Curs 4

Dificultățile de învățare a citirii. Dislexia

Definiţia clasică a dislexiei este o definiţie prin excludere: dislexia este o dificultate de învăţare a citirii
în condiţiile unei inteligenţe adecvate – un Q.I. normal – şi a unei instruiri de tip clasic.
În termeni mai precişi dislexia este considerată ca o tulburare specifică a lecturii, tulburare care are un
caracter izolat: reuşita în cadrul altor discipline şcolare nu este alterată decât în măsura în care se bazează cu
precădere pe limbajul scris. Este o tulburare intrinsecă; deficitele senzoriale, dizabilitatea intelectuală,
tulburările psiho- afective primare, tulburările neurologice grave trebuie eliminate ca şi cauze posibile. Astfel,
tratarea cauzei va fi suficientă pentru ameliorarea capacităţilor lexice.
Pentru o perioadă destul de lungă s-a crezut că dislexia este esenţialmente legată de o disfuncţie
neurologică, însă au lipsit dovezile neurobiologice care să vină în sprijinul acestei teorii. Cercetările recente
arată că unii indivizi dislexici prezintă o structură anatomică cerebrală oarecum diferită şi că ar exista o bază
genetică a dislexiei.
S-au descoperit anomalii în structura biologică a creierului la dislexici, asimetrici, asimetrie cerebrală;
în general, se pare că creierul normal este mai dezvoltat la nivel celular decât cel dislexic. Spre deosebire de
creierul normal, la creierul dislexic unele arii ale emisferei drepte sunt mai extinse decât cele stângi.
Baza genetică a dislexiei este dată de studiile familiale şi asupra gemenilor efectuate de DeFries şi
Decker. Alte studii sugerează faptul că indivizii dislexici moştenesc o genă specifică, favorizantă a tulburării
de citire, genă situată în cromozomul 15.
Definiţia lui Debray (1979) stipulează faptul că dislexia este o dificultate durabilă în învăţarea lecturii şi
în achiziţionarea automatismului la copii inteligenţi, şcolarizaţi normal, fără tulburări senzoriale.
Conceptul de dislexie corespunde următoarelor criterii minime:
 Inteligenţă normală: Q.I. cel puţin egal sau superior 90 pe o scară sau alta (verbală sau
nonverbală) a lui Wechsler pentru copii sau Wisc sau un scor echivalent cu o altă probă de
inteligenţă generală. Deci, nu putem confunda dislexia cu deficienţa intelectuală uşoară.
Adeseori, vivacitatea spiritului dislexicului constrastează cu rezultatele sale şcolare foarte slabe.
 Şcolaritatea normală: dislexicii sunt copii care au fost şcolarizaţi normal, fără schimbări
frecvente ale şcolilor sau ale profesorilor, fără absenţe prelungite sau repetate care să fi
intervenit mai ales la începutul învăţării. Lacunele în lectură şi ortografie nu pot fi imputate
unor circumstanţe exterioare.
 Dificultăţi selective şi durabile în lectură şi ortografie: aceste dificultăţi sunt durabile. Este
vorba despre şcolari de 6-7 ani şi în plus, activi, inteligenţi care prezintă un decalaj între
rezultatele obţinute la lectură şi la ortografie şi cele obţinute la alte materii şcolare. Calculul este
relativ bine asimilat.
Conform DSM-5, este vorba de un termen alternativ care face refeire la un pattern de dificultăți de
învățare caracterizate prin probleme de recunoaștere a cuvântului, decodificare deficitară și abilități scăzute de
scriere.
Dislexia nu poate fi confundată cu dificultăţile şcolare generalizate, deşi practic, tabloul este departe de
a fi atât de simplu. Numeroşi copii cu dislexie dovedesc dificultăţi în învăţarea calculului, chiar dacă ar fi
vorba numai de nivelul înţelegerii unui enunţ de rezolvat sau de percepţia exactă a simbolurilor matematice. În
plus, lectura şi ortografia constituie aptitudini şcolare de bază, iar un copil care citeşte sau scrie greu devine
rapid handicapat la toate celelalte materii.
În sfârşit, sentimentele de vinovăţie, de inferioritate, de dezgust, de plictiseală faţă de eşec, creează
adesea tulburări de comportament agravate uneori de neînţelegerea venită din partea mediului şi, mai ales, un
dezinteres din ce în ce mai marcant pentru orice tip de învăţătura şcolară.
Nu trebuie confundată dislexia cu dificultăţile de învăţare datorate imaturităţii intelectuale sau afective,
cum este în cazul unei şcolarizări premature, când copilul nu posedă toate premisele pentru învăţarea lecturii
prin analiza noţiunii de lectură precoce şi de maturitate prealabilă.
 Dislexia nu poate fi în plus asimilată dificultăţilor pasagere imputabile unei metode de învăţare a
lecturii neadaptată sau unui ritm de asimilare prea rapid pentru un astfel de copil în particular.
Simptomatologia prezentată de copiii cu dificultăţi de citire (d.c.) se referă la:
a) un câmp atenţional îngust, abilităţi de discriminare reduse, memorie slabă, dificultăţi de
asociere a ceea ce este tipărit cu sunetul;
b) performanţe semnificativ mai slabe la sarcinile de vigilenţă;
c) performanţe semnificativ mai slabe la sarcinile care presupun folosirea abilităţilor de procesare
rapidă a informaţiilor;
d) abilităţi slabe de decodare, citire cuvânt cu cuvânt, depunerea întregii energii în încercarea
decodificării cuvintelor;
e) dificultăţi de aplicare a indicilor contextuali pentru identificarea cuvintelor necunoscute;
f) dificultăţi de înţelegere a citirii;
g) neplăcerea de a citi, neiniţierea acţiunilor spontane de citire;
h) deficite metacognitive – în contrast cu cititorii obişnuiţi, lipsa cunoştinţelor legate de scopul
citirii, nu utilizează învăţarea strategică şi nu îşi monitorizează progresele.

În cadrul neuropsihologiei infantile, au fost realizate o serie de cercetări privind subtipurile de

dislexie. Boder (1971) distinge trei tipuri de dislexici, bazându-se pe tipurile de erori pe care le fac în diverse
condiţii de lectură (cuvinte cunoscute sau necunoscute, cuvinte lungi sau scurte, frecvente sau rare), pe
profilul cognitiv obţinut la scala Wechsler. Astfel apar cele trei categorii:
Disfoneticii (majoritatea) citesc bine cuvintele cunoscute, adică pe care le-au memorizat vizual, dar nu
pot citi sau scrie cuvinte întâlnite pentru prima dată; ei ghicesc atunci pe baza contextului sau a indiciilor de
tipul primei primei litere sau a lungimii, făcând multe greşeli de subtituţie semantică. La WISC ei obţin un QI
verbal inferior celui de performanţă.
Disideaticii se carcaterizează printr-o lectură lentă, corectă, bazată pe decodajul fonologic; dar nu pot
citi decât cuvinte scurte. La dictare, comit greşeli acceptabile d.p.d.v. fonologic.Vocabularul lor vizual, adică
numărul de cuvinte cunoscute este foarte sărac, iar QI-ul verbal este superior celui de performanţă.
Dislexicii din categoria mixtă reunesc dificultăţile celorlalte două tipuri, prezentând în plus confuzii
spaţiale.
Modelele genetice postulează faptul că tulburările de dezvoltare a lecturii – adică dislexiile de
dezvoltare – nu pot în nici un caz să fie asimilate dislexiilor achiziţionate ale adultului, în contextul unui
accident cerebral.
Modelul lui Frith (1985) distinge trei stadii succesive:
a) Stadiul logografic în care subiectul poate citi cuvinte utilizând o serie de indici vizuali, singuri
sau în combinaţie, sau sprijinindu-se de contextul sintactic sau imagistic. El recurge la un joc
de ghicitori care îi permite să-şi constituie un prim stoc de cuvinte care, alături de cuvintele
învăţate pe de rost, compun un lexic, un vocabular vizual. Metoda globală cu suportul
imagistic, reîntăreşte această procedură. La acest stadiu, erorile de lectură se concentrează pe
cuvinte necunoscute, pe care copilul nu le poate citi, substituindu-le cuvinte apropiate d.p.d.v.
vizual.
b) Stadiul alfabetic, în care copiii construiesc o cale indirectă pentru a accede la lexicul mental şi
pentru a-l îmbogăţi. Ei încep să exploateze corespondenţa între litere şi sunete, iar prin acest
proces ei acced la sensul cuvintelor. Devin astfel capabili să citească o serie de cuvinte pe care
nu le cunosc, bazându-se pe analogii, pe rime. Factorii fonologici joacă în acest stadiu un rol
de prim plan. Copilul descoperă că este posibilă segmentarea cuvântului în unităţi mai mici
decât silaba şi că ordinea elementelor este importantă.
c) Stadiul ortografic este o consecinţă, la copil, a interacţiunii între activităţile de lectură, scriere
şi cunoştinţele generale precum şi capacitatea de abstractizare. De aici înainte, unitatea de bază
de tratare a informaţiei este morfemul, accesul la semnificaţie trecând prin semantica verbală.
 Factorii asociaţi dislexiei
Dificultăţile în lectură şi ortografie sunt acompaniate deseori, dar nu în mod invariabil, de alte
dificultăţi (probleme ale lateralităţii, ale schemei corporale, proasta structurare a spaţiului şi timpului şi, mai
ales, un limbaj oral puţin elaborat). Aceste probleme poartă de obicei numele de "factori asociaţi", dar, încă o
dată, aceste deficite instrumentale nu sunt neapărat prezente la dislexie sau, dacă sunt, pot fi de grade foarte
diverse. Singura lor prezenţă nu constituie un indiciu indubitabil de dislexie. Se găsesc, de fapt, mulţi copii
care scriu şi citesc bine şi care au totuşi o structurare proastă a timpului şi spaţiului, la fel cum întâlnim
dislexici bine lateralizaţi, bine orientaţi în timp şi spaţiu.
Dificultăţile limbajului oral par a fi un element aproape constant asociat dislexiei. Este importantă, ca
urmare, analiza fină a antecedentelor tulburărilor de limbaj.
O caracteristică a numeroşi dislexici este punerea în pagină şi scris defectuos. Literele se ondulează de
o parte şi de alta a liniei care ea însăşi oscilează pe foaie. Scrisul este dezordonat, neregulat, cu numeroase
ştersături. Frecvent, dezordinea grafică este o tactică de "camuflaj" şi sabotaj. Copilul, puţin sigur pe el,
disimulează ezitările sale sub acoperirea "picioruşelor de muscă" (scris foarte întortocheat) sau, complet
dezgustat de scris, copilul o face fără sa-i pese cum. Câteodată un scris defectuos poate semnala probleme
motorii ascociate dislexiei.
Tulburări ale lateralizării: stângăcia şi mai ales lateralizarea defectuoasă, atât vizuală, cât şi auditivă,
au fost frecvent invocate la originea dislexiei. În privinţa procentelor, se poate spune că printre copiii dislexici
30-50% sunt stângaci sau cu lateralitate defectuoasă. „Stângăcia contrariată” a fost considerată responsabilă
de unele tulburări; climatul afectiv al acestei constrângeri a putut fi, la un moment dat, un factor favorizant.
Tulburări de organizare spaţio-temporală: confuziile între literele cu forme identice, dar inversate în
spaţiu (p-q, b-d), dificultăţile de sesizare a ritmului spontan al frazei au fost la originea unei ipoteze legate de
perturbarea organizării spaţiului şi timpului la copiii dislexici. S-a descris, astfel, incapacitatea acestora de a
reproduce structuri ritmice percepute auditiv şi erorile foarte frecvente de orientare dreapta- stânga.

DIAGNOSTICAREA DIFICULTĂŢILOR DE CITIRE

Dacă examinăm materialul furnizat de copiii dislexici, ne vom da seama că ceea ce face distincţia între
un dislexic şi un nedislexic nu este atât tipul de greşeli, cât persistenţa lor. Într-adevăr, dificultăţile în învăţare
sunt persistente şi fluctuante.
Nimic nu este scris sau învăţat, un cuvânt scris sau citit corect poate să nu mai fie astfel o oră mai
târziu; o dictare pregătită făcută fără greşeală este presărată cu greşeli a doua zi; un acelaşi cuvânt care revine
în mai multe reprize în acelaşi text este citit sau ortografiat diferit de fiecare dată. Astfel de inconsecvenţe
deconcertează şi irită atât părinţii cât şi institutorii, care taxează cu plăcere copilul ca "distrat".

 Greşeli tipice
Se vorbeşte mult despre "greşeli tipice". De fapt, această noţiune duce la discuţii. Dislexicul, având
tendinţa de a comite multe greşeli, are toate şansele să facă "toate tipurile de greşeli"care pot exista. Ceea ce
este mai ales "tipic" este numărul şi persistenţa greşelilor, mai ales a confuziilor fonetice, încă de la începutul
primului an de învăţare. Deseori această persistenţă este cea care atrage atenţia institutorului sau a părinţilor
pentru că aceştia trebuie sa fie informaţi despre astfel de tulburări.
Ele apar atât la lectură cât şi la ortografie, atât la copiat cât şi la limbajul dictat sau spontană dacă ele
se acumulează la aceiaşi copii. Trebuie să facem distincţia între dificultăţile elementare care le întâlnim pe
parcursul primilor 2 sau 3 ani de învăţare a lecturii şi dificultăţile ulterioare care denotă o lipsă de
automatizare a achiziţiilor.
 Greşeli elementare ale perioadei de învăţare
Să notăm că greşelile despre care vorbim există tranzitoriu la copii nedislexici. Singura persistenţă a
acestora după primul an de lectură poate avea o valoare indicativă (în special după 7-8 ani). Acestor greşeli
pot să lipsească complet şi la un diselxic, mai ales examinat la o vârstă prea tardivă. Este vorba despre:
 o confuzii vizuale între grafeme de forme identice, orientate diversificat (p-b; d-q; ou-
on) sau de forme vecine (m-n; ch-cl)
o la scrisul de mâna se adaugă confuzii (b-l; b-v; a-o)
o confuzii auditive în principal între foneme alăturate fonetic
o omisiuni de silabe
o inversiuni
o adăugiri de consoane
Ca urmare a unei slabe stăpâniri a ordinii literelor, a privirii care parcurge rândul de scris, dislexicul
are tendinţa de a citi "viza" în loc de "aviz".Câteodată lectura începe cu o literă aleasă arbitrar, celelalte litere
ale cuvântului se organizează în jurul acestui pol de atracţie pentru a reconstitui un cuvânt familiar, cu câteva
substituri, omisiuni, adăugiri de material fonetic.
Lectura orală a dislexicului este presărată de aceste accidente de parcurs, ritmul este ezitant, sacadat,
debitul este silabic şi nu ţine deloc de punctuaţie. Câteodată textul este citit cu o intonaţie anumită, dar care nu
corespunde sensului.
Greşelile de ortografie sunt de aceeaşi natură ca şi greşelile lexice: confuzii, inversiuni, contaminări,
omisiuni. Confuziile auditive, adăugirile de silabe, erorile de copiat apar în jurul vârstei de 7 ani. Omisiunile
de litere sau de silabe, inversiunile de litere sau de silabe, chiar şi fuziunea mai multor cuvinte într-unul
singur şi decupajele arbitrare de cuvinte domină începând cam cu vârsta de 8 ani. Vom observa în special:
- omisiuni ale formelor scrise e-e rezultate din pronunţia consoanelor (b pronunţat be face ca unii
dislexici să scrie cuvântul "bebe" "bb")
- economii de litere
- cuvinte sudate
- nepreocupat de sensul frazei, ca şi de valoarea semantică a cuvintelor, el leagăcu plăcere suite de silabe
sau de cuvinte familiare
- anumite decupaje eronate se datorează unei interpretări personale a textului dictat.
Pot să apară şi greşeli de acord: chiar dacă subiectul cunoaşte teoretic regulile, nu le găseşte punctele
de aplicare în textele pe care le scrie spontan sau care îi sunt dictate. Categoriile elementare de gen şi număr
sunt nesigure şi discriminarea naturii cuvintelor fiind dificilă, dislexicul omite să scrie terminaţiile specifice.
Cât despre verbe, identitatea lor se schimbă cu timpul. Trecerea de la prezent la trecut şi la viitor
prezintă mari dificultăţi. Dislexicii folosesc cu plăcere viitorul în loc de trecut şi de imperfect. El confundă
deseori natura şi funcţia. De exemplu, un pronume nu poate înlocui decât funcţia de subiect, etc.
O altă caracteristică a copiilor cu dislexie este dificultatea de a copia un text fără greşeală. Copiatul
este excesiv de lent. Mulţi dislexici nu ajung să îşi ţină în ordine caietul sau jurnalul de clasă.
Copiind, ei omit multe cuvinte sau părţi de cuvinte, se înşeală asupra liniei şi acumulează erori. Când
îi vedem la lucru, copiind, ne dăm seama că în loc să citească şi să reţină un cuvânt întreg sau o parte de frază,
ei copiază literă cu literă, efectuând un du-te-vino continuu al foii, ceea ce ia timp şi multiplică riscul de erori.

Probleme legate de diagnosticul tulburărilor de citire

După cum vom vedea, a stabili o semiologie precisă a dislexiei nu este o sarcină uşoară. Stabilirea
diagnosticului pune probleme în mod egal la sensul unde punctele de vedere sunt divergente, nu numai în ceea
ce priveşte semnele clinice detectabile şi fiabile, ci şi în ceea ce priveşte vârsta la care e posibil să se pună
diagnosticul de dislexie şi momentul în care este posibil să i se prevadă apariţia, dar şi în ceea ce
priveşte metodele de diagnostic.
Vârsta şi prezicerea dislexiei
Conform părerii lui Willems şi Debray, pentru a vorbi de dislexie retardul în lectură trebuie să fie cel
puţin de doi ani în raport cu vârsta cronologică sau cu nivelul şcolar. Practic, nu ar fi posibil să stabilim un
diagnostic de dislexie înainte de 8-9 ani pentru că nu putem distinge, înainte de această vârstă, iniţierile mai
slabe în lectură şi inaptitudinile de tipul „dislexie".
Un decalaj inferior celor doi ani ar putea fi indiciul unei dificultăţi pasagere şi recuperabile spontan.
Pentru a putea diagnostica aceste tulburări trebuie îndeplinite, după DSM, trei criterii:
 a) aptitudinile de citire, evaluate printr-un test standardizat, administrat individual, trebuie să fie
semnificativ inferioare nivelului scontat, ţinând cont de şcolarizarea subiectului şi de
capacităţile sale intelectuale (determinate printr- un test de inteligenţă);
b) aceste perturbări trebuie să interfereze cu reuşita şcolară sau cu activităţile cotidiene care
necesită lectură;
c) nu trebuie să fie datorate unei deficienţe vizuale, auditive sau unei tulburări neurologice.
În general, însă, urmarea acestor criterii nu este suficientă pentru diagnosticare deoarece nu explică
fenomenele observate. Trebuie să se adauge investigaţii mai amănunţite care să dea informaţii legate de
specificitatea subiectului respectiv.