Originally published as

Wind in the Cohunes by Elisabeth Wagler

© 2011 by Christian Light Publications, Inc. Harrisonburg, Virginia, U.S.A.
Tradusă în limba română de Pricop Cristina cu permisiunea
© 2012 Christian Light Publkations, Inc. Harrisonburg, Virginia, U.S.A.
Toate drepturile rezervate. Este interzisă orice reproducere de text sau
fragmente din text fară aprobarea prealabilă a editurii. Excepţie se
poate face numai pentru citate scurte.

Tipărită in România sub îndrumarea Christian Aid Ministries

Berlin, Ohio 44654 U.S.A.
Tehnoredactarea computerizată: Nathan Miller
Fotografie copertă: © Janet Stutzman
Design copertă: David W. Miller
Grafica pentru copertă: Pricop Emilia

Ediţia I - ianuarie 2013

ISBN: 978-1-936208-89-0
Vantul
�in
,

cu un�

Elisabeth Wagler
 I N T RO D U C E R E
- Oc re li hab!
O faţă măslinie se lipi de plasa pentru insecte de la geamul din
faţa chiuvetei din bucătărie.
- Ce mai însemnă şi asta? l-am întrebat pe aşa-numitul profesor
de limbă.
- Vine ploaia.
- De unde ştii?
- Uită-te la cohuniI•
M -am uitat cu ezitare la cohunii înalţi din spatele casei. Frunzele
lungi, în formă de pană se învârteau şi se răsuceau în bătaia vântului.
Părea a fi o zi înăbuşitoare ca toate celelalte.
- Vine ploaia, spuse din nou Salvador. Când auzi vântul cum
suflă în cohuni, atunci ştii că vine ploaia.
Astfel a luat naştere titlul acestei cărţi.
Am fost vecini cu Rosita ( acesta nu este numele ei real) şi
familia ei timp de patru ani de zile în Red Bank, un sat din partea
de sud a statului Belize2• Rosita are darul de a povesti şi am învăţat
foarte multe de la ea despre stilul de viaţă al indienilor kekchP.
I cohun - un soi de palmier cu frunze lungi, penate care sunt îndreptate în sus
şi pornesc direct din trunchi.
2 Belize - stat din America Centrală istmică.

3 Kekchi - nume al unei populaţii de indieni maya; limba vorbită de această

populaţie.
1
 M -am hotărât să scriu povestea vieţii ei pentru a arăta cum lucrează
Dumnezeu în mij locul oamenilor din Belize. Am petrecut multe
ore stând în hamacul din casa ei acoperită cu stuf, luând notiţe,
în timp ce ea povestea din amintiri. Uneori mă ghemuiam pe un
scăunel lângă ea, în timp ce întindea tortille4, iar alteori o ascultam
când stăteam una lângă alta la râu şi spălam rufe pe pietre. Într-o
după-amiază, am stat cu caietul de notiţe pe o grămadă mare de
porumb, lângă coteţul ei de găini, în timp ce ea desfăcea porumb şi
îmi răspundea la întrebări.
Aceasta nu este în exclusivitate relatarea Rositei. Chiar dacă
maj oritatea celor p ovestite i s - au întâmplat ei, unele dintre ele
mi-au fost relatate de alţi credincioşi.
Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru Juan şi Benita, Carmalita,
Crisento, Rufina, Sofia, Junior, Vernon, Vanessa, Yolanda şi Heidi,
Luis şi Rosa, Marvin, Florinda, Eudelcia, Loren, Thermo, Briana
şi Esther, Matteo şi Virginia, Melda şi Alma, pentru dragostea ce
ne-au arătat -o şi pentru ce au făcut pentru noi cât timp am locuit
printre ei. Fie ca Dumnezeu să le dăruiască biruinţă asupra lumii.

Elisabeth Wagler

4 tortillă - plăcintă din porumb, în America de Sud

.

..t.
 CA P I TO LU L 1

GLA S U L CO H U NILO R
Rosita urca greoi pe cărarea abruptă, înfigându-şi degetele de
la picioare în noroi şi înaintând cu greu sub greutatea celor două
găleţi cu apă pe care le căra. Carmalita, sora sa mai mică, mergea
în faţa ei şi ducea pe cap un teanc de rufe ude. Împreună au aj uns
în vârful dealului şi' au păşit în arşiţa dogoritoare caracteristică
amurgului belizean. Chiar dacă tocmai se răcoriseră în lacul de
acumulare de lângă izvorul din sat, dej a broboane de sudoare le
acopereau frunţile.
Rosita aburcă găleţile pentru ultimul urcuş, apoi le aşeză
pe iarbă, lângă cărare. Gâfâind, îşi întinse mâinile şi trecu cu
privirea peste peisaj ul bine cunoscut. Cărarea de la izvor ducea
la un drum de ţară mai lat, care trecea prin satul de indieni
Kekchi - Santa Elena - până în adâncul munţilor Maya din sudul
statului Belize.
De-a lungul cărării pe care tocmai o urcaseră, volbura atârna ca
nişte voaluri, prinse de copacii înalţi din j unglă. Tufele de hibiscus5
şi florile de un portocaliu strălucitor indicau drumul, iar copacii şi
arbuştii tropicali creşteau la voia întâmplării, ameninţând să înece
cei câţiva metri de j unglă care fusese defrişată cu macete ascuţite.
Ici şi acolo, prin toată verdeaţa, puteai vedea câte un acoperiş din
5 hibiscus - arbust tropical din familia malvaceelor, cu flori frumoase.
V ÂNTUL DIN COHUNI

stuf. În spatele caselor se vedeau dealurile înverzite, în formă de

piramidă, formând o undă pe cerul înnorat.
Deasupra satului plutea un fum care mirosea a lemn, iar mirosul
ademenitor de tor tille proaspăt coapte le stârnea pofta.
- Hai să mergem, o îndemnă Carmalita, fixându-şi teancul de
haine pe cap. Mi-e foame.
Rosita nu se mişcă. Îşi ridică privirea şi se uită fix în vale, înspre
râu.
- Ascultă! îi spuse ea. Ce se aude?
Carmalita ridică din umeri nerăbdătoare.
- Nu ştiu. Hai ! Eu plec.
Şi o porni la vale în direcţia opusă, înspre casă.
Rosita rămase nemişcată şi asculta. Printre zgomotele obişnuite
ale serii, strigătele copiilor, lătratul câinilor, cântatul cocoşilor şi
bâzâitul insectelor, Rositei i se părea că aude şi un alt sunet. Părea
a fi muzică. Se auzea foarte slab şi venea din direcţia râului. Îşi ţinu
respiraţia şi ascultă. Semăna cu muzica de la biserică. Erau cântări.
Oare era un serviciu de botez la charismatici?
Aruncă o privire să vadă unde era sora ei, apoi lăsă găleţile lângă
cărare şi se îndreptă în cealaltă direcţie, luându-se după sunetul
muzicii. Era curioasă să vadă ce se petrecea acolo.
Pe măsură ce se apropia tot mai mult de râu, muzica se auzea tot
mai tare. Râul era lat şi adânc şi curgea pe sub podul de ciment, apoi
dispărea în umbrele j unglei înverzite, care îi cuprindea malurile.
Se furişă printre copaci, apoi îşi croi drum printre plantele
agăţătoare care crescuseră de-a lungul malului. Ajunse într-o parte
mai înaltă a mal ului, de unde putea vedea foarte bine, fară a fi
observată, şi atunci dădu frunzele la o parte pentru a pândi.
Mai la vale, lângă lacul de acumulare de lângă pod, unde femeile
spălau rufele, era adunat un grup de oameni care cântau: "Ce mă
spală de păcat? Numai sângele lui Isus':
Şi cum se uita ea fascinată, doi bărbaţi îmbrăcaţi în cămăşi albe
intrară în apă, urmaţi de două femei şi un bărbat scund. Rosita
înaintă cu grij ă şi privi mai atentă. Atunci i se tăie respiraţia. Era
posibil aşa ceva? Da, era sigură că vedea bine. Era tatăl ei! Tatăl ei
urma să primească botezul!
Privi uimită cum prezbiterul îl scufundă pe tatăl ei de trei ori.
 Glasul cohunilor
Era prea departe pentru a putea auzi ce spunea, dar ştia de la alte
botezuri, la care a asistat, că spunea: "În Numele Tatălui, al Fiului şi
al Duhului Sfânt':
Rosita se aşeză jos şi se uita la frunzele copacilor dinaintea ei.
Tatăl ei! Botezat ! Oare ce se va întâmpla cu familia lor acum că
tatăl devenise charismatic ? Ce va spune mama ei? Vor părăsi cu
toţii biserica catolică pe care au frecventat-o dintotdeauna? În ciuda
căldurii de afară, fata tremura. De ce facuse tatăl ei acest pas atât
de însemnat? Îşi dorea ca totul să rămână la fel, să nu se schimbe
nimic.
Înaintea ei vântul şuiera printre crengile cohunilor. Îşi îndreptă
privirea-n sus. Vântul din cohuni. Tremură din nou. Frunzele de
cohun arătau ca un mănunchi mare de pene care se uneau la b ază.
Ramurile cohunilor se legănau şi fluturau deasupra celorlalţi copaci
din j unglă. Chiar şi cea mai uşoară adiere le facea să se învârtă şi
să danseze. Adesea, şuieratul vântului printre crengile cohunilor
prevestea schimbarea vremii. Mama ei o învăţase cu mult timp în
urmă că atunci când cohunii se îndoaie în bătaia vântului, anunţau
că vine ploaia.
De data aceasta, ghemuită pe malul râului, Rosita se întreba
dacă foşnetul cren g ilor de cohun, care se legănau, nu prevestea
ceva mai mult decât doar schimbarea vremii. Şi într-adevăr, nimic
n-a rămas la fel. Timpul s-a scurs. Alţi copilaşi s - au născut. Copiii
s-au maturizat. Oamenii s - au căsătorit. S-au mutat în alte sate şi
şi-au construit case. Chiar şi ogoarele s - au schimbat. Tatăl ei cultiva
porumb într- un loc doi sau trei ani la rând, dar după aceea defrişa
alte suprafeţe pe care să le folosească pentru cultivat.
Cu doar puţin timp în urmă era o fetiţă lipsită de griji,
care mergea la şcoală şi se j uca cu fratele ei Pablo. Dar acum se
maturizase. Întocmai cum frunzele de cohun sunt într- o continuă
mişcare şi viaţa este într-o continuă schimbare.
Gândul îi zbură la timpul când mama ei a facut legătura dintre
schimbările care au loc în viaţă şi vântul din cohuni. Era chiar în
acest loc, lângă izvor, cu mult timp în urmă, când era doar o fetiţă
de cinci anişori . . .

!
 CA P I TO LU L 2

...

O F ET I TA KE KCHI
,

În apele repezi de pe marginea râului, mai jos de pod, mama

Rositei şi sora ei mai mare, Manuela, frecau hainele murdare,
aplecate deasupra pietrelor. Copiii se j ucau în lacul de acumulare
din apropiere.
Rosita se căţără 'pe un bolovan mare care ieşea din apă şi se
pregăti gata să sară:
- Uitaţi-vă la mine! Fiţi atenţi la mine să vedeţi cum sar! strigă
ea.
Apoi ochii ei negri se uitară să fie sigură că mama şi Manuela
o priveau. Pablo, frăţiorul ei de patru anişori, se opri din urmăritul
peştilor în apă şi-şi îndreptă atenţia spre ea.
Rosita se ghemui, apoi se lăsă în faţă şi, cu un chiot de bucurie,
se aruncă în apă. Se văzură stropi mari de apă împroşcând şi fata
dispăru. Dar capul şi mâinile îi reapărură de îndată deasupra apei
învolburate. Rosita înotă ca o broască, tăcând sărituri mari până în
mij locul râului şi apoi înapoi la Manuela, care lovea o rochie groasă
de piatră. Plesnitura răsuna până departe.
- M - ai văzut? întrebă Rosita scuturându-şi apa din ochi şi
dându-şi la o parte şuviţele de păr de pe faţă.
- Te- am văzut, îi spuse Manuela şi se întoarse să clătească fusta
în apa limpede. Numai că ai grij ă. Uite că acum şi Pablo vrea să

7
V ÂNTUL DIN COHUNI

încerce.
Băieţelul încercă să se caţere pe piatră în patru labe, hotărât să
aj ungă la ţintă. Manuela sări şi intră în apă până la piept. Apoi se
uită în sus şi întâlni privirea hotărâtă a celui de pe bolovanul din
faţa ei. Pablo privea râul cu o expresie foarte serioasă. Ezită, nu era
la fel de iute ca Rosita. Trupul îi tremura de emoţie. În cultura lor
nu se cădea ca o fată să-I întreacă pe un băiat, chiar dacă fata era cu
un an şi j umătate mai mare ca el.
- Hai, curaj ! îl îndemnă Manuela. Nu te las să te îneci ! Închide
ochii şi gura şi să nu tragi aer pe nas. Când te ridici la suprafaţă, te
prind.
Pablo trase adânc aer în piept, apoi îşi ridică mâinile deasupra
capului cum îi văzuse pe fraţii săi mai mari făcând. Sări şi mai
întâi intră cu picioarele, apoi cu totul. În j urul lui se ridică un val
mic. După ce a ajuns la suprafaţă, a început să dea din mâini şi
din picioare. Manuela stătea lângă el, dar nu-l atinse până când nu
ajunse cu picioarele la stâncile de pe marginea râului.
- Hai să mai sărim o dată! strigă Rosita şi o porni ca şefa înainte
înspre stâncă.
În timp ce copiii se jucau, mama împreună cu Manuela erau
aplecate deasupra pietrelor şi spălau hainele frecându-Ie cu mâinile.
Bebeluşul era într- un şal care atârna pe spate, legat de frunte, şi
se legăna după mişcările ritmice ale mamei. Clătiră hainele în apa
limpede şi le stoarseră cu mâna, iar după aceea le aruncară într- un
coş pregătit anume p entru asta.
Deasupra, copacii înalţi din j unglă, ascundeau râul de lumina
soarelui de seară. O pereche de papagali păIăvrăgeau de zor agăţaţi
de crengile unor copaci trompetă6, iar un grup mic de zanate7 se
certau şi se băteau pentru poziţia de lider.
De partea cealaltă a râului, Juana terminase de spălat rufele şi
acum le făcea baie celor două fiice. Fetele stăteau jos şi ţineau ochii
strâns închişi, iar mama turna apă peste ele cu un calabash8• Apoi le
săpuni cu săpun de portocală şi le clăti cu apă. Rosita o auzea cum

6 copac trompetă - copac din zona tropicală cu coroana în formă de trompetă.

7 grackle - un soi de graur cu coada lungă şi pene negre lucioase care trăieşte
în America.
8 calabash - vas făcut din tigvă.
 o fetiţă kekchi

le certa.
- Staţi cuminţi! Nu vă frecaţi la ochi! O să vă intre spumă în
ochi !
Fetele începură să plângă.
- Tăceţi! le porunci Juana. V- am spus să nu vă frecaţi la och i !
L e împinse pe fete repede pe mal şi, cu mişcări bruşte, le îmbrăcă
în rochiţe.
- Grăbiţi-vă ! strigă mama la ele. Vine ploaia!
Îşi puse un teanc de rufe spălate pe cap şi se întoarse să o strige
pe mama Rositei.
- Eu plec. Ai face bine să te grăbeşti. Vine ploaia. Uită-te la
cohuni!
Apoi se întoarse şi o porni înspre casă, împingându-şi fetele
de la spate. Urcară malul abrupt şi ajunseră la drumul care ducea
înspre sat.
Mama se ridică şi se uită la cohunii care erau risipiţi printre
ceilalţi copaci din j unglă.
- Are dreptate. Cred că în curând vine ploaia.
Îşi fixă mai bine şalul legat de frunte şi încercă să-I liniştească pe
bebeluşul care nu mai avea răbdare.
Rosita se uită la penele uriaşe.
- De unde ştii?
Ziua părea la fel de însorită şi de frumoasă ca toate celelalte. Nu
putea să vadă niciun semn că va veni ploaia.
- Uită-te la cohuni, îi spuse mama şi începu să strângă repede
în coş hainele ude. Înainte să vină ploaia, bate vântul. Aici, printre
copacii din j unglă, nu putem simţi cum bate vântul, dar frunzele
cohunilor, care sunt la o înălţime mult mai mare, îl simt şi ne anunţă
că vine ploaia. Când auzi vântul cum suflă în cohuni, atunci să ştii că
se schimbă vremea. Cu cât vântul bate mai tare, cu atât mai repede
vine ploaia. Grăbeşte-te ! Ia-ţi repede pe tine rochia curată. Şi ia tu
găletuşa asta cu săpun.
După ce şi-au adunat toate hainele şi au luat o găleată cu apă,
mama împreună cu fetele s-au grăbit să urce dealul până la drum.
Frunzele cohunilor se învârteau şi fluturau ca într-un dans nebunesc.
Observând mişcarea frunzelor de cohun în bătaia vântului, se
grăbiră şi mai tare. Erau pe la j umătatea drumului înspre casă, când
't
V ÂNTUL DIN COHUNI

muzica vântului se stinse. Brusc, se făcu linişte, iar în partea de est a

junglei se auzea un murmur. Copiii s-au oprit ca să asculte.
- Se aude ploaia, spuse Manuela şi grăbi pasul. Acum cade prin
j unglă şi în curând va ajunge şi pe aici. Haideţi să fugim !
Copiii au luat -o la fugă. Găletuşele se izbeau de picioarele lor
desculţe care ridicau nori de praf în urma lor. Două găinuşe maronii
care căutau viermişori se speri ară şi, cotcodăcind indignate, o
zbughiră în iarbă.
Trecură în viteză pe lângă prima casă unde două fete mari
strângeau repede rufele uscate de pe gardul viu de hibiscus. Trecură
tropăind pe lângă casa primarului din sat unde un porc mare şi
negru scormonea în grămada de gunoi de lângă drum. Trecuseră
şi pe lângă casa bunicii lor, şi p e lângă magazinul din sat unde doi
bătrâni se uitau şi analizau pădurea ca şi cum se uitau după ceva
anume.
Cu un zgomot mătăsos ca un foşnet, ploaia îi ajunse în timp ce
fugeau. Rosita se opri ca să-şi ridice faţa şi să-şi întindă mâinile,
iar apa călduţă îi spăIă pielea. D ar Pablo continuă să fugă fără vreo
intenţie de a se opri. Amândoi aj unseră în faţa uşii de la casa lor de
lemn, râzând şi gâfâind.
Rosita privi pe furiş în căsuţă, unde se întunecase brusc. Doar
fantele de lumină care p ătrundeau printre crăpăturile dintre
scândurile de la pereţi mai dădeau puţină lumină. Într- un minut,
îi zări pe tatăl ei şi pe fratele ei mai mare stând tolăniţi, fiecare în
hamacul lui, în capătul îndepărtat al încăperii lungi.
Lăsă găleata jos şi alergă spre Carlos cu gândul să sară în hamacul
lui. Dar el îşi întinse mâinile şi o opri.
- Hei, eşti udă leoarcă ! Nu vreau să mă uzi şi pe mine. Pleacă şi
ia-ţi nişte haine uscate pe tine!
Rosita se uită la rochia care stătea lipită de corp şi rămase
surprinsă. Chiar dacă era udă, nu-i era frig şi rochia era curată. O
luase pe ea chiar înainte să plece de la râu. Dar Carlos nu avea de
gând să o lase în hamacul lui dacă nu se schimba.
În cele din urmă, aj unseră şi mama cu Manuela. Pe frunte aveau
broboane de sudoare şi stropi de ploaie. Mama prinse funia groasă
care atârna legată de grindă şi, cu îndemânare, înnodă colţurile
şal ului în care era bebeluşul de frânghie. Apoi îi făcu vânt să se
10
 o fetiţă kekchi

l egene uşor şi se ghemui pe podea în faţa ve! rei, aproap e de capătul

casei, şi înteţi focul punând pănuşi uscate. Inainte să meargă să- şi
schimbe hainele ude, puse pe foc două bucăţi mari de lemn.
Manuela o duse pe Rosita în cealaltă casă, care era foarte
aproape, şi luă o rochie de pe frânghia care era întinsă lângă perete.
- Ai grij ă să nu o uzi şi pe asta! îi spuse pe un ton aspru. E ste
singura rochie uscată pe care o mai ai.
Toţi copiii se cuibăriră în hamac lângă Carlos. Rosita îi povesti
cum sărise în apă de pe stâncă şi că frunzele cohunilor ştiu când
vine ploaia. Pablo nu spuse nimic. Ca de obicei, o lăsă pe Rosita să
spună totul.
- Pablo, ai sărit şi tu de pe stâncă? îl întrebă Carlos.
Pablo dădu din cap în semn că da.
- Bravo ! îl felicită Carlos. Orice băieţel belizean trebuie să
înveţe să înoate.
- Şi orice fetiţă, îi aminti Rosita chicotind.
- Şi orice fetiţă, fu de acord Carlos. Dar cel mai important
pentru o fată e să înveţe să spele haine şi să facă tortille. Vezi?
Manuela macină porumb. Îndată putem să mâncăm tortille cu
fasole. Mi-e foame!
- De ce nu ai facut focul şi apoi să faci tor tille? îl întrebă Ros ita
obraznic.
- Eu? întrebă Carlos surprins. Eu să fac tortille? Nu ştiu să fac
tor tille. Asta e treaba femeilor.
- Eu ştiu să fac tor tille, se lăudă Rosita.
- Nu te cred, spuse Carlos dând din cap dezaprobator. Eşti prea
mică.
- Ba pot! insistă Rosita, ridicându-se în şezut şi privindu-l
serioasă. Pot să le întind, dar nu ies la fel de rotunde ca ale mamei,
adăugă ea dezamăgită. Mă duc să le aj ut la facut tortille.
Şi fară să mai stea pe gânduri, se dădu jos din hamac.
Manuela termină de măcinat porumbul la râşniţă şi apoi
frământă masa9• După aceea trase măsuţa rotundă de lângă perete
şi o aşeză pe cele trei picioare lângă foc. Stropi cu apă pe comallO, iar
când stropii de apă atingeau suprafaţa fierbinte, sfârâiau şi strope au.

9 masa - aluat din porumb fiert măcinat folosit pentru tortille.

10
comal - plită din ceramică sau metal pe care se coc tortille.

11
V ÂNTUL DIN COHUNI

Un nor de abur se ridica în timp ce ea freca folosind o piatră de

coral, porţiunea de lut pe care urma să coacă. Trase un scăunel, se
aşeză şi începu să întindă tortille pe măsuţă.
Rosita îngenunche lângă măsuţă şi luă în pumnul ei micuţ o
bucată de masa. Imitând- o pe sora ei, o facu rotundă, apoi încercă
să o întindă cu degetele. O întinse şi o întoarse, o întinse şi o întoarse
şi tot aşa, aj utând şi cu limba în gură, până când boţul devenise ca o
clătită subţire. Dar când încercă s-o ia de pe masă, se rupse.
- Nu- i nimic, mai încearcă! o încuraj ă Manuela şi apoi, cu
îndemânare întoarse prima tortillă pe comal, doar cu vârfurile
degetelor.
Rosita se plictisi repede să facă tortille.
Chiar atunci Pablo apăru în bucătărie.
- Hai să facem întrecere ! strigă el.
Aşa că cei doi copii se luară la întrecere. Traseul era din bucătărie
până în capătul celeilalte case. Trebuiau să treacă de hamacuri, apoi
prin uşă de partea cealaltă, p este podeţul dintre cele două case,
să ajungă în cealaltă casă unde dormea familia, până la sacii cu
porumb care erau stivuiţi lângă perete, şi înapoi până în bucătărie.
Când ajunseră înapoi, îşi dădură drumul pe pardoseala de pământ.
- Haideţi la masă! îi chemă mama şi dădu fiecăruia câte o
tortillă.
Mai întâi, le duse câte un castron cu fasole tatălui, care se
legăna în hamac, şi lui Carlos. Manuela puse câte o porţie de fasole
pentru copii şi pentru ea. Se aşezară pe jos liniştiţi, muind tortilla
în castronul cu fasole care era aşezat în faţa lor, între picioarele
depărtate.
Mama se aşeză pe un scăunel şi o puse pe Carmalita j os în faţa
ei ca să o hrănească. Carmalita reuşi să stea un minut în şezut cu
mânuţele între picioare, dar când tata îi atrase atenţia, vru să se
întoarcă să se uite la el şi se răsturnă. După ce toţi avură o porţie
bună de râs, mama o aşeză din nou în şezut.
Ploaia se oprise şi lumina roşiatică a apusului de soare se strecura
în casă prin uşa deschisă. În curte se auzea cântatul cocoşului şi
ţârâitul ascuţit al greierului. Rosita o auzea pe vecina ei Silvia cum
plângea. Mama ei, Juana, striga la ea şi îi spunea că e o pacoste şi o
leneşă. Se auzi cum începuse să o plesnească şi atunci Silvia începu

t,t.
 o fetită kekchi

să plângă şi mai tare.

Rosita se uită la mama ei atât de bună cum ţinea bebeluşul în
braţe, la tatăl ei care era obosit de cât de multe tufişuri tăiase, la
Manuela care mătura pardoseala cu o măturică, la Carlos care se
legăna în hamac cu Pablo adormit lângă el. Nu era niciun fel de
mânie în casa aceasta. Nu putea înţelege de ce Juana era tot timpul
nervoasă pe copiii ei.
De ziua ei, Rosita primise de la naşa ei, Juana, o rochiţă nouă.
Tot timpul, după ce naşa ei strângea prima recoltă de porumb, le
aducea dugunall şi niciodată nu vorbea urât cu Rosita, dar la fetiţele
ei ţipa. Rosita era bucuroasă că mama ei nici nu ţipa la ea, nici nu
o bătea cu funia. Poate se datora faptului că mama ei nu avea aşa
de mulţi copii ca Juana. Manuela era dej a mare. Era cu zece ani mai
mare decât Rosita. Tatăl ei îi spusese că mai avusese şi alţi copii.
Mai avuseseră două fetiţe şi un băieţel, dar aceştia muriseră c ând
erau mici. Când Rosita o întreba pe mama ei despre bebeluşii c are
muriseră, mama evita să vorbească despre aceasta. D oar se întrista,
îşi făcea semnul crucii şi zicea:
- Nu mai sunt !
Aşa că Rosita înc�tă să o mai întrebe.
Exerciţiile şi mâncarea caldă o moleşiră pe Rosita. S e întinse
şi -şi puse capul pe pardoseala de pământ. Adormise atât de bine,
că nici nu se trezise când tatăl ei o ridicase şi o duse în cealaltă
încăpere şi o puse încet pe p atul de lemn, în care dormea cu sora ei
Manuela.

11
duguna - turte mici, făcute din porumb proaspăt măcinat, umplute cu
carne, coapte în frunze de porumb.
f?
 CA P I TO L U L 3

- '"

U N N O R D E TAMA I E
- Stai locului! îi spuse Manuela poruncitor, în timp ce o îmbrăca
pe Rosita cu o rochiţă nouă, roz.
Rosita se învârtea şi-şi admira fusta cloş cum se ridica şi forma
valuri. Îşi mângâie r�ndurile de dantelă care împodobeau partea de
sus a rochiţei. Era o rochiţă frumoasă.
- E aproape timpul să mergem la biserică, spuse Manuela şi îi
frecă părul Rositei cu nişte grăsime dintr-un borcănaş albastru. O
pieptănă repede, prinzându- i părul într- o coadă şi apoi i-l răsuci
într- un coc în vârful capului. În j urul cocului îi legă un elastic de
păr cu mărgele şi floricele care se potriveau cu rochiţa ei.
- Gata, acum hai să vedem cum arăţi!
Se dădu puţin înapoi să o vadă mai bine. Apoi îi aranjă cerceii de
aur şi lanţul pe care-l purta la gât.
- Eşti frumoasă! afirmă Manuela. Aproape la fel de frumo asă
ca Amalia.
Amalia era fata cu care fratele ei, Carlos, urma să se căsătorească
astăzi.
Ieri, tatăl şi unchii ei au tăiat doi porci. Rosita împreună cu
verişorii ei au avut un ospăţ cu chichirunl2• Şoriciul crocant era
foarte gustos. Femeile au măcinat porumb fiert şi au împăturit
12 chichirun - bucăţele de şoric prăjite (un fel de jumări).
V ÂNTUL DIN COHUNI

bucăţi de aluat în frunze pentru a-l păstra peste noapte. Oalele cu

poch13 fierbeau pe plitele de afară pe care le făcuse tatăl ei. Cazanele
cu caldo14 dej a fuseseră duse în bucătărie şi aşezate lângă perete
umplând încăperea cu o aromă ispititoare.
Câteva camioane aduseseră în sat bărbaţi, femei şi copii
îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, colorate strident.
Un tânăr foarte atrăgător, cu cizme negre înalte şi lustruite, cu
o uniformă verde păşi mândru în casă, o luă pe Rosita şi o ridică în
aer. Speriată, fetiţa se încordă de frică, dar apoi îşi dădu seama că
era fratele ei cel mai mare. Marcos era soldat în Forţele de Apărare
din Belize. Abia dacă-şi mai amintea de el. Arăta foarte diferit în
uniforma apretată şi cu p ălăria de soldat pe cap.
Manuela o ţinea de mână pe Rosita în timp ce mergeau după
mulţime prin sat, înspre biserica de piatră de pe deal. Rosita mai
fusese aici de multe ori înainte, dar astăzi arăta diferit. În faţa uşii
era o boltă din frunze de cohun, decorate cu flori roşii de hibiscus şi
frunze de diferite culori. Rosita simţi un val de emoţie când trecu
p e sub boltă împreună cu sora ei Manuela.
Înăuntrul bisericii slab iluminate, Rosita se uită la imaginile de
pe pereţi pe care le mai văzuse şi înainte. Erau imagini cu San Jose şi
Santa Maria, San Pablo şi San Matteo, iar în faţă era Isus răstignit pe
o cruce mare. În dreptul unora dintre sfinţi era aşezată câte o măsuţă
pe care ardeau lumânări. Pe Rosita o cuprindea frica ori de câte ori
se uita la sfinţii aceia serioşi cu ochii vopsiţi, care o priveau. Mama
îi spusese că dacă nu stă cuminte şi nu dă dovadă de respect faţă de
aceste icoane, ele se vor supăra şi ar putea face să se îmbolnăvească.
Stătea pe bancă, între mama şi sora ei, şi-l privea pe preot în
hainele lui lungi, cum mergea încet de la un altar la altul, ducând
lumânări şi cântând. Când o văzu pe mama ei că se aşază cu
genunchii pe suportul de la banca din faţă, Rosita îngenunche şi ea.
Când mama începu să murmure rugăciuni, Rosita îşi mişca buzele
prefăcându-se că şi ea se roagă.
Preotul îi spuse ceva fratelui ei Carlos, apoi miresei, iar după

13 poch - se prepară folosind acelaşi tip de porumb măcinat, ca pentru tortille.

Aluatul se înveleşte în frunze şi este lăsat peste noapte, căpătând astfel un gust
acrişor. Dimineaţa se fierbe, se înmoaie în caldo fierbinte şi apoi se mănâncă.
14 caldo - carne fiartă într-un sos condimentat. Supă.

fI:,
 Un nor de tămâie
aceea amândoi i-au răspuns ceva. Rosita nu putea auzi ce vorbeau.
Se uită în j urul ei şi fu surprinsă să vadă că biserica era plină. Dar
imediat îşi aminti de sfinţii care o urmăreau şi-şi îndreptă repede
privirea în faţă.
După serviciu, toţi au ieşit ca un val din biserică, râzând şi
vorbind zgomotos. Mulţimea s-a adunat în faţa casei tatălui lor,
grupaţi pe familii, în timp ce în casă mătuşile stăteau aşezate lângă
cazanele cu caldo şi puneau mâncare în castroanele care erau
depozitate într- un colţ. Femeile le umpleau, iar bărbaţii le luau şi le
duceau la invitaţii care aşteptau. Rosita se întreba de unde facuseră
rost de atâtea castroane.
Era prea aglomerat în bucătărie, aşa că se strec ură p ână
afară, unde o fetiţă străină o trase de fustiţă, apoi fugi chicotind
ştrengăreşte. Rosita se duse după ea. Fugeau una după alta şi se
ascundeau printre o amenii care aşteptau să primească m âncarea şi
printre mamele cu copii, care erau aşezaţi pe p ământ şi dej a mâncau.
Deodată simţi cum o mână o prinse de umăr :
- Aici erai ! spuse Juana. Pe tine te căutam. Nu vrei să mănânci?
o întrebă ea şi-şi împinse captiva înspre casă.
O puse pe un scăunel lângă alţi copii şi - i dădu un castron de
caldo şi un poch învelit într-o frunză. Pentru un timp, Rosita se
concentră să înmoaie bucata de poch în s osul condimentat din
castron şi să le ducă la gură. Degetele i s-au facut roşii de la bulion,
iar pe la gură era murdară de la carnea grasă de porc de pe osul
mare, pe care-l primise de la Juana. Se şterse pe la gură cu d osul
palmei, iar apoi se şterse de fustă.
Se uită în jur şi pentru prima dată îl observă pe fratele ei Carlos şi
pe soţia lui, care stăteau singuri pe bancă, sub un copac. Carlos p urta
o cămaşă albastră nouă şi o pereche de pantaloni eleganţi. F usta
Amaliei era creaţă şi viu colorată; nu ca fustele vechi ale celorlalte
femei, care fuseseră spălate de nenumărate ori şi arătau spăIăcite.
Era foarte bufantă şi stătea ca un cerc în jurul ei. Picioarele des culţe
i se legănau sub fustă, fară să atingă pământul. Purta o bluză albă
care în j urul gâtului şi la mâneci avea brodate flori. Arăta frumos.
Rosita spera ca într-o zi să poată purta şi ea o bluză frumoasă ca
aceea şi o fustă kekchi.
Carlos şi Amalia nu păreau deloc fericiţi. Carlos se uita numai
17
V ÂNTUL DIN COHUNI

în pământ, iar Amalia, în ciuda hainelor frumoase pe care le purta,

părea că aproape îi venea să plângă. Probabil că se simţeau stingheri
pentru că trebuiau să stea singuri acolo. De ce nu merg să discute
cu ceilalţi oameni din curte? Rosita simţi dorinţa să meargă să se
prindă de Carlos, cum făcuse când era în hamac, dar ceva o reţinea.
A ce mirosea? Rosita trase aer în piept. Mirosea ca în biserică.
Un bătrân cu păr alb se îndrepta înspre Carlos şi soţia lui. În
mâini ducea un vas de lut din care ieşea un fum care se răspândea
în aer. Rosita recunoscu mirosul, era tămâie. Rosita îl urmărea pe
bătrânul care înconj ură încet banca pe care stătea cuplul. Mirosul
de tămâie se simţea şi între cei doi, chiar dacă norul de fum doar îi
înconj urase.
În acea seară, după ce au terminat de mâncat şi de băut, invitaţii
s - au suit în camioane şi s - au întors acasă. Atunci Amalia a început
să plângă.
- De ce plânge? o întrebă Rosita pe Manuela.
- E tristă pentru că mama ei pleacă şi de acum va trebui să stea
cu noi.
- Va sta la noi? întrebă Rosita surprinsă. De ce?
- Acum ea e soţia lui Carlos şi de aceea va locui în casă la noi,
îi explică Manuela răbdătoare. Aceasta este noua ei locui nţă.
Şi astfel, tânăra, pe nume Amalia, îşi ocupă locul în casă. Îi ajuta
să taie găini, să desfacă porumbul şi să facă tortille. Mergea împreună
cu ele la izvor să spele, şi în j unglă ca să aducă vreascuri pentru
foc . La început, Rosita nu o plăcea, pentru că întotdeauna stătea
cu Carlos în hamac şi astfel nu mai era loc pentru ea. Dar după ce
Carlos se întorcea de la munca în câmp, se juca în continuare cu ea,
fugind după ea în j urul casei şi pretinzând că vrea să o bată. Iar când
o prindea, o gâdila până cădea pe jos de râs.
Amaliei îi plăcea să pescuiască şi de aceea, când termina treaba,
îi plăcea să-i ia pe Rosita şi pe Pablo la bazinele de acumulare unde
prindeau peşti mari. Îi aj uta să prindă momeala de cârlige şi îi lăsa
să ducă acasă peştii p e care - i prindeau.

Sezonul secetos era pe sfârşite. Tata şi Carlos au defrişat noi

 Un nor d e tămâie
terenuri pentru a semăna mai mult porumb. Când era arşiţă şi nu
ploua deloc, dădeau foc la tufişurile uscate şi timp de mai multe
zile fumul plutea deasupra ogoarelor care ardeau. După aceea era
timpul să semene porumbul.
În dimineaţa în care urmau să semene, tata împreună cu alţi
nouă bărbaţi şi-au umplut genţile cu boabe de porumb şi au plecat
la câmp înainte ca Rosita să se fi trezit. Chiar şi Marcos se întorsese
de la oraş ca să-i aj ute să semene p orumb.
Când Rosita se dădu, în cele din urmă, j os din pat, femeile
tăiaseră şi pregătiseră dej a şase găini bătrâne şi măcinau porumb
pentru tartille. Bucătăria era plină cu femei şi copilaşi. Trei bebeluşi
se legănau prinşi cu o frânghie de grindă.
- Rosita, vrei să fii atentă la Carmalita să nu se ducă la foc ? o
întrebă mama.
- Pot s-o scot afară?
- Da, sigur, numai să o ţii în braţe. Să nu o laşi să meargă în
patru labe pe afară.
Rosita se duse în spatele Carmalitei, care era destul de dolofană,
o cuprinse cu mâinile şi o ridică. Silvia era şi ea afară şi -1 căra pe
frăţiorul ei într- un şal legat de frunte, care-i aj ungea până aproape
la genunchi. Şi Delores, verişoara Rositei, era afară. Ea locuia cu
bunica lor, o bătrânică uscăţivă şi aplecată de spate. Părinţii lui
Delores locuiau departe, în nordul ţării, şi o vizitau foarte rar. Mama
lui Delores avea atât de mulţi copii, încât i-a dat mamei sale una din
fetiţele ei ca să o aj ute, pentru că locuia singură. D elores aducea
vreascuri, mătura casa şi facea treabă pentru bunica ei, căreia îi
spunea mama.
Delores nu avea frăţiori sau surioare de care să aibă grijă, dar
asta nu era o problemă. Se duse în casă, în aglomeraţia de femei
care faceau mâncare şi copii care zburdau, apoi se întoarse cărând
în spate un bebeluş.
- Al cui e bebeluşul? o întrebă Rosita, dând la o parte şalul şi
uitându-se la faţa rotundă a bebeluşului.
- Al mătuşii Rosa. Mi-a spus că trebuie să doarmă.
Delores se mişca dintr-o parte în alta pentru a-l legăna pe micuţ
ca să adoarmă.
- Hai să gătim şi noi calda, îi sugeră Rosita.
11
V ÂNTUL DIN COHUNI

Fetele au aşezat pietrele într-un cerc, apoi au adunat vreascuri

pentru aşa-pretinsul foc. Rosita trase o găleată veche de lângă casă
şi umplură oala cu frunze şi crenguţe. Delores mesteca mâncarea,
în timp ce celelalte două fete aveau grij ă de bebeluşi.
- Soţul meu a defrişat două ogoare pe care să semene porumb,
spuse Silvia pe un ton care le imita pe femeile mari.
- Ha, al meu a defrişat patru, se lăudă Delores.
Rosita îşi dădu seama că dacă ar spune mai mult ar părea ireal.
Brusc, zâmbi şi spuse:
- Soţul meu lucrează în FAB şi nu trebuie să semene porumb.
- Ăla-i fratele tău, nu soţul tău, o luă în râs Silvia.
- Nici tu nu ai soţ, îi aminti Rosita.
Râseră împreună cu p oftă şi lăs ară mâncarea să fiarbă. îşi luară
bebeluşii şi merseră să-i privească pe băieţi cum săreau peste o
scândură pe care o aşezaseră pe doi bolovani.
înainte ca soarele să ajungă sus pe cer, bărbaţii se întoarseră
acasă obosiţi, flămânzi şi mergând greoi. Copiii se opriră din j oacă
pentru a-i privi cum se spălau pe mâini şi pe faţă în lighenele pe
care le aduseră Manuela şi Amalia. Rosita se uită la Marcos şi se
gândea că acum nu mai arăta a soldat. Pantalonii şi cămaşa îi erau
la fel de murdare şi umbla desculţ ca şi ceilalţi.
Bărbaţii s - au dus în a doua colibă unde erau cele două paturi,
frânghiile pentru rufe, găleţile şi o măsuţă pe care era aşezată o
icoană mică de lemn cu fecioara Maria. S-au aşezat pe paturi, în
hamacuri şi pe găleţile răsturnate.
Rosita şi celelalte fetiţe se îngrămădiră în bucătărie. în încăpere
mirosea a tămâie. O văzu pe mama ei cum puse lângă candelă un
castron de caldo, o farfurie cu tor tille şi o cană de cacao.
Cea mai în vârstă femeie dintre cele care stăteau în j urul focului
se ridică, luă vasul cu tămâie şi-l duse afară. Rosita o auzi cum
bolborosea ceva în timp ce se plimba în faţa casei dintr-o parte în
alta. După aceea se întoarse şi puse vasul înapoi pe măsuţă. Tatăl
apăru în pragul uşii şi se duse la măsuţă. Luă vasul cu tămâie şi îl
duse în cealaltă cameră unde aşteptau bărbaţii. Rosita se furişă în
urma lui ca să vadă ce se întâmplă. El duse vasul în dreptul fiecărui
bărbat, iar fiecare trebuia să miroase fumul care ieşea din vas. Apoi
puse vasul pe masă şi spuse:
,[,0
 Un nor de tămâie

- Haideţi să mâncăm !
Femeile îi înmânau tatălui şi lui Carlos castroanele cu mâncare,
iar ei le duceau bărbaţilor care aşteptau. Pe Rosita au trimis - o să
p ună un lighean cu tortille în mijlocul camerei din a doua c asă
pentru ca toţi să poată lua. Apoi mamele umplură castronaşele
pentru copii şi le spuse în care dintre cele patru colţuri ale încăperii
să se aşeze. După ce bărbaţii s-au săturat, femeile s-au aşezat şi ele şi
au mâncat ce a mai rămas.
- De ce trebuie să ducă dintr- o parte în alta vasul acela cu
tămâie? întrebă Rosita.
- Ca să avem o recoltă bogată, îi explică o fată mai mare.
- Când a semănat porumbul, tatăl meu a ars tămâie pe ogor,
spuse Silvia. Tatăl tău a ars tămâie pe câmp? o întrebă ea pe Rosita.
Rosita dădu din umeri:
- Nu ştiu,
- Dacă nu a ars, atunci porumbul nu va creşte mare, spuse
o fată mai mare. Trebuie să arzi tămâie pe ogor dacă vrei să ai o
recoltă bogată.
Rosita nădăj duia că tatăl ei a ars tămâie pe ogor, pentru că el era
înţelept şi ştia totuL .
În acea seară, după ce s-au băgat în pat, o întrebă pe Manuela de
unde se face rost de tămâie.
- Tata o aduce dintr-un copac de pe deal, fu răspunsul ei.
- Dintr- un copac? Adică vrei să spui că e o floare care creşte
în copac?
- Nu cred, îi spuse Manuela. D ar nu ştiu. Niciodată nu am fost
cu el ca să aduc tămâie. Tot timpul avem rezerve pentru a le folosi
când semănăm, când avem o nuntă sau când moare cineva. D acă
folosim tămâie, atunci vom fi fericiţi.
Mirosul de tămâie încă mai plutea în aer, iar p e Rosita o fură
somnuL 1 se părea că lumea ei fericită era umbrită de un nor de
tămâie.
 CA P I TO L U L 4

.....

A PA ŞI FO C
Rosita se plimba pe lângă foc, în timp ce Manuela băga un teanc
de tortille într- un kux ta[l5 pe care şi-l aşeză pe umăr.
- Merg la câmp ! Merg la câmp ! cânta Rosita. Mă duc să strâng
porumb şi să prind peşti, continuă ea bătând din p alme în ritmul
cântecului ei.
- Uite, poţi să duci undiţele şi cârligele, îi spuse mama şi-i p use
un kuxtal pe umăr.
Tatăl ei îi dăduse voie să meargă la câmp astăzi. Plănuia să
strângă porumb, iar Manuela voia să taie frunze de jeepy-joppa16
pentru a împleti coşuri. Tatăl mergea aproape în fiecare zi la câmp,
dar Rosita nu mai fusese niciodată până atunci. Mama ei îi spunea
întotdeauna că era prea departe şi prea obositor pentru ea. Dar
astăzi tatăl i-a spus că e destul de mare ca să vină şi ea. Peste d ouă
luni începea şcoala şi nu mai putea să meargă. Rosita se gândea că
mai degrabă ar merge la câmp în fiecare zi decât să stea la şcoală.
Rosita mergea bucuroasă în urma tatălui, împreună cu sora ei
mai mare. Au traversat curtea, iar când au trecut prin dreptul c asei

15 kuxtal - o traistă împletită, pestriţă.

16 jeepy-joppa - un cuvânt din kekchi folosit pentru un anumit tip de frunze
de palmier. După ce se înlătură învelişul verde, fibrele se folosesc pentru a
confecţiona coşuri.
V ÂN T U L DIN COHUNI

und e loc uia prietena ei, Silvia, Rosita i-a făcut cu mâna.
- Mă duc la câmp ! strigă ea cu un aer de importanţă.
Juana ieşi în prag:
- Să ai grij ă la şerpi ! o atenţionă ea.
- Şi la tigri, adăugă Miguel, fratele mai mare al Silviei .
Lui Miguel îi făcea plăcere să o tachineze. Rosita se bosumflă, dar
apoi îşi dădu capul pe spate. Ştia cum să se păzească de şerpi. Când
mergea să se scalde la izvor, tot timpul trăgea cu coada ochiului la
iarba înaltă de pe mal, ca să fie sigură că nu era nici un şarpe care se
ascundea pe- acolo. Era atât de ageră, încât ar fi văzut şerpii înainte
ca aceştia să o vadă pe ea. Şi la o adică, tatăl ei avea cu el o macetă
ascuţită. Sigur că el poate să omoare orice fel de şerpi. Dar tigri?
Rosita se încruntă. Nu se gândi se la tigri. În j unglă erau tigri. Tigrii
erau mai fioroşi şi mai mari decât câinele lor Blackie. Dar când îl
văzu pe Blackie mergând alături de tatăl ei, se mai relaxă.
Până au ajuns la râu şi au urcat dealul, Rosita dej a uitase cu totul
de tigri.
Imediat ce coti, pătrunse în liniştea şi lumina slabă a j unglei.
Cărarea se asemăna cu un tunel săpat într- un zid de vegetaţie.
Ferigile lungi ajungeau până pe cărare şi îi gâdilau braţele, iar luj erii
de viţă de vie agăţaţi de crengi arătau ca o reţea de cabluri care
susţineau copacii.
- Fii atentă! o avertiză Manuela şi se opri să-şi desprindă un
smoc de scaieţi care i se încâlciseră în păr. Planta asta se agaţă de
tine, îi spuse ea Rositei şi-i arătă frunzele care arătau ca scaiul.
Urcară cu greu dealul, apoi coborâră pe cărarea care la un
moment dat nu mai era bătătorită, iar noroiul le intra printre
degetele de la picioare. Rosita auzea apele râului cum se rostogoleau
peste stânci, dincolo de copaci.
- Au, au ! începu să strige şi se aplecă să-şi prindă degetele de
la picioare.
- Furnici! exclamă Manuela şi se aplecă să o ia în braţe. Dacă
vrei să nu te pişte, trebuie să calci pe ele.
Apoi o aj ută să le dea j os de pe picioare. Rosita ştia că trebuia
să calce pe ele, dar se uitase după un fluturaş cu aripioare colorate,
portocaliu şi negru, care se odihnea pe o floare de rochiţa - rândunicii,
şi nu le observase.

-Z.4
 Apă şifOC
- Acum trebuie să traversăm râul, anunţă tatăl, îndreptându- se
spre malul abrupt.
Aj unseră la marginea junglei şi râul era în calea lor. În acel loc era
m ai lat decât lângă podul din sat, dar nu era aşa de adânc. Manuela
o luă pe Rosita de mână şi traversară râul, croindu-şi drum p este
pietrele alunecoase. Apa îi aj ungea Rositei până la mijloc, aşa că îşi
ridică kuxtal-ul deasupra capului ca să nu-l ude.
Au mai mers împreună în tăcere încă o jumătate de oră.
Ghirlande de volbură de o nuanţă de mov pal atârnau din copaci şi
din vii ca nişte perdele. Doi fluturaşi albaştri j ucau ascunsa printre
frunze cu un fluture mai mare. Prin apropiere o pasăre colibri sărea
din floare în floare, ciripind şi zburând ca săgeata.
Rosita fu surprinsă să constate că au ajuns din nou la râu.
- Dar am trecut dej a o dată râul ! exclamă ea.
- E acelaşi râu, dar face o cotitură mare şi de aceea trebuie
să-I trecem de două ori, îi explică tatăl. Nu mai avem mult până la
ogorul nostru.
Apoi, cu tatăl în frunte, trecură apa pentru a doua oară.
Rosita se bucură să vadă că în mijlocul ogorului cu porumb era
o colibă cu acoperiş din stuf. În colibă era un loc mic unde să facă
foc, iar în colţ erau două oale.
- Uau, putem să facem mâncare ! strigă ea bătând din palme.
- Mai întâi, ne trebuie ceva din ce să facem mâncare, îi aminti
Manuela. Vom merge la râu să prindem peşti, dar acum mă duc să
caut frunze de jeepy-joppa.
Tatăl era dej a după colibă şi rupea ştiuleţii de porumb de pe
luj eri şi-i punea într- un sac.
Fetele au mers pe un deal din apropierea ogorului de porumb şi
au găsit o grămadă de frunze ţepoase şi ascuţite. Manuela le-a tăiat
cu o macetă, le-a aşezat pe o frunză fină şi le- a legat într- un snop.
Înainte ca să ajungă înapoi la colibă, începuse s ă plouă. Timp
de douăzeci de minute a turnat cu găleata, apoi deodată ploaia s-a
oprit şi din nou a început să strălucească soarele.
Fetele au prins peşte pentru prânz, iar în timp ce mâncau, Rosita
observă frunzele de cohun de la marginea ogorului c are se legănau.
- Va ploua din nou? întrebă ea. Cohunii iar se leagănă. Asta
înseamnă că va ploua.
V ÂNTUL DIN COHUNI

- Da, va ploua din nou, îi spuse tatăl. Acum este sezonul ploios.
Putem să ne odihnim până trece.
Rosita se întinse pe un sac gol şi adormi, în timp ce ploaia cădea
pe pământ. După ce s-a trezit, a mers la râu să o aj ute pe Manuela să
prindă peşte. Acum apa era mai adâncă şi de aceea Rosita pescuia
mai aproape de mal. Au învelit peştii în frunze şi i-au pus în kuxtal
pentru a-i duce acasă.
Manuela se uită în sus la norii care pluteau pe cer.
- Cred că ar fi bine să ne pornim spre casă, spuse ea. Tu nu poţi
să mergi prea repede şi s - ar putea să vină din nou ploaia.
Tatăl le-a spus că pot să se pornească. El urma să termine de
stivuit într-o parte a colibei porumbul pe care-l strânse.
Fetele îşi pus eră kuxtal-ele cu peşti pe umeri şi porniră la drum.
De data aceasta era mai greu pentru că Manuela nu numai că
trebuia să ducă pe cap snopul de frunze lungi, dar trebuia să o ajute
şi pe Rosita să treacă râul, ale cărui ape acum erau mai repezi şi
murdare. Celălalt mal era alunecos ca slănina, aşa că au trebuit să
se agaţe de crengi şi liane pentru a-l putea urca. Apa de pe frunzele
din copaci se scutura pe ele, iar cărarea era nesigură. Rosita dădu să
cadă de câteva ori, dar se prinse de fusta Manuelei. Nu-i mai plăcea
să meargă la câmp.
Cohunii erau bătuţi de vânt, iar cerul se întuneca tot mai mult.
Apoi începu să plouă din nou şi, în ciuda faptului că se ascunseră
sub o tufă până a trecut, cele două fete erau ude leoarcă.
Rositei îi venea să plângă, dar se abţinu. O dureau picioarele şi
abia reuşea să ţină pasul cu Manuela. De fiecare dată când făcea un
p as, kuxtal-ul ud cu peşti se izbea de trupul ei.
În cele din urmă, au ajuns din nou la râu. Dar, spre surprinderea
lor, văzură că apa murdară crescuse atât de mult, încât dădea peste
mal, şi creştea văzând cu ochii. Continuă să crească până acoperise
chiar şi pietrele şi tufişurile de pe marginea râului.
- Râul se revarsă! spuse Manuela îngrij orată, apoi ezită. Totuşi,
nu e prea adânc, spuse ea şi se hotărî să se avânte în apă.
Se uită în urma ei la Rosita:
- Vino ! o grăbi ea. E - n regulă. Nu va mai creşte prea mult. Te
voi ţine de mână şi vom merge încet.
Se îndepărtau tot mai mult de mal, aşa că Rosita îşi ridică
,ZI:.
 Apă şifOC
kuxtal-ul şi mai sus. Apa era învolburată în jurul ei, dar Manuela
înainta vitejeşte, aşa că Rosita, ţinând-o disperată de mână, trebuia
s- o urmeze. Apele repezi se izbeau în ea, ameninţând-o să o ia cu
ele. Alunecă pe o piatră şi, dezechilibrându-se, mâna i se smuci din
m âna Manuelei. Asta o făcu să se sperie. Intrase cu capul sub apă
şi încercă să se lupte cu curenţii, dar nu reuşi să atingă fundul apei
cu picioarele. Atunci Manuela o cuprinse şi începu să înoate înapoi
spre malul de unde plecaseră. Au ieşit din apă gâfâind. Erau mai la
vale decât de unde plecaseră.
- Mi-am pierdut kuxtal-ul! Mi l-a luat apa. Am pierdut toţi
peştii, spuse Rosita plângând.
- Şi eu l-am pierdut pe-al meu, cu tot cu frunzele de jeepy-joppa.
- Cum aj ungem acasă? întrebă Rosita, iar buza de jos îi tremura.
- Îl vom aştepta pe tata, hotărî Manuela. Apele sunt prea rep ezi
ca să ne avântăm să mergem singure.
- Oare tata va putea să treacă? se îngrij oră Rosita.
Ce vor face dacă nu vor putea ajunge acasă? Însă nu au trebuit să
aştepte prea mult. După ce i-au povestit tatălui cele întâmplate, el a
săltat sacul mare cu p orumb pe umăr şi încetul cu încetul reuşi să-I
ducă pe partea cealaltă. Apoi se întoarse şi o luă pe Rosita şi o duse
pe partea cealaltă. După aceea se reîntoarse după Manuela şi o aj ută
şi pe ea să traverseze apa învolburată. Rosita era convinsă că tatăl ei
era cel mai puternic şi cel mai curajos bărbat din sat, chiar dacă el
era mai scund decât maj oritatea dintre ei.
În acea seară, când Rosita trecu pe lângă hamacul lui Carlos, el
o trase de coadă.
- Ce zici, surioaro, mai vrei să mergi la câmp?
Rosita rămase pe loc. Se uită prin lumina slabă la ceilalţi membri
ai familiei, care erau uscaţi, şi spuse cu fermitate:
- Da !

După câteva săptămâni, Rosita şi Pablo făceau tumbe pe j o s în

bucătărie. Carmelita încă nu ştia să meargă prea bine, dar se apleca
şi se rostogolea pe o parte, încercând să-i imite pe frăţiorii ei mai
mari.
V ÂNTUL DIN COHUNI

Manuela se aşeză pe podea ca să poată împinge lemnele care

ardeau mai aproape de comal-ul încins.
- Duceţi-vă şi mai aduceţi lemne din cealaltă casă, le spuse ea
copiilor care se j ucau.
Rosita sări în picioare şi fugi în cealaltă casă. În mij locul
încăperii era o funie legată de grindă, de care mama lega un şal
unde să doarmă bebeluşul noaptea.
Rosita sări, se prinse de funie şi o răsuci împingând cu picioarele,
apoi îşi ridică picioarele şi se învârti. Era un joc pe care deseori îl
j ucau.
Apoi dădu drumul la funie şi merse ameţită până la stiva cu
lemne şi luă în braţe trei lemne mari. Porni să ducă lemnele, dar
încă mai era ameţită şi mergea băIăbănindu- se, ca un om beat.
Când aj unse în faţa locului unde faceau focul, dădu drumul
lemnelor de sus. Camera încă se mai învârtea cu ea. Deodată, se
împiedică de lemne şi căzu p este comal-ul încins.
Urlete de durere răsunau în încăpere. Trupul îi fu cuprins de
o durere mistuitoare. Manuela o ridică şi o luă la fugă înspre râu.
Rosita se zvârcolea şi urla încontinuu.
Pe la jumătatea drumului, Manuela se întâlni cu o femeie care
ducea pe cap un coş cu rufe.
Femeia se uită repede la arsura de pe burta Rositei şi facu ochii
mari de groază.
- Unde te duci? reuşi ea s-o întrebe.
- La apă ! îi răspunse Manuela încercând să o ocolească pentru
a-şi continua drumul.
- Nu, nu te du ! Nu- i uda rana, asta i-ar face şi mai rău. Du-o
înapoi acasă.
Manuela ezită. Credea că apa i-ar mai alina durerea arzătoare.
D ar femeia era în vârstă şi probabil că ştia mai bine ce trebuia
de facut. Se întoarse şi merse după femeie. Ţipetele Rositei se
transformară în gemete de durere. Scotea nişte sunete de parcă era
un câine muşcat de un şarpe.
Imediat fusese înconj urată de un grup de femei, care mai de
care mai curioase să vadă şi fiecare dându-şi cu părerea ce ar trebui
să facă.
- Cheamă-I p e doctorul din sat !
-Z.8
 Apă şifac
- Unge-i arsura cu untură !
- Ău, uită-te, are gaură în stomac !
- Vai, şi-a ars şi mânuţele!
- Biata de ea!
Mama suferea foarte mult văzând cum arăta Rosita. O luă şi se
aşeză pe pământ, apoi începu să o legene şi să-i spună:
- Şşş !
Ce puteau face? În satul lor nu existau maşini, iar doctorul
locuia în oraş, la câţiva kilometri depărtare, iar autobuzul circula o
dată la două zile.
Un bărbat veni în fugă la locul unde erau adunate ele.
- Preotul e în sat! Ar putea s-o ducă el Ia doctor, spuse el.
Ce coincidenţă! Preotul venea doar de câteva ori pe an în s at şi
tocmai acum s - a întâmplat să fie aici. Mulţum im, Doamne!
Preotul sosi cu camioneta, iar mama se urcă împreună cu fetiţa
suferindă în spatele camionetei.
Drumul de ţară nu era prea bun, iar fiecare zdruncinare îi cauza
şi mai multă durere Rositei.
Preotul nu le-a dus la spitalul din oraş, care era la o oră depărtare,
ci la o garnizoană britanică dintr- un sat de prin apropiere. Ştia că
trebuia să fie un doctor acolo.
Doctorul nu era dotat pentru a trata arsuri grave, dar a facut tot
ce a putut.
De atâta durere, Rosita a pierdut cu totul noţiunea timpului.
Doctorul i-a dat medicamente care să o adoarmă şi să-i calmeze
durerea, iar într-o zi a luat un ac şi aţă, a pus pe trei soldaţi să o ţină
şi i-a cusut gaura din stomac.
- Credeam că voi mai pierde un copil, îi spuse mama fiicei sale
după câteva săptămâni, când s-au întors înapoi acasă. Erai aproape
de moarte. Mulţumesc lui Dumnezeu şi sfintei fecioare că te-au
păstrat în viaţă!
Rosita aruncă o privire la statuia de pe măsuţă care o reprezenta
pe Maria. Era posibil ca lucrul acela de lemn să o fi aj utat? Nu p ărea
a fi nimic mai mult decât o păpuşă. O dată, Rosita a rugat-o pe
mama ei să i-o dea ca să se j oace cu ea, iar mama a fost şocată de
ideea pe care o avuse.
De pe urma păţaniei cu comal-ul încins, Rosita a rămas cu o
,,!.'!
V ÂNTUL DIN COHUNI

cicatrice urâtă şi cu un profund respect faţă de foc pentru toată

viaţa.
Până i s-a vindecat arsura, Rosita s-a plictisit să stea întinsă în
hamac şi să se uite la alţii cum fac treabă, şi abia aştepta să meargă
la şcoală.
 CAP I TO LU L 5

V I AŢA LA O RA Ş

- B, b, b ! repetau copiii din clasa întâi, în şcoala nu prea m are,

cu acoperiş din stuf. B de la balon ! B de la balon !
Rosita se aşeză la marginea băncii lângă Silvia. D ădea din
picioare şi repeta împreună cu ceilalţi literele.
Foarte silitoare, plimba capătul de creion pe p agina cu linii,
încercând să facă litera B, care semăna cu două tortille una deasupra
alteia. Îşi aplecase capul atât de tare, încât aproape că nasu-i atingea
masa.
- Stai dreaptă, Rosita! îi spuse aspru doamna învăţătoare.
Rosita oftă şi -şi îndreptă spatele. O durea spatele de la cât
trebuia să stea pe scaun. Ţinuse creionul prea încordată şi o durea
mâna. Iar în cap avea vârtej uri de la cuvintele ciudate din limba
engleză. Stomacul îi chiorăia de foame. Fusese foarte nerăbdătoare
să meargă la şcoală, dar îi era greu să stea cuminte atâta timp. Era
foarte bucuroasă de pauze.
Copiii s-au prins de mână şi au format un cerc uriaş. Unul
dintre copii era pisica şi trebuia să fugărească şoarecele în j u rul
cercului, strecurându-se printre ceilalţi jucători. D upă aceea s - au
jucat ascunsa pe după tufişurile şi copăceii de pe dealul de lângă
şcoală. Apoi au j ucat prinsa şi au fugit unii după alţii.
Întotdeauna, după ce se termina şcoala, Rosita fugea acasă

?1
V ÂNTUL DIN COHUNI

pentru a se juca cu bebeluşii. În casa lor apăruseră încă doi bebeluşi.

Avea un frăţior pe nume Juan, iar Amalia avea o fetiţă. Mama îi
dădea voie să-I care pe frăţiorul ei în spate, într- un şal, doar dacă
stătea aproape de casă. Rositei îi plăcea mult mai mult să-I care pe
Juan decât să care sticle. Mergea dintr-o parte în alta, puţin aplecată,
ca să nu-i alunece şalul legat de frunte, şi cu fiecare pas pe care-l
făcea bebeluşul era legănat.
- Nu mă simt bine, se plânse Rosita într-o dimineaţă, în timp
ce Manuela o pieptăna.
- Ce te doare? o întrebă Manuela după ce- i puse mana pe
frunte. Nu ai febră.
- Mă simt slăbită, spuse Rosita fără nicio vlagă şi scăpă tortilla
din mână.
Mama veni şi se aplecă să se uite în ochii ei şi observă că ochii
nu-i luceau ca de obicei. O mângâie pe cap şi-i spuse:
- Poate că eşti bolnavă! Du-te înapoi în pat şi mai dormi.
Rosita trase un pui de somn, iar după aceea se trezi şi începu să
se plimbe pe- afară. Pablo făcea urme în pământ cu un băţ. Rosita
luă câteva pietricele şi le puse de-a lungul drumului în loc de căsuţe.
Joaca şi râsetele lor o determinară pe mama să vină s-o analizeze
bine pe Rosita.
- Nu cred că mai eşti bolnavă, îi spuse mama. După prânz, vei
merge la şcoală.
Într- o zi, cam la o lună după ce Rosita începuse şcoala, fratele ei
Marcos a venit în vizită acasă. El era soldat. Arăta foarte atrăgător
în blugi, cu o cămaşă nouă şi cu bocanci negri. Era tuns foarte
scurt, iar părul îi stătea ridicat în sus ca la arici. A stat pe banca de
lângă casă şi a discutat cu tatăl şi cu bunicul. Apoi a mers la pescuit
cu Carlos şi alţi câţiva prieteni vechi. Nu prea o băga în seamă pe
Rosita, aşa că aceasta îl admira de la distanţă.
Dar nu mică-i fu mirarea să-I audă pe fratele ei spunându-Ie
părinţilor cu o seară înainte să plece:
- M - aş bucura să o pot lua pe Rosita cu mine la oraş. Soţi a mea
se simte foarte singură pentru că nu avem niciun copil, şi cred că
Rosita ar fi numai bună să stea cu ea cât timp eu sunt la serviciu.
Rosita stătea pe o băncuţă în colţ, lângă una dintre cloşti şi se
j uca cu un beţişor cu puişorii. Îşi ciuli urechile şi-şi ţinu respiraţia.

?k
 Viaţa la oraş

- Dar a început şcoala, îi spuse tatăl gânditor.

- E destul de mică, îi răspunse Marcos şi dădu din mână ca şi
cum asta nu conta.
Tatăl se uita la pământul dintre picioarele lui desculţe. Se uită la
mama, dar aceasta-şi lăsă privirea în jos şi nu spuse nimic.
- Ar putea s-o aj ute pe soţia mea prin casă şi să-i ţină de urât.
Maria nu are nicio prietenă în oraş şi s-ar bucura mult să poată să
discute cu cineva în limba noastră. Rosita ar putea începe şcoala
anul viitor.
- Păi ! spuse tatăl şi se uită din nou la mama întrebător.
Mama dădu din umeri:
- Tu decizi !
Şi astfel decizia a fost luată. Rosita urma să-I însoţească pe
fratele ei la oraş, un oraş mare din nordul ţării, despre care p ână
atunci doar auzise.
A doua zi, dimineaţa devreme, Rosita porni alături de Marcos
pe drumul care ieşea din sat. În rucsacul albastru pe care-l căra el
ducea rochiile ei, un pieptene şi o clamă pentru p ăr cu mărgele,
pe care Manuela i-o dăruise surorii ei. Într- un kuxtal mic ducea
mâncarea pentru drum, tortille şi omletă.
Au mers şi au mers, iar Marcos încerca să-şi micşoreze p asul
pentru a nu o lăsa pe Rosita în urmă. Au trecut pe un pod care
traversa un râu şi au aj uns într- un sat. Acolo Marcos s - a oprit şi
i-a cumpărat o sticlă de suc roşu. Niciodată înainte nu mai băuse o
sticlă întreagă de una singură. Aproape că nu mai putea lua ultima
înghiţitură, dar gustul dulceag şi răcoritor o învioră şi era gata să
pornească din nou la drum.
Soarele de amiază strălucea peste cei doi călători, iar fetiţa era
obosită. Îi era ruşine să se plângă, aşa că încerca din greu să ţină
pasul cu el. Marcos observă că surioara lui era obosită şi merseră
sub un copac la umbră şi serviră mâncarea pe care o luaseră pentru
drum. Rosita voia să doarmă, dar el i-a spus că nu poate pentru că
trebuie să continue drumul.
Pe drum, Marcos i-a povestit despre autobuzul cu care va
călători şi casele pe care le va vedea în oraş. D upă ce Rosita a obosit
şi mai tare, a primit dulciuri şi gumă de mestecat.
Înspre seară, când aj unseră la şosea, Rosita se prăbuşi pe o
??
V ÂNTU L DIN COH U N I

bancă, într- o colibă micuţă, care era staţia de autobuz.

Camioanele şi maşinile treceau atât de repede pe acolo, încât
aveai impresia că sunt doar nişte săgeţi colorate. Rosita se temea ca
nu cumva una din maşinăriile alea care se mişcau cu viteză să o ia
pe sus şi de aceea se bucura că era la adăpost în staţia de autobuz.
Nu după mult timp, un autobuz verde cu portocaliu trase în staţie
şi se opri brusc, cu un scârţâit de frâne. Niciodată nu mai fusese atât
de aproape de un autobuz. Era aproape cât trei camionete. Marcos
o ridică în braţe deasupra scării înalte, apoi o puse pe culoar şi se
aşezară pe două scaune din spate, lăsând-o pe ea să stea la geam. Se
auzi un claxon răguşit, iar după aceea autobuzul ieşi din staţie.
Rosita stătea cu nasul turtit de geamul murdar. Vibraţiile
autobuzului taceau ca tot trupul să-i tremure. Deodată, observă
ceva neobişnuit la copaci şi involuntar, strânse speriată mâna
fratelui său.
- Care-i problema? o întrebă el.
- Uită-te la copaci! spuse ea şi-i arătă cu degetul. Priveşte cum
fug ! Parcă mai au puţin şi cad.
Fratele ei râse:
- Nu copacii fug, noi ne mişcăm.
Un timp îndelungat, Rosita urmări fascinată copacii, iar după
aceea adormi.
Era dej a noaptea când au ajuns în oraş. Rosita nu- şi mai amintea
cum a coborât somnoroasă din autobuz şi a mers cu Marcos pe
străzile adormite până la căsuţa lui.
A doua zi dimineaţa, se trezi şi observă că dormise pe podea pe
o pătură şi că era într- o casă străină.
- Bună dimineaţa! îi spuse o indiancă drăguţă, cu părul brunet,
lucios şi cu cercei lungi. Eu sunt Maria. Vrei ceva de mâncare?
Rosita era fascinată de căsuţa din lemn; era alcătuită din două
încăperi, iar la intrare avea trei trepte. Nu aveau cloşti de-a lungul
peretelui, nici frânghie p entru rufe deasupra paturilor, nici nu
taceau foc în mijlocul casei şi nu aveau nici hamacuri. În schimb,
aveau un aragaz micuţ, o masă de lemn, patru scaune înalte, o cutie
mare de lemn cu uşiţe unde ţinea vasele şi un pat înalt de lemn cu
un burete moale deasupra.
În dormitor, în colţ, era o altă cutie înaltă cu mai multe cutii pe
?+
 Viaţa la oraş

care le puteai scoate trăgând de un mâner. Maria împături hainele

Rositei şi le puse într-una din acele cutiuţe pe care le numea sertare.
Deasupra acestei cutii ciudate avea o oglindă rotundă; cea mai
mare oglindă pe care Rosita o văzuse până atunci. D acă se ridica în
picioare pe pat, putea să se vadă cu totul în ea.
Chiar şi locurile din împrejurimile casei erau foarte diferite în
comparaţie cu satul lor din j unglă. Aici nu erau copaci, ci numai
căsuţe pătrate cu acoperişuri din tablă, la fel ca cea în care stătea
ea. Casa de lângă ei era aşa de aproape, că dacă arunca cu o piatră,
o nimerea. Maria lua apă dintr-o ţeavă care ieşea din pământ lângă
casa lor. Ea spăla hainele pe o masă din lemn care era lângă ţeavă.
- Unde ţii găinile? o întrebă Rosita.
Maria râse.
- Aici nu avem loc unde să le ţinem. Şi cu ce să le hrănesc?
- Cu porumb ! îi spuse Rosita.
- Aici nu avem câmpuri !
Nu au ogoare?
- Atunci d e unde faceţi rost d e mâncare?
- Marcos primeşte bani la două săptămâni şi cumparam
mâncare de la magazin. Chiar, hai să mergem la magazin să
cumpărăm făină ca să facem tortille.
Tortillele cu făină erau o raritate pentru Rosita şi la fel şi
conservele cu sardine cu care Maria umplu tortillele.
Timp de trei zile Rosita fusese fericită. A ajutat -o pe Maria la
spălat lucrurile mai mici, frecând cocoţată pe un scaun; a măturat
prin casă cu o mătură mică, dar cu o coadă foarte lungă; i - a povestit
Mariei despre cei doi bebeluşi de acasă şi a răspuns la întrebările pe
care i le punea Maria în legătură cu satul lor, Santa Elena. În fiecare
zi trecea pe lângă casele din vecini, ca să ajungă la magazinul de pe
colţ. Maria cumpăra lucruri interesante: cârnaţi la conservă, roşii,
pâine şi pui care erau dej a morţi şi îngheţaţi.
A patra zi, Rosita nu mai voia să mănânce.
- Care-i problema? o întrebă Maria şi o privi neliniştită.
- Vreau tortille cu porumb, spuse încet Rosita.
- Aaa, putem să facem şi tortille cu porumb dacă vrei, îi spuse
Maria uşurată.
Au mers la magazin şi au cumpărat o pungă cu făină de porumb.
,!
V ÂN T U L D I N C O H U N I

Maria adăugă apă ş i apoi întinse aluatul pentru tortille. Ce mod

ciudat de a face tortille, se gândi Rosita. Nu erau deloc gustoase, dar
le- a mân cat p entru că Maria le-a racut anume pentru ea.
În ziua aceea, a stat mult timp pe ultima treaptă din capătul
scări lor şi le-a privit pe celelalte femei care spălau lângă ţevi, în timp
ce copiii lor se jucau pe iarba uscată din faţa casei. Toţi copiii erau
mai mici decât ea. La ora doisprezece, o gloată mare de copii în
uniforme verzi cu galben strigau pe stradă. Mergeau acasă pentru
masa de prânz. Rosita se uita la ei cu j ind. I - ar fi plăcut şi ei să
poarte o uniformă verde cu galben ca a lor. La şcoala din satul lor
nu se purtau uniforme.
Pe la ora trei îi privea pe elevii mai mici cum veneau în fugă
de la şcoală. Aceştia erau de vârsta ei. Şi-ar fi dorit să ştie cum îi
cheamă. Uni i aveau pielea maronie ca a Rositei, iar alţii erau negri.
Fetiţele mulatre aveau multe codiţe scurte prinse în sus cu dame şi
panglici viu colorate. Se strigau unele pe altele şi j ucau de-a prinsa
cu ghiozdanele în spate.
Cu fiecare zi care trecea, Rosita era tot mai nefericită. Plângea
când se trezea dimineaţa, plângea când stătea pe trepte şi-i vedea pe
copiii de la şcoală, plângea şi noaptea până adormea. Îi era dor de
mama, de Manuela şi de bebeluşi. Îi era dor de Silvia şi de Pablo. Îi
era dor să meargă la şcoală. Voia să meargă înapoi acasă unde erau
copaci şi unde a aveau găini în bucătărie.
Maria îi cumpăra dulciuri şi chip suri cu mălai ca s-o bucure,
vorbea cu ea şi se j uca. La sfârşitul săptămânii, când Marcos a
venit acasă, s-a întristat când a văzut că surioarei lui nu- i plăcea să
locuiască la oraş.
- Ce să facem cu tine? se întrebă el neaj utorat, în timp ce
lacrimile fetiţei pic urau în ceşcuţa cu cafea.
- Vreau să merg la şcoală, şopti ea.
- Unde? Aici? o întrebă el.
Ea dădu din cap că da.
- Vreau să merg la şcoală cu copiii!
- Dar şcoala e departe de aici şi te pierzi, spuse el dezaprobator.
- Nu mă pierd. Mă iau după ceilalţi copii.
Marcos dădea în continuare din cap dezaprobator.
- Voi fi cuminte. Nu voi mai plânge dacă mă laşi să merg la
 Viaţa la oraş
şcoală, îl imploră ea.
Marcos încă nu era convins.
Săptămânile treceau greu. Rosita petrecea cea mai mare parte a
timpului pe treptele din faţa casei, privindu-i pe copiii de la şcoală
şi plângând.
Într- o zi, o doamnă trecea pe stradă şi se uita într-o p arte şi-n
alta ca şi cum căuta ceva. Rosita văzu cum se apropia tot mai mult.
1 se părea cunoscută, dar nu ştia de unde.
- Doamna învăţătoare ! strigă Rosita, sărind de pe trepte.
Apoi o luă la fugă înspre doamna învăţătoare din satul ei şi o
î mbrăţişă.
Doamna învăţătoare intră în casă şi discută cu M arcos şi Maria.
Le-a spus că părinţii Rositei au rugat-o să se intereseze de fiica lor
când va merge la oraş, pentru că erau nerăbdători să audă ce mai
face.
- Şi ştiţi ce? Ar trebui să meargă la şcoală neapărat, adăugă ea.
Credeţi că Rosita ar vrea să meargă cu mine acasă?
Ar vrea? Nu mai încăpea loc de îndoială. Conştient fiind de
cât de nefericită se simţea, Marcos a căzut de acord să o lase să se
întoarcă acasă cu do�mna învăţătoare.
Aşa că Rosita a călătorit din nou cu autobuzul. Din nou a văzut
cum fugeau copacii aproape să se răstoarne. Din nou a trebuit să
meargă mult pe jos. Dar până la urmă a aj uns în satul ei, unde era
casa şi familia ei. Nu voia să se mai întoarcă vreodată la oraş.
 CAP I TO LU L 6

...

ST RA I N I

Manuela împreună cu Rosita aşteptară până când celelalte femei

au terminat de spălat rufele, iar după aceea şi-au băgat găleţile în
apa limpede care curgea din bazin. Manuela avea două găleţi mari,
iar Rosita două găleţi mici. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară
fetele trebuiau să aducă de la izvor apă pentru băut, gătit şi spălat
pe mâini. Vesela şi hainele le duceau la izvor sau la râu şi le spălau
acolo.
Rositei îi plăcea să meargă la izvor. Era o privelişte splendidă.
Apele râului treceau printre stânci şi ferigi, iar printre verde aţa
care mărginea râul puteai vedea flori viu colorate. Transpiraţia şi
murdăria adunate peste zi dispăreau în apele răcoroase ale b azinului
de lângă izvor. În timpul sezonului ploios şi când era caniculă,
Rosita se scălda în rău şi de trei sau patru ori pe zi.
Pe când urcau dealul ca să ajungă la drum, au auzit un zgomot
în tufişul de lângă cărare. Semăna cu grohăitul unui porc. Rosita
puse găleţile jos.
- Ce se aude?
Manuela se opri să asculte. Apoi puse găleţile j o s şi se aplecă să
dea la o parte crengile.
- Silvia! exclamă Rosita când o văzu pe prietena ei ghemuită
într- un culcuş. Ce faci aici?
}'!
V ÂNTUL DIN COHUNI

- Mă ascund, m-a bătut mama, spuse printre suspine.

Rosita nu ştia ce să spună. Nu era prima dată când Silvia fugea
de acasă. Uneori, mama ei o înj ura şi fugea după ea pe drum cu un
băţ în mână.
- Dar să nu stai aici până se înnoptează, îi spuse Manuela. Poţi
veni la noi acasă până-i trece furia mamei tale.
- Cred că mă duc acasă, spuse Silvia printre sughiţuri. Poate că
a uitat deja.
- Dar de ce te-a bătut? o întrebă Rosita în drum spre casă.
- Spălam porumbul ca să-I macin când deodată, m - am
împiedicat de pisică şi am vărsat porumbul pe jos, îi raportă copila
abuzată, care acum era mai bucuroasă pentru că avea prietene
cu care să discute. Am luat bătaie, dar cred că mamei i-a trecut
supărarea până acum.
Rosita se cutremură. Mama ei nu ar bate-o dacă ar vărsa porumb
fără să vrea. Sigur că uneori şi Rosita era pedepsită, dar numai când
era foarte obraznică. Silvia îşi luă rămas bun de la ele şi se îndreptă
înspre casa ei. Pentru ea era ceva normal să ia bătaie.
Sâmbătă, Rosita a fost invitată la Silvia acasă. Mama Silviei i-a
dat să mănânce un castron de caldo şi tortille calde şi a întrebat-o
cum e la şcoală.
- Ai învăţat să citeşti ? o întrebă ea.
- Nu foarte bine, îi răspunse Rosita.
- Scrie câteva cuvinte, îi porunci Juana.
Era responsabilă să o verifice pentru că era naşa ei. Rosita scrise:
MĂR, AC şi CER.
- Bravo ! îi spuse Juana. Hai să-ţi dau ceva pentru că ai învăţat
bine la şcoală.
Apoi dispăru în cealaltă casă şi se întoarse cu o pungă de plastic
din care scoase o fustiţă tradiţională pestriţă, foarte creaţă şi strânsă
în talie.
- Uauu ! exclamă Rosita şi ochii îi sclipeau.
Prima ei fustiţă tradiţională! Mai scoase şi o bluză ! Era roz cu
mâneci scurte şi cu răscroi pătrat. În j urul răscroiului, la gât şi la
mâneci avea dantelă.
- Acum eşti domnişoară şi îţi trebuie o fustă şi o bluză
frumoasă, spuse Juana şi o aj ută să se îmbrace cu noua costumaţie.
40
 S trăini
Poţi să o porţi de Crăciun.
Rosita începu să se învârtă şi-şi admira fusta. Arăta ca o adevărată
domnişoară. Poate că de acum va putea merge cu Manuela. Uneori
seara, Manuela îşi lua o fustă frumoasă şi o bluză curată, îşi punea
cingători cu perle şi brăţări şi mergea cu prietenele ei la plimbare
prin sat.
De obicei, Manuela era bună cu ea, dar în seara în care Rosita i-a
sugerat să o însoţească şi ea la plimbare, sora ei a refuzat -o categoric.
A zâmbit cu subînţeles şi s - a înroşit:
- Numai fetele mari au voie să meargă, îi spuse ea.
- Nu cred că ar fi o idee bună să mergi, îi spuse mama c ând
Manuela ieşi la plimbare cu prietenele ei.
Rosita se îmbufnă şi se băgă în tufişul în care se j uca de-a casa cu
Silvia. La ce-i folosea să aibă haine noi dacă nu le putea purta? Dar
totuşi se mai lumină când se gândi la Crăciun. Avea să poarte haine
noi când tot satul se va perinda p e străzi după pruncul Isus, aşezat
într-un coşuleţ. De o parte şi de alta a drumului vor fi bananieri, iar
pe drum vor pune flori viu colorate. De-a lungul drumului, preotul
agăţa icoane cu Isus, iar oamenii trebuiau să se oprească în dreptul
lor pentru a spune rugăciunea " Ave Maria" . Mama a repetat de mai
multe ori cu Rosita ca să înveţe şi ea rugăciunea " Ave Maria': În
biserică trebuiau să meargă şi să cânte în dreptul fiecărei icoane.
Băieţii mergeau în faţă cu lumânări. Toţi purtau cele mai frumoase
haine pe care le aveau, iar anul acesta ea va purta o fustă nouă . . .
Auzi cum cineva venea călare pe drum. Foarte puţini oameni
călăreau în Santa Elena. De obicei, caii cărau porumb sau lemne, nu
oameni. Era un tânăr care nu era din satul lor. Rosita merse lângă
drum pentru a-l vedea mai bine. Când o văzu, călăreţul opri c alul
şi se uită atent la ea.
- Eşti cumva sora Manuelei? o întrebă el.
Rosita dădu ruşinoasă din cap în semn că da.
- Unde-i Manuela? Este acasă?
Rosita dădu din cap că nu şi, arătând înspre sat, îi spuse:
- Se plimbă.
- Mulţumesc, îi spuse tânărul şi apoi dispăru călare.
Silvia veni în fugă, iar fetele au început să măture în căsuţa lor şi
să aranj eze bucăţile de vase sparte cu care se j ucau. Rosita a uitat cu
44
V ÂN T U L DIN COHUNI

totul de tânărul cel străin.

D upă câteva săptămâni, un bărbat şi o femeie au venit în vizită
la părinţii ei. Rosita nu-i mai văzuse până atunci pe musafirii aceia.
Au stat afară pe bancă, lângă casă şi au discutat cu părinţii ei. Mama
a rugat -o pe Rosita să prepare cafea pentru ei, aşa că Rosita a pus
cu grij ă cafea şi zahăr în două căni, apoi adăugă apă fierbinte şi
amestecă. Nu ştia unde plecase Manuela. De obicei ea făcea treaba
asta. Oare unde plecase? După ce le duse musafirilor cafeaua, îl
puse pe Juan în spate, o luă pe Carmalita de mânuţă şi se duse să se
j oace cu Silvia.
La scurt timp după Crăciun, Rosita se îmbolnăvi foarte tare.
Îi era foarte cald, iar capul parcă-i era plin cu grăunţe. Tuşea atât
de mult, încât începu să o doară stomacul. O săptămână întreagă
a lipsit de la şcoală. Nu se simţea bine şi trebuia să stea întinsă în
hamac.
Într-una din zile, musafirii au apărut din nou. Oare cine erau?
Deşi avea febră şi tuş ea, de data aceasta ascultă discuţia lor.
Nu a auzit tot ce vorbeau, dar a înţeles că vorbeau despre
Manuela. Oare ce voiau oamenii aceia de la sora ei? Voia s - o
întrebe pe Manuela, dar aceasta plecase la izvor cu bebeluşul. De
data aceasta a trebuit ca mama să prepare cafeaua pentru musafiri.
Musafirii au plecat înainte ca Manuela să se întoarcă de la râu,
iar Rosita a adormit şi a uitat s-o mai întrebe pe sora ei cine erau
musafirii care fuseseră la ei.
Într-o zi Juana i-a adus un ceai foarte aromat.
- Am primit ceaiul acesta de la doctorul din sat, i-a spus ea
mamei. Le- am dat la băieţii mei şi după aceea nu au mai tuşit aşa
tare. Dă-i şi Rositei.
- Niciodată nu m-am gândit să merg la doctorul din sat, spuse
mama ei. Am vrut să o duc la doctor, dar e prea departe şi nu ne
permitem.
- Să ştii că plantele medicinale sunt bune, spuse Juana. Doctorul
ştie leac urile de care ai nevoie ca să te vindeci.
Apoi se aplecă deasupra Rositei şi-i dădu să bea ceaiul amar.
Următoarea săptămână, fetiţa s-a simţit mult mai bine şi a mers din
nou la şcoală.
Musafirii au venit încă o dată. În cele din urmă, Amalia îi spuse

4-L.
 S trăini

Ro sitei că ei erau părinţii tânărului pe care-l întâlnise călare, şi

încercau să-I logodească pe fiul lor cu Manuela.
- Să-I logodească? Ce-nseamnă aia? întrebă Rosita strâmbând
din nas.
- Înseamnă că el vrea să o ia în căsătorie. Îţi mai aminteşti c ând
eu m-am căsătorit cu Carlos?
Rosita dădu din cap aprobator.
- Cam aşa ceva va fi. Mai întâi trebuie să cadă de acord să
se logodească, iar după aceea vor avea nunta. Atunci Manuela va
merge să locuiască la ei în sat.
- Dar ea vrea să plece? o întrebă Rosita cu îndoială.
Amalia râse şi ridică din umeri.
- Nu ştiu. Poate. Sau poate nu. Oricum, nu contează pentru că
părinţii decid, nu ea. D acă sunt de acord, atunci nu va avea de ales.
- Dar tu ai vrut să vii să locuieşti cu noi?
- Nu prea. Nu am vrut să plec de acasă. Nu-ţi mai aminteşti că
am plâns?
Amalia râse din nou, iar copilul săltă pe spatele ei.
- Dar acum sunt fericită şi îmi place aici. Aşa se procedează.
Rosita nu vrea ca Manuela să plece.
- Vrei să te logodeşti? o întrebă ea pe Manuela şi-o prinse de
fustă.
Manuela privea în gol şi părea departe cu gândul. Îşi smuci fusta
din mâna Rositei şi-i spuse visătoare:
- Du-te şi mai adu lemne pentru foc!
Marcos veni din nou în vizită. De data aceasta a adus-o şi pe
Maria.
- Nu vrei să mergi cu noi înapoi la oraş? o tachină Marcos pe
Rosita.
Rosita dădu din cap dezaprobator.
- Îţi place mai mult aici în sat? o întrebă Maria.
- Da !
În mintea ei n u m a i încăpea nicio îndoială.
Marcos a venit în vizită cu un scop. Fără niciun ocoliş, le-a spus
părinţilor săi:
- Nu cred că ar trebui să o logodiţi pe Manuela cu omul acela.
+?
V ÂN T U L DIN COHUNI

E l e din Guatemala, iar cei din Guatemala nu sunt cinstiţi. A m auzit

că mai are o soţie acolo.
- Şi eu am auzit zvonuri, recunoscu tatăl. Părinţii lui vor să
aranj ăm logodna cât mai repede.
Marcos dădu din cap dezaprobator:
- Să nu faceţi una ca asta! îi avertiză el.
- Dar cred că şi Manuela vrea, îndrăzni mama.
- Şi el e kekchi, murmură tatăl.
- Dar nu-l cunoaştem ! spuse Marcos ridicând tonul. Nu avem
cum să verificăm dacă zvonurile sunt întemeiate sau nu.
Tatăl rămase pe gânduri:
- Guatemala e departe . . .
- Dar destul de aproape de necaz, adăugă mama Rositei şi
aruncă un lemn pe foc. Sper să nu avem necazuri.
După ce Marcos s-a întors la oraş, nu au mai existat niciun fel
de discuţii în legătură cu logodna. Rosita era bucuroasă. Nu voia să
mai vadă niciun străin în satul lor. Nu înţelegea de ce fel de necaz se
temea mama ei. Dar indiferent ce-ar fi însemnat, nu a mai avut loc.
Viaţa şi-a reluat cursul obişnuit.
 CAP I TO LU L 7

S A N GE D E MAYA
începuse un nou an şcolar. Pablo mergea în fiecare zi la şcoală
împreună cu Rosita. În prima zi, în loc să meargă la şcoală, Pablo a
fugit şi s-a suit într- un copac. A coborât din copac abia la amiază.
În acea seară, tatăl l-a pedepsit, dar a doua zi, fiul lui s - a suit din
nou în copac. Cu niCiun chip nu voia să meargă la şcoală. Doamna
învăţătoare le-a spus părinţilor să-I lase în pace câteva zile. În prima
săptămână, Pablo a stat toată dimineaţa în copac. Dar după aceea
s-a decis să meargă la şcoală.
Rechizitele erau scumpe. Mama a cumpărat doar un creion şi
un caiet de la cabanero-ul17 care venea în fiecare săptămână prin
sat cu lucruri de vânzare. Apoi a luat o macetă şi a tăiat creionul şi
caietul în două. O j umătate i-a dat-o lui Pablo şi o j umătate, Rositei.
Ar fi fost o avere dacă Rosita ar fi primit un creion întreg.
Acum Rosita era mare, aşa că mama i-a dat o găină maro cu alb.
- De acum încolo asta va fi găina ta, îi spuse mama. Trebuie să
ai grij ă de ea şi s-o hrăneşti. Trebuie să-i desfaci p orumb şi să nu
uiţi s-o aduci în casă noaptea. Când va începe să clocească, trebuie
s-o aduci în casă şi să-i pregăteşti un loc unde să stea. Apoi, când ies
puişorii, să ai grij ă de ei.
Rosita era foarte grij ulie cu găina. D e aceea, când găina o vedea
17 cabanero - vânzător ambulant.
4-!
V ÂN T U L D I N C O H U N I

p e Rosita c ă venea c u u n ştiulete d e porumb, fugea înspre e a şi

aştepta să cureţe porumbul şi să-i dea grăunţele pe pământ. Prima
dată , când Rosita a găsit un ou sub tufele de hibiscus, l-a dus în casă
şi a săpat un cuib în pământ, chiar lângă perete, unde stătea găina,
şi l-a pus acolo. A mers afară şi a adus o scândură veche, pe care
o propti de perete pentru ca să aibă unde să se ascundă găina. A
doua zi dimineaţa, când se trezi, văzu că găina mergea să se ascundă
în tufele de hibiscus. Fugi după ea, o prinse şi o puse pe cuibar în
casă. În câteva zile găina a învăţat că acesta era cuibul ei, şi în trei
săptămâni a depus treisprezece ouă. Apoi a început să clocească. Nu
mai fugea pe afară cum făcea înainte, ci toată ziua stătea pe cuibar.
La şcoală, Rosita studia despre strămoşii maya.
- Doamna învăţătoare ne-a spus că popoarele maya au construit
temple mari din piatră, spuse ea familiei ei într-o seară, în timp ce
mâncau tortille cu fasole.
- Da, este adevărat, spuse tatăl.
- Şi a spus că în j unglă sunt o grămadă de temple vechi.
- Nu departe de casa noastră am văzut nişte ruine, completă
Carlos.
- Serios? Rosita se uită în sus fascinată. Şi au trepte înalte, iar
deasupra au altare?
- Aaa, nu! îi răspunse Carlos, ca şi cum întrebarea pe care o
puse ea era prea naivă. Au fost acoperite de vegetaţia din j unglă şi
acum arată ca nişte dealuri mici.
- Atunci de unde ştii că sunt temple maya? Sunt o grămadă de
dealuri mici. Sunt doar nişte dealuri, spuse Rosita şi arătă cu mâna
înspre cărarea de lângă casa lor care ducea în j unglă.
- Îţi dai seama după pietre, spuse Carlos. Dacă vezi multe
pietre pe un deal, mai ales pietre pătrate, cioplite, atunci poţi să-ţi
dai seama că te afli pe ruine maya.
- Şi sunt comori acolo? Doamna învăţătoare ne-a spus că în
unele ruine maya găseşti obiecte din nefrit.
- Cred că sunt, dar cine le găseşte? spuse Carlos dând din
umeri. Nu am de gând să pierd vremea tăind copacii şi apoi să sap
printre pietre ca să caut comori.
- Eu aş căuta! spuse Rosita plină de elan.
- Daaa? ! exclamă Carlos. Nu te cred, Marcos a spus că unul din
4/'
 Sânge de maya

prietenii lui a găsit o peşteră în care erau vase de lut foarte vechi.
- O peşteră? întrebă Rosita mirată.
- Da! Nu ştiai că printre dealurile astea sunt peşteri, iar
strămoşii maya ascundeau comori şi-n peşteri?
- Unde sunt peşterile?
- Asta-i problema ! spuse Carlos. Şi ele au fost acoperite de
vegetaţia din j unglă şi nu poţi să le vezi.
- Lasă că-ţi arăt eu nişte ruine maya, se oferi tatăl. Sunt chiar
pe unul din dealurile de lângă ogorul nostru cu porumb. Vino cu
mine sâmbătă şi ţi le voi arăta. D upă aceea poţi să mă aj uţi să car
porumbul în colibă.
- E prea departe ! protestă mama. Are de mers pe jos trei ore.
- Pot să merg pe jos trei ore ! Nu obosesc! declară Rosita cu
fermitate.
Îi plăcea foarte mult să meargă în câmp cu tatăl. Erau atâtea de
văzut în j unglă . . .
Sâmbătă dimineaţa, Rosita ş i mama l-au însoţit pe tata l a câmp.
În mod obişnuit, Manuela mergea cu ei, dar în ultimul timp nu se
simţea prea bine. Se simţea prea slăbită ca să meargă aşa de departe,
aşa că a rămas acasă .să se odihnească şi să aibă grij ă de cei mici. Au
traversat râul de două ori şi atât de multe pâraie încât Rosita nici nu
le mai ştia numărul. În cea mai mare parte au reuşit să le traverseze
mergând pe pietrele care ieşeau din apă. Dar altele le-a trecut prin
apă ajutată de tata. Cel mai mult i-a plăcut să treacă un râu care avea
un pod, alcătuit dintr- un buştean pus de- a curmezişul de pe un mal
pe celălalt. I - a plăcut să-şi ţină echilibrul pe buştean până a aj uns
de partea cealaltă.
Babuinii18 coborau din vârful copacilor ca să-i privească mai
îndeaproape. Rosita ar fi dorit să se oprească pentru a-i privi, dar
tata mergea înainte fără vreun gând să se oprească.
În cele din urmă, au ajuns în valea unde plantase tatăl porumbul.
- Pe dealul acela sunt ruinele maya, îi spuse tatăl arătându-i
direcţia cu maceta.
Rosita nu vedea nicio diferenţă între dealul acela şi celelalte
18
babuin - maimuţă mare cu botul alungit şi buzele proeminente, care trăieşte
în Africa. Aşa numiţii babuini din Belize sunt de fapt maimuţe negre care
urlă.
47
V ÂN T U L DIN COHUNI

dealuri dimprejurul văii. Avea forma unui con ş i era acoperit cu

copaci.
- Observi că are o formă foarte distinctă? o întrebă tatăl. D acă
te uiţi la celelalte dealuri, observi că sunt cu hopuri şi vârfurile sunt
crestate.
Rosita se uită şi-i dădu dreptate.
- Am fost pe dealul acela şi aproape de vârf am găsit bucăţi
mari de stâncă, ca şi cum cineva le-ar fi cărat până acolo, încheie
tatăl. Acum tu ţii sacii, iar eu şi mama vom strânge porumb. Şi-i
înmână Rositei un teanc de saci.
Timp de două ore au cules porumb, apoi au dus sacii în coliba
micuţă şi au stivuit ştiuleţii. După ce au mâncat de amiază, s-au dus
din nou să strângă porumb.
- Mă duc pe deal să iau tămâie, spuse tatăl. Vrei să vii şi tu?
Rosita urca dealul în urma lui. Nu era deloc uşor. Trebuiau să
treacă peste rădăcini, să se ghemui as că pe sub liane şi să se strecoare
printre ferigi. Apoi tatăl se opri lângă un copac înalt. În coaj a
copacului erau făcute o mulţime d e tăieturi ş i din fiecare tăietură
ieşea o picătură albă, semisolidă şi vâscoasă. Tatăl tăie picăturile şi
le înveli în frunze.
- Asta e tămâie, îi explică el.
Rosita se minună. Tatăl ei ştia atât de multe lucruri.
- De unde ştii unde trebuie să cauţi tămâie? îl întrebă ea.
- Am învătat de la tatăl meu, iar tatăl meu a învătat de la tatăl
. .

său. Indienii îşi învaţă copiii lucrurile de care au nevoie pentru a

putea trăi în lumea asta. Noi suntem descendenţii indienilor maya,
care au construit acele temple mari şi oraşele care sunt ascunse în
j unglă. Se spune că mai demult, pe aceste dealuri erau oameni şi
ferme, dar acum sunt copaci. Nu ştim ce s-a întâmplat cu oamenii
aceia, dar ştim să plantăm porumb, orez şi fasole şi să ne proc urăm
hrana de la animale şi plante. Şi tu trebuie să înveţi lucrurile astea.
De acum ştii de la ce fel de copaci poţi lua tămâie.
Apoi au coborât înapoi prin locuri alunecoase şi accidentate,
iar Rosita medita la ce-i spusese tatăl. Şi ea era o indiancă maya.
Doamna învăţătoare i-a spus că populaţia kekchi se trăgea din
indienii maya. Rosita era hotărâtă să înveţe toate lucrurile de care
avea nevoie pentru a trăi în acel loc.

+8'
 Sânge de maya
După ce au aj uns înapoi la colibă, tata a pus două sute de ştiuleţi
într- un sac mare, apoi a luat o fâşie de material şi a legat-o de cele
două colţuri de la gura sacului pentru a o pune pe cap. D upă aceea,
puse în alt sac o sută de ştiuleţi pentru mama şi unul mai mic, cu
cincizeci de ştiuleţi, pentru Rosita. Şi-au atârnat sacii pe spate,
agăţaţi de frunte şi au pornit -o înspre casă.
Fusese o zi istovitoare. Rosita înainta cu greu. O durea fruntea,
iar sacul ei era parcă din ce în ce mai greu. Deodată, îl văzu pe tatăl
ei în faţă cum se opreşte, îşi scoate maceta şi începe să loveasc ă în
pământul dinaintea lui.
- Un şarp e ! exclamă Rosita.
- Este veninos, adăugă mama pe un ton grav.
Şarpele încă se mai zvârcolea. 1 se sparse săculeţul cu venin, iar
de sub capul triunghiular, veninul i se scurgea pe pământ. Muşcătura
unui astfel de şarpe era mortală. Rosita nu mai văzuse niciun astfel
de şarpe atât de aproape. O trec ură fiorii. Şarpele arăta respingător.
Ştia că trebuia să fie o persoană din grup care să fie tot timpul atentă
la şerpii din j ungl ă. Era bine că tatăl ei ştia să mânuiască maceta
cu o asemenea iuţeală. Tatăl luă şarpele cu maceta şi-l aruncă în
tufişuri.
Tot aşa, au continuat să înainteze cu greu prin pâraie, pe dealuri,
pe lângă bolovani. Rosita simţea că n-o mai ţin picioarele. O dureau
umerii şi transpirase atât de tare, încât rochia se lipea de ea. În ciuda
dorinţei ei puternice de a se stăpâni, lacrimile îi curgeau necontrolat.
Începu să se smiorcăie.
Tatăl se opri şi se uită în urmă:
- Ai obosit? o întrebă el.
Îi era ruşine să răspundă.
Fără să-i spună vreun cuvânt, tatăl se întoarse, îi luă sacul de pe
umeri şi-l puse deasupra sarcinii lui.
- Hai, vin o ! îi spuse el şi porni din nou la drum.
Fără sacul greu pe spate, Rosita îşi dădu seama că putea merge.
După încă o oră de mers, au aj uns de partea cealaltă a râului. Atunci
tatăl i-a dat înapoi sacul şi Rosita l-a cărat tot drumul până acasă.
Pablo a fost foarte surprins să vadă că şi sora lui a cărat porumb,
iar tatăl nu i-a spus că de fapt a aj utat-o şi el.

4'(
V ÂN T U L D I N C O H U N I

Î n acea seară, când a mers l a râu împreună c u Manuela, a

observat o străină. Era o tânără c u un bebeluş în spate şi o fetiţă care
se ţinea de fusta ei. Femeia aceasta avea o faţă rotundă, arsă de soare
şi era desculţă ca şi ei. Avea o rochie albastră, fără dantelă şi volane,
iar părul îi era ascuns sub o bucată de material alb care atârna până
pe gât. Străina le zâmbi şi le salută în dialectul lor.
- Bună seara! răspunse Manuela ruşinoasă, iar Rosita şovăi.
Fetele au umplut găleţile cu apă şi s-au întors acasă.
- Cine era aia? o întrebă Rosita.
- Nu de mult s-au mutat în satul nostru. Cred că vin din satul
Blue Creek. Îşi construiesc casa la marginea satului, pe lângă casa
primarului.
- De ce poartă materialul acela alb pe cap?
- Nu ştiu, îi răspunse Manuela şi dădu din cap. Duminică nu
i-am văzut la mesă. Cred că au o altă religie.
O altă religie? Din câte ştia ea, exista doar o singură religie . . .
Toţi sătenii mergeau la biserica catolică şi se închinau la sfinţi.
Rosita nu mai auzise niciodată de vreo altă religie.
Începea să bată vântul, iar cohunii se aplecau. Vântul foşnea
printre frunzele de cohun. Rosita se uită în sus la frunzele de cohun
care dansau. Vântul din cohuni însemna schimbare. Străina cu
ceva alb pe cap dispăru după cotitură. Tremurând, Rosita fugi să o
ajungă pe Manuela.

,o
 CAP I TO LU L 8

,..... A ..., ;'tit

O GROA PA I N PAMA NT

Rosita căra dintr-o parte în alta vase, o ale, frunze de bananier,

cuţite şi lighene de plastic. O ajuta pe Juana să-şi mute lucrurile la
ei acasă, pentru că a doua zi, soţul ei urma să schimbe acoperişul
de la casă.
Astăzi au tăiat porcul. B ărbaţii au ras părul de p e pielea porcului,
apoi au tăiat şoriciul cu slănină în bucăţele pe care le-au pus într-un
vas pe foc, iar femeile au amestecat pe rând cu un băţ lung. Rosita
se ridică pe vârfuri ca să se uite în vas .
- Cât mai trebuie până e gata? întrebă e a . Vreau să mănânc
chichirun.
O femeie ţinea strâns băţul şi mesteca în o ala cu untură încinsă.
- Du-te mai încolo dacă nu vrei să te stropească! o atenţionă
femeia. Nu mai e mult până e gata. Au terminat de făcut tortillele?
Rosita merse în încăperea răcoroasă unde femeile făceau tortillele
pe o măsuţă rotundă. Aveau dej a un lighean plin cu rotunduri din
care ieşeau aburi.
- Vino puţin! îi spuse mama şi luă câteva tortille şi le înveli
într-o frunză. Du-te şi du-i astea Manuelei !
Manuela era acasă. Nu putea să-i ajute astăzi. În ultimele zile
stătuse aproape toată ziua în hamac. Spunea că nu avea nicio p oftă
de mâncare şi se simţea slăbită.

'1
V ÂN T U L D I N C O H U N I

- Oare c e s - a întâmplat c u ea? întrebă Juana. Poate c ă a

blestemat-o cineva. Poate chiar omul acela din Guatemala.
Rosita aproape că scăpă tortillele. Blestem ? ! Era posibil ca
cineva să o fi blestemat pe sora ei? Blestemele erau rele. Dacă cineva
se supăra pe tine dintr-un motiv oarecare, putea să meargă la un
vraci să te blesteme, şi te puteai îmbolnăvi şi chiar muri. Dar era
imposibil ca cineva să-i fi racut aşa ceva surorii ei, care era atât de
bună şi de frumoasă.
Fugi să-i ducă Manuelei mâncarea:
- Poftim, mănâncă! îi spuse ea pe un ton poruncitor, apoi rupse
o bucată şi încercă să i - o bage în gură.
Manuela trebuia să mănânce. Dar în loc să mănânce, îşi întoarse
capul în partea cealaltă.
- Nu mi-e foame, spuse ea rară nicio vlagă.
- Dar ce ai? o întrebă Rosita nerăbdătoare să afle.
- Nu ştiu, spuse Manuela şi oftă. Nu pot să mănânc. Şi dacă
încerc, pur şi simplu nu pot să înghit.
- Ro -si-ta! o strigă Juana din capătul curţii.
Rosita puse tortillele jos şi fugi să vadă ce voia.
- Ia copilaşii ăştia şi j o acă-te cu ei afară! Dacă stau aici, ne
încurcă, îi spuse naşa ei, împingându-i pe Carmalita, pe Juan şi pe
doi dintre copilaşii ei să meargă la Rosita.
Rosita i-a luat şi împreună cu Silvia s-au dus într-un colţ al casei,
ca să mănânce tortille cu chichirun. Le auzi pe femei vorbind despre
familia nou-venită în sat.
- Prima rul a spus că îl va închide pe Santiago, spuse Juana
indignată. Şi cred că e o idee bună. De ce trebuie să construiască o
altă biserică?
- Eşti sigură că vrea să construiască o altă biserică? o întrebă
mama Rositei.
- Da, vrea să o construiască pe pământul de lângă casa lui. I - a
spus e l soţului m e u c ă vrea să construiască o biserică menonită;
ce-o mai fi însemnând şi aia! În Santa Elena nu mai avem nevoie de
încă o biserică. Avem una. Şi Dominga - femeia ai a cu o bucată de
material alb pe cap - ce încearcă să arate?
- Poate că e asistentă! sugeră mama cu blândeţe.
Juana se încruntă şi dădu dezaprobator din cap, iar cerceii au

y,Z.
 o groapă în pământ

început să i se legene.
- Nu cred că e asistentă. Poate că e măicuţă. Dar e imposibil
pentru că are copii.
- Dar e foarte prietenoasă, o înfruntă mama. A venit şi a
cumpărat două găini de la mine.
- Eu nu i - aş vinde nicio găină de-a mea. Lasă că-i mai bine
să stea în închisoare câteva zile. Poate că după aceea vor pleca. Nu
avem nevoie de ei aici.
Juana luă o îmbucătură de chichirun şi o mestecă nervoasă.
După ce au terminat de pregătit carnea, Carlos şi Amalia s-au
hotărât să meargă în San Pablo, în vizită la unchiul Amaliei. Au
cumpărat carne de la Juana, au învelit- o în frunze de b ananier şi
au pus-o într-un kuxtal ca să i-o ducă unchiului. Spre surprinderea
Rositei, mama căzu de acord să o lase şi pe ea să meargă cu cei doi
în spatele camionetei. Nu mai trebuia să meargă la şcoală pentru că
erau dej a în vacanţa de vară.
- Poate că Manuela se va simţi mai bine, dacă e mai linişte în
casă, spuse mama.
Rositei îi plăcea foarte mult să meargă în spatele camionetei, dar
nu avusese prea mţllte ocazii. Se duse să-şi împacheteze o rochie
curată, şi după aceea era gata de plecare. Se opri să-şi ia rămas bun
de la sora ei. Manuela deschise ochii cu greu şi-i şopti:
- Pa! Să fii cuminte. Să nu stai mult.
- Poate că până mă întorc eu, te însănătoşeşti, îi spuse Rosita
bucuroasă.
Ochii Manuelei se umeziră, dar nu spuse nimic. Rosita se sui în
spatele camionetei şi le făcu din mână, apoi dispăru în zare.
Odată aj unsă în San Pablo, Rosita şi-a făcut destule prietene de
vârsta ei cu care să se joace. În apropiere era un râu de unde lua
pietricele rotunde. Fetele au intrat în apă şi au început să strângă
pietricele colorate, după care au încercat să prindă peştişori cu
fustele. Au stat acolo trei zile.
A treia zi, pe când mâncau la amiază, o motocicletă a venit în sat
şi a oprit în faţa casei în care locuia mătuşa Amaliei. Era primarul
din satul lor.
- Unde este Carlos? întrebă el.
Carlos se ridică de pe scaun:
V ÂN T U L D I N C O H U N I

- Aici!
- Am un mesaj pentru tine. Sora ta a murit şi trebuie să mergi
acasă de urgenţă.
Carlos începu să se clatine şi se sprij ini de perete ca să nu cadă.
- S-so-ra mea? se bâlbâi el încurcat. Care soră? Şi se uită
involuntar în colţul unde era Rosita.
- Manuela!
- Manuela? Dar, dar. . . cum? De ce?
Primarul clătină din cap:
- Trebuie s ă vii acum cu mine !
- Dar şi soţia mea, şi Rosita sunt aici.
- Atunci va trebui să mergi la drumul principal şi să cauţi pe
altcineva cu care să mergi. Eu trebuie să mă duc înapoi ca să vorbesc
cu groparii.
- Cu groparii? Carlos îşi lăsă umerii - n jos şi împleticindu- se,
se întoarse în casă confuz.
Mătuşa îşi acoperi faţa cu fusta şi începu să plângă. Cei doi
împreună cu Rosita şi-au adunat lucrurile şi s-au pornit înspre casă.
Carlos şi Amalia nu scoteau niciun cuvânt, iar Rositei îi era
teamă să spună ceva. Au început să meargă foarte repede, iar Rosita
cu greu reuşea să ţină pasul cu ei.
N - avea cum să fie adevărat. E drept că Manuela era bolnavă, dar
nu era atât de grav, încât să moară. Poate că primarul se înşelase
crezând că a murit.
Ajunşi la drumul principal, au facut semn unei camionete să-i
ia, şi au ajuns acasă abia înspre seară.
În curtea lor era un grup de bărbaţi tăcuţi, care doar stăteau cu
mâinile în buzunar şi se uitau în pământ. Călătorii osteniţi şi-au
facut drum printre ei şi, când au intrat în casă, au văzut o mulţime
de femei şi de copii. Fuseseră întâmpinaţi de bocete şi de un miros
de tămâie amestecat cu lemn.
Rosita o căută cu privirea pe mama ei şi o văzu că stătea pe
un scăunel lângă patul unde dormea ea cu Manuela. Sora ei era
îmbrăcată în alb şi întinsă pe pat; arăta ca şi cum dormea.
Când mama o văzu pe Rosita, o luă în braţe şi începu să j elească:
- Fata mea, fata mea! De ce-ai murit? Hu-hu-hu-hu!
Bocetele ei se transformară în urlete. Celelalte femei boceau
 o groapă în pămân t

î mpreună cu ea.
Rosita nu înţelegea ce se petrece şi îi era frică. Ce se întâmplase
cu Manuela? De ce era aşa de palidă şi nu se mişca deloc?
Când o întrebă pe mama de ce, aceasta nu - i dădu niciun răspuns,
ci izbucni din nou în plâns.
Rosita se furişă afară din încăpere şi se ghemui lângă peretele
din spate. Nu înţelegea ce se petrecea cu ea.
După ce mai trecu ceva timp, îşi reveni puţin şi le auzi pe femei
cum şuşoteau. Îşi ciuli urechile ca să audă mai bine:
- Bărbatul acela din Guatemala a blestemat - o şi nu a mai putut
mânca. Aşa se întâmplă . . . nu mai poţi face nimic . . . aşa- i blestemul.
Rosita nu pricepea nimic. Cu m a putut sora ei să moară de la
un blestem? Cine ar urâ-o atât de mult, încât să o blesteme. Iar
Manuela fusese la spovedanie şi spusese toate rugăciunile. Chiar nu
a putut fecioara Maria s-o ocrotească de omul acela rău? Oare de ce
îngăduise Dumnezeu să se întâmple una ca asta?
La uşă se auzi o forfotă şi patru bărbaţi adus eră în casă o invenţie
ciudată. Arăta ca o scară mai lată: erau doi pari uniţi prin scânduri
scurte, bătute în cuie. Femeile s - au dat la o parte pentru ca bărbaţii
să ajungă lângă patul unde era Manuela.
Bărbaţii ţineau scara orizontal, de cele patru capete, iar C arlos
împreună cu tata au ridicat trupul neînsufleţit al Manuelei şi l-au
aşezat pe suport. Femeile au acoperit-o cu un material alb, pe care
l-au strâns la spate ca să ia forma corpul ei. Bărbaţii o scoaseră din
cameră. Mama se trânti pe j os, plângând în hohote şi smulgându-şi
părul. Femeile au mers repede să o ridice şi să o mângâie.
Oare unde o duc pe sora mea? se întrebă Rosita şi se alătură
mulţimii care mergea în urma trupului Manuelei, cărat de cei patru
bărbaţi. Au traversat satul până au ajuns la o cărare, care nu era prea
umblată, şi au mers pe ea. În acea dimineaţă plouase şi era noroios
şi alunecos, dar cu toate acestea, convoiul a urcat pe deal. Apa de pe
frunzele copacilor se scutura peste ei, iar picioarele li s - au murdărit
cu noroi.
Când au aj uns pe deal, într-o poieniţă, bărbaţii s-au oprit. Rosita
se strecură printre oameni ca să vadă unde au pus-o pe Manuela.
Era pe o movilă de pământ, lângă o groapă. Oare ce-i cu groapa
asta aşa de mare? se întrebă ea. Îi urmărea pe bărbaţii care legaseră
Il
V ÂN T U L D I N C O H U N I

scheletul de lemn cu funii şi încetul cu încetul îl coborau în groapă.

O băgau pe Manuela în groapă. Rositei îi venea să strige la ei să se
opreas că. Era urât în groapă. Era întuneric şi noroi, şi poate că erau
şi şerpi.
Carlos luă sacul pe care-l cărase la deal şi-l aruncă în groapă.
- Alea sunt hainele Manuelei, o auzi pe una din fetele mai mari
spunându- i prietenei ei.
Văzu cu groază că bărbaţii au luat lopeţile în mână şi au început
să dea pământul în groapă. Rositei îi venea să strige de indignare,
când văzu că aruncau cu pământ peste sora ei.
Săraca, Manuela! Oare de ce se purtau aşa de urât cu ea? Tatăl
şi Carlos stăteau lângă groapă şi plângeau. Rosita se uita la ei şi
nu- i venea a crede ce vedea. Niciodată nu-l mai văzuse pe tatăl ei
plângând.
Bulgării de p ământ cădeau unul după altul şi astupau groapa.
Vântul sufla printre cohunii dimprejurul poieniţei. Nu după mult
timp a început să plouă.
În acea seară, tatăl s-a îmbătat. Toată noaptea bărbaţii au stat în
faţa casei, aşezaţi într- un cerc, şi au băut pe rând dintr-o sticlă de
rom. Patul p ărea foarte mare şi gol doar cu ea şi Carmalita ghemuite
în mijloc. Pe la miezul nopţii s-a trezit din somn şi i-a auzit pe
bărbaţi cum vorbeau tare. Prin intrarea care ducea la cealaltă casă,
putea zări în lumina focului umbre şi ştia că femeile încă mai erau
acolo.
Mama ei nu a mai pomenit niciodată de Manuela. Deseori, când
stătea la măsuţă şi facea tortille sau când spăla haine la izvor, obraj ii
ei erau uzi de lacrimi şi atunci Rosita îşi dădea seama că se gândea
la fiica ei care murise.
- De ce a îngăduit Dumnezeu ca Manuela să moară? o întrebă
Rosita.
Mama ei doar dădu din cap şi nu rosti niciun cuvânt.
Rosita a învăţat că nu trebuie să rostească numele surorii ei.
Manuela a coborât din lumea lor în pământ, în groapa adâncă.
Când vântul a început să şuiere printre cohuni, iar norii au adus
ploaie, Rosita s-a gândit la sora ei care era în groapă pe deal şi s-a
întristat.
 CAP I TO LU L 9

B I S E R I CA D I AVO L U L UI

- În sfârşit, i-a închis ! declară Juana cu satisfacţie şi-şi puse

bagajul pe un scăunel.
- Pe cine? întrebă mama pe un ton monoton, în timp ce făcea
tortille.
- Pe predicatorul nou venit, Santiago, şi pe oamenii lui !
- Oamenii lui?
- Da. Misionarii albi împreună cu alţi trei oameni care au părăsit
biserica catolică, au venit să discute cu primarul şi cu consilierii
pentru a obţine aprobare să construiască o biserică. Şi cred că i-au
închis. Asta ar trebui să le fie învăţătură de minte. Ieri au închis-o şi
pe soţia lui şi, spunând aceasta, izbucni într- un râs forţat.
Mama îşi ridică privirea şi o întrebă:
- Soţia lui? Dominga? Ce a facut?
- Nimic. Ieri au mers să-I aresteze pe soţul ei, iar el nu era
acasă, aşa că au luat -o pe ea. Dar cam după o oră, primarul a venit
şi le-a spus să-i dea drumul. Avea copii acasă şi nici nu facuse nimic
rău. Aşa că astăzi i-a luat pe bărbaţi.
- Dominga e o femeie de treabă, o apără mama Rositei. Nu
cred că e drept să fie închisă.
Rosita se plimba dintr- o parte în alta ca să-I legene pe Juan.
După ce Manuela a murit, D ominga le-a adus caldo, a vorbit frumos
!7
V ÂN T U L D I N C O H U N I
ruga pentru ea.
c u mama e i şi i - a prom is c ă s e va
Imediat ce Juan a adormit, Rosita a legat şalul de funie şi s-a dus
s-o cau te pe S ilvia .
- Hai să mergem să-i vedem pe oamenii din închisoare, i-a
spus ea.
Fetele au luat- o la fugă la vale, înspre căsuţa cu acoperiş din stuf
care era închisoarea. Uşa şi ferestrele erau închise ca să nu se vadă
înăuntru. Atunci au observat -o pe Dominga venind din cealaltă
direcţie. Într-o mână căra un vas, iar în cealaltă, un lighean .
- Le duce mâncare, şopti Silvia. Hai să ne ascundem !
Mai erau şi alţii care au văzut -o pe Dominga. Un grup de băieţi
din aceeaşi clasă cu Rosita mergeau după femeia cu ceva alb pe cap.
- Doamna asistentă! Doamna asistentă, dă-mi o pastilă!
Femeia le zâmbi, dar nu le spuse nimic.
- Hai să mergem, spuse Rosita, şi cele două fete au mers târâş
prin tufişuri până au aj uns într-o curte, şi după aceea au luat - o la
fugă spre casă.

Sezonul secetos a venit şi a trecut, iar după aceea ploua aproape

în fiecare zi. În acea toamnă Carmalita a început să meargă şi ea la
şcoală cu Rosita şi Pablo. Acum aveau o şcoală nouă, cu acoperiş
de metal, cu bănci adevărate şi cu trei învăţătoare. Doamnele
învăţătoare le-au înmânat elevilor cărţi noi de citire. Nu erau destule
cărţi pentru toţi, aşa că trebuiau să citească mai mulţi dintr- o carte,
dar era mai bine decât fară cărţi.
Rositei îi venea destul de greu să înveţe limba engleză. În pauză
şi acasă vorbea kekchi. D acă cineva ar fi oprit -o pe stradă şi ar fi
întrebat- o în engleză cum o cheamă, s-ar fi uitat fix la el şi n - ar fi
înţeles ce vrea. Mergea la o şcoală unde învăţa în engleză, dar trăia
printre kekchi.
După orele de curs, Rosita mergea acasă repede, îşi sch imba
hainele de şcoală şi-şi lua o rochie mai veche, apoi se ducea să macine
porumbul. Asta era treaba ei. Mama avea grij ă să pună lângă vatră
o oală cu porumb fiert în var, iar Rosita trebuia să ia cu polonicul o
porţie de porumb, să-I spele şi să-I lase să se scurgă. Apoi îl măcina
f8'
 Biserica diavolul ui
la râşniţa nouă, care era prinsă de masa din scânduri de lângă p erete.
Ros ita era scundă pentru vârsta ei şi de aceea râşniţa era prea sus
pe ntru ea. Aşa că se prindea de mâner şi-şi ridica picioarele în sus,
Iă sându-se cu toată greutatea pe coardă. Apoi se băga sub coardă şi
împingea mânerul în sus cu toată puterea. După câteva ture trebuia
să bătucească porumbul din pâlnie. Era muncă grea şi îi lua aproape
jumătate de oră în fiecare seară, dar când termina treaba aceasta,
era liberă.
De obicei fugea înapoi pe terenul de sport de la şcoală, unde
Pablo se j uca împreună cu prietenii lui. Doamna învăţătoare îi
învăţase să j oace baseball, iar acum copiii îşi făceau propriile mingi
din pungi de plastic rupte, legate cu funie, iar în loc de bâtă foloseau
un băţ. Numai câteva fete jucau baseball.
- Nu-i frumos pentru o fată să se j oace cu minge a ! o certă
Juana. Numai băieţii bat mingea.
Silvia nu avea voie să se j oace cu mingea, dar uneori reuşea să se
furişeze şi tot se juca. Atunci trebuia să mintă şi să-i spună mamei
că s-a jucat la izvor.
Chiar înainte de căderea serii, Rosita, Pablo şi C armalita
mergeau la izvor şi se scăldau. Se distrau împroşcându-se cu apă
şi înotând în lacul de acumulare de lângă izvor, dar după aceea îşi
luau hainele curate, îşi umpleau găleţile cu apă şi mergeau acasă.
În fiecare seară mâncau tortille. Uneori nu aveau decât foarte
puţin sos de ardei iuţi ca să-şi pună pe tortille, dar deseori tatăl
aducea acasă o iguană19 sau un paca20 din care să gătească caldo.
Rosita a învăţat cum să jupoaie şi să gătească multe soiuri de
animale sălbatice. Pecariu[21 era preferatul ei, dar cel mai bun ieşea
dacă mai întâi îl frigea la foc şi apoi îl gătea cu ricado22, cilantro23 şi
alte mirodenii.
Petrolul era scump. Lumina slabă pe care o dădea lampa cu
petrol era insuficientă pentru a face o treabă mai migăloasă sau
pentru a citi, aşa că după căderea nopţii, copiii se băgau în pat şi
19 iguană - un soi de şopârlă mai mare.
0
2 paca - un soi de rozător de talie mare.
2 1 pecar - porc sălbatic.

22 ricado - un condiment de culoare roşie folosit în majoritatea mâncărurilor

din Belize.
23 cilantro - frunze de coriandru folosite pentru a da gust mâncării.

!"
V ÂN T U L D I N C O H U N I

dorm eau.
In fieca re di mineaţă, cocoşii îi trezeau când noaptea se îngâna
cu ziua . După ce mânca, Rosita mergea la izvor şi o ajuta pe mama
să spel e. D acă nu terminau înainte să trebuiască să meargă la şcoală,
ducea hain ele spălate acasă şi o ajuta pe Carmalita să se pregătească
de şcoală.
Menoniţii au fost eliberaţi din închisoare şi au construit o
bisericuţă. Era foarte mică. Rosita şi Pablo s - au uitat pe furiş
înăuntru, chiar după ce au terminat-o de aranj at, şi au fost uimiţi să
vadă doar opt bănci şi podeaua descoperită.
- Dar unde sunt statuile sau icoanele? întrebă Pablo.
- Unde aprind ei lumânările? Şi nu au nici măcar o icoană cu
Domnul Isus pe cruce ! observă Rosita. Ce biserică interesantă!
Una sau două familii din sat începuseră să meargă acolo la
biserică. Încetul cu încetul, oamenii s-au obişnuit cu Santiago şi cu
soţia lui, care purta o batistă albă pe cap.
- Este o acoperitoare, i-a explicat ea mamei. O port pentru că
Biblia spune că femeile creştine trebuie să-şi acopere capul.
Când a venit din nou sezonul secetos, menoniţii au avut o
întâlnire mare. Trei camionete din alte sate au sosit şi din ele au ieşit
în jur de o sută de oameni. Copiii din sat, curioşi, stăteau pe lângă
mulţime ascultând şi urmărind ce se petrece. Toate femeile purtau
baticuri albe ca D ominga, iar părul îl avea prins la spate, ascuns sub
batic, cu cărare la mijloc. Purtau rochii colorate strident, dar nu
erau împodobite cu dantelă sau cu volane şi nu purtau niciun fel de
bij uterii.
Rosita observă că maj oritatea oamenilor mai mari aveau Biblii.
La biserica catolică nimeni nu avea Biblie. Numai preotul citea Biblia
şi le spunea oamenilor ce scrie în ea. Dar aici, când predicatorul
citea, toţi oamenii urmăreau în Biblie.
Copiilor le plăceau cântările. Cântările pe care le cântau
menoniţii erau diferite de cântările de la biserica lor. Erau cântări
uşoare care vorbeau despre anumite întâmplări şi erau melodioase.
Ei au cântat: "Ce mă spală de păcat?': "Calea-ngustă e greu de
"
urmat': " Doamne, precum vrei . Rosita nu înţelegea prea multe din
cuvintele cântării, dar îi plăceau melodiile.

/,0
 Biserica diavolului

Când adunarea a început să cânte cântarea " Snopi aduce-vor':

co piii au început să se tăvălească pe jos de râs. În limba lor, cuvântul
p entru snopi kolom este asemănător cu cel pentru cap jolom.
- - -

Aşa că în kekchi suna ca şi cum cântau că vor aduce capurile.

Bineînţeles că la amiază, când femeile au aşezat pe o masă o alele
cu orez şi cazanele cu carne de pui, copiii au rămas prin preajmă.
Apoi s-au pus în rând ca să-şi ia mâncare. Pe lângă alte lucruri bune
pe care le faceau menoniţii, cu siguranţă ştiau să gătească mâncare
foarte gustoasă.
La cei zece ani ai ei, Rosita nu a reţinut prea multe din c âte a
spus predicatorul, dar i-a rămas ceva în minte. El a citit din B iblie
versetul care spune: "nu cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine
scumpe': A explicat că femeile creştine nu trebuie să poarte cercei,
lănţişoare sau brăţări, ci trebuie să caute să fie frumoase în interior.
Rosita ciuli urechile. Mărgelele pe care le purta la gât dintotdeauna
i-au dat bătaie de cap. Ba i se agăţau de păr, ba o sufocau când înota,
ba o incomodau când se j uca cu mingea. Nu îi facea nicio plăcere
să le poarte. Iar acum predicatorul acesta susţinea că Biblia spune
că nu e bine să porţi lănţişoare sau brăţări. I se p ărea o idee b ună.
Nu le va mai purta .. La doar trei zile de la naştere, i-au facut găuri
în urechi şi i-au băgat cercei, aşa că pe aceia nu i - a dat j os, dar de
atunci încolo nu a mai purtat niciun fel de mărgele sau şnururi la
gât, nici la mână.
Mama nu i-a spus nimic, dar Juana i-a spus destule.
- Ar fi bine să porţi mărgelele, o ameninţă ea.
- Nu vreau, se bâlbâi Rosita.
- Menoniţii ăia ţi-au băgat asta-n cap. Sunt nişte ticăloşi ! Au
venit aici ca să ne spună ce trebuie să facem. Ce mi-ar plăcea s ă . . .
Şi nu sfârşi, ci doar ridică pumnul ameninţător.
Rosita se facu ghem. Naşa ei nu a bătut-o niciodată, dar pe Silvia
a bătut-o de nenumărate ori. Oare de data asta o va bate şi pe ea?
Nu a bătut-o, dar în continuare a încercat s - o determine pe Rosita
să poarte mărgele.
Pablo împreună cu Rosita au mers să-I ajute pe tatăl lor să
semene orez. Tatăl facea găuri în pământ cu un băţ anumit pentru
semănat, iar ei puneau în fiecare gaură cinci boabe de orez. Rosita

b1
V ÂNTUL DIN COHU NI

se bucura ori de câte ori avea ocazia să meargă cu tatăl la câmp. Îşi
amintea de strămoşii ei maya, care au construit cetăţi din piatră, şi
se străduia să înveţe cât mai multe de la părinţii ei.
 CAP I TO LU L 1 0

A _

VA NTU L S C H I M BA RILO R

În timpul vacanţei de vară, nişte oameni au venit pe un ogor mai

la vale de casa Rositei şi au săpat o fântână ca să pună o p ompă.
De acum era o plăcere să meargă să aducă apă. Nu mai trebuiau
să o care tocmai de la izvor. Dintotdeauna le-a plăcut să meargă la
izvor, dar acum mergeau doar ca să se scalde.
Rosita a pus găleata sub robinet, a prins mânerul de la pompă
cu ambele mâini şi a început să pompeze cu toată puterea. Pablo
era prea mic, dar se prindea de mâner când aj ungea jos şi îl ridica
în sus. Uneori se certau a cui să fie rândul să pompeze. Sărăcuţa
Carmalita, aproape că niciodată nu prindea ocazia decât dacă e rau
singure şi nu mai aştepta nimeni să ia apă. Atunci Rosita o lăsa să
pompeze până umplea o găleată.
Era interesant să vezi că apa ieşea din pompă. Până atunci, apa
întotdeauna curgea în râuri şi pâraie, nu ieşea din pământ, ci curgea
de undeva de sus. Oare sub pământ era un râu foarte mare?
- Este vreo peşteră care să ducă la râul acela de sub pământ? l-a
Întrebat ea pe Carlos.
- Poate, îi răspunse el dând din umeri.
Rosita încă mai trebuia să macine porumb în fiecare seară după
şcoală, ca să facă tortille. Carlos şi Amalia îşi construiseră o casă
chiar în spatele casei părinţilor, iar de acum Rosita trebuia s ă o

b?
V ÂN T U L D I N C O H U N I

ajute pe mam a mai mult. Î n fiecare zi, înainte de a merge l a şcoală,

treb uia să măture în curte, şi a învăţat să facă tortille care erau la fel
de rotund e şi de netede ca ale mamei.
- Acum trebuie să înveţi să le şi coei, îi spuse mama într-o zi.
Uite, vino şi stai lângă foc şi întoarce-le.
Rosita le întindea repede şi, ca să nu le rupă, le punea din p almă
direct pe comal. Apoi, după un minut le prindea de margine şi le
întorcea ca să se coacă şi pe partea cealaltă. La momentul potrivit
le lovea o dată sau de două ori ca să se umfle. Dacă se umflau cum
trebuie, când erau gata, chiar dacă erau subţiri, totuşi aveau două
straturi. Pentru ca o tortillă să fie reuşită trebuie să se umfle la
timpul potrivit.
Rosita ştia dej a cum să aprindă focul dimineaţa, împrăştiind
j arul şi punând coceni de porumb. Acum trebuia să mai înveţe să
păstreze flacăra potrivită sub comal, punând mai multe lemne sau
scoţând câteva.
- Acum eşti destul de mare să te trezeşti dimineaţa mai devreme
ca să pregăteşti micul dejun, îi spuse mama cu o duritate care o făcu
pe Rosita să se uite la ea surprinsă. Eşti prea leneşă, o certă mama.
O indiancă adevărată se trezeşte dimineaţa, când încă e întuneric
afară, şi pregăteşte masa, pentru ca bărbaţii să înceapă să lucreze
înainte de răsăritul soarelui. Tu dormi până la ora şase! Mâine ai să
te trezeşti la ora patru, să faei tortille pentru tata.
A doua zi, la ora patru, mama a strigat -o de trei ori, dar Rosita
nu s-a trezit.
- Eşti într-adevăr leneşă, spuse ea dând din cap deznădăj duită.
Următoarele trei zile mama a pregătit focul şi s-a rugat de Rosita
să se trezească. A patra zi mama nu a mai suportat, aşa că s-a dus,
a zgâlţâit- o, a tras- o din pat şi apoi a bătut-o cu un mănunchi de
nuiele.
Rosita a început să se zvârcolească şi să strige de durere. Mama
nu o bătuse tare, dar frunzele de pe nuiele aveau un fel de otravă
care îţi crea o senzaţie de usturime la nivelul pielii. D upă aceea,
a înţeles că mama ei era serioasă când i-a spus că trebuie să se
trezească devreme ca să facă mâncare.
A doua seară a mers la culcare hotărâtă ca a doua zi să se
trezească la timp. A început să viseze că mama ei avea în mână un

b+
 Vân tul schi mbărilor
băţ cu ţepi şi arunca pe uşă tortille, iar tatăl le punea una p este alta pe
c al . Rosita tresări în somn şi se trezi. Era încă întuneric. Ce bin e ! Nu
avea voie să doarmă cât vrea. Trebuia să se trezească să facă tortille.
Merse somnoroasă până la uşă şi trase zăvorul. Apoi căută bâj b âind
ch eia de la uşa de la bucătărie. Merse pe dibuite p ână la masa din
colţ, unde găsi un chibrit, şi aprinse lampa cu petrol. Făcu focul să
se încălzeascăcomal-ul, iar între timp spăIă şi măcină porumbul.
Aproape că îi venea să adoarmă în timp ce făcea tortille, dar le-a
terminat de făcut repede şi le-a pus într-un calabash. Se uită înspre
cealaltă colibă unde ceilalţi dormeau. Nimeni nu se trezise încă. Ce
b ine ! Înveli vasul cu un prosop, îl puse pe raft şi stinse lampa. Acum
că terminase treaba putea să meargă să mai doarmă puţin.
Aj unse în cealaltă colibă şi în drum spre patul ei se izbi de
hamacul mamei.
- Ce cauţi? o întrebă mama ridicându-şi capul.
- Am făcut tortille, răspunse Rosita.
- Ai făcut tortille? se miră mama. Dar e abia miezul nopţii!
- Na, le-am făcut să fie gata!
Rosita se băgă înapoi în pat.
Din acea zi Rosita făcea tortille oricând se trezea. Chiar dacă
se trezea la ora unu dimineaţa, se ducea, făcea focul şi pregătea
mâncarea. Nimeni nu comenta că trebuiau să mănânce tortille reci
la micul dejun.
- Se învaţă, spunea mama mândră. Nu contează dacă le face
prea devreme. Învaţă să se trezească devreme şi să pregătească
mâncarea pentru bărbaţi şi, la urma urmei, asta-i ce contează.
După o bucată de timp, Rosita s-a obişnuit să doarmă până la
ora patru pentru ca familia ei să mănânce tortille proaspete şi c alde.

Mama ei era fidelă bisericii catolice, mergea la mesă şi la

spovedanie. De obicei o lua şi pe Rosita cu ea. O dată mama a aprins
o candelă în faţa lui San Jose - cel mai mare dintre sfinţi - apoi a
îngenuncheat lângă bancă şi a spus rugăciunile în şoaptă. Unele fete
de vârsta Rositei îngenuncheau în faţa coşului cu pruncul Isus şi se
rugau. D ar Rosita niciodată nu avea chef să meargă şi ea.

,,!
V ÂN T U L D I N C O H U N I

E timpul s ă fi i confirmată ş i s ă începi s ă te împărtăşeşti, îi

_

spu se mam a. _

Rosita nu era nerăbdătoare să crească mare. In că îi făcea plăcere

să se j oace cu mingea şi să meargă la pescuit.
Carlos a cumpărat o pereche de ochelari pentru înot, p e care
le-a dat celorlalţi fraţi mai mici, ca să intre în apă şi să prindă peşti.
Loveau peştele cu maceta până ameţea, apoi îl aruncau pe mal. Dacă
mergeau cam o j umătate de oră pe lângă râu, în sus, ajungeau la un
loc foarte bun pentru pescuit, iar Rosita şi Pablo mergeau deseori
acolo ca să prindă peşte pentru masa de seară. Le plăcea foarte mult
să stea lângă biserica menonită - unde ferestrele erau deschise - ca
să-I asculte pe Santiago predicând. Intâmplări ca " Daniel în groapa
cu lei': "David şi Goliat': "Noe şi potopul': pe care le povestea
Santiago, au devenit cât se poate de reale pentru imaginaţia Rositei.
Când le- a povestit despre pilda samariteanului milostiv, le- a
spus că toţi a r trebui să fi e ca samariteanul acela.
- Dacă vedem că cineva are nevoie de aj utor, trebuie să-I
ajutăm, indiferent dacă este indian sau nu, indiferent dacă e negru
sau alb, sau dacă are altă religie; el este aproapele nostru.
Rosita îşi aminti cum la scurt timp după ce Santiago s-a mutat
în satul lor, primarul l-a închis. Apoi medită: Satul nostru nu a
procedat ca samariteanul milostiv.
Deseori predicatorul vorbea despre Isus. Ea auzise despre Isus.
Era Fiul fecioarei Maria şi era Fiul lui Dumnezeu. El a fost pironit
pe cruce şi a murit ca să-i salveze pe oamenii pierduţi.
- Noi toţi suntem păcătoşi, fiecare din noi în parte, predică
Santiago. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele şi să-L r ugăm
să ne ierte şi să credem că Isus a murit pentru păcatele noastre.
Atunci vom fi mântuiţi, iar când vom muri, vom merge în cer.
Rosita se cutremură. Îşi aminti de Manuela cum fusese pusă
într-o groapă pe deal, în afara satului. Oare acum era în cer? Rosita
îşi dorea să ajungă în cer după moarte, dar cum putea şti că va ajunge
acolo? Poate că trebuia să fie confirmată, apoi să-şi mărturisească
păcatele la preot în fiecare lună şi să fie iertată.
În cea mai mare parte a timpului Rosita nu era atât de
preocupată de aceste gânduri. Toată ziua era ocupată: o ajuta pe

/,/,
 Vântul schimbărilor

mam a, mergea la şcoală, se j uca cu prietenii, pescuia sau înota în

râu, iar câteodată mergea cu tatăl ei la câmp. Rareori ieşea din sat,
iar trecerea timpului era marcată de sezonul ploios, de vacanţa de
vară, de semănatul fasolei, de sărbătoarea Crăciunului şi de apariţia
b eb eluşilor în familie. Juan avea dej a trei anişori, iar mama a mai
născut o fetiţă.
Cam pe atunci un grup de aşa numiţi charismatici, dintr-un sat
de lângă graniţa cu Guatemala, au început să vină în Santa Elena să
ţină programe.
- La ce ne mai trebuie o biserică? murmură Juana. Nu-i
îndeajuns că dej a câteva familii au părăsit biserica catolică şi s - au
alăturat menoniţilor? Acum mai vin şi charismaticii ăştia. Voi nici
măcar să nu- i băgaţi în seamă, le sfătui ea pe Silvia şi pe Rosita.
Dar Rosita nu a ascultat. Charismaticii aveau chitare şi tobe.
Seara, muzica lor vioaie răsuna până departe. Muzica i-a atras pe
copii şi pe cei tineri ca p e muşte la miere. S-au strâns toţi la intrare
în casa unde se ţinea întâlnirea, ca să se uite şi să asculte. Apoi au
început să bată din picior şi din p alme în ritmul muzicii. Oamenii
aceia cânt au aceleaşi cântări ca menoniţii, numai că le cânt au
cu mai mult entuziasm şi maj oritatea erau în spaniolă. Cei c are
conduceau cântările în faţă băteau ritmul din palme. D upă c eva
timp s-au ridicat în picioare, şi-au ridicat mâinile şi au început să
" "
strige: " Mulţumim, Isuse ! şi " Slavă Domnului! . Au închis ochii şi
au început să se legene într-o parte şi-n alta. Era evident că era un
mod de închinare care le făcea plăcere.
Predicatorul spunea aproape aceleaşi lucruri pe care le spunea şi
Santiago, numai că le spunea cu mai multă pasiune. Când îi chema
pe păcătoşi la pocăinţă, striga şi lovea masa din faţa lui.
- Veniţi şi predaţi-vă inima Domnului Isus. Pocăiţi-vă de
păcate. ladul aşteaptă să vă înghită. Domnul Isus a spus: " Eu s unt
Calea, Adevărul şi Viaţa:'
Când un păcătos se pocăia şi mergea plângând în faţă, adunarea
îşi exprima bucuria printr-o izbucnire gălăgioasă şi sentimentală.
Afară, copiii priveau cu ochii mari cele ce se petreceau, şi erau atât
uimiţi, cât şi distraţi de ceea ce vedeau.
În timp ce vântul sufla printre frunzele de cohun din sătucul din
b7
V ÂN T U L D I N C O H U N I

Mun ţii Maya , vântul D uhului sufla p e drumurile întortocheate. Erau

tot mai mulţi o ameni care mergeau la întâlnirile charismaticilor,
atraşi în primul rând de muzica să1tăreaţă şi apoi reţinuţi de mesajul
Evangh elie i.
 CA P I TO LU L 1 1

GATA C U Ş COA LA !

Cabanero-ul îşi desfacu bagajul în curte la Rosita. Mama se duse

repede să-I salute.
Să vezi ce minunăţii ascundea vânzătorul în păturile alea vechi !
Avea fuste, bluze, p antaloni, cămăşi, baterii, felinare, linguri mari
şi curele din piele. Mai avea bucăţi de săpun, punguţe cu clor, tot
felul de podoabe pentru p ăr şi morişti pentru copii. Vânzătorul luă
creioanele, mirodeniile, lighenele de plastic, şlapii şi icoanele şi le
expuse pe j os.
- Nu mai am creion, îi spuse Rosita mamei sale.
Mama a cumpărat două bucăţi de săpun, o cămaşă pentru Juan,
o bucată de material ca să-i facă o fustă Rositei şi un pumn de
bomboane.
- Nu uita să-mi iei un creion, îi aminti Rosita.
Vânzătorul adăugă la grămada de lucruri un creion galben.
- Şi eu am nevoie de un creion, îşi aminti Pablo.
- Îl voi tăia pe ăsta în două.
Mama căută prin portofel bani mărunţi ca să-i plătească
vânzătorului.
După ce a primit banii, vânzătorul şi -a strâns toate lucrurile şi
s-a dus mai departe. Rosita o înfruntă furioasă pe mama ei:
- Acum sunt în clasa a cincea şi scriem foarte mult la şcoală.
[,1!
V ÂN T U L D I N C O H U N I

A m nevoie d e u n crei on într eg.

Mama luă maceta de lângă uşă şi tăie creionul în două. Apoi luă
cel do uă bucăţi şi începu să le ascută la un capăt.
e
- Eu vreau partea cu radiera! se grăbi să-şi aleagă Rosita.
- Ba, nu! Tu ai avut cu radieră, data trecută ! ripostă Pablo. Tu ai
fost cu ideea să facem cu rândul, şi acum e rândul meu.
Rosita ştia că era rândul lui, dar îşi dorea foarte mult să aibă un
creion întreg. Atunci ar avea tot timpul o radieră.
Rosita primea în continuare doar o j umătate de caiet. Domnul
profesor le-a spus elevilor mai mari că ar trebui să aibă cel puţin trei
caiete: unul pentru matematică, unul pentru scriere şi unul pentru
istorie şi ştiinţă.
- Trei caiete ! ? exclamă mama. De unde să scot bani pentru trei
caiete? Dej a am de plătit doi dolari pentru şcoală şi acum vor să mai
cumpăr şi caiete? Cred că şcoala se scumpeşte. Spunând acestea,
se uită gânditoare la Rosita. Cred că eşti prea mare să mai mergi la
şcoală. Poate că ar fi mai bine să abandonezi şcoala şi să mă ajuţi pe
mine acasă. Am prea multă treabă de făcut.
Rosita nu era sigură dacă ar prefera să stea acasă sau să meargă
la şcoală. Se descurca foarte bine la matematică, dar la citire îi era
greu. Îi plăcea să se j oace cu mingea, chiar şi fotbal, dar nu prea mai
avea timp să se j o ace. D acă ar sta acasă, ar putea să aibă grij ă de
surioara ei şi să spele. Şi i - ar mai rămâne destul timp să meargă la
pescuit şi să-I ajute pe tatăl ei la câmp.
În acel an, în timpul vacanţei de Crăciun, Rosita a mers în cel
mai apropiat oraş - Punta Gorda - şi timp de două săptămâni a stat
la mătuşa ei Delia. Când era în Santa Elena, numai la şcoală vorbea
limba engleză. Acum aj unse într- o lume unde se vorbea numai
engleză.
În casă la mătuşa se vorbea kekchi, dar cum ieşea pe uşă, nu
auzea nimic altceva decât engleză. Când mătuşa o trimitea la
magazin ca să cumpere făină sau săpun, trebuia să vorbească în
engleză. Când cerea informaţii, le primea în engleză. Seara, când
se plimba cu verişorii ei prin oraş, ei vorbeau în engleză. Chiar şi
când veneau musafiri la unchiul ei, conversaţiile erau tot în engleză.
A fost surprinsă să descopere că maj oritatea oamenilor din ţara ei
vorbeau limba engleză. Acum începea să înţeleagă motivul pentru
70
 Gata cu şcoala!
care la şcoală trebuiau să înveţe să citească şi să scrie într-o limbă
st ră ină. Dacă îşi dorea să lucreze vreodată în oraş, atu nci treb uia
neapărat să înveţe limba engleză.
Rosita înţelegea unele cuvinte din limba engleză, dar niciodată
nu a fost nevoită să vorbească prea mult în engleză. La început i
s- a părut greu să înţeleagă ce spuneau oamenii, dar după două
săptămâni a început să-i fie mai uşor să înţeleagă. Când s-a întors
în Santa Elena, era determinată să înveţe din greu la şcoală. Poate
că până la urmă putea să meargă şi la liceu. Dar mama ei avea alte
planuri.
- Domnul profesor a spus că trebuie să am trei caiete, insistă
Rosita în prima seară, după ce a început din nou şcoala.
- Nu cred că vei mai merge la şcoală, îi spuse mama dezamăgită.
Nu mai poţi să mergi, e prea scump.
- D ar vreau să termin anul acesta, apoi să mai merg încă un an
ca să dau examenul, îngăimă ea.
La finalul clasei a şasea toţi elevii dădeau un examen oficial.
După spusele profesoarei ei, era o onoare să dai şi să treci examenul.
Cei care erau admişi puteau merge la liceu, dacă voiau. Şi pentru a
duce o viaţă mai bună, aveai nevoie de liceu.
- Ai doisprezece ani, îi spuse mama, şi-ai făcut mai multe clase
decât mine. Te pot învăţa acasă ce mai ai nevoie să ştii.
Tatăl a fost de acord cu ce a decis mama, aşa că Rosita nu a mai
continuat şcoala.
Pentru un timp, Rosita l-a rugat pe Pablo să ia acasă cartea de
citire, pentru ca ea să exerseze limba engleză; dar p ână termin a de
îmbăiat copilaşii, de făcut tortille şi de spălat vasele, era prea obosită
şi mergea direct în pat.
Domnul profesor a venit în vizită la părinţii ei.
- Rosita ar trebui să continue şcoala, se opuse el. E foarte
deşteaptă şi ar putea să treacă examenul, iar apoi ar putea merge la
liceu. Şi cine ştie, poate că într-o zi ar putea deveni profesoară. Şi
atunci ar putea câştiga mulţi bani.
Acest fel de gândire nu l-a impresionat pe tatăl ei.
- Fetele trebuie să stea acasă şi să îngrijească de familie, i-a
spus el.
Domnul profesor s-a oferit să ţină ore seara pentru fete ca
71
V ÂN T U L D I N C O H U N I

Rosita , care î n timpul zilei trebuiau s ă l e aj ute p e mamele lor.

_Aş putea să le dau meditaţii seara, iar după aceea ar putea
încerc a să dea examenul, a insistat el.
Nimeni nu a crezut că era o idee prea bună, aşa că subiectul nu
s-a mai discutat. Rosita a încheiat-o cu şcoala.

După moartea Manuelei, tatăl Rositei şi-a pierdut orice interes

pentru biserică. Mergea doar la sărbători şi din când în când la
spovedanie, dar de obicei, în ziua de duminică mergea la câmp sau
îşi ducea familia la pescuit. Le plăcea să meargă la locul lor preferat,
şi deseori găseau raci şi melci pe care îi preparau şi-i mâncau. Rosita '
şi mama ei spălau şi cărau lemne duminica, dar tot timpul mergeau
la mesă mai întâi.
într-o seară, Rosita s - a dus împreună cu Silvia şi cu alţi copii din
sat să asiste la întâlnirea ţinută de charismatici. Rositei aproape că
nu- i venea a crede ochilor când îl văzu pe tatăl ei stând în întuneric,
lângă peretele clădirii.
Două sau trei săptămâni la rând, tatăl ei a stat afară lângă un
geam, de unde putea asculta fară să fie văzut. Apoi într-o seară a
mers direct înăuntru şi s-a aşezat într-un loc mai în spate. Asta
i -a dat curaj Rositei, iar după începerea serviciului a intrat şi ea şi
a început să cânte cu ei. Era uşor să intri în atmosfera de acolo.
Nu a durat mult până ce a început şi ea să strige împreună cu
" "
ceilalţi " Aleluia! şi " Slavă lui Isus ! ': Uneori spunea " Slavă lui Isus
împreună cu Silvia, iar după aceea râdeau pe înfundate. Era comic.
Mama Silviei s-a enervat foarte tare când a aflat că fetele mergeau
la întâlnirile ţinute de charismatici.
într-o seară, când au ajuns în dreptul casei unde locuia Silvia, au
văzut- o pe mama ei aşteptându-Ie:
- Vă arăt eu vouă! strigă ea scrâşnind din dinţi. Vă arăt eu vouă,
dacă vă trebuie să ascultaţi de demonii ăia! le ameninţă ea şi porni
în întâmpinarea lor cu o funie în mână.
- Hai să fugim ! îi spuse Silvia printre dinţi.
Fetele s-au întors şi au luat-o la fugă înspre drumul principal.
Juana era pe urmele lor, înjurând şi învârtind funia parcă era un
7.t.
 Gata cu şcoala!
lasou. D ar Juana era grasă, şi până a aj uns ea la drum, fetele deja
dispăruseră în noapte.
- Lasă că vii tu acasă! strigă ea după Silvia.
După o oră, când fetele s-au furişat pe uşa din spate şi au intrat
în casă la Rosita, mama ei a început să bombănească şi ea.
- De ce mergi acolo? E timpul să fii confirmată. Când mai vine
preotul, o să vorbesc cu el. După ce ai să te împărtăşeşti o dată, ai să
vezi că o să-ţi placă să vii la noi la biserică.
Pe Rosita nu o interesa să fie confirmată. În primul rând
pentru că nu ştia ce înseamnă, dar mai mult decât atât, nu voia să
îngenuncheze lângă cortina pentru spovedanie, unde trebuia să-i
mărturisească preotului toate lucrurile rele pe care le-a făcut.
- Nu cred că vreau să fiu confirmată, îi spuse ea mamei sale.
Mama se înspăimântă:
- Auzi la ea cum vorbeşte ! o certă mama. Bineînţeles că vei fi
confirmată. Eşti destul de mare ! şi-şi ţuguie buzele, arătând că era
hotărâtă. M -aş bucura dacă nici tatăl tău nu ar mai merge. Nu ştiu
ce caută acolo.
În acea noapte, Silvia a dormit cu Rosita.
De îndată ce preotul a venit din nou în sat, fetele au fost trimise
împreună cu alţi doisprezece elevi să se pregătească p entru a fi
confirmaţi.
- Voi toţi aţi fost botezaţi când aţi fost mici, le aminti el. Dar
dacă nu sunteţi confirmaţi în biserica catolică, atunci nu sunteţi cu
nimic mai buni decât animalele. Veţi trăi ca nişte câini, care se bat şi
îşi fură mâncarea unul de la altul, le spuse el pe un ton dur. Trebuie
să primiţi harul lui Hristos dacă vreţi să trăiţi ca nişte creştini.
Apoi i-a pus să înveţe Crezul apostolilor, să memoreze
rugăciunea Tatăl nostru, pe care maj oritatea dintre ei dej a o ştiau,
să cânte rugăciunea Ave Maria, şi au studiat cele zece porunci.
- Nu mai înţeleg nimic, îi mărturisi Rosita prietenei sale Silvia
într-o zi, după ce au ieşit de la pregătire. Cele zece porunci spun:
" Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase
zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă
închinată Domnului, Dumnezeului tău, să nu faci nicio lucrare în
ea': Aşa că, noi de ce lucrăm duminica?
Silvia dădu din umeri; ea nu-şi bătea capul cu astfel de lucruri.
7?
V ÂN T U L D I N C O H U N I

_ Nu ştiu, îi răspunse aceasta gânditoare. Hai să mergem la

în ot!
- Mama, dar noi de ce strângem lemne duminica? o întrebă
Rosita. Biblia spune să nu lucrăm duminica, pentru că este ziua lui
Dumnezeu. Duminica trebuie să ne odihnim şi să ne închinăm Lui.
- Nu înţeleg de ce-ţi baţi capul cu asemenea lucruri ! îi răspunse
mama ei iritată. Dintotdeauna am lucrat duminica. D e ce am face
altfel? Cred că i-ai ascultat prea mult pe menoniţii ăia. Asta-i una
din dogmele lor.
- Ba nu! o contrazise Rosita cu sinceritate. Nu numai menoniţii
spun asta. Cele zece porunci pe care ne învaţă preotul spun acelaşi
lucru.
- Cred că ar trebui să-I laşi pe preot să-ţi explice Biblia. Noi nu
o putem înţelege, dar el a studiat -o îndeaproape şi ar trebui să ştie.
Nu mai pune atâtea întrebări, ci doar fă ce ţi se spune.
 CAP I TO LU L 1 2

CO N F I RMA R E A

Iguana îşi IaCU avânt şi sări pe o creangă, în copac.

- Stai, stai ! încercă Rosita să-I oprească pe fratele mai mare al
Silviei şi ridică un pietroi. Lasă-mă să încerc cu asta!
Piatra îşi croi drum printre frunzele copacului şi apoi se opri
cu un zgomot sec. iguana îşi scoase ghearele şi reuşi să se prindă
de o creangă mai de jos. Câinii au început să latre şi să saliveze
nerăbdători. Cei mai mici au început să strige de bucurie.
Rosita observă că fratele Silviei se uita la ea cu respect şi zâmbea.
Iguana le va servi ca friptură în seara asta.
- Rosita, vino încoace ! răsună vocea mamei sale printre
scheunatul câinilor.
- Of! spuse supărată şi urcă dealul.
Mama o prinse de braţ şi o trase în spatele casei:
- Să ştii că de acum încolo nu mai ai voie să te joci cu băieţii!
o certă ea, în timp ce, furioasă, freca doi ştiuleţi de porumb unul de
altul.
Găinile se îngrămădeau să culeagă grăunţele care cădeau pe
pământ.
Rosita luă un ştiulete şi începu să dea jos grăunţele.
- Îi aj utam doar să dea o iguană jos din copac. Era una mare şi
aproape am reuşit să o dăm j os.
7f
V ÂN T U L D I N C O H U N I

_Nu e bin e s ă fi i c u băieţii! Eşti prea mare ! Ştii prea bine că

Manu ela obi şnui a să meargă prin sat şi să discute cu băieţii, şi ai
văzut ce a păţit !
Manu ela? Acum aveau voie s ă vorbească despre Manuela?
- Ce s-a întâmplat cu Manuela? întrebă ea.
Mama freca ştiuleţii furioasă:
- S-a Încurcat cu omul acela din Guatemala. D acă ar fi stat
acasă, nu l-ar fi întâlnit niciodată.
- Dar el a blestemat-o?
Mama îşi strânse buzele.
- Nu ştiu sigur, dar aşa se pare. La scurt timp, după ce am
refuzat să se logodească, s - a îmbolnăvit. Stai departe de băieţi şi
lasă-ne pe noi să decidem cu cine te vei căsători. Aşa e cel mai bine.
Din moment ce pe Rosita nu o interesa căsătoria, îi era destul
de uşor să lase situaţia în grij a părinţilor. Dar îşi dorea să-i poată
ajuta pe băieţi în continuare să prindă iguane şi să j oace fotbal cu ei.
Băieţii ştiau să se distreze, nu ca fetele. Oftă. Nu era prea interesant
să fii mare. Îşi dorea să rămână fetiţă mult timp. Prima dată a trebuit
să fie confirmată, iar acum nu mai avea voie să se distreze. Se uită
la cohuni şi văzu cum frunzele se clătinau şi-şi aminti că nimic nu
rămâne la fel. Viaţa este Într-o continuă schimbare.
Rosita continuă să participe la lecţiile pentru confirmare pe care
le ţinea preotul, dar, în acelaşi timp, continua să tragă cu urechea
afară, lângă biserica menonită, şi să stea în colţul din spate la
întâlnirile charismaticilor.
În Santa Elena au mai venit încă două familii menonite din satul
vecin. Una dintre ele avea o grămadă de băieţi. Cele opt bănci din
bisericuţa lor erau ocupate până la ultimul loc şi astfel încăperea nu
mai arăta goală. Contrastul dintre clădirea aceasta mică din lemn şi
clădirea mare a bisericii catolice - zidită din ciment - o întrista pe
Rosita.
- De ce avem nevoie de toţi sfinţii ăia în biserică? i-a întrebat
ea pe părinţii ei. Am învăţat cele zece porunci, iar cea de-a doua
spune: " Să nu-ţi faci chip cioplit': De ce ne închinăm la sfinţii aceia,
dacă Dumnezeu spune că numai Lui trebuie să ne închinăm?
Mama dădu din cap deznădăj duită. Întrebările pe care i le punea
Rosita îi încercau răbdarea. Dar spre bucuria ei, Carlos era acolo
7b
 Confirmarea
şi - i explică:
- Noi nu ne închinăm la sfinţi. Doar îi rugăm să se roage la
D umnezeu pentru noi. Ei ne aj ută. Dumnezeu e prea ocup at ca să
p oată să-i asculte pe toţi deodată, de aceea are sfinţi, ca să-L aj ute.
- Dar Biblia spune că Isus este singura cale spre Dumnezeu. El
este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om.
- Are dreptate ! afirmă tatăl, care până atunci stătuse în hamac
şi ascultase conversaţia. Este adevărat ce spune ea!
Mama se grăbi să schimbe subiectul:
- Săptămâna viitoare vei fi confirmată, Rosita, nu-i aşa? Trebuie
să vorbim cu Adelita să-ţi coase rochia. Mâine vom merge să-ţi ia
măsurile. L-am rugat pe Marcos să-mi cumpere materialul din oraş.
Hai să vezi ce frumos e! şi o îndemnă pe Rosita să meargă în cealaltă
casă.
Când a fost gata, rochia era albă cu volane şi- avea şi un batic pe
care să-I asorteze cu rochia. Juana i-a dat Rositei o p ereche nouă de
şlapi şi un lănţişor cu o cruciuliţă pe care să-I poarte la gât. Rosita
nu vrea să poarte Iănţişorul, dar îi era teamă ca nu cumva să o
j ignească pe Juana.
- Când va fi ma,sa festivă? o întrebă Juana.
- Nu va fi nicio masă! se răzvrăti Rosita.
Juana avu un şoc:
- Vrei să spui că nu vei da o masă festivă? ! Aşa ceva nu se poate.
Toţi au o masă festivă. Nu se poate să nu-i inviţi pe toţi prietenii şi
pe toate neamurile tale la o masă, ca să-ţi sărbătoreşti confirmarea.
Apoi continuă pe un ton mai blând:
- Da, ştiu că familia ta trece printr-o criză financiară şi aproape
că nu mai aveţi porumb, iar porumbul nou încă nu e gata. Mă
gândesc că tatăl tău nu şi-ar permite să pregătească o masă pentru
atâţia oameni. Na, trebuie să fim înţelegători. Dacă aştepţi până ce
tatăl tău va vinde fasolea, va face rost de ceva mai mulţi bani şi vei
putea oferi atunci masa.
Rosita nu avea nicio intenţie să dea vreo masă festivă vreodată,
dar nici nu a încercat să o lămurească pe Juana. Dacă ea vrea să-şi
facă speranţe că va fi una mai târziu, n-avea decât.
În ziua cea mare, Rosita a îngenuncheat în faţa preotului
împreună cu ceilalţi colegi, iar preotul şi -a pus mâinile peste ei şi
77
V ÂN T U L DIN COHUNI

s - a rugat. Apoi l e-a spus c ă d e acum încolo trebuie s ă trăiască l a fel

ca adevăraţii creşt ini, şi s-au împărtăşit pentru prima dată în viaţa
lor. D upă ce Rosita termină de mâncat pişcotul, nu simţi nimic. Nu
se simţea sfântă, neprihănită sau foarte bună. De fapt, şi-ar fi dorit
să nu fie acolo. Spera ca acum mama ei să fie mulţumită că a fost
confirm ată.
După ceremonie, rudele Rositei şi vecinii ei au venit la ei acasă
ca să mănânce pâine şi să bea cafea. Rosita a auzit- o pe Juana
spunându-Ie femeilor că mai târziu, după ce vor termina de strâns
porumbul, vor avea o masă festivă cu carne de pui.
În niciun caz, dacă voi decide eu! îşi spuse Rosita ferm convinsă.
înainte de a fi confirmaţi, preotul i-a învăţat că adevăraţii creştini
nu fură, nu ucid, nu curvesc; nu mint, nici nu blestemă; ascultă de
părinţi şi nu se enervează. Rosita ştia că Biblia învăţa aceste lucruri,
dar nu putea înţelege de ce nimeni nu ţinea cont de Cuvântul lui
Dumnezeu. Se gândea la oamenii din satul ei. Ştia că domnul Chun,
care locuia la marginea satului, avea o soţie în satul lor şi o femeie în
alt sat. Asta însemna că preacurveşte. Şi de câte ori nu le-a auzit pe
femei că se înj urau când veneau prea multe deodată la pompă ca să
ia apă. Juana, care era chiar naş a ei, aproape în fiecare zi se enerva şi
se descărca pe copii, şi mulţi bărbaţi catolici se îmbătau şi se băteau.
Cu ce-i aj uta că mergeau la biserică, dacă trăiau în păcat?
Rosita îi urmărea pe menoniţi îndeaproape. Niciodată nu i-a
auzit pe Santiago sau pe soţia lui să înj ure. Ştia că ei nu beau, nu
furau, nici nu minţeau. Rosita se gândea că mai degrabă ar face
parte dintr - o biserică în care se citeşte Biblia şi se împlineşte. D ar
care fată ar mai vrea să fie menonită când trebuie să poarte batic tot
timpul?
Ori de câte ori avea ocazia, Rosita se funşa, fără s-o vadă sau să
ştie mama, şi participa la întâlnirile charismaticilor. Îi plăcea foarte
mult muzica lor vioaie şi ritmată. Ei obişnuiau să-i îndemne pe
păcătoşi să se pocăiască.
- Veniţi şi îngenuncheaţi la altar ! Mărturisiţi-vă păcatele,
pocăiţi-vă şi credeţi! Domnul Isus vă va mântui sufletul.
Apoi cântau cântări înduioşătoare, cum ar fi: " Amice, te rog':
"
"Î n ziua de apoi şi "Vino chiar astăzi':
Bineînţeles că Rosita nu vrea să moară şi să ajungă în iad. O
75'
 Confirmarea
îns păimânta gândul că sora ei nu a fost pregătită să moară. Dar oare
ea era pregătită să moară? Biblia spune: "Credeţi şi b ote zaţ i-vă: Păi,
ea a fost botezată - de fapt ea a fost botezată şi confirmată - dar nu
simţea nicio diferenţă. Încă se mai enerva pe Carmalita şi pe Juan
când aceştia nu-i aduceau destul de repede lemnele pentru foc . Iar
s âmbăta trecută, când Pablo căuta ochelarii de înot, i-a luat şi i-a
ascuns ca să-i poată folosi ea.
Apoi îşi aminti de seara aceea de neuitat când l-a văzut pe
pastorul de la charismatici botezându -1 pe tatăl ei. Stând sub cohunii
care se clătinau, simţea că viaţa nu va mai fi niciodată la fel. Ce se
va întâmpla cu familia lor şi cu modul lor de viaţă acum, când c apul
familiei făcuse acest pas important?
Într-o seară, Rosita avu impresia că şi cei mai robuşti cohuni
aveau să fie trântiţi la pământ.
Cerul s-a întunecat, vântul a început să şuiere, iar frunzele
cohunilor fluturau dintr-o parte în alta. Copacii mai mici se arcuiau.
Prin aer zburau crengi. Vârfurile copacilor erau rupte şi luate de
vânt.
Sătenii s-au ascuns în case şi au baricadat uşile.
- Cred că e un l,lragan ! spuse tatăl.
Deseori uraganele se dezlănţuiau în regiunea Mării Caraibilor,
dar rareori au adus furtuni pe dealurile din sat.
Întunericul s-a lăsat devreme, ceea ce le mări şi mai mult
neliniştea. Mama aprinse lampa, dar vântul care pătrundea printre
crăpăturile dintre scânduri o stinse. Cei din familia Rositei se
îngrămădiră toţi într- un loc pe întuneric şi ascultau şuieratul
vântului şi trosnetul crengilor. Diferite lucruri grele au început să
se izbească în casa lor, iar cârceii de viţă, care legau acoperişul de
căpriori, se slăbiră şi stuful de pe acoperiş se ridică în sus.
- Uite, peretele cade în casă! spuse Pablo arătând cu degetul.
Toţi îşi întoarseră privirile înspre peretele lateral al casei. Se
clătina şi era lăsat înspre interior ca şi cum mai avea puţin şi cădea
peste ei. Cei mici au început să strige de groază. Vântul a pătruns
sub acoperiş şi părea că-l va lua cu totul.
- Cred că trebuie să plecăm ! spuse tatăl.
Mama luă în grabă două găleţi şi, pe bâjbâite, căutară certificatele
de naştere, bij uteriile, banii şi câteva haine de schimb, pe care le

71
 N
V ÂN T U L D I N C O H U I

pus eră în gă leţ i.

Apoi , ceea ce a urmat până au ajuns la adăpost, în clădirea şcolii,
a fost un adevărat coşmar. Ţinând-o strâns de mână pe Carmalita,
Rosita se lupta din toate puterile ca să nu o ia vântul, şi la fiecare pas
se temea că o creangă ar putea -o lovi în cap şi astfel ar ucide-o. Nu
vrea să moară acum. Nu era pregătită să moară.
- Te rog, scapă-ne din vij elia asta! se rugă ea cu disperare.
Se luptau din greu ca să ajungă în clădirea şcolii, unde mulţi alţii
se adăpostiseră dej a.
Însă vântul s-a oprit la fel de repede cum a venit. Molozul a fost
curăţat, casele au fost reparate, iar viaţa şi -a reluat cursul normal.
 CAP I TO LU L 1 3

-- .....

LA A LTA B I S E R I CA

- Asta- i o Biblie ! O Biblie adevărată!

Rosita ţinea în poale cartea cu coperte negre şi întorcea cu
reverenţă paginile cu margini roşii.
- Juan, uite o imagine cu Noe şi curcubeul. Aici e Daniel în
groapa cu lei. Uau, uite ce lei mari !
Copiii erau entuziasmaţi să se uite la imaginile din noua Biblie
a tatălui, care era în dialectul kekchi. El citea din ea în fiecare seară,
iar după-amiaza, când Rosita mai avea timp liber, citea şi ea.
Rosita o aj ută pe mama să taie găina pentru semănatul
porumbului. Mama dădu jos vasul mic în care se ardea tămâie,
care era agăţat de grindă. Apoi îl pregăti pentru a doua zi punând o
bucată mare de tămâie în vas.
- Ce vrei să faci cu aia? o întrebă Rosita plină de îndrăzneală.
- Să sfinţesc ogoarele, răspunse mama surprinsă de întrebare.
Dacă nu sfinţim ogoarele şi semănătorii, nu vom avea o recoltă
bogată. Trebuie să ardem tămâie. Aşa obişnuim să facem înainte să
semănăm.
- Nu e Dumnezeu Cel care binecuvântează holdele? insistă
Rosita. Dacă ne rugăm, şi-I cerem să le binecuvânteze, El le va
binecuvânta. L-am auzit pe predicator cum a spus că El face ca
soarele să strălucească atât peste cel drept, cât şi peste cel nedrept.
8'1
 I
V ÂN T U L D I N C O H U N

Nu cred c ă Bibli a spune s ă ardem tămâie pentru a avea o recoltă

bo gată . Ş i dacă am făcut asta dintotdeauna, atunci de ce câteodată
avem o recoltă de porumb atât de slabă?
Mama ridică din umeri.
- Suntem datori să facem tot ce depinde de noi. Dacă nu creşte,
atunci e posibil ca cineva să ne fi blestemat.
Rosita ştia ce erau blestemele. Ştia că erau folosite pentru a
te răzbuna pe alţii. Dacă vreodată câinele vecinului tău îţi omora
găinile, puteai să-i blestemi câinele, şi acesta murea. Dacă cineva te
înşela, puteai să-i blestemi ogorul cu porumb, şi porumbul se usca.
Rosita nu înţelegea cum funcţiona asta, dar era cert că avea efect. I
se părea un lucru necurat, dar credea că Dumnezeu îi poate păzi de
blesteme pe cei care sunt ai Lui.
Cum tatăl Rositei devenise charismatic, acum îi invita pe
"
" fraţii săi - după cum îi numea el - la el acasă pentru întâlniri de
rugăciune. Câteva familii se înghesuiau în căsuţa lor într-o seară şi
cânt au, se rugau şi-L slăveau pe Domnul împreună.
Mama Rositei nu era prea încântată de felul cum se desfăşurau
lucrurile. Nu era de acord cu ce se petrecea, dar nu îndrăznea să
protesteze. De obicei, mergea în cealaltă casă cu bebeluşul, ca să nu
fie văzută.
Rosita se bucura de acele întâlniri. A învăţat despre un om, pe
nume Nicodim, care a venit la Isus noaptea şi L-a întrebat ce poate
să facă pentru a avea viaţa veşnică. Iar Isus i-a spus că trebuie să se
nască din nou.
Rosita m edita asupra acestui lucru când făcea treabă. Ce
"
înseamnă " trebuie să te naşti din nou ? Cum poate cineva să se nască
din nou? La biserică la charismatici, oamenii mergeau în faţă şi
predicatorul se ruga pentru ei, apoi erau născuţi din nou. Imediat
după aceea erau botezaţi, iar apoi erau consideraţi creştini. Oare să
facă şi ea la fel?
Preotul şi - a pus mâinile pe capul ei şi s-a rugat pentru ea, dar
nu a aj utat-o cu nimic. Încă se mai simţea vinovată. Îşi dădea toate
silinţele să asculte de mama ei şi să fie bună cu frăţiorii şi surioarele
ei mai mici, dar nu reuşea. Când a fost la râu ca să spele rufele cu
Silvia, au stat mult mai mult timp decât trebuia, pentru că au înotat
şi au căutat melci. Într- o altă zi s-a oprit să se uite la nişte băieţi mai
8',(.
 La altă biserică
mari care omorau un şarpe, şi când l-au aruncat înspre ea ca s-o
sperie, ea a luat repede un băţ şi l-a aruncat înapoi înspre ei. Apoi a
st at acolo zece minute, glumind şi râzând cu ei. O ura pe Angelina
B o, pentru că fata aceea întotdeauna fura lucruri de la Carmalita şi
după aceea minţea. Odată Rosita a aruncat cu pietre în ea.
Rosita i-a mărturisit preotului că aruncase cu pietre, iar el i-a
spus să spună Ave Maria de zece ori. Dar chiar şi aşa încă o mai
mustra conştiinţa pentru ceea ce facuse. Se simţea foarte păcătoasă.
Cum putea să se nască din nou, pentru ca astfel să aibă viaţă veşnică
şi să aj ungă în cer dacă murea?
Juana îi aduse Rositei un săpun de corp.
- Când te gândeşti să dai masa festivă? o întrebă ea. Tatăl tău
a vândut orezul, aşa că acum are destui bani. Dar dacă s-a dus la
biserica aia, probabil că nu se mai gândeşte la asta. Totuşi, dacă îl
rogi frumos, poate te va lăsa.
- Nu ştiu, spuse Rosita.
- Eu aştept, îi aminti naşa ei. Mi-e ruşine mie că încă nu ai dat
masa festivă. Sper că nu te iei şi tu după " fraţii" ăia care vin la tine
acasă şi cântă. Fraţi! Nu- s fraţii nimănui. De ce se numesc aşa?
Apoi se îndepărtă dând din cap şi bodogănind.
Într- o zi, tatăl îi anunţă că în San B enito urma să aibă loc un
studiu biblic care va dura trei zile.
- Vom merge cu toţii! anunţă tatăl.
- Dar este prea departe ! exclamă mama exasperată. E aproape
cât până- n Guatemala.
- Şase ore de mers pe jos, încuviinţă tatăl. Va trebui să plecăm
dimineaţa foarte devreme, înainte să se lumineze afară.
- Trebuie să cărăm şi mâncare cu noi? întrebă mama
resemnându-se.
- Nu ! Fraţii de acolo vor face mâncare şi pentru noi.
Au fost doar câteva familii din Santa Elena care s-au deplasat la
întâlnirile cu pricina. Au trebuit să meargă pe cărările din junglă,
care au fost bătătorite de câte picioare au călcat pe ele. Rosita nu mai
trecuse niciodată prin locurile acelea şi se bucura de privelişte, în
timp ce îşi croiau drum prin desişul munţilor. La deal, la vale, p este
râuri, printre copaci deşi şi înalţi, cum ea nu mai văzuse niciodată,
grupuşorul lor înainta cu greu. Fiecare din familie îi căra pe rând
5"
 NI
V ÂN T U L D I N C O H U

p e micuţul Ju an ş i p e fetiţă î n şal. Într- un final au aj uns l a biserica

mare, unde ur mau să se ţină întâlnirile. De o parte şi de alta a
bis ericii erau întinse două prelate pentru a fi mai mult loc unde să
stea oam enii.
Niciodată nu mai văzuse o mulţime aşa de mare de oameni
laolaltă. Erau adunaţi din mai multe sate din Belize şi din Guatemala.
Unii vorbeau limba spaniolă, alţii înţelegeau limba engleză, dar
cu toţii ştiau dialectul kekchi. Grupuşorul din Santa Elena stătea
împreună şi s-a aşezat pe băncile din spate de sub prelată.
Ce-au mai cântat! Toată gloata de oameni cânta, bătea din
palme şi striga slăvindu - L p e Dumnezeu. După serviciu, s - au aşezat
în rând, ca să aştepte să primească un castron cu caldo de porc, iar
după ce şi-au găsit loc sub un copac, s-au aşezat şi au început să
mănânce înmuind bucăţi de poch în supă. Toată ziua au ascultat
Cuvântul lui Dumnezeu. Rosita a fost impresionată să vadă atât de
mulţi creştini. Totuşi, se simţea de parcă nu era din turmă. Cânta şi
bătea din palme cu ceilalţi, dar inima ei era în altă parte. Se întreba
dacă era cineva care să bănuiască faptul că ea nu era cu adevărat
credincioasă.
La finalul serviciului din acea seară, predicatorul i - a invitat
sincer pe păcătoşi să se pocăiască:
- Părăsiţi păcatul şi firea pământească! striga el. Eliberaţi-vă
de sub puterea diavolului şi predaţi-vă inima lui Isus. Veniţi la
Mântuitorul, iar El vă va spăla păcatele în sângele Mielului.
Adunarea cânta cântări una după alta. Păcătoşii plângeau în
timp ce mergeau în faţă şi erau întâmpinaţi cu strigăte de " aleluia':
Ritmul muzicii a crescut, iar credincioşii înălţau laude şi se rugau
cu ardoare.
Rosita îşi dorea să poată merge şi ea în faţă cu ceilalţi. Era sătulă
de lupta pe care o ducea cu firea ei păcătoasă. Voia să fie mântuită şi
să fie botezată, dar nu îndrăznea să facă pasul. Ce-o să spună Juana?
Ce va spune Silvia? Dar mai rău decât toate, ce vor spune fraţii ei
mai mari?
- Să ştiţi că Satan este cel care vă reţine să faceţi acest pas, se
auzi vocea predicatorului întrerupându- i gândurile. Dacă vrei să
vii la Domnul, dar nu poţi, e pentru că Satan te-a legat cu funii.
Aruncă legăturile care te ţin legat ! Eliberează- te de ele ! Nu-l lăsa să

5'4
 La altă biserică
te robească!
De ce trebuia să descrie întocmai cum se simţea ea? Rosita
începu să tremure simţindu-se udă de emoţie. Fără ca măcar să se
uite la mama ei, care stătea lângă ea, se ridică în picioare, merse pe
bâjbâite pe culoar şi îngenunche în faţa adunării. Simţi cum cineva
îşi puse mâna pe capul ei, şi auzi o voce care-i spuse :
- Dumnezeu să t e binecuvânteze, soro ! Domnul Isus ţi-a iertat
păcatele. Slavă Domnului !
După terminarea serviciului a aflat că şi mama răspunsese
invitaţiei. Era aşa de bucuroasă. Acum puteau să meargă împreună
la biserică şi să înveţe să trăiască o viaţă de creştin.
A doua zi după- amiază au avut un serviciu extraordinar de
botez la râu. Înainte ca Rosita să intre în apa murdară şi nu prea
adâncă din râu, îşi aminti de Naaman care nu a vrut să se spele
în apele murdare ale râului Iordan. Râul nostru e mult mai curat
decât acesta, se gândi ea în sinea ei, dar părăsi repede acest gând de
nemulţumire.
Nişte mâini puternice au băgat-o în apă în Numele Tatălui, al
Fiului şi al Duhului Sfânt. Acolo, pe malurile râului din j unglă, o
gloată de copii ai lui Dumnezeu şi-au înălţat glasurile într-un imn
de mulţumire, în timp ce deasupra cohunii se legănau uşor. Acum
Rosita era creştină şi o membră în Biserica Charismatică. Pentru
prima dată a simţit că păcatele ei erau într- adevăr spălate în sângele
lui Isus. Era foarte bucuroasă. Era convinsă că viaţa nu va mai fi
niciodată la fel.
Rosita s-a bucurat să participe la restul întâlnirilor. Se simţea ca
facând parte din acest grup mare de credincioşi care mergeau pe
calea către cer. Asculta cu atenţie mesaj ele. Un predicator a vorbit
despre educarea copiilor. El a folosit exemplul unui p omişor. El a zis
că dacă sădeşti un pomişor şi nu-l pui drept, va creşte strâmb. Dar
dacă îl legi de un băţ ca să stea drept, va creşte drept şi înalt. Copiii
sunt la fel. Dacă îi înveţi şi îi educi când sunt mici, când vor creşte
mari, vor fi oameni buni. Dar dacă îi înveţi ce nu trebuie, vor creşte,
şi când vor fi mari, vor fi strâmbi. " Învaţă-I pe copil calea pe care s-o
urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea:'
Rosita medita la aceste cuvinte. Se gândea la copilăria ei. Părinţii
ei au învăţat-o să lucreze - să gătească, să semene, să aprindă focul

8'7
V ÂN T U L DIN COH U N I

ş i s ă pescuiască. D ar prea puţin i-au spus despre cum trebuia s ă se

comporte. Dacă nu asculta imediat, era pedepsită; dacă se certa cu
fraţii sau cu surorile ei mai mici atunci o certau. Aproape toţi copiii
pe care- i cunoştea ea, au furat bani din poşeta mamei lor pentru ca
să-şi cumpere bomboane, şi uneori au scăpat fără să fie pedepsiţi.
E bine să-i înveţi pe copii ce spune Biblia, pentru ca ei să ştie cum
să acţioneze. Era decisă că dacă va avea copii vreodată, le va citi din
Biblie şi îi va învăţa cum să trăiască.
Când au aj uns înapoi acasă, nu toţi s-au bucurat de faptul că au
mers la altă biserică.
- Şi acum crezi că eu sunt un demon? izbucni Carlos furios,
înfruntându-l pe tatăl său care stătea umil pe bancă, lângă uşa de la
intrare. De ce te-ai dus la biserica aia? Nu sunt cu nimic mai buni
decât noi ceilalţi. Ai să vezi că nu vei găsi pe nimeni care să te ajute
să semeni porumb. Iar eu nu voi mai veni în vizită la voi. Tu ai ales
să te separi de familie.
Marcos a venit în vizită împreună cu familia lui, care acum
includea şi două fetiţe.
- Fă cum vrei, le spuse el ridicând din umeri. Pentru mine nu
contează. Eu nu merg la nicio biserică, aşa că de ce mi - ar păsa?
Cu timpul, Rosita a aj uns să-i cunoască pe charismatici mai
bine, şi a observat că nu erau prea diferiţi în comparaţie cu catolicii.
O soră a acuzat-o p e alta că a încercat să-i fure soţul. Ea susţinea că
cealaltă vorbea tot timpul cu soţul ei când mergea să ia apă. Cealaltă
nega orice acuzaţie. Amândouă au lipsit de la biserică timp de două
săptămâni, d ar apoi au început să vină iarăşi, şi-au cerut iertare una
de la alta şi s-au împăcat din nou.
Doi băieţi din biserică s-au dus la oraş ca să lucreze pentru
Forţele de Apărare din Belize. Rosita auzise destule de la menoniţi
ca să ştie că Biblia nu le dă voie creştinilor să se lupte. Atunci de ce
aceşti băieţi voiau să fie soldaţi, dacă astfel i-ar fi putut împuşca pe
alţi oameni?
Auzise că un bătrân din biserica lor s-a îmbătat la ziua fiului
său; un altul a semănat porumb într-un ogor defrişat de altcineva.
Era greu de înţeles! De ce oamenii aceştia nu se comportau ca nişte
creştini adevăraţi?
 CA P I TO LU L 1 4

.....

BA I ET I I S U NT O PACO ST E
,

Acum că Rosita era considerată adult şi trebuia să aj ute

muncind pentru a asigura mijloacele de subzistenţă, era mai
interesată de trecerea anotimpurilor. Timpul era determinat în
funcţie de semănat şi de secerat, care depindeau de vreme. Fasolea
era în mare parte semănată chiar înainte de Crăciun. După aceea
se pregăteau seminţele de porumb, iar apoi bărbaţii defrişau noi
suprafeţe pentru a avea unde să semene. În timpul sezonului
secetos, în februarie şi martie, lucrau din greu, tăind tufişuri de
pe hectare de pământ. Apoi, spre finalul sezonului secetos, când
totul era atât de uscat, încât crăpa, dădeau foc ogoarelor pentru a le
pregăti pentru semănatul porumbului. Fasolea se recolta în sezonul
rece, pentru că putea fi vânturată Îară pericolul de a fi umezită de
ploaie. Fermierii încercau să semene porumbul înainte de sosirea
sezonului ploios, care începea în luna mai sau iunie. Pe măsură
ce vara înainta, ploile deveneau din ce în ce mai violente, însoţite
de trăsnete care doborau copacii şi transformau râurile calme în
adevărate şuvoaie învolburate. Sezonul ploios era un sezon noroios
cu călduri înăbuşitoare. Vegetaţia creştea din abundenţă în mediul
de seră, dar ploaia îi ţinea pe oameni aproape de casă. Radioul de
la magazin chiar anunţase că un uragan ameninţa să vină dinspre
Marea Caraibilor, dar de anul trecut niciun uragan nu mai aj unsese

n
V ÂN T U L D I N COHUNI

în satul lor, care era aşezat pe dealuri. Toamna strângeau porumbul

şi ore zul şi semă nau fasolea.
Rosita şi familia ei se bucurau în continuare de viaţa în noua
biserică. La Paşti şi în timpul recoltei aveau vorbitori musafiri,
întâlniri şi mese festive. Din când în când mai erau şi alţii care
participau la serviciile care se ţineau la biserica lor. Doi dintre
băieţii familiei de menoniţi care se mutase în satul lor participau la
întâlnirile charismaticilor. Rosita credea că băieţilor le plăcea mai
mult stilul de laudă şi închinare de aici.
Într-o zi, menoniţii i-au invitat pe toţi cei interesaţi să meargă
împreună cu ei la întâlnirile lor din Blue Creek. Maj oritatea celor de
la charismatici au participat, fiind duşi până acolo Într-o camionetă
de-a menoniţilor. Acolo au avut ocazia să audă mesaj e puternice
despre iubirea aproapelui ca pe noi înşine şi despre a merge a doua
milă. S-a accentuat nevoia de iertare. Dacă nu-l putem ierta pe
aproapele nostru, nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi. În loc să-i
blestemăm pe cei care greşesc faţă de noi, trebuie să-i iertăm, la fel
cum şi Isus i-a iertat pe cei care L-au pironit pe cruce.
Dar cântările menoniţilor - chiar dacă foloseau aceleaşi cărţi
de cântări - nu erau nici pe departe vioaie în comparaţie cu
sunetul chitarei şi bătutul din palme, care caracterizau închinarea
charismaticilor. Şi bineînţeles că peste tot erau batic uri albe care
fluturau în adierea vântului, semănând cu nişte fluturi uriaşi. Ori
de câte ori Rosita se ungea cu grăsime pe părul ei brunet şi mătăso s
ş i - l pieptăn a pe spate, se bucura că n u trebuia s ă - ş i acopere părul
cu un batic alb.

Pastorului charismatic îi păsa de tinerii din biserica lui. Deseori

le vorbea despre puritate şi nevoia de a zidi cămine creştine. Pentru
ei era ceva obişnuit ca cei tineri să trăiască împreună mai mulţi
ani înainte de a se căsători. Multe fete aveau copii înainte de a se
căsători. Nu era uşor să rupi obiceiurile pe care le-au păstrat de-a
lungul generaţiilor.
- Lăsaţi-i pe părinţii voştri să vă ajute să vă alegeţi partenerul de
căsătorie, îi învăţa pastorul. Este păcat să trăiţi împreună fară să fiţi

8'8'
 Băieţii sunt o pacoste
că sătoriţi, şi aveţi nevoie de binecuvântarea şi sprij inul bisericii. Nu
vă căsătoriţi cu un necredincios, i-a avertizat el. Este foarte greu să
c reşti copii pentru Dumnezeu, dacă părinţii nu trăiesc în armo nie.
Pentru a zidi un cămin creştin, care- i aduce slavă lui D umnezeu,
trebuie ca mai întâi să vă alegeţi un partener credincios. Părinţii
voştri, care sunt creştini, vă vor ajuta la aceasta. Ei vă cunosc de
când eraţi mici şi ştiu ce e cel mai bine pentru voi.
În timp ce asculta, Rosita îşi aminti de ilustraţia cu băţul care
face ca pomişorul să crească drept. Dacă îşi dorea să aibă un cămin
creştin, trebuia să găsească un tânăr creştin care să aibă aceeaşi
dorinţă - de a-şi creşte copiii după metodele lui Dumnezeu. Nu
voia să se mărite cu oricine şi se ruga ca Dumnezeu să o îndrume
spre cel care era pentru ea.
Dar într-un sat atât de restrâns, unde curţile şi chiar casele erau
expuse publicului, nu erau prea multe secrete. Bârfa era un adevărat
chin, care deseori stârnea ostilitate, care se transforma în duşmănie
între familii. Acest lucru invadase şi biserica.
Într-o seară, pe când Rosita împreună cu mama ei stăteau
ghemuite lângă foc şi înveleau poch în frunze, mama îi spuse:
- Astăzi, sora 9raciana a fost pe aici şi mi-a spus că acum
câteva zile te- a văzut vorbind cu băieţii lui B ol. Era după serviciul
de la biserică, când tu şi Pablo aţi venit acasă, iar eu şi tata încă nu
aj unseserăm. 1 s-a părut că erai prea îndrăzneaţă.
Rosita ripostă indignată:
- Nu vorbeam cu ei. Niciodată nu am vorbit cu ei. Eram chiar
aici lângă casă şi pregăteam lemnele pentru foc, iar Pablo era în
drum şi vorbea cu băieţii. La femeia aia bătrână îi place să inventeze
poveşti !
- Poate că ai stat acolo şi ai ascultat discuţia b ăieţilor, sugeră
mama.
- Aaa, da! Am stat acolo ca să văd ce vor, dar nu am stat mult,
îşi aminti Rosita.
- Şi a mai auzit că i - ai scris un bileţel unuia dintre băieţii aceia.
- Poftim ? ! spuse Rosita trăgând adânc aer în piept.
Frământa masa în mâini ca şi cum o pedepsea.
- Nu am scris niciun bileţel ! A născocit asta doar pentru că e
geloasă pe mine, că eu sunt drăguţă şi grăsuţă, iar fiica ei D elia e aşa

5'1
V ÂN T U L D I N COHUNI

de slabă . Cred că se teme că nimeni nu se va căsători cu ea.

În cultura kekchi a fi grasă era considerat a fi frumoasă. O
persoană grasă însemna că era destul de sănătoasă şi de bogată ca să
mănânce bine. O persoană slabă era considerată fie bolnăvicioasă,
fie prea săracă pentru a avea ce mânca.
- Oricum, trebuie să ai grij ă ! o avertiză mama pe un ton calm.
Dacă într- adevăr nu ai racut nimic, atunci nu vom mai vorbi despre
asta.

Erau atâtea lucruri de învăţat despre modul biblic de trai, încât

uneori vechiul stil de viaţă se îmbina cu cel nou. Mama ardea în
continuare tămâie când semănau porumbul. Era unul dintre
obiceiurile vechi la care nu putea să renunţe aşa de uşor. D ar totuşi
renunţase la statuia Mariei.
La scurt timp după ce au fost botezaţi, Rosita a înfruntat -o pe
mama ei în legătură cu idolul din lemn.
- Ar trebui să-I aruncăm, îi spuse ea. Ar trebui să-i dăm foc.
- E drept că Biblia spuse că Dumnezeu nu vrea ca noi să avem
idoli, fu de acord mama. Dar nu vreau să-i dau foc. Ar fi prea dur.
- Atunci dă-ni-1 să-I folosim ca păpuşă, îi propuse Rosita.
Apoi luă idolul din lemn şi-l puse într-un şal pe care îl legă
de spatele Carmalitei. Carmalita nu mai putea de bucurie că avea
o păpuşă. Se aşeză la masă şi începu să întindă tortille, ţinând
bebeluşul pe spate, imitând-o pe mama.
Într- o după- amiază, Rosita stătea la intrare, în casă, unde bătea
soarele, şi în timp ce fredona încet o cântare, răsucea aţe galbene,
albastre şi roşii, apoi le împletea cu şuviţele negre care erau legate de
un beţişor. O fată mai mare o învăţase cum să-şi împletească brăţări
cu romburi, folosind aţă colorată. Micuţa Ana încerca să-şi menţină
echilibrul, în timp ce fugărea prin bucătărie puii care scăpaseră de
sub aripile cloştii. Mama plecase la izvor ca să se scalde, iar în arşiţa
acestei după-amiezi totul era liniştit.
Rositei îi plăcea să lucreze cu mâinile în timpul liber. A învăţat
cum să confecţioneze coşuleţe din jeepy-joppa cum obişnuia să
-

facă Manuela - şi să brodeze tucani şi papagali roşii pe material

'l0
 Băieţii sunt o pacoste
alb. Plănuia ca în curând să meargă în vizit ă la Adelita - femeia
care îi cosea hainele - ca să înveţe cum să facă diferite m odele cu
c ruciuliţe, cum se obişnuia să se facă la mâneci şi în jur ul gâtulu i,
la bluzele tradiţionale kekchi. Cu un ochi la surioar a ei şi altul la
treaba ei, continua să viseze. Ce mult îşi dorea să aibă o maşină
de cusut ca să poată să -şi coase singură hainele . . . dar maşinile de
cusut erau prea scumpe. Poate că după ce va creşte mai mare, va
merge la Punta Gorda ca să lucreze şi va câştiga destui bani ca să-şi
cumpere o maşină de cusut. Sau ar putea merge la oraş, să locuiască
împreună cu Marcos şi să lucreze acolo. Apoi îşi aminti de căsuţele
asemănătoare care erau aliniate pe marginea drumului lipsit de
copaci, şi clătină din cap. Scurta ei şedere la oraş o lecuise de dorinţa
de a mai locui într-un loc unde nu sunt copaci şi nici râuri.
Ana se împiedică şi căzu peste o bucată de lemn. Atunci începu
să plângă în hohote. Rosita o luă în braţe, o puse într-un şal şi îl
legă de frânghia care atârna lângă vatră. Îi facu vânt ca să o legene,
apoi se aşeză la locul ei, lângă uşă. Dacă ar putea să-şi coase singură
hainele, şi-ar face o fustă neagră . . . Ce se aude? Se uită în sus.
Bâzzz, bâzzz, bâzzz!
Semăna cu zgom,otul unei lăcuste. Dar nu era sezonul lăcustelor.
Bâzzz. . . bâzzz. . . bâzzz!
Era ciudat. Sunetul era prea tare ca să semene cu cel al unui
cosaş. Venea din tufişurile din spatele casei lor. Se ridică în picioare
şi-şi aşeză lucrul pe băncuţă. Şovăielnic, traversă curtea cu privirea
aţintită asupra tufişurilor de unde se auzea zgomotul ciudat.
Deodată îl zări. Dintre tufişuri se ridică un bărbat. Când o văzu
apropiindu-se, ieşi dintre tufişuri şi o chemă:
- Vino ! Vino aici ! o îndemnă eL
Rosita înlemni. Inima începu să-i bată nebuneşte. Îl cunoştea.
Era Alberto, fratele mai mare al Silviei. El mai facu un pas înspre ea
şi-i zâmbi, arătându-şi dinţii albi.
- Hai, vino ! Vreau să vorbesc cu tine !
Deodată Rosita se sperie. Îşi aminti ce- i spusese mama despre
cum Manuelei îi plăcea să stea de vorbă cu băieţii. S e învârti şi o luă
la fugă. Trecu prin casă, traversă drumul şi tot înainte pe cărare p ână
la izvor, unde se scălda mama ei. Se întâlnise cu ea când tocmai urca
pe cărare. Rosita aproape că sălta de indignare în timp ce- i povestea

'/1
 I
V ÂN T U L D I N C O H U N

mam ei sale cele întâ mplate.

Era Alberto. Sunt sigură. I - am văzut faţa. De ce mi-a făcut
_

una ca asta? Nu ştie că nu vreau să vorbesc cu el? Şi ce tupeu . . . să

facă un zgomot asemănător cosaşilor şi să îmi spună să vin la el.
Aproape că îmi vine să mă duc să-I reclam la poliţie.
Atunci au aj uns înapoi acasă. Mama s-a uitat în spatele casei,
dar nu văzu pe nimeni în tufiş uri.
- Eu nu aş face asta, îi spuse mama liniştită. Dar ai făcut bine
că ai fugit şi ai venit să-mi spui. Mă bucur că nu te-ai dus după el.
Acum uită tot ce s-a întâmplat. N-o să îndrăznească să-ţi mai facă
una ca asta.
Rosita era revoltată:
- Am să-I spun la părinţi. Ei sunt naşii mei şi trebuie să aibă
grij ă de mine. Fiul lor a încercat să mă atragă după el. Mă duc să le
spun chiar acum şi, spunând acestea, o porni înspre uşă.
- Nu te du ! o sfătui mama. Asta nu ar face decât să înrăutăţească
situaţia. Lasă că n-o să afle nimeni. Ai făcut ce trebuia; acum nu-ţi
mai rămâne decât să uiţi tot ce s-a întâmplat.
Dar Rosita era departe. Traversă mândră curtea, apoi se băgă
prin gardul viu care separa curtea Juanei de curtea lor. Îi va spune
naşei Juana şi poate că Alberto va lua bătaie - cât de mare era . În
furia ei, intră direct în casă, dar singura persoană peste care dădu
acolo fu naşul ei, soţul Juanei. Dar nu contă, Rosita îl înfruntă.
- Fiul tău m-a chemat să merg în tufişuri. Era chiar acolo, în
spatele casei noastre şi făcea un zgomot ca un cosaş; iar când am
ieşit din casă, mi - a spus să vin . Vreau să ştiu de ce a făcut asta şi ce
vrea de la mine? Ce drept are să facă aşa ceva?
Naşul ei fu surprins:
- Cine a făcut aşa?
- Fiul tău, Alberto !
- Când?
- Adineauri, răspunse ea stând cu mâinile în şolduri şi dând
din picior. Nu mă interesează să stau de vorbă cu el. D acă vrea o
soţie, ar trebui să vă roage pe dumneavoastră să-i căutaţi una. Nu
trebuie să umble după mine. Eu vreau un soţ creştin. Dacă mai face
aşa ceva, o să-I reclam la poliţie.
Naşul se duse la uşă şi se uită după fiul său.
'!,t.
 Băieţii sunt o pacoste
- Alberto ! Vino- ncoace !
Ruşinat, Alberto se strecură în casă şi se ghemui lângă perete.
Rosita se întoarse înspre el:
- De ce-ai facut asta? Nu aşa se caută o soţie. Eu nu vreau să
merg după tine. Eşti bărbat dej a. Şi dacă vrei o soţie, de ce nu-l rogi
pe tatăl tău să-ţi caute una? Spune- i să-ţi caute o fată de vârsta ta. În
niciun caz pe mine!
Alberto rânj ea şi dădea din umeri ca şi cum ceea ce se petrecea
i se părea amuzant.
- Te- am păcălit doar, îndrugă el.
- Păcălit ? ! spuse Rosita şi scuipă. Dă-mi un smoc de păr din
capul tău. Vreau să -1 ard ca să mă afum şi să scap de toată nenorocirea
asta, care a pornit de la tine. Dă-mi! spuse ea întinzând mâna.
El se uită la ea neştiind ce să creadă. Obiceiul de a arde părul era
doar în cazurile în care cineva îţi greşea foarte grav.
- Aştept ! îl ameninţă ea. Vezi, poate chem poliţia chiar acum.
Dă-mi un smoc de păr.
- Of!
Alberto luă un cuţit din bucătărie şi îşi tăie un smoc de păr. Apoi
smulse o frunză uscată de porumb de lângă foc şi înveli părul în ea.
- Ia-ţi-l! i-l întinse el şi aproape c-o împinse.
Rosita luă părul şi, cu umerii drepţi, ieşi din casă. Când aj unse
pe teritoriul ei, de partea cealaltă a gardului viu, aruncă părul pe
grămada de gunoi. Nici măcar nu credea că arderea părului o va
apăra de demoni. Făcuse asta doar ca să-I sperie pe Alberto. Credea
că a primit o lecţie bună. Nu voia să mai aibă probleme cu băieţii.
Spera că nimeni nu va mai afla ce s-a întâmplat.
După ce Rosita şi-a mai revenit din spaima pe care a tras-o şi s-a
calmat, a început să-i fie ruşine. Dar în cultura lor nu era potrivit
pentru Alberto să se furişeze şi să încerce să o convingă să discute
cu el. Era un mod necinstit de a căuta o soţie. Dar pentru că ea era
creştină nu trebuia să se fi mâniat aşa de tare. A fost nepotrivit din
partea ei să-i ceară un smoc de păr când ea, ca fată credincioasă,
nu mai practica niciun fel de vrăj itorie. Dar cum putea să meargă şi
să-i ceară iertare lui Alberto când ea nu voia să mai aibă nimic de-a
face cu el?
Până la urmă s-a dus şi i-a mărturisit naşului ei, care i-a promis
1}
V ÂN T U L DIN COHUNI

c ă va vorbi el c u Alb erto.

La scurt timp după aceea, pentru că Silvia avea încredere în
Rosita , i-a mărturisit că avea de gând să fugă de acasă.
- În satul vecin este un băiat care vrea să merg să trăiesc cu el.
Acasă muncesc toată ziua şi mama tot nu e mulţumită. Cred că mă
voi duce la băiatul acela.
- D ar ai doar paişpe ani !
Silvia ridică din umeri:
- Mama mea avea paişpe ani când s-a căsătorit cu tata. Nu- s
prea mică.
- Dar de ce băiatul acela nu le spune părinţilor lui să vină şi să
discute cu părinţii tăi, ca să stabilească logodna? Apoi te- ai putea
căsători cu el. Ar fi mai bine aşa. Nu e bine să mergi şi să trăieşti
cu un bărbat fară să fii căsătorită. Înseamnă să trăieşti în curvie şi
e păcat.
- Ce sfântă eşti ! o luă în râs Silvia. Sunt atâţia care trăiesc fară
să fie căsătoriţi. Şi în plus, p ărinţii mei cu niciun chip nu ar fi de
acord, pentru că ei vor să mă căsătoresc cu Adolfo - omul căruia i-a
murit soţia anul trecut. Dej a a fost de două ori să stea de vorbă cu
ei, şi au de gând să plănuiască logodna cât mai curând. Nu vreau să
mă căsătoresc cu el pentru că e prea bătrân. Are douăzeci şi cinci
de ani, iar pe deasupra mai are şi trei copii. Iar băiatul cu care vreau
să trăiesc, deocamdată nu are destui bani pentru ca să facă nunta.
Poate că mai încolo va face rost de bani şi atunci ne vom căsători.
- Tu o cauţi cu lumânarea!
Spusele Silviei nu reuşiră decât să-i întărească şi mai mult
convingerea de a nu trăi cu un bărbat până nu era căsătorită. Şi nu
voia să se mărite cu nimeni până când nu ştia sigur că asta era voia
lui Dumnezeu.
 CAP l TO LU L 1 5

V I CTO R

- Cred că ţi-ar prinde bine, dacă ai merge să stai la oraş pentru

un timp, spuse Carlos în timp ce stătea întins în hamac.
Rosita şi mama ei continuară să întindă tortille, iar copiii se
certau de la noul căţduş p e care-l adusese Carlos.
Carlos nu le mai purta pică pentru faptul că se mutaseră la
biserica charismatică, şi chiar dacă el a rămas loial catolicilor, religia
a devenit un subiect încheiat, care nu mai era discutat între el şi
părinţii lui. Adineauri s:-a întors din vizita Îacută mătuşii Delia.
- Mătuşa Delia a auzit zvonurile care circulă despre tine,
continuă el legănându-se în ham ac şi Îacându-şi vânt numai c u un
picior. Şi a zis că vrea să mergi să stai la ea pentru o vreme, până se
mai potolesc zvonurile. Ţi-ar putea căuta şi un loc de muncă pentru
a câştiga ceva bani. Ba mai mult, ţi-a trimis şi bani p entru biletul de
autobuz, numai ca să mergi.
Apoi, băgându-şi mâna în buzunar, scoase un teanc de h ârtii
împăturite.
- Poftim ! îi spuse el punându-i teancul de hârtii în poale.
- Ce zvonuri? se zbârli Rosita ca o cloşcă înfuriată.
- Ştii tu! Că fugi după băieţi. Cutare şi cutare te-a văzut
stând de vorbă cu băieţii. Că le-ai scris bileţele. Că tu şi Alberto
v-aţi ascuns după tufişuri şi aţi vorbit. Nimic nou. Lucruri pe care
'!f
V ÂN T U L D I N C O H U N I
despre altele. Ştiu că tu nu ai nicio vină,
femeilor le place să le spună
mai mult.
dar poveştil e aste a cres c tot
Şi mă rog , cum au aj uns şi la oraş ?
_

Carlo s ridic ă din ume ri.

- Cine ştie ? ! Între indieni nu există secrete, spuse el rânj ind.
Toţi ştiu totul despre ceilalţi.
- Da, ştiu multe care nici măcar nu-s adevărate.
Rosita întindea tortille furioasă.
- Nu pot s-o sufăr p e femeia aia care n- are altceva de făcut
decât să bârfească, izbucni ea. Nu vreau să mai merg la biserică dacă
e şi ea prezentă.
- Nu fi mânioasă pe ea! o mustră mama cu blândeţe. Ea doar a
încercat să te ajute să fii bună.
- Eu ştiu de unde au pornit unele zvonuri, se băgă Pablo în
conversaţie, care până atunci tăcuse şi stătea într- un colţ, încercând
să descâlcească firul de pescuit.
Rosita se opri brusc din lucru şi se răsuci ca să-I poată vedea.
- Ce ştii? îl întrebă ea surprinsă.
- Victor le- a spus câtorva băieţi că te place. Aşa că acum
oamenii spun că te ţii după el.
Rosita izbucni într-un torent de cuvinte:
- Victor? Victor? Cine-i Victor? Nici măcar nu-l cunosc.
Cine-i?
- Unul dintre băieţii mai mari ai familiei Bol. Cel care a
început să vină la noi la bi serică. Îl ştii? Părinţii lui merg la biserica
menonită.
Rosita strânse din buze şi apoi îşi reluă treaba.
- Aaa, acela . . . Îl cunosc, dar nu am vorbit niciodată cu el.
- Ştim, încercă mama să o liniştească. De asta poate ţi-ar prinde
bine să pleci. Dacă mătuşa ţi-a trimis bani pentru autobuz, ar trebui
să mergi şi să stai la ea pentru o vreme.
Tatăl a fost de acord, aşa că a doua zi Rosita a pornit înspre
Punta Gorda.
Mătuşa i-a urat bun-venit şi într- un timp scurt i-a găsit o slujbă
ca spăIătoreasă pentru indiencele din est. Rosita nu era obişnuită să
'fI,
 Victor
sp ele rufele în pila24• 1 se părea ciudat să te întinzi peste chiuveta din
ci ment şi să speli cu aşa puţină apă. Ar fi preferat să se p oată băga
î ntr- o apă curgătoare ca să le frece şi să le clătească.
Aj unse din nou într-o lume unde se vorbea numai engleză. Se
bucura că nu uitase să vorbească în limba engleză. Se descurca să-i
cumpere cele necesare mătuşii ei, şi îi era destul de uşor să comunice
cu angaj atorii.
Viaţa la oraş nu se potrivea cu stilul de viaţă cu care era învăţată.
Muzica gălăgioasă de la baruri o ţineau trează aproape toată noaptea,
iar casele erau construite atât de aproape unele de altele, încât îi
creau senzaţia că nu are niciun fel de libertate. D upă câteva zile a
început să o doară capul şi să -şi piardă pofta de mâncare. Când s-au
împlinit două săptămâni de stat la oraş, i-a spus mătuşii că vrea să
meargă acasă.
- Dar oamenii vor începe iar să te bârfească, îi aminti mătuşa.
- N-au decât ! ripostă Rosita. Nu am greşit cu nimic. Nici măcar
nu-i voi băga în seamă.
Stătea pe marginea drumului şi aştepta autobuzul spre S anta
Elena când, pe partea cealaltă a drumului, îl văzu pe băiatul despre
care fratele ei îi spusese că îl cheamă Victor. El o observă în acelaşi
moment şi, zâmbind, o salută ridicând mâna. Chiar în acel moment
autobuzul trase în staţie şi-l ascunse de privirea ei.
Gândurile îi erau răvăşite. Zăpăcită, reuşi să urce treptele, iar
apoi se aşeză pe un scaun. Nu îndrăznea să se uite pe geam ca să
vadă dacă el mai era acolo. De ce reacţionase astfel? De ce i-a zâmbit
şi i-a racut cu mâna? Ea nici măcar nu-l cunoştea. Nu a avut destule
probleme cu băieţii? Nu vreau să am de-a face cu el, se hotărî ea.
După ce a aj uns acasă, Rosita l-a luat pe Pablo într-un colţ şi i-a
povestit că l-a văzut pe Victor în oraş.
- Poate că îi placi, spuse Pablo scărpinându-se în cap. Dar
fratele lui mi-a spus că e logodit cu o altă fată.
Rosita răsuflă uşurată.
- Ce bine! Dacă e logodit cu o altă fată, atunci n - am de ce
să-mi fac grij i.
Rosita se încruntă:
24 pila - bazin din ciment, cu o suprafaţă striată pe fiecare parte, pe care se
spală rufele.
'f7
V ÂN T U L D I N C O H U N I

Atunci d e c e mi-a făcut c u mâna?

_

Po ate doar că vrea să fie prietenos. Vrei să aflu? se oferi Pablo.

_

Aş put ea să-I într eb.

Rosita era înspăimânt ată:
- Nu, nu-l întreba. Nu contează. Uită ce ţi-am spus.

Cu două zile înainte de studiul biblic anual de la San B enito, sora

Graciana a venit şi şi-a cerut iertare de la Rosita pentru zvonurile
neadevărate pe care le-a răspândit.
- Nu a fost adevărat ceea ce am spus despre tine, recunoscu
Graciana. Bileţelul a fost o farsă din partea altui băiat. Îmi pare rău.
Am vrut doar să fiu sigură că nu este păcat în biserică.
- Te iert, îi spuse Rosita.
Se bucura că în sfârşit putea să se elibereze de ura pe care i-o
purta surorii care o bârfise.
- Ai de gând că mergi la studiul biblic de anul acesta? o întrebă
Graciana.
- O, da!
Rosita era nerăbdătoare să călătorească din nou prin j unglă, să
cânte împreună cu alte sute de credincioşi, să asculte învăţătură din
Biblie şi să se ospăteze cu carne de porc.
A doua zi dimineaţa, Rosita era împreună cu mama ei în casa
unde dormeau, şi legau cu funie teanc urile de haine curate pentru
călătoria lor la San Benito, când Pablo o strigă să vină afară.
- Poftim, îi spuse el şi-i întinse o bucată de hârtie împăturită. E
o scrisoare care s - ar putea să te intereseze.
- O scrisoare? Pentru mine?
Rosita întoarse hârtia pe partea cealaltă, apoi se uită ţintă la
Pablo, care zâmbea.
- De la cine- i ? îl întrebă ea.
- Desfă-o şi-ai să vezi!
Nedumerită, se aşeză pe o buturugă şi desfăcu scrisoarea.
CJJragă Pa6fo, citi ea. Nu era pentru dânsa. Îşi ridică privirea şi se
uită la fratele ei, care o privea cu un zâmbet j ucăuş.
- Citeşte - o ! o îndemnă el.
'f8'
 Victor
Rosita continuă să citească:

}lm auzit că veţi merge Ca întâ{nirea âe Ca San CJ3enito.

}lş vrea să merg şi eu, âar nu pot pentru că tre6uie să tai
ar6uşti. 7're6uie să âefrişez un ogor pentru jasore. Sper să te
6ucuri âe timpu{pe care-{vei petrece acofo, şi ai grijă mare de
sora ta 1Wsita. 'Vezi să nu păţească nimic.
'Victor CJ3o{

Rosita îşi lăsă mâinile să-i cadă în poale. Se uită la Pablo cu o chii
mari de indignare.
- Ce vrea să spună? Să ai grij ă de mine? De ce i - ar păsa de
mine? Credeam că e dej a logodit !
Pablo ridică din umeri şi îşi ridică mâinile, ca şi când- ar fi vrut
să spună că nici el nu înţelege.
- Nu ştiu nimic ! Mi-a dat-o când veneam acasă de la râu.
- Nu-mi pasă! spuse ea ca şi când toată chestiunea era încheiată,
şi-i înmână scrisoarea. Nu ştiu ce încearcă să arate. Dar chiar că
nu vreau să fiu prinsă scriind bileţele băieţilor. Am avut destule
probleme de genul acesta.
- Na, de acum trebuie să te păzesc ! o tachină Pablo, mergând
codiţă după ea în casă.
La câteva zile, după ce s-au întors de la întâlniri, Rosita şi-a
sărbătorit a cincisprezecea aniversare. A fost o zi ca toate celelalte,
numai că Juana i-a adus un material roşu, ca să-şi coase o rochie.
Cam la o săptămână după ziua ei, Pablo a strigat -o din nou să
vină afară. Când a ieşit, i-a înmânat o foaie care părea a fi luată din
acelaşi carneţel ca cea de dinainte.
- Asta e p entru tine, îi spuse el.
Pe scrisoare scria cu litere de tipar: ROSITA POP.
Pe de-o parte curioasă, iar pe de altă parte şovăielnică, despături
hârtia şi citi:

(j)ragă 1Wsita,
7î-a pfăcut Ca întâ{nirire de studiu 6i6fic? }lm terminat de
defrişat două pogoane de pământ pentru a semănajasore şi
11
V ÂN T U L D I N C O H U N I
�
po rum6. ([)eja mi-am tennir:at e co n: truit �as� m��. Scrie-mi
�
o scrisoare şi povesteşte-mz ce al znvaţat fa znta{nzn. CPa6{o
mi-o poate aduce.
Victor (]Jo{

După ce termină de citit, se uită la Pablo, care în tot acest timp

o urmărise.
- L-am întrebat despre cealaltă fată, se oferi el să-i dea detalii.
Şi mi-a zis că nu e logodit, dar caută o soţie.
- Aaa! exclamă confuză şi se retrase în casă.
Nu avea de gând să-i scrie nicio scrisoare.
După o săptămână a mai primit o scrisoare. De data aceasta,
Victor a întrebat -o dacă poate să vină la ea acasă ca să discute cu ea.
Dej a lucrurile se complicau, aşa că decise să caute ajutorul
mamei. După ce Rosita i-a povestit tot zbuciumul, mama s - a gândit
serios câteva minute, apoi i-a spus:
- De ce vrea să discute cu tine? D acă vrea să te ia de soţie, ar
trebui să-şi trimită părinţii să discute cu noi, şi atunci vom decide.
Oamenii dej a au născocit poveşti despre tine. Dacă îl vor vedea
vorbind cu tine, vor avea şi mai multe motive să dea din gură.
Pablo a fost trimis să-i spună lui Victor că Rosita nu- i va scrie
scrisori, nici nu va vorbi cu el. Dacă vrea să-şi caute o soţie, atunci
trebuie să-şi trimită părinţii ca să discute despre logodnă.
Pablo avea reţineri să ducă un asemenea mesaj descurajator.
- Dar părinţii lui Victor sunt menoniţi. Poate că ei nu fac
lucrurile pe stil vechi.
- Noi le facem, îi spuse tatăl.
Aşa că Pablo plecă. Rosita încercă să-şi analizeze sentimentele
pe care le avea pentru Victor. Nu-l cunoştea câtuşi de puţin. De la
Pablo a aflat că avea şaptesprezece ani şi că ultima dată a defrişat
şi a semănat singur ogoarele. Şi-a construit o casă în spatele casei
părinteşti şi avea un cal care era al lui. Era creştin şi mergea la
aceeaşi biserică unde mergea şi ea. Era puternic şi chipeş. Poate că
era bine să se mărite cu el, dar oare ce fel de om era? Îşi dorea să
poată vorbi cu el, pentru ca să-I poată cunoaşte.
Într-o dimineaţă, în timp ce mătura pe lângă vatră, în uşă apăru
Victor. Mama l-a invitat înăuntru şi i-a spus să stea în hamac. În

100
 Victor
timp ce mama desÎacea porumb în aceeaşi cameră, cei doi tine ri au
vorbit unul cu altul pentru prima dată.
- Îmi caut o soţie, începu Victor ferm, dar cu blândeţe. Te- am
urmărit de ceva timp.
- Dar ai fost logodit cu o altă fată? îl întrebă Rosita.
- Părinţii mei au hotărât acea logodnă, după cum e obiceiul
la indieni, îi explică Victor. Dar niciunul dintre noi nu am fost de
acord. Aşa că împreună am decis că e mai bine să rupem logodna.
- Unde-i ea acum?
- E căsătorită cu altcineva, îi spuse Victor. Le-am spus
părinţilor că îmi voi căuta singur o soţie. D acă nu vrei să fii s oţia
mea, atunci spune-mi acum. Nu vreau să mă căsătoresc cu cineva
care nu mă vrea. Când Avraam l-a trimis pe sluj itorul său să c aute
o soţie pentru Isaac, părinţii au întrebat -o pe Rebeca dacă vre a să
meargă cu el. Ei nu au decis împotriva voinţei ei.
- Nu pot să-ţi dau răspunsul astăzi, îi spuse Rosita. Trebuie să
mă gândesc.
Asta a fost tot ce a putut să-i spună.
În acea seară, Rosita a vorbit din nou cu părinţii ei. Nu aveau
nimic să-i reproşeze lui Victor, dar totuşi doreau ca lucrurile s ă fie
Îacute după cum era obiceiul.
- Îi vom spune lui Victor să-i invite pe p ărinţii săi la noi, c a să
discutăm şi să plănuim logodna, spuse tatăl.
În următoarea lună, părinţii lui Victor au venit de două ori în
vizită la familia Rositei, ca să facă planuri pentru logodnă. A doua
oară, au fost prezenţi şi cei doi tineri şi au stabilit o dată când să aibă
loc evenimentul.
Chiar dacă Rosita nu petrecuse prea mult timp cu Victor, a aflat
că părinţii lui Victor, ca şi p ărinţii ei, s-au convertit şi au fost botezaţi
la charismatici. După un timp, p ărinţii lui au decis să se mute la
biserica menonită, dar Victor împreună cu fratele lui au rămas la
charismatici. Rosita începea să fie tot mai încântată de gândul că va
fi soţia lui Victor şi vor avea propriul cămin.

101
 CA P I TO LU L 1 6

C E I D O I VO R F I U N A

Rosita şi Carmalita erau în râu şi stăteau aplecate deasupra

pietrelor pe care spălau, frecând cu săpun pantalonii murdari ai
fraţilor şi ai tatălui lor. În timp ce lucra, Rosita fredona o cântare.
Era o zi însorită, iar razele soarelui erau destul de puternice, dar
totuşi nu la fel de arzătoare ca la prânz. Câţiva nori mari şi pufoşi
decorau cerul, dar nu se auzeau niciun fel de tunete; numai o adiere
uşoară se j uca printre frunzele de cohun. În viaţa ei aveau să aibă loc
din nou schimbări, dar inima îi spunea că erau schimbări în bine.
Abia aştepta să devină soţia lui Victor. Logodna lor urma să aibă loc
peste două zile, vineri seara.
Îşi ridică privirea şi o văzu pe Silvia venind pe cărare înspre râu.
Chiar dacă Silvia nu fugise de acasă, după cum plănuise, rareori
Rosita mai vorbea cu ea. Fiecare avea treaba ei şi mergeau la biserici
diferite, dar totuşi erau prietene în continuare.
- Am auzit că vineri seara vei avea logodna, îi spuse Silvia în
timp ce băga câteva rochii în râu ca să le înmoaie.
- Da!
- Şi eu mă voi logodi! o anunţă Silvia, aruncându- şi mândră
capul pe spate.
Rosita se opri din frecat şi se uita fix la ea, neştiind ce să creadă.
- Tu? Serios?! Cu cine?

10'
V ÂN T U L DIN C O H U N I

- Adolfo.
- Am crez ut că nu- ţi place. Spuneai că e prea bătrân pentru
tine.
Silvia chicot i.
- Nu-mi plăcea, dar acum îmi place.
Şi spunând acestea, începu să săpunească de zor un prosop.
Rosita dădea din cap, nevenindu-i să creadă.
- Dar ce te- a făcut să te răzgândeşti?
- A venit în vizită la mine şi mi-a adus câteva fructe de mango
proaspete. A fost drăguţ din partea lui. După aceea, a început să-mi
placă de el. Nu e chiar aşa de bătrân şi nu arată pe cât de bătrân e.
Rosita se încruntă bănuitor:
- Eşti sigură că nu a pus pe nimeni să facă farmece cu fructele
alea de mango, ca să te facă să-ţi placă de el ?
Silvia râse:
- Posibil. Aşa-i obiceiul. Dar ce mai contează? Atât părinţii
mei, cât şi eu suntem bucuroşi. Poate că ne vom căsători cam în
acelaşi timp.
Rosita se buc ura că Silvia renunţase la planurile ei de a fugi
de acasă - pentru a trăi cu cineva - şi Îi era recunoscătoare lui
Dumnezeu că Victor nu s - a folosit de vrăj i ca să o cucerească, iar
viitorul ei soţ era creştin.

În seara în care urma să aibă loc logodna, tot neamul

Bol - bunicii lui Victor din partea mamei şi din partea tatălui,
cei şase fraţi şi surori mai mici, maj oritatea unchilor, mătuşilor şi
verişorilor - s - au adunat acasă la familia Pop. Neamurile din p artea
Rositei s-au grupat de partea cealaltă a curţii.
După ce au sosit toţi musafirii, tatăl lui Victor s-a ridicat în
picioare, s-a dus între cele două grupuri şi a bătut din palme. Peste
mulţime s-a aşternut liniştea. Atunci el a ţinut un scurt discurs.
Rosita stătea lângă mama ei, în faţa casei, şi se uita pe furiş la Victor.
Era prea ocupată ca să fie atentă la discurs.
Scopul discursului era să facă publice negocierile care au avut
loc între părinţii celor două familii şi să informeze neamurile cu
10+
 Cei doi vor fi una
privire la planurile de nuntă. Logodna era o prezentare oficială a
tânărului şi a tinerei celor două familii care se înrudeau.
Tatăl lui Victor îşi încheie discursul spunând:
- Şi acum avem ceva pentru Rosita.
Toate privirile s - au întors înspre cutia de carton de pe masă.
În cutie erau darurile pe care le-a adus Victor pentru viitoarea lui
mireasă.
Sfioasă, Rosita merse cu mama şi două surori de-ale mamei la
masă ca să deschidă cutia. Pe rând, au scos o bucată de material
albastru, unul roz şi unul cu flori. Mai erau: o pereche de papuci
de casă, un pieptene, o perie, un săpun parfumat şi un set de dame
pentru păr. După aceea, copii, femei şi fete s-au îmbulzit în jurul
mesei, împingându-se ca să poată admira cadourile. Le- au analizat,
le-au lăudat şi apoi le-au dat din mână în mână.
Parcă ar fi pentru
toţi, nu numai pentru mine, se gândi Rosita. Se uită după Victor
printre gloata de neamuri şi-l zări, uitându-se la ea. Îi zâmbi pentru
a-i arăta că îi plăceau cadourile, iar el îi răspunse tot cu un zâmbet.
Apoi sosi momentul când trebuiau să facă schimb de mâncare.
Rosita împreună cu mama şi mătuşile ei au gătit orez cu fasole şi
carne de pui. Tată l împreună cu fraţii ei au servit familia Bol cu
porţii mari de mâncare. După ce au terminat de mâncat orezul,
părinţii lui Victor i-au servit pe cei din familia Pop cu pâine şi
cafea2S• Logodna s - a încheiat.
În timp ce-şi beau cafeaua, părinţii celor două familii, păstorul şi
cei doi logodnici au stabilit data nunţii. Urmau să aştepte până când
Victor strângea orezul, ca să facă bani pentru masa de la nuntă.
Părinţii lor i-au desemnat pe păstor şi pe soţia lui să fie martori. Un
predicator din oraş urma să vină ca să oficieze cununia.
A doua zi, după logodnă, mama lui Victor veni în vizită la Rosita.
- Bună, Rosita! spuse ea deodată şi se opri, pentru că fiind
însărcinată, începu să gâfâie de la efort. Unul din motivele pentru
care noi am vrut ca Victor să se căsătorească e pentru că astfel aş
25 În ţările din America Latină, unde se cultivă cafea, consumul acesteia este
mult mai larg decât ocazional. Deşi consumul de cafea nu este păcat, atragem
atenţia cititorului că acest aliment are potenţialul de a crea dependenţă
în trupul uman, domnind astfel în Templul unde ar trebui să domnească
Hristos.
10f
V ÂN T U L D I N C O H U N I

avea p e cineva care s ă m ă ajute l a treabă, continuă e a zâmbind

cu subînţeles. Patru băieţandri! Nici nu-ţi imaginezi câte tortille
mănâncă. Marita are doar nouă ani, iar eu am atâta treabă, încât
abia fac faţă să gătesc şi să spăl rufele. Vreau să vii să mă ajuţi în
timpul zilei.
În cultura lor, logodnica aparţinea familiei viitorului ei soţ.
- Voi veni, spuse Rosita foarte supusă.
Aşa se face că Rosita a început să lucreze pentru mama lui Victor.
După ce se trezea, o ajuta pe mama ei să facă tortille, iar după aceea,
mergea repede să o ajute pe mama lui Victor la spălat rufele. Acum
Carmalita era destul de mare ca să o aj ute pe mama, aşa că nimeni
nu a obiectat nimic. După ce Rosita termina de spălat, trebuia să
ducă porumbul la moară. Familia aceea cu atâţia băieţi consuma
două kilograme de porumb numai la o masă. Chiar dacă amândouă
taceau tortillele, le lua destul de mult timp ca să le întindă.
Rosita observă că familia B ol avea carne la masă aproape în
fiecare zi. Nu era carne de pui, dar era de paca, armadillo sau pecar,
în funcţie de ce prindeau băieţii. Mama lui Victor avea vase de toate
mări mile în care să gătească, multe castroane, căni şi linguri. Atât
Victor, cât şi Ricardo, fratele lui mai mic, aveau propriile ogoare.
Ei se aj utau între dânşii, de aceea păreau să fie mai înstăriţi decât
familia ei.
Deşi Rosita petrecea destul de mult timp acasă la Victor, nu îl
vedea aşa de des. Dimineaţa pleca devreme la câmp, iar la prânz,
când se întorcea acasă - obosit şi murdar - mânca în tăcere, iar
apoi adorm ea în hamac. Uneori mai schimbau câteva vorbe, dar nu
petreceau timp doar ei doi singuri.
Casa pe care o construise Victor era puţin mai la deal de casa
tatălui său. Era o casă mare, cu acoperiş înalt şi gros, construit din
frunze de cohun. Chiar dacă Rosita îşi dădea seama că în curând
avea să fie a ei, niciodată nu s-a furişat să vadă cum e înăuntru.

Era ziua căsătoriei lui Victor cu Rosita, iar cohunii se legănau

uşor în sătucul din Munţii Maya. Chiar dacă era în timpul sezonului
secetos, soarele a strălucit toată ziua. Rosita s-a îmbrăcat într-o
tOb
 Cei doi vor fi u na
rochie albă, cu floricele roz, un voal pe care l-a împ rumutat de la
c ineva, o pereche de sandale noi şi ciorapi albi. Hainele de nuntă i le
dăruise Victor. Îmbrăcat cu o cămaşă albă şi p antaloni negri, mirele
arăta ca un adevărat bărbat.
Rosita şi-a propus să nu plângă. Multe fete plânge au în ziua
nunţii lor pentru că trebuiau să le părăsească pe mamele lor, ca să
meargă să locuiască împreună cu un străin. Cât despre ea, mama
ei locuia destul de aproape - aşa că putea să meargă în vizită la
ea oricând - şi mai mult decât atât, avea încredere că Victor va fi
drăguţ cu ea. Nu avea niciun motiv să plângă.
Dar când predicatorul le-a reamintit că vor pleca de la părinţii
lor ca să întemeieze un cămin propriu, atunci un val de tristeţe şi
teamă trecu peste ea. Nu era o j o acă. Era pentru toată viaţa. Cine
putea şti ce-i rezervă viitorul? D ar atunci se sforţă să-şi stăpânească
lacrimile şi-şi concentră atenţia la mesaj .
- Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, ş i fi e ca D omnul să
binecuvânteze rodul pântecelui tău.
Dacă asta era voia lui Dumnezeu, ea va naşte copii. Oare cu cine
vor semăna? Oare câţi vorfi? Erau întrebări la care numai D umnezeu
putea răspunde.
Cu solemnitate şi sinceritate, ea a repetat după predicator
promiţând să-I iubească, să-I preţuiască şi să-I îngrij e ască pe tânărul
care-o ţinea de mână.
Apoi predicatorul i-a prezentat pe cei doi adunării, ca fiind soţ
şi soţie. Cei prezenţi i-au legat pe cei doi cu o panglică, un simbol al
unirii lor. Trebuiau să poarte panglica toată ziua, aşa că nu puteau
să se depărteze prea mult unul de celălalt.
Cei doi au mers în frunte şi i-au condus pe ceilalţi spre casa
familiei B ol, unde era pregătită masa. Chiar dacă bebeluşul familiei
lor avea doar două săptămâni, mama lui Victor a ajutat -o pe mama
Rositei şi pe surorile ei ca să pregătească porţiile de carne de p orc
şi calda, până i-au terminat de servit pe toţi invitaţii. Tânărul mire
a racut singur rost de toată mâncarea pentru masa de nuntă, aj utat
doar puţin de tatăl său.
Rosita şi Victor au stat la masă - în casă - împreună c u martorii
şi părinţii Rositei. Invitaţii - care însemna toată p opulaţia satului
şi rudel e mirilor - treceau pe la masă ca să dea mâna cu mirii, să îi
107
V ÂN T U L DIN COHUNI

felicite ş i să l e p ună u n cad ou sub masă. Mirele ş i mireasa s e topeau

de zăp uşeala din încăpere şi nu prea aveau timp să vorbească unul
cu altul.
În acea seară, Rosita a intrat după Victor în noua lor casă pentru
a începe viaţa împreună.
 CAP I TO LU L 1 7

U N N O U I N C E P UT

- Unde vrei să pun focul?

Era a doua zi după nuntă, iar Victor şi Rosita erau nerăbdători
să-şi aranj eze casa. În bătaia razelor soarelui de dimineaţă, lambriul
din casă părea galben, iar p ardoseala din pământ era netedă ca
cimentul. Casa era aproape goală, cu excepţia unui pat într-un colţ.
Rosita îşi roti privirea în încăpere şi se uită la cele două uşi care
erau poziţionate la extremităţi, pe pereţii din lungimea camerei. Se
uită în sus la vârful acoperişului şi ieşi afară ca să vadă din care
parte bătea vântul.
- În colţul acesta, se hotărî ea. De aici, fumul se va ridica direct
în sus.
Victor s-a dus să prindă calul. Rosita îl urmărea cu admiraţie
cum se apropie de animalul j ucăuş şi dintr-o mişcare îi puse
căpăstrul. A vorbit cu el până s-a astâmpărat, apoi ţinându-l de
frânghie, au mers cu toţii la râu.
Rosita se simţea ciudat să meargă prin sat cu Victor.
- Toată lumea se uită la noi, spuse ea înroşindu-se.
- N-au decât să se uite, îi spuse Victor mergând ţanţoş. Acum
eşti soţia mea şi pot să merg cu tine peste tot.
După ce au aj uns la râu, au ales pietrele de care aveau nevoie
p entru a construi vatra şi le-au pus în saci. Apoi au pus sacii pe cal.
10'(
V ÂN T U L DIN COHUNI

Rosita dădu indicaţii, iar Victor aranj ă pietrele pentru două

gropi und e să facă foc. După aceea, au împrumutat o lopată de la
tatăl lui Victor, ca să sape p ământ de pe marginea râului. Amândoi
au amestecat lutul cu apă şi au tencuit pietrele. Deasupra uneia
dintre cele două gropi pentru foc, Victor a aşezat comal-ul pe care-l
cumpărase, iar deasupra celeilalte gropi a pus două arcuri vechi de
la un camion, ca suport pentru oale. Victor şi Rosita s-au bucurat că
au reuşit să facă atâta treabă într-o zi, dar lutul trebuia să se usuce
foarte bine, înainte ca Rosita să poată găti. Până au reuşit să-şi
aranj eze toată casa, au mâncat cu familia lui Victor.
A doua zi, Victor a improvizat o masă şi câteva rafturi pentru
puţinele vase pe care le-au primit cadou de nuntă. Când un cabanero
a trecut prin sat, Victor i - a spus Rositei să-şi aleagă câteva castroane,
linguri şi un lighean de plastic în care să spele vasele. Printre toate
lucrurile care erau expuse, Rosita observă o strecurătoare albastră.
- Aş avea nevoie de o strecurătoare pentru porumb ! exclamă
ea uitându-se la Victor.
Nu voia ca Victor să fie nevoit să cheltuiască prea mulţi bani.
- Ia-o dacă ai nevoie, îi spuse el.
Era o experienţă nouă pentru Rosita ca să poată cumpăra.
Niciodată nu şi-a mai cumpărat nimic. Nu avea habar câţi bani
avea Victor sau câţi putea să cheltuiască. Cu ajutorul lui, a cumpărat
două linguri mari pe care să le folosească pentru caldo, un calabash
în care să care apă şi un vas de plastic cu capac, în care să pună
tortillele ca să le păstreze calde. Victor şi-a cumpărat un hamac pe
care l-a şi întins în mijlocul casei.
De la magazinul din sat şi-au procurat: praf de copt, zahăr, sare,
cacao şi usturoi.
Rosita şi-a aşezat noile achiziţii pe rafturi şi şi-a confecţionat un
moj ar şi pistil ca să aibă cu ce măcina mirodeniile şi ricado. Victor
a Iacut o masă şi două bănci j o ase. Râşniţa nouă de porumb a fost
montată la masă, iar porumbul a fost aşezat în colţ. Lemnele pentru
foc erau stivuite afară lângă perete. Rosita avea tot ce-i trebuia ca să
înceapă să gătească. Se simţea ca o regină când pentru prima dată a
pregătit o masă în propria ei casă.
În săptămânile care au urmat, Pablo deseori a luat masa de seară
împreună cu ei. Toată viaţa au fost atât de apropiaţi, încât se părea că
110
 Un nou început
nu putea trăi fără ea. Uneori dormea acasă la Victor şi Rosita. Când
Victor semăn a porumbul sau strângea faso le a, îl ajut a şi P ablo. C a
recompensă, Victor îi cumpăra rechizite pentru şco ală. Părea cât se
p oate de normal ca Pablo să continue să facă parte din viaţa Ros itei.
Ea trebuia s - o aj ute în continuare pe soacra ei. Aşa că, dup ă ce
termina de spălat vasele şi rufele pentru ei, cobora la casa mai mare
şi mătura în toată casa, desfăcea porumb, iar când mergea la râul
din apropiere ca să spele rufele, îl căra pe bebeluşul lor în spate.
Soacra ei le cerea copiilor să facă multă treabă: să măture curtea
foarte bine, să care lemne pentru foc - ca să aibă rezerve pentru
câteva săptămâni, să desfacă porumb pentru animale şi să pună lut
unde pardoseala avea denivelări. D acă i se părea că b ăieţii petreceau
prea mult timp la pescuit, atunci îi certa. Şi nu găsea niciun rost ca
băieţii să piardă timpul jucând fotbal.
- Dacă aveţi energie să fugiţi după minge, duceţi-vă şi defrişaţi
arbuşti! obişnuia să le spună adesea.
Ea se trezea înainte de răsăritul soarelui ca să facă tortille pentru
familia ei, şi lucra din greu toată ziua, rareori făcându-şi timp să se
odihnească.
Nu i-a luat mult, timp Rositei să îşi dea seama că deşi soacra ei
era cam severă, totuşi avea o inimă bună. D ucea caldo cu carne de
pui proaspetelor mămici şi era aproape întotdeauna gata să spele
rufele sau să gătească pentru mămicile care erau bolnave. Ros ita a
învăţat multe despre a-i aj uta pe alţii de la mama soţului ei.
Băieţilor din familia B ol le plăcea să discute şi să povestească, şi
deseori glumeau, se tachinau şi râdeau împreună. D e p e scăunelul
de lângă foc, cu bebeluşul la piept, mama lor deseori le dădea sfaturi,
îi certa şi îi îndruma. Chiar dacă avea multe de spus, ca o adevărată
soţie kekchi, tot timpul îi ceda locul soţului ei să vorbească, atunci
când acesta dorea să se afirme. Tatăl lui Victor îşi conducea cu
blândeţe familia gălăgioasă şi rareori lua parte la conversaţiile lor
glumeţe. Dar când le spunea ceva, ascultau cu respect şi-i urmau
sfatul.
Familia în care crescuse Rosita era tăcută şi retrasă. De aceea
când fraţii lui Victor îl tachinau spunându-i că s - a căsătorit cu un
butoiaş, sau susţineau că tortillele pe care le făcea ea erau prea mici,
Rositei îi venea să fugă înapoi acasă la părinţii ei.

111
V ÂN T U L DIN COHU N I

Într- o zi, soacra ei a plecat î n vizită şi a lăsat-o s ă gătească

singură caldo de pui. Rosita a făcut supa la fel cum obişnuia să o
facă la ea acasă, punând ceapă, usturoi, ricado, cilantro şi ardei iute.
Gilberto, cel de- al treilea frate, se prefăcea că se îneacă:
- Ai vărsat cutia cu p aprică în supă? o întrebă el.
- Ce mai e şi asta? i se alătură Ricardo, scoţând din castron o
frunză de cilantro. Seamănă cu o coadă de şobolan. Eşti sigură că
nu e caldo de şobolan? întrebă el uitându-se suspicios în castron.
- Eu cred că a pus nisip în tortillele astea, adăugă fratele cel mai
mic.
Toţi râdeau de nu mai puteau pe seama glumelor pe care le
făceau. Văzând privirea dezorientată a Rositei, mama încercă să-i
liniştească:
- Staţi puţin! îi doj eni ea. Fata asta a lucrat toată după-amiaza
să vă facă o mâncare aşa de bună, iar ca răsplată voi o tachinaţi?
Tăceţi şi mâncaţi şi lăsaţi- o în pace !
- De ce au vorbit aşa? l-a întrebat ea pe Victor după ce au plecat
de la părinţi. Nu mă plac?
- Ba da, te plac încă foarte mult, o linişti el. Dacă nu te-ar
plăcea, atunci nu te-ar tachina. Nu-i băga în seamă! Aşa sunt ei.
Totuşi, poate ar fi bine să te obişnuieşti cu ideea. Acum şi tu eşti
parte din familia asta.
Uneori, Victor era aşa de absorbit de discuţiile cu fraţii săi,
încât părea că a uitat cu totul de Rosita. Aceasta stătea pe margine
şi legăna bebeluşul şi se întreba dacă va reuşi vreodată să se simtă
confortabil în grupul acesta aşa de gălăgios. Dar, după ce aj ungeau
acasă la ei, discuta cu Victor despre tot ce s-a petrecut, şi îi trecea
toată supărarea.
Când Victor s - a dus să taie lemne în junglă, a mers şi ea cu el
să-I aj ute. El tăia lemnele, iar ea le lega. Victor i-a dezvăluit locurile
lui preferate pentru pescuit şi i-a arătat unde putea să găsească
frunze din care să-şi facă mături. Dintre toate, cel mai mult îi plăcea
să meargă cu el la câmp. Victor era un tânăr ambiţios. Pe lângă
ogoarele cu porumb, fasole şi orez, mai avea şi parcele de pământ
cu ardei, cartofi şi arbori de cacao.
Ei lucrau cot la cot la strâns fasolea, la tăiatul porumbului şi la
săpat tapioca. El o lăuda pentru mâncarea pe care o gătea, iar ea îl

11,t.
 Un nou încep u t
admira pentru talentul d e vânător.
- Nu vom lucra duminica! îi spuse Victor în prima zi de
duminică, după căsătorie. Dumnezeu a creat lumea în şase zile, iar
în a şaptea zi s - a odihnit. De aceea ar fi bine să-I urmăm exemplul.
- Dar ceilalţi din biserica noastră merg la câmp sau spală
rufele în ziua de duminică, cugetă Rosita. Chiar contează dacă
lucrăm duminica, atâta timp cât dimineaţa mergem la serviciul de
închinare?
El clătină din cap dezaprobator.
- Este o zi de odihnă. Este ziua Domnului. Ne vom odihni,
vom citi din Biblie, vom merge la râu să ne scăldăm sau vom merge
în vizită la familiile noastre, dar duminica nu vom spăla rufe, nu
vom lucra la câmp, nici nu vom merge la magazin.
Rositei nu i-a luat mult timp să-şi dea seama că, deşi Victor nu a
mers împreună cu părinţii săi la biserica menonită, totuşi învăţătura
lor a avut o mare influenţă asupra lui. El nu era de acord cu faptul că
băieţii de la biserica charismatică s - au dus în armată.
- Domnul Isus ne-a spus că trebuie să ne iubim duşmanii şi să
nu ne împotrivim celor care ne fac rău, i-a spus Rositei. Cum p oţi
fi soldat sau poliţist şi să împuşti un om, dacă eşti un urmaş al lui
Hristos?
Victor şi Rosita au continuat să meargă la biserica lor, dar din
când în când, miercurea seara sau când aveau loc întâlniri speciale,
mergeau împreună cu familia lui Victor la întâlnirile menoniţilor.
Rositei îi plăcea studiul biblic şi deseori, după ce auzea un mesaj , îşi
dădea seama de nevoia de schimbare din viaţa ei, dar nu avea nici
cea mai mică dorinţă să se mute din nou la altă biserică.
Victor avea o Biblie personală şi în unele seri îi citea şi ei. El
avea un mod interesant de a explica pasaj ele dificile, astfel încât ea
să înţeleagă.
- Parcă ai fi un predicator! îi spuse ea odată râzând.
- Uneori mă gândesc că aş putea predica, îi mărturisi el. Dar
când aş mai avea timp să semăn porumb şi să defrişez noi ogoare,
dacă aş fi predicator?
În după- amiezile mai libere, în timp ce aştepta ca soţul ei să se
întoarcă acasă de la vânătoare - unde era plecat cu fraţii lui - Rosita
lua Biblia şi începea să citească. A citit despre Moise, Noe, D avid

ff?
V ÂN T U L DIN COHUNI

ş i Daniel. Întâmplările interesante din Vechiul Testament erau fără

număr şi multe dintre ele nu le mai auzise niciodată până atunci.
Dacă voi avea vreodată copii, îşi spuse în sinea ei, le voi povesti toate
întâmplările astea. Ele vorbesc despre Dumnezeu şi cum El l-a ajutat
pe poporul Său.
Rosita Îi mulţumea în fiecare zi lui Dumnezeu că i-a dăruit un
soţ creştin, aşa de puternic şi de iubitor. Împreună vor clădi o viaţă
bună pentru ei şi pentru copilaşii lor.
 CA P I TO LU L 1 8

.... ...

N O R I I I NTU N E CA C E R U L

Rosita fredona bucuroasă o cântare, în timp ce mergea la vale

înspre casa mamei sale. Mergea în vizită la mama ei cel puţin o dată
pe săptămână. În timp ce desfăceau porumb împreună sau făceau
turte de mălai cu carne, cele două vorbeau despre ce se mai petrecea
în familiile lor. Amalia născuse a treia fetiţă, iar Carmalita învăţa să
se trezească devreme ca să facă tortille.
- Ea nu-i aşa de leneşă cum ai fost tu, îi spuse mama chicotind
pe înfundate. Îţi mai aminteşti că a trebuit să te bat ca să te trezeşti?
Rosita aprobă dând din capul.
- Acum sunt din nou leneşă, recunoscu ea. Dacă Victor se
trezeşte devreme ca să meargă cu fraţii lui la defrişat arbuşti, se
duce să mănânce acasă la mama lui, iar mie îmi spune să mai dorm.
Mama ei se încruntă:
- Asta nu e bine. Ar trebui să te trezeşti şi să-i faci tu mâncare.
- D ar şi lui îi place să doarmă. Dacă nu are treabă, atunci
dormim până la ora şase.
Mama ei nu mai spuse nimic, ci doar dădu din cap ca şi cum ar
"
fi vrut să spună: "Oare ce se va alege de generaţia asta tânără? .
- Bunica e bolnavă, o anunţă mama. Nu poate merge pe
picioare. Doctorul a spus că are arterită la genunchi.
- Dar e Delores acolo să o aj ute cu treaba, spuse Rosita.
llf
V ÂN T U L D I N COH U N I

_Acu m este Delores, dar nu peste mult timp s e va căsători şi

atunc i cine va avea grij ă de bunica? Poate că va fi posibil să locuiască
împreună cu Delores şi soţul ei.
- Ar fi bine dacă ar putea.
Mama Rositei se aplecă să mai pună lemne pe foc.
- Vrei să-ţi dau câteva ouă? o întrebă pe Rosita. Ţi- ar trebui
mai multe găini ca să poţi face caldo.
- Cloşca mea are dej a doisprezece puişori, îi spuse Rosita. Dar
aş vrea să caut încă una ca să am şi mai mulţi. Cred că aş putea
cumpăra una de la mătuşa lui Victor. Dacă îmi dai câteva ouă, aş
putea să le pun la clocit chiar astăzi.
Rosita a dus acasă cele şase ouă pe care i le-a dat mama ei, şi mai
făcu un cuibar la perete, lângă vatră, unde era cald.
Intr- una din drumeţiile lor prin pădure, Victor a tăiat măduva
unui cohun tânăr, ca s - o ducă acasă.
- Mi-e poftă de măduvă de cohun, îi spuse el soţiei lui.
Apoi înaintând gânditor pe cărarea îngustă, adăugă:
- Cohun-ul este un copac care este folosit la multe. Îl
întrebuinţăm ca să ne facem acoperişuri, mâncăm nucile şi măduva,
ba încă ne anunţă şi când se apropie ploaia.
- Şi pe deasupra, mai e şi frumos, adăugă Rosita. Îmi place
să privesc cum se leagănă frunzele de cohun când bate vântul. Mă
bucur că avem cohuni pe dealul din spatele casei noastre. Îmi sunt
ca nişte prieteni.
Într- o seară, când Victor s-a întors acasă după o discuţie cu
tatăl său, i - a spus Rositei că în acea sâmbătă îi va ajuta pe bărbaţii
de la biserica menonită să pună acoperişul pentru un cuplu mai în
vârstă, care locuia la marginea satului.
- Dar de ce vor să-i aj ute? îl întrebă ea. Sunt neamuri cu cineva
de la biserică?
- Nu cred.
- Sunt membri în biserica lor?
El clătină din cap că nu.
- Sunt săraci, iar copiii lor locuiesc în alte sate. Aşa se procedează
la menoniţi, îi explică el. D acă văd că cineva este în nevoie, atunci
îl ajută. Cred că mama mea va aj uta la bucătărie - aşa că vei putea
merge şi tu.
11/,
 Norii În tunecă cerul
Rosita nu era sigură că vrea să le ajute pe femei le meno nite ca
să
găte ască pentru persoane pe care ea nici măcar nu le cunoş tea. Dar
când Dominga - soţia păstorului - a venit să o întrebe dacă vrea s ă
le ajute, ea a acceptat să meargă.
Femeile au Îacut calda şi tortille, au discutat şi şi - au alăptat copiii,
au alungat câinii afară din casă şi i-au pus pe copii pe ma rgine, cu
c astroanele cu mâncare în braţe, ca toţi ceilalţi. Singu ra diferenţă
era în îmbrăcăminte. Rosita nu se simţea deloc confortabil în fusta
ei cu flori stridente şi în bluza cu dantelă, pe lângă rochiile simple şi
baticurile albe ale celorlalte femei.
Într-o seară, la scurt timp după ce terminaseră cu acoperişul,
Rosita închise găinile în coteţ şi se îndrepta înspre casă, când se
întâmplă să audă o conversaţie între socrul ei şi cei doi fii mai mari,
care îşi ascuţeau macetele în curte.
- Juan a mai fost căsătorit o dată, spuse socrul, trecând cu
degetul peste lama lui lungă. Prima lui soţie a plecat după alt bărbat.
Atunci el a divorţat.
Rosita şi-a dat imediat seama că discutau despre cuplul care
urma să se căsătorească în biserica ei duminica următoare. Se aşeză
pe banca din faţa casei ca să asculte. Vocile lor răsunau destul de
clar până în locul unde era ea.
- Dacă a divorţat, atunci înseamnă că-i liber să se căsătorească,
nu-i aşa? întrebă Ricardo.
- Potrivit Scripturilor, nu! îi spuse tatăl.
- Dar nu spune în Matei că un bărbat poate să-şi lase soţia din
pricină de curvie? susţinu Victor.
- Să te separi de o soţie care trăieşte în curvie este una, îi
spuse tatăl. Dar să te căsătoreşti cu alta e cu totul altceva. Ba mai
mult, alte versete spun că dacă are loc separarea, partenerul creştin
trebuie să rămână necăsătorit sau să se împace cu partenerul lui.
Dacă un bărbat se căsătoreşte cu o altă femeie cât timp prima lui
soţie este încă în viaţă, el comite adulter. Căsătoria este o unire, un
angaj ament pe viaţă. Atâta timp cât soţul sau soţia este încă în viaţă,
nu poţi să te căsătoreşti cu altcineva.
După ce s - a întors acasă, Victor a luat Biblia şi a început să
studieze mai mult despre acest subiect. Îi citi cu voce tare Rositei:
"Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine
117
V ÂN T U L DIN COHUNI

i a de nevastă p e cea lăsată d e bărbatul e i preacurveşte" ( Luca 1 6: 1 8) .

- Nu cred c ă vom merge l a nuntă, hotărî Victor.
Rosita se foia pe taburet supărată. Se bucurase când au anunţat
nunta în biserică. Voia să vadă nunta şi să mănânce carne de porc.
Ştia că Juan plănuia să taie patru porci pentru masa de nuntă. Ea
şi Victor ar fi singurii din biserica lor care nu ar participa la nuntă.
- Tatăl meu a spus că nu vor merge pentru că nu este bine.
- Atunci de ce pastorul le oficiază căsătoria, dacă ce fac ei nu
este bine? întrebă Rosita îmbufnată.
Victor oftă.
- Nu ştiu. Şi nu e singurul lucru care-mi dă de gândit, continuă
el şi-şi facu vânt în hamac. Sunt şi alte lucruri care nu sunt cum
trebuie. De ce fratele Vicente are magazinul deschis în ziua de
duminică? Domnul Isus i-a scos din templu pe cei care schimbau
banii. Cred că nu ar trebui să facem afaceri în Ziua Domnului. Şi
de ce uneori tinerii beau? Ştiu că nu toţi, dar i-am văzut pe câţiva
dintre ei la bar în oraş.
- Şi tatăl meu bea rom uneori, adăugă Rosita. Dar numai când
avem musafiri şi dacă aduc ei. El nu cumpără niciodată.
- Vezi? Toate bisericile folosesc aceeaşi Biblie, cântă din aceeaşi
carte de cântări şi chiar predică aceleaşi învăţături. Biserica noastră
predică împotriva băuturii, înj uratului chiar şi împotriva divorţului.
Dar ei nu pun în practică ceea ce învaţă. Cei de la biserica menonită
- unde merg părinţii mei - trebuie să asculte de învăţăturile Bibliei.
Dacă nu ascultă, atunci nu pot continua să fie membri. Astfel ei nu
îngăduie păcatului să intre în biserică.
- Dar nu-mi plac baticurile alea pe care trebuie să le poarte
femeile, bolborosi Rosita.
El o analiză cu privirea.
- Mie mi se par drăguţe, spuse el zâmbind.
- Pfi! Niciodată n - ai să mă vezi purtând aşa ceva.
Şi spunând asta, se ridică şi se duse în grabă să se pregătească
pentru culcare.

După ce porumbul s - a uscat, Rosita i-a ajutat pe Victor şi pe

118'
 Nori i În tunecă ceru l
Pablo ca să-I strângă. După ce au pus destui ştiuleţ i în coliba de pe
o gor, ca să le aj ungă până la următoarea recoltă, restul i - au pus în
saci şi i-au cărat acasă pe cal.
Într- o zi au dus şase saci cu porumb la oraş, cu autobuz ul, şi
i-au vândut. După aceea au mers la cumpărături la piaţă. Victor şi-a
cumpărat un rând de haine şi un reportofon. Rosita şi-a cump ărat o
pereche de papuci de casă şi două materiale pentru rochii.
- Poate că am să-mi fac o rochie menonită din bucata asta de
material, spuse ea în glumă în drum spre casă, netezind materialul
strident colorat.
- Ar fi o idee bună!
Rosita îi aruncă o privire tăioasă. Era serios.
- Nu trebuie neapărat să-ţi faci cu dublură în partea de sus, dar
cred că ar trebui să le faci mai lungi şi nu aşa de decoltate. Nu vreau
ca alţi bărbaţi să se uite după soţia mea.
- Când mă voi duce să-i duc materialul Adelitei, am să-i spun
să mi-o facă mai lungă şi nu aşa de decoltată, îi promise Rosita. Ce
bine ar fi dacă aş şti să-mi cos singură rochiile.
- Crezi că ai putea? o întrebă el neîncrezător.
- Aş putea să învăţ dacă aş avea o maşină de cusut, spuse ea. Aş
putea s-o rog pe Adelita să mă-nveţe.
Atunci văzu din nou pe faţa lui Victor aceeaşi expresie gânditoare,
atât de familiară ei. Întotdeauna venea cu idei noi pentru a face rost
de bani.
- Dacă ai avea o maşină de cusut, ai putea coase p entru alţi
oameni şi ai putea să faci nişte bani în plus, îşi dezvălui el planurile.
Vom avea în vedere să luăm o maşină de cusut. Când voi recolta
orezul " mecanizat': vom avea mulţi bani.
Victor a plătit pe cineva să-i are un ogor mare şi să semene orez
pe el. Când va fi gata, va angaj a pe cineva să vină să-I treiere cu
combina. De aceea l-au numit ei orez " mecanizat': Nimeni n -ar
putea avea un ogor aşa de mare de orez dacă ar trebui să-I lucreze
manual.
- Dar înainte de asta se va naşte bebeluşul nostru, îi aminti ea
sfioasă.
- Da. Şi atunci nu vei mai putea veni cu mine la câmp.
- Ba am să continui să vin. Îl voi căra pe spate.
111
V ÂN T U L DIN COHUNI

Odată c u urcarea înapoi î n autobuz, planurile lor d e viitor s - au

spulberat din inimile lor visătoare.

Victor voia să meargă din ce în ce mai des la întâlnirile

menoniţilor. Rositei îi plăceau mesaj ele şi îi plăcea că femeile erau
prietenoase, dar îşi dorea ca Victor să nu vrea să se mute de la
biserica lor.
Victor petrecea multe ore cercetând Biblia, verificând adevărurile
pe care le auzea la biserică. S - a bucurat mult când a văzut că Rosita
şi -a facut rochiile mai modeste pentru el.
- Bănuiesc că următorul lucru pe care mi-l vei cere e să port
batic, spuse ea ironic, învârtindu-se pe loc pentru a-şi admira fusta.
- De fapt, ştii că Biblia vorbeşte despre asta? spuse el răsfoind
paginile. Am găsit, hai că-ţi citesc.
Rosita a fost nevoită să-I asculte pe Victor cum a citit capitolul
1 1 din 1 Corinteni.
- Nu înţeleg ce vrea să spună, declară ea. Cine poate şti ce vrea
să spună cu adevărat? Şi astfel refuză să mai asculte.
Şi soacra ei i-a vorbit despre asta când amândouă spălau rufele
la râu.
- Ştii că Victor vrea să se mute la biserica noastră, îi spuse
soacra ei şi trase cu coada ochiului pentru a observa reacţia Rositei.
De ce nu vrei să vii şi tu?
Rosita îşi mu şcă buzele şi refuză să răspundă.
În acea seară, după ce Victor a aj uns acasă, i-a spus:
- Rosita, cred că dacă misionarul acela alb ar veni să-ţi explice,
ai înţelege. Am să-I chem să vină să discute cu tine.
- Nu am ce vorbi cu el ! ripostă Rosita. Dacă voiai să devii
menonit, de ce nu mi-ai spus înainte să ne căsătorim?
- Pentru că atunci nu ştiam Biblia atât de bine, îi răspunse
Victor. Când părinţii mei au decis să se mute la biserica menonită,
eu nu am vrut să merg cu ei. M - am simţit exact cum te simţi şi tu
acum. Dar acum văd că învăţăturile lor sunt din Biblie.
A doua zi era duminică, iar misionarul alb a mâncat împreună
cu familia lui Victor. Stând în hamac, Rosita l-a văzut cum a ieşit
l,Z.O
 Norii întunecă cerul
din casa socrilor şi urca dealul înspre casa ei. A sărit ca friptă din
h amac şi a luat-o la fugă pe uşa din spate. A urcat dealul până
a ajuns la tufişuri şi s-a ascuns printre ele. Nu avea de g ând să-i
p ermită predicatorului acela să vină să discute cu ea.
Victor s-a supărat pe Rosita.
- De ce ai fugit? îi ceru el socoteală când ea s-a furişat înapoi în
casă, după ce misionarul a plecat. A fost foarte urât din partea ta să
fugi. Mi-a fost ruşine.
Şi spunând astea, a ieşit din casă şi a petrecut acea seară cu
familia lui.
De ce? De ce a trebuit ca să intervină asta Între noi? gemea
Rosita. Erau aşa de fericiţi. . . dar acum Victor şi-a schimbat părerea
cu privire la biserică. De ce nu vrea ca pur şi simplu să rămână unde
erau?
Puţin mai sus d e casa lor, frunzele d e cohun se legănau şi foşne au
în bătaia vântului. Schimbări, schimbări. . . rosti ea printre dinţi,
tremurând. Dar această schimbare nu va avea loc niciodată.
 CA P I TO LU L 1 9

....

S C H I M BA R I

Rosita a născut primul lor copilaş - un băieţel de trei

kilograme - la spitalul din oraş. Victor era cel mai mândru tătic.
A mers imediat şi a cumpărat pături, scutece, o căciuliţă împletită,
câteva cămăşuţe şi o pereche de pantofiori negri.
Când a văzut pantofiorii, Rosita a râs.
- Dar sunt mult prea mari pentru el ! Uite, nici măcar nu- i stau
pe picioruşe.
- Nu contează. O să crească el. Uite cum mă priveşte. Cred că
e un bebeluş isteţ.
- Şi eu cred. Seamănă cu tine.
Când a ieşit din spital, Rosita a mers cu bebeluşul acasă la soacra
ei, unde au îngrij it -o ca pe o prinţesă. Mama lui Victor îi dădea supă
de pui şi tortille de trei ori pe zi, iar mama ei a venit şi i - a adus un
vas cu caldo de pui.
- M - am săturat de pui, i-a spus ea lui Victor când erau doar ei
doi. Dar dacă asta mă întăreşte trebuie să mănânc.
Cele două surioare ale lui Victor se luau la întrecere care să aibă
grij ă de bebeluş, iar când Rosita voia să doarmă, soacra ei avea grijă
de el. Uneori Rosita se simţea de parcă bebeluşul nici nu- i aparţinea.
De aceea s-a bucurat când, după o săptămână, a putut merge acasă
la ea.
V ÂN T U L DIN COH U N I

- Bebeluşul e prea palid ! exclamă îngrij orată mama Rositei

într- una din vizitele pe care i le făcuse. Doarme prea mult şi nu se
îngraşă deloc. Ce-ar fi să mergi la doctorul din sat ca să-I consulte?
- Asistentele mi-au spus să-I ţin la soare, îi spuse Rosita.
Când i-a sugerat lui Victor să-I ducă la doctorul din sat, acesta
a luat bebeluşul şi l-a dus la mama lui pentru o şedinţă în familie.
Când s-a întors acasă, i-a spus că familia lui nu mai mergea
la doctorii din sat. S - au rugat pentru bebeluş, iar Dumnezeu îl va
vindeca dacă era voia Lui. Şi Rosita s-a rugat pentru bebeluşul ei şi
încetul cu încetul acesta a început să se îngraşe şi să nu mai fie aşa
de palid. A fost nespus de bucuroasă când acesta i-a zâmbit pentru
prima dată.
- Când ai de gând să-i pui un nume la băieţelul ăsta? l-a întrebat
Rosita pe soţul ei când bebeluşul avea trei săptămâni.
- În curând, îi spuse el. Cred că săptămâna viitoare voi merge
în oraş ca să-I înscriu, iar până atunci îi voi căuta un nume.
Victor a ales să-I cheme Jose.
- Jose din Biblie a fost un tânăr credincios lui Dumnezeu. Noi
vrem ca acest copilaş al nostru să crească mare şi să fie un om al lui
Dumnezeu.
Casa lor, formată dintr- o singură cameră, a ajuns să fie
neîncăpătoare. Pablo, fratele Rositei, locuia în continuare cu ei, iar
bebeluşul, în culcuşul lui agăţat de grindă. Păreau a fi prea multe
hamacuri pentru spaţiul restrâns. Victor a hotărât că era timpul să
construiască o bucătărie pentru soţia lui.
Fraţii împreună cu tatăl lui l - au ajutat să taie stâlpii şi să geluiască
grinzile. După ce a adunat destule frunze de cohun pentru acoperiş,
a prins şi a tăiat unul dintre porcii maro mai graşi, care fugise şi se
ascunsese în tufiş urile din spatele casei lor. Bărbaţii din cele două
familii au pus acoperişul într- o zi, iar femeile au pregătit mâncare a
pentru ei. După aceea, Rosita şi-a mutat oalele, dulapul şi alimentele
în bucătărie. Folosind pietrele de la groapa pe care a avut -o înainte,
şi-a făcut o groapă nouă pentru foc. Dup ă ce a terminat, bucuroasă,
a măturat pardoseala de pământ şi a aşezat cloştile lângă perete.
Acum avea o încăpere unde să gătească şi alta unde să doarmă şi să
primească musafiri.
Singurul nor care le umbrea mica lor lume era ideea de a se muta
1,[,4
 Schimbări
de la biserica lor. Victo r se hotăr âse să se mute la biseri ca meno
nită.
- Vei veni şi tu, i-a spus el.
Rosita clătină din cap dezaprobator.
- Cred că e o biserică bună, spuse ea printre lacrimi. Dar nu
vreau să port batic ca ele.
- Asta înseamnă că nu vrei să te supui mie, care sunt soţul tău,
o mustră Victor. Hai să ne rugăm cu privire la asta. Nu vreau să
merg fără tine.
Acum, când trebuia să aibă grij ă de Jose, zilele Rositei p ăreau mai
scurte. Încă o mai aj uta pe soacra ei când avea timp, dar îi lua destul
de mult timp să hrănească bebeluşul şi să-i spele hăinuţele. Abia
atunci a văzut Rosita câte rufe trebuie să speli pentru un bebeluş.
Uneori mergea la câmp împreună cu Victor, dar nu putea să-I ajute
prea mult, deoarece ţinea bebeluşul în spate. Şi chiar dacă nu voia
cu niciun chip să admită, munca o extenua şi deseori următoarea zi
trebuia să se odihnească.
După ce au treierat orezul, Victor s-a întors acasă de la moară cu
un cec de trei mii de dolari. Rosita nici măcar nu a visat că ar putea
avea vreodată aşa de mulţi bani.
- Ce-ai să faci �u atâţia bani? îl întrebă ea mirată.
- Poate că voi construi încă o casă şi voi cumpăra mai mulţi
porci, îşi făcea el planurile. Dar cred că mâine mă voi duce în oraş
ca să pun restul de bani în bancă. Nu am linişte să ştiu că am în casă
o bucată de hârtie aşa de valoroasă.
Rosita nu mai auzise niciodată de bani depuşi în bancă. Numai
oamenii bogaţi aveau bani în bancă. Nu mai auzise de niciun indian
care să aibă bani în bancă. Era peste puterile ei de-a înţelege când
şi-a dat seama că se căsătorise cu un tânăr nu numai drăguţ, dar şi
bogat.
După ce Victor a plecat în oraş, Rosita a luat bebeluşul şi s - a dus
în vizită la bunica. Verişoara ei, Delores, încă mai locuia cu bunica
ei. Când Rosita i-a spus că Victor s-a dus în oraş ca să pună banii de
pe orez în bancă, Delores a exclamat:
- Credeam că menoniţii nu- şi depun banii în b ancă. Sunt
sigură că cel puţin o dată i-am auzit predicând împotriva depu nerii
banilor în bancă pentru a primi dobândă.
Dup ă ce Victor s - a întors din oraş, Rosita l-a înfruntat:
UJ
V ÂN T U L D I N C O H U N I

Zic eai că vrei s ă devii menonit, dar menoniţii nu-şi depun

_

banii în ban că. Cum poţi să faci parte din biserica aia, dacă nu faci
ce spun ei? Întotdea una spui că membrii lor sunt foarte ascultători,
dar tu nu eşti la fel dacă îţi depui banii în bancă.
- Nu ştiam că menoniţii nu sunt de acord, îi spuse Victor. Dar
dacă ei nu sunt de acord cu asta, atunci am să fac altceva.
După câteva zile, a mers cu Rosita la oraş şi a scos toţi banii din
bancă. Apoi s-au dus la cumpărături. Au cumpărat hăinuţe şi j ucării
pentru Jose, un ham pentru cal, câteva scaune de plastic şi o pompă
pentru insecticide. Victor s-a hotărât să-şi cumpere încă o bicicletă.
- Pe cea veche o voi ţine pentru vânătoare şi ca să mă deplasez
la câmp, iar pe cea nouă o voi folosi ca să merg la oraş, îi explică el.
Rosita şi-a cumpărat o maşină de cusut. Toată familia B ol s - a
îngrămădit în casă ca să se uite la Victor c u m o montează. Urma s ă
fie pusă în faţa singurei ferestre d i n casă. Toţi voiau s ă pună mâna
pe cutia Iăcuită cu auriu şi pe picioarele netede, vopsite cu negru.
Maşina de cusut arăta splendid. Era imprimată cu modele aurii
şi era Iăcuită cu vopsea neagră lucioasă. Băieţii pedalau pe rând,
doar ca să privească roata învârtindu-se. Rosita stătea la distanţă
şi-i privea, sperând că nu o vor strica înainte ca ea să aibă şansa să
o probeze.
- Hai, coase ceva! Să vedem dacă ştii să coşi! o provocă Gilberto.
- Dă-mi material ! îi răspunse ea.
Băieţii îndrăzneţi din familia Bol nu o mai intimidau. Aceştia au
trimis-o pe sora lor Marita să aducă o bucată de material. Aceasta
s-a întors cu o cămaşă veche.
Cineva a adus un scaun din bucătărie şi Rosita s-a aşezat la
maşina de cusut. Victor îi citea instrucţiunile şi, deşi băieţii stăteau
toţi grămadă lângă ea, a reuşit să bage aţa prin toate orificiile prin
care trebuia. Primele încercări de a mişca pedala au rezultat în
încâlcirea aţei, aşa că cineva a trebuit să meargă repede să-i aducă
foarfeca. Apoi maşina mergea înapoi cu încăpăţânare.
Rosita se ridică de la maşina de cusut:
- Ia duceţi-vă acasă! le spuse ea în glumă şi-i fugări ca pe nişte
puişori. Am să învăţ eu singură să cos şi după aceea o să mă vedeţi.
Următoarele câteva zile, tot timpul liber l-a petrecut la maşina
de cusut, iar până la urmă a reuşit s-o îmblânzească. A cumpărat
l'zb
 Sch imbări
material de la cabanero, iar din cămaşa veche a încerc at să facă
una mai mică pentru Jose, dar a ieşit prea mică pentru el - nu-l
cuprindea peste burtică. În schimb, următoarea pe care i-a cusut-o
îi venea bine. Acum Rosita putea să-i repare hainele lui Victor, iar
nu după mult timp, soacra ei a început să-i aducă şi ea haine pe care
să i le cârpească. Rositei îi plăcea să coase şi ar fi vrut să-şi coase şi
ei rochii, dar cu atâta treabă prin casă şi un bebeluş de îngrij it, nu-i
mai rămânea timp să meargă la Adelita ca s-o înveţe.
Jucăriile lui Jose au fost o atracţie irezistibilă pentru unchii şi
mătuşile lui mai mici şi pentru alţi copii din sat care veneau să le
vadă. Înainte ca să înceapă a merge şi să se joace cu mingea, i-au
luat-o alţii pe afară şi i-au pierdut-o prin iarbă. Morişca şi jucăriile
de plastic au aj uns să fie lăsate pe jos şi călcate în picioare, iar
tractoraşele de jucărie au fost băgate prin noroi până au rămas Îară
roţi. Rosita era supărată:
- Noi am cumpărat jucării p entru bebeluşul nostru, iar alţii
le-au stricat sau le- au pierdut, se plânse ea.
- Lasă că o să-i cumpărăm alte jucării, pe care le vom ţine în
dulap ca să nu le strice alţi copii, hotărî Victor.
La mult timp după ce Victor şi Rosita au cheltuit cei trei mii de
dolari, au aflat că de fapt biserica nu avea nimic împotriva depunerii
banilor în bancă. A fost o lecţie destul de dură pentru a învăţa să nu
asculte de bârfa din sat.
Cam la un an de la nunta lor, Ricardo, fratele lui Victor, s-a
căsătorit cu o fată de la biserica charismatică. Ricardo şi Rufina
locuiau în satul ei, aşa că familia B ol nu îi vedea prea des.
Timpul trecea, iar Victor împreună cu Rosita continuau să se
roage şi să-i ceară lui Dumnezeu să-i călăuzească. Rosita simţea
cum atitudinea ei de împotrivire se înmuia. Îşi dorea să se poată
elibera din lanţurile fricii, ca să poată să se mute şi ea la biserica
unde mergea Victor.
- Îmi doresc să te pot urma, dar mi-e frică de ce vor spune
oamenii după aceea. Mi-e ruşine să merg la râu cu baticul pe cap.
Toţi vor râde de mine şi o să-mi fie ruşine.
Rosita nu i-a spus lui Victor că cel mai tare îi era frică de felul
cum va reacţiona fratele ei mai mare, Carlos. Ştia că o va certa, şi nu
credea că ar putea rezista.
fL.7
V ÂN T U L D I N COHUNI
S an tiago şi soţia lui au venit în vizită la ei. El a încuraj at-o pe
Rosit a să se încreadă în Domnul şi să aibă curaj .
- Îţi va fi u greu l a început, i - a spus el. Dar după u n timp nici
nu te vei mai gândi la asta. Soţia mea ar putea să-ţi facă un batic,
dacă vrei.
- Da, sunt gata! spuse Rosita şi atunci putu simţi bucuria
radiind dinăuntrul lui Victor.
- Duminica viitoare, după- amiaza, vom începe lecţiile de
catehism, îi spuse Santiago. Vom studia doctrinele Bibliei pentru ca
să înţelegi viaţa de creştin, iar după aceea, dacă vei trăi o viaţă curată
şi vei fi de acord cu învăţăturile pe care le- ai auzit, vei fi acceptată
în biserică. Domnul să te binecuvânteze şi să-ţi dea curaj , adăugă el
în încheiere.
- Îmi va prinde bine să studiez Biblia, îi spuse Rosita lui Victor.
Când m-am mutat la biserica charismatică, nimeni nu m-a învăţat
nimic. Am fost botezată şi atâta tot.
- Ştiu, adăugă Victor. D ar biserica asta e diferită. Ei îi învaţă pe
oameni ce spune Biblia, apoi se aşteaptă ca ei să pună în practică ce
învaţă. De aceea vreau să fac parte dintr-o asemenea biserică. Ştiu
că mă vor ajuta atât pe mine, cât şi pe familia mea ca să trăim cum
trebuie. Dacă fac ceva rău, ei vin la mine şi-mi spun .
Lupta încă nu se încheiase. Dominga i-a adus baticul, iar
duminică dimineaţa Rosita şi l - a aşezat pe cap. Dar numai nu găsea
curaj ul necesar ca să iasă din casă cu batic pe cap.
La prima lecţie de catehism, încă nu avea capul acoperit.
- Când ai să-I porţi? a întrebat-o Santiago cu blândeţe.
Rosita îşi băgă capul Între umeri:
- Data viitoare, îngăimă ea.
- Nu-ţi va fi mai uşor, o preveni el.
Dar nici următoarea dată nu a avut curaj să iasă din casă cu
batic pe cap. Victor s-a rugat împreună cu ea, iar într- o zi ea a decis
că nu mai putea s-o tărăgăneze tot aşa. Apoi şi - a pus baticul pe cap
şi a mers la biserică. 1 se p ărea că are un cap de două ori mai mare.
O zgâria pe gât, la spate, iar în drum spre casă, simţea cum îi flutura
în bătaia vântului.
A doua zi, cu stomacul chircit de emoţie, se duse la mama ei.
Nimeni nu i-a zis nimic în legătură cu baticul.
1,Z.S'
 Sch imbări
- Se comportau de parcă nici nu-l aveam pe cap, îi spuse
surprinsă lui Victor. Nu m-am întâlnit cu Carlos, dar cred că îi vor
spune ei, şi sunt sigură că el îmi va spune destule când va afla.
Timp de o săptămână s-a simţit în centrul atenţiei oriunde
mergea: la râu, la magazin . Era sigură că oamenii arătau cu degetul
şi râdeau de ea. După aceea, s-a obişnuit aşa de mult cu asta, încât se
întreba oare de ce fusese o problemă aşa de mare la început.
 CA P I TO LU L 20

B E B E LU Ş I

Când Jose împlini un an, ambele seturi de bunici împreună

cu toate mătuşile şi toţi unchii au venit la el ca să mănânce orez
cu fasole şi friptură de pui. Jose se târa bucuros de la un grup la
altul, gustând câte puţin orez şi carne din castroanele celorlalţi.
Încă nu ştia să meargă, iar Carmalita şi Marita se distrau pe seama
lui, punându-l în picioruşe şi privindu-l cum se clătina încercând
să-şi menţină echilibrul. Pablo şi Gilberto l-au luat afară şi l-au pus
pe calul lui Victor, spunând că era timpul să înveţe să călărească.
Bunicile îi admirau cei doi dinţişori care îi crescuseră şi-I ţineau în
braţe pe rând, până ce nu mai avea stare şi-I Iăsau să se târască pe
jos.
Părinţii i-au dat cadou un camion mare de plastic, dar fratele cel
mai mic al Rositei şi Esther - mezina familiei Bol, care s - a născut
chiar înainte de nunta lui Victor - s-au j ucat cu el în locul lui.
Rosita aştepta cu nerăbdare lecţia de catehism din fiecare
săptămână. Îl lăsa pe Jose cu bunica, iar ea împreună cu Vic tor
se întâlneau duminica după-masa cu Santiago şi alţi trei tineri, în
clădirea bisericii. Studiau o carte intitulată: " Instrucţiuni pentru
noii creştini " şi, deşi fusese creştină timp de mai mulţi ani, Rosita
constată că era încă imatură în credinţă. Erau atâtea lucruri despre
care nu învăţase niciodată până atunci.

1?1
V ÂN T U L DIN COHUNI

Cân d au aju ns să studieze despre corectarea greşelilor din trecut,

Du hul i-a amintit că furase aţă colorată de la bunica, pentru ca
să- şi facă brăţări. A doua zi Rosita a luat bani şi s-a dus să-i plătească
bunic ii pentru aţă. A învăţat să studieze Biblia şi să ceară căIăuzirea
Duhului pentru a înţelege ce citea. Victor i-a cumpărat şi ei o Biblie
ca să poată sublinia versetele care însemnau ceva deosebit pentru
ea.
- Într-o zi Hristos se va întoarce ca să-şi ia mireasa, şi El
vrea ca mireasa Lui să fie curată, îi spuse păstorul. De aceea noi îi
disciplinăm pe membrii care nu ascultă. Dacă îngăduim păcatului
să intre în biserică, atunci mireasa nu va fi curată.
După aceea au discutat despre lucrul creştinului.
- Ce fel de muncă este potrivită pentru un creştin? i-a întrebat
Santiago.
Elevii au menţionat: agricultor, pescar, vânător, casnică, să aibă
grij ă de copii, constructor, croitoreasă, vânzătoare.
- Dar nu e potrivit pentru un creştin să lucreze într- un magazin
unde se vinde: rom, ţigări sau bilete de loterie, îi atenţionă Santiago.
Dacă un creştin nu are voie să folosească aceste lucruri, atunci nu
are voie nici să le vândă altora.
Acest lucru era ceva nou pentru Rosita, care a înţeles că
principiul era logic. După ce lecţia s-a încheiat, Rosita s-a dus acasă,
a căutat în Biblie referinţele din carte şi le-a subliniat.
Pablo locuia în continuare cu ei şi, deşi nu spunea prea multe,
el asculta cu atenţie discuţiile pe care le purta Victor cu soţia lui
despre lucrurile pe care le studiau la lecţiile de catehism. Deseori
mergea cu ei la biserica menonită.
Ricardo şi Rufina s-au mutat împreună cu bebeluşul lor în Santa
Elena şi şi-au construit o casă mai la deal de Victor. Acum erau
mai multe femei care să meargă la râu să spele, să gătească mâncare
pentru bărbaţi în timpul semănatului şi după-amiaza - în timp ce
îşi alăptau bebeluşii - să stea la taifas lângă casă, la umbra cohunilor.
Dar convieţuirea atâtor oameni pe o arie re strânsă nu era fără
probleme.
- De ce priponiţi animalele alea aşa de aproape de casă? îi certă
Rosita pe Gilberto şi Clemento. Duceţi - i în partea aialaltă de drum
sau pe deal, în spatele casei. Jose a început să meargă şi e periculos

f},t.
 Bebeluşi
să fie cai prin preajmă.
Timp de câteva zile, băieţii au ascultat şi au priponit cei doi cai
şi catârul mai departe de casă, dar le lua prea mult timp să meargă
aşa de departe şi au mai neglij at să facă aceasta. Aşa că nu după mult
timp caii au aj uns din nou să pască pe terenul dintre cele două case.
Într-o după- amiază, Rosita se duse în viteză la pompa din partea
cealaltă a casei socrilor ei ca să spele porumbul. Jose adormise pe
podea, aşa că l-a lăsat acolo. Se duse roată pe după catâr, care era
priponit în curte, destul de aproape de intrarea la casa ei.
- Băieţii ăştia, murmură ea, sunt aşa de leneşi!
Se aplecă deasupra pompei şi începu să clătească porumbul sub
j etul de apă, trecând cu mâna printre boabe pentru a-l spăla bine.
Se spăIă puţin şi pe picioare, apoi îşi luă strecurătoarea cu porumb
şi se îndreptă spre casă.
- Uaa, uaa!
Era Jose! Dădu drumul la strecurătoarea cu p orumb şi o luă
la fugă. Numai ce aj unse după colţul casei, că-l văzu p e fiul ei
rostogolindu-se la vale chiar în direcţia catârului. În timp ce fugea,
văzu cum animalul se întoarse şi azvârli cu picioarele din spate, dar,
ca prin minune, nu r.euşi să-I nimerească pe copil. Rosita se aplecă
şi -1 luă pe micuţ în braţe, în timp ce catârul se pregătea să azvârle
din nou.
GăIăgia i-a facut pe ceilalţi membri ai familiei să vină în fugă.
Soacra ei a luat bebeluşul şi a încercat să-I liniştească mângâindu-l,
legănându-l şi cântându-i. Tot trupul Rositei tremura de pe urma
spaimei pe care o trăise, când îi înfruntă pe cumnaţii ei:
- Vedeţi ce s-a întâmplat? strigă ea. Aproape că era să-mi pierd
copilaşul. V- am spus să nu vă mai priponiţi caii aici lângă casă. D acă
Jose ar fi murit, aţi fi primit o bătaie zdravănă de la fratele vostru. Să
nu mai văd caii ăştia lângă casă !
Ruşinat, Gilberto a luat catârul şi l-a dus în altă p arte. Rosita şi-a
luat copilaşul, a intrat în casă şi a închis uşa după ea. În acea seară,
soacra ei a facut tortille pentru ei.
Mai pe urmă, Rosita şi-a cerut iertare pentru că strigase la ei, iar
fraţii lui Victor i-au spus că nu vor mai priponi caii aşa de aproape
de casă.
Dominga, soţia păstorului, s-a oferit s-o înveţe pe Rosita să-şi
f??
V ÂN T U L DIN COH U N I

coase rochii. Într-o zi, Rosita s-a dus la Dominga ca s ă vadă cum
punea un tipar de hârtie pe o bucată de material şi croia. Atunci i-a
cusut Rositei prima rochie cu dublură în partea de sus. Rositei îi
plăcea rochia. Îi plăcea cum se aşeza pe ea şi că se simţea acoperită.
După aceea şi-a cusut singură rochiile. Avea talent la cusut şi îi
plăcea să coase cămăşuţe şi pantalonaşi pentru bebeluşul ei, care
creştea văzând cu ochii.
Prima duminică după Anul Nou, Rosita şi Victor au devenit
membri în biserica menonită şi au participat la Cina Domnului şi
spălarea picioarelor. Citise că Isus le-a spălat picioarele ucenicilor,
dar niciodată nu mai asistase la un serviciu de spălare a picioarelor.
Nu înţelegea de ce niciuna dintre celelalte biserici nu practicau
spălarea picioarelor, când Isus le-a spus atât de clar ucenicilor Săi
să-i urmeze exemplul. Sărutul sfânt era un alt lucru nou pentru ea.
- Ţi- ar fi greu să saluţi pe cineva cu sărutul sfânt, dacă nutreşti
sentimente de ură faţă de acea persoană, i-a spus Victor. De aceea
cred că e un lucru bun pe care trebuie să-I facem.

- Dar tu? o întrebă pe Rufina a doua zi, în timp ce spălau

împreună hainele la râu. Te vei muta şi tu la biserica menonită?
Rufina strâmbă din nas.
- Uneori Ricardo aduce vorbă despre asta, dar eu nu vreau.
Sunt dej a creştină, se apără ea. Merg la biserică.
- Tu eşti creştină, dar trebuie să te gândeşti şi la copiii tăi. Dacă
vei veni la biserica asta, vei primi ajutor ca să înveţi cum să-ţi creşti
copiii. Eu dej a am învăţat că atunci când Jose plânge ca să facem
cum vrea el, îl putem învăţă să asculte. Când eram mici, mama mea
tot timpul ne dădea ce voiam. Dacă plângeam că mai vrem mâncare
sau dulciuri, ea ne dădea. D acă plângeam că voiam să mergem să ne
târâm pe jos, atunci ne lăsa. După aceea, când aveam trei sau patru
ani, eram obraznici şi trebuia să ne disciplineze bătându-ne. Noi
vrem să ne educăm copiii în aşa fel, încât, când vor creşte mari să
vrea să-I sluj ească lui Dumnezeu.
- Da, dar nu vreau să port batic! obiectă Rufina, frecând hainele
furioasă. Arată ciudat !

1'4
 Bebeluş;
Rosita chicoti:
- Ştiu exact cum te simţi. Nici eu n - am vrut să port batic. Dar
acum nu-mi mai pasă. Dacă aşa cere Biblia, atunci mă voi supune.
Ţi-ar fi greu primele câteva zile, dar după aceea te-ai obişnui.
Pablo a reacţionat diferit.
- Mi -ar plăcea să fac şi eu parte din biserica voastră! le-a spus
el sfios lui Victor şi Rositei într-o seară.
- D acă vrei, merg cu tine ca să vorbim cu Santiago, se oferi
Victor.
Rosita s-a bucurat mult că Pablo a vrut să facă pasul acesta.
D intotdeauna făcuseră aproape toate lucrurile împreună, şi chiar
dacă acum era căsătorită, ea şi Pablo gândeau la fel.
Sora ei, Carmalita, era cu totul alta. Îi plăcea să poarte o
sumedenie de mărgele şi cercei lungi şi grei. Într-o oarecare măsură,
îi amintea Rositei de sora ei mai mare, Manuela. Când i-a spus
mamei ce credea, mama i-a răspuns:
- Aşa mi se pare şi mie. M - aş bucura dacă ar deveni creştină şi
ar fi membră în biserică. Tu ai putea să vorbeşti cu ea şi s-o întrebi
dacă nu ar vrea să meargă la tine la biserică.
Rosita îi spuse surprinsă:
- Adică nu te- ar deranj a cu nimic dacă ar merge la biserica
menonită?
Mama ei clătină din cap în semn că nu.
- Văd că tu şi Victor sunteţi fericiţi şi trăiţi corect, iar acum şi
Pablo vrea să meargă acolo. Nu mă deranj ează cu nimic.

Jose încă nu avea doi anişori când în familie se născu o surioară

pe nume Angelita.
Rosita a împărtăşit cu Victor ideile care au impresionat - o la
prima întâlnire de studiu biblic, la care a participat.
- Păstorul a spus că dacă un copăcel tânăr este legat de un par
care să-I susţină, va creşte drept, iar copiii sunt la fel.
Privind la copilaşul din braţele lui şi la bebeluşul din braţele
Rositei, Victor îi dădu dreptate.
- Vom începe să ne educăm copiii chiar de la o vârstă frage dă.

1}!
V ÂN T U L DIN COHUNI

- A m văzut cum copiii din sat nu au nici cel mai mic respect
faţă de bunurile altora. Când copiii aceia - adăugă el arătând cu
capul în direcţia casei vecine - vin la noi acasă, trag jucăriile lui
Jose de pe raft şi îmi răsfoiesc Biblia. Nu aş vrea ca şi copiii mei să
facă la fel.
- Şi eu m-am gândit la asta, îl aprobă Rosita. Dar cum putem
să-i învăţăm să nu atingă lucrurile din casa altora?
- Uite, pune câteva lucruri pe raftul de jos - îi sugeră el, arătând
spre dulăpaşul unde ţineau o parte din hainele lor - şi învaţă-I că nu
are voie să le ia de acolo.
Rosita a procedat exact cum i-a spus. A luat un coşuleţ de
jeepy-joppa şi un borcan cu scoici din Punta Gorda şi le- a pus pe
raftul la care Jose ajungea cu uşurinţă.
Cum era de aşteptat, a încercat să le ia de pe raft, dar mama îi
spunea: "Nu, nu! ': şi dacă nu asculta, îl lovea peste mânuţe. Astfel
l-au învăţat ce înseamnă n u .
Acum citeau Biblia împreună în fiecare z i , i a r pentru că lui
Victor îi plăcea să cânte, a învăţat- o şi pe Rosita m ulte imnuri în
kekchi. Uneori seara, cântau timp de o oră sau chiar mai mult.
Lui Jose îi plăcea să cânte împreună cu ei, chiar dacă nu putea să
pronunţe toate cuvintele.
Când Angelita avea două săptămâni, era cât pe ce să moară.
După ce Rosita a hrănit- o, a legat şalul în care era de frânghia
care atârna în casa unde dormeau. Convinsă că bebeluşul va dormi
pentru o vreme, l-a luat pe Jose în bucătărie şi a început să macine
porumb.
În timp ce cu o mână învârtea la râşniţă, iar cu cealaltă punea
boabele de porumb prin gaură, o cuprinse un sentiment de nelinişte.
După ce a terminat de măcinat prima tură, se clăti pe mâini în
găleata de lângă uşă şi se duse să vadă ce face bebeluşul.
- Oh, nu ! reuşi ea să exclame şi i se opri respiraţia.
Şalul era pe podea. Îngenunche lângă şal şi-l despături. Faţa
fetiţei era vineţie, iar trupul începea să înţepenească. Rosita reuşi să
se ridice pe picioare şi cu bebeluşul în braţe o luă la fugă înspre casa
unde locuia soacra ei. Cuprinsă de frică şi printre lacrimi striga:
- Angelita mea! Angelita mea!
Până a ajuns la soacra ei, fetiţa începuse dej a să se mişte, apoi
 Bebeluşi
tuşi puţin şi scânci. Încetul cu încetul, obrăj orii ei au început să-şi
recapete culoarea.
Rosita gâfâi a extenuată. Dacă fetiţa ei ar fi murit doar pe ntru că
ea fusese neglij entă când a făcut nodul?
Victor deveni foarte serios când Rosita îi povesti cele întâmplate:
- Trebuie să fii mai atentă! îi spuse el.
Dar văzând durerea de pe faţa ei, adăugă pe un ton mai blând:
- Sunt sigur că nu ai făcut -o intenţionat.
Apoi o strânse pe soţia lui în braţe.
- Hai să-I mulţumim lui Dumnezeu că a ocrotit-o pe Angelita!
Rosita acceptă mângâierea lui Victor şi spuse amin la rugăciunea
lui de mulţumire. Micuţii aceştia depind atât de mult de mine, se
gândi ea. Abia am împlinit optsprezece ani. Oare sunt destul de
matură ca să fiu mamă?
 CAP I TO L U L 2 1

U N N O R D E MA RTO R I

Victor şi Rosita aveau casa lor, dar rareori petreceau timp

singuri. Pablo locuia în continuare la ei. Cu doi bărbaţi şi doi
bebeluşi, pentru care trebuia să facă mâncare şi să spele rufe, nu-şi
permitea să doarmă până mai târziu.
După ce bărbaţii au plecat la câmp şi a hrănit copilaşii, Ros ita a
trebuit să hrănească găinile. După ce a terminat şi cu asta, a băgat
toate rufele murdare în două găleţi şi -a fixat şalul în care o căra pe
Angelita, i-a dat lui Jose să ducă săpunul şi a pornit în grabă spre
râu.
Rosita, soacra ei, Marita, sora lui Victor, şi Rutina, soţia lui
Ricardo, spălau rufele împreună şi vorbeau despre lucrurile de zi
cu zi.
- Fratele Santiago l - a rugat pe Victor să vorbească la timpul de
rugăciune duminică seara, le spuse Rosita într-o dimineaţă, în timp
ce clătea o pereche de pantaloni în râu.
- Să vorbească în biserică? Dar el nu e predicator ! exclamă
Rutina. De ce l-ar pune să vorbească la timpul de rugăciune?
- Toţi membrii aj ută la vestirea Cuvântului, îi explică mama
lui Victor.
- Pff! pufni Rutina batj ocoritor, în timp ce freca nervoasă o
bluză.
f?'f
V ÂN T U L D I N COHU N I

Toţi ştiau că Ricardo vrea să se mute la biserica menonită, dar ea

era împotrivitoare, la fel cum fusese şi Rosita.
Rosita se ruga în gând pentru Rufina, care în ultimul timp părea
foarte irascibilă şi nefericită. Înţelegea confuzia şi neliniştea pe care
le îndura Rufina. Se ruga ca Dumnezeu să o ajute să nu mai fie aşa
de împotrivitoare şi astfel să găsească pacea.
- Clemento a prins o iguană azi dimineaţă! le spuse doamna
Bol. O vom găti toate trei şi va fi gata până se întorc bărbaţii acasă.
- Eu nu ştiu să gătesc iguane! recunoscu Rufina.
- Nu ştii ? ! exclamară în cor celelalte două femei.
- Atunci e timpul să înveţi, spuse pe un ton serios soacra ei,
storcând o cămaşă cu mâinile-i puternice. Te vom învăţa noi.
- Nu-mi place carnea de iguană, spuse Marita strâmbând din
nas. E prea tare!
- Dacă o fierbi cât trebuie, e destul de fragedă, îi spuse mama ei.
- Dar nu-mi place nici să o jupoi ! protestă fata.
- Ţi-ar prinde bine să înveţi. Trebuie să înveţi să găteşti orice
fel de vânat, pentru ca să ai ce să-i dai soţului tău să mănânce.
Marita clătină din cap:
- Dar eu n-am să am soţ.
- Bineînţeles că vei avea soţ, o contrazise mama foarte sigură
de ce spunea. Cine a mai auzit vreodată ca o femeie indiancă să nu
aibă soţ?
- Verişoara noastră Flora, care locuieşte la oraş, are treizeci
şi şase de ani şi nu e căsătorită, o contrazise Marita. Lucrează la
spălătorie şi are propria ei casă.
Mama ei nu era convinsă:
- Hmm ! Se va căsători şi ea. Aşteaptă şi-ai să vezi !
Filiberto, care avea doi anişori, căzuse cu faţa în râu. Mama îl
ridică şi-i spuse aspru:
- Stai aici !
Ţinându-l pe el cu o mână, cu cealaltă se întinse după un
calabash. Apoi îi turnă apă pe cap, în timp ce el ţinea ochii strâns
închişi şi cu mâinile îşi ştergea încontinuu apa de pe faţă.
Mama îl ridică pe mal şi, în timp ce apa încă se mai scurgea de
pe el, îl îmbrăcă într-o cămăşuţă curată.
- Acum, stai aici ! îi spuse ea poruncitor. Mai am puţin şi termin.

140
 Un nor de martori
După ce femeile au terminat de spălat rufele şi s-au scăldat, s-au
dus acasă la familia Bol ca să j upoaie şi să gătea scă igu ana. Apoi
cele tinere au mers la ele acasă şi, cât timp copiii au dorm it, ele au
pus rufele la uscat pe tufe şi au măturat prin curte. După aceea s-au
adunat din nou la casa părintească pentru a face tortille.
Responsabilitatea de a vorbi pentru prima dată la timpul de
rugăciune era ca o povară pe inima lui Victor. A cumpărat un
carneţel de la magazin şi a petrecut ore întregi studiind Biblia şi
însemnându-şi lucruri în carneţel. Avea emoţii când se gândea că
va trebui să se ridice în faţa adunării şi să vorbească atâtor oameni.
- Când eşti cu fraţii tăi, vorbeşti foarte mult, îi aminti Rosita.
De ce eşti aşa de ruşinos acum?
- Asta-i altă treabă, îi spuse el pe un ton care trăda că nu se
simţea înţeles. Trebuie să mânuiesc Cuvântul lui Dumnezeu, şi eu
sunt tânăr şi neexperimentat. Cum pot să-i învăţ pe alţii care sunt
mai în vârstă decât mine?
Dar când a trebuit să vorbească, s-a descurcat foarte bine . La
început şi-a dres vocea de mai multe ori, apoi îşi scotea şi îşi băga
mâinile în buzunar ca şi cum nu ştia unde să le pună. Dar pe măsură
ce vorbea, era tot mai fluent, iar mâinile şi le ţinea de o p arte şi de
alta a amvonului din lemn.
- Parcă erai un adevărat predicator! îi spuse Clemento - fratele
lui mai mic - în acea seară după biserică. Poate că într-o zi ai să
devii unul.
- Hmm! exclamă Victor clătinând din cap dezaprobator. Cred
că e prea multă muncă să fii predicator. Mi-a luat câteva ore numai
ca să-mi pregătesc mesaj ul acela scurt. Ce-aş face dacă ar trebui
să predic un mesaj întreg? Nu aş mai avea timp să defrişez. Şi mai
e că un predicator trebuie şi să-i viziteze pe oameni. Nu ştiu când
reuşeşte să-şi mai facă şi treaba lui.
- Ai dreptate. Fratele Santiago munceşte mult p entru noi toţi, îl
aprobă tatăl. Poate că ar fi bine să-I ajutăm cu treaba. Mă întreb dacă
nu am putea să defrişăm câteva terenuri pentru el.
Într-o zi, Rosita se pregătea să meargă la râu să spele rufele, când
Victor s - a oferit să stea el cu copiii.
- Nu am de lucru astăzi, îi explică el. Abia mai spre seară voi
merge la vânătoare. Nişte pecari au mâncat din porumbul cel nou.
1+1
V ÂN T U L DIN COHUNI

Diseară vreau s ă merg s ă împuşc unul sau doi dintre ei. Dacă mă
ascund înainte să se însereze, poate că-i prind la furat.
- Carnea de pecar e foarte bună. Am să-ţi fac tortille ca să iei cu
tine. Dar cred că ar fi mai bine să-I iau pe Jose cu mine. Îi place să se
j oace în apă împreună cu Filiberto, iar după aceea aş putea să-i fac
şi lui baie. Se murdăreşte foarte tare când se joacă afară toată ziua.
În acea dimineaţă Rosita se simţea plină de energie. Îi era uşor să
se aplece să spele rufele, fără să trebuiască să ţină pe spate bebeluşul.
A terminat înaintea celorlalte şi ţinându-l pe Jose de mânuţă, urcă
dealul înspre casa lor.
Trecu pe lângă casa socrilor fredonând o cântare. D ar după ce
făcu colţul, i se tăie respiraţia când văzu priveliştea din faţa casei ei .
1 se înmuiară picioarele, iar fredonatul se transformă într-un strigăt
înăbuşit. Angelita mergea în patru labe pe sub calul lui Victor.
În momentul acela, Victor ieşi în viteză din casă şi luă bebeluşul
de sub cal. Rosita fugi să ia bebeluşul din braţele soţului ei care se
albise la faţă.
- Nici nu ştiu când a ieşit din casă, se bâlbâi el în timp ce-i
înmână bebeluşul soţiei sale. A adormit pe jos şi probabil că şi eu
am aţipit puţin. Chiar acum m-am trezit şi nu am mai văzut - o în
casă. Cred că nu am supravegheat -o destul de bine.
- Acum vezi şi tu ce fac eu toată ziua! îi spuse Rosita încă
tremurând de la spaima pe care o trase. Putea să fi murit.
O îmbrăţişă pe fetiţă şi-i sărută obrăj orii bucălaţi. Atunci îşi
aminti cât de blând a fost Victor cu ea, când a uitat să lege bine
nodul, iar Angelita a căzut. Rosita îl îmbrăţişă cu bebeluşul în braţe.
- Ştiu că nu ţi-ai dat seama ce s-ar putea întâmpla, îi şopti ea. Îi
mulţumim lui Dumnezeu că nu a păţit nimic.
În acel an, toată familia Bol şi ceilalţi din biserică au participat
la şcoala biblică anuală la Mafredi. Sâmbătă dimineaţa, două
camioane au venit în sat ca să-i ia şi să-i ducă la întâlnire. Fiecare
femeie a trebuit să fiarbă trei kilograme de orez. Camioanele erau
încărcate cu găleţi de orez, genţi cu haine de schimb pentru copii
şi săteni care mergeau doar ca să se plimbe şi să mănânce gratis.
Rosita se bucura că Rufina a căzut de acord să meargă.
Când au aj uns la biserică, au văzut camioane şi autobuze din
alte sate care erau descărcate în parcare. Erau bărbaţi cu cămăşi albe

14,(,
 Un nor de martori
şi � ant �loni î � chişi la culoare, feme i cu roch ii de difer
.. ite culor i şi
batlcun albe Şi COpil care fugea u p este tot ca nişte flutur aşi
Într-u n
câmp cu flori.
- Nu ştiam că există atât de mulţi menon iţi! şopti Rufina.
Apoi merse cu Rosita în încăpere şi se aşezară pe o bancă lungă.
Rositei i-au plăcut foarte mult mesaj ele, numai că nu îi era tocmai
uşor să se concentreze când copiii nu stăteau liniştiţi. Aproape că
îşi dorea să fie din nou tânără, fără niciun fel de obligaţii. În timp
mergea dintr-o parte în alta cu Angelita în spatele clădirii, a întâlnit
şi alte mame tinere care îşi puneau copiii la culcare. Câteva dintre
ele erau chiar de aceeaşi vârstă cu ea şi şi-au împărtăşit experienţele
cum numai cei care se află în aceleaşi situaţii o pot face.
- Câte luni are bebeluşul?
- Merge dej a în picioruşe?
- Sărăcuţa! Ce tare a răcit ! Ai încercat s-o masezi p e piept?
- Bebeluşul meu nu respira când l-am născut.
- Ai auzit de femeia aia din sat care a avut gemeni? Sunt aşa de
slăbuţi.
- Copilaşul tău e cam slăbuţ. Fulgii de ovăz l-ar aj uta să pună
puţin pe el.
- Încearcă să bei ceai din frunze din astea. Te aj ută să-ţi vină
mai mult lapte.
Părtăşia a fost aproape la fel de motivatoare ca mesaj ele. Când a
sosit ora mesei, Rosita şi Victor s - au aşezat la rând pentru a-şi lua
mâncare. O soră le-a pus orez în castroanele pe care le-au adus de
acasă, apoi s-au dus la alt rând, unde le-a pus carne de pui şi fasole
peste orez. După ce şi-au luat mâncarea, s-au aşezat lângă familia
lui Victor pe iarbă, sub un copac.
După- amiază au mai avut un program, iar după aceea s - au dus
toţi acasă; a doua zi s - au întors din nou pentru încă o zi de întâlniri.
Rosita îşi aminti de întâlnirile la care a participat când era mai
mică, cu excepţia faptului că acum cântările nu erau la fel de pline
de viaţă ca atunci. Dar a învăţat să se concentreze asupra cuvintelor
şi mesajului cântărilor, şi şi-a dat seama că îi plăceau mai mult decât
cântările acompaniate de chitară şi de tobe.
A doua zi, Rosita a fost atât de surprinsă când l-a văzut p e soţul
ei că se ridică să dirij eze cântările, încât aproape să cadă de p e

f4?
V ÂN T U L D I N C O H U N I

b ancă . Vict or! Ce Îacea acolo în faţa tuturor oamenilor? Prin minte
îi trec eau atâtea gânduri, încât nici măcar nu a auzit când a spus
numărul cântării, iar toată cântarea a stat şi l-a privit. Soţul ei! În
faţa unei mulţimi aşa de mare de oameni, conducând cântările !
- Mi-au cerut să conduc cântările chiar înainte să înceapă
serviciul şi de aceea nu am reuşit să îţi spun nimic, îi spuse el mai
târziu.
- Ştiam că eşti un cântăreţ bun, dar niciodată n-am visat că te
voi vedea conducând cântările în faţa unei mulţimi atât de mari, îi
spuse ea zâmbind.
Spre finalul întâlnirii, când se depuneau mărturiile, Rosita s - a
ridicat şi ea în picioare şi l e - a spus c u m a lucrat Domnul în viaţa
ei. Inima îi era plină de recunoştinţă faţă de bunătatea pe care i-a
arătat -o Dumnezeu, şi simţea că trebuie să vorbească.
Se bucură în mod special când, după cu câteva zile, auzise că
Rufina a decis să meargă împreună cu Ricardo la lecţiile de catehism,
urmând ca apoi să se alăture bisericii lor.
Anul acela recolta de orez nu a fost prea bogată, dar au avut
destui bani ca să cumpere câte un rând de haine pentru fiecare
membru din familie şi un set de oale pentru Rosita.
Mama lui Victor şi Rufina au născut fiecare o fetiţă, iar Gilberto,
cel de-al treilea frate, s-a căsătorit.
La scurt timp, pe deal apăru încă o casă şi, cu aceasta, o cumnată
care să le aj ute la treabă.
Rosita era recunoscătoare pentru oamenii de care era
înconj urată. Familia continua să crească, iar părtăşia credincioşilor,
de asemenea.
- E ca şi cum am fi înconj uraţi de un nor de martori, îi spuse
ea lui Victor. Mă bucur să fac parte din această familie! Înainte ca
Angelita să împlinească doi anişori, în familia lor a mai apărut o
fetiţă pe care au numit- o Benita.

14-4-
 CAP I TO LU L 22

....

B OA LA

Timpul trecea parcă prea repede după ce s-a n ăscut Benita.

Rositei nu-i mai ajungeau câte ore erau într-o zi. Lucra toată ziua,
noaptea se trântea în h amac epuizată, şi încă mai erau lucruri pe
care nu reuşea să le facă.
Rareori se mai întâmpla ca Rosita să meargă la câmp cu Victor.
Era prea complicat. Victor îl lua pe Jose pe cal, iar pe Benita o ţinea
ea în braţe; dar Angelita era prea mică să meargă pe jos sau să-şi
menţină echilibrul pe cal. O dată sau de două ori, mama lui Victor a
avut grij ă de cei doi mai mari, ca Rosita să poată merge cu Victor la
pescuit. Dar soacra ei avea şi ea copilaşi micuţi de care să aibă grij ă,
plus o familie întreagă pentru care să gătească. Rosita avea reţineri
ca să-i lase pe copii la ea prea des. Iar de puţinele ori când mergea
cu Victor şi o lua doar pe B enita, când ajungea înapoi acasă, era aşa
de obosită, încât se simţea de parcă nu a meritat efortul.
Mama ei nu era prea înţelegătoare când îi spunea că se simte
aproape tot timpul epuizată.
- Nu eşti bucuroasă că ai copii sănătoşi şi nu au murit, cum s - a
întâmplat cu a i mei? ! obişnuia s ă - i spună ea. Acum poţi s ă mergi l a
doctor când ţ i se îmbolnăvesc copiii, ş i n u mai mor a ş a d e repede.
Pe vremea mea nu erau medicamente şi adesea bebeluşii mureau.
Rosita ştia că mama avea dreptate. În ciuda faptului că deseori

14'
V ÂN T U L DIN COHUNI

Benita plâ'n gea că-i era foame, totuşi era destul de grăsuţă.
- Asta e, îi spuse mama. Femeile trebuie să muncească din
greu. Aşa ne este dat nouă.
La cei patru anişori ai lui, Jose era cât se poate de şotios. Într-o
zi, s-a dus la cuibarul unde clocea cloşca şi i-a ajutat pe puişori să
se elibereze de coj ile de ou, care îi ţineau prizonieri. Până ce Rosita
şi-a dat seama ce făcea băieţelul ei, el dej a crăpase trei ouă. Spre
surprinderea lui, văzu că puişorii din ou erau foarte diferiţi de
cei care se împiedicau de picioruşele lui desculţe şi îl ciupeau de
degeţele.
- Doar am încercat să-i aj ut! îi explică el printre lacrimi mamei
sale.
- Nu trebuie să-i ajuţi, îl instrui mama. Trebuie să-i laşi să iasă
singuri. Să nu mai spargi niciodată ouăle de sub cloşcă!
Dar a mai pierdut câţiva dintre ei, pentru că Angelita i-a iubit
prea tare. Rosita îşi dorea ca cei micuţi să se bucure de puişorii din
bucătăria lor, dar Angelita a încercat să ia pe doi dintre ei de gât şi
nu au supravieţuit. După aceea, mama a învăţat -o pe Angelita cum
trebuie să ducă puii. Dar Angelita a căzut peste un p uişor de două
săptămâni şi l-a omorât şi pe acela.
- Câteodată mă gândesc că trebuie să aleg între copii şi pui, se
plânse Rosita.
- Aş putea trăi fără pui, îi spuse Victor.
Lui Victor nu- i plăceau puii. Îi plăcea să mănânce caldo de pui,
dar nu-i plăcea mizeria şi găIăgia pe care o făceau puii. Rositei îi
plăcea să pună cloşca pe ouă ca să vadă câţi pui ieşeau, să le dea
porumb şi să se uite la ei cum veneau cu viteză ca să strângă boabele
şi nu în ultimul rând, să aibă carne de pui la îndemână.
Victor a început să vorbească despre construirea unei alte case.
- Asta e dej a prea mică, îi spuse el. Aş putea s-o dărâm şi să
construiesc alta mai mare. Am putea să facem dormitoare pentru
copii şi să avem şi un loc unde să stăm ziua şi să primim musafiri.
Rosita nu era entuziasmată de ideea unei case noi. O deranj a
faptul c ă pardoseala era cu denivelări. Î ş i dorea c a să fi e netede, dar
nu avea timpul şi energia necesară pentru a le nivela. Uneori trecea
şi câte o zi întreagă fără ca să o măture.
Înainte s-o nască pe B enita, Rosita avea timp să coase şi pentru

14-b
 Boală
soacra ei, dar acum nu-i mai aj ungea timpul nici măcar să coa se
rochiţe pentru cele două fetiţe ale ei. În ultima vreme, simţea
în stomac o înţepătură care o făcea să se aşeze în ham ac ş i să se
ghemui as că de durere.
- Ar trebui să bei nişte suc de chitre, i-a spus mama lui Victor.
E bun pentru durere de stomac.
La sfârşitul acelei săptămâni, socrul ei le-a adus o pungă cu
chitre proaspete. Ori de câte ori simţea durerea, storcea două sau
trei chitre, adăuga zahăr şi apă, iar apoi bea. Chiar dacă îi plăcea
sucul de chitre, nu o ajuta prea mult.
Durerea era mai intensă când trebuia să meargă. Victor i-a
făcut o măsuţă lângă pompa din faţa casei părinţilor lui şi a adus o
piatră mare de la râu, pentru ca să poată spăla acasă şi s-o scutească
de drumurile până la râu. D ar chiar şi aşa, câteodată trebuia să se
oprească şi să se odihnească de câteva ori până termina de spălat
toate rufele.
Pentru Rosita era ceva neobişnuit să fie bolnavă. Întotdeauna a
fost sănătoasă şi grasă. Dar acum, ori de câte ori mânca avea dureri
şi a început să slăbească.
Victor a dus-o pe Rosita la un doctor din Punta Gorda.
Doctorul i-a spus că are piatră la vezica biliară şi i - a prescris nişte
medicamente. Medicamentele au ajutat-o timp de o săptămână
sau două, dar după aceea durerea a revenit, mai tare ca niciodată.
Uneori Rosita se aşeza în ham ac şi plângea.
- Poate că voi muri ! Şi cine va avea grij ă de copilaşii mei ? ! îi
destăinui ea lui Victor îngrij orările care o frământau. Dacă voi muri,
atunci să te căsătoreşti cu cineva care să se poarte frumos cu ei.
Cunoştea prea mulţi copii care suferiseră mult din cauza
mamelor vitrege, care nu- i iubeau, nici nu-i doreau prin preaj mă.
- Nu vei muri, nu te mai gândi la asta, îi spuse Victor.
S-au dus din nou la doctor şi i-a făcut radiografie şi analize la
sânge.
- Testele nu arată că aţi avea piatră, îi spuse doctorul încurcat.
Le-a prescris încă o serie de medicamente şi i-a trimis acasă.
Tatăl Rositei i-a adus nişte frunze de plante medicinale:
- Încearcă astea, o îndemnă el. Ai să vezi că n-o să te mai doară.
A înghiţit frunze amare în fiecare zi, timp de o săptămână, dar

147
V ÂN T U L DIN COHUN I

durerea tot nu i-a trecut.

- Pune-ţi o piatră caldă pe stomac, i-a spus Juana când a venit
în vizită la ea şi i-a adus un vas cu caldo.
Piatra caldă îi reducea durerea, dar nu putea sta toată ziua în
ham ac cu piatra pe burtă, când era o grămadă de treabă de făcut.
Carmalita, sora Rositei, şi Marita, sora lui Victor, îi spălau rufele
cu rândul. Deseori Victor mânca acasă la mama lui. Aj utată de
rudele ei, Rosita reuşea să se descurce să aibă grij ă de copii.
- Şi eu am avut aceeaşi problemă, i-a spus mătuşa Delia când
a venit în vizită la ei. Am mers la un doctor din Guatemala, în
Puerto Barrios - chiar de p artea cealaltă a golfului - şi mi-a dat
nişte medicamente care m-au aj utat, şi n - am mai avut nicio treabă
de atunci încoace. Cred că ar fi bine să mergi şi tu.
- Dar cum să aj ung până în Guatemala? o întrebă Rosita,
dătinând din cap în semn că aşa ceva nu era posibil.
Dar Victor era gata să facă orice.
- Cred că trebuie să mergem, îi spuse Victor hotărât.
Următoarele câteva săptămâni, Rosita a înţărcat -o pe Benita şi
şi-a cusut două rochii. Speranţa de a găsi un leac pentru boala ei o
încuraj ă atât de mult, încât aproape că se simţea mai bine. A început
chiar să mănânce mai bine.
- Poate că mă însănătoşesc, spuse ea într-o seară. Poate că n - o
să trebuiască să mai mergem în Guatemala.
Victor, care timp de câteva luni fusese posomorât, deodată se
înveseli.
- Ai vrea să mergi cu mine la pescuit?
Trecuse mult timp de când nu mai fuseseră împreună la pescuit.
- 000, mi - ar plăcea să merg din nou la pescuit, îi spuse ea
încântată de idee. Hai să mergem!
Au lăsat copiii la Ana, soţia lui Clemento, şi au mers la râu
cu inimile uşurate. Dar înainte ca să ajungă înapoi acasă, Rosita
mergea aplecată şi ţinea ochii strâns închişi de durere. Nu se simţea
mai bine.

A doua zi, au luat autobuzul spre Punta Gorda şi au p etrecut

148'
 Boală
noaptea la mătuşa ei. Dimineaţa au mers pe doc, lângă mare. în
port era ancorată o barcă de lungimea bucătăriei pe care o avea
Rosita acasă. Avea şase bănci şi era acoperită cu o prelată. Era cea
mai mare barcă pe care a văzut -o ea vreodată, dar părea foarte mică
în comparaţie cu apele nemărginite ale Mării Caraibilor. Rosita
nu se mai plimbase niciodată cu barca pe mare şi de aceea nu era
nerăbdătoare să vadă cum e.
La ora nouă, băiatul de pe barcă a început să le permită
oamenilor să se suie în ea. Rosita făcu un pas mare de pe doc în
barcă şi clătinându-se, îşi dădu drumul pe bancă. Victor s-a aşezat
lângă ea şi a aj utat-o să-şi lege vesta de salvare în j urul gâtului.
- Crezi că o să cădem? îl întrebă ea în şoaptă.
- Nu. E doar din motive de siguranţă, o linişti el.
După ce locurile s - au ocupat, căpitanul a turat motoarele din
spatele bărcii şi, rotind barca în direcţia opusă, se îndepărtă de
Belize. Barca înainta cu o viteză atât de mare, încât Rosita îşi ţinea
baticul cu mâinile, de frică să nu i-l ia vântul.
La început apele erau line, dar după ce s-au îndepărtat mai mult
de ţărm, barca urca şi cobora cu fiecare val, iar Rosita simţea de
fiecare dată o smucitură. De la atâtea valuri peste care au trecut, pe
Rosita începu să o doară stomacul, şi aproape că îi venea să vomite
ce mâncase la micul-dejun. Când, în cele din urmă, au aj uns din
nou pe uscat, se bucura să fie iarăşi pe pământ.
Călători, vânzători ambulanţi, taximetrişti, toţi se îngrămădeau
în jurul pasagerilor care tocmai debarcaseră, şi bolboroseau în
spaniolă. Rosita învăţase la şcoală câteva cuvinte în spaniolă, dar nu
putea înţelege tot ce spuneau ei.
Victor avea notată adresa doctorului pe o foiţă şi, într-o spaniolă
stâlcită, a reuşit să negocieze cu un taximetrist să-i ducă la adresa
respectivă.
Rosita rămase foarte surprinsă. Nu ştia că Victor ştia spaniola.
- A, da, ştiu puţin, recunoscu el.
Doctorul a consultat-o şi i-a pus întrebări lui Victor în spaniolă.
El i-a luat sânge şi l-a analizat foarte atent. După aceea, s-a aşezat
înaintea lor cu mâinile încrucişate şi le-a spus :
- Sângele tău nu e bun.
Victor i-a tradus ce a spus. Rosita simţi cum o cuprinde un fior.

141
V ÂN T U L D I N COH U N I

În ochii ei se putea citi frica. Sângele ei nu era bun. Însemna că

urma să moară?
- Nu, nu! îi spuse doctorul observându-i neliniştea.
Se aplecă înspre ea şi, mângâind-o pe genunchi îi spuse:
- Pot să te aj ut să te însănătoşeşti.
Apoi se ridică şi deschise un dulăpior.
- Am să-ţi dau nişte ierburi uscate ca să-ţi faci ceai şi să bei de
trei ori pe zi.
Împachetă câteva frunze într-o bucată de hârtie maro şi i le
în mână lui Victor. După aceea se aşeză şi începu să discute cu
Victor, dar uitându-se şi la Rosita, le spuse că timp de cincisprezece
zile Rosita nu avea voie să mănânce: untură, sare, zahăr sau ardei
iuţi. Şi niciun fel de tortille cu porumb. Trebuia să mănânce doar
legume precum: cartofi, morcovi şi tapioca. Avea voie să mănânce
şi banane.
- Ţi se va face foame, o atenţionă el. Dar timp de cincisprezece
zile să bei ceai şi să nu mănânci nimic altceva decât ce ţi-am spus.
După cincisprezece zile poţi să mănânci orice. Nu cred că te va mai
durea după ce iei tratamentul.
După ce spuse acestea, se ridică, dădu mâna cu ei şi îi conduse
spre ieşirea din cabinet.
Rosita s-a întors acasă, a băut ceai şi a mâncat doar legume
timp de două săptămâni, iar după aceea a început să se simtă mai
bine. Acum putea să spele rufele, iar într- o zi a mers la râu ca să le
privească pe celelalte cum spală. După un timp a putut merge şi
ea la râu ca să spele rufele. Rosita 1 -a mulţumit lui Dumnezeu că a
vindecat -o.
Pentru un timp, bisericile din sudul ţării s-au deplasat pe rând
două ore înspre nord ca să ţină servicii într- un sat numit Red Bank.
Două familii din biserica menonită s-au mutat în satul acela ca să
lucreze pe ogoarele cu bananieri, aşa că o dată pe lună, un grup
mergea să se închine împreună cu ei. Rândul bisericii din Santa
Elena venise la scurt timp după ce Rosita a început să se simtă mai
bine.
- Vrei să mergi? o întrebă Victor. Camionul vine mâine în j urul
orei două. Poate să meargă oricine.
Unde este Red Bank? îl întrebă Rosita. Nu am mai fost
l}'O
 Boală
niciodată acolo. Este un sat de indieni?
- Nici eu n - am mai fost acolo, îi spuse el. De aceea aş vrea să
merg. Am auzit că este un sat de indieni, dar e mai nou. Are abia
cincisprezece ani de când a fost întemeiat. Sunt mulţi din zona asta
care s-au mutat acolo pentru că au un loc de muncă la livezile de
banane. Îi voi spune fratelui Santiago că mergem şi noi mâine.
Când au aj uns în Red Bank, sora Vicenta a servit grupului din
Santa Elena fasole şi tortille, iar după aceea au ţinut un serviciu în
casa ei. D upă serviciu, grupul din Santa Elena i-a vizitat pe Tomas
şi Valentina - un cuplu menonit care participase la întâlnirile lor.
- E un loc bun, le spuse Tomas. Lucrez trei zile pe săptămână
la livada cu banane, iar în restul zilelor lucrez pe ogoarele mele.
Aici poţi să cumperi un lot de pământ pentru casă cu numai o sută
de dolari. Şi fiecare lot de pământ are o ţeavă pentru apă. În jurul
satului - mai ales dincolo de râu - este foarte mult teren agricol care
nu este folosit.
- Au spus că au de gând să înceapă o biserică în satul acela, le
puse Victor celor din familia lui a doua zi. Fratele Santiago a spus că
păstorii au discutat despre asta şi au hotărât să trimită o familie s au
două să locuiască acolo.
- Cred că ar fi o idee bună, gândi tatăl lui cu voce tare. D ar
casele şi ogoarele noastre sunt aici. Ar fi o posibilitate pentru cineva
care vrea să-şi cumpere pământ şi ar fi gata să meargă în altă parte.
 CAP I TO LU L 2 3

V I N D E CA R E

Rosita s-a îmbolnăvit din nou. După vizita la doctorul din

Guatemala, timp de câteva luni s-a simţit în formă. Tot mai avea o
stare de oboseală permanentă, dar măcar putea să meargă la râu şi
să spele rufele, fară să o deranj eze durerea de stomac.
Dar de data aceasta boala era diferită. Chiar dacă nu mai fus ese
bolnavă când a fost însărcinată cu ceilalţi bebeIuşi, ştia că pe la
mij locul verii în familia lor avea să mai apară un copilaş.
Micuţul Jose arăta prea mic pentru uniforma lui alb cu albastru,
dar în fiecare zi străbătea pe jos drumul până la şcoală şi înapoi.
În fiecare seară, când venea acasă, le arăta părinţilor ce a lucrat la
şcoală şi ce note a luat. A învăţat să scrie şi să numere până la o s ută
în limba engleză. După patru luni de frecventat şcoala, putea dej a să
poarte o conversaţie în engleză. Şi spre surprinderea lui, descoperi
că şi părinţii lui ştiau limba aceasta ciudată. Rareori îi auzise să
vorbească limba asta înainte.
El le spuse câteva lucruri pe care ei nu le ştiau:
- Tapirul este ocrotit prin lege, îi informă el. Este o specie pe
cale de dispariţie.
- Da, dar dacă un tapir îmi mănâncă porumbul, am voie să-I
împuşc, îi spuse Victor.
Jose se încruntă:

1JJ
V ÂN TUL DIN COHUN I

- Şi nu avem voie să aruncăm gunoaiele oriunde. Hârtia trebuie

arsă, iar sticlele şi conservele trebuie aruncate la groapa de gunoi.
Gunoiul poluează mediul înconj urător.
- Uau ! Ce cuvinte elevate! îi spuse tatăl său şi se amuză pe
seama lui.
- Atunci am avea şi noi o curte frumoasă, îl aprobă mama,
uitându-se afară prin uşa de la intrare, care era deschisă. Ce-ai zice
să începi să faci curăţenie în curte chiar acum?
Dar Iose a ieşit afară şi a început să se joace cu pământ împreună
cu unchii săi. Grij a lui faţă de mediul înconj urător nu includea şi
curtea lor.

- Mă duc să tai frunze de cohun pentru acoperişul de la noua

casă, se hotărî Victor.
Rosita merse după el afară.
- O s-o construiesc lângă asta, iar după ce o termin, o vom
dărâma pe asta veche. Va fi cam aşa de mare, şi-i arătă o suprafaţă
de două ori mai mare decât casa pe care o aveau.
- Aşa de mare ? ! exclamă ea.
- Acum avem o familie mare, o tachină el.
Rosita avea în continuare o senzaţie de greaţă. Se simţea iarăşi
slăbită, şi de aceea a angaj at o fată din sat care să vină să-i spele
rufele şi să-i macine p orumbul. Petrecea foarte mult timp stând în
hamac şi citind Biblia. Fetiţele ei se j ucau cu verişorii lor pe lotul de
pământ dintre cele două case.
Rosita mergea în fiecare lună cu autobuzul la policlini ca din
Punta Gorda.
Asistenta părea îngrij orată:
- Nu ai suficient fier în sânge, îi spuse ea şi-i dădu mai multe
vitamine.
Cu o lună înainte de a naşte, când Rosita s-a dus din nou la
control, asistenta s-a aşezat lângă ea şi i-a spus pe un ton foarte
serios că va trebui să meargă la oraş ca să nască.
- Eşti prea palidă. Mă tem că s-ar putea să fie ceva în neregulă
cu bebeluşul. Promite-mi că vei merge să naşti la oraş.
17+
 Vinde care
Rosita s-a dus acasă înfricoşată, şi a împărtăş it aceast ă ves te
familiei.
- Chiar că eşti palidă! observă soacra ei îngrij orată. Poate că ar
fi bine să mergi la oraş.
În acea seară, Rosita şi Victor au dezbătut problema la ei acasă.
- Nu vreau să merg la oraş, spuse ea prinse suspine. E prea
departe. Nu pot să merg. Cum aş aj unge acolo? Dacă bebeluşul nu
e normal?
Victor era destul de puternic ca s-o încuraj eze şi pe ea.
- Nu cred că vom merge la oraş, hotărî el după ce s - au rugat
şI s-au gândit la această posibilitate. Ne vom ruga şi ne vom pune
încrederea în Domnul să vă poarte de grij ă ţie şi copilaşului. Ştiu că
Dumnezeu ne poate aj uta. M - am gândit că înainte, când ai mai fost
bolnavă, ar fi trebuit să ne fi rugat şi să ne fi încrezut mai mult în
Dumnezeu. De data aceasta Îl vom ruga pe Dumnezeu să te vindece.
Rosita avea pace în legătură cu decizia pe care o luase Victor.
Trăia ceva care o făcea să creadă că Dumnezeu va fi cu ea prin
această perioadă dificilă şi la naştere. A continuat să se odihnească
în hamac rugându-se şi meditând, în timp ce fata pe c are o angaj ase
îi făcea treaba. Cel J;Ilai mult Rosita se ruga ca Dumnezeu să
împlinească voia Lui în viaţa lor.
Cu puţin timp înainte ca bebeluşul să se nască, biserica din
Santa Elena a plănuit un post şi o întâlnire specială de rugăciune.
Liderii bisericii au considerat că era nevoie de o întâlnire specială
de rugăciune pentru diferitele probleme cu care se confrunta
biserica în momentele acelea. Mai mulţi adolescenţi din biserica
lor plecaseră la oraş ca să-şi caute un loc de muncă bine plătit, iar
părinţii şi conducătorii bisericii se îngrij orau cu privire la faptul că
ei ar putea ceda ispitelor care îi asaltau într- un oraş aşa de mare. Un
alt lucru de pe listă era nevoia de a avea o biserică în satul Red Bank.
Conducătorii tuturor bisericilor şi toţi membrii care aveau
dorinţa au fost invitaţi în satul lor pentru o zi de post şi rugăciune.
Victor se pregătea să meargă:
- Tu vei rămâne acasă, îi spuse el Rositei în dimineaţa zilei în
care urma să aibă loc întâlnirea. Arăţi obosită, aşa că mai bine stai
şi odihneşte-te.
- O ricum, nu mă simt prea bine, îi spuse ea.
1},},
V ÂN T U L D I N CO H U N I

- Dacă ai nevoie de mine, nu sunt prea departe, o asigură el.

Poţi să trimiţi pe cineva să mă cheme.
La amiază, când Victor s-a întors acasă ca să vadă cum se simte,
rămase uluit când văzu că în hamac, lângă ea, era un bebeluş robust
de patru kilograme.
- Toate au decurs aşa de repede, îi spuse ea printre lacrimi de
bucurie, că nici măcar nu am avut timp să trimit pe cineva să te
cheme. Mama a fost aici în vizită şi m-a aj utat.
Victor îşi luă fiul în braţe. Copilaşul era perfect sănătos, dolofan
şi cu părul negru. În timp ce Victor îl analiza, bebeluşul începu să se
agite şi, deschizând guriţa, lăsă să iasă un scâncet hotărât.
- Ne- am pus încrederea în Dumnezeu şi El ne-a aj utat, spuse
Victor cu reverenţă.

În ziua în care au postit şi s-au rugat, biserica a simţit căIăuzirea

lui Dumnezeu că era timpul să înceapă o biserică în partea de nord
a satului Red Bank. Urmau să aleagă un frate - dintre membrii
bisericii lor - care să meargă să locuiască acolo şi să fie responsabil
de biserică.
- Vrei să spui că vor să aleagă un p ăstor pentru biserica de
acolo? l-a întrebat Rosita pe Victor.
- Încă nu au hotărât. Dacă cineva crede că un anumit frate
ar fi potrivit pentru slujba aceasta, poate să meargă să-i comunice
păstorului din biserica sa. Liderilor li s-a cerut să numească posibili
candidaţi din cadrul bisericii lor. Plănuiesc să se întâlnească luna
viitoare ca să discute despre cei care au fost numiţi. După aceea vor
decide cum să aleagă familia care să se mute în Red Bank.
- Asta va fi mai greu, spuse Rosita gânditoare, în timp ce-şi
legăna bebeluşul în hamac.
- Dumnezeu ne va descoperi voia Sa, îi spuse Victor. Probabil
că-I vor alege pe unul dintre fraţii care sunt dej a păstori.
- Dacă vor fi aleşi Santiago şi Dominga? Ce vom face?
- Nu trebuie să ne îngrij orăm cu privire la asta până nu vom
vedea ce va fi.
 Vindecare

Victor i-a pus băieţelului numele Pedro, care înseamnă " stâncă':
- Băieţelul acesta e tare ca o stâncă, glumi Victor. Se p are că va
fi puternic din punct de vedere fizic, dar nădăj duim că va fi puternic
şi în credinţă.
Micuţul Pedro, bebeluşul robust, a crescut şi a aj uns un băieţel
voinic şi solid. Angelita o aj uta pe mama având grij ă de el. Adesea
se aşeza pe un scăunel lângă vatră c u bebeluşul în braţe şi îi cânta, în
timp ce mama facea tortille. Pe zi ce trecerea, Rosita îşi recăpăta tot
mai mult puterea. Când mergea la râu ca să spele rufele, Angelita
stătea pe mal şi, cu răbdare, îl legăna pe frăţiorul ei.
Fetiţa a rugat-o pe mama s-o lase să-I ducă într- un şal pe spate,
dar mama ştia că fetiţa ei de patru ani era prea mică pentru a-l
putea purta.
Pedro avea trei luni când Rosita a început să simtă din nou
durere. Prima dată au luat-o durerile când a urcat dealul de la râu
cu bebeluşul în spate, având în mâini găleţile cu rufele spălate. A
lăsat găleţile jos şi şi-a ţinut respiraţia. Un fior îi străbătu tot trupul.
Oare se va îmbolnăvi din nou?
După ce i-a mai trecut durerea, a luat din nou găleţile şi a mers
încet până acasă. Gânduri negre ameninţau să o doboare. Cum
putea să facă treabă dacă avea dureri? Trebuia să angajeze din nou
o fată care s-o aj ute. Cum putea să fugă după fetiţele ei, dacă ştia că
mişcarea s-ar putea să-i provoace durere?
A început să spele din nou la pompa din curte. Acum simţea
durerea toată ziua şi toată noaptea. Nu putea să meargă nici măcar
până la mama ei acasă, fară să simtă durere. Din fericire, biserica
nu era departe de casa ei; altfel nu ar fi putut participa tot timpul
la servicii. Surorile ei şi surorile lui Victor veneau de obicei după
şcoală şi o aj utau să măture prin casă şi să facă tortille.
Rosita stătea în ham ac şi hrănea bebeluşul, când începu să se
întrebe din nou dacă urma să moară. De ce nu se mai însănătoşea?
Şi Rufina născuse, dar ea îşi facea singură toată treaba. Une ori
credea că Rufina şi Ana o vorbeau pe la spate. Era foarte probabil ca
ele să creadă că era leneşă.

1!7
V ÂN T U L D I N C O H U N I

O echipă medicală din Statele Unite îşi deschiseră o policlini că

în satul vecin, iar Rosita a luat autobuzul şi s-a dus acolo ca să vadă
dacă o puteau aj uta. Ei i-au dat pastile pentru piatră la fiere, care
au ajutat -o cât timp a fost sub tratament, dar după ce a terminat
pastilele, durerea a revenit, iar doctorii erau plecaţi în State.
- Poate ar fi bine să mergem din nou în Guatemala, îi sugeră ea
cu sfială lui Victor într-o seară.
El se uită gânditor la p ardoseala de lut şi cu piciorul desculţ
desenă ceva. Oftă, apoi formulându -şi întrebarea cu atenţie, spuse:
- Mă întreb dacă nu ar fi bine să ceri să ţi se facă ungerea.
- Ungerea? !
- Da.
Victor se ridică să-şi ia Biblia de pe răftuleţul de deasupra patului
lor. Căută pasaj ul, iar apoi îşi continuă ideea:
- În Epistola lui Iacov se spune că dacă este vreunul printre noi
bolnav, să cheme pe prezbiterii bisericii ca să-I ungă cu untdelemn.
Şi mai spune că rugăciunea făcută cu credinţă îl va vindeca pe cel
bolnav.
Rosita făcu ochii mari:
- Crezi că ei ar veni? îl întrebă ea.
- Nu văd de ce n - ar veni. Am studiat despre asta în cadrul
lecţiilor de catehism, înainte de a deveni membri.
- Niciodată nu m - am gândit la asta, spuse ea gânditoare.
- Mai ţii minte cum ne-am rugat când erai însărcinată cu
Pedro, şi Dumnezeu ne-a ajutat?
Ea zâmbi când îşi aminti.
- L-am născut aşa de repede, că nici măcar nu am avut timp să
trimit pe cineva să te cheme.
- Ai fost la doctori şi se pare că nu te-a prea ajutat. Cred că ar
trebui să-L rugăm pe Dumnezeu să te vindece. Roagă-te cu privire
la aceasta, iar apoi spune-mi ce crezi.
După două săptămâni, fratele Santiago împreună cu unul
dintre păstori au venit la ei acasă şi au avut un serviciu de ungere.
A fost un timp binecuvântat. Toţi cei prezenţi şi - au mărturisit
neîncrederea şi frământările, cerându-şi iertare pentru păcatele lor
şi glorificându- L pe Dumnezeu pentru felul cum a lucrat în vieţile
lor. După aceea, păstorul a luat o sticluţă cu ulei de măsline şi a

178'
 Vindecare
picurat pe capul Rositei. Apoi şi-a pus mâinile peste ea şi s - a rug at
pentru vindecarea ei.
Rosita avea pace în duhul ei. Ştia că Dumnezeu o putea vindeca,
cum şi Isus îi vindecase pe oamenii care au venit la El pe vremea
Lui. Cedase şi era gata să accepte voia lui Dumnezeu cu privire la
ea. În acea noapte a dormit foarte adânc, iar dimineaţa s-a trezit cu
forţe noi.
În zilele care au urmat după aceea şi-a făcut treaba simţind în
permanenţă prezenţa lui Dumnezeu. Nu mai avea dureri. C ând cei
din j ur o întrebau cum se simte, ea le răspundea simplu:
- Dumnezeu m-a vindecat!
Se simţea mult mai bine în comparaţie cu durerea pe care o
avusese atâta timp.
 CAP I TO LU L 24

VA NTU L D I N D U Z I

Victor şi fraţii lui s-au alăturat echipei de muncitori care au

mers la Red Bank pentru a construi o bisericuţă. În acea seară, când
s-a întors acasă, i-a spus Rositei că păstorul şi diaconul plănuiesc să
le facă o vizită cât de curând.
- De ce? îl întrebă ea. Am racut ceva ce nu trebuia?
- Nu cred. Nu mi-au spus de ce vor să vină. M - au întrebat doar
dacă pot să vină în vizită la noi. Poate caută mai multe familii c are
să se mute în Red Bank.
- Cum ? ! Dar noi nu am accepta propunerea să ne mutăm
acolo, nu-i aşa?
Victor ridică din umeri.
- Nu ştiu. Este un sat frumos, dar ogoarele mele sunt aici şi
mai e şi faptul că plănuiesc să construiesc o casă nouă. Tot ce mai
trebuie să fac e să caut viţă ca să leg grinzile. După ce termin de
stropit porumbul, vreau să caut viţă, iar după aceea vom începe să
construim casa. Cred ca va trebui să tăiem un porc ca să avem ce să
le dăm de mâncare muncitorilor.
În sfârşit, liderii bisericii au venit în vizită la ei, iar Victor şi
Rosita au rămas perplecşi când au auzit vestea pe care le-au adus-o.
Numele lui Victor apărea pe lista celor dintre care urmau să fie aleşi
cei care să se mute la biserica din Red Bank, şi el era unul dintre cei
1/,1
V ÂN TUL D I N C OHUNI

numiţi ca să fie lider acolo.

- Dar de ce eu? se bâlbâi el.
Santiago era şi el prezent acolo, aşa că i-a explicat ce au observat,
şi anume că el şi Rosita erau credincioşi şi serioşi în umblarea lor
cu Dumnezeu.
- Am văzut cum încercaţi să vă instruiţi copiii când sunt
neascultători; şi suntem de părere că ştiţi să vă conduceţi bine
familia. Dacă un om nu- şi poate conduce casa, cum va putea să
conducă biserica?
- Şi am auzit că eşti gata oricând să le spui altora despre
credinţa ta, adăugă păstorul. Într-o lucrare ca aceasta este nevoie
de cineva care să aibă o inimă de evanghelist. Acolo sunt oameni
care trăiesc în întuneric, cărora le este frică de blesteme şi care sunt
robiţi de tradiţii. Sunt doar doi candidaţi, continuă el să-i explice.
Cel de-al doilea este fratele Julio de la Blue Creek. Luna viitoare,
pe data de douăzeci, vom avea un serviciu special pentru aceasta
la Mafredi. Vom trage la sorţ care dintre voi să meargă, iar cel pe
care-l va alege Domnul va merge la Red Bank şi va sluj i ca lider în
biserica de acolo. Mai târziu, după ce biserica de acolo va fi destul
de stabilă şi matură, vom alege un păstor.
Victor rămase uluit când auzi planurile lor. Nu ştia ce să zică sau
să facă.
- Tocmai mă pregăteam să încep să-mi construiesc altă casă
aici, le împărtăşi el planurile sale. Acum ce să fac?
- Construieşte- o, îl îndemnă Santiago. Dacă vei merge la Red
Bank, atunci vei locui în casa pe care o vom construi noi acolo, şi o
vei putea vinde pe asta. Iar dacă nu vei merge, vei putea locui în ea.
Rosita era atât de ocupată cu construirea noii case, cu dărâmatul
casei vechi şi apoi cu aranj atul lucrurilor în casa nouă, încât nu prea
avea timp să se gândească la posibilitatea de a se muta. În inima ei
simţea că nu va trebui să se mute. De ce le-ar cere Dumnezeu să-şi
părăsească satul, familiile şi ogoarele? Nu ar fi drept să locuiască
departe de mama lui Victor - faceau atâtea lucruri împreună. Cine
îi va aj uta să defrişeze noi terenuri şi să semene porumbul? Cine
o va ajuta la spălat rufele şi să aibă grij ă de copii? Oare nu erau
prea tineri ca să poată conduce o biserică? Copiii lor erau prea mici.
Sigur că celălalt bărbat va fi ales pentru că era mai în vârstă.

lbk
 Vân tul din duzi
Ziua în care urma să se decidă cine va merge sosise prea rep ede
pentru Rosita. Stătea pe prima bancă lângă soţul ei, când deodată
seriozitatea situaţiei o trezi la realitate. În aproximativ o oră urma să
se decidă soarta ei. Oare Dumnezeu îl va alege pe Victor să fie lider
în noua biserică?
În timp ce păstorul vorbea despre îndatoririle unui lider şi ale
soţiei lui, Rosita şi-a dat seama că se aşteptau destul de multe şi de
la ea, în calitate de soţie a liderului. Urma ca ea să fie un exemplu
pentru celelalte femei din biserică. Urma ca ea să fie responsabilă
pentru pregătirea mâncării pentru diferite evenimente care aveau
legătură cu biserica. Trebuia să meargă împreună cu soţul ei c ând
mergea să consilieze membrii bisericii. Trebuia să aibă grijă ca să
nu bârfească pe seama problemelor din biserică. Cum putea să facă
toate astea şi totuşi să-şi îndeplinească şi îndatoririle pe care le avea
faţă de familia ei?
Sosi clipa când trebuiau să tragă la sorţ. Două cărţi de cântări au
fost puse pe măsuţa din faţa celor doi fraţi. În una dintre cele două
cărţi era o foiţă. Fratele care alegea cartea de cântări cu foiţa, era cel
care avea să fie responsabil să conducă biserica.
În timp ce adunarea cânta, cele două cupluri stăteau pe prima
bancă într-o tăcere încordată. Niciunul dintre ei nu făcu nicio
mişcare. Amândoi plângeau. Rosita putea vedea cum Victor îşi
încorda mâinile ca să nu mai tremure. Au cântat o strofa, două, trei,
dar niciunul dintre cei doi nu făcu nicio mişcare. În cele din urmă,
chiar înainte să se termine cântarea, Julio luă una dintre cele două
cărţi, apoi Victor a luat-o repede pe cealaltă.
Era un moment solemn. În linişte, păstorul a luat cartea lui Julio
şi a deschis-o. Răsfoi cartea cu grijă, dar nu găsi nicio foiţă. Atunci
i-o înmână lui Vicente. În momentul acela, Rosita simţi că lumea
se prăbuşeşte la picioarele ei. Credea că mai are puţin şi leşină.
Începu să-i ţiuie în urechi. Foiţa era în cartea pe care o luase Victor!
Păstorul ridică foiţa pentru ca toţi s-o vadă.
Jose, Angelita şi Benita stăteau cuminţi lângă mama lor şi
priveau liniştiţi, iar Pedro dormea adânc în braţele mamei. Victor
îngenunche, iar grupul de bătrâni îşi puse mâinile peste el şi îi
în credinţă slujba de a predica Evanghelia şi de a conduce biserica
din Red Bank. În spatele lor, familia lui suspina încet.
fb?
V ÂN T U L DIN COHU N I

După program, au veni mulţi să-i salute şi să le spună că s e vor

ruga pentru ei şi că le doresc binecuvântarea lui Dumnezeu. Rosita
nu ştia ce să spună sau cum să reacţioneze. Rămase uluită de poziţia
pe care urma s-o ocupe soţul ei. Cum va fi viaţa lor de acum încolo?
În săptămânile care au urmat, Rosita descoperi că trăiau la fel
ca înainte. Se trezea la ora patru dimineaţa, îl hrănea repede pe
bebeluş, apoi facea tortille pentru Victor, Pablo şi pentru copii.
După aceea, bărbaţii îşi luau macetele şi se duceau la câmp să secere
orezul. Rosita împreună cu celelalte femei din familie, spăla şi gătea
pentru când aveau să se întoarcă bărbaţii. Dădea mâncare la găini,
usca o porţie de ardei deasupra comal-ului şi apoi mergea în vizită
la mama ei.
- Când ne vom muta în Red B ank? îl întrebă ea pe Victor.
Nici el nu ştia.
- Şi tu ce vei face? îl abordă ea pe Pablo. Vei veni şi tu cu noi?
Fratele ei îşi lăsă privirea-n jos şi se înroşi.
- Nu ţi-am spus, dar plănuiesc să mă căsătoresc, mormăi el.
- Poftim? ! exclamă Rosita.
Pablo locuia cu ei de când se căsătoriseră - în urmă cu şapte
ani - iar ea nu luase niciodată în considerare posibilitatea ca el să-i
părăsească pentru a-şi întemeia propriul cămin. El îşi alesese o fată
din biserică pentru a-i fi soţie şi dej a începuseră discuţiile pentru
logodnă.
Victor şi Rosita aveau să-şi înceapă viaţa în Red Bank fară Pablo.
Se bucurau pentru el, d ar ştiau că le va fi dor de el şi le va lipsi
ajutorul lui.
Într-o seară, la scurt timp după aceea, Victor stătea în hamac şi
citea Biblia, în timp ce Rosita stătea în celălalt hamac şi cosea nasturi
la o cămaşă de- a lui Jose. Deodată Victor începu să chicotească şi
se uită în sus.
- Ce-i aşa comic? îl întrebă mirată Rosita.
- Îţi mai aminteşti de ideea ta că atunci când auzi vântul cum
suflă în cohuni înseamnă că vor avea loc schimbări?
Rosita dădu aprobator din cap şi zâmbi. Deseori Victor o tachina
în legătură cu felul cum privea ea cohunii. Pentru el era de la sine
înţeles că tot timpul înainte de o ploaie trebuia să bată vântul, dar
nu vedea nicio legătură între frunzele care fluturau şi schimbările
1[,4
 Vântul din duzi
din viaţa unei persoane. Ea i-a spus că nu are destulă imaginaţie.
- Hai să-ţi citesc ce scrie la 1 Cronici 1 4: 1 5, îi spuse el: "Când
vei auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor, atunci să ieşi la luptă,
căci Dumnezeu merge înaintea ta, ca să bată oastea Filistenilor:' În
capitolul acesta se spune că împăratul David l-a întrebat pe Domnul
ce să le facă filistenilor care veniseră împotriva lui, îi explică el
ridicându-şi privirea din carte. Şi D umnezeu i-a spus să meargă pe
furiş şi să stea lângă nişte duzi, iar când va auzi vântul şuierând
printre crengile duzilor, trebuia să meargă la luptă. Asta seamănă
cu ideea ta despre vântul din cohuni.
- Vezi? ! îi spuse ea cu înţelepciune. Înseamnă ceva.
- Cel puţin data asta a însemnat, fu de acord el.
La scurt timp după aceea, li s - a cerut să meargă cu un grup de
bărbaţi la Red B ank pentru a-şi construi casa. Când au ajuns, Rosita
le-a văzut pe Vicenta şi pe Valentin a gătind caldo de pui într-un colţ
al clădirii bisericii.
- Câte cepe să punem? o întrebară ele după ce o salutară şi
îi admirară bebeluşul dolofan. Am cumpărat şase pui. Crezi că e
de-aj uns?
De ce o întrebau pe ea, care era cu mult mai tânără decât ele?
Dar oamenii construiau casa ei, iar acum ea era soţia liderului, aşa
că a încercat să răspundă cât mai bine.
Victor a chemat - o afară ca să vadă locul unde urmau să
construiască.
- Au destul de multe scânduri. Cred că vor face şi podeaua din
scânduri, îi spuse el. Ce zici, ţi- ar plăcea?
Rosita făcu ochii mari.
- Niciodată nu am mai avut podea din lemn. Poate că e mai
bine fără.
- Dar îţi va fi mai uşor să mături, şi nu va trebui să tot astupi
găurile cu lut, încercă el s-o convingă.
- Atunci, bine, căzu ea de acord. Voi avea şi bucătărie?
- Dacă vrei. Nu cred că vor avea timp azi, dar am putea s-o
construim mai încolo.
După ce au terminat de construit casa, Rosita, Victor şi copiii
stăteau pe drumul de lângă casa lor şi priveau acoperişul înalt şi
pereţii de un alb imaculat.
V ÂN T U L DIN COH U N I

Î n curând va părăsi satul unde a trăit toată viaţa ei ş i va veni în

locul acesta, într-o casă nouă. Va spăla rufele la alt râu şi va lucra
împreună cu alte surori. Bisericuţa în care Victor urma să predice
în fiecare duminică era chiar lângă casa lor.
Vântul şuiera printre frunzele cohunilor din spatele casei lor.
Schimbări, se gândi Rosita. Totfelul de schimbări. Frunzele de cohun
au fluturat deasupra schimbărilor din viaţa ei.
Victor a intuit ce o facea să fie atât de gânditoare.
- Ascultă cum suflă vântul printre cohuni, îi spuse el uşor. La
fel ca printre duzi, în zilele împăratului David. "Când vei auzi un
vuiet în vârfurile duzilor, atunci să ieşi la luptă, căci Dumnezeu
merge înaintea ta:'
- Cohunii vor rămâne un semn pentru noi, adăugă Rosita. Când
vom auzi cum suflă vântul în cohuni, ne vom aminti că Dumnezeu
ne-a adus aici şi tot El ne va ajuta să întâmpinăm schimbările care
ne stau înainte.
 CU P RI N S
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .. .
. . . . . . ... . . . . . 1
.

1 . Glasul cohunilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
2. O fetită
,
kekchi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
3 . Un nor d e tămâie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 5
4. Apă şi foc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
5 . Viaţa l a oraş . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 1
6 . Străini . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
7 . Sânge de maya . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
8 . O groapă î n pământ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 1
9 . Bis erica diavolului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
1 0. Vântul schimbărilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
1 1 . Gata cu ş coala! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
1 2 . Confirmarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
1 3 . La altă biserică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
1 4. Băieţii sunt o pacoste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
1 5 . Victor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
1 6 . Cei doi vor fi una . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 03
1 7 . Un nou început . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 09
1 8 . Norii întunecă cerul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1 5
1 9 . Schimbări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 23
20. Bebeluşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 3 1
2 1 . Un nor de martori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 39
22. Boală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 45
23 . Vindecare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 53
24. Vântul din duzi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 6 1