JENNIFER L.

ARMENTROUT
Traducere din limba engleză CORINA NICOLAE
 LITERA
București

Moonlight Scandals
Jennifer L. Armentrout

Pentru tine, cititorule

NOTA AUTOAREI
Să știi că iubesc perdelele din mărgele.
 CAPITOLUL 1
Stând în genunchi, Roșie Herpin trase adânc aer în piept pentru a
se calma, ignorând pietricelele ascuțite care îi intrau în piele. Se
aplecă în față, punându-și palma peste piatra albită și încălzită de
soare. Nu era chiar confortabil să îngenuncheze într-o rochie mulată,
dar astăzi nu putea să poarte blugi sau colanți.
închise ochii, coborându-și mâna către dreapta, trasând urmele
superficiale cioplite cu trudă în piatra tocită. Nu era nevoie să se uite
pentru a ști că ajunsese la nume - numele lui.
Ian Samuel Herpin.
Trecând cu degetele pe deasupra fiecărei litere, le rosti în tăcere și,
când termină, ajungând la litera N din numele de familie, se opri.
Roșie nu trebuia să continue pentru a ști care erau datele de
dedesubt. Ian avusese 23 de ani. Și nici nu trebuia să deschidă ochii
pentru a citi singurul rând gravat în piatră, pentru că acel rând îi era
întipărit în minte.
SĂ-ȘI GĂSEASCĂ LINIȘTEA CARE L-A OCOLIT ÎN VIAȚĂ
Roșie își retrase degetele de pe piatră, dar nu deschise ochii,
ducând mâna la piept, chiar deasupra inimii. Detesta acele cuvinte.
Părinții lui, fie ei binecuvântați, le aleseseră, iar ea nu avusese, în
acel moment, nici mintea și nici inima să îi contrazică. Acum, își
dorea să o fi făcut.
Pe Ian nu îl ocolise liniștea. Fusese chiar acolo, așteptându-l,
înconjurându-l. Doar că liniștea... nu reușise să ajungă la el.
Asta era diferența.
Cel puțin, pentru Roșie.
Trecuseră zece ani de când planurile lor de viitor - planuri care
induseseră diplome universitare, o casă cu o curte minunată, copii și,
poate, cu voia lui Dumnezeu, nepoți pe care să-i răsfețe la pensie -
se sfârșiseră cu o armă despre care Roșie nici măcar nu știa că soțul
ei o avea.
Zece ani rememorând, din nou și din nou, timpul pe care îl
petrecuseră împreună, căutând semnele că tot ceea ce fuseseră și
tot ceea ce ar fi trebuit să devină era doar o fațadă, pentru că trăiau
două vieți diferite. Roșie crezuse că totul era perfect. Da, aveau
probleme, așa cum avea toată lumea, dar nu era vorba despre nimic
important. Dar pentru Ian? Viața lui nu fusese deloc perfectă. Totul
fusese o luptă. Nu una constantă. Nu ceva cu care să se confrunte în
fiecare zi. Lucrurile care îi măcinaseră gândurile și emoțiile erau bine
ascunse. Depresia fusese un criminal tăcut. Absolut nimeni nu se
așteptase la asta, nici familia, nici prietenii și nici măcar Roșie.
Abia mai târziu, peste mulți, mulți ani, după foarte multă introspecție,
Roșie ajunsese la concluzia incertă că viața lor nu fusese o minciună
totală. Se luptase cu toate etapele durerii înainte de a ajunge în acel
punct. Unele lucruri fuseseră adevărate. Ian o iubise. Știa că măcar
asta era adevărat. O iubise din tot sufletul.
Un cuplu încă din liceu.
Asta fuseseră.
Se căsătoriseră în vara în care terminaseră liceul și amândoi
munciseră din greu ca să-și construiască o viață, poate un pic prea
din greu, și asta se adăugase la ceea ce îl măcina. El petrecuse mult
timp la fabrica de zahăr, în vreme ce Roșie urma cursurile
Universității Tulane, muncind pentru o diplomă în învățământ.
Vorbiseră despre acele planuri - un viitor, unul pe care acum știa că
Ian și-l dorea mai mult decât orice.
Ea avea 23 de ani, aproape terminase facultatea, și își căutau prima
lor casă, când Roșie primise un telefon de la poliție în timp ce era în
oraș, la brutăria părinților ei, și i se spusese să nu se ducă acasă.
Mai avea o lună până la absolvire, când Ian sunase la poliție și
spusese ce avea de gând să facă. Abia începuseră stresantul proces
de a aplica pentru o ipotecă imobiliară, când aflase că bărbatul cu
care era căsătorită de aproape cinci ani nu-și dorise ca ea să fie cea
care să vină acasă și să îl găsească. Era cu o săptămână înainte de
ziua lui de naștere, când visul lor american se transformase într-o
tragedie americană.
Ani de-a rândul, ea nu înțelesese de ce făcuse el asta. Ani de-a
rândul în care se simțise atât de nervoasă și de vinovată, gândindu-
se că ar fi trebuit să vadă ceva, că ar fi putut să facă ceva. Abia când
s-a dus la Universitatea din Alabama și s-a înscris la programul de
psihologie, a început să accepte că fuseseră semnale de alarmă pe
care majoritatea oamenilor nu le-ar fi observat niciodată.
Prin intermediul cursurilor și al propriei experiențe, a învățat că
depresia nu arată deloc așa cum cred oamenii - așa cum crezuse ea.
Ian zâmbea și trăia, dar făcuse asta pentru Roșie. Făcuse asta
pentru familia și prietenii lui. Zâmbise, răsese și se trezise în fiecare
zi și mersese la muncă, își făcuse planuri și lenevise duminica
împreună cu ea pentru ca ea să nu își facă griji pentru el sau pentru
ca ea să nu se simtă prost. Nu voia ca ea să se simtă la fel ca el.
Și continuase să facă asta până când nu mai putuse.
Vina se transformase, intr-un final, în regret, și regretul se micșorase
până devenise un ghem de emoții care era mereu acolo, indiferent
de ce facea, atunci când își permitea să se gândească unde ar fi
fost, cine ar fi fost dacă lucrurile ar fi fost altfel. Și asta era, ei bine,
viața.
Acum, deja trecuse mai mult timp de când el nu mai era decât timpul
petrecut împreună, și, deși fiecare lună, fiecare an deveneau mai
ușor de suportat, tot o distrugea câte puțin chiar și să-i spună
numele.
Roșie nu credea că poți trece, pur și simplu, peste pierderea cuiva
pe care l-ai iubit cu adevărat, cineva care a fost nu numai prietenul
tău cel mai bun, ci și jumătatea ta. Nu mai primeai înapoi partea
aceea a ta pe care o dăduseși iremediabil unei alte persoane. Când
persoana pleca, acea parte dispărea pentru totdeauna odată cu ea.
Dar Roșie credea că poți ajunge să accepți că nu mai este acolo și
să continui să trăiești și să te bucuri de viață.
Nu era de nimic mai mândră cum era de faptul că făcuse întocmai
asta. Nimeni, absolut nimeni, nu ar putea spune că era slabă, că nu
își revenise, pentru că nimeni nu putea înțelege amalgamul turbulent
și schimbător de emoții profund violente care veneau odată cu
pierderea unei persoane pe care o iubeai mai mult decât orice pe
lume, atunci când aceasta se sinucidea.
Nimeni.
Nu obținuse doar o diplomă sau două, ci trei. Ieșise și se distrase,
genul acela nebunesc de distracție care părea că mai avea puțin și
devenea genul de distracție care se termină cu venirea poliției.
Transformase ceea ce obișnuia să fie o curiozitate pentru toate
lucrurile paranormale - pasiune pe care o împărtășise cu Ian - într-o
carieră secundară legitimă, unde îi întâlnise pe cei mai buni oameni
din lume. Roșie ieșise și la întâlniri. Des. La naiba, tocmai ieșise la
începutul săptămânii cu un tip pe care îl cunoscuse la brutăria
părinților ei. Și niciodată nu se abținuse. Niciodată. Viața era al naibii
de scurtă pentru asta.
învățase asta pe calea cea grea.
Dar astăzi, la comemorarea a zece ani de la moartea lui Ian, era
greu să nu simtă ca și cum totul se întâmplase chiar ieri. Era aproape
imposibil să nu fie cuprinsă de o tristețe sufocantă.
Ducându-și mâna la gât, atinse lanțul de aur pe care îl purta mereu. îl
scoase de sub gulerul rochiei, strân- gându-și degetele în jurul
inelului de aur. Verigheta soțului ei. O duse la buze și sărută metalul
cald.
într-o zi, avea să pună acest inel undeva în siguranță. Știa că avea
să o facă, doar că acea zi nu venise încă.
Deschizând ochii, își reținu lacrimile în timp ce își coborî privirea
către buchetul de flori proaspete care se odihnea pe pământ. Bujori.
Floarea ei preferată, pentru că Ian nu avea una. Erau boboci pe
jumătate înfloriți, de un alb clar și cu roz în mijloc, un roz care avea
să se transforme în cele din urmă în alb. Ridicând tulpinile umede,
inhală parfumul puternic de trandafiri.
Roșie trebuia să plece. îi promisese prietenei ei Nikki că avea să o
ajute astăzi cu mutatul, deci era timpul să se întoarcă la
apartamentul ei, să se schimbe și să se poarte ca o bună prietenă.
Se aplecă...
O înjurătură joasă o făcu să tresară. în mod normal, nu auzea prea
multe înjurături în cimitir. De obicei, lucrurile erau destul de liniștite.
Pe buze îi apăru un mic rânjet. De regulă, înjurăturile și cimitirele nu
se potriveau. Cercetă cu privirea aleea îngustă din dreapta, însă nu
văzu nimic. Lăsându-se pe spate, se uită în stânga și găsi sursa.
Un bărbat sprijinit într-un genunchi, cu spatele la ea, strângea florile
care căzuseră într-o baltă rămasă după ultima furtună. Chiar și de
unde stătea ea, putea vedea că buchetul delicat pe care îl adusese
era distrus.
Punându-și o mână la ochi, miji ochii în lumina soarelui, uitându-se la
bărbatul care se ridica. Era îmbrăcat ca și cum venise direct de la
muncă. Pantaloni închiși la culoare asortați cu o cămașă albă
cambrată. Mânecile erau suflecate până la coate, lăsând să se vadă
brațele bronzate. Era final de septembrie, și în New Orleans încă era
o atmosferă foarte sufocantă și umedă, așa că își imagină că, dacă
ea mai avea puțin și murea de cald în rochia ei neagră, el mai avea
puțin și își dădea cămașa jos.
încă stând cu spatele la ea, bărbatul se uita la florile distruse. Se
întoarse în cealaltă direcție, cu umerii încordați. Mergea grăbit,
ducând florile la un stejar bătrân acoperit de mușchi. Era un mic coș
de gunoi acolo,
unul dintre puținele din cimitir. Aruncă florile și apoi se întoarse,
dispărând rapid pe una dintre numeroasele alei.
Doamne, ce nasol!
Părându-i rău pentru bărbat, decise să acționeze. Cu grijă, luă
jumătate dintre fire și apoi se aplecă în față, punând restul în vaza
din dreptul mormântului. își luă cheile și, în timp ce se ridica, își puse
ochelarii de soare cu rame mov. Grăbindu-se pe aleea bătătorită, cu
petice de iarbă, merse pe aleea pe care îl văzuse pe bărbat. Avu
noroc, pentru că îl zări lângă mormântul în formă de piramidă. De
acolo, el o luă la dreapta, iar ea, simțindu-se puțin ca un hărțuitor,
merse în urma lui.
Bineînțeles, putea să strige după el și să-i dea cealaltă jumătate a
buchetului de bujori, dar părea greșit să strige la un străin într-un
cimitir. Asta era ceva ce mama ei nu ar fi privit cu ochi buni.
Și nimeni nu o întrecea pe mama ei la asta.
Bărbatul coti din nou și apoi ieși din raza ei vizuală. Ținând florile în
mână, trecu pe lângă un mormânt cu o cruce mare și apoi își domoli
pașii.
îl găsi.
Stătea în fața unui mausoleu masiv, flancat de doi îngeri perfecți care
plângeau, și doar stătea acolo, la fel de nemișcat precum îngerii
aceia, cu brațele înțepenite pe lângă corp și cu pumnii strânși. Ea
făcu un pas în față în timp ce se uita la numele mausoleului.
De Vincent.
- La naiba! spuse ea și făcu ochii mari.
Bărbatul se răsuci, și Roșie stătea, dintr-odată, la câțiva pași de
Devii.
Așa îl numeau revistele de cancan.
Așa îl numea și o mare parte a familiei ei.
Lui Roșie îi plăcea să se gândească la el în visele ei cele mai
sălbatice.
Toată lumea din New Orleans, statul Louisiana, și probabil mai mult
de jumătate din țară știa cine era Dev- lin de Vincent. în afara tuturor
fotografiilor cu el și cu logodnica lui care erau publicate în mod
constant la rubrica „Viață și timp liber“ a ziarului, el era cel mai mare
dintre cei trei frați de Vincent care încă trăiau, moștenitorii unei averi
pe care Roșie, împreună cu restul lumii, nici măcar nu și-o putea
imagina.
Ce mică e lumea.
Doar la asta se putea gândi în timp ce se uita la el. Prietena ei Nikki
lucra pentru familia de Vincent. Ei bine, lucra temporar acolo și, în
prezent, avea o legătură cu fratele mijlociu. întreaga situație era un
dezastru complet în prezent, iar Gabriel de Vincent era pe lista
„iubiților care trebuie să-și rezolve problemele".
Dar faima familiei de Vincent și relația instabilă a prietenei ei cu
Gabe nu erau singurele motive pentru care știa mai multe despre ei
decât majoritatea oamenilor.
Era din cauza casei lor - a terenului lor.
Proprietatea familiei de Vincent era una dintre cele mai bântuite
locații din întregul stat Louisiana. Roșie știa asta pentru că fusese un
pic obsedată de toate legendele din jurul proprietății și al familiei,
dintre care una includea un blestem. Da. Se presupunea că familia și
proprietatea erau blestemate. Cât de tare era asta? Bine, poate că
nu era pentru cei implicați, dar Roșie era fascinată de întreaga
situație.
Din cercetările pe care Roșie le făcuse cu mult timp în urmă, totul
pornea chiar de la teren. New Orleansul fusese afectat de multe
epidemii violente la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul
secolului al XlX-lea. Varicelă. Gripă spaniolă. Febră galbenă. Chiar
și ciumă bubonică. Mii de oameni muriseră și chiar și mai mulți
fuseseră puși în carantină. Adesea, cei morți și cei care erau pe
moarte erau trimiși în același loc, lăsați să putrezească. Terenul pe
care era amplasată casa familiei de Vincent fusese unul dintre acele
locuri folosite frecvent în multe dintre aceste epidemii. Chiar și după
ce casa fusese construită, terenurile din apropiere erau în continuare
folosite în timpul epidemiilor ulterioare. Toate acele boli și decese,
amestecate cu toată durerea și deznădejdea, aveau să lase în urmă
energii negative.
Și terenul familiei de Vincent chiar avea energii negative.
Casa în sine luase foc de mai multe ori. Incendiile puteau fi explicate
cu ușurință, dar toate acele morți suspecte? Mai erau și lucrurile pe
care i le povestise prietena ei Nikki. Apoi, era vorba și despre
blestemul familiei de Vincent, și ceva chiar și mai nebunesc?
Liniile Ley.
Liniile Ley erau, în esență, linii drepte de energie care circulau pe
suprafața întregului pământ și despre care se credea că aveau
legături spirituale. Linia care pornea chiar de la Stonehenge traversa
Oceanul Atlantic și trecea prin orașe precum New York, Washington,
D.C., New Orleans. Și, conform cercetărilor ei, trecea direct prin
proprietatea familiei de Vincent.
Roșie ar fi făcut lucruri rele, teribile, pentru a intra în acea casă și a
investiga.
Dar era puțin probabil ca asta să se întâmple. Când Roșie îi spusese
despre asta lui Nikki, fusese respinsă mai rapid decât ea fugind după
prăjituri proaspăt scoase din cuptor.
Nu mai întâlnise până atunci un membru al familiei de Vincent și cu
siguranță nu îl întâlnise pe renumitul Devlin de Vincent, dar văzuse
destule fotografii cu el pentru a ști că Devlin... ei bine, avea un efect
anume asupra ei.
Un efect pe care nu îl putea defini și care îi tura hormonii mai ceva ca
un Impala din 1967. Cu umeri lăți și talie suplă, bărbatul era înalt,
având peste un metru optzeci. Avea părul negru tuns scurt și genul
de față care era considerată universal frumoasă. Pomeți înalți și un
nas drept, acvilin, alături de o pereche de buze pline care aveau un
arc al lui Cupidon perfect, precum și un maxilar pătrat, ferm și o
bărbie cu o mică gropiță.
Bărbatul era uimitor, însă, cu toate acestea, avea ceva rece, aproape
detașat și puțin nemilos în felul în care arăta. Oricui altcuiva, acest
lucru i-ar fi scăzut din atractivitate, însă pentru Roșie? îl facea cu atât
mai frumos.
O, Dumnezeule, Roșie își aminti în acel moment. Cum de putuse
uita? Nu era sigură, dar tatăl lui murise recent. Lawrence de Vincent
murise în același mod în care murise mama fraților de Vincent - la fel
cum murise Ian.
De mâna lui.
Cu toate acestea, Lawrence de Vincent nu folosise o armă. Se
spânzurase. Sau asta se afirmase în secțiunea de cancan a ziarului.
I se frângea inima pentru el, pentru toți frații. Să treacă prin așa ceva
nu doar o dată, ci de două ori? Doamne, Dumnezeule...
Devlin nu se întorsese complet înspre ea, dar se uita la ea, și ea se
uita la el, și nu așa se așteptase ea să se desfășoare vizita ei la
cimitir.
- Te pot ajuta? întrebă el, și, Dumnezeule, vocea lui era la fel de
pătrunzătoare precum oceanul.
- Te-am văzut acolo, când ți-au căzut florile în băltoacă, spuse ea,
apropiindu-se puțin de el. Am câteva în plus. M-am gândit că ți-ar fi
de folos.
Soarele îi lumină pomeții în timp ce el își înclină capul într-o parte. Nu
răspunse.
- Le vrei? întrebă ea, întinzând brațele către el și ținând bujorii.
Devlin tot nu răspunse.
Ea își mușcă buza de jos și decisese că, dacă tot intrase în horă,
putea să și joace. Pășind pe lângă bordura de piatră, merse spre
Devlin. Serios, bărbatul era înalt, și ea trebui să-și dea capul pe
spate pentru a-i întâlni privirea.
Ochii aceia.
Gene negre, dese și groase, care îi încadrau ochii de culoarea
golfului, un alb astru-verzui uimitor.
Ochii lui nu îi întâlniră pe ai ei. Nu, el părea că... se uita la gura ei.
O cuprinse un val de căldură. „Are o logodnică." Sau, cel puțin, așa
credea ea. Asta își spuse, de vreo trei ori, în timp ce se opri din a-și
mușca buza de jos și încercă să vorbească din nou.
- Bujorii sunt favoriții mei, explică ea, pentru că de ce nu? Cei care
au parfum, adică. Nu toți au, știai?
El își îndreptă capul și își ridică, într-un final, privirea către a ei.
Aproape că își dorise să nu fi făcut asta, pentru că nu mai văzuse
vreodată niște ochi atât de intenși, de serioși. Ochi care nu aveau
nici o urmă de umor. O privire care era clar tulburată.
Și totuși, era, oare, surprinsă? Tatăl lui murise, și putea să jure că
mai era ceva recent în ziare despre familia lor, care era tot un fel de
dramă, dar, oricum, el era într-un cimitir, în fața mormântului familiei,
așa că, da, probabil era tulburat.
Nu era și ea tulburată?
- Nu știam asta, răspunse el.
- Ei bine, acum știi, spuse ea, încercând timid să zâmbească.
- Cum miros? întrebă el după un moment de liniște.
- De fapt, aceștia miros a trandafiri, și cred că ai putea pur și
simplu să iei trandafiri dacă îți place acel miros, dar mereu am crezut
că bujorii sunt mai frumoși.
- Sunt, spuse el, coborându-și privirea spre locul unde îi ținea ea.
- Sunt ai tăi dacă îi vrei, zise Roșie, zâmbind un pic mai mult.
Trecu un moment, apoi el se întinse să ia florile. Degetele lui îi
atinseseră ușor degetele cu care ținea mănunchiul de flori. Privirea
ei zbură către fața lui. Bărbatul zâmbi ușor. Atingerea fusese una
fugară, dar ea se gândi...
Părea de necrezut, dar Roșie se gândi că fusese dinadins.
- Nu cred că oamenii fac asta des, spuse el, uitându-se la bujori,
apoi din nou la ea.
- Ce să facă? întrebă ea, lăsând mâna jos.
- Să caute pe cineva într-un cimitir pentru a înlocui florile pe care
acel cineva le-a scăpat din greșeală, explică el, ridicând privirea la
zgomotul unui avion care zbura pe deasupra, îndreptându-se spre
aeroport. Apoi, acea privire pierdută se îndreptă din nou spre ea cu
aceeași intensitate ca mai devreme. Mă gândeam că altcuiva nu i-ar
fi păsat deloc.
- Sper că nu este adevărat, spuse Roșie ridicând dintr-un umăr.
- Este, zise, ca și cum nu ar fi avut nici un dubiu. Mulțumesc!
- Cu plăcere!
El încuviință din cap și se întoarse înapoi către criptă. Roșie se
opri un moment pentru a conștientiza cât de ciudată era întreaga
situație. Chiar stătea acolo, vorbind cu Devlin de Vincent, și nu îl
bătea la cap despre proprietatea lui bântuită.
Merita o grămadă de prăjituri pentru că rezistase acelei porniri și
pentru că dovedi, de fapt, că avea bunul- simț de a respecta faptul că
erau într-un cimitir și că nu erau nici momentul, nici locul pentru
astfel de discuții.
Se gândi că era timpul să plece de lângă el, de vreme ce chiar era
timpul să se ducă la Nikki, iar el avea nevoie de intimitate, dar simțea
că trebuia să spună ceva.
- îmi pare rău pentru tatăl tău!
Doar asta zise și tăcu, pentru că știa că, atunci când oamenii
pierdeau pe cineva în felul în care o făcuse Devlin, nimeni nu
procesa situația în același fel. Unii doreau - căutau - confirmare și
voiau să vorbească despre asta. Alții nu erau încă în acel punct, iar
sinuciderea tatălui lui era recentă.
Devlin se mai uită o dată la ea. își înclină capul într-o parte, în timp
ce o privire îngrijorată i se citi pe trăsăturile izbitoare.
- Știi cine sunt?
 - Sunt destul de sigură că toată lumea știe cine ești, zise ea și
râse ușor.
- Adevărat, murmură el, și asta o făcu pe Roșie să-și dorească să
râdă din nou. Nu avea nici un rost să nege. Ai știut cine sunt când
am scăpat florile?
- Nu, spuse ea râzând din nou. Erai cu spatele la mine și erai mult
prea departe. Nu am știut decât că ești un tip.
Felul în care se uita la ea o făcu să se întrebe dacă o credea sau
nu, dar chiar nu era nimic ce ar fi putut spune pentru a schimba asta,
dacă așa stăteau lucrurile. Un nor trecu pe deasupra, și Roșie își
ridică ochelarii de soare. își prinsese de dimineață buclele la spate.
Dacă nu ar fi făcut asta, era convinsă că părul ei ar fi fost tot zburlit
din cauza umidității.
Ceva... ciudat se citi pe fața lui în timp ce se uita la ea. Ea nu avea
idee despre ce era vorba în timp ce învârtea cheile pe degetul
arătător.
- Ei bine, te-am reținut destul.
- Florile nu sunt pentru Lawrence, spuse el, și ea se gândi că era
ciudat că Devlin îi spusese așa în loc de „tata“. El făcu un pas în față,
trecând pe lângă mormânt. Sunt în dezavantaj.
- Da? întrebă ea și îl privi cum îngenunchează și abia atunci văzu
numele.
Marjorie de Vincent. Era mama lui?
- Tu știi cine sunt, dar eu nu știu cine ești, spuse el în timp ce puse
bujorii în vază.
Roșie aproape că îi spuse cine era. îi stătea pe vârful limbii, dar ea îi
făcuse legătura lui Nikki cu un prieten comun care încercase să
investigheze familia de Vincent pentru ziarul local, fără știrea lui
Roșie. Nu știa dacă Devlin auzise ceva despre asta, dar nu avea nici
un sens să își asume un asemenea risc.
- Nu contează, spuse ea în schimb.
- Nu? replică el, întorcându-se către ea și încruntându-se ușor.
- Nu, răspunse ea zâmbind, în timp ce își mută privirea spre locul
unde văzuse scris în piatră numele tatălui lui. Știi, sunt convinsă că
ai mai auzit asta, dar este adevărat. Poate nu vei înțelege niciodată
de ce a făcut tatăl tău ceea ce a făcut, dar devine mai ușor... de
gestionat.
Devlin avea buzele întredeschise în timp ce se uita la ea.
Roșie simți cum îi iau foc obrajii, pentru că bineînțeles că el știa. Deja
avea experiență cu asta, cu mama lui, și uite cum îi dădea ea sfaturi
nesolicitate, precum o fraieră.
- Cum te numești? întrebă el venind înspre ea, trecând pe lângă
mormânt.
înainte de a putea răspunde, sună un telefon. Pentru o clipă, crezu
că nu avea să răspundă, însă Devlin băgă mâna în buzunar, scoțând
telefonul.
- îmi pare rău, spuse el. Trebuie să răspund.
- Este în regulă.
Devlin se întoarse, punându-și mâna în șold în timp ce vorbea la
telefon. Asta era șansa ei să scape. Mai stătu câteva momente
pentru a-i admira linia maxilarului și lățimea umerilor, apoi își puse
ochelarii înapoi, făcând pași în spate.
întorcându-se cu un zâmbet pe față, plecă de lângă Devlin de
Vincent, știind că era foarte puțin probabil să- 1 mai vadă vreodată.

CAPITOLUL 2
Prințesa Silvermoon era numele ei de scenă, dar Roșie o știa pur și
simplu drept Sarah LePen. Prințesa Sil- vermoon era, fără îndoială,
un nume absurd, dar, în domeniul în care lucra Sarah, trebuia să iasă
în evidență. Mai ales într-un oraș în care nu puteai arunca o piatră
fără a lovi un cititor în cărți sau un medium, și faptul că îți spuneai
prințesă îți aducea foarte multă atenție.
Dar Sarah era o adevărată Holyfield.
Era un medium ale cărei sentimente se dovedeau a fi aproape
întotdeauna premoniții, și, în afară de asta, putea comunica cu spirite
reale. Roșie știa că era vorba despre mai mult decât faptul că Sarah
se baza pe o intuiție atent șlefuită sau despre faptul că era expertă în
a citi limbajul corpului. O văzuse pe Sarah în acțiune de foarte multe
ori pentru a ști că se conecta cu cineva, că putea răspunde aproape
oricărei întrebări imposibile și că putea să transmită informații șocant
de precise celor cărora le citea în cărțile de tarot.
Roșie o cunoscuse pe Sarah prin intermediul prietenei ei Jillian, cu
câțiva ani în urmă. Jilly era fondatorul și coproprietarul NOPE -
Echipa de Investigații Paranormale din New Orleans, care era, după
părerea lui Roșie,
una dintre cele mai bune echipe de investigații paranormale. Jilly o
adusese pe Sarah în echipă când NOPE investiga o casă din
Covington. Fosta proprietară a casei nu trecuse în lumea de dincolo
și devenise o adevărată pacoste în casă, făcând gălăgie, furând
lucruri, pe care le punea în locuri ciudate, pentru a-i speria pe copii.
Sarah reușise să o facă pe bătrână să treacă în lumea de dincolo,
spre marea bucurie a familiei. Și, din câte știa Roșie, familia încă
locuia în acea casă. Dar, uneori, spiritele puteau fi încăpățânate.
Fuseseră dăți când Sarah nu reușise să le facă să treacă în lumea
de dincolo, și atunci rămânea la latitudinea proprietarilor fie să
îndepărteze cu forța spiritele, fie să învețe să trăiască cu ele.
Sarah fusese logodită până acum patru luni, când o presimțire o
făcuse să vină acasă mai devreme decât de obicei, prinzându-l pe
logodnicul ei cu, oricât de mult ar suna ca un clișeu, secretara lui.
Așa că se mutase de curând într-un apartament de pe Ursulines,
care nu era foarte departe de Roșie și unde, momentan, aceasta își
cerea iertare.
- îmi pare rău că am întârziat! îi spuse ea lui Sarah în timp ce își
arunca geanta pe canapea. Azi a fost... a fost un haos. A trebuit să o
ajut pe prietena mea Nikki să se mute și a trebuit să o ajut pe Jilly cu
un tur cu fantome. Știi cum sunt.
- O nebunie și mereu se lungesc? zise Sarah amuzată, în timp ce
ieșea din bucătărie. Avea părul blond strâns într-un coc neglijent,
care arăta gata de a fi postat pe Instagram. Era o femeie superbă
care îi amintea lui Roșie de o versiune mai în vârstă a actriței
Jennifer Lawrence. Când Sarah lucra în mod oficial, purta rochii largi
și brățări care sunau precum clopoțeii de fiecare dată când se loveau
unele de altele. Când era liberă, așa cum era acum, purta colanți
negri și o tunică neagră. Nu trebuie să îți ceri scuze. Este în regulă.
Nu am nimic plănuit pentru seara asta. Niciodată nu plănuiesc nimic
pentru data asta.
- Dar este vineri...
- Și avem o întâlnire programată în fiecare an în această zi, deci este
în regulă, spuse ea în timp ce luă două suporturi mici pentru lumânări
și le puse pe măsuța de cafea.
Sarah avea dreptate.
în ultimii șase ani, Sarah încercase să comunice cu Ian în ziua
comemorării morții lui. Precum Houdini și soția lui, Roșie și Ian
aveau un cuvânt secret. Un cuvânt pe care numai ei l-ar ști. Era ceva
ce inventaseră într- o seară, după ce băuseră aproape patru litri de
vin și făcuseră un maraton al Dosarelor Morții (The Dead Files) într-
una dintre duminicile lor de lenevit. Din moment ce și el era la fel de
interesat de lucrurile paranormale ca ea, nu era atât de surprinzător
că inventaseră un cuvânt care dovedea că un medium chiar
comunica cu unul sau cu celălalt.
Roșie avusese nevoie de patru ani pentru a ajunge în punctul în care
era cât de cât pregătită pentru ceva de genul acesta. Nu avea, de
fapt, întrebări pentru Ian. Voia doar să știe dacă era... în regulă. Atâta
tot.
Și, în ultimii șase ani, Sarah nu putuse să ajungă la el. Roșie nu știa
ce însemna asta. Sarah îi spusese mereu că asta nu însemna că nu
era aproape de ea. Ci doar că nu se arăta. Poate că nu era pregătit
să vorbească. Poate... poate nu era acolo, indiferent unde era acest
acolo.
în orice caz, Roșie o admira foarte mult pe Sarah și poate că avea și
o mică pasiune pentru ea. Faptul că putea vorbi cu cei care muriseră
o fascina complet pe Roșie. Sarah fusese mai mult decât deschisă
cu privire la cum era când era mică, dar Roșie nu putea cu adevărat
să înțeleagă sau măcar să înceapă să priceapă cum era să auzi voci
pe care alții nu le puteau auzi, să simți ceea ce alții nu puteau simți.
Sarah și cei ca ea, care aveau cu adevărat un dar, erau ca niște eroi
pentru Roșie.
- Cum a fost turul? întrebă Sarah.
- Nu a fost rău. Știind cum merge treaba, Roșie intră în bucătărie și
luă celelalte două lumânări. Le aduse în sufragerie și le puse în
mijlocul măsuței de cafea. Doar că mulți oameni au pus întrebări,
ceea ce nu mă deranjează, însă ne-am împotmolit lângă casa
sultanului.
Sarah își dădu ochii peste cap în timp ce stinse luminile. Camera era
învăluită în umbre domoale, tremu- rânde. Obloanele erau deja trase,
împiedicând să intre luminile puternice ale orașului. Deja pornise
muzica. Ei bine, nu era chiar muzică. Era un sunet jos de valuri ale
oceanului, un sunet de fundal care o ajuta pe Sarah să se
concentreze și să blocheze sunetele din exterior.
Ducându-se înapoi la Roșie, Sarah îngenunche pe o pernă
albastră, groasă și strălucitoare.
- Te referi la casa unde nu este absolut nici o dovadă că a locuit
vreodată un sultan sau un frate al acestuia? Și nici o dovadă a
vreunui îngrozitor masacru sângeros?
Chicotind, Roșie se așeză pe perna ei. Și aceasta era
strălucitoare, dar era roz.
