterior prin lege, dând naştere, modificând
sau stingând noi drepturi subiective;
c) ambele variante de răspuns sunt corecte.
8. Noutatea:
a) este o condiţie de fond pentru ca o invenţie să fie brevetată;
b) este o condiţie de formă pentru ca o invenţie să fie brevetată;
c) nu constituie o condiţie pentru brevetarea unei invenţii.
13. Data de la care începe să curgă perioada de valabilitate a brevetului de invenţie poate fi:
a) data depozitului cererii de brevet;
b) data finalizarii etapei de examinare în fond a cererii;
c) data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis cererea de brevet.
17. Hotărârile OSIM de acordare sau de respingere a cererii de brevet de invenţie pot fi
atacate pe calea:
a) contestaţiei;
b) recursului;
c) apelului.
Bibliografie:
Secţiunea 1. Definiţie
Secretul asupra know-how-ului este modalitatea cea mai sigură de a preveni folosirea
lui de către alţii.
Modul de apărare a secretului comercial se stabileşte de către agentul antreprenoriatului
sau de către conducătorul numit de acesta, care îl aduce la cunoştinţă lucrătorilor care au
acces la informaţiile ce constituie secret comercial. Încălcarea de către persoanele cu funcţii
de răspundere a modului de apărare a secretului comercial, stabilit de agentul
antreprenoriatului sau de conducătorul numit de acesta, atrage după sine răspunderea
prevăzută de legislaţie. Agentul antreprenoriatului poartă răspundere personală de crearea
condiţiilor necesare pentru asigurarea păstrării secretului comercial şi pentru atribuirea
neîntemeiată a informaţiei accesibile la secret comercial. Statul acordă sprijin agentului
antreprenoriatului în crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea păstrării secretului
comercial.
Subiecţii secretului comercial elaborează instrucţiuni, regulamente privind asigurarea
păstrării secretului comercial. Lucrătorii agentului economic care au acces la informaţiile ce
constituie secret comercial îşi asumă obligaţiile:
a) să păstreze secretul comercial pe care îl vor cunoaște în procesul muncii şi să nu-l divulge;
b) să respecte instrucţiunile, regulamentele şi dispoziţiile pentru asigurarea păstrării
secretului comercial;
c) în caz că persoane străine încearcă să obţină de la ei informaţii ce constituie secret
comercial să anunţe imediat despre aceasta;
d) să păstreze secretul comercial al agenţilor economici cu care întreţin relaţii de afaceri;
e) în cazul concedierii să transmită purtătorii de informaţii ce constituie secret comercial
(manuscrise, maculatoare, documente, desene, discuri, modele, materiale etc.), persoanei cu
funcţii de răspundere respective sau subdiviziunii respective a agentului economic.
De asemenea pentru asigurarea apărării secretului comercial la agenţii economici mari
pot fi create subdiviziuni speciale cu regim secret, funcţiile şi împuternicirile cărora sunt
reflectate în instrucţiuni, regulamente, dispoziţii respective. Transmiterea informaţiilor ce
constituie secret comercial unor terţe persoane atrage după sine răspunderea disciplinară,
materială, administrativă şi penală.
Contractul de know-how se împarte în trei categorii:
a) contracte prin care se tranferă o tehnologie sau un procedeu în stadiul determinat de
momentul încheirii, prin acte simple;
b) contracte ce cuprind aceleaşi operaţiuni de tranfer, dar prin acte complexe şi succesive
stabilite în mai multe faze;
c) contracte prin care se tranferă produse şi procedee tehnice dintr-un domeniu de activitate
care au rezultat prin cercetări proprii sau se vor obţine succesiv pe o perioadă de timp
determinată.
Natura juridică a contractului de know-how este dezbatută în doctrină, oscilând între
contract de antrepriză sau contract de licenţă. O viziune actuală susţine că natura juridică a
transmisiunii know-how-ului este mai apropiată de contractul de împrumut.20
Obiectul contractului îl reprezintă comunicarea de cunoştinţe tehnice. Elementele
intelectuale ce formează obiectul contractului, pot fi materializate prin anumite documente.
În cazul în care elementele constitutive nu pot fi concretizate, ele se transmit prin asistenţă
tehnică. Între părţile contractului tranferul know-how poate avea lor prin următoarele
modalităţi: trimiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule, furnizarea
de material sau a unei părţi de material, transmitere de tehnicieni în întreprinderea
beneficiarului, primirea de tehnicieni pentru specializare.
Contractul încetează prin expirarea termenului stipulat sau prin reziliere. La încetarea
contractului, know-how-ul nefiind un drept privativ, informaţiile comunicate pot fi folosite
în mod liber. Totuşi, pentru a preveni efectul ireversibil al transferului, uneori se stipulează o
clauză prin care se interzice utilizarea know-how-ului după încetarea contractului. Dar o
asemenea clauză este restrictivă. Ea contravine libertăţii de concurenţă care este protejată
prin reglementări interne şi internaţionale.
Grile:
1. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la know-how este adevarată:
a) know how-ul şi secretul de fabricaţie sunt unul şi acelaşi lucru;
b) know how-ul se dobândeşte prin acumularea de cunostinţe;
c) know how-ul nu poate fi transmis.
Exerciţii:
1. Aroma unui parfum poate fi protejată prin drept de autor sau know how?
2. Ce ar putea justifica protecţia unor opere de creaţiei intelectuală prin know how ?
20
P. Devasa, De la nature juridique de la licence de savoire-faire, in Melanges oferts a J.J. Burst, Litec, 1997,
pag.138
Bibliografie:
21
G. Olteanu, op.cit, pag.189
22
Y. Eminescu, Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.8
făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau dacă a fost revendicată prioritatea,
înaintea datei de prioritate.23
Îndeplinirea condiţiei privind caracterul individual se analizeaza având în vedere şi gradul de
libertate al autorului în elaborarea desenului sau modelului industrial.
Legea nr.129/1992 prevede că sunt excluse de la protecţie următoarele desene sau modele
industriale:
- Cele care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;
- Acelea care sunt determinate exclusiv de o funcţie tehnică;
- Acelea care trebuie reproduse în forma şi la dimensiunile exacte, pentru a permite ca
produsul în care sunt încorporate sau căruia le sunt aplicate să fie conectate mecanic
sau amplasat în jurul sau pe alt produs, astfel încât fiecare produs să işi poată îndeplini
propria funcţie.
Secţiunea 2. Drepturile care se nasc din realizarea unui desen sau model industrial.
Grile:
1. Un desen sau model industrial este considerat nou dacă:
a) nici un desen sau model identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a
cererii de înregistrare;
b) conţine un element de noutate, raportat la stadiul actual al tehnicii;
c) nu a mai fost utilizat înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare.
7. Desenele reprezintă:
a) denumirea care serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune
sau localitate, în cazul în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici pot fi
atribuite acelei origini;
b) un semn susceptibil de reprezentare grafică, distinctiv, care diferenţiază produsele
şi serviciile unei persoane de cele ale altei persoane.
c) aspectul exterior al unui produs, redat în 2 dimensiuni rezultat din combinaţia dintre
principalele caracteristici.
Bibliografie:
Legea română nu prevede în mod expres toate acele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească un semn pentru a putea fi înregistrat ca marcă, însă interpretând anumite articole
ale Legii nr.84/1998 putem afirma ca și condiţii de fond: distinctivitatea, disponibilitatea și
liceitatea.
a) Distinctivitatea
Această condiţie esențială pentru înregistrarea ca marcă a unui semn rezultă chiar din
definiţia mărcii în art. 2 din Legea nr. 84/1998, „…aceste semne să permită a distinge produsele
sau serviciile…” Caracterul distinctiv al unei mărci nu rezultă din semnul în sine, ci din
perceperea lui ca atare de către public. Este esențiala percepția de către public a mărcii ca
indicând anumite produse și servicii ce le pot garanta calitatea.
Caracterul distinctiv al semnului presupune existenţa unei capacităţi de identificare a
produsului de către consumator, fără a permite riscul de confuzie. Relativitatea distinctivităţii
constă într-o manifestare diferită în funcţie de condiţiile existente pe piaţă: acelaşi semn poate fi
distinctiv pentru anumite produse şi nedistinctiv pentru altele.
Într-o concepţie24, un semn era considerat distinctiv dacă avea putere de individualizare,
dacă nu avea caracter banal, precum și dacă anterior nu ar fi făcut obiectul unei apropieri.
Astfel, un semn este distinctiv dacă: nu este impus de natura sau funcţia obiectului pe care îl
caracterizează; nu este uzual; nu are caracter descriptiv al naturii şi calităţilor substanţiale sau al
destinaţiei obiectului
Conform art. 5 alin. ultim al Legii nr. 84/1998, o marcă poate căpăta caracter distinctiv prin
folosirea anterioară.
În doctrina clasică s-a arătat ca, datorită succesului de care au parte, unele mărci devin
foarte cunoscute publicului și se bucură de o anumită reputație, fiind necesar să li se asigure o
protecție lărgită pentru a evita abuzurile prin folosirea de către alţii a acestor mărci.
Astfel, distingem între: mărcile notorii, mărci celebre și mărci cu renume.
Legea nr. 84/1998 defineşte marcă notorie în art. 3 pct. D ca fiind “Marca larg cunoscută în
România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se
aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă”.
Pentru a fi considerată larg cunoscută în România, marca nu trebuie să fie cunoscută pe
întreg teritoriul țării sau pentru majoritatea locuitorilor acesteia, ci în cadrul segmentului de
public vizat de produsele sau serviciile cărora li se aplică acea marcă.
Un caz aparte de indisponibilitate îl reprezintă notorietatea mărcii. Un semn folosit pentru
identificarea produselor sau serviciilor, care a dobândit un mare renume, reputaţie şi recunoaștere
nu poate face obiectul unei înregistrări. Mărcile notorii se bucură de protecţie potrivit art. 6 bis al
Convenţiei de la Paris în toate ţările membre ale Uniunii.
b) Disponibilitatea
Semnul este disponibil în momentul în care nu aduce atingere unui drept anterior protejat.
Regulamentul de aplicare a Legii nr.84/1998 arată că indisponibilităţile sunt conflicte cu drepturi
anterioare. Indisponibilitatea se poate datora: apropierii semnului ca nume comercial, indicaţie
geografică, desen sau model industrial, existenţa unui drept de autor sau a protecţiei prin drept al
personalităţii.
24
Y. Emminescu, Tratat de proprietate intelectuală vol.II. Semne distinctive, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983,
pag.64-65
c) Liceitate
În ciuda faptului ca sunt disponibile și distinctive, anumite semne nu pot fi utilizate ca
marcă. Astfel, nu pot fi înregistrate ca mărci semnele contrare ordinii publice și bunelor
moravuri, semnele care cuprind indicaţii false sau înșelătoare și semnele excluse de art. 6 al
Convenției de la Paris. Pentru ca un semn să fie contrar ordinii publice și bunelor moravuri, acest
lucru trebuie să rezulte din natura semnului însuși, marca fiind independentă de obiectul asupra
căruia poartă. Spre exemplu, o marcă poate fi contrară ordinii publice și bunelor moravuri atunci
când amintește de un drog.
Dreptul la marcă aparţine presoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile
legii, cererea de înregistrare a mărcii. Conform Legii nr. 84/1998, cerea depusă la OSIM
constituie depozitul naţional reglementar al mărcii, iar data depozitului naţional reglementar este
data la care cererea de înregistrare a mărcii a fost depusă la OSIM.
Au rămas totuşi şi sisteme de drept în care dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de
folosinţă. Acest sistem de protecţie, denumit declarativ, permite înregistrarea, dar ea nu e
atributivă de proprietate.
Cererea poate fi formulată de persoana fizică sau juridică în cazul de mărcilor individuale,
de către asociaţia de producători sau comercianţi, pentru mărcile colective şi de persoana juridică
legal abilitată să controleze calitatea produselor sau serviciilor pentru mărcile de certificare.
Depozitul este constituit din cererea de înregistrare care trebuie să cuprindă solicitarea
expresă de înregistrare a unei mărci, datele de identificare ale solicitantului și calitatea acestuia,
reproducerea mărcii și o lista a produselor sau serviciilor. Principalul rol al depozitului
reglementar este de a facilita stabilirea anterioritații mărcii în raport cu alte mărci identice.
Cererea de înregistrare a mărcii se examineaza din punctul de vedere al îndeplinirii
condiţiilor pentru constituirea depozitului naţional reglementar, în termen de o luna de la data
depunerii cererii. Astfel, art.9 alin.1 din legea nr.84/1998 prevede că cererea trebuie să fie
redactată în limba română și să conţină elementele din alin.2 și anume:
a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;
b) datele de identificare a solicitantului și, după caz, a mandatarului;
c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;
d) lista produselor și/sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;
e) dovada achitării taxei de depunere și de publicare a cererii de înregistrare a mărcii.
Dacă cererea îndeplineşte condiţiile enumerate mai sus, OSIM decide atribuirea datei de
depozit și înscrierea datelor în Registrul Naţional al Mărcilor.
Dacă din cererea de înregistrare a mărcii lipsesc unele dintre elementele prevăzute de art.9,
OSIM va notifica solicitantului lipsurile constatate, acesta din urmă având la dispoziție un
termen de trei luni, de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, pentru completarea
lipsurilor (altfel, OSIM va respinge cererea de înregistrare a mărcii și va restitui taxa de
înregistrare). În acest caz, data depozitului reglementar va fi data la care solicitantul a comunicat
OSIM datele lipsa din cerere. Decizia cu privire la depozitul naţional reglementar sau respingere
a cererii de înregistrare se comunică solicitantului în termen de cinci zile de la emiterea acesteia.
Examinarea pe fond este reglementată de art.22 – 26 din Legea nr. 84/1998 și regula 14 din
Regulament și se realizează în termen de șase luni de la data plății taxei de înregistrare și
examinare a cererii.
După veificarea cererii, în cazul în care se constată ca aceasta îndeplinește condiţiile de
forma și de fond cerute de lege, OSIM decide înregistrarea mărcii și publicarea acesteia, în
termen de doua luni, în Buletinul Oficial al Proprietății Industriale (BOPI).
În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înregistrarea mărcii,
Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci notifică acestea solicitantului acordându-i un termen de
trei luni în care să-și poată prezenta punctul de vedere ori să-și retragă cererea. Termenul poate fi
prelungit cu o nouă perioadă de trei luni, la cererea solicitantului, și cu plata taxei prevăzute de
lege.
La expirarea termenului acordat, OSIM, după examinarea punctului de vedere al
solicitantului, va decide, după caz: înregistrarea cererii, respingerea cererii ori se va lua act de
retragerea acesteia.
În conformitate cu art.36 al Legii nr.84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului un
drept exclusiv asupra mărcii, subordonat principiului specialităţii. Latura pozitivă a dreptului
constă în posibilitatea de a folosi exclusiv marca, pe când latura negativă permite să interzică
terţilor folosirea fără acordul titularului:
– a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice;
– a unui semn care, datorită asemănărilor, prezintă risc de confuzie;
– a unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite
de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în
România.
Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Protecţia
acestui drept este asigurată pe o perioada de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii înregistrării mărcii
pe un timp nelimitat.
Încetarea dreptului la marcă poate opera prin moduri prevăzute expres de lege sau prin
modaliţăti care nu sunt menţionate în lege.
Expirarea duretei de protecţie (neurmată de o cerere de reînnoire) este una dintre
modalităţile de stingere a dreptului la marcă.
Renunţarea titularului la dreptul său asupra mărcii este prevăzuta de art.45 din Lege, astfel
ca acesta poate renunţa la marcă pentru toate (renunţare totală) sau numai pentru o parte din
produsele sau serviciile pentru care și-a înregistrat marca (renunţare parţială). Renunţarea se face
prin declaraţie scrisă înregistrată la OSIM. Renunţarea va produce efecte numai de la data
înscrierii în Registrul mărcilor.
Decăderea ca mod de stingere a dreptului la marcă este o sancţiune civilă care poate fi
determinată de motive precum: neplata taxelor; neexecutarea obligaţiei de exploatare. Decăderea
din drepturile conferite de marcă produce efecte de la data introducerii cererii de decădere la
instanţa judecătorească competentă și poate fi cerută de orice persoana interesată potrivit
dispoziţiilor art.46 din Legea 86/1998.
Indicaţia geografică este definită de lege ca fiind denumirea servind la identificarea unui
produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o
reputaţie sau alte caracteristici determinabile pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini
geografice. Aceste denumiri au apărut din nevoia de a se proteja produsele agricole şi alimentare
obținute de diverşi producători a căror origine geografică este identificabilă a fost recunoscută o
noţiune aparte, respectiv cea de “denumire de origine înregistrată” care vine în sprijinul
producătorilor stimulaţi să urmărească obţinerea de venituri mai mari graţie acesteia, dar şi
al consumatorilor acestui tip de produse care vor fi încurajaţi să le consume datorită însuşirilor
calitative aparte, aceştia fiind orientaţi în special către originea care atrage încrederea pentru un
astfel de consum.
Modalităţile de dobândire a protecţiei indicaţiilor geografice sunt conform dispoziţiilor
legale:
– prin înregistrare la OSIM în baza Legii nr.84/1998;
– prin convenţii bilaterale sau multilaterale indicaţiile geografice sunt protejate fără o
înregistrare suplimentară.
Solicitant al eliberării unui certificat de înregistrare nu poate fi decât o persoană juridică,
respectiv, asociaţia producătorilor care desfăşoară o activitate de producţie într-o zonă
geografică. Dreptul de folosire a indicaţiei aparţine membrilor asociaţiei înscrişi în lista
comunicătă OSIM.
Denumirile susceptibile de a fi înregistrate ca indicaţii geografice sunt o ţară, o regiune sau
o localitate din care produsele realizate au calităţi, caracteristici precum şi reputaţie deosebite.
Sunt excluse de la înregistrare indicaţiile care nu conţin denumiri geografice reale şi exacte, sunt
doar denumiri generice ale produselor, sunt susceptibile de înducere în eroare a consumatorilor
sau sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri.
Grupul de producători solicitant pregăteşte documentaţia pentru înregistrarea unei indicaţii
geografice sau denumiri de origine şi o transmite Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Documentaţia trebuie să conţină: actul de asociere şi statutul grupului de producători sau
procesători, declaraţie pe propria răspundere ca grupul reprezintă producătorii sau procesătorii
din arealul geografic delimitat în căietul de sărcîni, dovezi care să ateste legătura dintre zona
geografică şi calitatea sau caracteristicile produsului sau o calitate specifică, reputaţia sau alte
caracteristici ale produsului, date socio-economice actuale şi de perspectivă.
Modul de înregistrare indicaţiilor geografice este asemanator celui al mărcilor. Trebuie
depusă o cerere de înregistrare la O.S.I.M., care va examina cererea în timp de 3 luni de la
depunerea cererii. Dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, O.S.I.M. va decide înregistrarea în
Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi acordarea dreptului de utilizare asociaţiei de
producători, iar în termen de 2 luni de la înregistrare, va publica indicaţia geografică şi lista
persoanelor autorizate să o folosească în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Deciziile privind indicaţiile geografice se iau de directorul general al OSIM sau de
împuternicitul său şi dacă cererea îndeplinește condiţiile cerute de lege se dispune înregistrarea
indicaţiei geografice. După ce este admisă pentru înregistrare indicaţia se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială şi se eliberează certificatul de înregistrare.
Odata înregistrată, indicaţia geografică beneficiază de protecţie pe durată nelimitată.
Solicitantul va putea utiliza indicaţia 10 ani, înregistrarea putând fi reînnoită nelimitat.
Persoanele titulare ale înregistrării pot să folosească indicaţia geografică în circuitul comercial pe
aceste produse, în reclame, prospecte şi pot să aplice menţiunea indicaţie geografică înregistrată.
Bibliografie:
12. Bodoașcă, T., Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II a, Ed. C.H.Beck,
București, 2007
13. Ligia Dănilă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
14. Macovei, I., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
15. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
16. Roş, V.; Dragoş Bogdan; Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005
17. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală , Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006
18. Romiţan, C. R., Drepturile morale de autor, Ed. Universul juridic, București, 2007
19. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2011
20. Bodoască T., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București,
2012
21. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cărt,
București, 2003
22. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011
Capitolul 2
INVENTIA – OBIECT AL PROTECŢIEI PRIN BREVET
Secţiunea 1. Noţiune. Definiţie
25
B.Florea, op.cit, pag.158
26
G.Olteanu, op.cit, pag.142
clauze care să creeze alt statut.
În urmă realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie suplimentară stabilită
prin contract.
Conform Legii nr.64/1991, în lipsa unei clauze contrare, subiect al protecţiei prin
brevet de invenţie este unitatea care a comandat cercetarea. Deşi textul lasă să se înţeleagă că
numai o „unitate” poate obţine brevet, s-a admis că, pentru identitate de raţiune, trebuie
acceptată şi persoana fizică drept subiect al protecţiei.
Este deci protejat prin brevet de invenţie salariatul care:
– a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;
– a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;
– a realizat invenţia prin cunoașterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;
– a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.
În toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca autorul să fie
şi subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta să nu se fi prevăzut
vreo clauză contrară.
Atunci când unitatea care a comandat cercetarea nu a depus cerere de brevet la OSIM
în termen de 60 de zile de la informarea cu privire la redactarea invenţiei, autorul-cercetător
dobândeşte dreptul de depune personal cererea.
27
World Intelectual Property Organization, Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001,
pag.119
28
I. Cameniţă, Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale, Ed. Litera, Bucureşti, 1982, pag. 82
sau din punct de vedere al succesiunii fazelor într-un proces tehnologic dat, ci şi din punct de
vedere al efectelor tehnice ce pot fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte,
proprii noii soluţii.
Noutatea este dificil de probat într-o societate imobilă care acceptă greu să fie
tulburată organizarea sa de inovaţii şi soluţii tehnice. Avantajele economice primează însă,
deoarece conceptul de noutate face legătura între o creaţiei a spiritului şi dezvoltarea
producţiei industriale.29
Anterioritatea este situaţia creată prin existenţa unor informaţii accesibile publicului
care pot conduce la reproducerea invenţiei aşa cum este cazul atunci când invenţia a fost deja
brevetată în ţară sau străinătate, sau doar publicată în cărţi, reviste, comunicări etc. Ca o
consecinţă a anterioritatii survine neîndeplinirea condiţiei de fond a noutăţii, altfel spus
anterioritatea este distructivă de noutate.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească anterioritatea pentru a afecta noutatea
sunt:
– să fie certă din punct de vedere al existenţei şi datei;
– să fie accesibilă publicului;
– să permită realizarea invenţiei.
Momentul la care se apreciază noutatea ar trebui să fie acela la care s-a născut dreptul
de prioritate, întrucât momentul naşterii dreptului de prioritate este acela al depunerii tuturor
documentelor care însoţesc cererea, fără de care nici nu poate fi apreciată noutatea.
c) Aplicabilitatea industrială. Potrivit Legii nr.64/1991, o invenţie este susceptibilă de
aplicare industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial,
inclusiv în agricultură. Aşadar, aplicarea industrială vizează numai realizarea sau utilizarea
obiectului, într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură, fiind excluse orice alte
domenii de activitate.30
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 se prevede că o invenţie este
susceptibilă de aplicare industrială dacă:
– din descriere, revendicări şi desene rezultă ca invenţia este corectă din punct de
vedere ştiinţific şi tehnic;
– invenţia nu se referă la o construcţie specifică a cărei funcţiune de perpetuum mobile
nu este specificată.
Aplicabilitatea practică a invenţiei nu presupune utilizarea acesteia în practică imediat
în mod obligatoriu, ci se referă la posibilitatea reală ca aceasta să poată fi aplicată chiar dacă
în viitor, în scopul producerii de rezultate economice.
d) Să nu fie contră ordinii publice sau bunelor moravuri. Nu sunt brevetabile invenţiile a
căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Soluţia
tehnică trebuie să nu aibă un caracter imoral sau ilegal.
e) Invenţia să nu fie expres exceptată prin lege de la protecţie. Pe cale de excepţie, unele
domenii tehnologice pot fi excluse din sfera obiectivelor ce pot fi brevetate si amintim aici:
- teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
- retetele culinare;
- metodele de tratament pentru oameni sau animale, respectiv metodele de diagnosticare
aplicate pe oameni sau animale;
29
Y. Jeanclos, Les brevets d`inventacion en France a l`époque revolutionnaire: recherches sur l`objets brevetable in
G.Olteanu, op.cit, pag.148
30
T. Bodoaşca, op.cit, pag.246
- metodele de învăţământ.
Motivele excluderii pornesc de la binele şi progresul social.
Prima etapă în vederea acordării protecţiei prin brevet de invenţie constă în depunerea
cererii de brevet la OSIM. Este decizia autorului invenţiei sau titularului drreptului la
protecţie – dacă va solicită sau nu eliberarea brevetului.
Dreptul de a solicită eliberarea brevetului de invenţie aparţine următoarelor subiecte
primare:
6. Inventatorul independent
7. Inventatorul salariat
8. Moştenitorii inventatorului
9. Cesionarii dreptului la eliberarea brevetului, cărora inventatorul le-a transmis acest
drept
10. Unitatea în care este angajat inventatorul sau cea care a comandat cercetarea.
Dacă solicitantul nu este acelaşi cu inventatorul, cererea de brevet de invenţie va trebui
să cuprindă indicaţii care să permită stabilirea identităţii inventatorului. De asemenea,
cererea trebuie însoţită de documente ce atestă modalitatea în care solicitantul a dobândit
dreptul la acordarea brevetului.
Depunerea cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea acesteia, revendicările şi,
eventual, desene explicative echivalează cu constituirea depozitului naţional reglementar ca
act de apropiere publică a invenţiei.
În conţinutul cererii se precizează obiectului invenţiei, relevarea elementului de
noutate, a avantajelor şi a aplicaţiilor. În măsura în care este necesar pentru înţelegere, se pot
depune şi desene explicative ale invenţiei. De asemenea tot aici se prezintă revendicarea
eventualelor priorităţi.
Revendicările sunt acele solicitări prin care este arătată întinderea protecţiei dorită de
solicitant, indicându-se expres ce parte a descrierii va fi brevetată. Ele trebuie să fie concise,
clare si să fie susţinute de descrierea invenţiei.
Data de depozit naţional reglementar a cererii de brevet de invenţie este data la care au
fost înregistrate înscrisuri din care rezultă: o indicaţie explicită sau implicită că se solicită
acordarea unui brevet de invenţie, indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului
sau care să permită contactarea acestuia de către OSIM şi o parte care, la prima vedere să
pară a fi o descriere a invenţiei.
Examinarea cererii de brevetare a invenţiei vizează verificarea atât a condiţiilor de
formă, cât şi a celor de fond stipulate în lege. Examinarea cererii constă în: verificarea
condiţiilor privitoare la cerere, a celor referitoare la descrierea invenţiei a desenelor şi
revendicărilor, verificarea obiectului cererii, a priorităţilor şi a condiţiilor de brevetare a
invenţiei. OSIM are dreptul să solicite pe parcursul examinării acte în completare şi lămuriri
privind depozitul reglementar constituit.
Comisia de examinare de specialitate, poate da una din următoarele hotărâri:
– acordă brevetul de invenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond;
– respinge cererea când nu sunt îndeplinite condiţiile, invenţia este exclusă de lege sau
nu s-a formulat cerere de examinare în 30 de luni de la data constituirii depozitului;
– constată retragerea cererii de brevet de invenţie, dacă aceasta a fost formulată în scris
de cel care are această calitate (solicitant sau mandatar autorizat).
Hotărârile comisiei de examinare se motivează şi se comunică solicitantului, se înscriu
în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse şi se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială în termen de o luna de la data la care a expirat termenul
prevăzut de lege pentru contestare.
c) Drepturile morale
Fără a fi enumerate expres de lege, din interpretarea textului pot fi deduse următoarele
drepturi morale ce revin inventatorilor:
– dreptul de a divulga public invenţia
Autorul invenţiei poate alege să facă sau să nu facă publică invenţia. De asemenea, el
poate alege să facă publică invenţia, dar fără a urmări obţinerea brevetului de invenţie, caz în
care nu îi este asigurată protecţia dreptului exclusiv de exploatare. Astfel aducerea invenţiei
la cunoştinţă publică se poate efectua fie prin declanşarea procedurii de obţinere a
brevetului, fie prin expunera invenţiei într-o expoziţie.
Acest drept la divulgare, se transmite moştenitorilor după moartea inventatorului.
– dreptul la recunoașterea calităţii de inventator
Autorul unei invenţii dobândeşte calitatea de inventator, numai după ce invenţia sa a
fost brevetată. Până la acel moment el este doar autorul unei invenţii nebrevetate, al unei
soluţii tehnice noi, ceea ce îi oferă dreptul la prioritate ştiinţifică, dar nu şi dreptul exclusiv
de exploatare a invenţiei sale.
Dreptul moral la calitatea de autor născut ca urmare a brevetării unei invenţii subzistă
nu doar pe perioada de valabilitate a brevetului, ci şi ulterior, având un caracter perpetuu. 31
– dreptul la nume
Dreptul la nume desemnează facultatea inventatorului de a da invenţiei numele său.
Potrivit legii, în cazul în care titularul brevetului este o altă persoană decât inventatorul,
acesta din urmă are dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului.
– dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau menţionarea numelui în brevet
– dreptul la prioritate ştiinţifică
Dreptul la recunoașterea priorităţii ştiinţifice constă în faptul că inventatorul are
prerogativa recunoașterii faptului că el e prima persoană fizică ce a creat invenţia.
d) Drepturile patrimoniale
Titularul de brevet, inventatorul sau unitatea, are dreptul exclusiv de exploatare a
invenţiei. Momentul de la care poate fi exercitat acest drept îl reprezintă data publicării
cererii pentru eliberarea brevetului. De la momentul depunerii cererii şi până la momentul
eliberării brevetului acest drept este unul provizoriu, dar ulterior eliberării brevetului el
devine un drept exclusiv retroactiv de la data depunerii cererii.
În temeiul acestui drept, titularul său poate efectua următoarele operaţiuni:
- Să fabrice, să folosească, să ofere spre vânzare, să vânda sau să importe în vederea
folosirii produsul care face obiectul invenţiei;
- Să utilizeze procedeul, să folosească, să ofere spre vânzare, să vânda sau să
31
B. Florea, op.cit., pag.171
importe în aceste scopuri produsul obţinut direct din procedeul brevetat, în cazul în
care obiectul protecţiei prin brevet îl reprezintă un procedeu.
Acest drept nu poate fi exercitat de către terţi, fără acordul titularului. Actele prin care
se aduce atingere dreptului exclusiv de exploatare constituie acte de contrafacere.
Obligaţiile titularului de brevet în raporturile cu OSIM sunt următoarele:
- obligaţia de plată a taxelor pentru înregistrarea şi examinarea cererii;
- obligaţia de plată a taxei anuale de menţinere în vigoare a brevetului, a cărei
încălcare atrage decăderea din drepturi şi intrarea invenţiei în domeniul public;
- obligaţia de exploatare a invenţiei pentru care s-a eliberat brevet de protecţie, sub
sancţiune acordării de către OSIM a unei licenţe obligatorii sau din oficiu asupra
invenţiei neexploatate.
Potrivit reglementărilor legale, durata protecţiei prin brevet de invenţie este asigurată
pe o perioada de 20 de ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar. Altfel
spus, termenul începe să curgă de la data depunerii cererii de brevet la OSIM, nu de la data
pronunţării hotărârii OSIM. Termenul de protecţie de 20 de ani nu poate fi prelungit.
În ceea ce priveşte apărarea drepturilor privind invenţiile, Legea nr. 64/1991 instituie
mijloacele juridice speciale în vederea apărării drepturilor inventatorilor, ale titularilor de
brevet, precum şi a terţilor interesaţi. Astfel, apărarea acestor drepturi se poate face prin
intermediul mijloacelor de drept civil, de drept penal sau de drept administrativ.
Răspunderea civilă angajată poate fi, de la caz la caz, delictuală sau contractuală.
Drepturile care decurg din realizarea unei invenţii sunt apărate şi prin incriminarea
anumitor fapte drept infracţiuni şi anume:
- însuşirea fără drept a calităţii de inventator;
- contrafacerea obiectului unui brevet de invenţie;
- divulgarea datelor cuprinse în cererile de brevet;
- infracţiunea de concurenţa neloială.
Hotărârile luate de OSIM, ca organ al statului, pot fi contestate pe calea contenciosului
administrativ atât de către inventatori, titularilor de brevet, precum şi de către terţii interesaţi.
Grile:
1. Sunt brevetabile:
d) invenţiile care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri
e) soiurile de plante şi rasele de animale, precum şi procedeele esenţiale biologice
pentru obţinerea plantelor sau animalelor
f) invenţiile care conduc la dezvoltarea unui produs.
6. Brevetul de invenţie:
a) asigură protecţia proprietăţii industriale prin interzicerea folosirii invenţiei de către
terţi pe durata sa de valabilitate;
b) atribuie titularului o situaţie juridică stabilită anterior prin lege, dând naştere,
modificând sau stingând noi drepturi subiective;
c) ambele variante de răspuns sunt corecte.
8. Noutatea:
a) este o condiţie de fond pentru ca o invenţie să fie brevetată;
b) este o condiţie de formă pentru ca o invenţie să fie brevetată;
c) nu constituie o condiţie pentru brevetarea unei invenţii.
17. Hotărârile OSIM de acordare sau de respingere a cererii de brevet de invenţie pot fi
atacate pe calea:
a) contestaţiei;
b) recursului;
c) apelului.
Răspunsuri grile:
1-c; 2-c; 3-a; 4-c; 5-a; 6-a; 7-c; 8-a; 9-c; 10-a; 11-b; 12-c; 13-a; 14-a; 15-a; 16-c; 17-a; 18-b;
19-c; 20-b; 21-c; 22-c; 23-b; 24-c; 25-a.
Speţe si exerciţii:
Bibliografie:
11. Ligia Dănilă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
12. Macovei, I., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
13. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
14. Roş, V.; Dragoş Bogdan; Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005
15. Romiţan, C. R., Drepturile morale de autor, Ed. Universul juridic, București, 2007
16. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2011
17. Bodoaşcă T., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2012
18. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cărt,
București, 2003
19. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011
20. Legea numarul 64/1991
Capitolul 3
KNOW-HOW-ul
Secţiunea 1. Definiţie
Secretul asupra know-how-ului este modalitatea cea mai sigură de a preveni folosirea
lui de către alţii.
Modul de apărare a secretului comercial se stabileşte de către agentul antreprenoriatului
sau de către conducătorul numit de acesta, care îl aduce la cunoştinţă lucrătorilor care au
acces la informaţiile ce constituie secret comercial. Încălcarea de către persoanele cu funcţii
de răspundere a modului de apărare a secretului comercial, stabilit de agentul
antreprenoriatului sau de conducătorul numit de acesta, atrage după sine răspunderea
prevăzută de legislaţie. Agentul antreprenoriatului poartă răspundere personală de crearea
condiţiilor necesare pentru asigurarea păstrării secretului comercial şi pentru atribuirea
neîntemeiată a informaţiei accesibile la secret comercial. Statul acordă sprijin agentului
antreprenoriatului în crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea păstrării secretului
comercial.
Subiecţii secretului comercial elaborează instrucţiuni, regulamente privind asigurarea
păstrării secretului comercial. Lucrătorii agentului economic care au acces la informaţiile ce
constituie secret comercial îşi asumă obligaţiile:
a) să păstreze secretul comercial pe care îl vor cunoaște în procesul muncii şi să nu-l
divulge;
b) să respecte instrucţiunile, regulamentele şi dispoziţiile pentru asigurarea păstrării
secretului comercial;
c) în caz că persoane străine încearcă să obţină de la ei informaţii ce constituie secret
comercial să anunţe imediat despre aceasta;
d) să păstreze secretul comercial al agenţilor economici cu care întreţin relaţii de afaceri;
e) în cazul concedierii să transmită purtătorii de informaţii ce constituie secret comercial
(manuscrise, maculatoare, documente, desene, discuri, modele, materiale etc.), persoanei cu
funcţii de răspundere respective sau subdiviziunii respective a agentului economic.
De asemenea pentru asigurarea apărării secretului comercial la agenţii economici mari
pot fi create subdiviziuni speciale cu regim secret, funcţiile şi împuternicirile cărora sunt
reflectate în instrucţiuni, regulamente, dispoziţii respective. Transmiterea informaţiilor ce
constituie secret comercial unor terţe persoane atrage după sine răspunderea disciplinară,
materială, administrativă şi penală.
Contractul de know-how se împarte în trei categorii:
a) contracte prin care se tranferă o tehnologie sau un procedeu în stadiul determinat de
momentul încheirii, prin acte simple;
b) contracte ce cuprind aceleaşi operaţiuni de tranfer, dar prin acte complexe şi succesive
stabilite în mai multe faze;
c) contracte prin care se tranferă produse şi procedee tehnice dintr-un domeniu de activitate
care au rezultat prin cercetări proprii sau se vor obţine succesiv pe o perioadă de timp
determinată.
Natura juridică a contractului de know-how este dezbatută în doctrină, oscilând între
contract de antrepriză sau contract de licenţă. O viziune actuală susţine că natura juridică a
transmisiunii know-how-ului este mai apropiată de contractul de împrumut.32
Obiectul contractului îl reprezintă comunicarea de cunoştinţe tehnice. Elementele
intelectuale ce formează obiectul contractului, pot fi materializate prin anumite documente.
În cazul în care elementele constitutive nu pot fi concretizate, ele se transmit prin asistenţă
tehnică. Între părţile contractului tranferul know-how poate avea lor prin următoarele
modalităţi: trimiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule, furnizarea
de material sau a unei părţi de material, transmitere de tehnicieni în întreprinderea
beneficiarului, primirea de tehnicieni pentru specializare.
Contractul încetează prin expirarea termenului stipulat sau prin reziliere. La încetarea
contractului, know-how-ul nefiind un drept privativ, informaţiile comunicate pot fi folosite
în mod liber. Totuşi, pentru a preveni efectul ireversibil al transferului, uneori se stipulează o
clauză prin care se interzice utilizarea know-how-ului după încetarea contractului. Dar o
asemenea clauză este restrictivă. Ea contravine libertăţii de concurenţă care este protejată
prin reglementări interne şi internaţionale.
Grile:
1. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la know-how este adevarată:
a) know how-ul şi secretul de fabricaţie sunt unul şi acelaşi lucru;
b) know how-ul se dobândeşte prin acumularea de cunostinţe;
c) know how-ul nu poate fi transmis.
Exerciţii:
3. Aroma unui parfum poate fi protejată prin drept de autor sau know how?
32
P. Devasa, De la nature juridique de la licence de savoire-faire, in Melanges oferts a J.J. Burst, Litec, 1997,
pag.138
4. Ce ar putea justifica protecţia unor opere de creaţiei intelectuală prin know how ?
Bibliografie:
Capitolul 4
PROTECŢIA JURIDICĂ A DESENELOR ŞI MODELELOR INDUSTRIALE
Secţiunea I. Obiectul protecţiei. Condiţii.
33
G. Olteanu, op.cit, pag.189
34
Y. Eminescu, Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.8
prioritatea, înaintea datei de prioritate.35
Îndeplinirea condiţiei privind caracterul individual se analizeaza având în vedere şi gradul
de libertate al autorului în elaborarea desenului sau modelului industrial.
Legea nr.129/1992 prevede că sunt excluse de la protecţie următoarele desene sau modele
industriale:
- Cele care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;
- Acelea care sunt determinate exclusiv de o funcţie tehnică;
- Acelea care trebuie reproduse în forma şi la dimensiunile exacte, pentru a permite
ca produsul în care sunt încorporate sau căruia le sunt aplicate să fie conectate
mecanic sau amplasat în jurul sau pe alt produs, astfel încât fiecare produs să işi
poată îndeplini propria funcţie.
Secţiunea 2. Drepturile care se nasc din realizarea unui desen sau model industrial.
Grile:
11. Un desen sau model industrial este considerat nou dacă:
d) nici un desen sau model identic nu a fost făcut public înaintea datei de
depunere a cererii de înregistrare;
e) conţine un element de noutate, raportat la stadiul actual al tehnicii;
f) nu a mai fost utilizat înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare.
12. Desenul sau modelul care este determinat exclusiv de o funcţie tehnică:
d) poate fi înregistrat;
e) nu poate fi înregistrat, deşi îndeplineşte condiţia noutăţii;
f) poate fi înregistrat, cu condiţia să fie reprodus în forma şi la dimensiunile
exacte.
14. Descrierea elementelor noi, caracteristice desenului sau modelului pentru care se
solicită protecţia:
d) trebuie menţionată în mod obligatoriu în cererea de înregistrare a modelului sau
desenului industrial;
e) se menţionează în mod facultativ în cererea de înregistrare a modelului sau
desenului industrial;
f) nu se menţionează în cererea de înregistrare a modelului sau desenului
industrial.
18. Perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a unui desen sau model
industrial:
d) este de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi reînnoită
pe 3 perioade succesive de câte 5 ani;
e) este nelimitată;
f) este de 70 de ani.
Răspunsuri grile: 1-a; 2-b; 3-c; 4-a; 5-c; 6-b; 7-c; 8-a; 9-b; 10-c.
Speţa:
Reclamanta SC DAR SRL a chemat în judecată pe pârâţii SC BT SA şi OSIM,
solicitând instanţei să dispună anularea certificatului de înregistrare a modelului industrial,
eliberat de OSIM pârâtei SC BT SA. Motivul cererii este acela că aspectul modelului
industrial este determinat de o funcţie tehnică. Totodată, în speţă, s-a făcut dovada că
reclamanta SC DAR SRL solicităse cu un an înainte Registrului Auto Român şi obţinuse
certificatele de conformitate pentru produse similare celor înregistrate de pârâta ca modele
industriale, respectiv cablu primar frâna de mână şi cablu secundar frâna de mână.
Sunt îndeplinite în speţă cele două condiţii pentru înregistrarea modelului industrial? În
caz contrar care este condiţia nerespectată?
Bibliografie:
Legea română nu prevede în mod expres toate acele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească un semn pentru a putea fi înregistrat ca marcă, însă interpretând anumite
articole ale Legii nr.84/1998 putem afirma ca și condiţii de fond: distinctivitatea,
disponibilitatea și liceitatea.
d) Distinctivitatea
Această condiţie esențială pentru înregistrarea ca marcă a unui semn rezultă chiar din
definiţia mărcii în art. 2 din Legea nr. 84/1998, „…aceste semne să permită a distinge
produsele sau serviciile…” Caracterul distinctiv al unei mărci nu rezultă din semnul în sine,
ci din perceperea lui ca atare de către public. Este esențiala percepția de către public a mărcii
ca indicând anumite produse și servicii ce le pot garanta calitatea.
Caracterul distinctiv al semnului presupune existenţa unei capacităţi de identificare a
produsului de către consumator, fără a permite riscul de confuzie. Relativitatea distincti-
vităţii constă într-o manifestare diferită în funcţie de condiţiile existente pe piaţă: acelaşi
semn poate fi distinctiv pentru anumite produse şi nedistinctiv pentru altele.
Într-o concepţie36, un semn era considerat distinctiv dacă avea putere de
individualizare, dacă nu avea caracter banal, precum și dacă anterior nu ar fi făcut obiectul
unei apropieri.
Astfel, un semn este distinctiv dacă: nu este impus de natura sau funcţia obiectului pe
care îl caracterizează; nu este uzual; nu are caracter descriptiv al naturii şi calităţilor
substanţiale sau al destinaţiei obiectului
Conform art. 5 alin. ultim al Legii nr. 84/1998, o marcă poate căpăta caracter distinctiv
prin folosirea anterioară.
În doctrina clasică s-a arătat ca, datorită succesului de care au parte, unele mărci devin
foarte cunoscute publicului și se bucură de o anumită reputație, fiind necesar să li se asigure
o protecție lărgită pentru a evita abuzurile prin folosirea de către alţii a acestor mărci.
Astfel, distingem între: mărcile notorii, mărci celebre și mărci cu renume.
Legea nr. 84/1998 defineşte marcă notorie în art. 3 pct. D ca fiind “Marca larg
cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile
cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România
pentru a fi opusă”.
Pentru a fi considerată larg cunoscută în România, marca nu trebuie să fie cunoscută
pe întreg teritoriul țării sau pentru majoritatea locuitorilor acesteia, ci în cadrul segmentului
de public vizat de produsele sau serviciile cărora li se aplică acea marcă.
Un caz aparte de indisponibilitate îl reprezintă notorietatea mărcii. Un semn folosit
pentru identificarea produselor sau serviciilor, care a dobândit un mare renume, reputaţie şi
recunoaștere nu poate face obiectul unei înregistrări. Mărcile notorii se bucură de protecţie
potrivit art. 6 bis al Convenţiei de la Paris în toate ţările membre ale Uniunii.
e) Disponibilitatea
Semnul este disponibil în momentul în care nu aduce atingere unui drept anterior
36
Y. Emminescu, Tratat de proprietate intelectuală vol.II. Semne distinctive, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983,
pag.64-65
protejat. Regulamentul de aplicare a Legii nr.84/1998 arată că indisponibilităţile sunt
conflicte cu drepturi anterioare. Indisponibilitatea se poate datora: apropierii semnului ca
nume comercial, indicaţie geografică, desen sau model industrial, existenţa unui drept de
autor sau a protecţiei prin drept al personalităţii.
f) Liceitate
În ciuda faptului ca sunt disponibile și distinctive, anumite semne nu pot fi utilizate ca
marcă. Astfel, nu pot fi înregistrate ca mărci semnele contrare ordinii publice și bunelor
moravuri, semnele care cuprind indicaţii false sau înșelătoare și semnele excluse de art. 6 al
Convenției de la Paris. Pentru ca un semn să fie contrar ordinii publice și bunelor moravuri,
acest lucru trebuie să rezulte din natura semnului însuși, marca fiind independentă de
obiectul asupra căruia poartă. Spre exemplu, o marcă poate fi contrară ordinii publice și
bunelor moravuri atunci când amintește de un drog.
Dreptul la marcă aparţine presoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile
legii, cererea de înregistrare a mărcii. Conform Legii nr. 84/1998, cerea depusă la OSIM
constituie depozitul naţional reglementar al mărcii, iar data depozitului naţional reglementar
este data la care cererea de înregistrare a mărcii a fost depusă la OSIM.
Au rămas totuşi şi sisteme de drept în care dreptul la marcă se dobândeşte prin
prioritate de folosinţă. Acest sistem de protecţie, denumit declarativ, permite înregistrarea,
dar ea nu e atributivă de proprietate.
Cererea poate fi formulată de persoana fizică sau juridică în cazul de mărcilor
individuale, de către asociaţia de producători sau comercianţi, pentru mărcile colective şi de
persoana juridică legal abilitată să controleze calitatea produselor sau serviciilor pentru
mărcile de certificare.
Depozitul este constituit din cererea de înregistrare care trebuie să cuprindă solicitarea
expresă de înregistrare a unei mărci, datele de identificare ale solicitantului și calitatea
acestuia, reproducerea mărcii și o lista a produselor sau serviciilor. Principalul rol al
depozitului reglementar este de a facilita stabilirea anterioritații mărcii în raport cu alte mărci
identice.
Cererea de înregistrare a mărcii se examineaza din punctul de vedere al îndeplinirii
condiţiilor pentru constituirea depozitului naţional reglementar, în termen de o luna de la
data depunerii cererii. Astfel, art.9 alin.1 din legea nr.84/1998 prevede că cererea trebuie să
fie redactată în limba română și să conţină elementele din alin.2 și anume:
a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;
b) datele de identificare a solicitantului și, după caz, a mandatarului;
c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;
d) lista produselor și/sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;
e) dovada achitării taxei de depunere și de publicare a cererii de înregistrare a mărcii.
Dacă cererea îndeplineşte condiţiile enumerate mai sus, OSIM decide atribuirea datei
de depozit și înscrierea datelor în Registrul Naţional al Mărcilor.
Dacă din cererea de înregistrare a mărcii lipsesc unele dintre elementele prevăzute de
art.9, OSIM va notifica solicitantului lipsurile constatate, acesta din urmă având la dispoziție
un termen de trei luni, de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, pentru
completarea lipsurilor (altfel, OSIM va respinge cererea de înregistrare a mărcii și va restitui
taxa de înregistrare). În acest caz, data depozitului reglementar va fi data la care solicitantul
a comunicat OSIM datele lipsa din cerere. Decizia cu privire la depozitul naţional
reglementar sau respingere a cererii de înregistrare se comunică solicitantului în termen de
cinci zile de la emiterea acesteia.
Examinarea pe fond este reglementată de art.22 – 26 din Legea nr. 84/1998 și regula
14 din Regulament și se realizează în termen de șase luni de la data plății taxei de
înregistrare și examinare a cererii.
După veificarea cererii, în cazul în care se constată ca aceasta îndeplinește condiţiile de
forma și de fond cerute de lege, OSIM decide înregistrarea mărcii și publicarea acesteia, în
termen de doua luni, în Buletinul Oficial al Proprietății Industriale (BOPI).
În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înregistrarea mărcii,
Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci notifică acestea solicitantului acordându-i un termen
de trei luni în care să-și poată prezenta punctul de vedere ori să-și retragă cererea. Termenul
poate fi prelungit cu o nouă perioadă de trei luni, la cererea solicitantului, și cu plata taxei
prevăzute de lege.
La expirarea termenului acordat, OSIM, după examinarea punctului de vedere al
solicitantului, va decide, după caz: înregistrarea cererii, respingerea cererii ori se va lua act
de retragerea acesteia.
În conformitate cu art.36 al Legii nr.84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului un
drept exclusiv asupra mărcii, subordonat principiului specialităţii. Latura pozitivă a dreptului
constă în posibilitatea de a folosi exclusiv marca, pe când latura negativă permite să interzică
terţilor folosirea fără acordul titularului:
– a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice;
– a unui semn care, datorită asemănărilor, prezintă risc de confuzie;
– a unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii
diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un
renume în România.
Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Protecţia
acestui drept este asigurată pe o perioada de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii înregistrării
mărcii pe un timp nelimitat.
Încetarea dreptului la marcă poate opera prin moduri prevăzute expres de lege sau prin
modaliţăti care nu sunt menţionate în lege.
Expirarea duretei de protecţie (neurmată de o cerere de reînnoire) este una dintre
modalităţile de stingere a dreptului la marcă.
Renunţarea titularului la dreptul său asupra mărcii este prevăzuta de art.45 din Lege,
astfel ca acesta poate renunţa la marcă pentru toate (renunţare totală) sau numai pentru o
parte din produsele sau serviciile pentru care și-a înregistrat marca (renunţare parţială).
Renunţarea se face prin declaraţie scrisă înregistrată la OSIM. Renunţarea va produce efecte
numai de la data înscrierii în Registrul mărcilor.
Decăderea ca mod de stingere a dreptului la marcă este o sancţiune civilă care poate fi
determinată de motive precum: neplata taxelor; neexecutarea obligaţiei de exploatare.
Decăderea din drepturile conferite de marcă produce efecte de la data introducerii cererii de
decădere la instanţa judecătorească competentă și poate fi cerută de orice persoana interesată
potrivit dispoziţiilor art.46 din Legea 86/1998.
Secţiunea 4.Indicaţiile geografice
Secţiunea 5. Grile
1. Pot fi înregistrate:
a) mărcile care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv;
c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite
uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante.
3. Marca reprezintă:
a) denumire care serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o ţară,
regiune sau localitate, în cazul în care o calitate, o reputaţie sau alte
caracteristici pot fi atribuite acelei origini;
b) un semn susceptibil de reprezentare grafică, distinctiv, care diferenţiază
produsele şi serviciile unei persoane de cele ale altei persoane;
c) aspectul exterior al unui produs redat în 3 dimensiuni rezultat din combinaţia
dintre principalele caracteristici.
13. Liceitatea:
a) permite folosirea simultană a aceleiaşi mărci pentru produse (servicii)
aparţinând unor domenii diferite;
b) înseamnă ca un semn adoptat ulterior ca marcă este disponibil dacă marca
respectivă înregistrată anterior a fost abandonată sau dacă titularul său a
decăzut din drepturi;
c) reprezintă acea condiţie de protecţie a mărcii după care semnul ales ca marcă
trebuie să fie conform cu normele de ordine publică.
14. Sunt susceptibile de a constitui mărci:
a) mărcile neconvenţionale redate prin miros sau gust;
b) mărcile care conţin figuri geometrice simple, ori imaginea sau numele
patronimic al unei persoane şi mărcile care cuprind imitaţii sau reproduceri de
steme, drapele, embleme de stat;
c) cuvintele, desenele, literele, cifrele, elementele figurative, combinaţiile de
culori şi de semne.
20. Marca:
a) este un semn distinctiv al proprietăţii industriale;
b) nu este susceptibilă de reprezentare grafică;
c) serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei întreprinderi de cele
aparţinând altor întreprinderi, însă pentru categorii de produse diferite.
21. Data depozitului naţional reglementar este:
a) data la care a fost depusă la OSIM cererea de înregistrare a mărcii;
b) data publicării cererii de înregistrare;
c) independentă de momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii
Bibliografie:
1. Daniela Cătună, Speriuși Vlad, Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck,
București, 2011.
2. Teodor Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck, București,
2006.
3. Teodor Bodoașcă, Lucian Ioan Târnu, Dreptul proprietății intelectuale, Editura
Universul Juridic, București, 2015.
4. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, Dreptul proprietății
intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicaţiile geografice, Editura
All Beck, București 2003.
5. Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București 2001.
6. Ioana Carp, Marca. Conflict între o marcă anterior înregistrată și un nume comercial.
Analizarea conflictului se face prin aplicarea obligatorie a principiilor stabilite în
jurisprudența Curții Europene de Justiție, Revista Română de Dreptul Proprietății
Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2011.
7. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Protecţia mărcilor în mediul online, cazuri recente din
practică americană, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie
2011.
8. Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicaţiile geografice
BIBLIOGRAFIE
1. Beleiu Gh., Drept civil român, Casa de editură și presă Șansa, București, 1992
2. Bertrand A., Le droit de l`auteur et les droits voisins, Dallos, Paris, 1999
3. Bodoașcă, T., Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II a, Editura C.H.Beck,
București, 2007
4. Bodoască T., Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul juridic, București,
2012
5. Bodoașcă T., Târnu L.I., Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul Juridic,
București, 2015.
6. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul juridic, București, 2011
7. Cameniță I., Protecția invențiilor prin brevete, Editura Acadmiei, București, 1982
8. Carp I., Marca. Conflict între o marcă anterior înregistrată și un nume comercial.
Analizarea conflictului se face prin aplicarea obligatorie a principiilor stabilite în
jurisprudența Curții Europene de Justiție, Revista Română de Dreptul Proprietății
Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2011.
9. Cătună D., Speriuși V., Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck, București,
2011.
10. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cărt,
București, 2003
11. Dănilă L., Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
12. Dominte N.R., Drept de autor Mărci.Desene şi modele.Brevete de invenție,
Jurisprudență comentată, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012
13. Eminescu Y., Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1993
14. Eminescu Y., Dreptul de autor.Legea 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997
15. Eminescu Y., Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
16. Macovei I., Tratat de dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2010
17. Mihai L., Invenţia.Condiţiile de fond ale brevetării.Drepturi, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002
18. Olteanu G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
19. Pătulea V., Turianu C., Instituţii de drept economic și comercial. Practică
jurisdicţională, Editurile Continent XXI&Universul, București, 1994
20. Romiţan C. R., Drepturile morale de autor, Editura Universul juridic, București, 2007
21. Romiţan C. R.,Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006
22. Roş, V.; Bogdan D.; Spineanu-Matei O., Dreptul de autor şi drepturile conexe, Editura
ALL Beck, Bucureşti, 2005
23. Roș V., Spineanu-Matei O., Bogdan D., Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul
proprietății industriale. Mărciile și indicaţiile geografice, Editura All Beck, București
2003.
24. Roș V., Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București 2001.
25. Roubier P., Le droit de la propriete industrielle, vol.II, Sirey, Paris, 1954
26. Scarlat D.I., Scurte considerații asupra consecințelor juridice ale curgerii timpului
privite prin prisma prescripției extinctive, Editura Sitech, Craiova, 2019
27. Spineanu-Matei O., Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2011
28. Vasiu I., Vasiu L., Protecţia mărcilor în mediul online, cazuri recente din practică
americană, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie 2011.
29. Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată în 2019
30. Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată în 2014
31. Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicaţiile geografice, republicată în 2014
32. Legea nr.129/1992 privind protecţia desenelor și modelelor industriale, republicată în
2014
33. Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2016
privind protecţia know-how-ului și a informaţiilor de afaceri nedivulgate (secrete
comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale