Cercetări operaționale

Forme ale PPL și dualitatea în programarea liniară

Cuprins

Forme ale PPL

I. Exemple de PPL (Problema firmei, Problema dietei)
II. Forma canonică a unei PPL
III. Forma standard a unei PPL

Dualitatea in programarea liniara

I. Reguli de scriere a dualei
II. Dualele unor forme particulare de PPL
III. Teoreme de dualitate
IV. Interpretarea economica a dualitatii
 Exemple de PPL
1) Problema firmei.
Considerăm un sistem de producţie, de exemplu o firmă, care produce n bunuri
G1,G2,...,Gn utilizând pentru aceasta m categorii de resurse R1,R2,...,Rm (materii prime,
forţă de muncă, capacităţi de producţie, combustibili şi energie etc.).

Pp. că tehnologia de transformare a resurselor în bunuri este liniară în sensul că:

ü Pentru fiecare bun, consumul dintr-o anumită resursă este direct proporţional cu cantitatea
produsă.
ü Consumurile dintr-o resursă sau alta nu se condiţionează reciproc. Fie atunci aij cantitatea
din resursa i utilizată pentru producerea unei unităţi din bunul Gj. Fie deasemeni bi
cantitatea disponibilă din resursa Ri şi cj preţul (sau profitul) unitar al bunului Gj.
ü Preţul unui bun nu depinde de cantitatea produsă şi nici de situaţia vânzărilor celorlalte
bunuri.
 Exemple de PPL
1) Problema firmei.
Problema constă în determinarea unui program de fabricaţie care să maximizeze venitul
(sau profitul) firmei.
Notăm cu xj cantitatea din bunul Gj care urmează a fi produsă. Problema devine:

Să se găsească valorile numerice x1,x2,...,xn care maximizează funcţia:

f = c1 x1 + c2 x 2 +...+ cn x n
ì a11 x1 + a12 x 2 + ! + a1n x n £ b1
cu satisfacerea restricţiilor: ïa x +a x +!+ a x £b
ï 21 1 22 2 2n n 2
í
ï !!!!!!
ïîa m1 x1 + a m2 x 2 + ! + a mn x n £ bm
şi a condiţiilor de nenegativitate:
 Exemple de PPL
2) Problema dietei
Se referă la hrănirea unei colectivităţi, să zicem un grup de militari, în cel mai economic
mod cu condiţia satisfacerii anumitor cerinţe de nutriţie.

Mai concret, este vorba de a prepara un aliment complex pornind de la n sortimente de

hrană F1,F2,...,Fn. Un număr de elemente sau principii nutritive N1,N2,...,Nm - proteine,
glucide, grăsimi calciu, etc. sunt avute în vedere în sensul că alimentul combinat
trebuie să conţină cel puţin b1,b2,...,bm unităţi specifice din fiecare.

Să presupunem cunoscute următoarele:

ü cantitatea aij din principiul nutritiv Ni conţinută într-o unitate din tipul de hrană Fj;
ü preţul unitar cj al tipului de hrană Fj.
 Exemple de PPL
2) Problema dietei
Notăm cu x1,x2,...,xn cantităţile din felurile de hrană F1,F2,...,Fn care trebuie cumpărate
în vederea elaborării dietei. Formal, x1,x2,...,xn vor trebui determinate astfel încât:

• costul f = c1 x1 + c2 x 2 +...+ cn x n al alimentelor cumpărate să fie minim .

• amestecul să conţină principiile nutritive N1,N2,...,Nm în cantităţi cel puţin egale cu

b1,b2,...,bm, adică:
Forme ale unei PPL
Forma canonică a unei PPL

O restricţie a unei probleme (P) de programare liniară se zice concordantă dacă este o
inegalitate de tipul:
"£" când funcţia obiectiv se maximizează
"³" când funcţia obiectiv se minimizează.

O restricţie inegalitate care nu este concordantă se va numi neconcordantă. Restricţiile

egalităţi nu fac obiectul acestei clasificări.

Spunem că o problemă de programare liniară este în formă canonică dacă toate

restricţiile ei sunt inegalităţi concordante.
Forme ale unei PPL
Forma canonică a unei PPL

O PPL în formă canonică de

maximizare (ex. pbma firmei):

O PPL în formă canonică de

minimizare (ex. pbma dietei):
Forme ale unei PPL
Forma canonică a unei PPL
Orice problemă de programare liniară se poate pune sub o formă canonică de maximizare
sau minimizare, fără modificarea mulţimii soluţiilor admisibile, observând că:
ü o egalitate se poate înlocui cu două inegalităţi de sens contrar;
ü o restricţie neconcordantă devine concordantă prin înmulţire cu -1;
ü putem schimba sensul optimizării funcţiei obiectiv, graţie formulei generale:

-
Forme ale unei PPL
Forma standard a unei PPL
O problemă de programare liniară este în formă standard dacă toate restricţiile ei sunt
egalităţi.
O problemă (P) care are şi restricţii inegalităţi va fi înlocuită - în vederea rezolvării ei -
cu o alta în care toate restricţiile sunt egalităţi. Noua problemă, numită forma standard a
problemei (P) şi notată (FSP), se construieşte astfel:
ü O restricţie inegalitate din problema originală (P) de tipul "£" (respectiv de tipul "³") se
transformă în egalitate prin adăugarea (respectiv prin scăderea) unei variabile
nenegative din membrul său stâng. Aceste variabile se numesc variabile de abatere sau
de ecart.
ü Restricţiile egalităţi nu se modifică.
ü Noile variabile introduse nu apar în funcţia obiectiv a problemei originale (alternativ,
spunem că ele apar cu coeficienţi nuli)
Forme ale unei PPL
Forma standard a unei PPL

În problemele concrete, variabilele de abatere au interpretări economice

precise.
ü În problema firmei reprezintă cantităţi de resurse neconsumate (materii prime,
capacităţi de producţie, forţă de muncă, etc.)
ü În problema dietei, variabilele de abatere reprezintă cantităţile de principii nutritive
cu care sunt depăşite nivelele minimale specificate în reţetă.
I. Reguli de construire a problemei duale
Duala unei PPL cu m restricţii şi n variabile se construieşte după următoarele reguli:

1. Dacă în primală funcţia obiectiv se maximizează (respectiv se minimizează) în problema duală

funcţia obiectiv se minimizează (respectiv se maximizează).
2. Restricţiei de rang i , i=1,...,m din primală îi corespunde în duală o variabilă ui; dacă
restricţia primală este o inegalitate concordantă (respectiv neconcordantă, respectiv o
egalitate) variabila duală asociată este nenegativă (³ 0), ( respectiv nepozitivă (£ 0), respectiv
fără restricţie de semn).
3. Variabilei xj , j=1,...,n din primală îi corespunde în duală restricţia de rang j. Membrul stâng
al acestei restricţii este o combinaţie liniară a variabilelor duale ui realizată cu coeficienţii
variabilei xj din toate restricţiile primalei (aceştia sunt aij, i=1,...,m). Termenul său liber este
coeficientul cj al lui xj din funcţia obiectiv primală. Dacă variabila primală xj este nenegativă
(respectiv nepozitivă, respectiv fără restricţie de semn) restricţia duală asociată va fi o
inegalitate concordantă (respectiv neconcordantă, respectiv o egalitate).
4. Coeficienţii funcţiei obiectiv ai problemei duale sunt termenii liberi bi ai restricţiilor
problemei primale.
I. Reguli de construire a problemei duale
Exemplu
 I. Reguli de construire a problemei duale
Observaţii:
1. Problema duală are atâtea variabile (respectiv restricţii) câte restricţii (resp. variabile) are
problema primală.
2. Regulile 1) - 4) pun în evidenţă următoarele corespondenţe de termeni prin trecere la duală:

min « max
(restricţie) concordantă « (variabilă) nenegativă
(restricţie) neconcordantă « (variabilă) nepozitivă
(restricţie) egalitate « (variabilă) fără restricţie de semn
termen liber al unei restricţii « coeficient al funcţiei obiectiv

Din construcţia de mai sus rezultă că duala dualei este problema primală.
Spunem că dualitatea în programarea liniară are un caracter involutiv.
II. Dualele unor forme particulare de PPL
II. Dualele unor forme particulare de PPL
III. Teoreme de dualitate
Cu notaţiile matriciale din (2.2) să considerăm cuplul de probleme în dualitate în formă canonică:
ì(max) f ( x ) = cx ì(min) g( u) = ub
ï ï
( P )í Ax £ b ( Q )í uA ³ c
ï x³0 ï u³0
î î

Teorema 2.3.1 Fie x = [ x1 , x 2 ,..., x n ]

T
o soluţie admisibilă a problemei (P) şi
u = [u1 , u2 ,..., um ] o soluţie admisibilă a problemei (Q). Atunci:
1) f ( x ) £ g (u )
2) Dacă f ( x ) = g (u ) atunci x este o soluţie optimă a problemei (P) iar u este o soluţie
optimă a problemei (Q).
III. Teoreme de dualitate
Teorema 2.3.2 (Teorema fundamentală a dualităţii) Pentru un cuplu de probleme în dualitate
una şi numai una din următoarele situaţii este posibilă:
1) Ambele probleme au soluţii admisibile; atunci ambele au soluţii optime şi valorile
optime ale funcţiilor obiectiv coincid: f ( x ) = g (u ) .
2) Numai una din probleme are soluţii admisibile, iar cealaltă nu are; atunci problema
compatibilă are optim infinit.
3) Nici una din probleme nu are soluţii admisibile.

Teorema 2.3.3 Dacă una din problemele unui cuplu de probleme în dualitate are soluţie
optimă atunci şi cealaltă are şi valorile optime ale funcţiilor obiectiv coincid.
III. Teoreme de dualitate

Teorema 2.3.4 (Teorema ecarturilor complementare - TEC) Fie (P,Q) un cuplu de probleme
canonice în dualitate:
ì Ax £ b ìuA ³ c
ï ï
( P)í x ³ 0 Q íu ³ 0
ïmax f ( x) = cx ïmin g (u) = ub
î î
Un cuplu de soluţii admisibile ( x , u ) este un cuplu de soluţii optime dacă şi numai dacă:
ì(uA - c) x = 0
í (2.3.1)
îu (b - Ax ) = 0
Exemplu TEC
Exemplul 2.3.1
ìmin f = 5x1 - 2 x 2 - x 3 ì max g = 6u1 + 12u2 + 4u3
ï ï
ï6 x 1 + 2 x 2 - 3 x 3 £ 6 ï 6u1 + u2 + 2u3 £ 5
ï ï
( P )í x1 + 3x 2 + 2 x 3 = 12 ( Q )í 2u1 + 3u2 - u3 £ -2
ï2 x - x + 4 x ³ 4 ï- 3u + 2u + 4u £ -1
ï 1 2 3
ï 1 2 3

ï
î x1 , x 2 , x 3 ³ 0 ïîu1 £ 0, u2 f . r. s., u3 ³ 0
Conform TEC, condiţia necesară şi suficientă pentru ca două soluţii admisibile ale celor două
probleme:
x = ( x1 , x 2 , x 3 ) T şi u = (u1 , u2 , u3 )
să fie optime este satisfacerea relaţiilor:
( 5 - 6u1 - u2 - 2u3 ) x1 = 0 (1)
( -2 - 2u1 - 3u2 + u3 ) x 2 = 0 ( 2)
( -1 + 3u1 - 2u2 - 4u3 ) x 3 = 0 (3)
( 6 - 6 x1 - 2 x 2 + 3x 3 )u1 = 0 ( 4)
( 2 x1 - x 2 + 4 x 3 - 4 ) u 3 = 0 (5)
Exemplu TEC
ştiind că duala (Q) are soluţia optimă u* de componente: u1* = 0 , u2* = - 149 , u3* = 141 .
Înlocuind u* în (1) - (5) se constată că relaţiile (2),(3),(4) sunt satisfăcute de orice valori
numerice acordate variabilelor x1 , x2 , x3. În schimb din (1) şi (5) obţinem relaţiile: x1=0 şi 2x1 - x2
+ 4x3 - 4 = 0 care împreună cu restricţia egalitate din (P) constituie un sistem liniar:
ì x1 = 0
ï
í2 x1 - x 2 + 4 x 3 = 4
ï x + 3x + 2 x = 12
î 1 2 3
Rezolvând sistemul, obţinem soluţia optimă a problemei (P):
x1* = 0 , x 2* = 207 , x 3* = 127 f max = f ( x * ) = - 527 = g (u * ) = g min
IV. Interpretarea economica a dualitatii
IV. Interpretarea economica a dualitatii
IV. Interpretarea economica a dualitatii
IV. Interpretarea economica a dualitatii
IV. Interpretarea economica a dualitatii
Reamintim că în baza TEC soluţiile optime x*, u* al problemelor (P) şi (Q) satisfac relaţiile:
x *j > 0 Þ a1 j u1* + a 2 j u2* +...+ a mj um* = c j ( 2.4.5)
a i 1 x1* + a i 2 x 2* +...+ a in x n* < bi Þ ui* = 0 ( 2.4.5' )
ui* > 0 Þ a i 1 x1* + a i 2 x 2* +...+ a in x n* = bi ( 2.4.6)
a1 j u1* + a 2 j u2* +...+ a mj um* > c j Þ x *j = 0 ( 2.4.6' )

• (2.4.5) arată că dacă bunul Gj intră în combinaţia optimă atunci preţul său este egal cu partea
din venitul maxim al firmei corespunzătoare resurselor încorporate într-o unitate din el.
• (2.4.5') arată că dacă o resursă nu este prevăzută a se consuma în întregime - spunem că este
excedentară - preţul său dual este 0. Această concluzie reprezintă versiunea liniară a
legii cererii şi ofertei - preţul unei mărfi pentru care oferta este mai mare decât cererea
trebuie să scadă.
• (2.4.6) arată că o resursă cu preţ dual semnificativ trebuie consumată în întregime; creşterea cu
o unitate a disponibilului aducând o creştere a venitului maxim conform (2.4.4).
• (2.4.6') arată că dacă pentru un bun valoarea resurselor încorporate într-o unitate - valoare
măsurată în preţurile duale optime - depăşeşte preţul său atunci acesta nu intră în
m
combinaţia optimală. Diferenţa å a ij u *j - c j reprezintă pierderea potenţială de venit pe
i =1
care firma o va înregistra dacă totuşi decide realizarea unei unităţi din bunul j.
Condiţiile (2.4.5), (2.4.5'), (2.4.6), (2.4.6') date de TEC se mai numesc şi condiţii de
echilibru de unde şi numele de preţuri de echilibru dat uneori preţurilor duale optime.