Universitatea „Ștefan cel mare” Suceava facultatea de

drept și științe administrative specializare: administrație publică

Elemente de structură a autonomiei locale

Student: Hrițcu Nicoleta

Anul II

Grupa 2
 Cuprins

Introducere........................................................................................................................................3
Principiile de organizare și funcționare a autonomiei locale............................................................5
 Principiul autonomiei locale..................................................................................................5
 Principiul descentralizării serviciilor publice........................................................................5
 Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale.........................................5
 Principiul legalităţii...............................................................................................................6
 Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit...........................6
Bibliografie.....................................................................................................................................12

2
 Introducere

Pentru România, ca şi pentru toate celelalte ţări care au cunoscut experienţa

totalitarismului şi, pe care depăşind-o în situaţia ivită ulterior anului 1989, problemele de rezolvat
la nivel naţional, zonal şi local au fost dintre cele mai dificile. Aceasta în măsura în care aceste
ţări au hotărât să se integreze într-un stil şi ritm nou de muncă, de viaţă, de gândire și organizare
administrativă. După destrămarea sistemului socialist (mai întâi ca sistem inter-statal, ulterior în
fiecare stat component), prin desfiinţarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia, prioritare au fost
aderarea şi integrarea în structurile euro-atlantice, structuri economice, politico-juridice, militare.
Aceasta a fost şi este percepută ca o şansă viabilă de a se dezvolta în sensul modernizării şi
progresului.

Printre elementele specifice integrării europene se numără și aplicarea unui set de măsuri
de natură administrativă în vederea unei mai bune coordonări a activităților socio-economice
specifice. Printre aceste principii se numără și conceptul autonomiei publice locale. Aplicată în
domeniul economic al vieţii sociale, integrarea europeană presupune dezvoltarera
interdependenţei economice a ţărilor membre, liberalizarea pieţelor şi a comerţului acestora,
circulaţia liberă a forţei de muncă şi a capitalurilor. Integrarea politică implică încorporarea
principiilor şi practicilor politice democratice ale Uniunii, aceea juridică – armonizarea legislaţiei
în sensul adoptării concepţiei juridice europene, aceea spirituală – însuşirea valorilor culturii
europene respectiv general-umane şi, ca o sinteză a tuturor, asimilarea şi respectarea principiilor
şi normelor morale ale culturii şi civilizaţiei europene.

Orice stat fiind o putere publică, organizată pe un spațiu delimitat şi recunoscut de către
alte state, are rolul nu numai de a reprezenta locuitorii de pe respectivul teritoriu, ci şi de a le
rezolva probleme și reprezenta interesele atât de diferite de la de la un grup de indivizi la altul,
implicit și de la o comunitate la alta. Pentru a-şi îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi
populaţia aflată pe acesta în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii specifice:
geografice, istorice, religioase, sociale, culturale etc. Aceste zone, indiferent de dimensiune, sunt
unităţile administrativ-teritoriale care de-a lungul istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut,
regiune, oraş, comună etc.

3
 Conform articolului 3, alineatul 3 din Constituţia României, “teritoriul este organizat suub
aspect administrative în comune, oraşe şi judeţe”. În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale
statul a creat autorităţi publice, care să-l reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea
intereselor sale, dar şi ale locuitorilor respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel
central, care să-l reprezinte şi să asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care
apar ca ceea ce este comun şi general tuturor zonelor de interese. Pentru armonizarea acestor
categorii de interese legiuitorul a creat regimuri juridice sau instituţii speciale, fiecare dintre ele
asigurând o rezolvare mai mult sau mai puţin corespunzătoare situaţiilor concrete. În aceste
condiţii vorbim de autonomie locală, centralizare, descentralizare, deconcentrare, tutelă
administrativă, regiune sau regionalizare. Principiile de bază ale administraţiei publice locale sunt
prezentate în textele Constituţiei şi în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Astfel, în
articolul 120 din Constituţia revizuită şi republicată în 2003 se prevăd trei principii pe care se
întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume:

 Principiul descentralizării,
 Principiul autonomiei locale,
 Principiul deconcentrării serviciilor publice.

4
 Principiile de organizare și funcționare a autonomiei locale

În Legea 215/2001 (articolul 2, alineatul 1) se arată că administraţia publică din unităţile

administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul următoarelor principii
fundamentale:

 Principiul autonomiei locale

Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia

publică locală, constînd în dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele
proprii fară amestecul autorităţilor centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea
administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea – un sistem care implică autonomia.

 Principiul descentralizării serviciilor publice

Descentralizarea, s-a considerat că se traduce printr-un transfer de atribuţii specifice

statului către instituţii juridice distincte faţă de acesta (teritoriale sau neteritoriale), instituţii care
beneficiază, sub atenta supraveghere a statului, de o anumită autonomie de gestiune. Printr-o
astfel de definire a conceptului se trasează automat şi liniile generale ale acestuia: reprezintă un
"transfer de atribuţii", vizează un raport între centrul etatic şi extremităţile sale, presupune un
control din partea statului. Descentralizarea poate apărea astfel şi ca o metodă de divizare a
puterii statului.

 Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale

Acest principiu presupune alegerea directă sau indirectă, însă cu respectarea principiilor
decocrației reprezentative, a autorităților locale. Legea română prevede alegerea directă atât a
consiliului local sau județean, cât și a primarului. Singurul ales indirect este Președintele
Consiliului județean.

5
  Principiul legalităţii

Principiul legalității administrative , în drept, stabilește că administrația publică găsește în

lege scopurile acțiunii sale și puterile juridice pe care le poate exercita și nu poate exercita nicio
altă putere decât cele pe care legea i le atribuie.

Este o expresie a principiului democratic și a supremației voinței populare .

 Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.

Principiul consultarii cetatenilor presupune implicarea cetatenilor in managementul

deciziilor si al ofertei de servicii. Democratia participativa urmareste aducerea deciziilor cat mai
aproape de beneficiari, care sunt informati si consultati asupra modului cu de gestionare a
autoritatii si resurselor publice.

Din cele două texte rezultă cele şase principii de bază (cele cinci din Legea 215/2001 la
care se adauga principiul deconcentrării serviciilor publice, din Legea de revizuire a Constituţiei,
aprobată prin referendumul din octombrie 2003). Aplicarea acestor principii nu poate aduce însă
atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României. Prin autonomie locală se
înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona
în numele şi în interesul locuitorilor, diferitele aspecte care vizează buna gestionare a resurselor
comunitare locale.

Colectivitatea locală reprezintă totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-

teritorială. Conform aceleiași Legi, mecanismele specifice aplicării acestui principiu revin
autorităţilor administraţiei publice locale alese prin vot, respectiv primarii, consiliile locale,
consiliile județene. Un element esențial pe care legiuitorul românîl precizează în articolul 4 al
Legii administrației publice locale este faptul că autonomia locală care un caracter doar
administrativ şi financiar, alte forme fiind nepermise. În plus, ”autonomia locală conferă
autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate
domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice.”
(Legea administrației publice locale, art.5, al. 2).

6
 Alte principii fundamentale prezente în Lege sunt următoarele:

a. ”Autonomia locală se exercită de consiliile locale şi primării, precum şi de consiliile judeţene,

autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.”

b. ”Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile precum şi

gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz. ”

c. ”În acord cu cele mai recente reglementări comunitare în materie s-au introdus noi articole care
reglementează cooperarea şi asocierea autorităţilor administraţiei publice locale.” Astfel,
autorităţile administraţiei publice locale au dreptul ca, în limitele competenţelor lor, să coopereze
şi să se asocieze cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate.
Legea menționează că autorităţilor administraţiei publice locale le este permis dreptul de a adera
la asociaţii naţionale şi internaţionale, în condiţiile legii, pentru protecţia şi promovarea
intereselor lor comune, precum şi posibilitatea de a încheia între ele acorduri şi de a participa la
iniţierea şi realizarea unor programe de dezvoltare regională, în condiţiile legii. ”Consiliile locale
şi consiliile judeţene din unităţile administrative-limitrofe zonelor de frontieră au dreptul să
încheie acorduri de cooperare transfrontalieră cu autorităţile similare din ţarile vecine, în
condiţiile legii.” (Legea administrației publice locale, art. 11).

d. ”Autonomia locală se caracterizează şi prin dreptul consiliilor locale de a putea hotărî asupra
participării cu capital sau cu bunuri, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, la constituirea de societăţi comerciale sau la înfiinţarea unor servicii de interes public
local sau judeţean.”

e. ”Comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită

autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice
locale.” (Idem, art. 18).

În contextul aderării și integrării în structurile europene, societatea românească nu poate

neglija principiile, mecanismele și valorile promovate de către Uniunea Europeană. Autonomia
locală este un principiu fundamental de funcţionare a colectivităţilor locale şi presupune
rezolvarea intereselor locale de către autorităţile reprezentative din unităţile administrativ

7
teritoriale. Acest principiu este consacrat în diverse acte și tratate internaţionale, iar Carta
europeană a autonomiei locale dezbate pe larg aplicarea acestui principiu de către statele
semnatare. Acest document a fost adoptat la Strasbourg în anul 1985 de către statele membre ale
Consiliului Europei.

În România, acest act a fost semnat pe data de 4 octombrie 1994 și ratificat prin Legea nr.
199 din 1997. Potrivit Cartei, scopul Consiliului Europei este de a realiza o legătură cât mai
strânsă între membrii săi pentru a promova idealurile şi principiile comune, iar pentru realizarea
acestui scop trebuie să existe o administraţie eficientă şi apropiată de cetăţeni, acest obiectiv
atingându-se prin descentralizarea puterii şi autonomia autorităţilor locale. Definirea acestui
important concept se regăsește în cadrul articolului 3 din Carta europeană a autonomiei locale.

Astfel, ”prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților
administrației publice locale de a solutiona și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în
interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice.” De asemenea, rațiunea
aplicării unui astfel de concept rezidă în faptul că statele membre ale Consiliului sunt conștiente
de faptul că aplicarea autonomiei locale reprezintă o ”contribuție importantă la edificarea unei
Europe fondate pe principiile democrației și ale descentralizării puterii”, după cum se prezintă în
Preambulul acestui document. În legătură cu realitățile resurselor financiare ale comunităților
locale, Carta menționează că ”autoritățile administrației publice locale au dreptul la resurse
proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea atributiilor lor.” De asemenea,
”autoritățile administrației publice locale trebuie să fie consultate, de o maniera adecvată, asupra
modalităților de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.” (Carta europeană a
autonomiei locale, art. 9).

Opus centralismului statal, dominant multă vreme în istoria Europei şi nu numai,

regionalismul apare ca o atitudine asociată regionalizării şi regiunii (dacă nu chiar o ideologie a
lor). Regiunea este o realitate socio-umană care îmbină factorul teritorial, preponderent geografic,
cu acela demografic, realitate caracterizată prin faptul de a fi o “zonă sau un complex de zone”
având împreună anumite specificităţi geografice şi demografice, o “entitate” sub-statală cu
anumite atribuţii administrative, un “instrument” al economiei acestei entităţi. Faţă de fenomene
precum mondializarea sau globalizarea, integrarea europeană ş.a., această atitudine este derivată
nu de puţine ori din considerarea particularului şi „localismului”.

8
 Conform lui M. Keating există următoarele tipuri de regionalism:

a. conservator (cu accent pe afectivitatea adepţilor şi în opoziţie cu statul „modernizator”);

b. burghez (îndeosebi în zonele industrializate şi dezvoltate economic);

c. tehnocratic şi depolitizat;

d. progresist (regiunea ca atare fiind o sursă democratică de progres);

e. populist (cu opoziţie faţă de „centrul” statului);

f. integrator (când pledează pentru o mai bună integrare în statul căruia îi aparţine);

g. dezintegrator (când reclamă o autonomie pronunţată sau chiar separarea de stat).

Reţin atenţia, între altele, expresii precum “elemente comune”, “anumite specificităţi
locale”. Chiar dacă textele în discuţie nu ne spun explicit despre ce fel de elemente este vorba, se
înţelege că este vizată, peste tot, o comuniune de interese şi de aspiraţii esenţialmente pe bază
geografică şi economică, precum şi culturală.

Însă oricâte elemente sunt invocate spre a defini regiunea, apare ca evident faptul că ea
reprezintă:

a. o identitate materială (geografică, economică...) şi spirituală (de conştiinţă a acestei identităţi şi

de voinţa de a o constitui şi manifesta),

b. că această identitate este o identitate (distinctă) atât faţă de stat (ţara maternă) cât şi faţă de
continent,

c. că ea este un sistem de relaţii sociale (materiale şi spirituale) definit printr-o interdependenţă

liber solicitată şi acceptată între diferite spaţii socio-umane având ca subiect comun zone
învecinate acestora.

Nu se poate ignora că definirea - circumscrierea regiunii are în vedere un spectru

corespunzător de semnificaţii, de la acelea zise “locale”, în interiorul unei ţări, la acelea
supranaţionale, în afara graniţelor ţării. Apreciem că factorul geografic este un element, deşi sine

9
qua non, oarecum de “formă” al realităţii numită regiune în timp ce activitatea umană îi conferă
conţinutul principal.

Tratatele europene acreditează două tipuri de regiuni:

1. “regiunile funcţionale”; precum acelea economice (spre exemplu: agricole) fără graniţe
administrative fixe;

2. regiunile administrativ-politice (Tratatul de la Maastricht).

La nivel european se manifestă o tendinţă spre regionalizare de tip administrativ, însă nu

există un instrument juridic prin care să se realizeze o organizare teritorial-administrativă de tip
regional, unanim acceptată de către toate statele, abordările acestora cu privire la principiul
autonomiei locale având caractere particulare. Unul dintre principiile fundamentale specifice
autonomiei locale este și subsidiaritatea.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, subsidiaritatea este un concept socio-

politic, managerial și cibernetic potrivit căruia problemele apărute la un moment dat, într-o
organizație sau un sistem, sunt soluționate la cel mai apropiat nivel decizional al acestora.

1. Semnificaţia şi finalitatea generală a principiului subsidiarităţii constau în atribuirea unui

anumit grad de independenţă unei autorităţi subordonate faţă de o autoritate superioară, în special
independenţa unei autorităţi locale faţă de puterea centrală. În consecinţă, se porneşte de la
partajarea competenţelor între diferitele niveluri de putere, principiu care constituie fundamentul
instituţional al statelor cu structură federală.

2. Aplicat în cadrul Comunităţii Europene, principiul subsidiarităţii constituie un criteriu de

reglementare a exercitării competenţelor partajate între Comunitate şi statele membre. Pe de o
parte, acesta exclude intervenţia Comunităţii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată
eficient de statele membre la nivel central, regional sau local.

Pe de altă parte, acesta prevede intervenţia Comunităţii dacă statele membre nu pot
îndeplini obiectivele tratatelor în mod satisfăcător. Așadar, subsidiaritatea reprezintă un principiu
de funcţionare a Uniunii Europene şi presupune aplicarea cât mai eficientă a autonomiei locale, el

10
permiţând ca deciziile să fie luate de către autorităţile cât mai apropiate de cetăţeni, autorităţile
centrale neacţionând decât atunci când intervenţia lor este absolut necesară.

Pe de altă parte, normele comunitare sunt direct aplicabile, iar în domeniile exclusive ale
Uniunii Europene, instituţiile acesteia au competenţa de a interveni. Principiul subsidiarităţii a
fost consacrat oficial în dreptul Uniunii Europene prin intermediul Tratatului de la Maastricht,
care l-a înscris la articolul 5 al doilea paragraf din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

11
 Bibliografie

René Chapus, Droit administratif général, tome 1, 15e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 2001;

Nadine Dantonel-Cor, Droit dee collectivités territoriales, 3e édition, Ed. Bréal, Rosny sous Bois,
2007;

Cornea S. , Definirea legală a autonomiei locale, în Administrarea publică, nr. 4, 2005.

Cucerzan, M., Uniunea Europeană și dezvoltarea rural-regională, Edit. AcademicPres, Cluj

Napoca, 2010.

12