MODULUL 1

Psihologia clinică este psihologia aplicată în patologie şi în optimizarea funcţionării

subiecţilor umani sănătoşi (ex. profilaxia bolilor, optimizarea performanţelor
intelectuale etc.).

Patologia studiază modul în care se instalează, evoluează şi se termină bolile.

Stabilirea rolului şi controlul factorilor psihologici implicaţi în patologie revin
psihologiei clinice.

Profilaxia (prevenţia) poate fi primară, secundară sau terţiară.

Prevenţia primară se referă la intervenţia care previne instalarea bolii.

Prevenţia secundară se referă la intervenţia care are loc imediat după apariţia bolii şi
care are ca scop prevenirea complicaţiilor şi evoluţiei bolii

Prevenţia terţiară se face în cazul bolilor cronice şi urmăreşte reducerea

complicaţiilor.

Psihologia clinică are câteva caracteristici care o diferenţiază de alte abordări în

psihologie:

1. diferenţele culturale sunt serios considerate în psihologia clinică în măsura în

care
sănătatea şi boală sunt influenţate de factorii culturali.
2. se pune un accent mare şi asupra particularităţilor de vârstă
3. aspectele de etică şi deontologie sunt factori majori care definesc domeniul
psihologiei clinice
4. O eroare frecventă este asocierea psihologiei clinice şi a psihoterapiei cu
patologia, ignorându-se aspectul de prevenţie a tulburărilor psihice şi de
promovare a sănătăţii.
 Modele de sanogeneză şi patogeneză. Sănătate vs. Boală

Starea de sănătate este definită în Constituţia OMS ca fiind o stare de bine fizic,
psihic şi social.

Boala = o serie de modificări biologice şi/ sau psiho-comportamentale

care generează o stare de distres şi sau /dizabiliate
sau un risc crescut spre distres şi/sau dizabilitate
Incidenţa = numărul de cazuri noi dintr-o boală anume care apar într-o unitate de tip
specificată (1 an).
Prevalenţa = numărul de cazuri dintr-o boală anume existente la un moment dat.

Componentele bolii
(1)Manifestări - Fiecare boală presupune anumite modalităţi de manifestare,
un anumit tablou clinic
(2) Boala presupune anumiţi agenţi = factori etiologici (cauzali)

Clasificarea factorilor etiologici - 2 criterii importante:

a) natura factorilor
b) funcția factorilor.

După natura lor, factorii etiologici se clasifică în

- agenti exogeni (exteriori – din afara organismului)
- fizici (ex. mecanici, termici, electrici, prin energie radiantă etc.);
- chimici (ex. acizi, baze, săruri);
- biologici (ex. microbi, virusuri, paraziţi, ciuperci, diferite macromolecule
organice etc.)
- psiho-sociali (ex. stresul, stil de viaţă nesănătos)
- agenţi endogeni (ex. factori genetici) pot fi consideraţi:
 - primari - producând diverse tipuri de anomalii ereditare; în ultimă instanţă ei
sunt însă agenţi exogeni care au acţionat fie asupra aparatului genetic al strămoşilor,
fie asupra aparatului genetic în cursul existenţei individului.

După funcţia lor, agenţii etiologici se împart în:

(1) factori declanşatori;
(2) factori determinanţi;
(3) factori favorizanţi;
(4) factori predispozanţi/de risc
(5) factori de menţinere.

Etiologie – Ramura a medicinii care studiaza cauzele si factorii care determina aparitia
diverselor boli.
Etiopatologie – ramura a medicinii care studiaza cauzele si mecanismele bolilor.

3) Reacţii de răspuns ale organismului la acţiunea agenţilor etiologici:

 Reactiile pot fi specifice sau nespecifice,
fiecare din ele la rândul lor putând fi locale sau cu caracter general.
 Se pot manifesta la nivel biologic (ex. modificarea tensiunii arteriale)
sau la nivel psihologic (ex. deficienţe la nivelul memoriei implicite).
 Tratamentele etiologice şi cele patogenetice (etiopatogenetice)
sunt un deziderat în tratamentul medical şi psihologic, deoarece ele vizează
cauzele - distale (cele etiologice)
- proximale (cele patogenetice) ale tabloului clinic.
 Tratamentele simptomatice nu sunt cauzale şi de aceea rolul lor este de a exista
până când este posibilă administrarea unor tratamente etiopatogenetice sau până
când tabloul clinic se ameliorează ca urmare a evoluţiei naturale a bolii.

În baza celor discutate mai sus, o clasificare cu rol euristic a bolilor este
prezentată în Tabelul 1.
 Această clasificare consideră simultan criteriul etiopatogenetic şi cel semiologic
şi arată clar rolul tratamentelor psihologice şi al celor biomedicale în diverse categorii
de tulburări.

Tulburările care au un tablou clinic format din semne şi simptome predominant

psihologice şi care implică mecanisme etiopatogenetice predominant psihologice
necesită tratamente psihologice.
În acest caz, tratamentele medicamentoase sunt doar simptomatice şi nu vizează cauza
tabloului clinic.

Tulburările care au un tablou clinic dominat de semne şi simptome psihologice, dar au

mecanisme etiopatogenetice somatice necesită în primul rând un tratament medical;
rolul diagnosticului diferenţial este foarte important şi psihologii trebuie să fie atenţi
la această categorie care poate induce în eroare sugerând că este necesar în primul
rând un tratament psihologic (în această situaţie tratamentul psihologic este
simptomatic sau parţial patogenetic dar nu unul etiologic).
Tulburările care au un tablou clinic dominat de semne şi simptome somatice şi ale
căror
mecanismele etiopatogenetice sunt predominant somatice, formează nucleul tare al
medicinii tradiţionale; în acest caz tratamentele psihologice sunt doar simptomatice,
adjuvante celor medicale.

Tulburările ale căror tablou clinic implică semne şi simptome somatice, dar
mecanismele etiopatogenetice sunt predominat psihologice sunt o provocare pentru
psihologi şi medici.
Ele necesită, în mai mare măsură decât celelalte categorii de tulburări, muncă în echipă
şi eventual un tratament psihologic şi medical combinat.

Pentru psiholog este adesea o provocare a face psihoterapie cu această categorie de

bolnavi, deoarece având simptomatologie somatică, ei nu înţeleg clar şi nu acceptă
uşor
rolul factorilor psihologici în generarea ei; acest lucru reflectă lipsa culturii psihologice
şi prezenţa unui model biomedical ortodox şi puternic nu doar la nivelul simţului
comun, ci şi la nivelul unui segment larg de profesionişti din domeniul sănătăţii.

Psihoterapia este intervenţie psihologică în patologie şi în optimizarea subiecţilor

umani sănătoşi (ex. profilaxia bolilor, optimizarea performanţelor intelectuale etc.).

Patologia studiază modul în care se instalează, evoluează şi se termină bolile.

Modificarea factorilor psihologici implicaţi în patologie revine intervenţiei

psihoterapeutice.

De asemenea, intervenţia psihoterapeutică vizează şi modificarea factorilor care ne

predispun la îmbolnăvire, aducându-şi astfel contribuţia atât la profilaxia bolilor, cât şi
la menţinerea stării de sănătate şi a optimizării personale.
Asumpţiile fundamentale din spatele acestor curente (substratul filosofic):

 determinismul – răspunsurile subiectului uman sunt guvernate de legi care

trebuie identificate pentru a putea face predicţii asupra comportamentului
(orientarea cognitiv-comportamentală şi psihanaliza freudiană);
 nondeterminismul – fiecare persoană este liberă şi are o voinţă liberă
(orientarea umanist-experienţială);
 adeterminismul – comportamentul uman este guvernat de reguli, dar noi nu le
putem cunoaşte pentru că metodele utilizate modifică regula (orientarea
dinamic-psihanalitică modernă).

Modelul CCBS (modelul nivelelor cognitiv, comportamental, biologic, subiectiv).

1. Nivelul cognitiv se referă la procesările informaţionale şi la conţinutul acestora.

Există două tipuri de procesări informaţionale:

(a) conştiente - conştientizarea şi verbalizarea conţinutului mental şi a

procesărilor informaţionale

(b) inconştiente - se referă la faptul că nu putem verbaliza conţinutul mental şi

procesările informaţionale şi că nu suntem conştienţi de existenţa acestora.

Nivelul cognitiv determină calitatea nivelului subiectiv.

2. Nivelul comportamental se referă la ceea ce în psihologie este denumit

comportament operant.
Comportamentul operant = comportamentele motorii învăţate, aflate sub control
voluntar.
3. Nivelul biologic se referă la toate modificările ce au loc în organismul nostru la
nivel fiziologic şi anatomic.
Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ generează intensitatea stării
noastre subiective.
 4. Nivelul subiectiv se referă la trăirile subiectului şi la descrierile pe care
subiectul le face propriei stări: pozitivă, negativă sau neutră. Mai mult, acesta
se referă la etichetele verbale ale stării emoţionale
(ex. „mă simt anxios/dezamăgit/ruşinat" etc.).

În psihopatologie sunt importante căile următoare:

(a). Calea 1.2.9.

În acest caz, interacţiunea dintre mediul extern şi procesările informaţionale pot

determina o stare subiectivă negativă sau o stare de distres.

Pentru a modifica starea de distres, trebuie să se modifice:

 mediul extern, prin tehnica rezolvării de probleme;

 procesările informaţionale, prin tehnici de restructurări cognitive şi prin
hipnoterapie;
  nivelul comportamental, prin modificări comportamentale şi tehnici
hipnoterapeutice;
 nivelul biologic, prin chimioterapie, tehnici de relaxare, flooding,
desensibilizare şi tehnici de hipnoterapie.

Este foarte important ca modificările să se realizeze la toate cele patru nivele (dacă
este posibil), altfel, intervenţia noastră va fi eficientă doar pentru o scurtă perioadă de
timp datorită nivelelor rămase nemodificate care vor funcţiona ca prerechizite pentru o
altă stare de distres, în noi condiţii.

(b). Calea 10.9.

În acest caz, dacă mecanismele de coping sunt dezadaptative, atunci ele pot amplifica
starea noastră subiectivă negativă.

În această situaţie este utilă tehnica inoculării stresului prin faptul că îl învaţă pe
pacient mecanisme de coping adaptative pentru a înlătura distresul (vezi Cap. 2).

(c). Calea 8.9.

În acest caz, modul în care subiectul îşi interpretează starea subiectivă poate influenţa
distresul. De exemplu, dacă el nu îşi înţelege distresul şi îl consideră ca fiind semn al
unei boli grave, atunci această discrepanţă cognitivă va amplifica la rândul ei starea de
distres.

Este necesară o intervenţie la nivel cognitiv care să îi ofere pacientului o explicaţie

raţională a propriului distres.

Această explicaţie trebuie să aibă următoarele caracteristici:

 să fie acceptată de către pacient;

 să îi explice pacientului cauza tulburărilor, acest lucru sugerându-i şi
existenţa unui tratament;
 nu este necesar să fie adevărată pentru a fi utilă.
In abordările integrative sunt utilizate trei tipuri de tehnici: cognitiv-comportamentale,
dinamic-psihanalitice şi umanist-experienţiale, toate fiind interpretate din punctul de
vedere al perspectivei cognitiv-comportamentale.

Pentru a fi considerat ştiinţific, un program de intervenţie trebuie sa aibă:

- atât tehnici eficiente

- cât şi teorii adecvate care să le justifice.

Dacă facem disjuncţie între cele două, putem să ajungem la situaţii ciudate; într-un
astfel de context tehnicile de mesmerism ar fi probabil considerate

ştiinţifice. Sâ