Proza realist

Ioan Slavici
Repere ale creatiei:

loan Slavici, scriitor de marcă al epocii marilor clasici și „maestru al nuvelei realiste" (Ion Breazu,
apud Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române), era de părere că literatura nu reprezintă
altceva decât o oglindaă firească a realității.

„Era un om sucit, dar cu o operă remarcabilă", spune G. Călinescu despre cel care a întemeiat, la
sfârsitul secolului al XIX-lea, proza obiectivă românească (istoria literaturii române de la origini până
în prezent). Spirit riguros, moralist autentic atât în literatură, cât și în viațăa „talent laborios cu
adânci intuitii în sufletul omului, dar lipsit de seductie verbală și imaginativă’’ (Tudor Vianu), Slavici
reprezintă, prin intreaga sa opera, o pledoarie pentru echilibru si armonie, atât in formă, ,cât și în
conținut.

Scriitorul se apropie foarte mult de canonul clasic al junimiștilor, realitatea socială fiind reflectată
autentic, fără idealizare, fiind și el un dușman al ,,formelor fără fond" maioresciene. Talentul său
excepțional se vede in descrierea si evocarea lumii țarânesti a Ardealului, fiind cel care , introduce
o ,,realitate populară înaintea lui Creangă" (Tudor Vianu) în literatura română. Dacă ar fi avut mai
multă putere de lucru - consideră G. Călinescu -, Slavici ar fi dat o adevărată „comedie umană" a
satului românesc (istoria literaturii române de la origini până in prezent).

Opera sa cuprinde nuvele (Popa Tanda, Scormon, Gura satului, Budulea Taichii, Moara cu noroc,
Comoara, Pădureanca etc.), povești (Zâna-Zorilor, Florită-din-codru, Spaima-zmeilor etc.), romanul
Mara, teatru (Fata de birău, Bogdan-Vodă, Gașpar Grațiani) si memorii (Închisorile mele, Amintiri,
Lumea prin care am trecut).

Slavici creează o geografie literară, cu tipurile umane si atmosfera ei specifică, pe fundalul unei
civilizații conditionate istoric si moral: migrația moților pentru munci sezoniere în diverse zone ale
țării (ăadureanca), inițierea unui tânar in tainele breslelor, cu toate obiceiurile, ritualurile si ierarhiile
acestora (Mara), intemeierea unei afaceri proprii din dorința schimbării statutului social (Moara cu
noroc), ambiția si depașirea prejudecaților (Budulea Taichii), psihologia colectivității (Gura satului),
moralitatea familiei (Piatra din prag) etc. Toate aceste lucrări zugrăvesc o lume care se afla la granița
dintre rural și urban, personajele încadrându-se în tipologii umane si ilustrând principii etice prin
destinul lor.

Un complex individual și unul social au făcut din Slavic primul scriitor roman dotat cu o remarcabilă
acuitate la existența individului printre ceilalți. Omul lui Slavici îl întâlneste pe celălalt, dar nu ca pe
un obiect (al dorinței, al posesiei, al subordonării) și nici ca pur agent (opunându-se, colaborând,
subordonându-se).

Celălalt există mai ales ca o conștiința care privește si califica. Distincția este esențială. Căci, dacă
unei acțiuni omul lui Slavici îi răspunde prin reactțe (fapta îl eliberează și îl absolvă), unei priviri nu-i
poate râspunde; el o interiorizează ca pe propria esența" (Magdalena Popescu, Slavici): O trăsătură
esențiala așadar a operei lui Slavici este surprinderea individului în și prin colectivitate. El nu există
decât prin raportare la ceilalți. Este o umanitate care leagă indivizii între ei prin fire invizibile, le
condiționează intregul comportament, îi face să ia hotărâri în dezacord cu propria conștiință. Autorul
devine, în acest context, „un observator al sufletului disimulat și crispant de mut. lubirile, dușmaniile
se desfășoară în stilul tăciunilor sub cenușă" (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent).
Personajele create de Slavic au o viață interioară tensionată, ele sunt în permanent conflict cu lumea
și caută necontenit o cale spre echilibrul interior. Definitorie pentru arta sa este marea putere de
interiorizare a eroilor, infâțișați în zbuciumul lor lăuntric, nu doar in manifestările exterioare. Slavici
este primul care mută accentul de pe realitatea faptelor pe cea a gândurilor, de pe social pe eul
ființei, dovedind „finețea unui cunoscător al naturii omenești" (Mihai Eminescu).

Slavici fundamenteazăanaliza psihologică în literatura româna, urmărind atât sufletul individual, cât
și cel colectiv. De asemenea, „odată cu Slavici se reiau în literatură tradiția cronicarilor de a fi în
scrisul lor neîmblânziți judecători morali ai oamenilor vremii lor, ca și obișnuința de a întemeia și a
întregi judecațile doar pe fapte din viață sau care s-ar putea desfășura aidoma în viața" (Ovidiu
Papadima.)

Nuvelele, ca și romanul Mara, au un vădit caracter moralizator, autorul apelând de fiecare dată la
înțelepciunea omului simplu pentru a înșinua în text propria viziune etică. El îsi răsplătește sau îsi
pedepsește personajele in funcție de actțunile și mai ales in funcție de gândurile lor, încât finalul
operei întregește de fiecare dată accentele moral-creștine ale scenariului epic.

Scriitorul descrie, nu explică, conturând adevărate imagini de freșca socială, redând prin forța
limbajului culoarea autentică a epocii, moravurile, cadrul economic, gradul de civilizatțe, o lume
totală, rotundă, complexă.

Nuvela psihologică. Moara cu noroc - viziune realist si complexitate psihologica

„Nuvela solidă, cu subiect de roman" (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pâna în
prezent), Moara cu noroc, cea mai cunoscută scriere a lui loan Slavici, ilustrează semnificativ atât
viziunea estetică a autorului, cât și tendițele sale moralizătoare. Publicată în 1880 și reprodusă un an
mai târziu in volumul Novele din popor, opera este o pledoarie pentru echilibu si cumpătare în viața
socială și familială, al cărei mesaj, devenit norma etică, poate fi sintetizat în cuvintele bătrânei,
soacra lui Ghița, care deschid textul - „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit".

Tema dezvăluie așadar un autor preocupat de o problematică etică și psihologică, avănd rădăcini în
eterna dorința de bogație și parvenire socială a omului. Scopul lucrării pare a fi de a demonstra că
banul distruge firea omului și îi alterează reversibil viața interioară.