SFÂNTA LITURGHIE - IMPORTANTA EI IN ACTUALITATE

SI IMPLICAREA CONSTIENTA A PREOTULUI SI

CREDINCIOSILOR

In intalnirile interortodoxe de-a lungul vremii, s-a pus problema sensului “liturghiei dupa
liturghie” adica permanenta liturghiei interioare in viata personala a credinciosului atat in
angajamentul public, profesional, social, familial, cat si in viata cea mai intima.

Episcopul Anastosios Vannoulatos afirma ca “liturghia trebuie sa fie continuata in

situatiile personale si zilnice. Fiecare credincios este chemat sa implineasca o liturghie
personala pe altarul tainic al propriei inimi, sa realizeze o propovaduire vie a Vestei celei
Bune pentru viata lumii. Fara aceasta continuare, viata eclesiala ramane incompleta” (Prof.
Ion Bria, “The Liturgy after Liturgy” in Martyria/Mission, The Witness of the Ortodox Churches
today, Geneva, 1980, p. 67).
Problema liturghiei in viata zilnica, a relatiei rugaciunii publice in biserica cu viata
particulara este una din problemele fundamentale ale pastoralei crestine. In legatura cu aceasta se
pune intrebarea: trebuie acceptata resemnarea fata de dihotomia sacrului si a profanului, a
coexistentei Duminicii liturgice, si a saptamanii aliturgice, a momentelor scurte de rugaciune si a
perioadelor in care Dumnezeu este absent din inima si viata omului? La aceasta intrebare se
poate raspunde numai plecand de la sensul jertfei euharistice pentru experienta personala
inlaturand frontiera dintre timp liturgic si timpul numit “aliturgic” din viata zilnica.

SENSUL CUVANTULUI “LITURGHIE”

In gandirea biblica si patristica, cuvantul liturghie are intrebuintari multiple. Initial

grecescul leitos (public, popular) si ergon (lucrare, opera) = opera poporului (Odo Casel, Das
christliche Kultmysterium, 4, Auflage, Regensburg, 1960, p.61); defineste activitatea unei
persoane in serviciul statului apoi “serviciul” in general si special slujba lui Dumnezeu in cultul
public.

1
 In acest sens este folosit de Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Astfel tinea
Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul “liturghia” in Templu (Luca 1, 23).

Clement Romanul arata in Epistola I catre Corinteni ca “liturghia” Vechiului Testament

a fost intocmita ca tip pentru slujirea Noului Testament. In Noul testament intreaga viata este o
slujire sfanta a lui Dumnezeu, asa cum arata Parintii Bisericii cand vorbesc de intaistatatorul
Bisericii care celebreaza Liturghia pentru comunitatea lor , adica o introduc in slujba lui
Dumnezeu si in special in serviciul divin: “Arhiereului ii sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a
randuit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sunt date porunci pentru
laici” (Clement Romanul, Epistola catre Corinteni, trad. de pr. D. Fecioru in colectia “Parinti si
scriitori bisericesti”, vol. I, Bucuresti, 1979, cap. 40, 5, p. 67).

Intreaga viata a crestinului primeste deci o calificare liturgica. Este posibila totodata
largirea domeniului “liturghiei” facandu-l sa acopere intreaga existenta profana a omului, viata
sa cea mai personala.

In Sfanta Liturghie credinciosii traiesc si cresc in dragoste si in unirea in Hristos jertfit si

inviat si in acelasi timp ei insisi. Ava Dorotei vede aceste realitati intr-o stransa corelatie.
Totodata precizeaza ca cea de a doua este conditionata de prima: “Va voi da o imagine luata de
la Sfintii Parinti: presupuneti un cerc de pamant, adica o linie in cerc trasat cu compasul, si
un centru. Numim centrul mijlocul cercului… Inghipuiti-va ca acest cerc este lumea, iar
centrul Dumnezeu; si razele, diferite cai sau moduri de vietuire a oamenilor. Cand sfintii
doritori de a se apropria de Dumnezeu merg spre mijlocul cercului, in masura in care se
apropie unii de altii, se apropie in acelasi timp de Dumnezeu, si cu cat se apropie mai mult de
Dumnezeu, se apropie mai mult unii de altii. Si intelegeti ca si inversul este adevarat: cand se
intorc de la Dumnezeu, pentru a se indrepta spre exterior, este evident ca cu cat se
indeparteaza mai mult de Dumnezeu, se indeparteaza mai mult unii de altii” (P. Miguel,
“Quatres symboles de la vie monastique”, in Collectanea Cristerciensia, tome 42, 1980, p. 61).
Prin unirea lor euharistica cu Hristos credinciosii traiesc comuniunea cu Sfanta Treime
devenind partasi la ea. Comuniunea Sfintei Treimi, arata Pr. Prof. D. Staniloae, este izvorul
suprem si nesecat al celor trei valori mai inalte ale existentei: “persoana, dragostea si vesnicia

2
lor”( Pr. Prof. D. Staniloae, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, Craiova, 1986, p.
12)
In “Metoda Sau cele 100 de capete” Calist si Ignatie Xanthopol (sec. XIV), arata
importanta impartasirii cu trupul Domnului: “dar nimic nu ne ajuta si nu contribuie la curatirea
sufletului, la luminarea mintii, la sfintirea trupului si la prefacerea amandurora spre o stare mai
dumnezeiasca si la nemurire ca si la biruirea patimilor si a demonilor, sau mai potrivit spus la
unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire, ca impartasirea si comuniunea (…) cu inima si cu
simtire curate, pe cat e cu putinta omului, cu precuratele si nemuritoarele si de viata facatoarele
Taine, cu insusi cinstitul Trup si Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru
Iisus Hristos”( Calist si Ignatie Xanthopol, “Metoda sau cele 100 de capete”, cap. 91, trad, de pr.
Prof. dr. D. Staniloae in Filocalia, vol. VIII, Bucuresti, 1979, p. 201).
Trupul Domnului oferit crestinilor in Euharistie, datorita faptului ca este plin de elanul
jertfirii pentru noi, ne daruieste si noua elanul daruirii noastre lui Dumnezeu si oamenilor. El ne
face astfel sa sporim in comuniune. Trupul rastignit si inviat al Domnului este fermentul
indumnezeirii noastre, este, dupa expresia lui Calist, “Duh de viata facator” , “ca zamislit din
Duh de viata facator, pentru ca ce se naste din Duh, duh este” (Ioan 3, 6).
“Omul simplu”, devenit “Hristos” dupa modelul Domnului inaltat pnevamtic (nach
dem Vorbilde des pneumatisch erhohten Kyrios) arata ca acum fiinta sa este ridicata
pnevamtic (sein Wesen pneumatisch erhoht ist) prin harul lui Dumnezeu si prin locuirea
interioara, creatoare in el a Treimii.
Prin mancarea Trupului si Sangelui lui Hristos pnevmatizate am asimilat intr-un fel
oarecare Trupul lui Hristos cu puterile Lui pnevmatizatoare in sufletul nostru. “El este cel care
pecetluieste si confirma inaltarea noastra la cer, el arata elementele darurilor noastre
fortificatoare ca si curatire in Duhul Sfant”(Alexander Schmemann, Aus der Freude leben,
Freiburg im Breisgau, p. 50).
Trupul lui Hristos este atat de pnevmatizat, coplesit de Duhul dumnezeiesc incat devine
Painea de viata facatoare care hraneste sufletul nostru; ceea ce primim in mod deosebit in Sfanta
Impartasanie este Duhul dumnezeiesc care uneste pe om cu Dumnezeu. In acest sens Calist si
Ignatie Xantopol citeaza cuvintele din Sf. Macarie “Precum vinul se amesteca in toate
madularele celui ce bea si se preface in el si el in vin, asa cel ce bea Sangele lui Hristos se
adapa cu Duhul dumnezeiesc, se amesteca cu El, iar prin Euharistie cei ce se impartasesc cu

3
vrednicie se invrednicesc sa se faca partasi de Duhul Sfant, si asa sufletele pot sa vietuiasca in
veci” .
Referindu-se la realitatea acestei liturghii sau jertfiri interioare, Sfantul Marcu Ascetul
declara ca noi oferim lui Hristos, aflat in interiorul inimii noastre ca intr-un altar, toate gandurile
noastre din primul moment al aparitiei lor, inainte de a fi muscate de fiara poftei sau a maniei.
Gandurile acestea traduc viata interioara inchinata lui Hristos aflata in legatura cu lumea din
afara si avand un efect sfintitor asupra ei.

Legatura intre Liturghia comunitatii si liturghia interioara, ca fructificare deplina a

celei dintai, se exprima cu toata claritatea in observatiile Sfantului Marcu Ascetul, Sfantului
Chiril al Alexandriei si Sfantului Grigorie Sinaitul (sec. XIV).

Sfantul Marcu Ascetul observa ca precum noi mancam in Liturghia comunitatii Trupul
lui Hristos, asa in liturghia interioara Hristos isi face proprie mintea noastra: “Caci facand asa,
precum la inceputul credintei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a facut mancare
credinciosului, tot asa cum mintea, devenita tare in credinta si curata prin lepadarea
gandurilor si prin nadejdea intelegatoare, se face mancare lui Iisus”( Sf. Marcu Ascetul, o.c.,
in Filocalia, vol. I, trad. cit., p. 287).

In lucrarea sa “Inchinare in Duh si adevar”, Sfantul Chiril al Alexandriei a intemeiat

ideea ca noi ne mantuim intrucat ne aducem in Hristos jertfa curata Tatalui si in acest fel ne
sfintim: “Asadar S-a injunghiat El pentru pacatele noastre, dar ne-am ingropat si noi
impreuna cu El, suportand moartea, nu cea trupeasca, ci omorand madularele cele de pe
pamant si nemaivietuind lumii, ci mai vartos lui Hristos si prin El Tatalui” .
Sfantul Chiril largeste intelesul jertfei aduse lui Hristos de catre crestini si prin El Tatalui la
intreaga noastra viata. Intreaga noastra viata poate deveni o prelungire a Liturghiei “ca sa stie
acestia aducand mielul pentru mantuirea lor, caci cu pret au fost rascumparate si nu sint ai
lor, ci unul pentru toti a murit, ca cei ce vietuiesc sa nu mai vietuiasca lor, ci Celui ce a murit
si s-a sculat pentru ei” (II Corinteni 5, 15) .

4
 Un text din scrierile lui Grigorie Sinaitul rezuma sensul pnevmatic al jertfei noastre
interioare sau sensul liturghiei interioare celebrate dupa Duhul: “Inima eliberata de toate
gandurile si miscata prin Duhul Sfant insusi a devenit un adevarat templu inaintea sfarsitului
timpurilor. Liturghia se celebreaza aici cu totul dupa Duhul.

In aceasta directie se indreapta predica sociala a Sfantului Ioan Hrisostom. Pentru el

iubirea frateasca si milostenia sunt inscrise in inima insasi a Euharistiei. Fara iubire, fara
rugaciune in comun, spune el, “Duhul nu poate cobori”( Johannes Hrisostomos, Hom. IV, in
Act., la B. Bobrinskoy, Communion du Saint-Esprit, Paris, 1992, p. 348).

“Trebuie ca Liturghia sa fie experiata si traita interior. Cu Liturghia este ca si cu Sfanta

Scriptura. Cel care priveste cu ochii necredintei, vede numai exterior, nesemnificativ; omul
duhovnicesc priveste comorile ascune. Pe drept numesc Parintii riturile liturgice, taine” 52.
“Cine se roaga liturgic sta pe un fundament de stanca. El este liber fata de oscilatiile
dispozitiilor si simturilor umane (frei von den Schwankungen menschlicher Stimmungen und
Gefuhle). El a construit casa sa pe baza mai sigura a vesniciei.
Liturghia este un izvor care nu seaca niciodata (Die Liturgie ist eine Quellw, die nie
versiegt). Apele lui sunt, pentru a incheia cu profetul, adevarate”( Odo Casel “Alte Quellen neuer
Kraft”, in Die Mysterienlehre und der Dialog mit der Ostkirche – ausgewahlte Texte von Odo
Casel, hrgs. von M. J. Krahe. Mit einem Vorwort von W. Nyssen, Wurzburg, 1988, p. 63).

5
 ELEMENTE DE MISTAGOGIE EUHARISTICĂ

,, Acolo unde este Biserica, acolo este Euharistia şi acolo unde este Euharistia, acolo
este Biserica! Sfânta Liturghie este cult, este rugăciune şi plinătate de viaţă, viaţă în Hristos,
,dumnezeiască cină, nunta Mielului, în care Mielul lui Dumnezeu se uneşte cu sufletele
credincioşilor“[1].

În Sfânta Euharistie, realizăm schimbul nostru de viaţă limitată şi temporală pentru viaţa
nelimitată şi infinită a lui Dumnezeu. Îi spunem lui Dumnezeu: ,,Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi
aducem de toate şi pentru toate“. Noi îi oferim lui Dumnezeu toate viaţa noastră, fiind pregătiţi
de a veni şi a sta în faţa Lui şi să facem acest lucru. Şi Dumnezeu face la fel: El acceptă darul
omului şi îşi oferă viaţa sa – Duhul Sfânt – în Sfintele Daruri, transformându-le în Trupul şi
Sângele Său, în care este prezentă toată plinătatea dumnezeirii, şi El spune omului: ,,Sfintele
sfinţilor“. Dumnezeu acceptă darurile noastre, le umple cu viaţa Lui, şi apoi ni Le dăruieşte
inapoi.

Sfântul Maxim sugerează dimensiunea euharistică a cunoaşterii creaţiei: ,,Deci Cuvântul

fiind învăţătorul tuturor raţiunilor duhovniceşti, atât al celor din lucrurile văzute, cât şi al celor
din realităţile inteligibile, după cuviinţă şi cu drept cuvânt se dă celor vrednici să mănânce, ca
pe un trup, ştiinţa cuprinsă în raţiunile lucrurilor văzute şi să bea, ca pe un sânge, cunoştinţa
aflătoare în raţiunile celor inteligibile“[2].

Cuvintele de mai sus: ,,Luaţi mâncaţi din toţi pomii raiului“[3] sunt asemănătoare celor
adresate la Cina cea de Taină de către Însuşi Mântuitorul – Apostolilor: ,,Luaţi mâncaţi Acesta
este trupul Meu (…) beţi dintru Acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“[4].

Omul creat dintr-un trup material alcătuit din patru elemente şi înzestrat cu cinci simţuri
şi dintr-un suflet nemuritor tripartit după chipul Treimii, a fost creat şi pus în rai pentru a deveni
asemenea lui Dumnezeu şi dumnzeu prin har mâncând la vremea potrivită din Pomul Vieţii.

6
 Călcând însă porunca, a fost izgonit din rai, dar nu şi abandonat de Dumnezeu Care, prin
întruparea, patima şi învierea Sa, I-a dat din nou comoara harului şi leacuri de tămăduire prin
cele Şapte Taine ale Bisericii şi mai ales prin Euharistie[5].

Prima poruncă adresată de Dumnezeu oamenilor se împlineşte astfel în marea poruncă a

săvârşirii Euharistiei, a hrănirii cu trupul şi sângele Mântuitorului.

În acest sens ,,elementele fundamentale“ ale unei slujbe divine le putem reliefa
astfel: ,,Primul este locul sacru, în care Dumnezeu Se arată. Muntele acoperit de nori, pe
înălţimile căruia apare Dumnezeu reprezintă sanctuarul, despre care aminteşte Sfântul
Maxim ,mai sus, acesta este locul întâlnirii cu Dumnezeu. Al doilea este timpul sacru, timpul
care face posibilă pregătirea pentru întânirea cu Dumnezeu prin purificare. Al treilea
este mijlocitorul sacrului, singurul căruia Dumnezeu, după ce numai el a pătruns la
Dumnezeu[6]. Al patrulea element este gestul de recunoaştere, respectiv răspunsul poporului la
cuvântul divin vestit de către mijlocitor[7]. Teofania de pe Muntele Sinai este slujba divină prin
excelenţă.

Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, având aceeaşi
unitate şi distincţie ca şi el, împărţindu-se în locul destinat numai preoţilor şi liturghisitorilor, pe
care îi numim ,,ieration“ şi în cel lăsat pe seama poporului credincios, pe care-l
numim ,,naos“[8].

Este necesar să situăm liturghia în Duhul şi Duhul în liturghie deoarece sunt

inseparabili. Liturghia este efectiv lucrare a Duhului, aşa cum Duhul este darul, harul, energia
liturghiei.

Dacă prima comunicare a Logosului lui Dumnezeu a fost în interiorul logosului omului,
ceea ce numim în mod obişnuit Sfânta Scriptură, prima înscriere a Duhului are loc în cosmos.
Tot ceea ce se petrece nu este decât istorie a unei liturghizări progresive a cosmosului.

7
 Păzirea legii divine şi a poruncilor din ea, meditarea neîncetată la cuvântul creator al lui
Dumnezeu, într-un cuvânt împărtăşirea din acest cuvânt materializat în creaţie şi adresat omului
ca partener de dialog sunt acte ale experierii adevărului şi ale aflării vieţii autenice.

Ca atare, ele constituie izvorul unei bucurii neasemuite pe care omul o experiază profund,
nu ca pe un sentiment izvorât dintr-o anume satisfacţie intelectuală, ci, dimpotrivă, ca bucurie
a împărtăşirii de adevărul dumnezeiesc, a gustării cuvintelor pe care ni le adreseză Cuvântul
ipostatic, a hrănirii cu poruncile Sale[9].

Cuvintele profeţilor au fost păstrate în Scriptură. Ea este aşadar cea care ne deschide
ochii spirituali. Însă nici aceasta nu este ultima sursă a revelaţiei: la împlinirea timpurilor,
Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi s-a făcut trup şi a locuit printre noi[10]. În chip tainic, această
istorie sfântă se repetă în liturghia noastră: după lecturi, Hristos în persoană vine în euharistie.
Scriptura şi euharistia sunt deci strâns legate, întrcât Biblia este una dintre ,,întrupările“
Cuvântului lui Dumnezeu. În prima parte a Sfintei Liturghii, el se întrupează sub specia
cuvintelor omeneşti, iar în a doua, sub speciile pâini şi a vinului. În ambele părţi este vorba de
venirea lui printre noi în chip tainic, încărca de conţinut[11].

Este bucuria desfătării cu legea divină şi a dulceţei promisiunii Împărăţiei, precum

exclamă psalmistul David: ,,Cât sunt de dulci limbii mele cuvinele Tale, mai dulci dect mierea în
gura mea“[12].

Sfânta Scriptură citită la rândul ei în lumina Duhului, capătă un sens liturgic. Putem
spune în cele din urmă că Duhul este mistagogul (cel care conduce taina, misterul), maestrul
liturghiei cosmice care se împlineşte de când creaţia – a intrat întru existenţă.

Duhul este mistagogul, astfel spus, ,,maestrul aventurii“, aventura fiind implicită acestei
acţiuni a Duhului, acestei liturghii. Aventura înseamnă ,,a veni la“, ad-venire: liturghia ne
conduce spre împlinire, spre săvârşire, iar el, Duhul, este maestrul, conducătorul aventurii,
mistagogul. Şi în acelaşi timp rodul acestei liturghii[13].

8
 Această liturghie începe cu însăşi facerea lumii, precum ne este relatată în referatul
creaţiei de la Geneză. Lumea, ca rostire a Creatorului, este un act liturgic al lui Dumnezeu
– liturghia primă continuată neîncetat în providenţa divină. În acest cadru se adresează
Dumnezeu omului devenit deodată participant la sfânta liturghie a creaţiei. Dumnezeu îi
lămureşte celui pe care l-a aşezat în Eden rostul fiinţării sale:

,,Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească

peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţiile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul“[14].

Momentul central al liturghiei, în care omul este chemat să guste şi să se cuminece din
roadele creaţiei pentru a vedea că ea este mai bună, cum Însuşi Creatorul a zis, şi mai ales,
că bun şi milostiv este Domnul[15].

Observăm, cum porunca lui Dumnezeu de a mânca din pomii raiului, reprezintă însuşi
primul cuvânt rostit de Dumnezeu către om: ,,Din toţi pomii din rai poţi să mănânci“[16].
Totodată coasta lui Hristos trimite la coasta lui Adam, de unde a fost făcută Eva[17]; lancea ne
trimite la sabia heruvimului care păzea intrarea în Rai după alungarea lui Adam şi Eva[18], iar
apa şi sângele care au ţâşnit la sacramentele Bisericii, la euharistie şi la botez. Astfel, lancea
care a străpuns coasta lui Hristos mută sabia din mâna heruvimului care păzea intrarea în Rai,
iar prin coasta de unde ies sângele şi apa sacramentelor, se intră din nou în grădina Raiului
împrejmuită de sabie, fiindcă a ,,împăcat cerul şi pământul prin sângele său care pe toate le
îmbună“[19].

Împlinind porunca de a mânca din bunătăţile creaţiei, omul gustă din înseşi poruncile
divine materializate[20]. De aceea, Psalmistul David exclama: ,,Cât sunt de dulci limbii mele
cuvintele Tale, mai dulci decât mierea în gura mea“![21], iar într-un alt psalm David proorocul
spune că judecăţile Domnului sunt mai ,,dulci decât mierea şi fagurele“[22].

Pentru toate acestea oamenii trebuiau să-i aducă lui Dumnezeu mulţumire, laudă,
euharistie şi doxologie. Drept urmare, omul în relaţie cu Dumnezeu se îndumnezeieşte,

9
împlinindu-şi astfel menirea la care trimite crearea lui după chipul şi spre asemănarea cu
Dumnezeu[23].

Însăşi lumea este liturghie săvârşită de Dumnezeu. Înainte de a vorbi despre liturghia
cosmică , slujba de preamărire pe care lumea o aduce lui Dumnezeu, trebuie avut în vedere faptul
că, dacă întreg cosmosul Îi slujeşte Creatorului, o face pentru că Dumnezeu Însuşi liturghiseşte.
Liturghia pe care o săvârşeşte Dumnezeu se petrece cu Sine: liturghisirea este însăşi starea
proprie şi firea Divinităţi[24].

Liturghisirea lumii şi a omului nu este decât un răspuns la marea liturghie divină,

participare la ea. În acest cadru omul este chemat, ca în virtutea chipului divin în el, să participe
ca împreună-liturghisitor. Ori în acest cadru, nu omul este liturgul propriu-zis al poruncilor, ci
Dumnezeu Însuşi, la fel cum, de fapt, nu noi păzim poruncile divine, ci ele ne păzesc pe noi, care
ne situăm întru ele şi umblăm pe calea lor[25]. Orice participare la Sfânta Liturghie sau la orice
altă slujbă în biserică se întipăreşte în suflet, sporind îmbunătăţirea lui[26].

Euharistia este anamneza Tainei mântuirii, a prezenţei lui Hristos Cel mort şi înviat[27],
a prezenţei Sale în puterea Duhului Sfânt, iar Cincizecimea este tocmai evenimentul unic şi
permanent, adică noul mod de prezenţă a lui Hristos în comunitatea eclesială. Pe de-o
parte, Cincizecimea confirmă natura hristologică a Bisericii şi prin urmare slujirile, pentru că
ucenicii devin Apostoli după chipul Învățătorului; şi în acelaşi timp Cincizecimea asigură
permanenţa darului Duhului Sfânt, în ceea ce numim ,,Cincizecimea permanentă“[28].

Ioannis Zizioulas rezumă câteva puncte dezvoltate pornind de la datele nou-testamentare

pe care le analizează, studiind Unul şi multiplul, care este chiar specificul tainei euharistice în
conştiinţa euharistică a Bisericii primare. Consecinţele ce decurg de aici sunt importante pentru
organizarea Bisericii:

– În primul rând Euharistia este întrunirea Bisericii într-un loc;

– În al doilea rând, ea este adunarea întregii Biserici, în toată varietatea oamenilor care o
alcătuiesc;

10
– În al treilea rând, Synaxa euharistică este chipul unicei Liturghii cereşti a Mielului
înaintea tronului ceresc. Liturghia cerească unică este arhetipul şi imaginea oricărei adunări
euharistice în jurul episcopului şi al Sfântului Altar. Aceasta înseamnă că Altarul este imaginea
Tronului Mielului şi nu doar masa, iar episcopul este, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al
Antiohiei, chip al Tatălui[29];

– În al patrulea rând, el abordează rolul episcopului, rolul său sacerdotal şi locul

presbiterilor şi al poporului în slujirea euharistică.

Trebuie înţeles că sacerdotală este întreaga celebrare euharistică a Bisericii. Episcopul nu

este singurul arhiereus, căci întreaga Biserică este co-slujitoare în această jertfă sacerdotală.
Episcopatul este semn de unitate. Aşa precum în Sfânta Treime Tatăl este izvorul şi plinirea
unităţii în viaţa Bisercii.

Episcopul este cel ce aduce Euharistia lui Dumnezeu, după imaginea lui Hristos. Hristos
este Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce se împarte, potrivit Liturghiei;

– În ultimul rând, se situează prezenţa poporului şi participarea sa la Euharistie, la aducerea

de mulţumire la epicleză, la comuniune, prin Amin[30].

Ca şi inimă a trupului eclezial, liturghia este şi spaţiul privilegiat al întrepătrunderilor, al

comuniunilor. Convorbirea dintre Creator şi creatură descoperă pe parcurs marile taine pogorâte
din sfatul Treimii în istoria mântuirii[31].

Se pot distinge mai multe planuri de comuniune: comuniunea trinitară, comuniunea sfinţilor, a
îngerilor, etc.;

Comuniunea trinitară. Comuniunea euharistică este o comuniune trinitară, este un dar, o

realizare a vieţii treimice în Biserică. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie începe prin
binecuvântarea Împărăţiei Prea Sfintei Treimi: ,,Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântul Duh“[32].

11
 Rugăciunea domnească ,,Tatăl nostru“ în cadrul Sfintei Liturghii aminteşte tocmai că
întreaga comunitate euharistică trebuie să se situeze într-un context trinitar, pentru că Biserica să
îşi amintească, în momentul împărtăşirii, că Euharistia este împărtăşire cu Hristos cel aflat de-a
dreapta Tatălui, cu Hristos Domnul Cel înviat şi înălţat la ceruri[33].

Euharistia este, de asemenea, comuniune a sfinţilor, comuniune a întregii Biserici. În

liturghia bizantină aceasta se exprimă în mod particular prin ritualul Proscomidiei. În timpul
pregătirii elementelor euharistice, preotul aşează pe sfântul disc, alături de sfântul agneţ, care îl
simbolizează pe Hristos, părticele care o simbolizează pe Maica Domnului, cele nouă cete ale
sfinţilor, precum şi pe cei vii şi pe cei morţi. Prin rugăciunea care urmează epiclezei, Biserica îşi
aminteşte de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, de cei vii şi de cei morţi, de toate dorinţele şi de
toate suferinţele lumii[34].

Astfel este reprezentată toată Biserica, adică Trupul lui Hristos, Hristos întreg, cum spune
Fericitul Augustin, Hristos întreg, capul şi trupul (Christus totus, caput et corpus) şi astfel este
reamintită participarea Sa reală în celebrarea Euharistiei.

Cultul sfinţilor este şi el un aspect al liturghiei îngereşti. Biserica are un cult al îngerilor numai
ca şi reflecţie a cultului îngerilor. Cultul îngerilor şi cultul sfinţilor este un cult sinergic.

Mai presus de orice putem spune că liturghia cheamă la comuniunea cu un

Dumnezeu nevăzut dar personal. Un Dumnezeu care nu este personal după expresia teologiei,
este un panteism. În orice caz, comuniunea cu îngerii despre care vorbesc mai toate scrierile
iudeo-creştine este o comuniune personală[35].

La Buna Vestire de pildă, se spune că Maria din Betleemul Galileii a avut o comuniune
personală cu arhanghelul Gavriil. Am putea spune că şi Buna Vestire este tot o parte din
Liturghia îngerească. Buna Vestire este începutul mântuirii noastre, dacă n-ar fi fost ea, nu s-ar
fi deschis pentru noi, Uşile Împărăţiei cerurilor[36].

Prezenţa îngerilor în jurul lui Hristos este evidenţiată din punct de vedere liturgic şi prin
faptul ca pe uşile diaconeşti sunt pictaţi de obicei Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar îngerul

12
Gavriil este adesea pictat şi pe una din uşile împărateşti binevestind Fecioarei Maria Întruparea
din ea a Fiului lui Dumnezeu. Îngerii sunt pictaţi adesea in jurul Maicii Domnului ca să se arate
ca ea este mai cinstită decât îngerii, fiindcă din ea S-a întrupat şi născut Hristos – Mântuitorul
lumii.

Icoanele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ale altor îngeri, ca şi ziua de pomenire,
sunt o altă mărturie a cinstirii sfinţilor îngeri de către Biserică. Faptul că ziua de luni din fiecare
săptămână este închinată îngerilor şi tuturor cereştilor, netrupeşti puteri, ca şi rugăciunea zilnică
din Ceaslov adresată îngerului păzitor, arată şi mai mult că viaţa Bisericii este plină de prezenţa
şi ajutorul sfinţilor îngeri.

Deşi sfinţii îngeri nu au trup, ei slujesc taina Întrupării lui Hristos şi sunt păzitori ai
sufletelor şi trupurilor celor care-i cheamă în ajutor. Iar atunci când se arată oamenilor, îngerii
iau forma asemănătoare cu cea a fiinţelor umane (Facere 18).

Sfânta Liturghie Ortodoxă vede trupul în lumina înduhovnicirii şi a invierii lui. Trupul lui
Hristos Cel înviat trece prin uşile încuiate, ca şi îngerul. Deci materia este chemata la
transfigurare până ce va deveni complet transparenţa Duhului Sfânt unit cu duhul omului. De
aceea, nu se justifică nici o opoziţie şi nici o despărţire între îngeri şi oameni în celebrarea Sfintei
Liturghii”[37]

,,Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului“ (Gal 4, 4), adică împlinirea
făgăduinţelor şi pregătirilor venirii lui Hristos. Îngerul îi arată că răspunsul este cuprins chiar în
cuvintele salutului: „Bucură-te, cea plină de har!“. Prin urmare necesitatea liturghiei se leagă de
acest aspect al slujriii îngereşti[38].

În orice caz, liturghia este mai presus de orice un fel de gesticulaţie a iubirii noastre
faţă de Dumnezeu. Dumnezeu este realitatea ultimă şi aceasta are o semnificaţie gestuală pentru
noi. Gestul liturgic este şi el un gest care este făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu. Omul a
fost înzestrat de Dumnezeu cu mai multe calităţi. Printre aceste calităţi pe care medicina le
numeşte naturale sunt şi auzul şi vorbitul. Prin vorbirea, adică prin cântare îl lăudăm pe

13
Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat o voce pe care noi în liturghie o aduce ca şi mulţumire
lui Dumnezeu[39].

De fapt noi nu facem să încunoştinţăm în liturghie aceste lucruri când spunem: „Ale
Tale dintru ale Tale Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”[40]. Evident că fără Dumnezeu nu
am putea realiza nimic. La fel nici fără îngerii lui Dumnezeu nu am putea ajunge să Îl cunoaştem
pe Dumnezeu. Fără nici o îndoială că prin liturghie ajungem la o aşa numită tradiţie a comuniunii
cu Dumnezeu şi cu îngerii[41]. Prin liturghie suntem în comuniune cu toţi care care L-au
experimentat pe Dumnezeu din toate timpurile şi epocile.

Experimentarea lui Dumnezeu dincolo de experimentarea ca şi creator poate avea şi o

nunaţă liturgică prin intermediul fiinţelor îngereşti. Este greu de realizat o comuniune cu îngerii
şi cu Dumnezeu la modul deplin[42].

Bibliografie

SFÂNTA SCRIPTURĂ sau BIBLIA, apărută cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh
TEOCTIST, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002;

AVA DOROTEI, Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, IX, Edit. Humanitas, Bucureşti,
2002;

BOBRINSKOY, Boris, Taina Bisericii, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;

DUMAS, Felicia, Gest şi expresie în Liturghia Ortodoxă, Institutul European, Iaşi, 2000;

FELMY, Karl Christian, De la cina cea de taină la dumnezeiasca liturghie a Bisericii Ortodoxe,
Edit. Deisis. Sibiu, 2004;

14
ICĂ, Ioan, Jr., Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, dosarul unei controverse mărturiile
Tradiţiei, Edit. Deisis, Sibiu, 2006;

IOAN DIN KRONŞTADT, Sfântul, Liturghia: Cerul pe Pământ, Edit. Deisis, Sibiu, 1996;

LACOSTE, J. Y. Experienţă şi Absolut. Pentru o fenomenologie liturgică a umanităţii omului,

trad. Rom. Maria-Cornelia Ică Jr.,Edit. Deisis, 2002, Sibiu;

OCOLEANU, Picu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a

legii, Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004;

[1] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, Edit. Deisis, Sibiu, 1996, p. 134;

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit. Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine,
Prolegomene teologice la o nouă cultură a legii, Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004, p. 23;

[3] Tainele şi trăirea contemplaţiei, Edit. Minied, Iaşi, 2003, p. 19;

[4] Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-23; Lc. 22, 19-23;

[5] Ioan I. ICĂ Jr., Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, dosarul unei controverse mărturiile
Tradiţiei, Edit. Deisis, Sibiu, 2006, p. 45;

[6] Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a
legii…, p. 34;

[7] Ibidem;

[8] Ibidem, op. cit. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii…, p. 233;

15
[9] Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a
legii…, p. 22;

[10] In. 1, 14;

[11] Tomas Spidlik, Euharistia. Leac pentru mântuire, Edit. Galaxia Gutenberg, 2006, pp. 57-
58;

[12] Ps. 118, 103;

[13] André Scrima, Biserica Liturgică, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 27-28;

[14] Fc. 1, 26 ;

[15] Ps. 2, 16;

[16] Fc. 2, 16;

[17] Fc. 2, 22;

[18] Fc. 3, 24;

[19] Tomas Spidlik, Euharistia. Leac pentru mântuire…, p. 26;

[20] Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a
legii…, p. 23;

[21] Ps. 118, 103;

[22] Ps. 18, 10-11;

[23] Fc. 1, 26;

16
[24] Picu Ocoleanu, Liturghia poruncilor divine, Prolegomene teologice la o nouă cultură a
legii…, p. 25;

[25] André Scrima, Biserica Liturgică…, p. 8;

[26] Ava Dorotei, Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, IX, Edit. Humanitas, Bucureşti,
2002, p. 552, nota. 135.

[27]André Scrima vede în Patima şi Învierea lui Hristos ,,prima liturghie“, din istoria Biserici.
Din acest punct de vedere, orice liturghie recapitulează structura terminară a evenimentului
pascal: răstignirea ascetică, coborârea prin rugăciune în iadul neştiinţei şi învierea prin
comuniunea euharistică. Trecerea de la moarte la viaţă este o experienţă personală, comunitară şi
cosmică.Liturghia nu poate fi decât un eveniment inclusiv, care depăşeşte noţiunea de rit,
cutumă;

[28] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 218;

[29] Jean Zizioulas, op. cit. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii…, p. 219;

[30] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii…, p. 220;

[31] J. Y. Lacoste, Experienţă şi Absolut. Pentru o fenomenologie liturgică a umanităţii omului,

trad. Rom. Maria-Cornelia Ică Jr.,Edit. Deisis, Sibiu, p. 49;

[32] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ…, p. 146;

[33] Felicia Dumas, Gest şi expresie în Liturghia Ortodoxă, Institutul European, Iaşi, 2000, p.
108

[34] Mihail Rusu, Apa şi simbolismul ei liturgic, Edit. Universităţii ,,Lucian Blaga” din Sibiu,
Sibiu, 2005, p, 43;

17
[35] Karl Christian Felmy, De la cina cea de taină la dumnezeiasca liturghie a Bisericii
Ortodoxe, Edit. Deisis. Sibiu, 2004, p. 87;

[36] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ…, p. 135;

[37]Nic. Petrescu, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, de Sfintul Gherman, Arhiepiscopul

Constantinopolului, în ,,Mitropolia Olteniei“, an. XXVI (1974), nr. 9-10, p. 161 ;

[38] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ…, p. 142;

[39] Felicia Dumas, Gest şi expresie în Liturghia Ortodoxă…, p 123;

[40] Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ…, p. 146;

[41] C. Vuiescu,Sfânta Liturghie lămurită pe înţelesul tuturor, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1943, p.
98;

[42] Dumitru Stăniloaie, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Edit. Omniscop, Craiova, 1993, p.
244;

18