- Unul dintre turiști voia să știe de ce nu îi ducem la casa
Gardette-LaPrete, și am încercat să îi explic că nu a existat niciodată
nici o dovadă istorică a desfășurării unui asemenea masacru acolo și
că, deși locul este frumos, nu includem povești despre care nu există
dovezi istorice. M-a contrazis, a menționat toate faptele, care nu sunt
fapte, și oricine care se pricepe să caute pe Google și-ar fi dat
seama de asta.
- Te-a luat de sus, nu-i așa?
- Da, spuse ea și își încrucișă picioarele. I-am spus că nimeni nu
afirmă că acea casă nu era bântuită. Doar că nu există dovezi care
să susțină legenda. Nici măcar o singură relatare referitoare la crime
în nici unul dintre ziare, iar ceva atât de grav pe cât se presupune că
a fost acest eveniment ar fi apărut cu siguranță în ziar.
Sarah își întinse gâtul către stânga și apoi către dreapta în timp ce
lumina de la flacăra lumânării îi dansa pe chip.
- Locul ăla chiar este ciudat și clar nu aș locui într-unul din acele
apartamente, dar știi cum este...
- Da. Fie crezi despre crimele din casa Gardette-LaPrete că sunt
adevărate, fie nu. Nu există cale de mijloc, în orice caz, discuția ne-a
făcut să ne lungim. Deci, și tu ți-ai petrecut seara certându-te cu
privire la un masacru care probabil nu a avut loc niciodată?
- Nu, spuse ea râzând ușor. Dar mi-aș fi dorit. Am avut o ședință
de spiritism cu un cuplu care tocmai își pierduse copilul.
- O, nu! spuse Roșie cu umerii căzuți.
Acele ședințe erau, cu siguranță, cele mai grele, și Roșie nu era
sigură cum se descurca Sarah - cu familia și prietenii îndurerați care
erau atât de disperați să mai vorbească o ultimă dată cu cei dragi.
Dar, indiferent de cât erau de îndurerați acei oameni, Sarah nu îi
putea minți. Nu le spunea lucruri vagi, așa cum faceau alții din
branșă, pentru a-i face să se simtă mai bine. Sarah era mereu
sinceră, chiar și atunci când asta durea.
- Ai putut contacta copilul?
- Nu, spuse Sarah în timp ce își îndepărta o șuviță de păr de pe
obraz. Copiii sunt... mereu este greu cu ei, mai ales când moartea
este recentă. Am încercat să le explic asta, dar ei au vrut oricum să
încerce. Vor să încerce din nou, dar i-am putut convinge să lase să
mai treacă niște luni, continuă ea zâmbind, însă cu tristețe, în timp ce
își punea mâinile pe măsuța de cafea. Apropo, încă vrei să mergi cu
mine la balul mascat de săptămâna viitoare, nu?
- Cu siguranță! spuse Roșie, încuviințând din cap cu entuziasm.
Mă bucur că tot vrei să mergi, dar îți mulțumesc din nou că mă iei cu
tine. Mereu am vrut să particip.
Balul mascat anual organizat pentru strângerea de fonduri era
locul unde se întâlneau cei mai bogați și mai puternici oameni din
New Orleans, și Dumnezeu știa ce mai faceau acolo, așa că Roșie
nu avusese niciodată ocazia să participe. Nu era prietenă la
cataramă cu oamenii cu pretenții.
Sarah mergea, de obicei, cu fostul ei logodnic, care obținea
biletele exclusiviste pentru că lucra în biroul procurorului. Din ceea
ce știau ele, fostul ei logodnic nu urma să fie acolo. Roșie spera, într-
un fel, ca acesta să vină, pentru că aveau niște costume foarte sexy,
și voia ca Sarah să îi poată arăta ce pierduse.
- Abia aștepți pentru că acea casă este bântuită, rânji Sarah.
- Mă declar vinovată.
 Dormitorul de sus, ultimul de pe partea stângă, care avea
priveliște spre curtea din spate, era unul dintre cele mai bântuite
locuri din oraș. Legenda spune că o femeie care fusese omorâtă de
un fost iubit gelos în noaptea de dinaintea nunții bântuia camera, unii
susținând că au văzut apariția materială a fantomei, și Roșie chiar
avea să verifice asta.
- Hai să vedem dacă îl putem contacta pe Ian, da? propuse
Sarah.
Roșie încuviință. Uneori, Sarah avea nevoie de lucruri personale,
dar, la început, încerca să stabilească legătura fără ele. Roșie nu se
aștepta ca în seara aceasta să fie altfel decât în celelalte dăți.
Dar voia să încerce, pentru că asta era promisiunea pe care și-o
făcuseră unul altuia. Și poate că era doar o promisiune caraghioasă,
una pe care Ian nu o luase în serios, însă Roșie, da.
- închide ochii și imaginează-ți-l pe Ian, spuse Sarah, cu voce
domoală, în întuneric. Te voi anunța dacă apare.
Cu alte cuvinte, asta însemna că Roșie trebuia să tacă din gură și să
o lase pe Sarah să se concentreze. Așa că făcu asta, pentru că știa
că Sarah nu voia ca ea să vorbească înainte de a-i pune ea o
întrebare. La urma urmei, Roșie putea să-i dea din greșeală
informații lui Sarah, și, pentru că erau prietene și Sarah știa multe
despre Ian, era deja dificil pentru Sarah să nu folosească ceea ce
știa deja.
închizând ochii, se gândi la Ian. Sau încercă. Era... Dumnezeule, îi
era greu să recunoască, dar devenea din ce în ce mai greu să și-l
amintească. Trebuia să se concentreze tare ca detaliile să nu se
estompeze, și asta necesita foarte mult efort. Roșie știa că era
normal, dar tot simțea că o durea inima.
Ian fusese frumos.
Fusese înalt și deșirat. Genul de bărbat care putea mânca în fiecare
zi aripioare de pui prăjite tăvălite prin orice fel de sos de pe pământ
și hamburgeri și să nu se îngrașe un gram. Roșie doar se uita la
farfuria cu aripioare de pui și se îngrășa, dar nu și Ian. Avusese părul
castaniu-închis, tuns foarte scurt. Lui Roșie îi plăceau băieții cu părul
mai lung, dar lui Ian îi stătuse bine mereu cu părul scurt, din moment
ce îi scotea în evidență pomeții proeminenți. Avusese tenul un pic
mai închis decât ea, datorită tatălui său, și ochii de un căprui-în- chis.
Roșie păstră imaginea lui în minte - imaginea lui zâmbind, pentru că,
Dumnezeule, avea un zâmbet frumos. Un zâmbet atât de contagios,
încât nu aveai cum să nu zâmbești și tu. Iar râsul lui? O, Doamne,
era...
- Cineva este aici, anunță Sarah, facând-o pe Roșie să simtă cum i
se strânge stomacul. Vocea este slabă. Foarte îndepărtată. Urmă o
nouă pauză. Este vocea unei femei.
Tresărind din gândurile ei, deschise ochii larg. Sarah stătea de
cealaltă parte, cu ochii încă închiși.
Se încruntă în timp ce strângea cu degetele măsuța de cafea.
- Rosalynn...
Nimeni nu îi spunea Rosalynn cu excepția părinților sau a surorii ei,
când voiau să o enerveze. Pe de altă parte, bunica ei mereu îi
spunea așa.
- Mereu... ai urât numele ăsta, spuse Sarah, înclinându-și capul ușor
în partea stângă.
Un rânjet ironic îi apăru pe buze. Oricine o cunoștea pe Roșie știa că
nu îi plăcea numele ei întreg. Rosalynn June Pradine fusese numele
ei înainte de căsătorie. După moartea lui Ian, nu îl schimbase la loc.
Nu văzuse rostul, și, oricum, numele surorii ei era și mai rău. Părinții
lor trebuiau să iasă în evidență cu orice și o numiseră pe sărmana
fată Belladonna, ceea ce însemna că purta numele unei plante
extrem de otrăvitoare, cunoscute și ca mătrăgună.
Cu toate acestea, alegerea numelor ciudate era o tradiție a familiei
din partea mamei. Mama ei era Juniper May (Mai) Pradine. Bella era
Belladonna February (Februarie) Pradine. Da, era o modă. Al doilea
prenume era luna în care părinții lor jurau că le concepuseră.
Aparent, acea tradiție ciudată începuse cu bunica lor.
Și bunica ei știa foarte bine că nu îi plăcea deloc să i se spună așa.
Era evident că nu era Ian cel care se arătase, dar, dacă era bunica
ei, Roșie nu se putea plânge. Mai apăruse și înainte și chiar îi
spusese lui Roșie unde putea găsi mama ei un colier al bunicii pe
care aceasta îl căuta de foarte multă vreme.
Expirând încet, Roșie se uită cum Sarah ridică mâna către locul din
spatele urechii stângi. Așa facea de fiecare dată când auzea pe
cineva. Se juca cu acea ureche, trăgând-o sau frecându-și degetele
în spatele ei, sau își înclina capul în direcția opusă.
- Ușurel. Stai, spuse Sarah și își mișcă încet capul. Mai este o voce.
Este mai puternică. Foarte puternică. Și se arată.
Roșie ridică din sprâncene. Asta... nu se mai întâmplase. Se aplecă
în față și apoi se opri, în timp ce flăcările lumânărilor licăriră cu
repeziciune. încruntată, se uita când la o lumânare, când la cealaltă.
Flăcările se mișcau ca și cum ar fi bătut vântul, dar nu era nici măcar
un ventilator pornit.
Roșie fu cuprinsă de un fior rece în timp ce ridica privirea spre Sarah,
activându-i-se cel de-al șaselea simț. Nu ca al lui Sarah, nimic atât
de precis, dar era același sentiment pe care îl avea în timpul
investigațiilor, chiar înainte de a se întâmpla ceva ciudat.
- Este vocea unui bărbat și..., zise Sarah în timp ce își freca partea
din spate a urechii, și spune... Crede că este un nume drăguț.
Clătină din cap. Vorbește și despre numele tău, dar...
Roșie încercă să-și țină în frâu speranța care îi apăru în inimă. Doar
pentru că era vorba despre un bărbat, unul care știa că nu îi plăcea
numele ei întreg, nu însemna că era Ian. Și bunicul ei se arătase o
dată, exact ca bunica ei, în urmă cu trei ani, și la fel se întâmplase și
cu un văr.
Cu toate acestea, nu îi menționaseră numele. Asta era... ciudat.
- Cine..., spuse Sarah în timp ce își țuguia buzele și strâmba din nas.
Nu știu. Tot aud cuvântul... „bujori"? Da. Ceva în legătură cu bujorii.
Deschise ochii. Care e treaba cu bujorii?
- Bujorii sunt florile mele preferate, spuse Roșie trăgând adânc aer
în piept.
încuviințând din cap încet, Sarah închise din nou ochii.
- în regulă. Dar este vorba despre... ceva ce s-a întâmplat azi cu
bujorii?
- Azi? Nu... Stai! Da, spuse ea, cu ochii mari. Sfinte Sisoe... am dus
bujori la cimitir. Mereu fac asta. în fiecare an.
- Ai făcut ceva cu acele flori, corect? întrebă Sarah, lăsându-și capul
într-o parte. El spune... Mai lent! ordonă Sarah ușor. Da. în regulă. Ai
dat florile acelea cuiva?
Roșie rămase cu gura căscată. Simți cum o trec fiorii. Doar pentru că
stătea mult în jurul fenomenelor paranormale nu însemna că nu se
speria uneori.
Și era un pic speriată.
Nu era nici o cale, absolut nici una, prin care Sarah să fi știut una ca
asta. Nu îi spusese nici măcar lui Nikki că se întâlnise cu Devlin la
cimitir și că vorbise cu el.
- Da, admise Roșie, împreunându-și mâinile în poală. Chiar am dat
florile cuiva.
- Jumătate, o corectă Sarah.
Roșie simți cum îi bate foarte tare inima.
- Spune că a fost frumos din partea ta, continuă Sarah, având ochii
deschiși acum. Nu se uita la Roșie, ci la flăcări. El... Scuze! Este
foarte haotic, și jumătate din ceea ce spune nu are sens.
Acum, bătăile inimii i se acceleraseră. într-un final, se conectase
Sarah cu Ian?
- Mă poate auzi, nu-i așa?
Când Sarah încuviință absentă, trase rapid aer în piept.
- Care este cuvântul nostru?
- Nu este Ian, spuse Sarah, uitându-se la ea.
- Poftim?
- Nu este el, repetă ea. Nu cred... nici nu cred că acest spirit te
cunoaște.
în regulă. Acum, îi era teamă un pic mai mult.
- Poftim?
- Se întâmplă uneori. Tresări în timp ce se concentra din nou asupra
flăcărilor. Apoi, făcu ochii mari. Te-a văzut la cimitir. Asta este corect.
- Ce spune? întrebă Roșie, aplecându-se în față.
- Tot spune că nu are ce căuta acolo. Că nu ar trebui să fie acolo,
spuse ea în timp ce își apucă lobul urechii cu degetele. Cred că vrea
să spună... că nu ar trebui să fie mort.
Ei bine, asta nu era deloc surprinzător. Mulți oameni nu credeau că
ar fi trebuit să moară.
- Este nervos. Foarte nervos, spuse ea tresărind din nou. Ce este cu
bujorii - am înțeles. Se uită din nou la Roșie. Spune că nu ar fi trebuit
să-i dai lui florile.
I se strânse stomacul. în regulă. încă un detaliu pe care Sarah nu îl
cunoștea. Roșie nu menționase niciodată un bărbat. Vorbea, oare,
despre Devlin?
- De ce nu ar fi trebuit?
- Nerecunoscător, spuse Sarah cu seriozitate, după un moment de
tăcere. Greșeală. A făcut o greșeală. Asta tot spune.
- Cine?
- Nu știu. Nu reușesc să îl calmez. El... Dumnezeule! își trecu mâna
prin păr, aranjând șuvițele mai scurte. Este înfuriat. Tot țipă că nu are
ce căuta acolo. Trase adânc aer în piept. Moartea.
Roșie își lăsă capul într-o parte.
- Moartea, repetă Sarah, înecându-se dintr-odată. Spune ceva...
despre moartea lui. Nu trebuia să se întâmple.
- Serios? oftă Roșie.
- Stai, spuse Sarah și își atinse gâtul. Spune - o, Dumnezeule! Făcu
ochii mari. Nu. Am terminat. Nu pot - am terminat. Opresc această
legătură.
- OK, spuse Roșie, încuviințând din cap cu putere. Oprește-o!
Opreș...
Sarah se dădu dintr-odată înapoi de la măsuța de cafea în timp ce își
duse mâinile în față. Făcu ochii mari.
- Este aici.
- Nu înțeleg.
- Este. Aici, Roșie, spuse Sarah, uitându-se la ea. Nu în sensul
metafizic. Nu...
Un zgomot puternic se auzi de deasupra, ca și cum o mână uriașă
lovise tavanul. Amândouă tresăriră.
Lumânările se stinseseră - absolut toate.
- La naiba, șopti Sarah, și Roșie o auzi cum se ridică repede.
Pe Roșie o trecură fiorii în timp ce se uita în întuneric, și inima îi
bătea cu putere. Se chinui să vadă sau să audă ceva, dar o auzi
doar pe Sarah, care se grăbea către ușă. O secundă mai târziu,
sufrageria fu inundată de lumină, și Roșie se uita la pernele colorate
de pe canapeaua lui Sarah. încet, se răsuci, uitându-se spre locul
unde era Sarah.
- Roșie..., spuse Sarah uitându-se la ea.
- Asta chiar s-a întâmplat. își simțea ochii de parcă mai aveau un pic
și îi ieșeau din cap. Asta tocmai s-a întâmplat.
- Tot spunea..., zise Sarah în timp ce clătina din cap și trăgea aer în
piept cu putere.
- Ce anume?
- Tot spunea... Dumnezeule, nici nu vreau să spun asta cu voce
tare, dar trebuie. Vizibil palidă, plecă de lângă perete. Tot spunea...
că vine diavolul.

CAPITOLUL 3
Singurii diavoli pe care îi știa Roșie erau prăjiturile glazurate care
erau de vină pentru șoldurile ei rotunde și unul dintre membrii familiei
de Vincent.
Dar putea acest spirit să vorbească despre unul dintre membrii
familiei de Vincent? Sau, oare, chiar spiritul era un de Vincent?
Părea o nebunie, dar...
Strângând sticla de vin în mână, Sarah se așeză lângă Roșie pe
canapea. Toate luminile erau aprinse în apartamentul ei, și Sarah
puse capăt oricărei încercări pe care Roșie dori să o facă pentru a
comunica iar cu cel care încercase să se conecteze cu ele. Sarah
susținea că spiritul plecase, dar, în timp ce Roșie sorbea din paharul
ei cu vin, iar Sarah bea direct din sticlă, Roșie nu era sigură că o
credea.
- S-a mai întâmplat asta? întrebă Roșie în timp ce își urca picioarele
pe canapea.
Sarah se uită drept înainte, dar ochii ei albaștri se concentrară pe o
tapiserie cu roz și albastru, atârnată în spatele televizorului.
- Da. Nu des, dar, uneori, un spirit va... veni împreună cu un alt spirit
pentru a se conecta. Am avut ședințe unde oameni care nu se
cunoșteau deloc apăreau și voiau să vorbească. Adică, uneori,
spiritul cunoaște persoana, și persoana respectivă nu e conștientă
asta, dar au fost cazuri în care apărea un spirit la nimereală. Se
întoarse către Roșie în timp ce își duse mâna la gât, frecându-l din
nou. Cred... cred că încerca să mă controleze.
- Vorbești serios? întrebă Roșie trăgând adânc aer în piept.
Ea încuviință din cap.
- Asta... asta nu e bine.
Și nu era. Controlul nu era similar cu posedarea completă, dar tot
putea să distrugă mintea, corpul și mediul înconjurător al unei
persoane. Se întâmpla când un spirit prelua controlul asupra corpului
unei persoane pentru a comunica prin intermediul acesteia. Oamenii
se pot găsi în situații în care spun lucruri pe care nu le-ar spune în
mod normal, având accent ciudat și chiar deprinderi care nu îi
caracterizează. Când o persoană era controlată, putea experimenta
felul în care murise spiritul, și asta chiar putea să o bulverseze.
Și, din experiența ei cu investigațiile, Roșie știa că doar un spirit
foarte puternic sau foarte hotărât putea controla o ființă umană.
- Știi, am lăsat, de multe ori, spiritele să preia controlul în timpul unei
ședințe de spiritism, atunci când așteptau să le dau permisiunea, dar
tipul ăsta... nu a așteptat să-i dau permisiunea. Voia să mă
controleze și era furios.
Simțindu-se vinovată, Roșie o atinse pe Sarah pe braț și se înfioră
când aceasta tresăltă speriată.
- îmi pare rău! Eu...
- Nu este vina ta. Nu trebuie să îți ceri scuze, dar trebuie să îți spun
asta, și nu numai pentru că ești prietena mea. încă strângând cu
putere sticla de vin, își lăsă în jos mâna și se întoarse spre Roșie.
Sunt aproape sigură că acest spirit nu te cunoștea personal, dar am
sentimentul că... încercarea lui de a se conecta cu tine prin
intermediul altui spirit nu a fost o greșeală.
Roșie păru uimită în timp ce își mușca buza de jos. Asta nu era ceva
ce își dorea cineva să audă. Nici măcar ea.
- Ai idee cine ar fi putut fi? o întrebă Sarah, apoi luă o altă înghițitură
mare de vin.
Roșie putea fi cu ușurință o călăuză pentru spirite, mai ales având în
vedere toate investigațiile la care luase parte în cadrul NOPE de-a
lungul anilor, dar nu credea că avea legătură cu nici unul dintre acele
cazuri. își îndepărtă privirea de la Sarah, nefiind sigură dacă
suspiciunile ei erau corecte sau nu.
- Ce nu îmi spui? întrebă Sarah.
Trăgând adânc aer în piept, Roșie se aplecă în față și își puse
paharul de vin pe măsuța de cafea. Nu își permisese să se
gândească foarte mult la scurta întâlnire cu Devlin, pentru că nu
avea nici un sens, dar nu se putea abține să nu simtă că
împărtășiseră... un moment, nu-i așa? Acea conexiune care nu putea
fi definită, care se putea crea chiar și între străini într-o perioadă
scurtă de timp.
- în regulă, asta o să sune și mai nebunesc decât ceea ce tocmai s-a
întâmplat, dar, când eram azi la cimitir, l-am văzut pe tipul ăsta care
și-a scăpat buchetul de flori într-o baltă, îi spuse lui Sarah. Florile
erau distruse, și le-a aruncat, și eu aveam mai multe flori decât
aveam nevoie. Am împărțit bujorii și l-am căutat pe tip ca să îi dau o
parte, pentru că probabil că nu era ceva tocmai plăcut, înțelegi?
Sarah încuviință ușor din cap în timp ce mai luă o înghițitură.
- Jur că habar nu am avut cine era până să-l găsesc stând în fața
mausoleului familiei de Vincent. Era Devlin de Vincent.
- Devii, spuse Sarah râzând ușor, apăsat. Mă face să mă simt mai
bine gândul că se putea referi la o poreclă, nu la diavolul propriu-zis.
Roșie pufai la cuvintele ei.
- Știi, se pare că aproape toată lumea îi știe porecla, dar nimeni nu
are habar de ce i se spune așa sau de la ce a pornit.
- Nu știu, spuse ea ridicând dintr-un umăr. Cred că poreclele pentru
toți frații au început când erau la facultate, în nord, dar, da, mi-ar
plăcea tare mult să știu de ce i se spune așa.
- Și mie, murmură Sarah. Ce s-a întâmplat când i-ai dat florile?
- Am vorbit câteva minute, apoi am plecat. Am crezut că era acolo
din cauza tatălui său. Știi, a murit recent.
- Da? întrebă ea, albindu-se la față în timp ce privi în jos.
- Da, s-a sinucis. I-am spus că îmi pare rău pentru moartea tatălui
său, și el m-a corectat spunând că florile erau pentru mama lui,
continuă Roșie. M-am gândit că nu era încă pregătit să accepte
moartea tatălui său, și înțeleg foarte bine asta. Oricum, de acolo,
întreaga poveste cu bujorii. Nu i-am spus nici măcar lui Nikki când m-
am întâlnit cu ea în seara asta, și știi că lucrează în casa familiei de
Vincent. Crezi că spiritul era el - La- wrence de Vincent?
- O, Doamne!
Sarah se sprijini pe pernă, coborând sticla la nivelul abdomenului.
- Știi, este posibil. Putea să stea în preajma lui Devlin sau a
cimitirului, să te vadă și să se atașeze de tine.
- Dar de ce? Nu i-am cunoscut nici pe el, nici pe Devlin. A fost prima
dată când l-am văzut în realitate.
- Uneori, nu se știe motivul pentru care un spirit se atașează de
cineva.
- Ei bine, asta nu e prea grozav, spuse Roșie, țuguindu-și buzele.
- Majoritatea oamenilor ar fi mult mai înspăimântați de această
posibilitate, replică Sarah, uitându-se la ea cu o privire goală.
- Majoritatea oamenilor nu vânează fantome, sublinie Roșie ridicând
din umeri, deși era un pic bulversată. Mai ales dacă această fantomă
era una nervoasă. Nu era pregătită pentru o astfel de viață. Adică,
hei, dacă e să fiu bântuită de o fantomă, presupun că un de Vincent
este standardul suprem.
- Nu este amuzant, chicoti Sarah, apoi o lovi ușor cu mâna peste
gură.
- Mda. Roșie rânji. Ba este, într-un fel.
- Dar serios, spuse Sarah în timp ce își lăsă capul pe spate, pe
canapea. Nu știu dacă era Lawrence sau altcineva, dar știu că era
foarte supărat și... cred... cred că a mai spus ceva, chiar înainte de a
întrerupe comunicarea, continuă și expiră profund. Nu știu dacă l-am
auzit bine. încerca să mă controleze, și nu am nevoie de asta, așa că
am întrerupt legătura, dar, dacă era Lawrence...
- Ce? Ce crezi că a spus?
- Cred că a spus că a fost ucis, zise ea întorcându-și fața către
Roșie.
Așa cum era de așteptat, în acea noapte, Roșie adormi cu dificultate.
înapoi în apartamentul și în patul ei, se uită la lumina stelelor
fosforescente lipite pe tavanul camerei. Nu emanau o lumină verde,
ci una caldă, albă, dar, da, tot erau cam de prost-gust.
Lui Roșie îi plăceau la nebunie.
îi aminteau de spațiul infinit, și, deși părea un lucru ciudat de care
vrea să-și amintească, i se părea într-un fel că era reconfortant faptul
că, în marea schemă a lucrurilor, era doar o mică bucată de carne și
oase pe o piatră gigantică ce se învârtea în jurul soarelui.
Stelele o ajutau și să adoarmă. De obicei. Dar nu în noaptea asta. în
noaptea asta, nu se putea gândi decât la ședința cu Sarah și la
întrebarea pe care i-o pusese prietena ei înainte de a pleca.
„Vei spune ceva despre asta?“
Roșie pufni în râs în camera relativ întunecată. Avea să spună ceva?
Cui? Lui Devlin? Da, asta nu avea să se întâmple. Neîncrederea ei
nu însemna că Roșie nu o credea pe Sarah. O credea în totalitate.
Sarah se conectase cu cineva care era foarte furios și care foarte
probabil fusese ucis, dar - și era un mare dar - cine ar fi cre- zut-o pe
Roșie dacă ar fi mers să îi spună așa ceva?
Una era ca ea să creadă ce îi spunea Sarah, pentru că Roșie văzuse
niște lucruri ciudate, dar cineva care foarte probabil nu credea în
fenomenele paranormale, chiar dacă casa lui părea bântuită,
probabil nu ar fi deschis ca o persoană complet străină să vină la el
și să îi dea o astfel de veste.
Pentru că, de fapt, ar suna ca și cum ar fi nebună.
Mormăind, Roșie se rostogoli pe o parte și se uită prin cameră, către
fereastra dormitorului la care se afla o perdea groasă. Era singura
fereastră din cameră. Era recunoscătoare că investise în acele
draperii care blocau lumina, pentru că nici una dintre luminile
strălucitoare din Cartierul Francez nu trecea prin ele.
Roșie oftă.
Nu era nici o șansă să spună ceva despre ce se întâmplase în seara
asta. Nu îi cunoștea suficient de bine pe cei din familia de Vincent
pentru a-i aborda, dar îi putea spune lui Nikki. Chiar dacă prietena ei
credea în fenomenele paranormale, nu își imagina că s-ar simți
confortabil să îi spună vreunui membru al familiei de Vincent ce
auzise Roșie, pentru că, din nou, suna un pic nebunesc.
în afară de toate astea, și toate astea erau îndeajuns ca Roșie să nu
spună nimic, ea și Sarah nu puteau fi sigure că Lawrence fusese cel
care apăruse pentru o perioadă scurtă de timp. Nu era ca și cum
spiritul avusese un ecuson. Da, părea să fi fost el. Avea sens, până
la urmă. Roșie fusese la cimitir și îi dăduse bujorii lui Dev- lin. Oricât
de ciudat suna, Lawrence putea să fie în preajma fiului său sau a
cimitirului și, dintr-un motiv bizar, să se atașeze de Roșie.
întorcându-se din nou pe spate, închise ochii și expiră puternic.
Orice era posibil, ceea ce însemna că spiritul chiar putea fi
Lawrence, dar însemna și că putea fi cineva care nu avea nici o
legătură cu familia de Vincent, și era doar o coincidență ciudată, sau
putea fi un alt membru al familiei de Vincent, altul decât Lawrence.
Timp de ani de zile, familia aceea fusese chinuită de morți suspecte
și de tot felul de drame. Era blestemată! Mulți dintre membrii familiei
de Vincent muriseră grămadă, în diferite feluri suspecte și bizare.
Dar dacă... dacă fusese Lawrence? Dacă venise în timpul ședinței și
voia să se știe că nu se sinucisese? Ci că fusese ucis? Ăsta era un
lucru important. Ei nu și-ar dori să știe asta?
Dacă ea s-ar afla într-o situație similară, ar vrea să știe. Se gândi că
avea o perspectivă mai aparte asupra lucrurilor, dar acum nu era
vorba despre ea.
- Of, gemu, rostogolindu-se pe burtă și îngropându-și fața în pernă.
„Vine diavolul. “
Gândurile i se tot învârteau în minte, dar, într-un final, după mult timp
și după ce aruncă jumătate dintre pături de pe ea, adormi. Nu avea
idee câte ore trecuseră înainte de a fi trezită din visele cu sorbet de
lămâie de soneria stridentă a telefonului.
Gemând, căută telefonul la capătul noptierei, cu ochii închiși. Lovi cu
mâna un pahar gol de plastic, arun- cându-l pe jos.
- La naiba! șopti ea, ridicându-și fața din pernă. îndepărtând o șuviță
mai mare de pe față, se întinse și apucă telefonul. Mijind ochii, văzu
fața zâmbitoare a lui Nikki pe ecranul telefonului. Era extrem de
devreme; genul de oră care nu era chiar dimineață, după părerea lui
Roșie. Alo? răspunse ea în timp ce își lăsă din nou capul pe pernă.
Bombăni și apoi se crispă. Se auzea de parcă ar fi fumat cincizeci de
pachete de țigări.
- Roșie? Sunt Nikki. Știu... este devreme, și îmi pare rău, spuse
Nikki, și, chiar și pe jumătate adormită, Roșie se gândi că avea o
voce ciudată, ca și cum plângea. Dar am nevoie de ajutorul tău. Sunt
la spital.
Roșie nu se trezise niciodată atât de repede. în momentul în care
închise telefonul, aproape că țâșni din pat. Teama îi strânse
stomacul în timp ce găsi o pereche de colanți negri care păreau
oarecum curați. Se îmbrăcă iute cu ei, împreună cu tricoul
supradimensionat cu mesajul „Am prins fantome!" Părul ei era mult
prea dezastruos pentru a putea face ceva cu el, așa că luă o eșarfa,
îndepărtându-și șuvițele de pe față.
îi mulțumi lui Dumnezeu și oricărei divinități la care se putea gândi că
ținea în mașină o rezervă de periuțe de dinți de unică folosință. Se
spălă pe dinți în drum spre spital și, când dădu cu ochii de fața
învinețită și lovită a lui Nikki, în vreme ce o aștepta afară, chiar în
momentul în care soarele urca pe cer, lui Roșie i se sfâșie inima.
Nu îi venea să creadă ce vedea - în timp ce o grăbea pe Nikki să
intre în mașină - sau ceea ce aflase, și, abia după ce o duse pe Nikki
în dormitorul ei și se așeză, reuși să proceseze ce se întâmplase.
Nimeni nu ar trebui să treacă prin ce trecuse Nikki Besson.
- Dumnezeule, șopti ea, uitându-se la cana de cafea neatinsă.
Frecându-și fața cu mâinile, expiră cu putere.
Nikki putea să moară - aproape fusese omorâtă.
își puse pe genunchi mâinile tremurânde și se uită peste umăr, la
perdeaua din mărgele care separa dormitorul de sufragerie. Aseară,
în timp ce Roșie facea un tur prin Cartierul Francez, una dintre cele
mai apropiate și mai drăguțe prietene ale ei din lumea întreagă se
lupta pentru viața ei.
Și, în timp ce se lupta, la propriu, să supraviețuiască, îl omorâse pe
bărbatul care o atacase.
Roșie se cutremură.
încet, privirea îi alunecă înspre laptopul deschis de pe măsuța de
cafea care fusese cândva o tablă de șah. Ceea ce se întâmplase era
deja știrea de ultimă oră de pe pagina de internet a ziarului local. Din
fericire, numele lui Nikki nu fusese menționat, slavă Domnului, dar
asta nu putea dura mult.
- Parker Harrington...
Roșie clătină din cap șocată. Nu îl cunoștea personal, dar auzise
despre el. Familia Harrington era precum familia de Vincent. Foarte
bogată, cu o lungă descendență în New Orleans și Louisiana.
Familia Harrington semăna atât de mult cu familia de Vincent, încât
sora mai mare a lui Parker era logodită cu Devlin de Vincent.
Bărbatul pe care ea îl întâlnise cu mai puțin de 24 de ore în urmă în
cimitir.
Bărbatul al cărui tată era posibil să fi luat legătura cu Sarah și să le fi
spus că fusese omorât.
Și acum, fratele logodnicei lui încercase să o omoare pe Nikki - Nikki,
care era probabil cea mai dulce și mai bună persoană și care își
petrecea sfârșiturile de săptămână făcând voluntariat la adăpostul
local de animale.
Nikki se apărase cu... o daltă pentru cioplit lemnul.
Roșie se cutremură din nou în timp ce se aplecă înainte și își luă
cana. Din ceea ce știa Nikki, nu se putea întoarce o vreme în
apartamentul ei. Era locul crimei, și, dacă Roșie știa ceva, știa că
poliția avea să plece pur și simplu. Luaseră cadavrul, dar nu aveau
să curețe nimic. