UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

DREPTUL PROPRIETĂȚII
INTELECTUALE
Note de curs si aplicatii pentru IFR

Asist.Univ.Dr.Scarlat Daniela Isabela

 Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire
alta decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune
penală.
CUPRINS

Abrevieri ………………………………………………………………………………………….
Capitolul I. Dreptul de autor ………………………………….………..…………………………
Secţiunea 1. Apariţie şi evoluţie. Noţiune. Definiţie ..........................................................
Secţiunea 2. Obiectul dreptului de autor .............................................................................
Secţiunea 3. Subiectul dreptului de autor ............................................................................
Secţiunea 4. Condiţiile de naştere a dreptului de autor ………………………………….
1. Originalitate …………………………………………………………………
2. Efort de creaţiei intelectuală ……...…………………………………………
3. Opera să îmbrace o formă concretă de exprimare …………………………..
4. Opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţă publicului …………….
Secţiunea 5. Conţinutul dreptului de autor …………………………………………….
1. Drepturile morale de autor ………………………………………………….
2. Drepturile patrimoniale de autor ……………………………………………
Secţiunea 6. Durata protecţiei prin drept de autor ……………………………………..
Secţiunea 7. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor ………………………………
Secţiunea 8. Drepturile conexe dreptului de autor ……………………………………..
Secţiunea 9. Gestiunea şi apărarea drepturilor de autor ……………………………….
Secţiunea 10. Grile …………………………………………………………………….
Bibliografie …………………………………………………………………………….

Capitolul II. Invenţia – obiect al protecţiei prin brevet ………………………………………….

Secţiunea 1. Noţiune. Definiţie ………………………………………………………….
Secţiunea 2. Condiţiile de brevetare a invenţiilor ……………………………………….
Secţiunea 3. Procedura de brevetare a invenţiilor ………………………………………
Secţiunea 4. Drepturile morale şi drepturile patrimoniale născute în legătura cu
invenţia.........................................................................................................................................
Secţiunea 5. Durata protecţiei juridice a brevetului de invenţie şi apărarea drepturilor ce
decurg din inventive …………………………………………………………………….
Secţiunea 6. Grile ………………………………………………………………………..
Bibliografie ………………….…………………………………………………………

Capitolul III. Know-how-ul …………………………………………………………………….

Secţiunea 1. – Definiţie …………………………………………………………………
Secţiunea 2. Modalităţi de apărare ……………………………………………………..
Secţiunea 3. Grile ……………………………………………………………………….
Bibliografie …………………………………………………………………………….

Capitolul IV. Protecţia juridică a desenelor şi modelelor industrial …………………………..

Secţiunea 1.Obiectul protecţiei. Condiţii ………………………………………………
Secţiunea 2. Drepturile care se nasc din realizarea unui desen sau model industrial …
Secţiunea 3. Grile ………………………………………………………………………
 Bibliografie ……………………………………………………………………………..

Capitolul V. Protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice ……………………………………..

Secţiunea 1. Noţiuni generale despre mărci. Semne susceptibile de a fi marcă .............
Secţiunea 2. Condiţiile de fond pentru protecţia mărcilor ………………………………
Secţiunea 3. Înregistrarea şi conţinutul dreptului la marcă .................................................
Secţiunea 4. Indicaţiile geografice …….………………………………………………..
Secţiunea 5. Grile……… ………………………………………………………………
Bibliografie ……………………………………………………………………………..

Bibliografie ……………………………………………………………………………………..
 Abrevieri

alin. - alineatul
art. - articolul
C. Ap. - Curtea de Apel
C. civ. - Codul civil
C. proc. civ. - Codul de procedură civilă
B.O.P.I - Buletinul Oficial de Proprietate Industrială
Ed. - editura
dec. civ. - decizia civilă
M.Of. - Monitorul Oficial
Jud. - Judecătoria
N.C.C - Noul Cod Civil
nr. - numărul
op. cit. - opera citată
pag. - pagina
R.R.D.P.I - Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale
s. civ. - secţia civilă
sent. civ. - sentinţa civilă
Trib. - Tribunalul
urm. - următoarele
vol. - volumul
O.M.P.I. - Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
O.R.D.A - Oficiul Român pentru Drepturi de Autor
O.S.I.M. - Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
 Capitolul 1
DREPTUL DE AUTOR

Secţiunea 1. Apariţie şi evoluţie. Noţiune. Definiţie

În legătură cu protecţia dreptului de autor, până în prezent au fost adoptate mai multe
convenţii internaţionale, cele mai importante fiind Convenţia de la Berna din 1886 privind
protecţia operelor literare şi artistice şi Convenţia mondială din 1971 privind dreptul de autor,
fapt ce dovedeşte importanţa acordată la nivel mondial dreptului de autor, de altfel recunoscut ca
cel mai apreciat drept, deoarece protejează cel mai sacru şi mai incontestabil drept al omului din
domeniul artei, literaturii sau ştiinţei – dreptul asupra creaţieii sale intelectuale.
Dreptul de autor a existat sub diferite forme atât în Grecia Antică, dar şi în Roma Antică,
fără a fi consacrat legal, de aceea nici nu trebuie să surprindă că sancţiunile pentru încălcarea
drepturilor de autor erau, în antichitate mai cu seama de ordin moral.1
Termenul de “drept de autor” a fost folosit pentru prima dată de către francezul Jules
Renouard în tratatul său intitulat “Traite des droit d`auteur dans la literature, les sciences et les
beaux arts” apărut în 1838.
Folosind formula “drept de autor”, teoreticienii au avut în vedere atât sensul de instituţie
juridică, dar şi pe acela de drept subiectiv de autor. Pe plan internaţional, recunoașterea
drepturilor de autor a căpătat valoare de act normativ începând din 1886 odată cu semnarea
Convenţiei de la Berna, act ce constituie întâiul mijloc de protecţie internaţională a drepturilor de
autor. România a aderat la convenţie prin Legea 152/1926.
În prezent, în sistemul nostru de drept, Legea nr.8/1996, astfel cum a fost modificată şi
completată în alineatul 1, teza finală a primului său articol, dispune “Acest drept este legat de
persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial” consacrând astfel soluţia
dreptului de autor ca drept complex, dualist.
Prin drept de autor se înţelege ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile
sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau
ştiinţifice.
Ca drept subiectiv, dreptul de autor este acea posibilitate conferită autorului unei opere de
a-şi exploata cum crede de cuviinţă rezultatul muncii sale, pe plan literar, artiştic sau ştiinţific, în
scopul satisfacerii intereselor sale personale, nepatrimoniale sau patrimoniale.2

Secţiunea 2. Obiectul dreptului de autor

Legea nr.8/1996 consacră obiectul dreptului de autor în Capitolul III din partea I a
Titlului I (art.7-9). Potrivit legii constituie obiect al dreptului de autor - operele originale de
creaţie intelectuală în domeniul literar, artiştic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie,
modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea sau destinaţia acestora.
Din ansamblul normelor cuprinse în art.5-8 din lege, se poate deduce că operele care
alcătuiesc obiectul dreptului de autor pot fi grupate în funcţie de anumite criterii astfel:

1
C.Dumitru, Comparaţie între dreptul de autor şi dreptul de proprietate din dreptul comun, în Revista Română de
Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.3/2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag.16
2
E.G. Olteanu, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag.24
 - În funcţie de contribuţia autorului la realizarea lor putem vorbi despre opere
originale şi opere derivate. Pentru a face obiectul dreptului de autor şi a fi ocrotită,
opera derivată trebuie să îndeplinească condiţiile cerute oricărei opere. Totuşi, pentru
traducerile, adaptările şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice, se cere expres ca ele să reprezinte o muncă de creaţie intelectuală,
precizare necesară tocmai pentru a face deosebirea între opera originală şi cea
derivată.
- După obiectul lor pot fi opere literare, artistice şi ştiinţifice;
- În funcţie de modul de exprimare putem grupa operele în opere orale, scrise, opere
realizate prin metode analoage fotografiei etc;
- După numărul persoanelor ce au contribuit la realizarea lor sunt opere simple, opere
comune sau opere colective.
Legea enumeră exemplificativ categoriile de opere protejate, cum ar fi:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte
opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analogic
fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastică sticlei şi a metalului, desene,
design, precum şi alte opere de artă aplicătă produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează
proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în
general.
Aşa cum legea prevede, sunt protejate şi operele ştiinţifice orale, precum cursurile
universitare, atunci când este îndeplinită condiţia originalităţii. Studenţii au însă dreptul să ia
note de curs şi chiar să le reproducă fără acordul autorului doar pentru uzul personal şi fără ca
aceasta să contravină exploatării normale a operei ori să prejudicieze autorul.
Prevederile legii care reglementează domeniul dreptului de autor nu pot fi analizate şi
interpretate decât prin stricta raportare la prevederile generale ale legislaţiei civile. Apariţia
Noului Cod Civil are impact şi asupra modului de reglementare şi de determinare a noţiunilor şi
câmpului lor de aplicabilitate, inclusiv în sfera dreptului de autor şi de proprietate industrială.
În scopul evitării consecinţelor negative ce decurg din absolutizarea ideii potrivit căreia
protecţia se acordă independent de destinaţia operei, Legea nr.8/1996 a consacrat expres, prin
prevederile art.9, că anumite categorii de opere sunt excluse de la protecţia prin drept de autor.
Protecţia are în vedere forma în care este exprimată opera şi nu ideile ce sunt cuprinse în
conţinutul ei.
Totodată, constituie obiect al protecţiei prin drept de autor operele derivate, potrivit
prevederilor art.8 din lege. Pentru a face obiectul dreptului de autor şi a fi ocrotită, opera derivată
trebuie să îndeplinească condiţiile cerute oricărei opere. Totuşi, pentru traducerile, adaptările şi
orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, se cere expres ca ele să
reprezinte o muncă de creaţie intelectuală, precizare necesară tocmai pentru a face deosebirea
între opera originală şi cea derivată. Pentru utilizarea operei preexistente, este necesară
autorizarea autorului acesteia, opera derivată având un alt autor. Aflându-ne în prezenţa a două
opere diferite sunt şi subiecte diferite: autorul operei originale şi cel al operei derivate.
Legea nr. 8/1996 enumeră limitativ, în art. 9, creaţiile care nu beneficiază de protecţie
prin drept de autor:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau
conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de
preluare, de scriere, de explicare, sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale
ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi:
stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.
Creaţiile enumerate la pct.b,c,d sunt excluse pornind de la destinaţia şi apartenenţa
acestora. Ele se adresează tuturor cetaţenilor şi, drept urmare, spre a fi cunoscute, este necesar ca
difuzarea şi reproducerea acestora să nu fie îngradite. Ele aparţin domeniului public din
momentul apariţiei, iar folosirea lor nu poate fi supusă vreunei autorizări.
Printre altele, două sunt motivele pentru care ideile şi invenţiile nu intră în categoria
operelor protejate:
 se consideră că interpretarea ideilor este act de creaţiei, şi nu doar ideea, care poate fi
interpretată şi comentată în mai multe moduri; s-a afirmat, în acest sens, că ideile aparţin unui
fond comun, teritoriu al nimănui, în care intră tot ce a creat umanitatea, acesta fiind un motiv
pentru a exclude ideile în formă brută de la protecţie;
 dacă invenţiile ar fi protejate, pe lângă protecţia oferită prin brevet, s-ar asigură o alta  prin
drept de autor  a cărei durată este mai mare decât a primei.
Totuşi, nu toate ideile pot fi utilizate fără acordul autorului, pornind de la principiul
echităţii şi având temei juridic legile în materia concurenţei. Astfel, s-a susţinut, pe bună dreptate,
protejarea ideilor în domeniul publicitar prin mijloace de dreptul concurenţei, având în vedere
riscul de confuzie pe care îl poate crea utilizarea unei idei deja notorii. De asemenea, potrivit art.
86 din lege, nu vor beneficia de protecţie prin drept de autor nici fotografiile unor scrisori,
documente, desene tehnice, acte etc.
De asemenea, în legea română, folclorul nu este prevăzut ca fiind protejat prin drept de
autor.

Secţiunea 3. Subiectul dreptului de autor

Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea, potrivit legii române, decât persoana
fizică/persoanele fizice, singurele susceptibile să realizeze o activitate intelectuală3. Pornind de la
prevederile art. 3 alin. (1) al Legii nr. 8/1996, este autor persoana sau persoanele fizice care au
creat opera, acestea fiind protejate prin drept de autor, independent de stadiul în care aceasta se
află sau de aducerea ei la cunoştinţă publică. Potrivit legii române, este autor persoana care a
creat opera şi de care este legat dreptul de autor cu atributele sale de ordin moral şi patrimonial.
3
Y.Eminescu, Dreptul de autor.Legea 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.5
Această regulă nu este una cu un caracter absolut, întrucât se pot întâlni situaţii în care titularul
dreptului de autor poate fi o persoană juridică (vezi programele pentru calculator, opera
colectivă).
Pentru a avea această calitatea, legea nu cere creatorului să aibă un anumit tip de
capacitate, creaţia nefiind un act juridic. Chiar şi când opera de creaţie a avut la origine un
contract prin care era comandată, ea tot nu are caracterul unui act juridic, astfel ca autorul nu
trebuie să aibă capacitate de exerciţiu.
Legea română recunoaște persoanelor juridice calitatea de subiect al dreptului de autor în
mod excepţional şi în condiţiile prevăzute de lege [art. 3 alin. (2)], putând întâlni în această
situaţie:
 persoana juridică din iniţiativa căreia a fost creată opera colectivă, în lipsă de convenţie
contrară [art. 6 alin. (2)];
 angajatorul (care poate fi persoană juridică), în lipsa unei clauze contrare, atunci când un
program pentru calculator a fost creat de un angajat în exercitarea atribuţiilor ori după
instrucţiunile angajatorului;
 producătorul de înregistrări sonore;
 situaţia cesiunii exclusiv contractuale (în cazul filmelor);
 organismele de radiodifuziune şi televiziune ş.a.
Se instituie, potrivit art. 4 al Legii nr. 8/1996 şi art.15 al Convenţiei de la Berna,
prezumţia de a fi adevărat autor, până la proba contrară, acela sub numele căruia opera este
adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.
Fiind o prezumţie relativă, proba contrară poate fi făcută prin orice mijloc de probă, ca în
cazul oricărui fapt juridic. Obiectul probei îl reprezintă forma de materializare a creaţieii,
deoarece originea unei idei nu poate fi determinată.
Anterior aducerii la cunoştinţă publică, dovada paternităţii operei se va face prin orice
mijloc legal de probă.
Operele pot fi rezultatul activităţii creative a unui singur autor, dar şi a mai multora.
Participarea mai multor persoane la realizarea unei opere poate îmbracă forma operei comune
sau a operei colective.
Opera comună
Articolul 5 alin.1 din Legea nr. 8/1996 defineşte opera comună ca fiind opera creată de
doi sau mai mulţi autori în colaborare. La rândul lor, operele comune pot îmbracă două forme:
opera comună divizibilă sau indivizibilă. Atunci când coautorii nu stabilesc partea de contribuţie
a fiecăruia, ne aflăm în prezenţa unei opere comune indivizibile. Într-un astfel de caz, subiecte
ale dreptului de autor sunt toţi coautorii, care, potrivit art. 5 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, exercită
împreună prerogativele dreptului de autor, în lipsa unei convenţii contrare. În cazul în care
coautorii nu au stabilit altfel, remuneraţia se împarte potrivit contribuţiei sau, dacă aceasta nu se
poate stabili, în mod egal. Atunci când contribuţia coautorilor este distinctă şi are individualitate
proprie, opera comună este divizibilă. În acest caz, fiecare participant la actul de creaţie este
subiect al dreptului de autor al părţii sale şi subiect al dreptului de autor asupra operei în întregul
său.
În acest sens s-a pronunţat şi practica, decizându-se că dacă „opera apare ca rezultat al
unei colaborări, dreptul de autor aparţine în comun coautorilor, cu excepţia cazului în care
coautorii şi-au fixat contribuţia”. Astfel, dacă pe operă autorii şi-au menţionat partea realizată de
ei prin cote procentuale sau prin indicarea capitolelor, autorii au un drept distinct de autor asupra
contribuţiei proprii.
 Fiind subiecte ale dreptului de autor asupra părţii elaborate, oricare coautor poate să o
utilizeze pe aceasta separat, dar fără a prejudicia utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi
coautori. Se instituie astfel regula priorităţii operei comune asupra părţilor distincte din aceasta
create de oricare din coautori.
Deoarece părţile de contribuţie sunt distincte, şi foloasele patrimoniale cuvenite
coautorilor se împart în funcţie de contribuţia fiecăruia, dacă ei nu au stabilit altfel.
Dovedirea contribuţiei autorilor se face potrivit regulilor dreptului comun, fiind
inadmisibilă proba cu martori atunci când coautorii şi-au fixat contribuţia pe operă sau într-un
înscris.
Fiecare participant la realizarea operei comune are atât calitatea de autor al propriei
contribuţii, cât şi calitatea de coautor al operei în ansamblul său.
Opera colectivă
Potrivit art.6 al.1 din Legea nr. 8/1996 este o operă colectivă aceea în care contribuţiile
personale ale participanţilor formeaza un tot, neputându-se atribui vreun drept distinctiv vreunuia
dintre autori asupra ansamblului operei create. O altă caracteristică o reprezintă faptul că opera
colectivă ia naştere la iniţiativa unei persoane fizice sau juridice, care se va bucura de drepturile
de autor, dacă prin convenţie nu s-a stabilit astfel (ex. ziarele). Pentru crearea şi publicarea operei
colective este nevoie de eforturi financiare considerabile (făcute de cel care a avut iniţativa), pe
care nu le pot susţine autorii.4
Subiect al dreptului de autor al operei colective îl reprezintă, în lipsa unei convenţii
contrare, persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a
fost creată. Altfel spus, datorită imposibilităţii de a determina contribuţia personală, caracterului
strict unitar al operei şi naturii acesteia, cei care au contribuit la realizare nu au calitatea de
subiect al dreptului de autor, decât dacă stabilesc acest lucru prin convenţie.
Subiectul dreptului de autor în cazul operelor realizate în cadrul obligaţiilor de serviciu:
Persoana care are calitatea de angajat şi în această calitate realizează opera îşi păstrează
calitatea de autor, dar legea oferă posibilitatea ca, pe cale convenţională, unele drepturi să aparţină
şi angajatorului.
Potrivit art. 45 al Legii nr. 8/1996:
 drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu aparţin autorului, dacă nu există o clauză
contrară; dacă aceasta a fost prevăzută, trebuie să cuprindă şi termenul pentru care au fost
cesionate drepturile;
 la expirarea termenului convenit drepturile patrimoniale revin autorului operei create în
cadrul unui contract individual de muncă;
 autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte din ansamblul
creaţieii sale.
În cazul programelor pentru calculator, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile
patrimoniale de autor asupra programelor create de unul sau mai mulţi angajaţi, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă.
O altă categorie de subiecte care pot beneficia de protecţia acordată autorului o
reprezintă subiectele secundare, care pot fi:
1. Succesorii în drepturi ai autorului (ei exercită o parte dintre drepturile morale
nelimitat, iar drepturile patrimoniale pe o perioadă determinată de timp)

4
B. Florea, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag.46
 2. Cesionarii convenţionali (ai drepturilor patrimoniale) sau cesionarii legali (ex.
operele rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea angajatoare
exercită drepturile patrimoniale)
3. Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor
4. Persoana fizică sau juridică prin intermediul căreia se face publică opera, când
aceasta este adusă la cunoştinţă publică sub forma anonimă sau pseudonim ce nu
permit identificarea autorului. În acest caz dreptul de autor se exercită de către
persoana care a publicat opera cu consimţământul autorului.

Secţiunea 4. Condiţiile de naştere a dreptului de autor

Nici Convenţia de la Berna şi nici alte reglementări internaţionale nu prevăd în mod

explicit care sunt condiţiile pe care o operă trebuie să le îndeplinească pentru a primi protecţie
prin drept de autor. Spre deosebire de vechea legislaţie, Legea nr. 8/1996 prevede expres condiţia
originalităţii în art.7: „constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţiei
intelectuală în domeniul literar, artiştic sau ştiinţific”. Fiind singura condiţie menţionată în lege,
a revenit doctrinei sarcina de a stabili şi alte condiţii, în afara originalităţii, pentru ca o creaţie să
poată face obiectul protecţiei prin drept de autor. Astfel se vorbeşte despre faptul că opera trebuie
să fie rezultatul unui efort de creaţie intelectuală, să îmbrace o formă concretă de exprimare,
precum şi să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publicului.
1. Originalitate
Deşi o condiţie esenţială pentru existenţa operei, originalitatea este numai evocată de
lege, nefiind şi definită. Majoritatea specialiştilor au legat originalitatea operei de personalitatea
autorului, introducându-se astfel un grad mare de relativitate. O creaţie intelectuală este originală
în măsura în care poartă amprenta personalităţii autorului, viziunea sa, acesta fiind pus în postura
de a analiza, a compara, a face apel la toate resursele lui de imaginaţie, sensibilitate, inteligenţă şi
instruire.5
Originalitatea, deşi dată de noutatea şi autenticitatea creaţieii intelectuale, nu se confundă
cu noutatea. O operă poate fi originală chiar dacă nu poartă amprenta noutăţii.
Potrivit concepţiei obiective, o operă este originală doar dacă aduce ceva diferit de ceea ce
era cunoscut până la acel moment, altfel spus, dacă prezintă elemente de noutate. Noutatea este
deci un criteriu obiectiv în determinarea originalităţii, astfel că cele două noţiuni nu se confundă.
Mai mult, se apreciază că relaţia noutate  originalitate nu este una de echivalenţă: o operă nouă
este originală, pe când una originală (potrivit concepţiei subiective) nu este obligatoriu şi nouă.
Originalitatea este absolută atunci când opera a fost creată fără a se folosi opere
preexistente şi relativă când sunt preluate elemente din creaţiile deja existente. După cum s-a
arătat anterior, chiar legea vorbeşte de opere originale şi derivate, acestea din urmă având însă un
caracter de relativă originalitate.
În funcţie de categoria operelor, condiţia originalităţii se manifestă în mod diferit şi chiar
cu intensitate diferită.
Originalitatea unei creaţii muzicale se determină raportând compoziţia la cele trei elemente
caracteristice: melodia, ritmul şi armonia.
În cazul operelor de artă plastică, originalitatea se manifestă în compoziţia şi expresia
operei, acestea reprezentând rezultatul execuţiei personale a autorului.

5
Y. Eminescu, op.cit, pag.77
 În ceea ce priveşte opera literară, originalitatea trebuie intrepretată în raport cu forma
exterioară perceptibilă simţurilor şi în funcţie de compoziţie, adică faza finală în care se
concretizează ideea.6 Originalitatea operei nu poate fi analizată în general, după criterii
prestabilite şi obligatorii, ea trebuie cercetată în particular, de la caz la caz, şi prin raportare la
ansamblul operelor existente într-un domeniu sau altul de creaţiei.7
2. Efort de creaţie intelectuală
În ceea ce priveşte această condiţie, facem precizarea că efortul de creaţie intelectuală al
autorului se manifestă pe o perioadă de timp cuprinsă între momentul naşterii ideii în mintea sa
asupra a ceea ce va crea şi până la momentul la care avem deja o formă finală a creaţiei. Însă,
nici un moment nu se pune problema cuantificării acestui efort în timp. Este mai puţin
importantă perioada pe care se întinde şi nici faptul că opera are o valoare mai mare sau mai
mică. În unele cazuri, efortul de creaţie intelectuală va fi coroborat cu un efort fizic al autorului.
În altele, însă efortul este unul minimalist, motiv pentru care - aşa cum precizam – folclorul nu
face obiectul protecţiei prin drept de autor, întrucât efortul intelectual lipseşte odată cu elementul
personal imprimat de autor creaţiei.
3. Opera să îmbrace o formă concretă de exprimare
Este obiect al dreptului de autor opera originală, „oricare ar fi modalitatea de creaţie,
modul sau forma de exprimare.” Înterpretând textul articolului, reiese că opera trebuie să aibă o
formă de exprimare, în lipsa acesteia dreptul de autor nefiind născut. Cu alte cuvinte, dacă opera
nu este concretizată în manuscris, partitură, tablou, suport audio-video (magnetic), schiţă ş.a.,
autorul acesteia nu are un drept de autor recunoscut juridic.
4. Opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publicului
Condiţia ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică este o creaţie a
doctrinei, având în vedere ca art. 1 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 prevede ca opera este
„recunoscută şi protejată independent de aducerea la cunoştinţă publică, prin simplu fapt al
realizării ei, chiar nefinalizată”. Sensul condiţiei este strâns legat de condiţia anterioară: existenţa
unei forme concrete de exprimare, astfel încât să fie posibilă comunicare operei.
Îndeplinirea acestei condiţii presupune doar existenţa posibilităţii ca o operă să ajungă la
cunoştinţă publicului prin reproducere, expunere, difuzare etc, nu şi comunicarea ei efectivă.

Secţiunea 5. Conţinutul dreptului de autor

Legea nr.8/1996, în Capitolul IV (art.10-24), reglementează două categorii de drepturi

care se nasc din realizarea unei creaţii, respectiv drepturi morale (cele care conferă autorului
prerogative personale nepatrimoniale) şi drepturi patrimoniale (care îi conferă prerogative
patrimoniale).
1. Drepturile morale de autor
Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă şi
creatorul ei.8 Drepturile morale protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse operei, nu
doar onoarei sau reputaţiei sale. Acestea prezintă următoarele caractere:
- Caracter inalienabil, neputând face obiectul nici unei înstrăinări sau renunţări;
- Caracter strict personal, ele putând fi exercitate doar de titularul lor (vom vedea ca
unele pot fi exercitate şi de moştenitori, după decesul autorului);

6
B.Florea, op.cit., pag.56
7
T. Bodoaşca, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
8
I. Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2010, pag.445
 - Caracter insesizabil, astfel că ele nu pot fi urmărite de creditorii autorului. Aceştia
din urmă nici nu ar avea un interes să urmărească drepturile morale, atâta vreme cât
acestea nu aduc un folos patrimonial;
- Caracter perpetuu, nefiind limitate în timp;
- Caracter imprescriptibil;
- Caracter absolut, opozabil erga omnes.
Articolul 10 din Legea nr.8/1996 enumeră cinci drepturi morale ale autorului unei creaţii,
drepturi pe care le vom analiza şi noi în continuare.
a) Dreptul de divulgare
Dreptul de divulgare, întâlnit şi sub denumirea de dreptul autorului de a aduce opera la
cunoştinţă publicului, este primul drept moral în ordinea cronologică a naşterii dreptului de
autor.
Singurul care poate aduce opera la cunoştinţa publicului este autorul său. În cazul în care
opera comandată este predată celui care a solicitat realizarea ei, se apreciază că autorul îşi
exercită dreptul de divulgare. Regula nu este una prevăzută expres, dar, având în vedere existenţa
contractului de comandă, apreciem că prin predarea operei se şi realizează comunicare publică
într-o formă care epuizează dreptul de divulgare. Fără a ne afla în prezenţa transferului dreptului
moral de divulgare, dacă nu am interpreta în acest sens, efectele contractului de comandă ar fi
restrânse prea mult. De altfel, părţile stabilesc modalitatea de utilizare şi exploatare a operei,
astfel că autorul îşi completează exercitarea dreptului la divulgare.
În cazul operei comune, aducerea operei la cunoştinţă publicului este guvernată de
următoarele reguli:
 atunci când contribuţia fiecărui autor este distinctă, oricare din ei poate divulga propria
creaţie;
 dacă nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, dreptul de divulgare aparţine tuturor
coautorilor. Refuzul unuia din ei influenţează decisiv comunicarea publică şi el trebuie temeinic
justificat. Chiar şi în caz de refuz nejustificat, având în vedere natura dreptului de divulgare,
coautorul care procedează astfel poate fi obligat doar la despăgubiri.
Astfel, pentru divulgarea operei comune este necesară unanimitatea de voinţă a tuturor
coautorilor.
Dreptul de a aduce opera colectivă la cunoştinţă publicului revine celui desemnat prin
convenţia dintre coautori şi entitatea din „iniţiativa sau sub responsabilitatea şi sub numele căreia
a fost creată”, iar în lipsa convenţiei, acesteia din urmă. Având în vedere faptul că opera
colectivă este realizată în urmă unei comenzi, în privinţa divulgării se vor aplica în mod
corespunzător şi regulile menţionate mai sus.
Potrivit art.48 din Legea 8/1996, dobândirea suportului fizic al operei nu conferă prin ea
însăşi un drept de divulgare în persoana proprietarului suportului operei.
Prin excepţie însă, proprietarul suportului fizic al operei de artă plastică sau fotografică
(„proprietarul originalului operei”) are dreptul să o expună public, indiferent dacă aceasta a fost
adusă sau nu la cunoştinţă publicului, cu excepţia interzicerii exprese prin actul de transfer al
proprietăţii dreptului de divulgare.
Regulile care guvernează posibilitatea divulgării operei după încetarea din viaţă a autorului
privesc două etape: în perioada de protecţie a operei şi după expirare. Divulgarea operei postume
se poate face de către moştenitori, după decesul autorului, dacă acesta nu a divulgat-o în timpul
vieţii.
 După expirarea perioadei de protecţie a dreptului de autor, dreptul de divulgare poate fi
exercitat doar având în vedere art. 28 alin. (2) al Legii nr. 8/1996: „Persoana care, după încetarea
protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţă publică, în mod legal, pentru prima oară, o
operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale
de autor”.
b) Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor
Dreptul de a pretinde recunoașterea calităţii de autor, întâlnit în doctrină şi sub denumirea
de dreptul paternităţii, conţine două categorii de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive,
constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi a doua, categoria
aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului dreptului de autor de a se opune
oricărui act de contestare a acestei calităţi de către terţi.9
Exerciţiul dreptului la a pretinde recunoaşterea calităţii de autor se transmite prin
moştenire, pe durată nelimitată. În cazul absenţei moştenitorilor, exerciţiul acestuia revine
organismului de gestiune care a administrat drepturile respective sau organismului cu cel mai
mare număr de membri în domeniul de creaţiei.
Dreptul la calitatea de autor este încălcat atunci când o persoană difuzează publicului copii
ale operei sau expune creaţii artistice, atribuindu-le un alt nume decât cel al autorului.
Însuşirea fără drept a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta fiind incriminată şi
pedepsită de Legea nr.8/1996.
c) Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege, dreptul la nume are doua repere: dreptul autorului de a da un
nume operei sale, precum şi dreptul autorului de a prezenta opera sub numele său, sub un
pseudonim sau în anonimat.
Titular al dreptului moral la nume poate fi o persoană fizică sau juridică, atunci când opera
este realizată din iniţiativa acesteia, având caracterul unei opere colective.
În cazul în care opera este adusă la cunoştinţa publică sub pseudonim sau într-o formă
anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de persoana fizică sau juridică ce a făcut-o publică.
Regula de mai sus, conţinută în art. 3 al Legii nr. 8/1996, se referă la celelalte drepturi morale şi
patrimoniale, pentru că dreptul la nume a fost exercitat de autor prin nedezvăluirea identităţii. În
momentul în care este cunoscută identitatea, autorul va relua exercitarea prerogativelor dreptului
de autor.
În cazul operelor comune, toţi autorii identificaţi au dreptul la menţionarea numelui lor
pentru a pune în evidenţă legătura lor cu opera. Potrivit art. 66, art. 67 coroborate cu art. 5 ale
Legii nr. 8/1996, filmul poate fi o operă comună cu un autor principal şi mai mulţi autori
„secundari”, precum regizorul, autorul adaptării, autorul muzicii sau al dialogului. Instanţa a
reţinut (a se vedea speţa in Secţiunea 10) că omisiunea repetată a numelui reclamantului, în
calitate de autor al comentariului de specialitate, de pe materialele de promovare a filmului,
încălcă dispoziţiile legale referitoare la dreptul moral al autorului la recunoașterea calităţii de
autor.
Dreptul de a pretinde indicarea numelui este încălcat în momentul în care autorul nu a fost
identificat într-un mod specific operei. Identificarea într-un mod propriu presupune menţionarea
numelui autorului pe fiecare copie într-un mod clar şi proeminent. De exemplu, în cazul unei
cărţi, numele autorului trebuie menţionat cel puţin în interiorul cărţii (în lipsa altei clauze
stipulate în contractul de editare), iar dacă este vorba de o transmisie radio-tv, numele trebuie să
fie menţionat într-o manieră care să conducă la citirea sau ascultarea sa.
9
B. Florea, op.cit., pag. 67
 Dreptul la nume nu se transmite moştenitorilor autorului.
d) Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei
Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei (dreptul la inviolabilitatea operei) este
atributul moral al dreptului de autor care permite autorului să impună tuturor persoanelor
menţinerea respectului faţă de operă, inclusiv celor care dobândesc drepturi asupra operei.10
Acest drept moral conferă autorului atât posibilitatea de a se opune oricărei modificări sau
transformări şi oricărei atingeri aduse operei de către alte persoane, precum şi dreptul său de a
apela la forţa coercitivă a statului pentru stabilirea şi acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a
atingerilor aduse integrităţii operei.
Argumentele care susţin existenţa acestui drept moral sunt: în primul rând, faptul ca autorul
a încorporat în operă elemente ale personalităţii sale, care astfel vor fi protejate împotriva
oricărei distorsionări sau mutilări, mai ales dacă autorul are un anumit grad de responsabilitate
faţă de operă şi, în al doilea rând, dorinţa de a proteja reputaţia autorului.
Pentru a vorbi de încălcarea dreptului la integritatea operei, autorul trebuie să dovedească:
tratamentul mutilator sau deformator, inexistenţa consimţământului autorului, iar atunci când nu
este vorba de o atingere fizică, să facă dovada prejudiciului adus reputaţiei sale. Prin tratament se
înţelege orice adăugare, ştergere, alterare sau adaptare a operei, rezultat al contactului cu
structura internă a operei. Sunt interzise deci orice modificări fizice ale operei care, chiar dacă nu
afectează valoarea operei, aduc atingeri caracterului personal al operei.
Exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei:
- Iniţiativa inopinantă a balerinei de a introduce paşi noi într-o coregrafie fără a avea
acordul coregrafului titular al dreptului de autor;
- Punerea în scenă astfel încât se schimbă percepţia de către public a adevăratului
spirit al operei;11
- Utilizarea melodiei unui compozitor în mod denaturat într-un spot sau ca melodie
polifonică pentru telefon;
- Demolarea/dezmembrarea unei opere arhitecturale, deorece produce riscuri de
vătămare pentru cei care trec prin zonă.
Potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996, sunt permise transformări ale operei, fără
consimţământul autorului, dacă:
 este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului;
 rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, fără a se crea confuzie cu opera
originală şi autorul acesteia;
 transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
 transformarea este o prezentare sintetică în scop didactic, menţionându-se autorul;
 are loc corectarea erorilor unui program pentru calculator.
Exerciţiul dreptului moral la respectarea integrităţii operei se transmite pe cale succesorală
moştenitorilor, iar potrivit prevederilor art. 91 din Legea 8/1996, poate fi exercitat şi de către
persoana reprezentată într-un portret sau de destinatarul corespondenţei.
e) Dreptul de a retracta opera
Din punct de vedere juridic, dreptul la retractarea operei este simetric opus cu cel dintâi –
dreptul de divulgare şi constă în posibilitatea autorului de a retrage de la cunoştinţă publicului o
operă anterior divulgată. Autorul operei retractate nu este obligat să dovedească motivele
retractării.

10
G. Olteanu, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag.80
11
G.Oltenu, op.cit., pag.82
 Retractarea unei opere este posibilă fără discuţii de ordin juridic atunci când nu i se opune
forţa obligatorie a unui contract sau dreptul de proprietate. În astfel de cazuri, soluţia trebuie să
fie în spiritul respectării acestora din urmă:
 în cazul în care între autorul operei şi titularul dreptului de utilizare există un contract,
autorul poate retracta opera, ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului dintre
părţi, dar – despăgubind pe cei prejudiciaţi prin exercitarea dreptului de retractare;
 proprietarul nu poate fi obligat la restituirea operei.
Dacă proprietarul este de acord cu restituirea operei după prealabila despăgubire, nu ne
aflăm în prezenţa exercitării dreptului la retractare.
Acest drept moral nu poate fi transmis prin moştenire, astfel că, dacă nu este exercitat pe
timpul vieţii autorului, se va stinge odată cu decesul acestuia. Potrivit prevederilor din Legea
nr.8/1996, dreptul de retractare nu se aplică programelor pentru calculator.

2. Drepturile patrimoniale de autor

Drepturile patrimoniale născute din crearea unei opere literare, artistice sau ştiinţifice sunt
drepturi civile cu un conţinut economic. Aceste drepturi împrumută toate caracteristicile generale
ale oricărui drept civil patrimonial.12 Toate drepturile patrimoniale se materializează în avantaje
financiare rezultate din exploatarea operei.
Acestea prezintă următoarele caractere:
- Caracter personal, în principiu ele putând fi exercitate doar de titularul lor;
- Caracter absolut, opozabile erga omnes;
- Caracter temporar, întrucât există tot timpul vieţii autorului, iar – după decesul sau –
se transmit moştenitorilor pe o perioadă limitată;
- Caracter alienabil, exerciţiul lor putând face obiectul unei înstrăinări sau cesiuni.
a) Dreptul de a decide dacă opera va fi utilizată
Autorul are, în completarea dreptului moral de divulgare, şi dreptul de a decide dacă
opera va fi utilizată. El o poate crea, dar poate alege ca opera să nu fie utilizată în vreun fel,
decizând astfel să nu obţină foloase patrimoniale. Dreptul de a utiliza opera se poate exercita de
către autor personal sau de către terţi, cu permisiunea autorului operei.
b) Dreptul de a decide în ce mod va fi utilizată
Autorul poate hotărî atât cine va utiliza opera, cât şi cum va fi utilizată. Aceasta
presupune că el poate decide fie să exploateze opera singur, fie să cedeze acest drept unei alte
persoane fizice sau juridice.
Dacă autorul decide să cedeze unul sau toate drepturile sale patrimoniale, în contract vor
fi precizate, sub sancţiunea nulităţii relative, modalitatea de utilizare, durata şi întinderea
cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor. În aceste condiţii, prin contract se
va stabili modul de exploatare a operei (de exemplu, difuzare TV, comercializare pe suport video
magnetic). Dacă nu s-au prevăzut aceste elemente, autorul poate solicită rezilierea contractului
de cesiune în temeiul art. 42 alin. (1) al Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
c) Drepturi distincte şi exclusiv de a autoriza sau interzice utilizarea operei
Toate avantajele patrimoniale directe ale autorului sunt rezultatul exploatării exclusive a
operei, într-una dintre modalităţile pentru care se cere autorizarea acestuia, potrivit art. 13 -23 ale
Legii nr. 8/1996:
1. reproducerea operei constă în realizarea – integrală sau părţială – a uneia
sau mai multor copii ale unei opere;
12
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti,1995, pag.59-66
 2. distribuirea operei presupune vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu
titlu oneros sau gratuit, a originalului sau a unor copii ale operei, precum şi
oferirea publică a acestora;
3. importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate cu
consimţământul autorului;
4. închirierea operei constă în punerea la dispoziţia altei persoane, spre
utilizare, pentru o perioadă limitată de timp a unei opere;
5. împrumutul operei constituie modalitatea de utilizare a operei prin care se
pune la dispoziţia unei persoane, pentru utilizare cu titlu gratuit, originalul sau
copiile operei, pentru o perioadă limitată de timp, prin intermediul unei
instituţii care permite accesul publicului în acest scop;
6. comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace,
inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi
accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual de către
public;
7. radiodifuziunea operei;
8. retransmiterea prin cablu a operei;
9. realizarea de opere derivate.
Autorizând oricare dintre aceste forme de exploatare a operei, autorul va putea negocia şi
drepturile băneşti ce i se cuvin.
1) Reproducerea
Prin reproducere se înţelege „realizarea, integrală sau părţială, a uneia ori a mai multor
copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice
formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere” (art. 14).
Reproducerea poate avea loc prin fotocopiere, înregistrare magnetică, tipărire ş.a., realizându-se,
în general, în vederea obţinerii de beneficii materiale. De aceea, ca parte a dreptului de autor,
revine, în principiu, autorului dreptul de a autoriza orice reproducere.
Există situaţii permise de lege, privite ca o limitare a dreptului de autor, în care
reproducerea poate avea loc şi fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii,
acestea fiind de exemplu:
 reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de utilitate publică;
 utilizarea de scurte citate dintr-o operă în scop de analiză, comentariu sau critică
ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea
citatului; pentru a nu fi necesară autorizarea autorului, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii: citatul să fie scurt şi utilizat în vederea analizării sale, a
comentării, a criticării sau dat drept exemplu;
 utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în
emisiuni de radio sau de televiziune ori înregistrări sonore sau audiovizuale,
destinate exclusiv învăţământului ori, chiar direct, în cadrul instituţiilor publice de
învăţământ sau de ocrotire socială,
 reproducerea unei opere pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei
familii, etc. .
Acest din urmă caz, prevăzut de Legea nr. 8/1996, necesită câteva explicaţii, având în
vedere impactul pe care îl poate avea. În primul rând, pentru a nu fi nevoie de autorizare trebuie
îndeplinite cumulativ câteva condiţii: a) opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică, b)
reproducerea să fie pentru uz personal sau pentru cercul normal al familiei (fără a se preciza dacă
este vorba de noţiunea de familie în sens restrâns sau în sens extins), c) reproducerea să nu
contravină exploatării normale a operei şi d) să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul
drepturilor de exploatare.
Prima condiţie, opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică, se impune pentru că
altfel s-ar încălcă dreptul moral de divulgare al autorului, acesta fiind singurul îndreptăţit să o
comunice sau nu.
A doua condiţie, reproducerea pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei
familii, are în vedere modul în care copia se efectuează şi care este utilizarea ei. În primul rând,
este o copie privată, care se realizează într-un mod de cele mai multe ori neprofesionist
(fotocopiere, înregistrare audio-video etc.), iar în al doilea rând, mediul în care ea va fi utilizată
este unul restrâns, familial şi cercul normal al acesteia. Sintagma din urmă, utilizată de lege, este
neclară şi lasă la aprecierea celor care aplică legea ce se înţelege prin „cerc normal al unei
familii”, putându-se aprecia ca este vorba de rudele îndepărtate ale membrilor acesteia, dar nu şi
de prietenii cu care se întâlnesc membrii familiei sau de toate cunoştinţele acestora.
În delimitarea cercului normal al unei familii, trebuie avute în vedere şi celelalte condiţii,
printre care neprejudicierea autorului sau a titularului drepturilor de exploatare. În acest context,
credem ca este mai aproape de spiritul legii ideea ca prin cercul normal al unei familii s-a dorit
indicarea grupului de prieteni cărora li s-ar putea înmâna copia operei. Dacă numărul acestora ar
fi foarte mare (de exemplu, toate cunoştinţele), condiţia menţionată ar fi flagrant încălcată.
Ultima condiţie, neprejudicierea autorului prin realizarea copiei, nu are în vedere
înlăturarea oricărei daune materiale, ci doar valoarea la care se ridică acestea, deoarece simpla
reproducere creează întotdeauna un mic prejudiciu.
2) Distribuirea
Prin distribuire legea prin art. 15 alin. (1) înţelege transmiterea cu titlu oneros sau gratuit
către public a originalului ori a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a originalului sau
a unei copii. Nu este distribuire, în sensul legii, şi nu este supus autorizării, împrumutul cu titlu
gratuit al unei opere prin bibliotecă publică.
Ca mijloc de exploatare a operei, prevăzut de art. 13 lit. b) al Legii nr. 8/1996,
distribuirea are ca obiect suportul material al operelor literare, de artă, ştiinţifice şi muzicale,
având în vedere modul în care are loc distribuirea: vânzare, închiriere, împrumut ş.a. Deşi, de cele
mai multe ori, odată cu autorizarea reproducerii se cedează şi drepturile de distribuire, autorizarea
acesteia poate fi acordată distinct faţă de autorizarea reproducerii.
Distribuirea interpretării unei opere este supusă autorizării artistului interpret, potrivit Legii
nr. 8/1996.
Dreptul de distribuire se epuizează la primul transfer al dreptului de proprietate asupra
originalului ori a copiilor. Aceasta înseamnă că titularul dreptului de autor va putea autoriza din
nou sau interzice doar o altă serie de copii sau a unui alt original.
Pot fi distribuite fără autorizarea autorului:
 scurte extrase din articolele de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în
scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care
o astfel de utilizare este în mod expres rezervată;
 scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi a altor opere
asemănătoare, cu condiţia ca aceasta să se facă în scop de informare privind actualitatea;
 scurte fragmente ale operelor în cadrul informaţiilor privind evenimentele de
actualitate;
  opere necesare pentru ilustrarea în învăţământ sau cercetare;
 opere în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt legate de acel handicap şi
în limita acestuia.
3) Importul, închirierea şi împrumutul
Prin import se înţelege, în sensul Legii nr. 8/1996, introducerea pe piaţă internă a
originalului sau copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe un suport, în vederea
comercializării.
Potrivit art. 13 al Legii nr. 8/1996, autorul are dreptul exclusiv de a autoriza închirierea
originalului şi a copiilor operei, indiferent de forma în care este materializată, pentru o perioadă
de timp limitată, în schimbul unui avantaj economic direct sau indirect.
Împrumutul constă în punerea la dispoziţie a originalului sau a copiei operei unei
persoane, cu titlu gratuit, în vederea folosirii pe o perioadă determinată de timp şi prin
intermediul unei instituţii care „permite accesul publicului în acest scop”.
Deşi nu necesită autorizarea prealabilă a autorului, împrumutul public dă naştere la o
remuneraţie echitabilă pentru acesta, cu excepţia următoarelor opere împrumutate: originale şi
copii din biblioteci publice, proiectelor de structuri arhitecturale, opere de artă aplicată ş.a.
[art. 18 alin. (2)].
Nu au aplicare dispoziţiile în materia închirierii şi împrumutului din Legea nr. 8/1996 în
cazul construcţiilor rezultate din proiecte arhitecturale, originalelor sau copiilor operelor de
design ori de artă aplicătă, utilizate pentru realizarea produselor de consum, originalelor sau
copiilor operelor, realizate în scopul comunicării publice ori pentru a căror utilizare există un
contract ş.a. (art. 19).
4) Comunicarea publică a operelor prin orice mijloace
Sunt incluse în această categorie toate modalităţile de comunicare, inclusiv cele care
presupun transmiterea operei prin cablu, fir, fibră optică, satelit ş.a.
Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, direct sau prin mijloace
tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr care
depăşeşte cercul normal al membrilor familiei şi într-una din următoarele modalităţi: prin
reprezentare, prezentare directă, expunere publică, proiecţie publică, radiodifuzare sau orice
mijloc cu fir sau fără fir.
Drepturile conferite de dreptul de autor sunt, cel mai adesea, exploatate de titular prin
cesionare. Autorul operei sau cesionarul drepturilor de exploatare are dreptul de a autoriza
transmiterea sau retransmitea integrală, simultană şi nealterată a operei, prin convenţie fixându-şi
remuneraţia.
Dreptul de a autoriza sau interzice comunicare publică nu se epuizează prin niciun act de
comunicare publică.
Sunt exceptate de la autorizare comunicarea către public prin mijloace audiovizuale a
unor scurte extrase din articolele de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, a unor scurte
fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor ş.a., în scopul informării asupra problemelor de
actualitate.
5) Radiodifuzarea şi retransmiterea prin cablu
Definiţia legală consideră ca radiodifuzarea poate constă fie în emiterea unei opere de
către un organism de radiodifuziune sau de televiziune prin orice mijloc fără fir, fie transmiterea
operei sau a reprezentării digitale a acesteia prin cablu, fibră optică sau alt procedeu similar, în
vederea recepţionării de către public.
 Preluarea operelor transmise prin fir, cablu sau fibră optică şi retransmiterea integrală şi
nealterată în vederea recepţionării de către public este supusă autorizării de către titularul
dreptului de autor, potrivit art. 13 lit. h) al Legii nr. 8/1996.
Excepţiile permise în cazul dreptului de a autoriza reproducerea unei opere pot avea
incidenţă atât în cazul radiodifuzării, cât şi în cazul retransmiterii, deoarece în operele
comunicate în acest fel pot apărea astfel de reproduceri.
6) Realizarea de opere derivate
Astfel cum textul de lege precizează, realizarea unei opere derivate poate consta în
traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, punerea în scenă sau orice altă modalitate de
transformare a unei opere preexistente.
Având în vedere că realizarea de opere derivate presupune utilizarea unora preexistente,
au aplicare excepţiile privind autorizarea autorului de la art. 35 alin. (1) şi (2) cu privire la:
realizarea unei opere derivate în cadrul activităţilor de învăţământ şi în beneficiul persoanelor cu
handicap.
În Monitorul Oficial nr.33/11 ianuarie 2019, s-a publicat Legea nr.15/2019 pentru
modificarea și completarea Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (rep. M.
Of. nr. 489 din 14 iunie 2018).
Potrivit uneia dintre completările aduse Legii nr.8/1996, sunt permise, fără
consimțământul titularului oricărui drept de autor sau al oricărui drept conex și fără plata vreunei
remuneraţii, reproducerea, distribuirea, comunicarea către public, punerea la dispoziția
publicului, radiodifuzarea, închirierea și împrumutul unei opere sau altui obiect protejat, cu
condiţia ca acestea să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor
sau pe titularii drepturilor, în scopul: realizării, de către o persoană beneficiară sau o persoană
care acționează în numele acesteia, a unui exemplar în format accesibil al unei opere sau al unui
alt obiect protejat prin drept de autor sau drepturi conexe, la care persoana beneficiară are acces
în mod legal, pentru uzul exclusiv al persoanei beneficiare sau al realizării, de către o entitate
autorizată, a unui exemplar în format accesibil al unei opere sau al unui obiect protejat prin drept
de autor sau drepturi conexe, la care persoana beneficiară are acces în mod legal sau
comunicarea publică, punerea la dispoziție, distribuirea sau împrumutul, fără scop lucrativ, al
unui exemplar în format accesibil către o persoană beneficiară sau o altă entitate autorizată în
scopul utilizării exclusiv de către o persoană beneficiară.
d) Dreptul de suită
Dreptul de suită este dreptul patrimonial conferit autorilor de a obţine o parte din
creşterea valorii operei (creşterea preţului la care se vinde), ulterior primei sale vânzări. Acest
drept a fost reglementat la nivel de principiu de Convenţia de la Berna, care a lăsat legislaţiilor
posibilitatea de a a-l admite sau nu: autorul sau, după moartea sa, persoanele sau instituţiile
cărora legislaţiile le conferă calitatea, „beneficiază de dreptul inalienabil de a fi interesat în
operaţiunile de vânzare având ca obiect opera sa, după prima cesiune făcută de acesta”.
Caracterul inalienabil al dreptului de suită este reglementat şi de legea română [art. 24 alin. (7)].
Având în vedere independenţa de reglementare lăsată ţărilor membre ale Uniunii,
legislaţia română a restrâns dreptul de suită de la „operele originale şi manuscrisele originale ale
scriitorilor şi compozitorilor” doar la operele originale de artă plastică, grafică sau fotografice.
Potrivit art. 24 al Legii nr. 8/1996, în conţinutul dreptului de suită intră : a) dreptul de a
încasao cotă din preţul de vânzare în cazul fiecărei revânzări a originalului unei opere de artă
plastică, grafică sau fotografică prin intermediul unui salon, galerie de artă sau de orice
comerciant de opere de artă şi b) dreptul de a fi informat asupra locului unde se află opera sa.
Coroborând articolul menţionat cu art. 7 lit. g), se presupune ca prin opere de artă plastică
legiuitorul a avut în vedere: sculpturile, picturile, gravurile, operele de artă monumentală,
grafică, litografie, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi
operele de artă aplicată.
Cota ce revine autorului operei variază între: 5% (pentru sume între 300-3000 euro) şi
coboară invers proporţional până la 0,25% (pentru sume peste 500 000 euro) din preţul vânzării,
fără a putea depăşi 12 500 euro sau echivalentul în lei al acestei sume. Modalitatea de plată a
acestor sume este următoarea:
a) vânzătorul reţine din preţul de vânzare cota ce se cuvine autorului şi îi plăteşte
acestuia fără adăugarea altor taxe;
b) vânzătorul are obligaţia de a comunica autorului, în 2 luni de la vânzare, toate
informaţiile referitoare la aceasta.
Titularul dreptului de suită poate solicită vânzătorului, cumpărătorului sau
intermediarului, timp de 3 ani de la data revânzării, informaţii cu privire perfectarea acesteia în
vederea colectării sumelor cuvenite. Aceasta face ca, după expirarea termenului, titularul
dreptului de suită să fie în imposibilitate de a primi cota ce i se cuvine.

Secţiunea 6. Durata protecţiei prin drept de autor

Pentru a susţine armonizarea legislativă, Consiliul Comunităţilor Europene emitea

Directiva nr. 93/98 care reafirma acceptarea principiilor prevăzute de Convenţia de la Berna, dar
creştea durata protecţiei operelor după decesul autorului la 70 de ani.
Potrivit prevederilor din Capitolul 5 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale de autor
durează tot timpul vieţii autorului şi, după moartea sa, sunt transmise prin moştenire încă 70 de
ani, indiferent de data la care opera a fost adusă la cunoştinţă. Aceasta înseamnă ca momentul de
la care curge termenul de 70 de ani este numai data decesului.
În lipsa moştenitorilor, exercitarea drepturilor patrimoniale revine: organismului de
gestiune colectivă mandatat de autor sau, dacă nu a dat un astfel de mandat, organismului de
gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţiei.
Drepturile patrimoniale sunt protejate atunci când opera a fost adusă la cunoştinţă publică
sub pseudonim sau fără indicarea autorului, timp de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinţă
publică.
Dacă se dezvăluie identitatea autorului sau pseudonimul nu poate crea confuzie, înainte de
expirarea termenului de 70 de ani, opera va fi protejată toată durata vieţii autorului şi 70 de ani
din momentul decesului, pentru moştenitorii acestuia. O dezvăluire a numelui, ulterior
termenului de 70 de ani, este lipsită de eficienţă, opera nemaifiind protejată.
Drepturile patrimoniale ale autorilor operelor realizate în colaborare sunt protejate astfel:
toată durata vieţii autorilor şi 70 de ani în favoarea moştenitorilor, de la data decesului ultimului
coautor.
Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la data
aducerii operelor la cunoştinţă publică. Dacă timp de 70 de ani de la creare, opera nu este
comunicată publicului, protecţia drepturilor patrimoniale încetează la expirarea acestei perioade.
Durata protecţiei în cazul programelor pentru calculator este toată viaţa autorului, iar după
decesul acestuia, se transmit prin succesiune pe o perioadă de 70 de ani.
Prin drepturi echivalente dreptului de autor se au în vedere aceleaşi drepturi patrimoniale
rezultate din exploatarea creaţieii intelectuale, recunoscute acelei persoane care, după încetarea
protecţiei dreptului de autor, dezvăluie în mod legal şi pentru prima oară o operă nepublicată
înainte. De exemplu, moştenitorul care publică opera creată de autorul defunct în interiorul
perioadei de protecţie (70 de la deces) nu o face în mod legal, având în vedere ca a încălcat
dreptul moral la divulgarea operei. În consecinţă, el nu va beneficia de drepturile echivalente
dreptului de autor.
Raţiunea drepturilor echivalente este de a încuraja publicarea unor opere care nu au ajuns
la cunoştinţă publicului nici în timpul vieţii autorului şi nici după decesul acestuia, în perioada de
protecţie oferită moştenitorilor.
Durata de protecţie a drepturilor echivalente este de 25 de ani din momentul în care opera
publică a fost adusă prima oară şi în mod legal la cunoştinţă publică.
Termenele de protecţie a dreptului de autor încep să curgă de la data de 1 ianuarie a anului
următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică. Deşi legea nu specifică,
apreciem ca aceeaşi regulă de calcul trebuie aplicată şi în cazul operelor colective neaduse la
cunoştinţă publică timp 70 de ani şi protejate 70 de ani de la creare. Aceasta înseamnă ca
termenul începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor creării.
Odată cu expirarea perioadei de protecţie, opera poate fi utilizată în mod liber, fără
restricţiile impuse de dreptul de autor, ea intrând în domeniul public. Acesta este reprezentat de
totalitatea operelor care, nefiind protejate prin drept de autor, dintr-un motiv sau altul, pot fi
utilizate şi exploatate fără autorizarea autorului.

Secţiunea 7. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor

Potrivit prevederilor Legii 8/1996, poate avea calitatea de cedent al drepturilor

patrimoniale autorul sau titularul dreptului de autor. Aşa cum s-a arătat anterior, pot fi titulari ai
unor drepturi patrimoniale care intră în conţinutul dreptului de autor succesorii legali sau
testamentari ai autorului, cesionarii legali şi convenţionali ai dreptului de autor, organismele de
gestiune a drepturilor de autor, persoana care face publică opera adusă la cunoştinţă publică în
formă anonimă sau sub pseudonim.
În ipoteza cesiunii convenţionale, cesionarul poate fi, la rândul lui, cedent numai dacă
cesiunea a fost una exclusivă, în caz contrar (cesiune neexclusivă), fiind nevoie de acordul
expres al cedentului.
Legea română cere, pentru dovedirea existenţei şi conţinutului contractului de cesiune a
drepturilor patrimoniale, forma scrisă.
Având în vedere prezumţia de cesiune a drepturilor patrimoniale în cazul programelor
pentru calculator, s-a susţinut ca, în acest caz, autorul poate dovedi existenţa contractului cu
orice mijloc de probă, motivat de faptul ca forma scrisă a contractului a fost instituită pentru a
proteja autorii. Susţinem această idee luând în considerare şi formularea textului („în lipsă de
convenţie contrară”), care nu cere o convenţie scrisă care să dovedească inexistenţa cesiunii. Pe
lângă această excepţie, legea mai permite dovedirea cesiunii cu orice mijloc de probă şi în cazul
contractului care are ca obiect opere utilizate în presă.
Contractul de cesiune trebuie să conţină, sub ameninţarea rezilierii:
 drepturile patrimoniale transmise (dreptul de a decide în ce mod va fi exploatată opera,
de a autoriza exploatarea operei ş.a.);
 modalităţile de utilizare;
 durata cesiunii;
 întinderea cesiunii;
  remuneraţia titularului dreptului de autor.
Cu privire la întinderea cesiunii, legea reglementează două feluri de cesiuni: exclusivă şi
neexclusivă. În cazul primei, titularul dreptului de autor nu poate utiliza opera pe durata şi
teritoriul convenit şi nici nu poate să mai transmită dreptul respectiv altor persoane. Dacă prin
contract are loc o cesiune neexclusivă, cedentul poate utiliza opera şi chiar transmite drepturi
altor persoane.
Este nul absolut contractul prin care sunt transmise drepturile patrimoniale cu privire la
totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nu.
În cazul operei apărute într-o publicaţie periodică, autorul păstrează dreptul de a o utiliza
cu două condiţii: să nu existe o clauză contrară şi să nu fie prejudiciată publicaţia.
Principiul libertăţii contractuale operează în materia remuneraţiei autorului operei, legea
română lăsând la aprecierea părţilor modul de stabilire a acesteia, deşi recomandă două variante:
proporţional cu încasările provenite din exploatarea operei (exemplu: 12%), în sumă fixă sau în
orice alt mod.
Absenţa din contract a prevederilor referitoare la modul de remunerare dă dreptul autorului
să ceară fie rezilierea contractului, fie stabilirea de către organul jurisdicţional competent a
remuneraţiei, în funcţie de sumele plătite, de regulă, pentru aceeaşi categorie de opere, perioada
şi modul de utilizare.
Asemănător acţiunii în resciziune pentru leziune în materie civilă, există posibilitatea să se
ceară instanţei revizuirea contractului sau mărirea remuneraţiei în cazul unei disproporţii
„evidente” între remuneraţia autorului şi profitul cesionarului. În vederea protejării, autorului nu
îi este permis să renunţe la acest drept.
Contractul de comandă
Contractul de comandă este contractul prin care o persoană fizică sau juridică solicită
autorului crearea unei opere pe care o va utiliza în schimbul unei sume de bani.
Contractul de comandă trebuie să conţină termenul de predare a operei şi termenul de
acceptare a acesteia de către utilizatori. Având în vedere capitolul din lege în care este
reglementat  Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor  contractul de comandă trebuie privit
tot ca un contract de cesiune şi, în consecinţă, pe lângă termenul de predare şi cel de acceptare a
operei, el trebuie să conţină şi întinderea cesiunii, deoarece legea vorbeşte doar de „utilizare”.
Prin contractul de comandă, reglementat insuficient de Legea nr. 8/1996, părţilor le revin
următoarele drepturi şi obligaţii: autorului îi revine obligaţia de a realiza opera în termenul
stabilit prin contract, iar cel care a comandat-o va avea dreptul de o folosi în schimbul achitării
sumelor stabilite prin contract.
Persoana care a comandat opera poate denunţa contractul, fără a abuza de acest drept,
atunci când opera nu îndeplinește condiţiile stabilite. Sumele încasate de autor până la denunţare
revin acestuia, adăugându-se la acestea şi posibilele cheltuieli cu lucrările pregătitoare.
Contractul de închiriere
Contractul de închiriere a unei opere este contractul prin care autorul se angajează să
permită utilizarea cel puţin a unui exemplar a operei sale, în original sau copie, pe o perioadă
determinată de timp, în schimbul unei remuneraţii. Deşi orice operă poate fi închiriată, legea
vorbeşte, în special, de programele pentru calculator şi operele fixate în înregistrări sonore sau
audiovizuale.
Aplicându-i-se dispoziţiile de drept comun privind contractul de locaţiune, nu se
transmite decât folosinţa şi dreptul de distribuire, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contract.
 Secţiunea 8.Drepturile conexe dreptului de autor

Dezvoltarea tehnologiilor moderne de comunicare (suportul magnetic în special) a adus

modificări esenţiale modurilor clasice de comunicare a operelor, precum concertul şi spectacolul. A
fost nevoie, din acest motiv, de scoaterea în evidenţă a rolului „auxiliarilor creaţieii”, Aceştia fiind
nu numai cei tradiţionali (interpret, executant), ci şi actorii economici care îşi asumă riscuri
financiare în vederea comunicării operei: producătorii de fonograme şi organismele de radio şi
televiziune.
Pe plan internaţional, problema drepturilor conexe a fost reglementată prin Convenţia
internaţională pentru protecţia artiștilor interpreţisau executanţi, a producătorilor de fonograme şi
a organismelor de radiodifuziune (Roma, 26 octombrie 1961) şi Convenţia internaţională pentru
protejarea producătorilor de fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor
(Geneva, 29 octombrie 1971). Anterior aderării la aceste convenţii, România modificase
legislaţia în domeniu, existând deja texte ale Legii nr. 8/1996 care reglementează drepturile
conexe într-un întreg titlu („Drepturile conexe de autor”).
Potrivit art. 94 al Legii nr. 8/1996 sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari de drepturi
conexe:
– artiştii interpreţi sau executanţi;
– producătorii de înregistrări sonore şi audiovizuale;
– organismele de radiodifuziune şi televiziune.
Operele care beneficiază de protecţie, fiind obiect al drepturilor conexe dreptului de autor,
sunt: interpretările sau execuţiile artiştilor ori executanţilor, înregistrările producătorilor de
înregistrări sonore sau audiovizuale, emisiunile şi serviciile de programe ale organismelor de
radiodifuziune şi televiziune.
În sensul legii române, artist interpret sau executant este actorul, cântăreţul, muzicianul,
dansatorul şi orice persoană care cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează,
dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice
fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ, sau marionete.
Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:
– dreptul de a pretinde recunoașterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii;
– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul sau să fie indicat ori comunicat la
fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;
– dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei deformări,
falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale, sau oricărei încălcări a
drepturilor sale care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia să.
Analizând comparativ drepturile morale de care se bucură autorul şi cele ale artiştilor
interpreţi sau executanţi rezultă câteva deosebiri. Prima constă în absenţa din lista de mai sus a
dreptului la divulgare, datorată, în principiu, naturii activităţii interpreţilor şi artiştilor, fiecare
prestaţie a acestora fiind o divulgare. A două diferenţă se referă la dreptul de retractare absent şi
el din categoria drepturilor morale ale interpreţilor şi artiştilor, raţiunea fiind aceeaşi, specificul
activităţii acestora şi faptul ca odată avută loc reprezentarea, retractarea este imposibilă. Din
dorinţa de a proteja totuşi titularii drepturilor conexe, s-a introdus dreptul de a se opune oricărei
utilizări a prestaţiei sale dacă se aduc prejudicii grave persoanei sale.
Drepturile morale ale interpreţilor şi artiştilor nu pot face obiectul unei renunţări şi sunt
netransmisibile prin acte între vii. Ele sunt transmisibile prin moştenire, după decesul artistului
sau interpretului exercitarea drepturilor morale revine moştenitorilor cu vocaţie succesorală
concretă, pe durată nelimitată.
Potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996, artistul interpret sau executant are dreptul de a
autoriza ori de a interzice:
– fixarea prestaţiei sale;
– reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin
orice mijloc a prestaţiei fixate;
– distribuirea prestaţiei fixate;
– închirierea interpretării sau executării;
– importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau execuţiei fixate;
– radiodifuzarea şi comunicarea publică a prestaţiei, cu excepţia cazului în care aceasta a
fost deja fixată sau radiodifuzată;
– punerea la dispoziţia publicului a prestaţiei sale, astfel încât să poată fi accesată în orice
loc şi în orice moment, în mod individual de către public;
– retransmiterea prin cablu.
Fixarea presupune, în sensul legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
încorporarea de coduri, sunete, imagini ori de sunete şi imagini sau de reprezentări numerice ale
acestora, pe orice suport material, chiar electronic şi care permite reproducerea, perceperea ori
comunicarea.
Drepturile patrimoniale ale interpreţilor sau executanţilor există pentru o perioadă de 50 de
ani de la data la care a avut loc prima fixare sau interpretare.
Producătorul de fonograme este persoana fizică sau juridică care are iniţiativa şi sub
responsabilitatea căruia se realizează prima fixare a unei secvenţe de sunet. Legea îl defineşte ca
fiind „persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi
fînanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie ca acestea constituie sau nu o operă în sensul
prezentei legi”. Este evident ca legiuitorul a avut în vedere producătorii comerciali de discuri şi
casete (case de discuri) şi protejarea acestora împotriva pirateriei.
Este fonogramă sau înregistrare sonoră orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor provenite
dintr-o interpretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete ori a reprezentărilor numerice ale
acestor sunete, oricare ar fi metoda şi suportul folosite pentru această fixare. Pe scurt, Convenţia
de la Roma (1961) defineşte fonograma ca fiind orice fixare exclusiv sonoră a sunetelor
provenind dintr-o execuţie sau din alte sunete. O fixare audiovizuală, sau o parte sonoră a
acesteia, nu este înregistrare sonoră în sensul legii.
Dintr-o analiză comparată a definiţiilor legale date producătorului şi fonogramei, reiese că
este protejată orice fixare a interpretării unei opere, indiferent dacă aceasta este o operă în sensul
legii (creaţie originală sau nu). Altfel spus, drepturile producătorilor de fonograme există
indiferent de dreptul de autor, născându-se întrebarea firească, dacă ele mai sunt drepturi conexe
dreptului de autor sau sunt independente.
Asemănător dreptului moral la nume al autorului, producătorii de fonograme au dreptul să
înscrie pe suporturile materiale ale acestora (coperte, cutii ş.a.) numele şi denumirea sa.
Producătorul de fonograme are un drept exclusiv de autorizare sau interzicere a modurilor
de utilizare a înregistrărilor sonore:
– reproducerea propriilor înregistrări sonore;
– distribuirea, închirierea şi împrumutul propriilor înregistrări sonore;
– importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor legal realizate;
 – radiodifuziunea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări, cu excepţia cazului în
care aceasta au fost publicate în scop comercial;
– punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să poată fi
accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual, de către public;
– retransmiterea prin cablu.
Drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme au o durată de 70 de ani de la data
aducerii la cunoştinţa publică sau, dacă acest lucru nu se întâmplă, de la data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care a avut loc prima fixare.
Drepturile patrimoniale menţionate mai sus şi prevăzute de Legea nr. 8/1996 se transmit
prin cesiune exclusivă sau neexclusivă potrivit reglementărilor aplicabile în materia dreptului de
autor.
Singura excepţie de la regula autorizării prealabile a titularului de drepturi este aceea a
importului de fonograme fără scop comercial în bagajul personal al unei persoane fizice, pentru
care nu e nevoie de acordul producătorului.
Organismele de radiodifuziune şi televiziune sunt acele instituţii autorizate să exploateze
un serviciu de comunicaţie radio sau audiovizuală, precum canalele de televiziune şi staţiile
radio, din sectorul public sau privat.
Organismele în discuţie au dreptul patrimonial de a autoriza sau interzice:
– fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau televiziune;
– reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor emisiuni şi servicii de
programe de radiodifuziune sau televiziune fixate pe orice suport;
– distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau televiziune
fixate pe orice suport;
– retransmiterea şi remiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune
sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau alt procedeu similar;
– comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau
televiziune într-un loc accesibil publicului, cu plata intrării;
– importul, în vederea comercializării pe piaţă internă, a propriilor emisiuni şi servicii de
programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport, cu excepţia
importului realizat de o persoană fizică în scopuri necomerciale;
– închirierea sau împrumutul propriilor emisiuni şi servicii de programe fixate pe orice tip
de suport
– punerea la dispoziţia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe, astfel încât
să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual de către public.
Drepturile patrimoniale menţionate mai sus sunt protejate timp de 50 de ani de la data de 1
ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima radiodifuzare a emisiunii sau
programului. Dreptul de distribuire a unui program sau emisiune se epuizează la primul transfer
de proprietate asupra originalului sau copiilor suportului tehnic.
Persoana autorizată să exploateze programele de radio sau televiziune într-unul din
modurile de mai sus, are obligaţia de a menţiona numele organismelor de radio sau televiziune
care au dat autorizarea.
Prin comunicare publică prin satelit se înţelege includerea semnalelor purtătoare de
programe destinate captării de către public, într-un lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la
satelit şi revine pe pământ. Această includere în lanţul de comunicare se face sub controlul şi
responsabilitatea unui organism de radiodifuziune sau televiziune.
 Când semnalele purtătoare de programe sunt difuzate codificat, introducerea în lanţul de
comunicare are caracterul unei comunicări publice numai dacă dispozitivul de decodificare a
emisiunii este pus la dispoziţia publicului de organismul de radiodifuziune sau televiziune sub
controlul căruia are loc introducerea în lanţul de comunicare, sau cu consimţământul acestui
organism.
Titularii drepturilor de autor le pot cesiona prin contract încheiat individual sau printr-un
organism de gestiune colectivă. În acest din urmă caz, contractul cadru îşi produce efecte extinse şi
faţă de titularii de drepturi care nu sunt reprezentaţi de respectivul organism de gestiune colectivă
dacă organismul care face difuzarea prin satelit face acest lucru simultan cu radiodifuzarea
terestră.
În sensul legii, retransmiterea prin cablu presupune o retransmitere simultană, integrală şi
nealterată prin cablu, fibră optică, sau prin unde ultrascurte a unor programe de radiodifuziune
sau televiziune destinate recepţionării de către public (art. 22).
Titularii drepturilor de autor şi ale celor conexe îşi pot exercita o parte din drepturile lor
numai prin intermediul unui organism de gestiune colectivă, optându-se doar pentru unul atunci
când există mai multe în acelaşi domeniu. Dacă nu este mandatat niciun organism de gestiune
colectivă, organismul care gestionează drepturile din aceeaşi categorie este considerat de drept a
fi gestionarul şi al celor pentru care nu s-a dat mandat.
Remuneraţia cuvenită autorilor şi titularilor de drepturi conexe se stabileşte printr-o
metodologie negociată şi eventual mediată între organismele de gestiune colectivă mandatate şi
asociaţiile distribuitorilor de programe prin cablu.

Secţiunea 9.Gestiunea şi apărarea drepturilor de autor

Titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe au libertatea de a decide cum le

exercită: în mod individual sau prin organismele de gestiune colectivă. Acestea sunt persoane
juridice care au ca obiect principal de activitate colectarea şi repartizarea drepturilor încredinţate
spre gestiune. Dacă într-un domeniu există mai multe organisme de gestiune colectivă, titularii se
pot asocia sau doar indică pe cel care să îi reprezinte. Organismele de gestiune colectivă pot:
– primi un mandat de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale şi conexe, fără a avea
aplicare regulile în materie de cesiune;
– încheia contracte pentru exercitarea drepturilor patrimoniale cu titularii drepturilor de
autor şi conexe, în acest caz fiind vorba de o cesiune supusă regulilor stabilite de Legea
nr. 8/1996 în această materie (Capitolul VII, Secţiunea 1).
Activitatea de gestiune colectivă se desfăşoară sub supravegherea şi controlul Oficiului
Român pentru Drepturi de Autor, acesta având rolul de garant al aplicării corecte a legii.
Organismele de gestiune colectivă sunt supuse reglementărilor privind asociaţiile fără scop
patrimonial şi pot dobândi personalitate juridică, în condiţiile legii, cu avizul Oficiului Român
pentru Drepturi de Autor.
În concluzie, existenţa organismelor de gestiune nu împiedică titularii drepturilor de autor
şi ai celor conexe să se adreseze unor întermediari care să le negociez drepturile, sau să le
cesioneze chiar ei, fără a mai da mandat de gestiune colectivă.
Dreptul de autor este protejat prin mijloace de drept civil, penal şi contravenţional. Din
punct de vedere civil, cea mai probabilă situaţie este aceea a angajării răspunderii civile
delictuale. Având în vedere că în conţinutul dreptului de autor intră foarte multe drepturi, atât
morale cât şi patrimoniale, orice încălcare a acestora permite titularului să solicite instanţei de
judecată:
– recunoașterea drepturilor;
– constatarea încălcării acestora;
– repararea prejudiciului.
Natura juridică a acestei acţiuni este contradictorie: poate fi considerată un fel de acţiune reală,
între acţiunea posesorie şi cea în revendicare, ce protejează un drept de proprietate sau mijloc de
apărare a fondului de comerţ. Cea mai apreciată calificare este aceea că ea are natura juridică a
unei acţiuni în responsabilitate delictuală de tip de special, deoarece se apropie foarte mult de
acţiunea de răspundere delictuală, iar prin reglementarea specială şi prin raporturile reglementate
ea capătă un caracter special.
Fundamentele acţiunii rămân, atât în jurisprudenţa română, cât şi în cea franceză, articolele
reglementând răspunderea civilă delictuală. De altfel, Legea nr. 8/1996 face trimitere la aceasta,
prevăzând că, atunci când s-a creat o daună, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei
competente cu acţiunea în răspundere civilă corespunzătoare.
În materia dreptului de autor, acţiunea în răspundere civilă delictuală de tip special are
următoarele caractere:
– este una în realizarea unui drept îmbrăcând în principal forma acţiunii de interzicere, prin
care se cere instanţei să oblige pe pârât să se abţină de la anumite fapte, dar şi de recunoaștere a
unui drept.
– caracter reparator atunci când s-a creat un prejudiciu patrimonial ori moral.
Plecând de la opinia unanim acceptată astăzi ca acţiunea privind protejarea dreptului de
autor are un caracter complex, dar rămâne una în răspundere civilă, discuţii au apărut cu privire
la necesitatea îndeplinirii tuturor condiţiilor cerute pentru ca aceasta să fie angajată: fapta ilicită,
prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.
Deoarece, prin acţiunea analizată se poate solicită, recunoașterea drepturilor lor şi
constatarea încălcării acestora sau „repararea prejudiciului”, în funcţie de caracterul acţiunii,
condiţiile de admisibilitate ale acesteia sunt diferite, fără a fi necesară întrunirea cumulativă a
tuturor elementelor.
Caracterul special al acţiunii prin care este protejat dreptul de autor rezultă şi din
posibilitatea ca instanţa să dispună, la cerere:
– remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit;
– distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor proprietate a făptuitorului, care au ca unică
sau principală destinaţie săvârşirea actului ilicit;
– scoaterea din circuitul comercial prin confiscare şi distrugere a copiilor;
– răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârea instanţei de judecată, inclusiv afişarea
hotărârii, precum şi publicarea să integrală sau parţială în mijloacele de comunicare în masă, pe
cheltuiala celui care a săvârşit fapta.
Autorul prejudiciat poate utiliza şi ordonanţa preşedinţială atunci când urgenţa justifică
acest lucru. În acest sens, s-a decis că, pentru a obţine încetarea încălcării drepturilor sale, autorul
poate să solicite – până la constatarea definitivă a plagiatului – pe cale de ordonanţă
preşedinţială, să se dispună oprirea comercializării operei respective şi publicarea, pe cheltuiala
pârâţilor, a dispozitivului sentinţei în ziare de largă circulaţie şi în reviste de specialitate în domeniul
în care a fost realizată lucrarea.
 Secţiunea 10. Exerciţii, speţe si grile

Exerciţii
1. Consideraţi creaţia lui John Cage intitulată „4 minute si 33 de secunde” ca fiind o
operă protejabilă prin drept de autor (analizând prin prisma condiţiilor ce trebuie îndeplinite )?
Această creaţiei (melodie) constă în 4 minute şi 33 de secunde de linişte şi a fost inspirată de
liniştea unei camere fără ecou, fiind interpretată.

2. Pe un manual de istorie apare numele a patru autori care şi-au delimitat contribuţia
chiar pe coperta a doua a acestuia. Unul dintre coautori decide să publice contribuţia sa şi în alt
manual. Analizaţi ce probleme juridice ridică această decizie şi cum pot fi ele rezolvate.

3. Consideraţi ca dreptul la respectarea integritaţii operei reprezintă o limitare a dreptului

de proprietate?

4. După decesul autorului unor tablori, s-a constatat ca acesta nu are nici moştenitori
legali, nici testamentari. Cine poate exercita în perioada de protecţie de 70 de ani de la decesul
autorului, drepturi patrimoniale privind creaţiile acestuia?

5. În siţuatia unei corespondenţe conţinând creaţii protejate prin drept de autor cui
aparţine dreptul de divulgare: expeditorului sau destinatarului? Dar dreptul de exploatare?

Grile
1. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală este:
a) un drept de proprietate;
b) un drept distinct ce formează o categorie specială, bucurându-se de atribute
morale şi patrimoniale;
c) un drept personal nepatrimonial.

2. Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept care studiază normele
juridice care reglementează:
a) creaţiile intelectuale cu caracter industrial;
b) creaţiile intelectuale originale privitoare la invenţii şi mărci;
c) creaţiile intelectuale din domeniul literar, artiştic sau ştiinţific şi creaţiile
intelectuale cu aplicabilitate industrială.

3. Pot constitui obiect al dreptului de autor:

a) operele literare;
b) desenele industriale;
c) textele legislative.

4. Porivit Legii nr. 8/1996 o operă de creaţiei este protejată:

a) numai dacă are o mare însemnătate naţională;
b) numai dacă face parte din patrimoniul cultural naţional;
c) indiferent de valoarea acesteia.
5. Care dintre următoarele nu formeză obiect al protecţiei prin dreptul de autor:
a) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei;
b) ştirile şi informaţiile de presă;
c) operele ştiinţifice orale, precum cursurile universitare.

6. Care dintre următoarele reprezintă condiţii pentru a opera protecţia prin drept de
autor:
a) noutate, efort de creaţiei intelectuală şi formă concretă de exprimare;
b) distinctivitate, opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţă publicului,
originalitate;
c) efort de creaţiei intelectuală, formă concretă de exprimare şi originalitate.

7. Opera comună se deosebeşte de opera colectivă prin:

a) opera comună are caracter unitar, în timp ce opera colectivă nu prezintă acest
caracter;
b) în cazul operei colective este imposibil să se atribuie vreun drept distinctiv
vreunuia dintre autori asupra ansamblului operei create;
c) opera comună are un singur autor, în vreme ce opera colectivă are o pluralitate de
autori.

8. Care dintre următoarele reprezintă o operă comună:

a) opera realizată de mai multe persoane împreună, la iniţiativa unei entitaţi;
b) opera realizată de către un compozitor şi interpretată de un instrumentist;
c) opera la care participă două sau mai multe persoane împreună, fără ca fiecare să îşi
cunoască partea de contribuţie.

9. Pot forma obiectul dreptului de autor:

a) numai operele care sunt caracterizate prin noutate;
b) operele originale de creaţiei intelectuală;
c) numai operele care sunt înregistrate la Oficiul Român pentru Drepturi de Autor.

10. Care dintre următoarele afirmaţii este adevarată:

a) opera originală reflectă personalitatea autorului;
b) originalitatea şi noutatea sunt două noţiuni care se confundă;
c) originalitatea nu este o condiţie relevantă pentru protecţia prin drept de autor.

11. Care dintre următoarele pot face obiectul protecţiei prin drept de autor:
a) operele dramatice, operele dramatico-muzicale şi textele oficiale de natură
legislativă;
b) operele de arhitectură, lucrările plastice, compoziţiile muzicale cu sau fără text;
c) operele ştiinţifice, ştirile şi informaţiile de presă, operele fotografice.

12. Care dintre următoarele creaţii nu sunt susceptibile de a fi aduse la cunoştinţa

publicului:
a) un dicţionar român - englez;
 b) o melodie pusă pe o partitură;
c) un peisaj care există în minte pictorului.

13. Care dintre următoarele reprezintă condiţii pentru a opera protecţia prin drept de
autor:
a) efort de creaţie intelectuală, originalitate, să nu fie contrară ordinii publice şi
bunelor moravuri;
b) noutate, formă concretă de exprimare, susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţă
publicului;
c) efort de creaţiei intelectuală, originalitate, forma concretă de exprimare.

14. Potrivit legii, calitatea de subiect al dreptului de autor poate aparţine:

a) numai autorului operei;
b) numai persoanei fizice sau juridice care a creat opera;
c) persoanei fizice sau juridice prin a cărei contribuţie opera a fost adusă la cunoştinţă
publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim, care nu permit identificarea autorului.

15. Dovada calităţii de autor, când opera a fost adusă la cunoştinţă publică sub numele
unei persoane se face prin:
a) proba verităţii;
b) prezumţia ca autorul este persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru
prima dată la cunoştinţă publică;
c) recunoașterea din grup.

16. Drepturile morale ale autorului sunt:

a) absolute;
b) sesizabile;
c) prescriptibile.

17. Caracterul strict personal al drepturilor morale de autor înseamnă:

a) că aceste drepturi nu pot fi exercitate decât de către autorul operei;
b) posibilitatea personală a autorului de a le transmite oricărei persoane;
c) exercitarea lor de către terţe persoane.
18. Caracterul inalienabil al drepturilor morale de autor constă în:
a) posibilitatea autorului de a le transmite oricărui terţ;
b) echivalează cu autodistrugerea sa morală;
c) interzicerea oricărei renunţări sau înstrăinări a acestor drepturi.
19. Caracterul insesizabil al drepturilor morale de autor înseamnă:
a) posibilitatea creditorilor autorului de a impune divulgarea operei;
b) dreptul creditorilor autorului de a exploata opera pentru a-şi satisface propia
creanţă;
c) împrejurarea că acestea nu pot fi urmărite de creditorii autorului operei.

20. Printre drepturile morale ale autorului se numară:

a) dreptul de a decide dacă exploatează opera, dreptul la retractare, dreptul la nume;
 b) dreptul la respectarea calităţii de autor, dreptul de divulgare, dreptul de suită;
c) dreptul la respectarea integrităţii operei, dreptul la nume, dreptul de retractare.

21. Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor:

a) constă în faptul că dreptul la acţiune al autorului unei opere intelectuale pentru
apărarea drepturilor sale morale nu se stinge niciodată;
b) reprezintă împrejurarea conform căreia dreptul la acţiune nu poate fi exercitat decât
după un timp de la încălcarea drepturilor morale de autor;
c) se aplică şi drepturilor patrimoniale de autor.

22. Caracterul perpetuu al drepturilor morale de autor:

a) nu asigură protecţia personalităţii autorului ;
b) se aplică şi drepturilor patrimoniale de autor;
c) constă în existenţa şi exercitarea lor de către succesorii autorului ori de către terţi,
după decesul titularului.

23. Dreptul de divulgare este exercitat în una dintre următoarele situaţii:

a) creaţia este fixată pe suport material;
b) un roman scris este ataşat în biblioteca autorului;
c) o poezie compusă, este recitată de autorul sau în prezenţa a 7 persoane.

24. Ne aflăm într-o situaţie de nerespectare a integrităţii operei în una dintre următoarele
situaţii:
a) o balerina introduce intempestiv paşi noi într-o coregrafie;
b) un actor îşi pune propria amprentă asupra interpretării rolului într-o piesă de teatru;
c) opera este divulgată de către un moştenitor al autorului, în condiţiile în care există
voinţa expresă a acestuia de a nu îi fi divulgată creaţia.

25. Care dintre următoarele drepturi morale se transmit prin moştenire:

a) dreptul de divulgare, dreptul la nume şi dreptul la respectarea integrităţii operei;
b) dreptul la inviolabilitatea operei, dreptul la respectarea calităţii de autor, dreptul de
divulgare;
c) dreptul la respectarea calităţii de autor, dreptul la retractare, dreptul de divulgare.

26. Care dintre următoarele cazuri reprezintă o încălcare a dreptului la respectarea

integrităţii operei:
a) publicarea unei opere eliminând anumite pagini;
b) o transformare a operei utilizată în scop privat, nefiind pusă la dispoziţia publicului;
c) o transformare care are ca rezultat o caricatură, ce nu creează confuzie cu opera
originală.

27. Care dintre următoarele afirmaţii este adevarată:

a) retractarea unei opere este posibilă fără discuţii de ordin juridic, atunci când i se
opune dreptul de proprietate;
b) dreptul de a retracta opera este acea posibilitate recunoscută autorului de a retrage
opera nedivulgată;
 c) autorul poate retracta opera, dacă partea, care are drepturi rezultând dintr-un
contract, este de acord cu acest lucru.

28. Care dintre următoarele cazuri reprezintă o încălcare a dreptului la respectarea

integrităţii operei:
a) ruperea unor pagini dintr-o carte;
b) transformarea melodiei în sonerie pentru telefon şi comercializarea ulterioară;
c) transformarea unei opere ce are ca rezultat o caricatură, ce nu creează confuzie cu
opera originală.

29. Dreptul de divulgare:

a) poate fi întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la denunţ;
b) reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică;
c) se mai numeşte şi dreptul de retractare.

30. Dreptul la paternitatea operei:

a) nu îşi are izvorul în însuşi actul creaţieii;
b) se mai numeşte şi dreptul de a pretinde recunoașterea calităţii de autor al operei;
c) reprezintă o recunoaștere neoficială a meritelor autorului.

31. Transmiterea dreptului la paternitatea operei:

a) este interzisă prin acte între vii;
b) nu se poate face prin moştenire legală sau testamentară;
c) aparţine organismului de gestiune legală care a administrat drepturile autorului.

32. Obligaţia corelativă dreptului la paternitatea operei constă în:

a) îndatorirea terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în cazul
citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, când acest lucru este permis fără
consimţământul autorului;
b) îndatorirea celui care publică o operă anonimă de a indica numele moştenitorilor
legali sau testamentari ai operei;
c) posibilitatea autorului operei de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori
acesta ar fi încălcat.

33. Dreptul la nume:

a) este numit în doctrină şi dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera
la cunoştinţa publicului;
b) este dreptul autorului de a-şi publica opera sub numele altui autor;
c) presupune doar respectul numelui sub care este publicată opera nu şi al formei de
reproducere a numelui - cerută de autor.

34. Dreptul la inviolabilitatea operei, constând în posibilitatea juridică a autorului de a se

opune oricărei modificări, suprimări sau completări precum şi oricărei atingeri aduse
operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului, mai este cunoscut în doctrină şi
sub numele de:
 a) dreptul la interzicerea modificării operei;
b) dreptul la retractarea operei;
c) dreptul la integritatea operei.

35. Drepturile patrimoniale sunt:

a) transmisibile;
b) opozabile imprescriptibile;
c) insesizabile.

36. Care dintre următoarele reprezintă drepturi patrimoniale ale autorului:

a) dreptul de a decide dacă opera va fi utilizată, dreptul de divulgare;
b) dreptul la nume, dreptul de a decide în ce mod exploatează opera;
c) dreptul de suită şi dreptul de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.

37. Care din următoarele nu reprezintă modalităţi de exploatare a operei:

a) difuzarea TV a unui film documentar;
b) prezentarea de către autor a unui tablou de-al sau faţă de 4 prieteni;
c) comercializarea pe suport magnetic a unei melodii.

38. Dreptul de a decide utilizarea operei se mai numeşte şi:

a) dreptul de exploatare a operei;
b) dreptul de divulgare;
c) dreptul la integritatea operei.

39. Dreptul de suită reprezintă:

a) dreptul recunoscut artiştilor interpreţişi executanţi;
b) posibilitatea autorului de a primi o parte din preţul vânzărilor ulterioare ale operei
sale şi dreptul autorului de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa;
c) dreptul de preemţiune al autorului.

40. Exploatarea unei opere colective:

a) se face de către persoana din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia s-a
realizat opera;
b) aparţine autorului principal;
c) se face concomitant de toţi participanţii.

41. Potrivit principiului protecţiei limitate a drepturilor patrimoniale de autor înseamnă

că:
a) drepturile sunt recunoscute pentru eternitate;
b) drepturile sunt recunoscute în favoarea autorului pe tot timpul vieţii acestuia şi în
favoarea moştenitorilor pe o durată limitată;
c) durata drepturilor patrimoniale de autor diferă în funcţie de valoarea operei.

42. Printre drepturile patrimoniale de autor al unei opere de artă plastică sau fotografică
sunt:
a) dreptul de a decide utilizarea operei şi dreptul de suită;
 b) dreptul de divulgare şi dreptul de exploatare a operei;
c) dreptul de a dispune de operă şi dreptul de retractare.

43. Dacă pe coperta unei cărţi apare menţiunea: “Nici o pagină din prezenta carte nu
poate fi fotocopiată”, cumpărătorul:
a) poate fotocopia toată cartea;
b) nu poate fotocopia pagini din carte;
c) poate fotocopia 5 pagini pentru uz personal.

44. În care dintre următoarele cazuri este permisă reproducerea fără acordul autorului:
a) reproducerea în număr nelimitat al operei, pentru uz personal;
b) reproducerea integrală a operei pentru înlocuirea operei deteriorate, când există un
exempl ar unic în biblioteca sau arhiva respectivă;
c) reproducerea unei opere nedivulgate.

45. Un coautor al unui manual de istorie publicat poate :

a) să publice oricând contribuţia proprie în alt manual;
b) să publice contribuţia proprie numai după expirarea contractului cu editura şi numai
cu acordul celorlalţi coautori;
c) să publice contribuţia proprie numai după expirarea contractului de editare.

46. Termenul de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor începe să curgă:

a) de la data exercitării dreptului la retractare;
b) de la data căderii operei în domeniul public;
c) de la data de 01 ianuarie a anului următor publicării operei, pentru autor şi de la data
de 01 ianuarie a anului următor morţii autorului, pentru moştenitori.

47. Durata protecţiei prin drept de autor:

a) este de 70 de ani de la momentul divulgării operei;
b) este de 70 de ani de la decesul primului coautor, în cazul operei comune;
c) este – în cazul programelor de calculator – pe toată durata vieţii autorului şi 70 de ani
de la decesul acestuia.

48. Subiecţii secundari ai dreptului de autor sunt:

a) persoanele fizice care elaborează în comun o operă;
b) persoanele care dobândesc o serie de prerogative ale dreptului de autor, fie în
temeiul legii, fie în temeiul unor acte între vii sau pentru cauză de moarte;
c) numai succesorii în drepturi ai autorului.

49. Care este durata de protecţie a dreptului patrimonial de autor în cazul operelor
colective:
a) 70 de ani de la publicare;
b) toată durata vieţii autorului şi încă 70 de ani de la publicare;
c) toată durata vieţii autorului.
 50. Regula potrivit căreia “dreptul de autor este protejat pe toată durata vieţii autorului şi
70 de ani de la decesul acestuia” se aplică:
a) drepturilor morale;
b) drepturilor patrimoniale;
c) drepturilor morale şi patrimoniale.

51. În cazul unui contract de cesiune exclusivă a drepturilor de autor:

a) titularul sau autorul nu mai poate folosi opera el însuşi;
b) titularul sau autorul poate transmite spre utilizare opera altor persoane;
c) titulari ai drepturilor sunt atât cedentul, cât şi cesionarul dobânditor al drepturilor
transmise.

52. Contractul de cesiune a drepturilor de autor:

a) se încheie în formă scrisă ad validitatem;
b) se încheie în formă scrisă ad probationem;
c) se încheie în formă autentică sub sancţiunea nulităţii.

53 Dacă în contractul de cesiune a drepturilor de autor nu s-a prevăzut

remuneraţia cuvenită titularului dreptului de autor, se poate solicita:
a) anularea contractului;
b) rezoluţiunea contractului;
c) nu intervine nici o sancţiune, contractul putând fi şi cu titlu gratuit.

54. Obiectul cesiunii dreptului de autor îl reprezintă:

a) operele pentru care autorul nu şi-a manifestat voinţa de a le da publicităţii;
b) operele care au caracter contrar ordinii publice şi bunelor moravuri, dacă autorul şi-a
exercitat dreptul de retractare;
c) drepturile patrimoniale de autor.

55. Cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor înseamnă că:

a) titularul drepturilor cedate nu mai poate utiliza opera şi nici să o transmită altei
persoane;
b) nu trebuie prevăzută expres în contractul de cesiune;
c) titularul drepturilor cedate poate să utilizeze opera pe un anumit teritoriu.

56. Cesiunea neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor înseamnă că:

a) titularul dreptului de autor poate utiliza el însuşi opera cedată;
b) cedentul nu mai poate transmite dreptul neexclusiv şi altor persoane;
c) cesionarul poate exploata opera cedată şi prin alte mijloace inventate ulterior
încheierii contractului de cesiune.

57. Forma scrisă a contractului de cesiune este:

a) o condiţie ad validitatem;
b) o condiţie ad probationem;
c) la latitudinea părţilor.
58. Obiectul contractului de editare îl constituie:
a) cedarea de către autor editorului a dreptului de a reproduce şi difuza opera;
b) cedarea de către autor editorului a dreptului de a exploata opera;
c) cedarea de către autor editorului a dreptului de a aduce modificări operei.

59. În situaţia în care editorul se hotărăşte să distrugă exemplarele rămase în stoc:

a) poate face acest lucru fără acordul autorului;
b) poate face acest lucru numai cu acordul autorului;
c) el este obligat să le ofere mai întâi autorului pe preţul pe care l-ar fi plătit în vederea
operaţiei de distrugere.

60. Contractul de cesiune a drepturilor de autor este:

a) un mod de transmitere a acestor drepturi;
b) un mod de transformare a acestor drepturi;
c) un mod de stingere a acestor drepturi.

61. Folclorul ca totalitate de opere, a tradiţiilor şi obiceiurilor populare:

a) nu face obiect al protecţiei conferite de dreptul de autor, conform legii nr.8/1996;
b) este protejat prin dispoziţiile legii nr.8/1996;
c) nici un alt sistem de drept în afara celui românesc nu admite protejarea acestuia.

62. Suportul material în care este încorporată o operă artistică, ştiinţifică sau literară care
a fost creată pe timpul căsătoriei, aparţine:
a) categoriei de bunuri comune ale soţilor ;
b) categoriei de bunuri proprii ale autorului ;
c) succesorilor autorului, chiar pe timpul vieţii acestuia.

63. Angajatul care, în această calitate, realizează o operă, alta decât un program pentru
calculator:
a) nu va putea avea calitate de autor, care revine angajatorului;
b) îşi păstreaza calitatea de titular al drepturilor patrimoniale, dacă prin contractul de
muncă nu s-a stipulat altfel;
c) nu va avea drepturi patrimoniale de autor, acestea revenind angajatorului.

64. Proprietarul suportului material al unei opere, altul decât autorul, nu are drept de
divulgare, adică de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publică, acesta aparţinând autorului operei. De la această interdicţie, există şi excepţii:
a) dacă proprietarul suportului material indică numele, prenumele sau pseudonimul
autorului;
b) în cazul operelor de artă plastică sau fotografică, cu excepţia situaţiei în care autorul a
exclus în mod expres dreptul de divulgare prin actul de înstrăinare a originalului operei;
c) când autorul îşi retrage opera publicată.

65. Proprietarul sau posesorul unei opere de artă:

a) nu are obligaţia de a pune opera la dispoziţia autorului;
b) are dreptul să distrugă opera, fără a fi obligat să o ofere mai întâi autorului;
 c) este obligat să permită autorului accesul la opera sa.

66. Drepturile conexe dreptului de autor:

a) sunt drepturi asupra creaţiei interpreţilor, regizorilor, dirijorilor, celor care
înregistrează operele, celor care le comunică public prin radio-TV;
b) fac legătura între operele autorilor şi mijloacele prin care acestea ajung la cunoştinţă
publicului;
c) ambele variante sunt corecte.

67. Actorul/interpretul au următoarele drepturi morale:

a) dreptul de a pretinde ca numele său să fie indicat;
b) dreptul de divulgare;
c) dreptul la retractare.

68. Titularii drepturilor conexe de autor pot fi:

a) artiştii interpreţi sau executanţi pentru propriile lor interpretări sau execuţii;
b) organismele de gestiune colectivă pentru propriile înregistrări;
c) succesorii convenţionali ai autorului pentru propriile emisiuni.
69. Dreptul de autor nu este protejat prin:
a) mijloace de drept penal;
b) mijloace de drept administrativ;
c) mijloace de drept civil.

70. Deținătorul unei firme de publicitate solicită angajaților să realizeze o un spot

publicitar, stabilind conţinutul și responsabilitățile fiecăruia în atingerea scopului
propus. Reclama rezultată este:
a) operă comună;
b) operă colectivă;
c) operă cu autor unic.

Bibliografie:

1. Bodoașcă, T., Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II a, Ed. C.H.Beck, București,

2007
2. Ligia Dănilă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
3. Macovei, I., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
4. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
5. Roş, V.; Dragoş Bogdan; Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005
6. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală , Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006
7. Romiţan, C. R., Drepturile morale de autor, Ed. Universul juridic, București, 2007
8. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2011
9. Bodoască T., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2012
10. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cărt,
București, 2003
11. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2011
 Capitolul 2
INVENTIA – OBIECT AL PROTECŢIEI PRIN BREVET

Secţiunea 1. Noţiune. Definiţie

Legea nr.64/1991, modificată prin Legea nr.471/2014 nu consacră o definiţie expresă a

invenţiei dar enunţă condiţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru brevetare. Se
deduce, interpretând aceste condiţii, că invenţia este o creaţiei intelectuală în orice domeniu al
tehnologiei, având ca obiect un produs, un procedeu sau o metoda nouă, care implică activitate
inventivă din partea celui ce o realizează, fiind susceptibilă de aplicare industrială. Pentru a vorbi
de invenţie trebuie să se ajungă la rezolvarea unei probleme practice într-un mod nou, doar
enunţarea unui principiu nefiind considerată invenţie. În literatura de specialitate, s-a subliniat că
invenţia nu trebuie confundată cu descoperirea ştiinţifică.13Aceasta deoarece nu totdeauna
descoperirile ştiinţifice au şi aplicabilitate industrială.
Legea nr.64/1991 defineşte însă noţiunile de brevet de invenţie, inventator şi titularul de
brevet. Brevetul de invenţie nu este privit ca o recompensă ce se oferă imediat inventatorului, el
putând să aleagă o „altfel” de protecţie, precum secretul sau mijloacele ce ţin de concurenţa
neloială.
Invenţiile pot avea ca obiect produse, procedee şi metode. Produsul este un obiect
determinat care se deosebeşte de altele prin trăsăturile şi elementele sale. Realizându-se invenţii
care au ca obiect produse, se pot crea: aparate, maşini, instalaţii, sisteme de comandă, substanţe
chimice, biologice, amestecuri fizico-chimice, microorganisme etc.14
Procedeele sunt activităţi care au ca finalitate realizarea sau modificarea unui produs, în
timp ce metodele au efecte de natură calitativă.
Definiţiile date de-a lungul timpului brevetului de invenţie au pendulat între a-i conferi
natura unui drept şi a-i acorda caracterul de titlu de protecţie. Organizaţia Mondială a Proprietăţii
Intelectuale a definit brevetul de invenţie ca fiind un act eliberat la cerere de către un oficiu
guvernamental, act care îi conferă titularului exclusivitatea exploatării. Legea nr. 64/1991 prevede
că drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin
acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile
prevăzute de lege.
Potrivit Legii nr.64/1991, „dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau
succesorului său în drepturi”. Inventatorul este persoana care a creat invenţia, numit de lege autor
al invenţiei, respectiv o persoana fizică.
Titularul brevetului poate fi, însă, persoana fizică sau juridică, căreia îi aparţin drepturile
conferite de brevetul de invenţie.
Potrivit Legii nr.64/1991, brevetul revine „unităţii, pentru invenţiile realizate de salariat în
exercitarea unui contract de muncă ce prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit,
care corespunde cu funcţiile sale”. Condiţiile pentru acordarea brevetului unităţii în acest caz
sunt:
– invenţia să fie opera unui salariat;
– acesta să fie angajat cu contract de muncă;
– în contractul de muncă să fie prevăzută expres, în sarcina salariatului, misiunea inventivă
ce corespunde cu funcţiile sale;

13
B.Florea, op.cit, pag.158
14
G.Olteanu, op.cit, pag.142
 – având în vedere caracterul permisiv al normei, să nu existe în contractul de muncă clauze
care să creeze alt statut.
În urmă realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie suplimentară stabilită prin
contract.
Conform Legii nr.64/1991, în lipsa unei clauze contrare, subiect al protecţiei prin brevet de
invenţie este unitatea care a comandat cercetarea. Deşi textul lasă să se înţeleagă că numai o
„unitate” poate obţine brevet, s-a admis că, pentru identitate de raţiune, trebuie acceptată şi
persoana fizică drept subiect al protecţiei.
Este deci protejat prin brevet de invenţie salariatul care:
– a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;
– a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;
– a realizat invenţia prin cunoașterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;
– a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.
În toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca autorul să fie şi
subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta să nu se fi prevăzut vreo
clauză contrară.
Atunci când unitatea care a comandat cercetarea nu a depus cerere de brevet la OSIM în
termen de 60 de zile de la informarea cu privire la redactarea invenţiei, autorul-cercetător
dobândeşte dreptul de depune personal cererea.

Secţiunea 2. Condiţiile de brevetare a invenţiilor

Orice invenţie trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi protejată prin brevet.
Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt: activitate inventivă, noutate, aplicabilitate
industrială, să nu fie exclusă prin lege de la brevetare şi să nu fie contrare ordinii publice şi
bunelor moravuri. Pentru a fi protejată prin brevet, o invenţie trebuie în primul rând să nu fie
exclusă din domeniul de aplicaţie al obiectelor ce pot fi brevetate.15
a) Activitate inventivă. Articolul 11 al Legii nr.64/1991 consideră că o activitate este inventivă
dacă pentru o persoană de specialitate în acel domeniu soluţia problemei nu rezultă în mod
evident din datele pe care ştiinţa şi tehnică le posedă.
Având în vedere un raţionament logic, s-a emis opinia că activitatea inventivă presupune
parcurgerea a trei zone: aceea cunoscută deja şi avută în vedere pentru informare, o zonă de mijloc
în care omul normal inovează şi una de vârf, a noului, unde are loc practic, activitatea
inventivă.16
Activitatea inventivă trebuie apreciată în raport cu revendicările şi cu problema tehnică pe
care o soluţionează.
b) Noutatea
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 64/1991, invenţia este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul
tehnicii. Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o
descriere scrisă sau orală, prin folosire ori prin orice mijloc, până la data depozitului cererii de
brevet de invenţie. Noţiunea de noutate, în cazul soluţiilor tehnice pentru care se solicită
protecţia, îmbracă aspectul concret al unor elemente tehnice distincte, caracteristice, care fac ca
soluţia propusă a fi nouă să se deosebească de alte soluţii tehnice cunoscute în stadiul existent al

15
World Intelectual Property Organization, Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001,
pag.119
16
I. Cameniţă, Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale, Ed. Litera, Bucureşti, 1982, pag. 82
tehnicii, nu numai din punct de vedere constructiv, funcţional sau din punct de vedere al
succesiunii fazelor într-un proces tehnologic dat, ci şi din punct de vedere al efectelor tehnice ce
pot fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte, proprii noii soluţii.
Noutatea este dificil de probat într-o societate imobilă care acceptă greu să fie tulburată
organizarea sa de inovaţii şi soluţii tehnice. Avantajele economice primează însă, deoarece
conceptul de noutate face legătura între o creaţiei a spiritului şi dezvoltarea producţiei
industriale.17
Anterioritatea este situaţia creată prin existenţa unor informaţii accesibile publicului care
pot conduce la reproducerea invenţiei aşa cum este cazul atunci când invenţia a fost deja
brevetată în ţară sau străinătate, sau doar publicată în cărţi, reviste, comunicări etc. Ca o
consecinţă a anterioritatii survine neîndeplinirea condiţiei de fond a noutăţii, altfel spus
anterioritatea este distructivă de noutate.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească anterioritatea pentru a afecta noutatea sunt:
– să fie certă din punct de vedere al existenţei şi datei;
– să fie accesibilă publicului;
– să permită realizarea invenţiei.
Momentul la care se apreciază noutatea ar trebui să fie acela la care s-a născut dreptul de
prioritate, întrucât momentul naşterii dreptului de prioritate este acela al depunerii tuturor
documentelor care însoţesc cererea, fără de care nici nu poate fi apreciată noutatea.
c) Aplicabilitatea industrială. Potrivit Legii nr.64/1991, o invenţie este susceptibilă de aplicare
industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în
agricultură. Aşadar, aplicarea industrială vizează numai realizarea sau utilizarea obiectului, într-
un domeniu industrial, inclusiv în agricultură, fiind excluse orice alte domenii de activitate. 18
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 se prevede că o invenţie este
susceptibilă de aplicare industrială dacă:
– din descriere, revendicări şi desene rezultă ca invenţia este corectă din punct de vedere
ştiinţific şi tehnic;
– invenţia nu se referă la o construcţie specifică a cărei funcţiune de perpetuum mobile nu
este specificată.
Aplicabilitatea practică a invenţiei nu presupune utilizarea acesteia în practică imediat în
mod obligatoriu, ci se referă la posibilitatea reală ca aceasta să poată fi aplicată chiar dacă în
viitor, în scopul producerii de rezultate economice.
d) Să nu fie contră ordinii publice sau bunelor moravuri. Nu sunt brevetabile invenţiile a căror
exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Soluţia tehnică trebuie
să nu aibă un caracter imoral sau ilegal.
e) Invenţia să nu fie expres exceptată prin lege de la protecţie. Pe cale de excepţie, unele
domenii tehnologice pot fi excluse din sfera obiectivelor ce pot fi brevetate si amintim aici:
- teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
- retetele culinare;
- metodele de tratament pentru oameni sau animale, respectiv metodele de diagnosticare aplicate
pe oameni sau animale;
- metodele de învăţământ.
Motivele excluderii pornesc de la binele şi progresul social.

17
Y. Jeanclos, Les brevets d`inventacion en France a l`époque revolutionnaire: recherches sur l`objets brevetable in
G.Olteanu, op.cit, pag.148
18
T. Bodoaşca, op.cit, pag.246
 Secţiunea 3. Procedura de brevetare a invenţiilor

Prima etapă în vederea acordării protecţiei prin brevet de invenţie constă în depunerea
cererii de brevet la OSIM. Este decizia autorului invenţiei sau titularului drreptului la protecţie –
dacă va solicită sau nu eliberarea brevetului.
Dreptul de a solicită eliberarea brevetului de invenţie aparţine următoarelor subiecte
primare:
1. Inventatorul independent
2. Inventatorul salariat
3. Moştenitorii inventatorului
4. Cesionarii dreptului la eliberarea brevetului, cărora inventatorul le-a transmis acest
drept
5. Unitatea în care este angajat inventatorul sau cea care a comandat cercetarea.
Dacă solicitantul nu este acelaşi cu inventatorul, cererea de brevet de invenţie va trebui să
cuprindă indicaţii care să permită stabilirea identităţii inventatorului. De asemenea, cererea
trebuie însoţită de documente ce atestă modalitatea în care solicitantul a dobândit dreptul la
acordarea brevetului.
Depunerea cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea acesteia, revendicările şi,
eventual, desene explicative echivalează cu constituirea depozitului naţional reglementar ca act
de apropiere publică a invenţiei.
În conţinutul cererii se precizează obiectului invenţiei, relevarea elementului de noutate, a
avantajelor şi a aplicaţiilor. În măsura în care este necesar pentru înţelegere, se pot depune şi
desene explicative ale invenţiei. De asemenea tot aici se prezintă revendicarea eventualelor
priorităţi.
Revendicările sunt acele solicitări prin care este arătată întinderea protecţiei dorită de
solicitant, indicându-se expres ce parte a descrierii va fi brevetată. Ele trebuie să fie concise,
clare si să fie susţinute de descrierea invenţiei.
Data de depozit naţional reglementar a cererii de brevet de invenţie este data la care au fost
înregistrate înscrisuri din care rezultă: o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea
unui brevet de invenţie, indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să
permită contactarea acestuia de către OSIM şi o parte care, la prima vedere să pară a fi o
descriere a invenţiei.
Examinarea cererii de brevetare a invenţiei vizează verificarea atât a condiţiilor de formă,
cât şi a celor de fond stipulate în lege. Examinarea cererii constă în: verificarea condiţiilor
privitoare la cerere, a celor referitoare la descrierea invenţiei a desenelor şi revendicărilor,
verificarea obiectului cererii, a priorităţilor şi a condiţiilor de brevetare a invenţiei. OSIM are
dreptul să solicite pe parcursul examinării acte în completare şi lămuriri privind depozitul
reglementar constituit.
Comisia de examinare de specialitate, poate da una din următoarele hotărâri:
– acordă brevetul de invenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond;
– respinge cererea când nu sunt îndeplinite condiţiile, invenţia este exclusă de lege sau nu
s-a formulat cerere de examinare în 30 de luni de la data constituirii depozitului;
– constată retragerea cererii de brevet de invenţie, dacă aceasta a fost formulată în scris de
cel care are această calitate (solicitant sau mandatar autorizat).
 Hotărârile comisiei de examinare se motivează şi se comunică solicitantului, se înscriu în
Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse şi se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială în termen de o luna de la data la care a expirat termenul prevăzut de lege
pentru contestare.

Secţiunea 4. Drepturile morale şi drepturile patrimoniale născute în legatura cu invenţia.

a) Drepturile morale
Fără a fi enumerate expres de lege, din interpretarea textului pot fi deduse următoarele
drepturi morale ce revin inventatorilor:
– dreptul de a divulga public invenţia
Autorul invenţiei poate alege să facă sau să nu facă publică invenţia. De asemenea, el poate
alege să facă publică invenţia, dar fără a urmări obţinerea brevetului de invenţie, caz în care nu îi
este asigurată protecţia dreptului exclusiv de exploatare. Astfel aducerea invenţiei la cunoştinţă
publică se poate efectua fie prin declanşarea procedurii de obţinere a brevetului, fie prin
expunera invenţiei într-o expoziţie.
Acest drept la divulgare, se transmite moştenitorilor după moartea inventatorului.
– dreptul la recunoașterea calităţii de inventator
Autorul unei invenţii dobândeşte calitatea de inventator, numai după ce invenţia sa a fost
brevetată. Până la acel moment el este doar autorul unei invenţii nebrevetate, al unei soluţii
tehnice noi, ceea ce îi oferă dreptul la prioritate ştiinţifică, dar nu şi dreptul exclusiv de
exploatare a invenţiei sale.
Dreptul moral la calitatea de autor născut ca urmare a brevetării unei invenţii subzistă nu
doar pe perioada de valabilitate a brevetului, ci şi ulterior, având un caracter perpetuu. 19
– dreptul la nume
Dreptul la nume desemnează facultatea inventatorului de a da invenţiei numele său.
Potrivit legii, în cazul în care titularul brevetului este o altă persoană decât inventatorul, acesta
din urmă are dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului.
– dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau menţionarea numelui în brevet
– dreptul la prioritate ştiinţifică
Dreptul la recunoașterea priorităţii ştiinţifice constă în faptul că inventatorul are
prerogativa recunoașterii faptului că el e prima persoană fizică ce a creat invenţia.

b) Drepturile patrimoniale
Titularul de brevet, inventatorul sau unitatea, are dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei.
Momentul de la care poate fi exercitat acest drept îl reprezintă data publicării cererii pentru
eliberarea brevetului. De la momentul depunerii cererii şi până la momentul eliberării brevetului
acest drept este unul provizoriu, dar ulterior eliberării brevetului el devine un drept exclusiv
retroactiv de la data depunerii cererii.
În temeiul acestui drept, titularul său poate efectua următoarele operaţiuni:
- Să fabrice, să folosească, să ofere spre vânzare, să vânda sau să importe în vederea
folosirii produsul care face obiectul invenţiei;
- Să utilizeze procedeul, să folosească, să ofere spre vânzare, să vânda sau să importe în
aceste scopuri produsul obţinut direct din procedeul brevetat, în cazul în care obiectul
protecţiei prin brevet îl reprezintă un procedeu.
19
B. Florea, op.cit., pag.171
 Acest drept nu poate fi exercitat de către terţi, fără acordul titularului. Actele prin care se
aduce atingere dreptului exclusiv de exploatare constituie acte de contrafacere.
Obligaţiile titularului de brevet în raporturile cu OSIM sunt următoarele:
- obligaţia de plată a taxelor pentru înregistrarea şi examinarea cererii;
- obligaţia de plată a taxei anuale de menţinere în vigoare a brevetului, a cărei încălcare
atrage decăderea din drepturi şi intrarea invenţiei în domeniul public;
- obligaţia de exploatare a invenţiei pentru care s-a eliberat brevet de protecţie, sub
sancţiune acordării de către OSIM a unei licenţe obligatorii sau din oficiu asupra
invenţiei neexploatate.

Secţiunea 5. Durata şi apărarea drepturilor privind invenţiile

Potrivit reglementărilor legale, durata protecţiei prin brevet de invenţie este asigurată pe o
perioada de 20 de ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar. Altfel spus,
termenul începe să curgă de la data depunerii cererii de brevet la OSIM, nu de la data pronunţării
hotărârii OSIM. Termenul de protecţie de 20 de ani nu poate fi prelungit.
În ceea ce priveşte apărarea drepturilor privind invenţiile, Legea nr. 64/1991 instituie
mijloacele juridice speciale în vederea apărării drepturilor inventatorilor, ale titularilor de brevet,
precum şi a terţilor interesaţi. Astfel, apărarea acestor drepturi se poate face prin intermediul
mijloacelor de drept civil, de drept penal sau de drept administrativ.
Răspunderea civilă angajată poate fi, de la caz la caz, delictuală sau contractuală.
Drepturile care decurg din realizarea unei invenţii sunt apărate şi prin incriminarea
anumitor fapte drept infracţiuni şi anume:
- însuşirea fără drept a calităţii de inventator;
- contrafacerea obiectului unui brevet de invenţie;
- divulgarea datelor cuprinse în cererile de brevet;
- infracţiunea de concurenţa neloială.
Hotărârile luate de OSIM, ca organ al statului, pot fi contestate pe calea contenciosului
administrativ atât de către inventatori, titularilor de brevet, precum şi de către terţii interesaţi.
 Secţiunea 6. Speţe şi grile

Grile:
1. Sunt brevetabile:
a) invenţiile care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri
b) soiurile de plante şi rasele de animale, precum şi procedeele esenţiale biologice pentru
obţinerea plantelor sau animalelor
c) invenţiile care conduc la dezvoltarea unui produs.

2. Poate fi subiect al protecţiei prin brevet de invenţie:

a) unitatea la care inventatorul nu este salariat, în cazul unei invenţii realizate de acesta, fără
a avea o misiune inventivă, dar prin cunoașterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;
b) inventatorul care a descoperit o invenţie, dar pe care a realizat-o pe baza unui contract de
comandă cu o unitate, contract în care nu exista o clauză contrară;
c) succesorul inventatorului ori al unităţii.

3. Durata maximă de valabilitate a unui brevet este de:

a) 20 de ani;
b) mai mică de 20 de ani;
c) mai mare de 20 de ani.

4. Perioada de valabilitate a brevetului de perfecţionare sau complementar:

a) nu are nici o legatură cu durata de valabilitate a brevetului principal;
b) depinde de aceea a brevetului principal;
c) este limitată la aeea a brevetulului principal.

5. După expirarea duratei de valabilitate:

a) invenţia trece în domeniul public şi poate fi exploatată de orice persoană interesată;
b) invenţia trece în domeniul public şi poate fi exploatată de alte persoane numai cu
consimţământul titularului brevetului;
c) titularul brevetului îşi poate reînnoi brevetul de invenţie pentru o perioadă de încă 5 ani.

6. Brevetul de invenţie:
a) asigură protecţia proprietăţii industriale prin interzicerea folosirii invenţiei de către terţi
pe durata sa de valabilitate;
b) atribuie titularului o situaţie juridică stabilită anterior prin lege, dând naştere, modificând
sau stingând noi drepturi subiective;
c) ambele variante de răspuns sunt corecte.

7. Brevetul de invenţie este:

a) act juridic declarativ de drepturi preexistente;
b) contract sinalagmatic, cu titlu gratuit;
c) un act juridic administrativ constitutiv de drepturi.

8. Noutatea:
a) este o condiţie de fond pentru ca o invenţie să fie brevetată;
b) este o condiţie de formă pentru ca o invenţie să fie brevetată;
c) nu constituie o condiţie pentru brevetarea unei invenţii.

9. Se poate afirma despre noutate că:

a) nu trebuie să fie certă la momentul depunerii cererii de brevetare la OSIM;
b) nu este o condiţie determinantă la acordarea brevetului de invenţie;
c) condiţia noutăţii poate fi afectată de anterioritate.

10. Care dintre următoarele afirmaţii este adevarată:

a) pentru a fi protejată prin brevet, o invenţie trebuie să fie supusă procedurii de înregistrare
la OSIM;
b) inventatorul are numai drepturi morale;
c) realizarea unei invenţii nu presupune activitate inventivă.

11. O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă:

a) se bazează pe un procedeu nou, necunoscut publicului;
b) pentru o persoană de specialitate ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în
stadiul tehnicii;
c) dacă vine să perfecţioneze un produs preexistent.

12. Sunt considerate invenţii:

a) creaţiile estetice;
b) programele pentru calculator;
c) creaţiile intelectuale care conduc la un produs nou, necunoscut, anterior stadiului tehnicii.

13. Data de la care începe să curgă perioada de valabilitate a brevetului de invenţie poate fi:
a) data depozitului cererii de brevet;
b) data finalizarii etapei de examinare în fond a cererii;
c) data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis cererea de brevet.

14. Titular al brevetului de invenţie poate fi inventatorul salariat, în situaţia în care:

a) invenţia a fost creată în executarea unui contract de muncă, ce prevede o misiune
inventivă, iar unitatea nu şi-a valorificat dreptul la acordarea brevetului;
b) invenţia a fost creată în executarea unui contract de muncă, ce implică explicit o misiune
inventiva şi nu exista o clauza de atribuire către inventator a dreptului la acordarea
brevetului;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.

15. Printre obligaţiile inventatorului se numără:

a) obligaţia de exploatare a invenţiei;
b) obligaţia de a înregistra la OSIM invenţia realizată;
c) obligaţia de a divulga public realizarea sa.

16. Odată cu depunerea cererii şi înregistrarea acesteia, în persoana titularului:

a) se constituie depozitul naţional reglementar;
b) se naşte dreptul de prioritate;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.

17. Hotărârile OSIM de acordare sau de respingere a cererii de brevet de invenţie pot fi
atacate pe calea:
a) contestaţiei;
b) recursului;
c) apelului.

18. Anularea brevetului intervine:

a) pentru motive posterioare datei de înregistrare a cererii de brevet;
b) pentru motive concomitente datei de înregistrare a cererii de brevet;
c) dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa unei invenţii brevetabile, indiferent de
momentul constatării neîndeplinirii acestor condiţii;

19. Cererea de anulare a brevetului poate fi formulată de:

a) inventator;
b) persoana îndreptăţită la acordarea brevetului;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.

20. Contestaţia împotriva hotărârilor OSIM de acordare sau de respingere a cererii de

brevet:
a) trebuie formulată în termen de 15 zile de la pronunţare;
b) trebuie formulată în termen de 3 luni de la data comunicării;
c) se soluţionează de către Tribunalul Bucureşti.

21. Printre drepturile recunoscute inventatorului se număra:

a) dreptul de a divulga realizarea sa, dreptul de suită, dreptul la nume;
b) dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie, dreptul de exploatare şi dreptul de suită;
c) dreptul provizoriu de exploatare a invenţiei, dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei,
dreptul la remuneraţie suplimentară în situaţiile în care acordă asistenţă tehnică şi informare
pentru unuitatea titulară de brevet.

22. Protecţia invenţiei prin brevet de invenţie este:

a) o obligaţie pentru inventator;
b) o obligaţie pentru succesorii inventatorului;
c) o posibilitate oferită de lege, pentru inventator sau succesorul său în drepturi.

23. Invenţia este definită ca fiind:

a) recunoașterea de fenomene, proprietăţi ori legi ale universului material, necunoscute
anterior, dar apte de verificare. Nu întotdeauna invenţia are şi aplicabilitate industrială;
b) un ansamblul de cunoştinţe sistematice, organizate în scopul obţinerii unei soluţii la o
problemă practică din industrie, agricultură sau comerţ, caracterul aplicabilităţii industriale
fiind o condiţie de existenţă a creaţieii tehnice cu valoare de invenţie;
c) semnul susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor
unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane;
24. Durata drepturilor privind invenţiile este de:
a) 15 ani cu posibilitatea prelungirii din 5 în 5 ani;
b) 15 ani;
c) 20 de ani, cu începere de la data de depozit.

25. Însuşirea fără drept a calităţii de inventator:

a) este fapta celui care, în orice mod şi fără drept, îşi însuşeşte calitatea de inventator;
b) prezintă următoarele forme: contrafacerea prin fabricare, contrafacerea prin folosire şi
contrafacerea prin punerea în circulaţie;
c) reprezintă divulgarea de către personalul OSIM, precum şi de către persoanele care
efectuează lucrări în legatură cu invenţiile, a datelor cuprinse în cererea de brevet, până la
publicarea lor ;

Bibliografie:

1. Ligia Dănilă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008

2. Macovei, I., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
3. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
4. Roş, V.; Dragoş Bogdan; Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005
5. Romiţan, C. R., Drepturile morale de autor, Ed. Universul juridic, București, 2007
6. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2011
7. Bodoaşcă T., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2012
8. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cărt,
București, 2003
9. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2011
10. Legea numarul 64/1991
 Capitolul 3
KNOW-HOW-ul

Secţiunea 1. Definiţie

Know-how-ul desemnează cunoştinţele specifice, deținute de o persoană fizică sau de o

întreprindere, asupra unui produs sau procedeu de fabricație, adesea obținute prin lucrări de
cercetare și de dezvoltare importante și costisitoare. În practică know-how-ul poate consta în
informaţii concrete despre procedeele de combinare a unor substanțe și materiale pentru
obţinerea unui produs. Legislaţia română defineşte know-how-ul ca fiind „ansamblul
formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor
şi altor documente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs”.
Se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere şi know-how-ul atunci când, în legea
nr. 11/1991, a definit secretul comercial ca fiind informaţia care, în totalitate sau în
conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor
accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi
care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri
rezonabile pentru a-l menţine.
Potrivit regulilor de concurență comunitare, termenul de know-how desemnează, în
mod normal, un ansamblu de informaţii tehnice care sunt secrete, substanțiale și identificate.
 Termenul secret semnifică faptul ca un know-how, considerat în ansamblul său, ori în
configurația și asamblarea precisă a elementelor sale, nu este, în mod general,
cunoscut sau ușor de obţinut.
 Termenul substanțial semnifică faptul ca un know-how înglobează informaţii care
trebuie să fie folositoare.
 Termenul identificat semnifică faptul că know-how-ul este descris sau înregistrat într-
o asemenea manieră, încât să fie posibil de verificat dacă îndeplinește criteriile de
secret și de substanțialitate.
Având în vedere aceste trăsături, know-how-ul a fost definit ca fiind creaţia
intelectuală în conţinutul căreia intră toate cunoştinţele şi soluţiile noi, secrete, substanţiale
şi identificabile pe care o persoană le deţine şi datorită utilităţii lor în industrie, comerţ sau
servicii le transmite terţilor, de regulă în schimbul unei sume de bani.
Condiţia noutăţii se impune la modul relativ, fiind privită din punctul de vedere al celui
care doreşte dobândirea know-how-ului. Acesta poate căuta să ajungă singur la soluţia
respectivă, dar poate constatata că e mai eficient să o achiziţioneze de la cei care o au deja.
Dobândirea know-how-ului are loc prin acumularea de cunoştinţe şi soluţii din
experienţă proprie sau dintr-o activitate creativă. Cel care obţine aceste soluţii decide să le
menţină confidenţiale şi să le transmită altora pe cale convenţională.
Pentru ca un drept să existe, el trebuie recunoscut de lege, ori, atât timp cât aceasta nu
conţine prevederi cu privire la drepturi privative sau exclusiv asupra know-how-ului, nici
măcar doctrina nu a reuşit să impună ideea unui drept de proprietate asupra acestuia. În
schimb deţinătorii originari ai know-how-ului pot pretinde confidenţialitatea odată cu
transmiterea lor către terţi, aceştia din urmă dobândind un drept de folosinţă a
know-how-ului.
Rezervarea la modul privativ a know-how-ului este imposibilă atât timp cât nu se obţine
un brevet de invenţie, deoarece nimeni nu este împiedicat să atingă acel nivel de cunoştinţe
singur, fără a apela la cele deja dobândite de alţii. În schimb dacă sunt îndeplinite condiţiile
de brevetare ale unei invenţii se poate obţine o rezervare a exclusivităţii, dar deja soluţiile
respective nu mai au statut de know-how, ci de invenţie.
În doctrină s-a făcut diferenţa între know-how şi secretul de fabricaţie Pornindu-se de
la ideea că acesta din urmă nu este dezvăluit niciodată, întreprinderea dorind să fie singura
care beneficiază de el, pe când cel dintâi are chiar scopul de a fi transmis. Diferenţierea nu
este esenţială însă, eventual formală, deoarece este vorba doar de manifestarea unilaterală de
voinţă a întreprinderii: dacă doreşte secretul de fabrică poate deveni oricând know-how.
Know-how „a ști cum” sau „a ști în ce fel” este diferit de „secretul de fabricaţie”.
Secretul de fabricaţie este un secret comercial, o informaţie cu valoare comercială pe care nu
o cunoaște lumea în mod general, fiindcă nu este accesibilă cu ușurinţă nici măcar unor
persoane de specialitate doar pentru că este ţinută în secret.
În plus, secretul de fabricaţie este o formulă izolată, în schimb know-how-ul cuprinde
abilităţi, experienţe și cunoștinţe de ordin tehnic.
Secretul de fabricaţie este fix, static, și se referă la o problemă determinată, pe când
know-how-ul are un caracter dinamic fiindcă presupune o experienţă îndelungată.
Fiind obiect de proprietate industrială, know-how-ul este considerat un bun incorporal,
un element extrem de valoros în patrimoniul unei întreprinderi.
În caz de transfer al know-how-ului, clauza de confidenţialitate este subînţeleasă,
deoarece simpla cesiune a folosinţei nu echivalează cu transmiterea dreptului la divulgare.

Secţiunea 2. Modalităţi de apărare

Secretul asupra know-how-ului este modalitatea cea mai sigură de a preveni folosirea
lui de către alţii.
Modul de apărare a secretului comercial se stabileşte de către agentul antreprenoriatului
sau de către conducătorul numit de acesta, care îl aduce la cunoştinţă lucrătorilor care au
acces la informaţiile ce constituie secret comercial. Încălcarea de către persoanele cu funcţii
de răspundere a modului de apărare a secretului comercial, stabilit de agentul
antreprenoriatului sau de conducătorul numit de acesta, atrage după sine răspunderea
prevăzută de legislaţie. Agentul antreprenoriatului poartă răspundere personală de crearea
condiţiilor necesare pentru asigurarea păstrării secretului comercial şi pentru atribuirea
neîntemeiată a informaţiei accesibile la secret comercial. Statul acordă sprijin agentului
antreprenoriatului în crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea păstrării secretului
comercial.
Subiecţii secretului comercial elaborează instrucţiuni, regulamente privind asigurarea
păstrării secretului comercial. Lucrătorii agentului economic care au acces la informaţiile ce
constituie secret comercial îşi asumă obligaţiile:
a) să păstreze secretul comercial pe care îl vor cunoaște în procesul muncii şi să nu-l divulge;
b) să respecte instrucţiunile, regulamentele şi dispoziţiile pentru asigurarea păstrării
secretului comercial;
c) în caz că persoane străine încearcă să obţină de la ei informaţii ce constituie secret
comercial să anunţe imediat despre aceasta;
d) să păstreze secretul comercial al agenţilor economici cu care întreţin relaţii de afaceri;
e) în cazul concedierii să transmită purtătorii de informaţii ce constituie secret comercial
(manuscrise, maculatoare, documente, desene, discuri, modele, materiale etc.), persoanei cu
 funcţii de răspundere respective sau subdiviziunii respective a agentului economic.
De asemenea pentru asigurarea apărării secretului comercial la agenţii economici mari
pot fi create subdiviziuni speciale cu regim secret, funcţiile şi împuternicirile cărora sunt
reflectate în instrucţiuni, regulamente, dispoziţii respective. Transmiterea informaţiilor ce
constituie secret comercial unor terţe persoane atrage după sine răspunderea disciplinară,
materială, administrativă şi penală.
Contractul de know-how se împarte în trei categorii:
a) contracte prin care se tranferă o tehnologie sau un procedeu în stadiul determinat de
momentul încheirii, prin acte simple;
b) contracte ce cuprind aceleaşi operaţiuni de tranfer, dar prin acte complexe şi succesive
stabilite în mai multe faze;
c) contracte prin care se tranferă produse şi procedee tehnice dintr-un domeniu de activitate
care au rezultat prin cercetări proprii sau se vor obţine succesiv pe o perioadă de timp
determinată.
Natura juridică a contractului de know-how este dezbatută în doctrină, oscilând între
contract de antrepriză sau contract de licenţă. O viziune actuală susţine că natura juridică a
transmisiunii know-how-ului este mai apropiată de contractul de împrumut.20
Obiectul contractului îl reprezintă comunicarea de cunoştinţe tehnice. Elementele
intelectuale ce formează obiectul contractului, pot fi materializate prin anumite documente.
În cazul în care elementele constitutive nu pot fi concretizate, ele se transmit prin asistenţă
tehnică. Între părţile contractului tranferul know-how poate avea lor prin următoarele
modalităţi: trimiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule, furnizarea
de material sau a unei părţi de material, transmitere de tehnicieni în întreprinderea
beneficiarului, primirea de tehnicieni pentru specializare.
Contractul încetează prin expirarea termenului stipulat sau prin reziliere. La încetarea
contractului, know-how-ul nefiind un drept privativ, informaţiile comunicate pot fi folosite
în mod liber. Totuşi, pentru a preveni efectul ireversibil al transferului, uneori se stipulează o
clauză prin care se interzice utilizarea know-how-ului după încetarea contractului. Dar o
asemenea clauză este restrictivă. Ea contravine libertăţii de concurenţă care este protejată
prin reglementări interne şi internaţionale.

Secţiunea 3. Grile și exerciţii.

Grile:
1. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la know-how este adevarată:
a) know how-ul şi secretul de fabricaţie sunt unul şi acelaşi lucru;
b) know how-ul se dobândeşte prin acumularea de cunostinţe;
c) know how-ul nu poate fi transmis.

Exerciţii:
1. Aroma unui parfum poate fi protejată prin drept de autor sau know how?
2. Ce ar putea justifica protecţia unor opere de creaţiei intelectuală prin know how ?

20
P. Devasa, De la nature juridique de la licence de savoire-faire, in Melanges oferts a J.J. Burst, Litec, 1997,
pag.138
Bibliografie:

1. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

2. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cart,
București, 2003
3. Pătulea V., Turianu C., Instituţii de drept economic și comercial. Practică
jurisdicţională, Editurile Continent XXI&Universul, București, 1994
4. Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2016
privind protecţia know-how-ului și a informaţiilor de afaceri nedivulgate (secrete
comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale
 Capitolul 4
PROTECŢIA JURIDICĂ A DESENELOR ŞI MODELELOR INDUSTRIALE

Secţiunea I. Obiectul protecţiei. Condiţii.

Doctrina românească defineşte desenele şi modelele industriale, ca fiind combinaţii de linii

sau culori sau cu forme în volum care dau produsului o fizionomie proprie, care îl diferenţiază de
altele cu aceeaşi destinaţie.21 Delimitându-le, desenul a fost definit ca fiind „ansamblul de linii
sau culori care produce un efect decorativ nou, imprimă unui obiect un caracter nou şi specific”,
iar modelul „o formă plastică care conferă unui obiect industrial o configurare distinctă, o
fizionomie originală”.22
Deosebirea între desenul industrial şi modelul industrial ţine de reprezentarea lor în spaţiu:
desenul este o reprezentare grafică plană, (în două dimensiuni), pe când modelul este o
reprezentare în spaţiu (tridimensională).
În momentul de faţă sunt avute în vedere următoarele condiţii: noutatea, funcţia utilitară
(disociată de cea tehnică) şi condiţia caracterului individual.
Un desen sau model este nou dacă, anterior datei de constituire a depozitului reglementar al
cererii sau priorităţii recunoscute, nu a mai fost făcut public unul identic, în ţară sau străinătate
pentru aceeaşi categorie de produse. Desenele tind să fie identice dacă aspectul lor diferă doar în
detaliile imateriale. Protecţia le va fi asigurată totuşi chiar dacă nu produc o impresie total
diferită de cea produsă de un desen anterior consumatorului informat.
Noutatea se analizează pe baza principiului specialităţii care presupune inexistenţa unui
desen sau model identic pentru aceeaşi categorie de produse, deci nu trebuie să fie una absolută.
Totuşi, din punct de vedere practic, instrucţiunile OSIM prevăd că „înregistrarea desenelor sau
modelelor în Registrul naţional al desenelor şi modelelor industriale se face fără a se examina
noutatea”. Această prevedere pare a introduce o prezumţie de noutate, sarcina anteriorităţii
revenind celui care o invocă.
Protejabil prin înregistrare este desenul sau modelul nou cu funcţie utilitară şi nu cel al
cărui aspect este determinat de o funcţie tehnică. Această condiţie este dedusă din Legea
nr.129/1992, care pe de o parte exclude de la protecţie în art. 8 desenul sau modelul industrial al
cărui aspect este determinat de o funcţie tehnică, iar pe de altă parte defineşte în art. 2 desenul şi
modelul industrial făcând trimitere la caracteristicile sale artistice.
Se înregistrează în vederea protejării produsul căruia desenul sau modelul industrial i s-a
aplicat. Condiţia enunţată este îndeplinită dacă această aplicare are doar o funcţie utilitară, estetică
şi nu una tehnică.Pentru ca un model sau desen industrial să poată fi înregistrat şi protejat, este
necesar ca aspectul nou al produsului conferit de desen sau model să nu influenţeze utilitatea
produsului.
Legiuitorul a ales soluţia disocierii între cele două funcţii – utilitară şi tehnică – pentru a
evita protecţia multiplă, prelungirea duratei de protecţie a invenţiei (care este o soluţie tehnică, deci
are în vedere o astfel de funcţie).
Condiţia caracterului individual a fost introdusă prin Legea nr.585/2002, care impune că este
îndeplinită condiţia caracterului individual dacă impresia globală pe care o produce asupra
utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra aceluiaşi utilizator de orice desen sau model

21
G. Olteanu, op.cit, pag.189
22
Y. Eminescu, Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.8
făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau dacă a fost revendicată prioritatea,
înaintea datei de prioritate.23
Îndeplinirea condiţiei privind caracterul individual se analizeaza având în vedere şi gradul de
libertate al autorului în elaborarea desenului sau modelului industrial.
Legea nr.129/1992 prevede că sunt excluse de la protecţie următoarele desene sau modele
industriale:
- Cele care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;
- Acelea care sunt determinate exclusiv de o funcţie tehnică;
- Acelea care trebuie reproduse în forma şi la dimensiunile exacte, pentru a permite ca
produsul în care sunt încorporate sau căruia le sunt aplicate să fie conectate mecanic
sau amplasat în jurul sau pe alt produs, astfel încât fiecare produs să işi poată îndeplini
propria funcţie.

Secţiunea 2. Drepturile care se nasc din realizarea unui desen sau model industrial.

Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine „autorului”, realizatorului

desenului sau modelului industrial ori succesorului în drepturi. Sunt succesori în drepturi ai
autorului moştenitorii legali sau testamentari şi cesionarii legali sau convenţionali. Considerăm
ca utilizarea cuvântului „autor” în textul art.3 al Legii nr.129/1992 ar putea crea confuzie cu sensul
existent în materia dreptului de autor, unde calitatea de autor se dobândeşte fără formalităţi.
Creatorul salariat care realizează desenul în cadrul unei sarcini încredinţată de unitate, îşi
păstrează calitatea de autor, existând însă posibilitatea ca titular al certificatului de înregistrare să
fie unitatea.
Ca şi în cazul invenţiei, realizarea unui desen sau model industrial dă naştere la drepturi şi
obligaţii pentru autor sau pentru titularul titlului de protecţie.
Drepturile morale, strict legate de persoana autorului, sunt următoarele: dreptul la calitatea
de autor; dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare; dreptul de prioritate al autorului care
a depus mai întai cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial; dreptul de a cere
înregistrarea desenului sau modelului industrial; dreptul de a cere reînnoirea certificatului de
înregistrare; dreptul de a menţiona semnul D înscris într-un cerc, însoţit de numele autorului pe
produsul pentru care a fost emis certificatul de înregistrare, dreptul la nume.
Drepturile patrimoniale în legatura cu desenul sau modelul industrial înregistrat şi protejat
constau în: dreptul exclusiv de utilizare, dreptul de impiedicare a utilizării desenului sau
modelului de către un terţ fără consimţământul titularului de drept, precum şi un drept
provizoriu dobândit de la data depunerii cererii şi până la eliberarea certificatului de protecţie.
De asemenea, persoana care este titular a certificatului de înregistrare are dreptul de a interzice
terţilor să efectueze, fără consimţământul său, vreuna dintre următoarele acţiuni: reproducerea,
fabricarea, comercializarea sau oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea
comercializării, ofereirea spre vânzare sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul este
încorporate sau la care acesta se aplică.
Cererea de înregistrare trebuie să conţină: solicitarea de înregistrare a desenului sau
modelului industrial, datele de identificare a solicitantului, numărul de desene sau modele
industriale pentru care se solicită protecţia, indicarea produselor în care este încorporat desenul
sau modelul industrial, dacă este cazul, descrierea elementelor noi, caracteristice desenului sau
modelului industrial pentru care se solicită protecţia, sşa cum apar în reprezentările grafice
23
B. Florea, op.cit., pag.287
depuse, numele autorilor sau o declaraţie pe răspunderea solicitantului, că autorii au renunţat la
dreptul de a fi menţionaţi în cerere şi/sau în publicaţiile desenului sau modelului industrial,
reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial, în 3 exemplare şi priorităţile
invocate. Acestea din urmă pot fi:
– convenţională, atunci când, potrivit art. 16 al Legii nr. 129/1992, a fost depusă anterior o
cerere de înregistrare a unui desen sau model într-o ţară parte la aceleaşi convenţii internaţionale
la care este şi România; prioritatea trebuie invocată în termen de 6 luni de la data constituirii
primului depozit;
– de expoziţie, când desenul sau modelul industrial a fost expus într-o expoziţie
internaţională, cu condiţia invocării priorităţii în 6 luni de la data primei expuneri (art.17).
Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial şi reproducerea acestuia se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 6 luni de la data constituirii
depozitului. Anterior cererii se face şi o examinare preliminară a depozitului în urmă căruia i se
poate acorda un termen de remediere a iregularităţilor.
După publicare, potrivit art. 21 al Legii nr. 129/1992, persoanele interesate pot face
opoziţii scrise la OSIM cu privire la înregistrarea desenului sau modelului, în termen de 3 luni de
la data publicării. Ele se comunică solicitantului pentru a putea răspunde şi urmează a fi analizate
odată cu soluţionarea cererii de înregistrare.
Examinarea cererii va avea în vedere respectarea condiţiilor de fond şi formă, inclusiv pe
aceea a noutăţii, dacă avem în vedere că lipsa noutăţii e motiv de revocare a hotărârii sau de
anulare a certificatului; se examinează de asemenea şi obiecţiunile formulate de persoanele
interesate. Certificatul de înregistrare se eliberează în termen de 30 de zile de la rămânerea
definitivă a hotărârii de admitere a cererii pronunţată de comisia de examinare a OSIM, sau după
caz, a hotărârii comisiei de reexaminare a OSIM, ori hotărârii instanţei de judecată.
Spre deosebire de alte creaţii de proprietate industrială protejate, în cazul desenelor şi
modelelor industriale, legiuitorul nu a impus obligaţia titularului de a exploata desenul sau
modelul industrial.
Perioada de valabilitate a certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial
este de 10 ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar şi poate fi reînnoita pe încă
3 perioade successive de 5 ani.

Secţiunea 3. Grile şi speţe

Grile:
1. Un desen sau model industrial este considerat nou dacă:
a) nici un desen sau model identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a
cererii de înregistrare;
b) conţine un element de noutate, raportat la stadiul actual al tehnicii;
c) nu a mai fost utilizat înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare.

2. Desenul sau modelul care este determinat exclusiv de o funcţie tehnică:

a) poate fi înregistrat;
b) nu poate fi înregistrat, deşi îndeplineşte condiţia noutăţii;
c) poate fi înregistrat, cu condiţia să fie reprodus în forma şi la dimensiunile exacte.

3. Reprezintă condiţii de protecţie a desenului sau modelului industrial:

 a) noutatea şi aplicabilitate industrială;
b) originalitatea şi funcţia utilitară;
c) funcţia utilitară şi noutatea.

4. Descrierea elementelor noi, caracteristice desenului sau modelului pentru care se

solicită protecţia:
a) trebuie menţionată în mod obligatoriu în cererea de înregistrare a modelului sau
desenului industrial;
b) se menţionează în mod facultativ în cererea de înregistrare a modelului sau
desenului industrial;
c) nu se menţionează în cererea de înregistrare a modelului sau desenului industrial.

5. Spre deosebire de alte drepturi de proprietate industrială, în cazul desenelor şi

modelelor industriale legiuitorul:
a) a prevăzut obligaţia titularului de a exploata desenul sau modelul industrial, sub
sancţiunea decăderii din drepturi pentru neexploatare;
b) a prevăzut obligaţia titularului de a exploata desenul sau modelul industrial, sub
sancţiunea anulării titlului de protecţie pentru neexploatare;
c) nu a mai prevăzut obligaţia titularului de a exploata desenul sau modelul industrial,
sub sancţiunea decăderii din drepturi pentru neexploatare.

6. În materia desenelor şi modelelor industriale, la expirarea perioadei de valabilitate a

titlului de protecţie:
a) dreptul exclusiv de exploatare poate fi exercitat de către titular în continuare, dacă
nu aduce atingere drepturilor unor alte persoane;
b) desenul sau modelul industrial trece în domeniul public şi poate fi utilizat de către
orice persoana fără consimţământul autorului;
c) desenul sau modelul industrial nu mai poate fi folosit de către nici o persoană.

7. Desenele reprezintă:
a) denumirea care serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune
sau localitate, în cazul în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici pot fi
atribuite acelei origini;
b) un semn susceptibil de reprezentare grafică, distinctiv, care diferenţiază produsele
şi serviciile unei persoane de cele ale altei persoane.
c) aspectul exterior al unui produs, redat în 2 dimensiuni rezultat din combinaţia dintre
principalele caracteristici.

8. Perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a unui desen sau model

industrial:
a) este de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi reînnoită pe
3 perioade succesive de câte 5 ani;
b) este nelimitată;
c) este de 70 de ani.

9. Deosebirea dintre desenul şi modelul industrial este:

 a) desenul industrial este un ansamblu de linii, iar modelul industrial este un ansamblu
de culori;
b) desenul industrial este o reprezentare plană, iar modelul industrial este o
reprezentare în spaţiu;
c) desenul industrial nu se înregistrează la OSIM, iar modelul industrial este supus
înregistrării la OSIM.

10. Pentru a fi protejat, desenul sau modelul industrial trebuie:

a) să fie original;
b) să fie contrar ordinii publice;
c) să aibă funcţie utilitară.

Reclamanta SC DAR SRL a chemat în judecată pe pârâţii SC BT SA şi OSIM, solicitând

instanţei să dispună anularea certificatului de înregistrare a modelului industrial, eliberat de
OSIM pârâtei SC BT SA. Motivul cererii este acela că aspectul modelului industrial este
determinat de o funcţie tehnică. Totodată, în speţă, s-a făcut dovada că reclamanta SC DAR SRL
solicităse cu un an înainte Registrului Auto Român şi obţinuse certificatele de conformitate
pentru produse similare celor înregistrate de pârâta ca modele industriale, respectiv cablu primar
frâna de mână şi cablu secundar frâna de mână.
Sunt îndeplinite în speţă cele două condiţii pentru înregistrarea modelului industrial? În caz
contrar care este condiţia nerespectată?

Bibliografie:

1. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

2. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2011
3. Yolanda Eminescu, Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1993
4. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2011
5. Bodoaşcă T., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2012
6. Legea numărul 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale
 Capitolul 5
PROTECŢIA MĂRCILOR ȘI INDICAŢIILOR GEOGRAFICE

Secţiunea 1. Noţiuni generale despre mărci. Semne susceptibile de a fi Marca

Marca reglementată de Legea nr.84/1998 reprezintă un element important al activităţii

comerciale, utilitatea ei rezidând în posibilitatea diferențierii serviciilor proprii de cele ale
concurenței și în crearea unei imagini proprii, care poate sta la baza unei strategii de promovare.
Condiţiile și etapele înregistrării unei mărci sunt prevăzute de lege, această procedură fiind
derulată de Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci.
Marca poate fi definită ca fiind un semn distinctiv, care diferențiază produsele și serviciile
unei persoane de celelalte existente pe piață, și oferă garanția unei calităţi determinante și
constante în conștiința celor cărora le este adresată. Poate constitui o marcă orice astfel de semn
susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte (inclusiv nume de persoane), desene, litere,
cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a
ambalajului, sau culori, combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice
combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită să se distingă produsele sau
serviciile care unei întreprinderi de cele ale altor. Marca permite diferențierea produselor și
serviciilor care sunt identice sau similare. Acestea dobândesc o individualitate odată ce sunt
comercializate în asociere cu marca, iar în cazul în care ele sunt apreciate de public, marca
devine instrumentul prin care această apreciere se concretizează în vânzări ulterioare și profit
pentru întreprindere.
Orice cuvânt poate constitui marcă cu următoarele excepţii:
a) cuvintele uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante;
b) cuvintele care se folosesc în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea,
destinaţia, valoarea, regiunea geografică, calitatea sau natura produsului ori alte caracteristici;
c) cuvintele de natură a induce în eroare cu privire la regiunea geografică, calitatea sau
natura produsului ori serviciului;
d) cuvintele care s-ar constitui în mărci contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Dacă se propune spre înregistrare o marcă în care intră şi cuvinte străine, cererea de
înregistrare trebuie să cuprindă şi o traducere a acestora.
Combinaţiile de cuvinte prezintă de regulă interes atunci când se prezintă ca sloganuri
publicitare şi se doreşte înregistrarea lor ca marcă. Ele sunt combinaţii de cuvinte cu putere de
distincţie şi impact în mintea consumatorului. Legea română nu exclude sloganul de la
înregistrare ca marcă.
Articolul 5 al Legii nr. 84/1998 exclude de la înregistrare doar mărcile care conţin, fără
consimţământul titularului numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în
România. Această ultimă condiţie presupune că numele unei persoane fără renume poate fi
înregistrat fără acordul său, acest lucru fiind catalogat în doctrină ca o alegere suspectă şi sursă
de confuzie. În schimb, numele istorice au fost constant înregistrate ca marcă.
Denumirile istorice de ţări şi oraşe dispărute, având semnificaţie simbolică, au fost admise
ca mărci. Zonele geografice nu pot fi înregistrate decât dacă nu sunt denumiri de origine.
Desenele sunt reprezentări grafice cu rol distinctiv precum emblemele, blazoanele,
vinietele etc. Emblema este semnul figurativ simplu cu valoare simbolică (pumă, crocodil, stea),
pe când vinieta este o combinaţie de figuri (linii, cercuri).
 Literele alese ca marcă sunt, de regulă, iniţialele unui producător (de exemplu: Fiat –
Fabrică Italiana Automobili Torini) sau au o semnificaţie proprie (de exemplu, Aro – autoturism
românesc).
Simbolurile figurative pot interfera cu desenele, atunci când sunt reprezentări grafice.
Astfel, majoritatea doctrinei include vinieta şi emblema în rândul simbolurilor figurative, deşi ele
sunt combinaţii de linii. Printre elementele figurative se află eticheta, imaginea, personajele ş.a.
Imaginea unei persoane cunoscute în România poate fi folosită ca marcă doar cu acordul
acestuia.
Pentru ca forma produsului să poată fi înregistrată ca marcă aceasta nu trebuie să fie banală
sau funcţională. Acelaşi este şi cazul formei ambalajului, care trebuie pentru înregistrare, să nu
aibă o formă impusă de natura produsului şi să prezinte distinctivitate.
Legea română a prevăzut corect ca semn susceptibil de a fi marcă, doar combinaţiile de
culori, deoarece o singură culoare nu prezintă distinctivitate, nuanţele nu sunt sesizabile, iar
monopolizarea culorii ar fi fost un real pericol.
Semnele sonore pot fi înregistrate ca marcă dacă se pot reproduce pe portativ ori prin alte
mijloace descriptive.
Semnele olfactive nu sunt enumerate în actuala lege printre semnele care pot fi înregistrate
ca mărci. În literatura de specialitate s-a reţinut faptul că un semn olfactiv nu poate fi reprezentat
grafic, formula chimică nu reprezintă mirosul unei substanțe, ci substanța însăși.
Legea realizează o enumerare exemplificativă, și nu limitativă, a semnelor care pot fi
mărci, astfel că semnele care nu sunt cuprinse în enumerare nu sunt automat excluse. Însă, toate
semnele trebuie să îndeplinească condiţia reprezentării grafice pentru a putea fi mărci.
Mărcile se clasifică astfel:
După modul de reprezentare grafică, mărcile pot fi:
- Marca verbală – un slogan, o denumire, scrise cu caractere standard;
- Marca figurativă – un elemant grafic ce nu conţine litere sau cifre;
- Marca combinată – o denumire scrisă cu o grafică deosebita sau o denumire însoţită de
o reprezentare grafică.
După natura solicitanţilor:
- Marca individuală – marca al cărei solicitant este o persoana fizică sau juridică;
- Marca colectivă – marca destinată a servi la deosebirea produselor/serviciilor
membrilor unei asociaţii de produsele/serviciile aparţinând altor persoane.
După criteriul destinaţiei economice:
- Mărci de fabrică – sunt utilizate de producători sau fabricanţi în sfera activităţii
agricole, mestesugaresti, industriale;
- Mărci de comerţ – sunt cele folosite de comercianţi și distribuitori, prin aplicarea lor pe
produsele destinate vânzarii.
După natura normelor care le reglementează:
- Mărci facultative, cele ce pot fi utilizate după voinţa comerciantului sau a
producătorului;
- Mărci obligatorii – se aplică anumitor produse, ca de exemplu produselor fabricate din
metale preţioase și celor a căror fabricare constituie monopol de stat.
După obiectul lor:
- Mărci de produse;
- Mărci de servicii.
 Secţiunea 2. Condiţiile de fond pentru protecţia mărcilor

Legea română nu prevede în mod expres toate acele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească un semn pentru a putea fi înregistrat ca marcă, însă interpretând anumite articole
ale Legii nr.84/1998 putem afirma ca și condiţii de fond: distinctivitatea, disponibilitatea și
liceitatea.
a) Distinctivitatea
Această condiţie esențială pentru înregistrarea ca marcă a unui semn rezultă chiar din
definiţia mărcii în art. 2 din Legea nr. 84/1998, „…aceste semne să permită a distinge produsele
sau serviciile…” Caracterul distinctiv al unei mărci nu rezultă din semnul în sine, ci din
perceperea lui ca atare de către public. Este esențiala percepția de către public a mărcii ca
indicând anumite produse și servicii ce le pot garanta calitatea.
Caracterul distinctiv al semnului presupune existenţa unei capacităţi de identificare a
produsului de către consumator, fără a permite riscul de confuzie. Relativitatea distinctivităţii
constă într-o manifestare diferită în funcţie de condiţiile existente pe piaţă: acelaşi semn poate fi
distinctiv pentru anumite produse şi nedistinctiv pentru altele.
Într-o concepţie24, un semn era considerat distinctiv dacă avea putere de individualizare,
dacă nu avea caracter banal, precum și dacă anterior nu ar fi făcut obiectul unei apropieri.
Astfel, un semn este distinctiv dacă: nu este impus de natura sau funcţia obiectului pe care îl
caracterizează; nu este uzual; nu are caracter descriptiv al naturii şi calităţilor substanţiale sau al
destinaţiei obiectului
Conform art. 5 alin. ultim al Legii nr. 84/1998, o marcă poate căpăta caracter distinctiv prin
folosirea anterioară.
În doctrina clasică s-a arătat ca, datorită succesului de care au parte, unele mărci devin
foarte cunoscute publicului și se bucură de o anumită reputație, fiind necesar să li se asigure o
protecție lărgită pentru a evita abuzurile prin folosirea de către alţii a acestor mărci.
Astfel, distingem între: mărcile notorii, mărci celebre și mărci cu renume.
Legea nr. 84/1998 defineşte marcă notorie în art. 3 pct. D ca fiind “Marca larg cunoscută în
România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se
aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă”.
Pentru a fi considerată larg cunoscută în România, marca nu trebuie să fie cunoscută pe
întreg teritoriul țării sau pentru majoritatea locuitorilor acesteia, ci în cadrul segmentului de
public vizat de produsele sau serviciile cărora li se aplică acea marcă.
Un caz aparte de indisponibilitate îl reprezintă notorietatea mărcii. Un semn folosit pentru
identificarea produselor sau serviciilor, care a dobândit un mare renume, reputaţie şi recunoaștere
nu poate face obiectul unei înregistrări. Mărcile notorii se bucură de protecţie potrivit art. 6 bis al
Convenţiei de la Paris în toate ţările membre ale Uniunii.

b) Disponibilitatea
Semnul este disponibil în momentul în care nu aduce atingere unui drept anterior protejat.
Regulamentul de aplicare a Legii nr.84/1998 arată că indisponibilităţile sunt conflicte cu drepturi
anterioare. Indisponibilitatea se poate datora: apropierii semnului ca nume comercial, indicaţie
geografică, desen sau model industrial, existenţa unui drept de autor sau a protecţiei prin drept al
personalităţii.

24
Y. Emminescu, Tratat de proprietate intelectuală vol.II. Semne distinctive, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983,
pag.64-65
 c) Liceitate
În ciuda faptului ca sunt disponibile și distinctive, anumite semne nu pot fi utilizate ca
marcă. Astfel, nu pot fi înregistrate ca mărci semnele contrare ordinii publice și bunelor
moravuri, semnele care cuprind indicaţii false sau înșelătoare și semnele excluse de art. 6 al
Convenției de la Paris. Pentru ca un semn să fie contrar ordinii publice și bunelor moravuri, acest
lucru trebuie să rezulte din natura semnului însuși, marca fiind independentă de obiectul asupra
căruia poartă. Spre exemplu, o marcă poate fi contrară ordinii publice și bunelor moravuri atunci
când amintește de un drog.

Secţiunea 3. Înregistrarea şi conţinutul dreptului la marcă

Dreptul la marcă aparţine presoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile
legii, cererea de înregistrare a mărcii. Conform Legii nr. 84/1998, cerea depusă la OSIM
constituie depozitul naţional reglementar al mărcii, iar data depozitului naţional reglementar este
data la care cererea de înregistrare a mărcii a fost depusă la OSIM.
Au rămas totuşi şi sisteme de drept în care dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de
folosinţă. Acest sistem de protecţie, denumit declarativ, permite înregistrarea, dar ea nu e
atributivă de proprietate.
Cererea poate fi formulată de persoana fizică sau juridică în cazul de mărcilor individuale,
de către asociaţia de producători sau comercianţi, pentru mărcile colective şi de persoana juridică
legal abilitată să controleze calitatea produselor sau serviciilor pentru mărcile de certificare.
Depozitul este constituit din cererea de înregistrare care trebuie să cuprindă solicitarea
expresă de înregistrare a unei mărci, datele de identificare ale solicitantului și calitatea acestuia,
reproducerea mărcii și o lista a produselor sau serviciilor. Principalul rol al depozitului
reglementar este de a facilita stabilirea anterioritații mărcii în raport cu alte mărci identice.
Cererea de înregistrare a mărcii se examineaza din punctul de vedere al îndeplinirii
condiţiilor pentru constituirea depozitului naţional reglementar, în termen de o luna de la data
depunerii cererii. Astfel, art.9 alin.1 din legea nr.84/1998 prevede că cererea trebuie să fie
redactată în limba română și să conţină elementele din alin.2 și anume:
a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;
b) datele de identificare a solicitantului și, după caz, a mandatarului;
c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;
d) lista produselor și/sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;
e) dovada achitării taxei de depunere și de publicare a cererii de înregistrare a mărcii.
Dacă cererea îndeplineşte condiţiile enumerate mai sus, OSIM decide atribuirea datei de
depozit și înscrierea datelor în Registrul Naţional al Mărcilor.
Dacă din cererea de înregistrare a mărcii lipsesc unele dintre elementele prevăzute de art.9,
OSIM va notifica solicitantului lipsurile constatate, acesta din urmă având la dispoziție un
termen de trei luni, de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, pentru completarea
lipsurilor (altfel, OSIM va respinge cererea de înregistrare a mărcii și va restitui taxa de
înregistrare). În acest caz, data depozitului reglementar va fi data la care solicitantul a comunicat
OSIM datele lipsa din cerere. Decizia cu privire la depozitul naţional reglementar sau respingere
a cererii de înregistrare se comunică solicitantului în termen de cinci zile de la emiterea acesteia.
Examinarea pe fond este reglementată de art.22 – 26 din Legea nr. 84/1998 și regula 14 din
Regulament și se realizează în termen de șase luni de la data plății taxei de înregistrare și
examinare a cererii.
 După veificarea cererii, în cazul în care se constată ca aceasta îndeplinește condiţiile de
forma și de fond cerute de lege, OSIM decide înregistrarea mărcii și publicarea acesteia, în
termen de doua luni, în Buletinul Oficial al Proprietății Industriale (BOPI).
În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înregistrarea mărcii,
Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci notifică acestea solicitantului acordându-i un termen de
trei luni în care să-și poată prezenta punctul de vedere ori să-și retragă cererea. Termenul poate fi
prelungit cu o nouă perioadă de trei luni, la cererea solicitantului, și cu plata taxei prevăzute de
lege.
La expirarea termenului acordat, OSIM, după examinarea punctului de vedere al
solicitantului, va decide, după caz: înregistrarea cererii, respingerea cererii ori se va lua act de
retragerea acesteia.
În conformitate cu art.36 al Legii nr.84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului un
drept exclusiv asupra mărcii, subordonat principiului specialităţii. Latura pozitivă a dreptului
constă în posibilitatea de a folosi exclusiv marca, pe când latura negativă permite să interzică
terţilor folosirea fără acordul titularului:
– a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice;
– a unui semn care, datorită asemănărilor, prezintă risc de confuzie;
– a unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite
de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în
România.
Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Protecţia
acestui drept este asigurată pe o perioada de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii înregistrării mărcii
pe un timp nelimitat.
Încetarea dreptului la marcă poate opera prin moduri prevăzute expres de lege sau prin
modaliţăti care nu sunt menţionate în lege.
Expirarea duretei de protecţie (neurmată de o cerere de reînnoire) este una dintre
modalităţile de stingere a dreptului la marcă.
Renunţarea titularului la dreptul său asupra mărcii este prevăzuta de art.45 din Lege, astfel
ca acesta poate renunţa la marcă pentru toate (renunţare totală) sau numai pentru o parte din
produsele sau serviciile pentru care și-a înregistrat marca (renunţare parţială). Renunţarea se face
prin declaraţie scrisă înregistrată la OSIM. Renunţarea va produce efecte numai de la data
înscrierii în Registrul mărcilor.
Decăderea ca mod de stingere a dreptului la marcă este o sancţiune civilă care poate fi
determinată de motive precum: neplata taxelor; neexecutarea obligaţiei de exploatare. Decăderea
din drepturile conferite de marcă produce efecte de la data introducerii cererii de decădere la
instanţa judecătorească competentă și poate fi cerută de orice persoana interesată potrivit
dispoziţiilor art.46 din Legea 86/1998.

Secţiunea 4.Indicaţiile geografice

Indicaţia geografică este definită de lege ca fiind denumirea servind la identificarea unui
produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o
reputaţie sau alte caracteristici determinabile pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini
geografice. Aceste denumiri au apărut din nevoia de a se proteja produsele agricole şi alimentare
obținute de diverşi producători a căror origine geografică este identificabilă a fost recunoscută o
noţiune aparte, respectiv cea de “denumire de origine înregistrată” care vine în sprijinul
producătorilor stimulaţi să urmărească obţinerea de venituri mai mari graţie acesteia, dar şi
al consumatorilor acestui tip de produse care vor fi încurajaţi să le consume datorită însuşirilor
calitative aparte, aceştia fiind orientaţi în special către originea care atrage încrederea pentru un
astfel de consum.
Modalităţile de dobândire a protecţiei indicaţiilor geografice sunt conform dispoziţiilor
legale:
– prin înregistrare la OSIM în baza Legii nr.84/1998;
– prin convenţii bilaterale sau multilaterale indicaţiile geografice sunt protejate fără o
înregistrare suplimentară.
Solicitant al eliberării unui certificat de înregistrare nu poate fi decât o persoană juridică,
respectiv, asociaţia producătorilor care desfăşoară o activitate de producţie într-o zonă
geografică. Dreptul de folosire a indicaţiei aparţine membrilor asociaţiei înscrişi în lista
comunicătă OSIM.
Denumirile susceptibile de a fi înregistrate ca indicaţii geografice sunt o ţară, o regiune sau
o localitate din care produsele realizate au calităţi, caracteristici precum şi reputaţie deosebite.
Sunt excluse de la înregistrare indicaţiile care nu conţin denumiri geografice reale şi exacte, sunt
doar denumiri generice ale produselor, sunt susceptibile de înducere în eroare a consumatorilor
sau sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri.
Grupul de producători solicitant pregăteşte documentaţia pentru înregistrarea unei indicaţii
geografice sau denumiri de origine şi o transmite Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Documentaţia trebuie să conţină: actul de asociere şi statutul grupului de producători sau
procesători, declaraţie pe propria răspundere ca grupul reprezintă producătorii sau procesătorii
din arealul geografic delimitat în căietul de sărcîni, dovezi care să ateste legătura dintre zona
geografică şi calitatea sau caracteristicile produsului sau o calitate specifică, reputaţia sau alte
caracteristici ale produsului, date socio-economice actuale şi de perspectivă.
Modul de înregistrare indicaţiilor geografice este asemanator celui al mărcilor. Trebuie
depusă o cerere de înregistrare la O.S.I.M., care va examina cererea în timp de 3 luni de la
depunerea cererii. Dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, O.S.I.M. va decide înregistrarea în
Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi acordarea dreptului de utilizare asociaţiei de
producători, iar în termen de 2 luni de la înregistrare, va publica indicaţia geografică şi lista
persoanelor autorizate să o folosească în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Deciziile privind indicaţiile geografice se iau de directorul general al OSIM sau de
împuternicitul său şi dacă cererea îndeplinește condiţiile cerute de lege se dispune înregistrarea
indicaţiei geografice. După ce este admisă pentru înregistrare indicaţia se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială şi se eliberează certificatul de înregistrare.
Odata înregistrată, indicaţia geografică beneficiază de protecţie pe durată nelimitată.
Solicitantul va putea utiliza indicaţia 10 ani, înregistrarea putând fi reînnoită nelimitat.
Persoanele titulare ale înregistrării pot să folosească indicaţia geografică în circuitul comercial pe
aceste produse, în reclame, prospecte şi pot să aplice menţiunea indicaţie geografică înregistrată.

Bibliografie:
12. Bodoașcă, T., Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II a, Ed. C.H.Beck,
București, 2007
13. Ligia Dănilă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
14. Macovei, I., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
15. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
16. Roş, V.; Dragoş Bogdan; Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005
17. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală , Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006
18. Romiţan, C. R., Drepturile morale de autor, Ed. Universul juridic, București, 2007
19. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2011
20. Bodoască T., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București,
2012
21. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cărt,
București, 2003
22. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011

Capitolul 2
INVENTIA – OBIECT AL PROTECŢIEI PRIN BREVET
 Secţiunea 1. Noţiune. Definiţie

Legea nr.64/1991, modificată prin Legea nr.471/2014 nu consacră o definiţie expresă

a invenţiei dar enunţă condiţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru brevetare.
Se deduce, interpretând aceste condiţii, că invenţia este o creaţiei intelectuală în orice
domeniu al tehnologiei, având ca obiect un produs, un procedeu sau o metoda nouă, care
implică activitate inventivă din partea celui ce o realizează, fiind susceptibilă de aplicare
industrială. Pentru a vorbi de invenţie trebuie să se ajungă la rezolvarea unei probleme
practice într-un mod nou, doar enunţarea unui principiu nefiind considerată invenţie. În
literatura de specialitate, s-a subliniat că invenţia nu trebuie confundată cu descoperirea
ştiinţifică.25Aceasta deoarece nu totdeauna descoperirile ştiinţifice au şi aplicabilitate
industrială.
Legea nr.64/1991 defineşte însă noţiunile de brevet de invenţie, inventator şi titularul
de brevet. Brevetul de invenţie nu este privit ca o recompensă ce se oferă imediat
inventatorului, el putând să aleagă o „altfel” de protecţie, precum secretul sau mijloacele ce
ţin de concurenţa neloială.
Invenţiile pot avea ca obiect produse, procedee şi metode. Produsul este un obiect
determinat care se deosebeşte de altele prin trăsăturile şi elementele sale. Realizându-se
invenţii care au ca obiect produse, se pot crea: aparate, maşini, instalaţii, sisteme de
comandă, substanţe chimice, biologice, amestecuri fizico-chimice, microorganisme etc.26
Procedeele sunt activităţi care au ca finalitate realizarea sau modificarea unui produs,
în timp ce metodele au efecte de natură calitativă.
Definiţiile date de-a lungul timpului brevetului de invenţie au pendulat între a-i conferi
natura unui drept şi a-i acorda caracterul de titlu de protecţie. Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Intelectuale a definit brevetul de invenţie ca fiind un act eliberat la cerere de
către un oficiu guvernamental, act care îi conferă titularului exclusivitatea exploatării. Legea
nr. 64/1991 prevede că drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe
teritoriul României prin acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci, în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit Legii nr.64/1991, „dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau
succesorului său în drepturi”. Inventatorul este persoana care a creat invenţia, numit de lege
autor al invenţiei, respectiv o persoana fizică.
Titularul brevetului poate fi, însă, persoana fizică sau juridică, căreia îi aparţin
drepturile conferite de brevetul de invenţie.
Potrivit Legii nr.64/1991, brevetul revine „unităţii, pentru invenţiile realizate de
salariat în exercitarea unui contract de muncă ce prevede o misiune inventivă încredinţată în
mod explicit, care corespunde cu funcţiile sale”. Condiţiile pentru acordarea brevetului
unităţii în acest caz sunt:
– invenţia să fie opera unui salariat;
– acesta să fie angajat cu contract de muncă;
– în contractul de muncă să fie prevăzută expres, în sarcina salariatului, misiunea
inventivă ce corespunde cu funcţiile sale;
– având în vedere caracterul permisiv al normei, să nu existe în contractul de muncă

25
B.Florea, op.cit, pag.158
26
G.Olteanu, op.cit, pag.142
 clauze care să creeze alt statut.
În urmă realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie suplimentară stabilită
prin contract.
Conform Legii nr.64/1991, în lipsa unei clauze contrare, subiect al protecţiei prin
brevet de invenţie este unitatea care a comandat cercetarea. Deşi textul lasă să se înţeleagă că
numai o „unitate” poate obţine brevet, s-a admis că, pentru identitate de raţiune, trebuie
acceptată şi persoana fizică drept subiect al protecţiei.
Este deci protejat prin brevet de invenţie salariatul care:
– a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;
– a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;
– a realizat invenţia prin cunoașterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;
– a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.
În toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca autorul să fie
şi subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta să nu se fi prevăzut
vreo clauză contrară.
Atunci când unitatea care a comandat cercetarea nu a depus cerere de brevet la OSIM
în termen de 60 de zile de la informarea cu privire la redactarea invenţiei, autorul-cercetător
dobândeşte dreptul de depune personal cererea.

Secţiunea 2. Condiţiile de brevetare a invenţiilor

Orice invenţie trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi protejată prin

brevet. Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt: activitate inventivă, noutate,
aplicabilitate industrială, să nu fie exclusă prin lege de la brevetare şi să nu fie contrare
ordinii publice şi bunelor moravuri. Pentru a fi protejată prin brevet, o invenţie trebuie în
primul rând să nu fie exclusă din domeniul de aplicaţie al obiectelor ce pot fi brevetate.27
a) Activitate inventivă. Articolul 11 al Legii nr.64/1991 consideră că o activitate este
inventivă dacă pentru o persoană de specialitate în acel domeniu soluţia problemei nu rezultă
în mod evident din datele pe care ştiinţa şi tehnică le posedă.
Având în vedere un raţionament logic, s-a emis opinia că activitatea inventivă
presupune parcurgerea a trei zone: aceea cunoscută deja şi avută în vedere pentru informare, o
zonă de mijloc în care omul normal inovează şi una de vârf, a noului, unde are loc practic,
activitatea inventivă.28
Activitatea inventivă trebuie apreciată în raport cu revendicările şi cu problema tehnică
pe care o soluţionează.
b) Noutatea
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 64/1991, invenţia este nouă dacă nu este cuprinsă în
stadiul tehnicii. Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile
publicului printr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire ori prin orice mijloc, până la data
depozitului cererii de brevet de invenţie. Noţiunea de noutate, în cazul soluţiilor tehnice
pentru care se solicită protecţia, îmbracă aspectul concret al unor elemente tehnice distincte,
caracteristice, care fac ca soluţia propusă a fi nouă să se deosebească de alte soluţii tehnice
cunoscute în stadiul existent al tehnicii, nu numai din punct de vedere constructiv, funcţional

27
World Intelectual Property Organization, Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001,
pag.119
28
I. Cameniţă, Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale, Ed. Litera, Bucureşti, 1982, pag. 82
 sau din punct de vedere al succesiunii fazelor într-un proces tehnologic dat, ci şi din punct de
vedere al efectelor tehnice ce pot fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte,
proprii noii soluţii.
Noutatea este dificil de probat într-o societate imobilă care acceptă greu să fie
tulburată organizarea sa de inovaţii şi soluţii tehnice. Avantajele economice primează însă,
deoarece conceptul de noutate face legătura între o creaţiei a spiritului şi dezvoltarea
producţiei industriale.29
Anterioritatea este situaţia creată prin existenţa unor informaţii accesibile publicului
care pot conduce la reproducerea invenţiei aşa cum este cazul atunci când invenţia a fost deja
brevetată în ţară sau străinătate, sau doar publicată în cărţi, reviste, comunicări etc. Ca o
consecinţă a anterioritatii survine neîndeplinirea condiţiei de fond a noutăţii, altfel spus
anterioritatea este distructivă de noutate.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească anterioritatea pentru a afecta noutatea
sunt:
– să fie certă din punct de vedere al existenţei şi datei;
– să fie accesibilă publicului;
– să permită realizarea invenţiei.
Momentul la care se apreciază noutatea ar trebui să fie acela la care s-a născut dreptul
de prioritate, întrucât momentul naşterii dreptului de prioritate este acela al depunerii tuturor
documentelor care însoţesc cererea, fără de care nici nu poate fi apreciată noutatea.
c) Aplicabilitatea industrială. Potrivit Legii nr.64/1991, o invenţie este susceptibilă de
aplicare industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial,
inclusiv în agricultură. Aşadar, aplicarea industrială vizează numai realizarea sau utilizarea
obiectului, într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură, fiind excluse orice alte
domenii de activitate.30
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 se prevede că o invenţie este
susceptibilă de aplicare industrială dacă:
– din descriere, revendicări şi desene rezultă ca invenţia este corectă din punct de
vedere ştiinţific şi tehnic;
– invenţia nu se referă la o construcţie specifică a cărei funcţiune de perpetuum mobile
nu este specificată.
Aplicabilitatea practică a invenţiei nu presupune utilizarea acesteia în practică imediat
în mod obligatoriu, ci se referă la posibilitatea reală ca aceasta să poată fi aplicată chiar dacă
în viitor, în scopul producerii de rezultate economice.
d) Să nu fie contră ordinii publice sau bunelor moravuri. Nu sunt brevetabile invenţiile a
căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Soluţia
tehnică trebuie să nu aibă un caracter imoral sau ilegal.
e) Invenţia să nu fie expres exceptată prin lege de la protecţie. Pe cale de excepţie, unele
domenii tehnologice pot fi excluse din sfera obiectivelor ce pot fi brevetate si amintim aici:
- teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
- retetele culinare;
- metodele de tratament pentru oameni sau animale, respectiv metodele de diagnosticare
aplicate pe oameni sau animale;

29
Y. Jeanclos, Les brevets d`inventacion en France a l`époque revolutionnaire: recherches sur l`objets brevetable in
G.Olteanu, op.cit, pag.148
30
T. Bodoaşca, op.cit, pag.246
- metodele de învăţământ.
Motivele excluderii pornesc de la binele şi progresul social.

Secţiunea 3. Procedura de brevetare a invenţiilor

Prima etapă în vederea acordării protecţiei prin brevet de invenţie constă în depunerea
cererii de brevet la OSIM. Este decizia autorului invenţiei sau titularului drreptului la
protecţie – dacă va solicită sau nu eliberarea brevetului.
Dreptul de a solicită eliberarea brevetului de invenţie aparţine următoarelor subiecte
primare:
6. Inventatorul independent
7. Inventatorul salariat
8. Moştenitorii inventatorului
9. Cesionarii dreptului la eliberarea brevetului, cărora inventatorul le-a transmis acest
drept
10. Unitatea în care este angajat inventatorul sau cea care a comandat cercetarea.
Dacă solicitantul nu este acelaşi cu inventatorul, cererea de brevet de invenţie va trebui
să cuprindă indicaţii care să permită stabilirea identităţii inventatorului. De asemenea,
cererea trebuie însoţită de documente ce atestă modalitatea în care solicitantul a dobândit
dreptul la acordarea brevetului.
Depunerea cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea acesteia, revendicările şi,
eventual, desene explicative echivalează cu constituirea depozitului naţional reglementar ca
act de apropiere publică a invenţiei.
În conţinutul cererii se precizează obiectului invenţiei, relevarea elementului de
noutate, a avantajelor şi a aplicaţiilor. În măsura în care este necesar pentru înţelegere, se pot
depune şi desene explicative ale invenţiei. De asemenea tot aici se prezintă revendicarea
eventualelor priorităţi.
Revendicările sunt acele solicitări prin care este arătată întinderea protecţiei dorită de
solicitant, indicându-se expres ce parte a descrierii va fi brevetată. Ele trebuie să fie concise,
clare si să fie susţinute de descrierea invenţiei.
Data de depozit naţional reglementar a cererii de brevet de invenţie este data la care au
fost înregistrate înscrisuri din care rezultă: o indicaţie explicită sau implicită că se solicită
acordarea unui brevet de invenţie, indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului
sau care să permită contactarea acestuia de către OSIM şi o parte care, la prima vedere să
pară a fi o descriere a invenţiei.
Examinarea cererii de brevetare a invenţiei vizează verificarea atât a condiţiilor de
formă, cât şi a celor de fond stipulate în lege. Examinarea cererii constă în: verificarea
condiţiilor privitoare la cerere, a celor referitoare la descrierea invenţiei a desenelor şi
revendicărilor, verificarea obiectului cererii, a priorităţilor şi a condiţiilor de brevetare a
invenţiei. OSIM are dreptul să solicite pe parcursul examinării acte în completare şi lămuriri
privind depozitul reglementar constituit.
Comisia de examinare de specialitate, poate da una din următoarele hotărâri:
– acordă brevetul de invenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond;
– respinge cererea când nu sunt îndeplinite condiţiile, invenţia este exclusă de lege sau
nu s-a formulat cerere de examinare în 30 de luni de la data constituirii depozitului;
– constată retragerea cererii de brevet de invenţie, dacă aceasta a fost formulată în scris
 de cel care are această calitate (solicitant sau mandatar autorizat).
Hotărârile comisiei de examinare se motivează şi se comunică solicitantului, se înscriu
în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse şi se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială în termen de o luna de la data la care a expirat termenul
prevăzut de lege pentru contestare.

Secţiunea 4. Drepturile morale şi drepturile patrimoniale născute în legatura cu

invenţia.

c) Drepturile morale
Fără a fi enumerate expres de lege, din interpretarea textului pot fi deduse următoarele
drepturi morale ce revin inventatorilor:
– dreptul de a divulga public invenţia
Autorul invenţiei poate alege să facă sau să nu facă publică invenţia. De asemenea, el
poate alege să facă publică invenţia, dar fără a urmări obţinerea brevetului de invenţie, caz în
care nu îi este asigurată protecţia dreptului exclusiv de exploatare. Astfel aducerea invenţiei
la cunoştinţă publică se poate efectua fie prin declanşarea procedurii de obţinere a
brevetului, fie prin expunera invenţiei într-o expoziţie.
Acest drept la divulgare, se transmite moştenitorilor după moartea inventatorului.
– dreptul la recunoașterea calităţii de inventator
Autorul unei invenţii dobândeşte calitatea de inventator, numai după ce invenţia sa a
fost brevetată. Până la acel moment el este doar autorul unei invenţii nebrevetate, al unei
soluţii tehnice noi, ceea ce îi oferă dreptul la prioritate ştiinţifică, dar nu şi dreptul exclusiv
de exploatare a invenţiei sale.
Dreptul moral la calitatea de autor născut ca urmare a brevetării unei invenţii subzistă
nu doar pe perioada de valabilitate a brevetului, ci şi ulterior, având un caracter perpetuu. 31
– dreptul la nume
Dreptul la nume desemnează facultatea inventatorului de a da invenţiei numele său.
Potrivit legii, în cazul în care titularul brevetului este o altă persoană decât inventatorul,
acesta din urmă are dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului.
– dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau menţionarea numelui în brevet
– dreptul la prioritate ştiinţifică
Dreptul la recunoașterea priorităţii ştiinţifice constă în faptul că inventatorul are
prerogativa recunoașterii faptului că el e prima persoană fizică ce a creat invenţia.

d) Drepturile patrimoniale
Titularul de brevet, inventatorul sau unitatea, are dreptul exclusiv de exploatare a
invenţiei. Momentul de la care poate fi exercitat acest drept îl reprezintă data publicării
cererii pentru eliberarea brevetului. De la momentul depunerii cererii şi până la momentul
eliberării brevetului acest drept este unul provizoriu, dar ulterior eliberării brevetului el
devine un drept exclusiv retroactiv de la data depunerii cererii.
În temeiul acestui drept, titularul său poate efectua următoarele operaţiuni:
- Să fabrice, să folosească, să ofere spre vânzare, să vânda sau să importe în vederea
folosirii produsul care face obiectul invenţiei;
- Să utilizeze procedeul, să folosească, să ofere spre vânzare, să vânda sau să
31
B. Florea, op.cit., pag.171
 importe în aceste scopuri produsul obţinut direct din procedeul brevetat, în cazul în
care obiectul protecţiei prin brevet îl reprezintă un procedeu.
Acest drept nu poate fi exercitat de către terţi, fără acordul titularului. Actele prin care
se aduce atingere dreptului exclusiv de exploatare constituie acte de contrafacere.
Obligaţiile titularului de brevet în raporturile cu OSIM sunt următoarele:
- obligaţia de plată a taxelor pentru înregistrarea şi examinarea cererii;
- obligaţia de plată a taxei anuale de menţinere în vigoare a brevetului, a cărei
încălcare atrage decăderea din drepturi şi intrarea invenţiei în domeniul public;
- obligaţia de exploatare a invenţiei pentru care s-a eliberat brevet de protecţie, sub
sancţiune acordării de către OSIM a unei licenţe obligatorii sau din oficiu asupra
invenţiei neexploatate.

Secţiunea 5. Durata şi apărarea drepturilor privind invenţiile

Potrivit reglementărilor legale, durata protecţiei prin brevet de invenţie este asigurată
pe o perioada de 20 de ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar. Altfel
spus, termenul începe să curgă de la data depunerii cererii de brevet la OSIM, nu de la data
pronunţării hotărârii OSIM. Termenul de protecţie de 20 de ani nu poate fi prelungit.
În ceea ce priveşte apărarea drepturilor privind invenţiile, Legea nr. 64/1991 instituie
mijloacele juridice speciale în vederea apărării drepturilor inventatorilor, ale titularilor de
brevet, precum şi a terţilor interesaţi. Astfel, apărarea acestor drepturi se poate face prin
intermediul mijloacelor de drept civil, de drept penal sau de drept administrativ.
Răspunderea civilă angajată poate fi, de la caz la caz, delictuală sau contractuală.
Drepturile care decurg din realizarea unei invenţii sunt apărate şi prin incriminarea
anumitor fapte drept infracţiuni şi anume:
- însuşirea fără drept a calităţii de inventator;
- contrafacerea obiectului unui brevet de invenţie;
- divulgarea datelor cuprinse în cererile de brevet;
- infracţiunea de concurenţa neloială.
Hotărârile luate de OSIM, ca organ al statului, pot fi contestate pe calea contenciosului
administrativ atât de către inventatori, titularilor de brevet, precum şi de către terţii interesaţi.

Secţiunea 6. Speţe şi grile

Grile:
1. Sunt brevetabile:
d) invenţiile care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri
e) soiurile de plante şi rasele de animale, precum şi procedeele esenţiale biologice
pentru obţinerea plantelor sau animalelor
f) invenţiile care conduc la dezvoltarea unui produs.

2. Poate fi subiect al protecţiei prin brevet de invenţie:

a) unitatea la care inventatorul nu este salariat, în cazul unei invenţii realizate de
acesta, fără a avea o misiune inventivă, dar prin cunoașterea sau folosirea tehnicii
existente în unitate;
 b) inventatorul care a descoperit o invenţie, dar pe care a realizat-o pe baza unui
contract de comandă cu o unitate, contract în care nu exista o clauză contrară;
c) succesorul inventatorului ori al unităţii.

3. Durata maximă de valabilitate a unui brevet este de:

a) 20 de ani;
b) mai mică de 20 de ani;
c) mai mare de 20 de ani.

4. Perioada de valabilitate a brevetului de perfecţionare sau complementar:

a) nu are nici o legatură cu durata de valabilitate a brevetului principal;
b) depinde de aceea a brevetului principal;
c) este limitată la aeea a brevetulului principal.

5. După expirarea duratei de valabilitate:

a) invenţia trece în domeniul public şi poate fi exploatată de orice persoană interesată;
b) invenţia trece în domeniul public şi poate fi exploatată de alte persoane numai cu
consimţământul titularului brevetului;
c) titularul brevetului îşi poate reînnoi brevetul de invenţie pentru o perioadă de încă 5
ani.

6. Brevetul de invenţie:
a) asigură protecţia proprietăţii industriale prin interzicerea folosirii invenţiei de către
terţi pe durata sa de valabilitate;
b) atribuie titularului o situaţie juridică stabilită anterior prin lege, dând naştere,
modificând sau stingând noi drepturi subiective;
c) ambele variante de răspuns sunt corecte.

7. Brevetul de invenţie este:

a) act juridic declarativ de drepturi preexistente;
b) contract sinalagmatic, cu titlu gratuit;
c) un act juridic administrativ constitutiv de drepturi.

8. Noutatea:
a) este o condiţie de fond pentru ca o invenţie să fie brevetată;
b) este o condiţie de formă pentru ca o invenţie să fie brevetată;
c) nu constituie o condiţie pentru brevetarea unei invenţii.

9. Se poate afirma despre noutate că:

a) nu trebuie să fie certă la momentul depunerii cererii de brevetare la OSIM;
b) nu este o condiţie determinantă la acordarea brevetului de invenţie;
c) condiţia noutăţii poate fi afectată de anterioritate.

10. Care dintre următoarele afirmaţii este adevarată:

a) pentru a fi protejată prin brevet, o invenţie trebuie să fie supusă procedurii de
înregistrare la OSIM;
b) inventatorul are numai drepturi morale;
c) realizarea unei invenţii nu presupune activitate inventivă.

11. O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă:

a) se bazează pe un procedeu nou, necunoscut publicului;
b) pentru o persoană de specialitate ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele
cuprinse în stadiul tehnicii;
c) dacă vine să perfecţioneze un produs preexistent.

12. Sunt considerate invenţii:

a) creaţiile estetice;
b) programele pentru calculator;
c) creaţiile intelectuale care conduc la un produs nou, necunoscut, anterior stadiului
tehnicii.

13. Data de la care începe să curgă perioada de valabilitate a brevetului de invenţie

poate fi:
a) data depozitului cererii de brevet;
b) data finalizarii etapei de examinare în fond a cererii;
c) data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis cererea de brevet.

14. Titular al brevetului de invenţie poate fi inventatorul salariat, în situaţia în care:

a) invenţia a fost creată în executarea unui contract de muncă, ce prevede o misiune
inventivă, iar unitatea nu şi-a valorificat dreptul la acordarea brevetului;
b) invenţia a fost creată în executarea unui contract de muncă, ce implică explicit o
misiune inventiva şi nu exista o clauza de atribuire către inventator a dreptului la
acordarea brevetului;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.

15. Printre obligaţiile inventatorului se numără:

a) obligaţia de exploatare a invenţiei;
b) obligaţia de a înregistra la OSIM invenţia realizată;
c) obligaţia de a divulga public realizarea sa.

16. Odată cu depunerea cererii şi înregistrarea acesteia, în persoana titularului:

a) se constituie depozitul naţional reglementar;
b) se naşte dreptul de prioritate;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.

17. Hotărârile OSIM de acordare sau de respingere a cererii de brevet de invenţie pot fi
atacate pe calea:
a) contestaţiei;
b) recursului;
c) apelului.

18. Anularea brevetului intervine:

 a) pentru motive posterioare datei de înregistrare a cererii de brevet;
b) pentru motive concomitente datei de înregistrare a cererii de brevet;
c) dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa unei invenţii brevetabile,
indiferent de momentul constatării neîndeplinirii acestor condiţii;

19. Cererea de anulare a brevetului poate fi formulată de:

a) inventator;
b) persoana îndreptăţită la acordarea brevetului;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.

20. Contestaţia împotriva hotărârilor OSIM de acordare sau de respingere a cererii de

brevet:
a) trebuie formulată în termen de 15 zile de la pronunţare;
b) trebuie formulată în termen de 3 luni de la data comunicării;
c) se soluţionează de către Tribunalul Bucureşti.

21. Printre drepturile recunoscute inventatorului se număra:

a) dreptul de a divulga realizarea sa, dreptul de suită, dreptul la nume;
b) dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie, dreptul de exploatare şi dreptul de suită;
c) dreptul provizoriu de exploatare a invenţiei, dreptul exclusiv de exploatare a
invenţiei, dreptul la remuneraţie suplimentară în situaţiile în care acordă asistenţă
tehnică şi informare pentru unuitatea titulară de brevet.

22. Protecţia invenţiei prin brevet de invenţie este:

a) o obligaţie pentru inventator;
b) o obligaţie pentru succesorii inventatorului;
c) o posibilitate oferită de lege, pentru inventator sau succesorul său în drepturi.

23. Invenţia este definită ca fiind:

a) recunoașterea de fenomene, proprietăţi ori legi ale universului material, necunoscute
anterior, dar apte de verificare. Nu întotdeauna invenţia are şi aplicabilitate industrială;
b) un ansamblul de cunoştinţe sistematice, organizate în scopul obţinerii unei soluţii la
o problemă practică din industrie, agricultură sau comerţ, caracterul aplicabilităţii
industriale fiind o condiţie de existenţă a creaţieii tehnice cu valoare de invenţie;
c) semnul susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau
serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane;

24. Durata drepturilor privind invenţiile este de:

a) 15 ani cu posibilitatea prelungirii din 5 în 5 ani;
b) 15 ani;
c) 20 de ani, cu începere de la data de depozit.

25. Însuşirea fără drept a calităţii de inventator:

a) este fapta celui care, în orice mod şi fără drept, îşi însuşeşte calitatea de inventator;
b) prezintă următoarele forme: contrafacerea prin fabricare, contrafacerea prin folosire
şi contrafacerea prin punerea în circulaţie;
 c) reprezintă divulgarea de către personalul OSIM, precum şi de către persoanele care
efectuează lucrări în legatură cu invenţiile, a datelor cuprinse în cererea de brevet, până
la publicarea lor ;

Răspunsuri grile:

1-c; 2-c; 3-a; 4-c; 5-a; 6-a; 7-c; 8-a; 9-c; 10-a; 11-b; 12-c; 13-a; 14-a; 15-a; 16-c; 17-a; 18-b;
19-c; 20-b; 21-c; 22-c; 23-b; 24-c; 25-a.

Speţe si exerciţii:

1. La data de 13 octombrie 1993, U.I.M. a chemat în judecată S.C. “IMU” Medgidia

pentru a fi obligată să îi plătească drepturile băneşti cuvenite pentru invenţia brevetată în
anul 1983 şi aplicată de pârâtă începând cu data de 21 mai 1983, dar nerecompensată până la
data intrării în vigoare a Legii nr.64/1991 şi nici ulterior acestei date. Având în vedere
dispoziţiile art.66 din lege (“drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile
brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare
a legii, se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia, iar în cazul
neînţelegerii între părţi, drepturile băneşti se vor stabili pe cale contencioasă de instanţele
judecătoreşti”), consideraţi că instanţa ar trebui să admită sau să respingă cererea
reclamantului?
În cazul în care invenţia este realizată de reclamant în cadrul sarcinilor de serviciu, în
calitatea sa de angajat al S.C. “IMU” Medgidia, cine va fi titular de brevet? Ce drepturi are
în acest caz salariatul conform legii nr.64/1991?

2. Condiţia noutăţii (cerută la protecţia prin brevet de invenţie) poate fi privită ca

fiind acelaşi lucru cu condiţia originalitătii (cerută la protecţia prin drept de autor)?

3. Numitul CS (angajat al Panificaţia SA) a realizat invenţia intitulată „Instalaţia de

creştere a pâinii” în 1994. După cum se poate observa este vorba despre o invenţie în
domeniul de activitate al unităţii la care CS este salariat, iar acesta a recunoscut ca s-a folosit
de tehnici existente în unitatea SC Panificaţia SA.
Cine are dreptul (CS sau SC Panificaţia SA) să obţină brevetul de invenţie şi să
exploateze această invenţie?

4. SC X.M.SRL a chemat în judecată pe inventatorul L.T. pentru nerespectarea

dreptului de preferinţă. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta arată că inventatorul
pârât este salariatul său şi a realizat invenţia în timpul orelor de serviciu, folosindu-se de
baza tehnico-materială a unităţii. După obţinerea brevetului de invenţie a făcut o ofertă către
unitatea angajatoare, care a fost de acord să încheie un contract de licenţă cu acesta stabilind
şi un preţ.
Cu toate acestea, pârâtul a încheiat un contract de licenţă cu SC Y.V. SRL.
În apărarea să, pârâtul susţine că el a respectat dreptul de preferinţă al unităţii-
angajatoare, însă preţul preţul propus de aceasta a fost mult mai mic decât cel oferit de SC
Y.V. SRL, astfel că a ales să încheie contractul de licenţă cu acesta din urmă, în temeiul
dreptului său exclusiv de exploatare.
Pornind de la dispoziţiile art.5 din Legea nr.64/1991 care reglementează dreptul de
preferinţă al unităţii angajatoare netitulară de brevet care precizează la alin.6: „ În cazul
prevăzut la alin.1 lit.b, unitatea are un drept de preferinţă la încheierea unui contract privind
invenţia salariatului său, ce trebuie exercitat în termen de 3 luni de la oferta salariatului; în
lipsa acordului privind preţul contractului, acesta urmează să fie stabilit de instanţele
judecătoreşti”, precizaţi:
1. Ce probleme de drept identificaţi în speţă ?
2. În ce constă dreptul de preferinţă?
3. Care este soluţia corectă?

Bibliografie:

11. Ligia Dănilă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
12. Macovei, I., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
13. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
14. Roş, V.; Dragoş Bogdan; Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005
15. Romiţan, C. R., Drepturile morale de autor, Ed. Universul juridic, București, 2007
16. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2011
17. Bodoaşcă T., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2012
18. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cărt,
București, 2003
19. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011
20. Legea numarul 64/1991

Capitolul 3
KNOW-HOW-ul
 Secţiunea 1. Definiţie

Know-how-ul desemnează cunoştinţele specifice, deținute de o persoană fizică sau de

o întreprindere, asupra unui produs sau procedeu de fabricație, adesea obținute prin lucrări
de cercetare și de dezvoltare importante și costisitoare. În practică know-how-ul poate consta
în informaţii concrete despre procedeele de combinare a unor substanțe și materiale pentru
obţinerea unui produs. Legislaţia română defineşte know-how-ul ca fiind „ansamblul
formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor
şi altor documente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs”.
Se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere şi know-how-ul atunci când, în legea
nr. 11/1991, a definit secretul comercial ca fiind informaţia care, în totalitate sau în
conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor
accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi
care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri
rezonabile pentru a-l menţine.
Potrivit regulilor de concurență comunitare, termenul de know-how desemnează, în
mod normal, un ansamblu de informaţii tehnice care sunt secrete, substanțiale și identificate.
 Termenul secret semnifică faptul ca un know-how, considerat în ansamblul său, ori
în configurația și asamblarea precisă a elementelor sale, nu este, în mod general,
cunoscut sau ușor de obţinut.
 Termenul substanțial semnifică faptul ca un know-how înglobează informaţii care
trebuie să fie folositoare.
 Termenul identificat semnifică faptul că know-how-ul este descris sau înregistrat
într-o asemenea manieră, încât să fie posibil de verificat dacă îndeplinește criteriile
de secret și de substanțialitate.
Având în vedere aceste trăsături, know-how-ul a fost definit ca fiind creaţia
intelectuală în conţinutul căreia intră toate cunoştinţele şi soluţiile noi, secrete, substanţiale
şi identificabile pe care o persoană le deţine şi datorită utilităţii lor în industrie, comerţ sau
servicii le transmite terţilor, de regulă în schimbul unei sume de bani.
Condiţia noutăţii se impune la modul relativ, fiind privită din punctul de vedere al
celui care doreşte dobândirea know-how-ului. Acesta poate căuta să ajungă singur la soluţia
respectivă, dar poate constatata că e mai eficient să o achiziţioneze de la cei care o au deja.
Dobândirea know-how-ului are loc prin acumularea de cunoştinţe şi soluţii din
experienţă proprie sau dintr-o activitate creativă. Cel care obţine aceste soluţii decide să le
menţină confidenţiale şi să le transmită altora pe cale convenţională.
Pentru ca un drept să existe, el trebuie recunoscut de lege, ori, atât timp cât aceasta nu
conţine prevederi cu privire la drepturi privative sau exclusiv asupra know-how-ului, nici
măcar doctrina nu a reuşit să impună ideea unui drept de proprietate asupra acestuia. În
schimb deţinătorii originari ai know-how-ului pot pretinde confidenţialitatea odată cu
transmiterea lor către terţi, aceştia din urmă dobândind un drept de folosinţă a
know-how-ului.
Rezervarea la modul privativ a know-how-ului este imposibilă atât timp cât nu se
obţine un brevet de invenţie, deoarece nimeni nu este împiedicat să atingă acel nivel de
cunoştinţe singur, fără a apela la cele deja dobândite de alţii. În schimb dacă sunt îndeplinite
condiţiile de brevetare ale unei invenţii se poate obţine o rezervare a exclusivităţii, dar deja
soluţiile respective nu mai au statut de know-how, ci de invenţie.
În doctrină s-a făcut diferenţa între know-how şi secretul de fabricaţie Pornindu-se de
la ideea că acesta din urmă nu este dezvăluit niciodată, întreprinderea dorind să fie singura
care beneficiază de el, pe când cel dintâi are chiar scopul de a fi transmis. Diferenţierea nu
este esenţială însă, eventual formală, deoarece este vorba doar de manifestarea unilaterală de
voinţă a întreprinderii: dacă doreşte secretul de fabrică poate deveni oricând know-how.
Know-how „a ști cum” sau „a ști în ce fel” este diferit de „secretul de fabricaţie”.
Secretul de fabricaţie este un secret comercial, o informaţie cu valoare comercială pe care nu
o cunoaște lumea în mod general, fiindcă nu este accesibilă cu ușurinţă nici măcar unor
persoane de specialitate doar pentru că este ţinută în secret.
În plus, secretul de fabricaţie este o formulă izolată, în schimb know-how-ul cuprinde
abilităţi, experienţe și cunoștinţe de ordin tehnic.
Secretul de fabricaţie este fix, static, și se referă la o problemă determinată, pe când
know-how-ul are un caracter dinamic fiindcă presupune o experienţă îndelungată.
Fiind obiect de proprietate industrială, know-how-ul este considerat un bun incorporal,
un element extrem de valoros în patrimoniul unei întreprinderi.
În caz de transfer al know-how-ului, clauza de confidenţialitate este subînţeleasă,
deoarece simpla cesiune a folosinţei nu echivalează cu transmiterea dreptului la divulgare.

Secţiunea 2. Modalităţi de apărare

Secretul asupra know-how-ului este modalitatea cea mai sigură de a preveni folosirea
lui de către alţii.
Modul de apărare a secretului comercial se stabileşte de către agentul antreprenoriatului
sau de către conducătorul numit de acesta, care îl aduce la cunoştinţă lucrătorilor care au
acces la informaţiile ce constituie secret comercial. Încălcarea de către persoanele cu funcţii
de răspundere a modului de apărare a secretului comercial, stabilit de agentul
antreprenoriatului sau de conducătorul numit de acesta, atrage după sine răspunderea
prevăzută de legislaţie. Agentul antreprenoriatului poartă răspundere personală de crearea
condiţiilor necesare pentru asigurarea păstrării secretului comercial şi pentru atribuirea
neîntemeiată a informaţiei accesibile la secret comercial. Statul acordă sprijin agentului
antreprenoriatului în crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea păstrării secretului
comercial.
Subiecţii secretului comercial elaborează instrucţiuni, regulamente privind asigurarea
păstrării secretului comercial. Lucrătorii agentului economic care au acces la informaţiile ce
constituie secret comercial îşi asumă obligaţiile:
a) să păstreze secretul comercial pe care îl vor cunoaște în procesul muncii şi să nu-l
divulge;
b) să respecte instrucţiunile, regulamentele şi dispoziţiile pentru asigurarea păstrării
secretului comercial;
c) în caz că persoane străine încearcă să obţină de la ei informaţii ce constituie secret
comercial să anunţe imediat despre aceasta;
d) să păstreze secretul comercial al agenţilor economici cu care întreţin relaţii de afaceri;
e) în cazul concedierii să transmită purtătorii de informaţii ce constituie secret comercial
(manuscrise, maculatoare, documente, desene, discuri, modele, materiale etc.), persoanei cu
funcţii de răspundere respective sau subdiviziunii respective a agentului economic.
 De asemenea pentru asigurarea apărării secretului comercial la agenţii economici mari
pot fi create subdiviziuni speciale cu regim secret, funcţiile şi împuternicirile cărora sunt
reflectate în instrucţiuni, regulamente, dispoziţii respective. Transmiterea informaţiilor ce
constituie secret comercial unor terţe persoane atrage după sine răspunderea disciplinară,
materială, administrativă şi penală.
Contractul de know-how se împarte în trei categorii:
a) contracte prin care se tranferă o tehnologie sau un procedeu în stadiul determinat de
momentul încheirii, prin acte simple;
b) contracte ce cuprind aceleaşi operaţiuni de tranfer, dar prin acte complexe şi succesive
stabilite în mai multe faze;
c) contracte prin care se tranferă produse şi procedee tehnice dintr-un domeniu de activitate
care au rezultat prin cercetări proprii sau se vor obţine succesiv pe o perioadă de timp
determinată.
Natura juridică a contractului de know-how este dezbatută în doctrină, oscilând între
contract de antrepriză sau contract de licenţă. O viziune actuală susţine că natura juridică a
transmisiunii know-how-ului este mai apropiată de contractul de împrumut.32
Obiectul contractului îl reprezintă comunicarea de cunoştinţe tehnice. Elementele
intelectuale ce formează obiectul contractului, pot fi materializate prin anumite documente.
În cazul în care elementele constitutive nu pot fi concretizate, ele se transmit prin asistenţă
tehnică. Între părţile contractului tranferul know-how poate avea lor prin următoarele
modalităţi: trimiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule, furnizarea
de material sau a unei părţi de material, transmitere de tehnicieni în întreprinderea
beneficiarului, primirea de tehnicieni pentru specializare.
Contractul încetează prin expirarea termenului stipulat sau prin reziliere. La încetarea
contractului, know-how-ul nefiind un drept privativ, informaţiile comunicate pot fi folosite
în mod liber. Totuşi, pentru a preveni efectul ireversibil al transferului, uneori se stipulează o
clauză prin care se interzice utilizarea know-how-ului după încetarea contractului. Dar o
asemenea clauză este restrictivă. Ea contravine libertăţii de concurenţă care este protejată
prin reglementări interne şi internaţionale.

Secţiunea 3. Grile și exerciţii.

Grile:
1. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la know-how este adevarată:
a) know how-ul şi secretul de fabricaţie sunt unul şi acelaşi lucru;
b) know how-ul se dobândeşte prin acumularea de cunostinţe;
c) know how-ul nu poate fi transmis.

Răspuns grila: 1-b

Exerciţii:
3. Aroma unui parfum poate fi protejată prin drept de autor sau know how?

32
P. Devasa, De la nature juridique de la licence de savoire-faire, in Melanges oferts a J.J. Burst, Litec, 1997,
pag.138
 4. Ce ar putea justifica protecţia unor opere de creaţiei intelectuală prin know how ?

Bibliografie:

5. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

6. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cart,
București, 2003
7. Pătulea V., Turianu C., Instituţii de drept economic și comercial. Practică
jurisdicţională, Editurile Continent XXI&Universul, București, 1994
8. Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2016
privind protecţia know-how-ului și a informaţiilor de afaceri nedivulgate (secrete
comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale

Capitolul 4
PROTECŢIA JURIDICĂ A DESENELOR ŞI MODELELOR INDUSTRIALE
 Secţiunea I. Obiectul protecţiei. Condiţii.

Doctrina românească defineşte desenele şi modelele industriale, ca fiind combinaţii de

linii sau culori sau cu forme în volum care dau produsului o fizionomie proprie, care îl
diferenţiază de altele cu aceeaşi destinaţie.33 Delimitându-le, desenul a fost definit ca fiind
„ansamblul de linii sau culori care produce un efect decorativ nou, imprimă unui obiect un
caracter nou şi specific”, iar modelul „o formă plastică care conferă unui obiect industrial o
configurare distinctă, o fizionomie originală”.34
Deosebirea între desenul industrial şi modelul industrial ţine de reprezentarea lor în
spaţiu: desenul este o reprezentare grafică plană, (în două dimensiuni), pe când modelul este
o reprezentare în spaţiu (tridimensională).
În momentul de faţă sunt avute în vedere următoarele condiţii: noutatea, funcţia
utilitară (disociată de cea tehnică) şi condiţia caracterului individual.
Un desen sau model este nou dacă, anterior datei de constituire a depozitului
reglementar al cererii sau priorităţii recunoscute, nu a mai fost făcut public unul identic, în
ţară sau străinătate pentru aceeaşi categorie de produse. Desenele tind să fie identice dacă
aspectul lor diferă doar în detaliile imateriale. Protecţia le va fi asigurată totuşi chiar dacă nu
produc o impresie total diferită de cea produsă de un desen anterior consumatorului
informat.
Noutatea se analizează pe baza principiului specialităţii care presupune inexistenţa
unui desen sau model identic pentru aceeaşi categorie de produse, deci nu trebuie să fie una
absolută. Totuşi, din punct de vedere practic, instrucţiunile OSIM prevăd că „înregistrarea
desenelor sau modelelor în Registrul naţional al desenelor şi modelelor industriale se face
fără a se examina noutatea”. Această prevedere pare a introduce o prezumţie de noutate,
sarcina anteriorităţii revenind celui care o invocă.
Protejabil prin înregistrare este desenul sau modelul nou cu funcţie utilitară şi nu cel al
cărui aspect este determinat de o funcţie tehnică. Această condiţie este dedusă din Legea
nr.129/1992, care pe de o parte exclude de la protecţie în art. 8 desenul sau modelul
industrial al cărui aspect este determinat de o funcţie tehnică, iar pe de altă parte defineşte în
art. 2 desenul şi modelul industrial făcând trimitere la caracteristicile sale artistice.
Se înregistrează în vederea protejării produsul căruia desenul sau modelul industrial i
s-a aplicat. Condiţia enunţată este îndeplinită dacă această aplicare are doar o funcţie utilitară,
estetică şi nu una tehnică.Pentru ca un model sau desen industrial să poată fi înregistrat şi
protejat, este necesar ca aspectul nou al produsului conferit de desen sau model să nu
influenţeze utilitatea produsului.
Legiuitorul a ales soluţia disocierii între cele două funcţii – utilitară şi tehnică – pentru
a evita protecţia multiplă, prelungirea duratei de protecţie a invenţiei (care este o soluţie
tehnică, deci are în vedere o astfel de funcţie).
Condiţia caracterului individual a fost introdusă prin Legea nr.585/2002, care impune că
este îndeplinită condiţia caracterului individual dacă impresia globală pe care o produce asupra
utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra aceluiaşi utilizator de orice desen sau
model făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau dacă a fost revendicată

33
G. Olteanu, op.cit, pag.189
34
Y. Eminescu, Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.8
 prioritatea, înaintea datei de prioritate.35
Îndeplinirea condiţiei privind caracterul individual se analizeaza având în vedere şi gradul
de libertate al autorului în elaborarea desenului sau modelului industrial.
Legea nr.129/1992 prevede că sunt excluse de la protecţie următoarele desene sau modele
industriale:
- Cele care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;
- Acelea care sunt determinate exclusiv de o funcţie tehnică;
- Acelea care trebuie reproduse în forma şi la dimensiunile exacte, pentru a permite
ca produsul în care sunt încorporate sau căruia le sunt aplicate să fie conectate
mecanic sau amplasat în jurul sau pe alt produs, astfel încât fiecare produs să işi
poată îndeplini propria funcţie.

Secţiunea 2. Drepturile care se nasc din realizarea unui desen sau model industrial.

Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine „autorului”, realizatorului

desenului sau modelului industrial ori succesorului în drepturi. Sunt succesori în drepturi ai
autorului moştenitorii legali sau testamentari şi cesionarii legali sau convenţionali. Consi-
derăm ca utilizarea cuvântului „autor” în textul art.3 al Legii nr.129/1992 ar putea crea
confuzie cu sensul existent în materia dreptului de autor, unde calitatea de autor se
dobândeşte fără formalităţi.
Creatorul salariat care realizează desenul în cadrul unei sarcini încredinţată de unitate,
îşi păstrează calitatea de autor, existând însă posibilitatea ca titular al certificatului de
înregistrare să fie unitatea.
Ca şi în cazul invenţiei, realizarea unui desen sau model industrial dă naştere la
drepturi şi obligaţii pentru autor sau pentru titularul titlului de protecţie.
Drepturile morale, strict legate de persoana autorului, sunt următoarele: dreptul la
calitatea de autor; dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare; dreptul de prioritate al
autorului care a depus mai întai cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial;
dreptul de a cere înregistrarea desenului sau modelului industrial; dreptul de a cere
reînnoirea certificatului de înregistrare; dreptul de a menţiona semnul D înscris într-un cerc,
însoţit de numele autorului pe produsul pentru care a fost emis certificatul de înregistrare,
dreptul la nume.
Drepturile patrimoniale în legatura cu desenul sau modelul industrial înregistrat şi
protejat constau în: dreptul exclusiv de utilizare, dreptul de impiedicare a utilizării desenului
sau modelului de către un terţ fără consimţământul titularului de drept, precum şi un drept
provizoriu dobândit de la data depunerii cererii şi până la eliberarea certificatului de
protecţie. De asemenea, persoana care este titular a certificatului de înregistrare are dreptul
de a interzice terţilor să efectueze, fără consimţământul său, vreuna dintre următoarele
acţiuni: reproducerea, fabricarea, comercializarea sau oferirea spre vânzare, folosirea,
importul sau stocarea în vederea comercializării, ofereirea spre vânzare sau folosirea unui
produs în care desenul sau modelul este încorporate sau la care acesta se aplică.
Cererea de înregistrare trebuie să conţină: solicitarea de înregistrare a desenului sau
modelului industrial, datele de identificare a solicitantului, numărul de desene sau modele
industriale pentru care se solicită protecţia, indicarea produselor în care este încorporat
desenul sau modelul industrial, dacă este cazul, descrierea elementelor noi, caracteristice
35
B. Florea, op.cit., pag.287
desenului sau modelului industrial pentru care se solicită protecţia, sşa cum apar în
reprezentările grafice depuse, numele autorilor sau o declaraţie pe răspunderea solicitantului,
că autorii au renunţat la dreptul de a fi menţionaţi în cerere şi/sau în publicaţiile desenului
sau modelului industrial, reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial, în 3
exemplare şi priorităţile invocate. Acestea din urmă pot fi:
– convenţională, atunci când, potrivit art. 16 al Legii nr. 129/1992, a fost depusă
anterior o cerere de înregistrare a unui desen sau model într-o ţară parte la aceleaşi convenţii
internaţionale la care este şi România; prioritatea trebuie invocată în termen de 6 luni de la
data constituirii primului depozit;
– de expoziţie, când desenul sau modelul industrial a fost expus într-o expoziţie
internaţională, cu condiţia invocării priorităţii în 6 luni de la data primei expuneri (art.17).
Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial şi reproducerea acestuia se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 6 luni de la data
constituirii depozitului. Anterior cererii se face şi o examinare preliminară a depozitului în
urmă căruia i se poate acorda un termen de remediere a iregularităţilor.
După publicare, potrivit art. 21 al Legii nr. 129/1992, persoanele interesate pot face
opoziţii scrise la OSIM cu privire la înregistrarea desenului sau modelului, în termen de 3
luni de la data publicării. Ele se comunică solicitantului pentru a putea răspunde şi urmează a
fi analizate odată cu soluţionarea cererii de înregistrare.
Examinarea cererii va avea în vedere respectarea condiţiilor de fond şi formă, inclusiv
pe aceea a noutăţii, dacă avem în vedere că lipsa noutăţii e motiv de revocare a hotărârii sau
de anulare a certificatului; se examinează de asemenea şi obiecţiunile formulate de
persoanele interesate. Certificatul de înregistrare se eliberează în termen de 30 de zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii pronunţată de comisia de examinare a
OSIM, sau după caz, a hotărârii comisiei de reexaminare a OSIM, ori hotărârii instanţei de
judecată.
Spre deosebire de alte creaţii de proprietate industrială protejate, în cazul desenelor şi
modelelor industriale, legiuitorul nu a impus obligaţia titularului de a exploata desenul sau
modelul industrial.
Perioada de valabilitate a certificatului de înregistrare a desenului sau modelului
industrial este de 10 ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar şi poate fi
reînnoita pe încă 3 perioade successive de 5 ani.

Secţiunea 3. Grile şi speţe

Grile:
11. Un desen sau model industrial este considerat nou dacă:
d) nici un desen sau model identic nu a fost făcut public înaintea datei de
depunere a cererii de înregistrare;
e) conţine un element de noutate, raportat la stadiul actual al tehnicii;
f) nu a mai fost utilizat înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare.

12. Desenul sau modelul care este determinat exclusiv de o funcţie tehnică:
d) poate fi înregistrat;
e) nu poate fi înregistrat, deşi îndeplineşte condiţia noutăţii;
f) poate fi înregistrat, cu condiţia să fie reprodus în forma şi la dimensiunile
 exacte.

13. Reprezintă condiţii de protecţie a desenului sau modelului industrial:

d) noutatea şi aplicabilitate industrială;
e) originalitatea şi funcţia utilitară;
f) funcţia utilitară şi noutatea.

14. Descrierea elementelor noi, caracteristice desenului sau modelului pentru care se
solicită protecţia:
d) trebuie menţionată în mod obligatoriu în cererea de înregistrare a modelului sau
desenului industrial;
e) se menţionează în mod facultativ în cererea de înregistrare a modelului sau
desenului industrial;
f) nu se menţionează în cererea de înregistrare a modelului sau desenului
industrial.

15. Spre deosebire de alte drepturi de proprietate industrială, în cazul desenelor şi

modelelor industriale legiuitorul:
d) a prevăzut obligaţia titularului de a exploata desenul sau modelul industrial,
sub sancţiunea decăderii din drepturi pentru neexploatare;
e) a prevăzut obligaţia titularului de a exploata desenul sau modelul industrial,
sub sancţiunea anulării titlului de protecţie pentru neexploatare;
f) nu a mai prevăzut obligaţia titularului de a exploata desenul sau modelul
industrial, sub sancţiunea decăderii din drepturi pentru neexploatare.

16. În materia desenelor şi modelelor industriale, la expirarea perioadei de valabilitate

a titlului de protecţie:
d) dreptul exclusiv de exploatare poate fi exercitat de către titular în continuare,
dacă nu aduce atingere drepturilor unor alte persoane;
e) desenul sau modelul industrial trece în domeniul public şi poate fi utilizat de
către orice persoana fără consimţământul autorului;
f) desenul sau modelul industrial nu mai poate fi folosit de către nici o persoană.

17. Desenele reprezintă:

d) denumirea care serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o ţară,
regiune sau localitate, în cazul în care o calitate, o reputaţie sau alte
caracteristici pot fi atribuite acelei origini;
e) un semn susceptibil de reprezentare grafică, distinctiv, care diferenţiază
produsele şi serviciile unei persoane de cele ale altei persoane.
f) aspectul exterior al unui produs, redat în 2 dimensiuni rezultat din combinaţia
dintre principalele caracteristici.

18. Perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a unui desen sau model
industrial:
d) este de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi reînnoită
pe 3 perioade succesive de câte 5 ani;
 e) este nelimitată;
f) este de 70 de ani.

19. Deosebirea dintre desenul şi modelul industrial este:

d) desenul industrial este un ansamblu de linii, iar modelul industrial este un
ansamblu de culori;
e) desenul industrial este o reprezentare plană, iar modelul industrial este o
reprezentare în spaţiu;
f) desenul industrial nu se înregistrează la OSIM, iar modelul industrial este
supus înregistrării la OSIM.

20. Pentru a fi protejat, desenul sau modelul industrial trebuie:

d) să fie original;
e) să fie contrar ordinii publice;
f) să aibă funcţie utilitară.

Răspunsuri grile: 1-a; 2-b; 3-c; 4-a; 5-c; 6-b; 7-c; 8-a; 9-b; 10-c.

Speţa:
Reclamanta SC DAR SRL a chemat în judecată pe pârâţii SC BT SA şi OSIM,
solicitând instanţei să dispună anularea certificatului de înregistrare a modelului industrial,
eliberat de OSIM pârâtei SC BT SA. Motivul cererii este acela că aspectul modelului
industrial este determinat de o funcţie tehnică. Totodată, în speţă, s-a făcut dovada că
reclamanta SC DAR SRL solicităse cu un an înainte Registrului Auto Român şi obţinuse
certificatele de conformitate pentru produse similare celor înregistrate de pârâta ca modele
industriale, respectiv cablu primar frâna de mână şi cablu secundar frâna de mână.
Sunt îndeplinite în speţă cele două condiţii pentru înregistrarea modelului industrial? În
caz contrar care este condiţia nerespectată?

Bibliografie:

7. Olteanu, G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

8. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011
9. Yolanda Eminescu, Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1993
10. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2011
11. Bodoaşcă T., Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul juridic, București, 2012
12. Legea numărul 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale
 Capitolul 5
PROTECŢIA MĂRCILOR ȘI INDICAŢIILOR GEOGRAFICE

Secţiunea 1. Noţiuni generale despre mărci. Semne susceptibile de a fi Marca

Marca reglementată de Legea nr.84/1998 reprezintă un element important al activităţii

comerciale, utilitatea ei rezidând în posibilitatea diferențierii serviciilor proprii de cele ale
concurenței și în crearea unei imagini proprii, care poate sta la baza unei strategii de
promovare. Condiţiile și etapele înregistrării unei mărci sunt prevăzute de lege, această
procedură fiind derulată de Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci.
Marca poate fi definită ca fiind un semn distinctiv, care diferențiază produsele și
serviciile unei persoane de celelalte existente pe piață, și oferă garanția unei calităţi
determinante și constante în conștiința celor cărora le este adresată. Poate constitui o marcă
orice astfel de semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte (inclusiv nume de
persoane), desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special,
forma produsului sau a ambalajului, sau culori, combinații de culori, holograme, semnale
sonore, precum și orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită să se
distingă produsele sau serviciile care unei întreprinderi de cele ale altor. Marca permite
diferențierea produselor și serviciilor care sunt identice sau similare. Acestea dobândesc o
individualitate odată ce sunt comercializate în asociere cu marca, iar în cazul în care ele sunt
apreciate de public, marca devine instrumentul prin care această apreciere se concretizează
în vânzări ulterioare și profit pentru întreprindere.
Orice cuvânt poate constitui marcă cu următoarele excepţii:
a) cuvintele uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante;
b) cuvintele care se folosesc în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea,
destinaţia, valoarea, regiunea geografică, calitatea sau natura produsului ori alte
caracteristici;
c) cuvintele de natură a induce în eroare cu privire la regiunea geografică, calitatea sau
natura produsului ori serviciului;
d) cuvintele care s-ar constitui în mărci contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Dacă se propune spre înregistrare o marcă în care intră şi cuvinte străine, cererea de
înregistrare trebuie să cuprindă şi o traducere a acestora.
Combinaţiile de cuvinte prezintă de regulă interes atunci când se prezintă ca sloganuri
publicitare şi se doreşte înregistrarea lor ca marcă. Ele sunt combinaţii de cuvinte cu putere
de distincţie şi impact în mintea consumatorului. Legea română nu exclude sloganul de la
înregistrare ca marcă.
Articolul 5 al Legii nr. 84/1998 exclude de la înregistrare doar mărcile care conţin, fără
consimţământul titularului numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în
România. Această ultimă condiţie presupune că numele unei persoane fără renume poate fi
înregistrat fără acordul său, acest lucru fiind catalogat în doctrină ca o alegere suspectă şi
sursă de confuzie. În schimb, numele istorice au fost constant înregistrate ca marcă.
Denumirile istorice de ţări şi oraşe dispărute, având semnificaţie simbolică, au fost
admise ca mărci. Zonele geografice nu pot fi înregistrate decât dacă nu sunt denumiri de
origine.
Desenele sunt reprezentări grafice cu rol distinctiv precum emblemele, blazoanele,
vinietele etc. Emblema este semnul figurativ simplu cu valoare simbolică (pumă, crocodil,
stea), pe când vinieta este o combinaţie de figuri (linii, cercuri).
Literele alese ca marcă sunt, de regulă, iniţialele unui producător (de exemplu: Fiat –
Fabrică Italiana Automobili Torini) sau au o semnificaţie proprie (de exemplu, Aro –
autoturism românesc).
Simbolurile figurative pot interfera cu desenele, atunci când sunt reprezentări grafice.
Astfel, majoritatea doctrinei include vinieta şi emblema în rândul simbolurilor figurative,
deşi ele sunt combinaţii de linii. Printre elementele figurative se află eticheta, imaginea,
personajele ş.a. Imaginea unei persoane cunoscute în România poate fi folosită ca marcă
doar cu acordul acestuia.
Pentru ca forma produsului să poată fi înregistrată ca marcă aceasta nu trebuie să fie
banală sau funcţională. Acelaşi este şi cazul formei ambalajului, care trebuie pentru
înregistrare, să nu aibă o formă impusă de natura produsului şi să prezinte distinctivitate.
Legea română a prevăzut corect ca semn susceptibil de a fi marcă, doar combinaţiile
de culori, deoarece o singură culoare nu prezintă distinctivitate, nuanţele nu sunt sesizabile,
iar monopolizarea culorii ar fi fost un real pericol.
Semnele sonore pot fi înregistrate ca marcă dacă se pot reproduce pe portativ ori prin
alte mijloace descriptive.
Semnele olfactive nu sunt enumerate în actuala lege printre semnele care pot fi
înregistrate ca mărci. În literatura de specialitate s-a reţinut faptul că un semn olfactiv nu
poate fi reprezentat grafic, formula chimică nu reprezintă mirosul unei substanțe, ci
substanța însăși.
Legea realizează o enumerare exemplificativă, și nu limitativă, a semnelor care pot fi
mărci, astfel că semnele care nu sunt cuprinse în enumerare nu sunt automat excluse. Însă,
toate semnele trebuie să îndeplinească condiţia reprezentării grafice pentru a putea fi mărci.
Mărcile se clasifică astfel:
După modul de reprezentare grafică, mărcile pot fi:
- Marca verbală – un slogan, o denumire, scrise cu caractere standard;
- Marca figurativă – un elemant grafic ce nu conţine litere sau cifre;
- Marca combinată – o denumire scrisă cu o grafică deosebita sau o denumire
însoţită de o reprezentare grafică.
După natura solicitanţilor:
- Marca individuală – marca al cărei solicitant este o persoana fizică sau juridică;
- Marca colectivă – marca destinată a servi la deosebirea produselor/serviciilor
membrilor unei asociaţii de produsele/serviciile aparţinând altor persoane.
După criteriul destinaţiei economice:
- Mărci de fabrică – sunt utilizate de producători sau fabricanţi în sfera activităţii
agricole, mestesugaresti, industriale;
- Mărci de comerţ – sunt cele folosite de comercianţi și distribuitori, prin aplicarea
lor pe produsele destinate vânzarii.
După natura normelor care le reglementează:
- Mărci facultative, cele ce pot fi utilizate după voinţa comerciantului sau a
producătorului;
- Mărci obligatorii – se aplică anumitor produse, ca de exemplu produselor fabricate
din metale preţioase și celor a căror fabricare constituie monopol de stat.
După obiectul lor:
- Mărci de produse;
 - Mărci de servicii.

Secţiunea 2. Condiţiile de fond pentru protecţia mărcilor

Legea română nu prevede în mod expres toate acele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească un semn pentru a putea fi înregistrat ca marcă, însă interpretând anumite
articole ale Legii nr.84/1998 putem afirma ca și condiţii de fond: distinctivitatea,
disponibilitatea și liceitatea.
d) Distinctivitatea
Această condiţie esențială pentru înregistrarea ca marcă a unui semn rezultă chiar din
definiţia mărcii în art. 2 din Legea nr. 84/1998, „…aceste semne să permită a distinge
produsele sau serviciile…” Caracterul distinctiv al unei mărci nu rezultă din semnul în sine,
ci din perceperea lui ca atare de către public. Este esențiala percepția de către public a mărcii
ca indicând anumite produse și servicii ce le pot garanta calitatea.
Caracterul distinctiv al semnului presupune existenţa unei capacităţi de identificare a
produsului de către consumator, fără a permite riscul de confuzie. Relativitatea distincti-
vităţii constă într-o manifestare diferită în funcţie de condiţiile existente pe piaţă: acelaşi
semn poate fi distinctiv pentru anumite produse şi nedistinctiv pentru altele.
Într-o concepţie36, un semn era considerat distinctiv dacă avea putere de
individualizare, dacă nu avea caracter banal, precum și dacă anterior nu ar fi făcut obiectul
unei apropieri.
Astfel, un semn este distinctiv dacă: nu este impus de natura sau funcţia obiectului pe
care îl caracterizează; nu este uzual; nu are caracter descriptiv al naturii şi calităţilor
substanţiale sau al destinaţiei obiectului
Conform art. 5 alin. ultim al Legii nr. 84/1998, o marcă poate căpăta caracter distinctiv
prin folosirea anterioară.
În doctrina clasică s-a arătat ca, datorită succesului de care au parte, unele mărci devin
foarte cunoscute publicului și se bucură de o anumită reputație, fiind necesar să li se asigure
o protecție lărgită pentru a evita abuzurile prin folosirea de către alţii a acestor mărci.
Astfel, distingem între: mărcile notorii, mărci celebre și mărci cu renume.
Legea nr. 84/1998 defineşte marcă notorie în art. 3 pct. D ca fiind “Marca larg
cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile
cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România
pentru a fi opusă”.
Pentru a fi considerată larg cunoscută în România, marca nu trebuie să fie cunoscută
pe întreg teritoriul țării sau pentru majoritatea locuitorilor acesteia, ci în cadrul segmentului
de public vizat de produsele sau serviciile cărora li se aplică acea marcă.
Un caz aparte de indisponibilitate îl reprezintă notorietatea mărcii. Un semn folosit
pentru identificarea produselor sau serviciilor, care a dobândit un mare renume, reputaţie şi
recunoaștere nu poate face obiectul unei înregistrări. Mărcile notorii se bucură de protecţie
potrivit art. 6 bis al Convenţiei de la Paris în toate ţările membre ale Uniunii.

e) Disponibilitatea
Semnul este disponibil în momentul în care nu aduce atingere unui drept anterior

36
Y. Emminescu, Tratat de proprietate intelectuală vol.II. Semne distinctive, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983,
pag.64-65
protejat. Regulamentul de aplicare a Legii nr.84/1998 arată că indisponibilităţile sunt
conflicte cu drepturi anterioare. Indisponibilitatea se poate datora: apropierii semnului ca
nume comercial, indicaţie geografică, desen sau model industrial, existenţa unui drept de
autor sau a protecţiei prin drept al personalităţii.
f) Liceitate
În ciuda faptului ca sunt disponibile și distinctive, anumite semne nu pot fi utilizate ca
marcă. Astfel, nu pot fi înregistrate ca mărci semnele contrare ordinii publice și bunelor
moravuri, semnele care cuprind indicaţii false sau înșelătoare și semnele excluse de art. 6 al
Convenției de la Paris. Pentru ca un semn să fie contrar ordinii publice și bunelor moravuri,
acest lucru trebuie să rezulte din natura semnului însuși, marca fiind independentă de
obiectul asupra căruia poartă. Spre exemplu, o marcă poate fi contrară ordinii publice și
bunelor moravuri atunci când amintește de un drog.

Secţiunea 3. Înregistrarea şi conţinutul dreptului la marcă

Dreptul la marcă aparţine presoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile
legii, cererea de înregistrare a mărcii. Conform Legii nr. 84/1998, cerea depusă la OSIM
constituie depozitul naţional reglementar al mărcii, iar data depozitului naţional reglementar
este data la care cererea de înregistrare a mărcii a fost depusă la OSIM.
Au rămas totuşi şi sisteme de drept în care dreptul la marcă se dobândeşte prin
prioritate de folosinţă. Acest sistem de protecţie, denumit declarativ, permite înregistrarea,
dar ea nu e atributivă de proprietate.
Cererea poate fi formulată de persoana fizică sau juridică în cazul de mărcilor
individuale, de către asociaţia de producători sau comercianţi, pentru mărcile colective şi de
persoana juridică legal abilitată să controleze calitatea produselor sau serviciilor pentru
mărcile de certificare.
Depozitul este constituit din cererea de înregistrare care trebuie să cuprindă solicitarea
expresă de înregistrare a unei mărci, datele de identificare ale solicitantului și calitatea
acestuia, reproducerea mărcii și o lista a produselor sau serviciilor. Principalul rol al
depozitului reglementar este de a facilita stabilirea anterioritații mărcii în raport cu alte mărci
identice.
Cererea de înregistrare a mărcii se examineaza din punctul de vedere al îndeplinirii
condiţiilor pentru constituirea depozitului naţional reglementar, în termen de o luna de la
data depunerii cererii. Astfel, art.9 alin.1 din legea nr.84/1998 prevede că cererea trebuie să
fie redactată în limba română și să conţină elementele din alin.2 și anume:
a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;
b) datele de identificare a solicitantului și, după caz, a mandatarului;
c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;
d) lista produselor și/sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;
e) dovada achitării taxei de depunere și de publicare a cererii de înregistrare a mărcii.
Dacă cererea îndeplineşte condiţiile enumerate mai sus, OSIM decide atribuirea datei
de depozit și înscrierea datelor în Registrul Naţional al Mărcilor.
Dacă din cererea de înregistrare a mărcii lipsesc unele dintre elementele prevăzute de
art.9, OSIM va notifica solicitantului lipsurile constatate, acesta din urmă având la dispoziție
un termen de trei luni, de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, pentru
completarea lipsurilor (altfel, OSIM va respinge cererea de înregistrare a mărcii și va restitui
taxa de înregistrare). În acest caz, data depozitului reglementar va fi data la care solicitantul
a comunicat OSIM datele lipsa din cerere. Decizia cu privire la depozitul naţional
reglementar sau respingere a cererii de înregistrare se comunică solicitantului în termen de
cinci zile de la emiterea acesteia.
Examinarea pe fond este reglementată de art.22 – 26 din Legea nr. 84/1998 și regula
14 din Regulament și se realizează în termen de șase luni de la data plății taxei de
înregistrare și examinare a cererii.
După veificarea cererii, în cazul în care se constată ca aceasta îndeplinește condiţiile de
forma și de fond cerute de lege, OSIM decide înregistrarea mărcii și publicarea acesteia, în
termen de doua luni, în Buletinul Oficial al Proprietății Industriale (BOPI).
În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înregistrarea mărcii,
Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci notifică acestea solicitantului acordându-i un termen
de trei luni în care să-și poată prezenta punctul de vedere ori să-și retragă cererea. Termenul
poate fi prelungit cu o nouă perioadă de trei luni, la cererea solicitantului, și cu plata taxei
prevăzute de lege.
La expirarea termenului acordat, OSIM, după examinarea punctului de vedere al
solicitantului, va decide, după caz: înregistrarea cererii, respingerea cererii ori se va lua act
de retragerea acesteia.
În conformitate cu art.36 al Legii nr.84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului un
drept exclusiv asupra mărcii, subordonat principiului specialităţii. Latura pozitivă a dreptului
constă în posibilitatea de a folosi exclusiv marca, pe când latura negativă permite să interzică
terţilor folosirea fără acordul titularului:
– a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice;
– a unui semn care, datorită asemănărilor, prezintă risc de confuzie;
– a unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii
diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un
renume în România.
Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Protecţia
acestui drept este asigurată pe o perioada de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii înregistrării
mărcii pe un timp nelimitat.
Încetarea dreptului la marcă poate opera prin moduri prevăzute expres de lege sau prin
modaliţăti care nu sunt menţionate în lege.
Expirarea duretei de protecţie (neurmată de o cerere de reînnoire) este una dintre
modalităţile de stingere a dreptului la marcă.
Renunţarea titularului la dreptul său asupra mărcii este prevăzuta de art.45 din Lege,
astfel ca acesta poate renunţa la marcă pentru toate (renunţare totală) sau numai pentru o
parte din produsele sau serviciile pentru care și-a înregistrat marca (renunţare parţială).
Renunţarea se face prin declaraţie scrisă înregistrată la OSIM. Renunţarea va produce efecte
numai de la data înscrierii în Registrul mărcilor.
Decăderea ca mod de stingere a dreptului la marcă este o sancţiune civilă care poate fi
determinată de motive precum: neplata taxelor; neexecutarea obligaţiei de exploatare.
Decăderea din drepturile conferite de marcă produce efecte de la data introducerii cererii de
decădere la instanţa judecătorească competentă și poate fi cerută de orice persoana interesată
potrivit dispoziţiilor art.46 din Legea 86/1998.
 Secţiunea 4.Indicaţiile geografice

Indicaţia geografică este definită de lege ca fiind denumirea servind la identificarea

unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o
calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinabile pot fi în mod esenţial atribuite
acestei origini geografice. Aceste denumiri au apărut din nevoia de a se proteja produsele
agricole şi alimentare obținute de diverşi producători a căror origine geografică este
identificabilă a fost recunoscută o noţiune aparte, respectiv cea de “denumire de origine
înregistrată” care vine în sprijinul producătorilor stimulaţi să urmărească obţinerea de
venituri mai mari graţie acesteia, dar şi al consumatorilor acestui tip de produse care vor fi
încurajaţi să le consume datorită însuşirilor calitative aparte, aceştia fiind orientaţi în special
către originea care atrage încrederea pentru un astfel de consum.
Modalităţile de dobândire a protecţiei indicaţiilor geografice sunt conform dispoziţiilor
legale:
– prin înregistrare la OSIM în baza Legii nr.84/1998;
– prin convenţii bilaterale sau multilaterale indicaţiile geografice sunt protejate fără o
înregistrare suplimentară.
Solicitant al eliberării unui certificat de înregistrare nu poate fi decât o persoană
juridică, respectiv, asociaţia producătorilor care desfăşoară o activitate de producţie într-o
zonă geografică. Dreptul de folosire a indicaţiei aparţine membrilor asociaţiei înscrişi în lista
comunicătă OSIM.
Denumirile susceptibile de a fi înregistrate ca indicaţii geografice sunt o ţară, o regiune
sau o localitate din care produsele realizate au calităţi, caracteristici precum şi reputaţie
deosebite. Sunt excluse de la înregistrare indicaţiile care nu conţin denumiri geografice reale
şi exacte, sunt doar denumiri generice ale produselor, sunt susceptibile de înducere în eroare
a consumatorilor sau sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri.
Grupul de producători solicitant pregăteşte documentaţia pentru înregistrarea unei
indicaţii geografice sau denumiri de origine şi o transmite Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale. Documentaţia trebuie să conţină: actul de asociere şi statutul grupului de
producători sau procesători, declaraţie pe propria răspundere ca grupul reprezintă
producătorii sau procesătorii din arealul geografic delimitat în căietul de sărcîni, dovezi care
să ateste legătura dintre zona geografică şi calitatea sau caracteristicile produsului sau o
calitate specifică, reputaţia sau alte caracteristici ale produsului, date socio-economice
actuale şi de perspectivă.
Modul de înregistrare indicaţiilor geografice este asemanator celui al mărcilor. Trebuie
depusă o cerere de înregistrare la O.S.I.M., care va examina cererea în timp de 3 luni de la
depunerea cererii. Dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, O.S.I.M. va decide înregistrarea în
Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi acordarea dreptului de utilizare asociaţiei de
producători, iar în termen de 2 luni de la înregistrare, va publica indicaţia geografică şi lista
persoanelor autorizate să o folosească în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Deciziile privind indicaţiile geografice se iau de directorul general al OSIM sau de
împuternicitul său şi dacă cererea îndeplinește condiţiile cerute de lege se dispune
înregistrarea indicaţiei geografice. După ce este admisă pentru înregistrare indicaţia se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială şi se eliberează certificatul de
înregistrare.
Odata înregistrată, indicaţia geografică beneficiază de protecţie pe durată nelimitată.
Solicitantul va putea utiliza indicaţia 10 ani, înregistrarea putând fi reînnoită nelimitat.
Persoanele titulare ale înregistrării pot să folosească indicaţia geografică în circuitul
comercial pe aceste produse, în reclame, prospecte şi pot să aplice menţiunea indicaţie
geografică înregistrată.

Secţiunea 5. Grile

1. Pot fi înregistrate:
a) mărcile care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv;
c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite
uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante.

2. Funcţia de concurenţă a mărcii se realizează prin:

a) diferenţiere;
b) publicitate;
c) toate variantele de mai sus.

3. Marca reprezintă:
a) denumire care serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o ţară,
regiune sau localitate, în cazul în care o calitate, o reputaţie sau alte
caracteristici pot fi atribuite acelei origini;
b) un semn susceptibil de reprezentare grafică, distinctiv, care diferenţiază
produsele şi serviciile unei persoane de cele ale altei persoane;
c) aspectul exterior al unui produs redat în 3 dimensiuni rezultat din combinaţia
dintre principalele caracteristici.

4. Condiţia protecţiei mărcilor care desemnează calitatea semnului ales ca marcă de a

fi deosebit, diferit de alte lucruri de acelaşi fel, având capacitatea de a identifica un
obiect, cu scopul de a permite consumatorilor să-l recunoască, poartă denumirea
de:
a) liceitate;
b) distinctivitate;
c) noutate.

5. Reprezentarea semnului ales ca marcă se poate realiza prin:

a) linii şi desene;
b) puncte şi culori;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.

6. Distinctivitatea, ca trasătura a mărcii cuprinde:

a) originalitatea;
b) inovaţia;
c) actualitatea.
7. Dreptul de folosire exclusivă a mărcii presupune:
a) terţii pot utiliza aceeaşi marcă, dar numai pentru alte produse sau servicii;
b) titularul unei marci individulale sau colective nu are posibilitatea transmiterii
drepturilor asupra mărcii, în tot sau în parte, cu titlu oneros sau gratuit;
c) terţii nu pot utiliza aceeaşi marcă, chiar dacă ultilizarea vizează alte produse
sau servicii.

8. Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută:

a) înainte de expirarea duratei de protecţie în curs;
b) mai devreme de 3 luni înainte de expirarea duratei de protecţie;
c) în termen de maxim o lună de la expirarea duratei de protecţie.

9. Care dintre următoarele reprezintă condiţii de fond pentru protecţia mărcii:

a) liceitate şi noutate;
b) distinctivitate şi liceitate;
c) disponibilitate şi funcţie utilitară.

10. Marca notorie:

a) este semnul larg cunoscut în România la data depunerii unei cereri de
înregistrare a mărcii;
b) este destinată a servi la deosebirea produselor sau serviciilor aparţinând
membrilor unei asociaţii de produsele şi serviciile altor persoane;
c) reprezintă acea marcă ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care
este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea,
modul de fabricaţie şi alte caracteristici.

11. Care dintre următoarele afirmaţii este adevarată cu privire la liceitate, ca şi

condiţie de protecţie a mărcii:
a) nu pot face obiectul unei înregistrării mărcile notorii;
b) nu pot fi înregistrate ca marcă semnele care contravin bunelor moravuri;
c) nu pot fi înregistrate ca marcă semnele care prezintă distinctivitate.

12. Reprezintă condiţii de protecţie a mărcii:

a) notorietatea şi distinctivitatea;
b) anterioritatea şi liceitatea;
c) disponibilitatea şi distinctivitatea.

13. Liceitatea:
a) permite folosirea simultană a aceleiaşi mărci pentru produse (servicii)
aparţinând unor domenii diferite;
b) înseamnă ca un semn adoptat ulterior ca marcă este disponibil dacă marca
respectivă înregistrată anterior a fost abandonată sau dacă titularul său a
decăzut din drepturi;
c) reprezintă acea condiţie de protecţie a mărcii după care semnul ales ca marcă
trebuie să fie conform cu normele de ordine publică.
14. Sunt susceptibile de a constitui mărci:
a) mărcile neconvenţionale redate prin miros sau gust;
b) mărcile care conţin figuri geometrice simple, ori imaginea sau numele
patronimic al unei persoane şi mărcile care cuprind imitaţii sau reproduceri de
steme, drapele, embleme de stat;
c) cuvintele, desenele, literele, cifrele, elementele figurative, combinaţiile de
culori şi de semne.

15. Renunţarea expresă la dreptul asupra mărcii:

a) înseamna stingerea dreptului la marcă prin expirarea duratei de protecţie;
b) înseamna stingerea dreptului la marcă prin declaraţie expresă de renunţare, a
titularului formulată în scris;
c) nu reprezintă, de fapt, un mod de stingere a dreptului la marcă, ci o cauză de
invalidare, care operează retroactiv.

16. Decăderea titularului din drepturile conferite de marcă:

a) nu reprezintă, de fapt, un mod de stingere a dreptului la marcă, ci o cauză de
invalidare, care operează retroactiv;
b) reprezintă o sancţiune civilă, aplicată pentru neexercitarea imputabila a unui
drept la marcă, o anumita perioada de timp;
c) este o renunţare tacita a titularului la drepturile conferite de marcă.

17. Care dintre următoarele nu pot fi protejate ca mărci:

a) cuvintele care se folosesc în comerţ pentru a desemna calitatea, cantitatea,
destinaţia sau natura produsului, ori alte caracteristici;
b) denumiri istorice de oraşe şi ţări dispărute, având semnificaţie simbolică;
c) combinaţii de cuvinte cu putere de distincţie şi impact în mintea
consumatorului.

18. Printre condiţiile de înregistrare a mărcii se numară şi:

a) notorietatea şi distinctivitatea;
b) liceitatea şi disponibilitatea;
c) originalitatea şi liceitatea.

19. Un semn este distinctiv dacă:

a) este impus de natura obiectului pe care îl caracterizează;
b) nu este uzual;
c) descrie natura şi calitatea obiectului.

20. Marca:
a) este un semn distinctiv al proprietăţii industriale;
b) nu este susceptibilă de reprezentare grafică;
c) serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei întreprinderi de cele
aparţinând altor întreprinderi, însă pentru categorii de produse diferite.
 21. Data depozitului naţional reglementar este:
a) data la care a fost depusă la OSIM cererea de înregistrare a mărcii;
b) data publicării cererii de înregistrare;
c) independentă de momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii

22. Durata de protecţie a indicaţiilor geografice este de:

a) 70 de ani pe timpul vieţii titularului ;
b) 10 ani fără posibilitatea reînnoirii;
c) 10 ani, cu posibilitatea de reînnoire nelimitată.

23. Indicaţia geografică este:

a) protejată în România prin înregistrarea la OSIM;
b) denumirea ce serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o ţară,
regiune sau localitate a unui stat;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.

24. Este denumire susceptibilă de a fi înregistrată ca indicaţie geografică:

a) un personaj istoric;
b) o persoana publică;
c) o localitate.

25. Indicaţia geografică:

a) identifică o regiune cu tradiţie;
b) identifică un produs originar dintr-o regiune/localitate a unui stat;
c) identifică o calitate a unui produs în funcţie de aspect.

Bibliografie:

1. Daniela Cătună, Speriuși Vlad, Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck,
București, 2011.
2. Teodor Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck, București,
2006.
3. Teodor Bodoașcă, Lucian Ioan Târnu, Dreptul proprietății intelectuale, Editura
Universul Juridic, București, 2015.
4. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, Dreptul proprietății
intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicaţiile geografice, Editura
All Beck, București 2003.
5. Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București 2001.
6. Ioana Carp, Marca. Conflict între o marcă anterior înregistrată și un nume comercial.
Analizarea conflictului se face prin aplicarea obligatorie a principiilor stabilite în
jurisprudența Curții Europene de Justiție, Revista Română de Dreptul Proprietății
Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2011.
7. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Protecţia mărcilor în mediul online, cazuri recente din
practică americană, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie
2011.
8. Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicaţiile geografice
 BIBLIOGRAFIE

1. Beleiu Gh., Drept civil român, Casa de editură și presă Șansa, București, 1992
2. Bertrand A., Le droit de l`auteur et les droits voisins, Dallos, Paris, 1999
3. Bodoașcă, T., Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II a, Editura C.H.Beck,
București, 2007
4. Bodoască T., Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul juridic, București,
2012
5. Bodoașcă T., Târnu L.I., Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul Juridic,
București, 2015.
6. Bujorel F., Dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul juridic, București, 2011
7. Cameniță I., Protecția invențiilor prin brevete, Editura Acadmiei, București, 1982
8. Carp I., Marca. Conflict între o marcă anterior înregistrată și un nume comercial.
Analizarea conflictului se face prin aplicarea obligatorie a principiilor stabilite în
jurisprudența Curții Europene de Justiție, Revista Română de Dreptul Proprietății
Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2011.
9. Cătună D., Speriuși V., Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck, București,
2011.
10. Ciutacu F., Dreptul proprietății intelectuale. Culegere de speţe, Ed. Themis Cărt,
București, 2003
11. Dănilă L., Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
12. Dominte N.R., Drept de autor Mărci.Desene şi modele.Brevete de invenție,
Jurisprudență comentată, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012
13. Eminescu Y., Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1993
14. Eminescu Y., Dreptul de autor.Legea 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997
15. Eminescu Y., Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
16. Macovei I., Tratat de dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2010
17. Mihai L., Invenţia.Condiţiile de fond ale brevetării.Drepturi, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002
18. Olteanu G., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
19. Pătulea V., Turianu C., Instituţii de drept economic și comercial. Practică
jurisdicţională, Editurile Continent XXI&Universul, București, 1994
20. Romiţan C. R., Drepturile morale de autor, Editura Universul juridic, București, 2007
21. Romiţan C. R.,Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006
22. Roş, V.; Bogdan D.; Spineanu-Matei O., Dreptul de autor şi drepturile conexe, Editura
ALL Beck, Bucureşti, 2005
23. Roș V., Spineanu-Matei O., Bogdan D., Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul
proprietății industriale. Mărciile și indicaţiile geografice, Editura All Beck, București
2003.
24. Roș V., Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București 2001.
25. Roubier P., Le droit de la propriete industrielle, vol.II, Sirey, Paris, 1954
26. Scarlat D.I., Scurte considerații asupra consecințelor juridice ale curgerii timpului
privite prin prisma prescripției extinctive, Editura Sitech, Craiova, 2019
27. Spineanu-Matei O., Proprietate Intelectuală (5). Practică judiciara 2010, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2011
28. Vasiu I., Vasiu L., Protecţia mărcilor în mediul online, cazuri recente din practică
americană, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie 2011.
29. Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată în 2019
30. Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată în 2014
31. Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicaţiile geografice, republicată în 2014
32. Legea nr.129/1992 privind protecţia desenelor și modelelor industriale, republicată în
2014
33. Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2016
privind protecţia know-how-ului și a informaţiilor de afaceri nedivulgate (secrete
comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale