MODERNISMUL.

Tudor Arghezi, TESTAMENT

Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Am luat cenuşa morţilor din vatră
Decât un nume adunat pe o carte, Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
În seara răzvrătită care vine Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
De la străbunii mei până la tine, Păzind în piscul datoriei tale.
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci Durerea noastră surdă şi amară
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă O grămădii pe-o singură vioară,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. Din bube, mucegaiuri şi noroi
Ea e hrisovul vostru cel dintâi. Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Al robilor cu saricile, pline Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
De osemintele vărsate-n mine. Si izbăveşte-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară E-ndreptăţirea ramurei obscure
Sapa-n condei şi brazda-n calimară Ieşită la lumină din pădure
Bătrânii au adunat, printre plăvani, Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Sudoarea muncii sutelor de ani. Rodul durerii de vecii întregi.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite Întinsă leneşă pe canapea,
Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Domniţa suferă în cartea mea.
Şi, frământate mii de săptămâni Slova de foc şi slova faurită
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane, Împărechiate-n carte se mărită,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Lăsând întreagă dulcea lui putere. Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.
Modernismul este un curent literar constituit la sfârșitul secolului al XIX-lea, promovat în
literatura română de Eugen Lovinescu prin revista ”Sburătorul”, în ale cărei pagini apar creațiile unor
poeți precum: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu. Prin intermediul acestei reviste se promovează o
orientare bazată pe ideea sincronizării cu literatura și cultura Occidentului, prin imitație, dar și
adaptare. Modernismul presupune atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiționale și se bazează pe
”ruptura” față de trecut și pe negarea valorilor din etapa anterioară.
Tudor Arghezi este un poet din perioada interbelică a cărui creație se încadrează în modernismul
poetic (eclectic), prezentând numeroase trăsături ale curentului: ambiguitate și obscuritate
(semnificațiile multiple ale cuvântului din titlu – testament, creația văzută ca moștenire, carte,
meșteșug), asocieri inedite de cuvinte (”seara răzvrătiră”, ”fierul cald îmbrățișat în clește”), estetica
urâtului (”Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, ”ciorchin de negi”, ”Făcui
din zdrențe muguri și coroane”), metafore încifrate, obținute prin întrebuințarea unor termeni din
cele mai diverse domenii/registre lingvistice (”ramurei obscure”, ”hrisov”, ”plăvani”), metafore
oximoronice: ”Veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Este un inovator atât în ceea ce privește
limbajul poetic, cât și în ceea ce priveste problematica poeziei, pe care a îmbogățit-o cu teme inedite,
precum cea a “florilor de mucigai”.
„Testament” deschide volumul debutului arghezian, „Cuvinte potrivite”, din 1927. Este o artă
poetică modernă, adică un text în care autorul își expune programul estetic, respectiv, concepția despre
poezie și misiunea poetului, în cadrul ei apărând o triplă problematică: transfigurarea socialului în
estetic, raportul dintre inspirație și tehnica poetică și estetica urâtului. Poezia este modernistă și prin
preocuparea pentru procesul de creație, care presupune o perpetuă căutare atât la nivel ideatic, cât și la
nivel stilistic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor clasice (se cultivă înnoirile prozodice: strofe
inegale, iar măsura și ritmul variază).
Un element de compoziție al textului este titlul, care poate fi interpretat dintr-o perspectivă
denotativă și una conotativă. În sens propriu, ”testamentul” este un act juridic întocmit de o persoană
prin care își exprimă dorințele ce urmează a fi îndeplinite după moartea acesteia, centrându-se pe
transmiterea averii sale. Religios vorbind, titlul trimite la cele două părţi ale Bibliei (Noul și Vechiul
Testament), mai ales că apare în text ideea cărţii „de căpătâi”, a celei dintâi cărţi a unui neam, care trimite
pe cititor cu gândul la ideea legăturii între generaţii, a datoriei poetului de a-şi lăsa opera moştenire
urmaşilor. Din acest punct de vedere derivă și sensul conotativ al termenului, întrucât moștenirea pe
care o lasă eul liric urmașilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului este una spirituală - creația.
Prin urmare, titlul prezintă fenomenul ambiguităţii, categorie negativă menţionată de Hugo Friedrich în
lucrarea Structura liricii moderne.
Incipitul este formulat cu un specific testamentar, deși e derutant, întrucât un testament
presupune afirmația, iar poetul începe cu un verb la forma negativă, urmat de adverbul „decât”: „Nu-ți voi
lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe o carte” (creația-moștenire și celebritatea).
Poetul se adresează unui fiu spiritual, căruia îi lasă acest ”testament”, ce conține ideea moștenirii
spirituale, ”un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identității obținute prin cuvânt. Această
idee este completată de vocativul ”fiule”, care denumește, în sens generic, pe toți cititorii săi ulteriori,
poetul devenind, în mod simbolic, un tată, un mentor pentru generațiile viitoare. ”Cartea”, metafora
centrală a poeziei, este o ”treaptă a cunoașterii„ (Arghezi percepe optimist omenirea ca pe o scară, simbol
al ascensiunii). Poezia devine astfel un bun spiritual și peren: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte...”.
Ideile despre poezie sunt exprimate cu ajutorul a două serii lexicale aflate în relaţie de opoziţie,
cea a urâtului („sudoare”, „venin”, „plăvani”, „bube, mucegaiuri şi noroi”, „zdrenţe”) și cea a
frumosului („cuvinte potrivite”, ”miere”, „muguri şi coroane”, „versuri şi icoane”). Se știe că Tudor
Arghezi pendulează între extreme, precum materialitate-spiritualitate, gingășie –vigoare, muncă fizică –
muncă întelectuală.
Tema poeziei ”Testament” o reprezintă creația literară, textul fiind o artă poetică modernă.
Viziunea despre lume este una inedită, în care se percepe creația sub două ipostaze: cea de meșteșug,
punându-se accentul pe efortul creator al poetului, care devine un meșteșugar, ce transformă urâtul în
frumos, și ca moștenire, creație transmisă urmașilor (fii spirituali ai poetului) ca dovadă și ca mijloc de
cunoaștere. În viziunea lui Tudor Arghezi, poezia îmbină două dimensiuni: pe de-o parte, inspirația
febrilă, harul divin, genialitatea, sugerate prin metafora „slova de foc”, și efortul stilistic/truda,
meștesugul, sugerate prin metafora „slova faurită”: „Slova de foc și slova faurită/ Împărechiate-n carte se
mărită/ Ca fierul cald, îmbrățișat în clește”.
O imagine poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume o reprezintă strofa a II-a,
unde ”cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită ”hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de
căpătâi a urmașilor. Cartea capătă o semnificație sacră, divină, devenind asemănătoare Bibliei, dar are și o
valoare socială, deoarece prezintă suferințele strămoșilor, înnobilându-le, fiind o mărturie pentru întreaga
lor existență: „Al robilor cu saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine.” (datoria morală a poetului de a
duce mai departe istoria și valorile înaintașilor). „Cartea” este definită ca „hrisov”, act cu care se vor
legitima generațiile viitoare. Poetul are orgoliul de a fi scris prima carte a unui neam. Datoria față de
urmași este la fel de importantă ca și cea față de strămoși: urmașii îi sunt „stăpâni” poetului. Aceștia, la
rândul lor, trebuie să ducă mai departe „ramura obscură” a neamului pe care poetul, cel dintâi, l-a scos din
penumbra istoriei la lumina vieții spirituale. Poetul apare în ipostaza de exponent al unui neam cu adânci
rădăcini în istorie. Acesta a parcurs, treaptă cu treaptă, o istorie zbuciumată, așa cum sugerează
metaforele de factură modernistă „seara răzvrătită” și „râpi și gropi adânci”. Se remarcă forța expresivă a
termenilor populari și arhaici: „pe brânci” ,” rob”, „hrisov”, „sarică”. Poetul are o dublă
responsabilitate/misiune: aceea de a exprima în operele lui suferințele neamului său de robi („Rodul
durerii de vecii întregi”) și pe aceea de a transmite generațiilor viitoare, al căror reprezentant este „fiul”,
zestrea spirituală, adică propria creație.
O altă imagine reprezentativă este curpinsă în strofa a III-a. În strofele anterioare cartea este
definită succesiv „treaptă” ,și „hrisov”. Este o treaptă în istoria neamului, pentru că poetul a reușit să
convertească valorile materiale în valori spirituale, așa cum sugerează versurile: „Ca să schimbăm, acum,
întâia oară,/Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Această schimbare n-ar fi fost posibilă fără efortul depus
de înaintași, sugerat de termentul popular „sudoarea”. Datoria față de strămoși este sacră, așa cum
sugerează elementele care trimit la cultul strămoșilor, respectiv „osemintele” și „cenușa morților din
vatră”, pe care poetul o transformă, prin creație, în idol/dumnezeu la care se vor închina generațiile
viitoare („Dumnezeu de piatră”). Transformarea poeziei într-o lume obiectuală devine, în strofa a treia,
ideea centrală. Astfel, ”sapa” – unealta folosită de strămoși pentru a lucra pământul – devine pentru
prezent ”condei”, instrument de creație, iar ”brazda” devine ”călimară”. Creatorul se află, astfel, în
ipostaza de născocitor și meșteșugar de cuvinte, care transformă ”graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în
”cuvinte potrivite”, metaforă ce definește poezia ca un adevărat meșteșug. Prin urmare, în concepția
lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-și forța expresivă, idee exprimată prin
metafora oximoronică ”Veninul strâns l-am preschimbat în miere, /Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Confesiunea lirică ”Am luat ocara și torcând ușure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure” relevă
atitudinea pe care creatorul o are față de rolul/misiunea artei sale, considerând că trebuie păstrat un
echilibru în ceea ce privește exprimarea sentimentelor/ideilor prin creație. Prin intermediul poeziei,
trecutul devine sacru, un adevărat îndreptar moral, un ”hrisov”, iar opera literară capătă valoare
justițiară: ”Am luat cenușa morților din vatră,/Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
Tudor Arghezi are o viziune inedită asupra creației, poetul devenind un născocitor, iar poezia
presupune meșteșugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creația artistică este produsul inspirației divine,
cât și al tehnicii poetice. Acestea fac din ”Testament” o artă poetică modernă, cu elemente
tradiționaliste și moderniste.

hrisov – act de proprietate

plăvani – animale de muncă, boi