Universitatea “Ovidius” Constanța

Facultatea: Stomatologie

Program de studii: Medicină Dentara

Fenomene moleculare în fluide: Fenomene de interfață,

Fenomene de transport în lichide (vâscozitatea, difuzia, osmoza)

Student: Ilie Daniel-Andrei

Grupa 2

Anul 1

Profesor universitar: Conf. Univ. Dr. Petcu Lucian

Cuprins

1. Fenomene de interferență
2. Tensiunea superficială
3. Substanțe tensioactive
4. Absorția
5. Fenomene de transport în lichide
6. Vâscozitatea
7. Difuzia
8. Osmoza
9. Presiunea osmotică
10. Osmoza in medicina
 1. Fenomene de interferență

Fenomenele care se manifestă la suprafaţa de separare dintre două faze, datorate forţelor
intermoleculare diferite, se numesc fenomene de interfaţă. În funcţie de fazele în contact, se pot
distinge următoarele interfeţe: lichid-gaz, lichid-lichid, lichid-solid, solid-gaz.

a) Tensiunea superficială

Este tendința elastică a unei suprafețe lichide care face ca aceasta să tindă spre cea mai mică
suprafață posibilă. Tensiunile superficiale permit insectelor, de obicei mai dense decât apa, să
plutească și să se deplaseze pe suprafața apei.

Un lichid este separat de atmosfera înconjurătoare (în care se găsesc şi vaporii săi) printr-o
pătură superficială. În timp ce o moleculă oarecare din interiorul lichidului este atrasă în mod
simetric de către moleculele învecinate, o moleculă de la suprafaţă (din stratul superficial) este
supusă unei atracţii numai dinspre interior şi părţile laterale, astfel încât rezultanta forţelor de
interacţiune este îndreptată spre interiorul lichidului. Astfel, suprafața devine tensionată de forțele
dezechilibrate, dând aspectul unei membrane elastice ce are tendința să se strangă.

Mărimea fizică care caracterizează lichidul din

acest punct de vedere se numeşte coeficient de tensiune
superficială (). Acesta se poate defini în două moduri:

- coeficientul de tensiune superficială este numeric

egal cu lucrul mecanic efectuat de forţele de tensiune
superficială pentru a mării suprafaţa lichidului cu o unitate:
W
¿
S

Forţa de tensiune superficială Fs este

independentă de mărimea suprafeţei libere şi depinde
-Diagrama forțelor asupra moleculelor unui-
numai de natura lichidului şi lungimea periferică a
stratului superficial ℓ:

FS = σ⋅ℓ

=>coeficientul de tensiune superficială este numeric egal cu forţa de tensiune superficială care se
F
exercită asupra unităţii de lungime: ¿
L
 Unitatea de măsură pentru coeficientul de tensiune superficială este în Sistemul Internaţional
(S.I.) = N/m.

Tensiunea superficială explică multe fenomene caracteristice stării lichide ca: formarea
picăturilor la scurgerea lichidelor printr-o deschidere mică, formarea spumei, adeziunea lichidelor,
capilaritatea etc.

La suprafaţa de contact solid – lichid apar forţe de atracţie moleculară care au fost denumite
forţe de adeziune. Unele lichide udă pereţii solidelor cu care intră în contact iar altele nu. Aceast
lucru depinde de valorile forţelor de coeziune şi de adeziune.

Dacă forţele de coeziune Fc sunt mai mari decât forţele de adeziune Fa atunci lichidul nu udă
solidul cu care este în contact, unghiul de racordare   (900 ,1800 ). Dacă forţele de coeziune Fc
sunt mai mici decât forţele de adeziune Fa atunci lichidul udă solidul cu care este în contact iar  
(00 ,900 ).

Valoarea unghiului  depinde de

compoziţia chimică a solidului, lichidului şi
gazului; de puritatea celor trei componenţi; de
temperatură

b) Substanțe tensioactive

Moleculele lichidelor organice polare,

acizilor, aminelor cu structură nesimetrică,
având alături de radicali hidrocarbonaţi nepolari,
grupe polare, se comportă la suprafaţa de
-Energia de suprafata in relatie cu tensiunea-
separaţie în funcţie de grupele polare sau superficiala
nepolare care sunt îndreptate spre aceste
suprafeţe. Aceste molecule pătrund între dipolii apei slăbind forţele intermoleculare din stratul
superficial, micşorând tensiunea superficială. Ele se numesc substanţe tensioactive (ex: detergenţii).

În organismul uman există două tipuri de agenţi tensioactivi: -_substanţe care acţionează în
mod secundar ca agenţi tensio-activi (substanţele metabolizate de organism şi ajunse în stadiul de
acizi organici) -_substanţe care au un rol special în scăderea tensiunii superficiale a lichidelor
biologice (acizii biliari: glicocolic şi taurocolic, care formează cu ionii metalelor alcaline săruri
solubile în apă: glicocolatul de Na şi taurocolatul de Na, compuşi puternic tensioactivi). Tensiunea
superficială este un fenomen care condiţionează permeabilitatea membranelor, deci schimburile
dintre celule şi lichidele interstiţiale. Agenţii tensioctivi se consideră că favorizează perme-abilitatea
şi resorbţia intestinală. Acesta este motivul pentru care o serie de medicamente se administrează
împreună cu substanţe tensio-active.

Exemplu: Sărurile biliare sunt substanţe puternic tensioactive. Modificarea tensiunii

superficiale de către acestea asigură emulsionarea lipidelor în intestin. În acest fel suprafaţa totală a
lipidelor expuse acţiunii lipazei este mult crescută, asigurând o digestie optimă a acestora.

c) Absorția

Reprezintă fenomenul de fixare pe suprafaţa unui solid sau lichid a unuia sau a mai multor
straturi de molecule străine. Adsorbţia trebuie deosebită de absorbţie, când fixarea are loc în toată
masa unui lichid.

Procesul de adsorbţie implică o serie de mecanisme complexe, determinate de diferitele

tipuri de interacţiuni moleculare şi chimice implicate, date de afinitatea chimică particulară a celor
două substanţe.

Dintre principalele caracteristici ale adsorbţiei amintim: este un fenomen exotermic;

intensitatea procesului scade cu creşterea tempe-raturii; se stabileşte un echilibru (energia potenţială
are valoare minimă), în care există un raport bine determinat între concentraţia de substanţă fixată de
adsorbant şi cea existentă în volum.

2. Fenomene de transport în lichide

a) Vâscozitatea

Vâscozitatea este proprietatea fluidelor de a se opune deformărilor ce nu constituie reduceri

ale volumului lor, prin dezvoltarea unor eforturi unitare. Cele mai specifice sunt eforturile
tangenţiale şi se dezvoltă între stratele de fluid aflate în mişcare relativă conform ipotezei lui
dv
Newton: Fv S ∙
ds

unde: η = coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului

dv
=¿gradientul de viteză
ds

S = aria comună a celor două straturi

 Lichidele ideale se consideră că sunt incompresibile şi fără vâscozitate; straturile de lichid
alunecă unele peste altele în procesul de curgere fără frecare, prin urmare fără disipare de lucru
mecanic.

În cazul lichidelor reale care curg, se constată că procesul are loc în straturi subţiri vecine,
moleculele din acelaşi strat având aceeaşi viteză, în timp ce moleculele din straturi vecine au viteze
diferite.

Forţele de atracţie de tip Van der Waals ce apar între moleculele straturilor vecine, se opun
deplasării relative a acestor straturi, determinând apariţia unei frecări interne în lichide, numită
vâscozitate.

Inversul coeficientului de vâscozitate dinamică se notează cu φ şi se numeşte fluiditate

dinamică.

Coeficientul de vâscozitate nu depinde de condiţiile de curgere a lichidului, fiind dependent

numai de natura acestuia şi de temperatură (scăzând cu creşterea temperaturii).

Fluidele pentru care vâscozitatea dinamică nu depinde de variaţia vitezei (perpendicular pe

direcţia de curgere) se numesc fluide newtoniene.

Experimentul lui Newton pentru vâscozitate, cu distribuţia vitezei (a) şi variaţia efortului unitar tangenţial
pentru un corp solid, fluid real, fluid newtonoan şi fluid perfect (b).

Issac Newton a postulat că pentru o curgere uniformă între două plăci plane paralele în
mișcare, tensiunea tangențială τ între două straturi de fluid este proporțională cu gradientul
vitezei ∂u/∂y în direcția perpendiculară pe straturi.

∂u
τ =η
∂y
 Pentru aceasta, a considerat tensiunile tangențiale care apar datorită frecării între suprafețele de
separație ale straturilor de fluid care se deplasează cu viteze diferite. Astfel, interacțiunea dintre
particulele situate de o parte și de alta a unei suprafețe de separație se manifestă prin tensiuni
normale și tangențiale. Dacă un fluid este aflat între două plăci plane paralele aflate între ele la
distanța h, se poate considera placa inferioară P1 fixă iar cea superioară P2 că se deplasează cu viteza
constantă

Fluidul poate fi asimilat unei serii de straturi subțiri și astfel dacă stratul 1 (datorită aderării la
placa mobilă P2) se deplasează cu viteza după un scurt interval de timp, stratul 2 aflat în vecinătate,
se pune în mișcare cu o viteză mai mică, Fenomenul se datorează existenței între straturile 1 și 2 a
unei tensiuni tangențiale care duce la antrenarea în mișcare a stratului 2, aflat la momentul inițial în
repaus. În mod similar, stratul 2 antrenează stratul 3, în timp ce acesta la rândul său acționează
asupra stratului 2, în sensul frânării. S-a constatat că un strat oarecare de fluid accelerează stratul
adiacent care are o viteză mai mică și frânează pe cel care are o viteză mai mare prin intermediul
tensiunilor tangențiale. Fenomenul se manifestă în întregul fluid, până la ultimul strat considerat, a
cărui viteză este nulă datorită aderării la placa fixă P1.

Prin acest experiment Isaac Newton a ajuns la concluzia că valoarea tensiunii tangențiale este
proporțională cu modulul vitezei V de deplasare a plăcii superioare și invers proporțională cu
distanța dintre plăci:

V
τ =η
h

Variaţia vâscozităţii soluţiilor de cristaloizi cu concentraţia este neglijabilă. În cazul sistemelor

coloidale, macromoleculare, variaţia depinde de tipul macromoleculei: globulară sau fibrilară. Pentru
proteinele globulare vâscozitatea relativă este dată de relaţia lui Einstein:

r   1 K
0

unde: Φ=volumul fazei dispersate din unitatea de volum a soluţiei,

K=coeficient geometric (egal cu 2.5 pentru particule sferice de dimensiuni mari faţă de
moleculele de solvent).
 În cazul în care faza dispersată este constituită din proteine fibrilare, vâscozitatea nu respectă
relaţia lui Einstein, fiind dependentă de dimensiunea particulei. Deci solvatarea şi polimerizarea
influenţează vâscozitatea amestecului, care va creşte apreciabil cu concentraţia.

Sângele nu este un lichid newtonian. Procentul volumului ocupat de elementele figurate (în
majoritatea covârşitoare hematii), poartă numele de hematocrit şi are pentru omul sănătos valoarea
cuprinsă între 45% şi 50%. Odată cu creşterea procentului de hematii din volumul sângelui,
vâscozitatea creşte foarte rapid, dependenţa fiind aproape exponenţială, coeficientul de vâscozitate
relativ atingând valoarea 12 pentru un hematocrit de 80% (în cazul poliglobuliilor).

b) Difuzia

-Difuzia particulelor neîncărcate electric-

Difuzia pasivă reprezintă procesul de transport pasiv, datorat agitaţiei termice, a unor
particule din zonele de concentraţie, densitate mai ridicată, spre zonele cu valori mai mici ale acestor
mărimi, printr-un mediu suport omogen (membrană).

Difuzia pasivă se supune legilor lui Fick:

Legea I: Cantitatea de substanţă difuzată printr-o suprafaţă, în unitatea de timp este

proporţională cu aria suprafeţei, cu gradientul de concentraţie şi depinde de condiţiile de mediu.
Factorul de proporţio-nalitate se notează cu Dk şi reprezintă coeficientul de difuzie.
dm dc k
=−Dk ∙ S ∙
dt dx

unde: m = masa de substanţă,

S = suprafaţa de difuzie

Dk = coeficientul de difuzie;

[D]si = m2 /s dx dck = gradientul de concentraţie,

t = timpul

Legea II: Viteza de variaţie a concentraţiei este proporţională cu variaţia spaţială a

gradientului de concentraţie.
 -Difuzia particulelor încărcate cu sarcină electrică-

În difuzia particulelor încărcate electric legea lui Fick nu mai are aplicabilitate, procesul fiind
exclusiv determinat de gradientul de potenţial electrochimic.

Expresia potenţialului electrochimic pe o faţă a membranei este dată de relaţia:

~
❑k  RTln Ck  zkF

~
unde: ❑k = potenţial electrochimic în compartimentul respectiv

R = constanta universală a gazelor

T = temperatura

Ck = concentraţia în compartimentul respectiv

Zk = valenţa

F = numărul lui Faraday

Ψ = potenţialul electric în compartimentul respectiv

Difuziunea facilitata

Unele molecule, precum dioxidul de carbon și oxigenul, pot difuza direct prin membrana
plasmatică, dar altele au nevoie de ajutor pentru a putea traversa miezul hidrofob. În difuziunea
facilitată, moleculele difuzează prin membrana plasmatică, cu ajutorul proteinelor membranare,
precum proteinele canal sau transportori.

Pentru aceste molecule, există un gradient de concentrație, deci au potențialul de a difuza în (sau de
a ieși din) celulă, scăzând acest gradient. Cu toate acestea, deoarece sunt polarizate sau încărcate, ele
nu pot traversa partea fosfolipidă a membranei fără ajutor. Proteinele transportatoare protejează
aceste molecule de miezul hidrofob al membranei, asigurând o cale prin care acestea pot pătrunde.
Două mari clase de proteine de transport facilitat sunt proteinele transportoare și canal.
 Difuziunea prin membrana plasmatică

c) Osmoza

Osmoza reprezintă procesul de transport al solventului printr-o membrană semipermeabilă ce

separă două compartimente între care există o diferenţă de concentraţie, sensul fluxului osmotic
fiind orientat de la zona de concentraţie mai mică, la zona de concentraţie mai mare. Între cele două
compartimente apare în acest fel o diferenţă de nivel şi implicit o diferenţă de presiune hidrostatică
care, în final, va stopa procesul de osmoză. Această presiune care apare datorită osmozei solventului
prin membrana semipermeabilă se numeşte presiune osmotică şi este dată de relaţia:

  g  h

unde: ρ = densitatea lichidului

g = acceleraţia gravitaţională

Osmoza

h = diferenţa de nivel

Pe baza acestui fenomen fizic, se construiesc astăzi cele mai performante sisteme de filtrare a
apei. Pentru a obţine apă pură din soluţie salină, procesul trebuie inversat – osmoza inversa. Astfel,
pentru a forţa moleculele de apă din soluţia salină să treacă de celaltă parte a membranei, asupra
lichidului trebuie aplicată o presiune egală cu aşa numita presiune osmotică.

Osmoza inversă

În osmoza inversă, solventul (apa) trece mult mai repede decât solidele dizolvate (sarea)
astfel încât se obţine o apă aproape pură.

Presiunea osmotică
 Presiunea osmotică este presiunea care trebuie să fie aplicată unei soluții pentru a împiedica
trecerea solventului în sensul natural de difuzie printr-o membrană semipermeabilă (fenomenul de
osmoză) care separă solventul de soluție. Este o proprietate coligativă.

Poate fi măsurată cu un aparat numit osmometru care conține soluția înconjurată de

membrana semipermeabilă in contact cu solventul pur. Solventul pătrunde prin membrană în soluție
ridicând nivelul acesteia în tubul osmometrului până la egalarea presiunii hidrostatice cu cea
osmotică.

Osmometru

Osmoza in medicina

Osmoza joacă, de asemenea, un rol important în reglarea electrolitului echilibra. Electroliţi

sunt dizolvate sare și constau din ioni metalici încărcați pozitiv, cum ar fi sodiu, potasiu, magneziu,
Sau calciu ioni și anioni încărcați negativ precum clorură, bicarbonat sau fosfat anioni. Acestea sunt
prezente în concentrații diferite atât în interiorul celulei (intracelular), în afara celulelor
(interstițiale), fie în interiorul fluxului sanguin (intravascular). concentrare diferențele generează
tensiunea electrică pe membranele celulare, declanșând o varietate de procese la nivel celular. Dacă
concentrare diferențele sunt perturbate, întregul echilibru electrolitic este, de asemenea, supărat.
Rinichii reglează acest echilibru electrolitic prin diferite mecanisme, cum ar fi mecanismele setei,
procesele hormonale sau rinichi-peptide care acționează. În cazurile severe diaree, vărsături, sânge
pierdere sau insuficiență renală, echilibrul apei și al electroliților poate fi perturbat. Fiecare electrolit
poate fi prezent fie în concentrații prea mari, fie prea mici. Tulburările în apă și echilibrul electrolitic
sunt uneori amenințătoare de viață, în funcție de severitatea lor. Exemple de astfel de condiții includ
deshidratare, hiperhidratare, hiper- și hipovolemie (crescut sau scăzut sânge volum), hipo- și
hipernatremie, hipo- și hiperkaliemia, și hipo- și hipercalcemie. Fiecare dintre aceste condiții
necesită un tratament intensiv. De regulă, echilibrul apei și electroliților este rapid reechilibrat. Cu
toate acestea, dacă mecanismul de reglementare dintre procesele de transport activ și procesele
osmotice este perturbat de insuficiență renală sau o altă boală, pot apărea dezechilibre cronice ale
electroliților. Ca urmare, apar edem, boli cardiovasculare, edem cerebral, stări confuzionale sau
convulsii. Relațiile dintre echilibrul apei și electroliților cu procesele biologice din organism sunt
atât de complexe încât simptome similare sunt adesea observate pentru toate formele de tulburări
electrolitice. Determinarea echilibrului electrolitic ar trebui să fie o investigație standard atunci când
aceste simptome sunt cronice.
 Bibliografie

1. Biofizica. Note de curs-Autori: Lucian Petcu, Adina Petcu

2. Tensiunea superficiala-MultiMedia
3. Tensiunea superficiala-Scribd
4. Vâscozitatea-Asociația Hidrogeologilor din România
5. Difuziune și transport pasiv (articol)
6. Osmoza definiție. Osmoza inversa. Presiunea osmotica
7. Presiune osmotică-Wikipedia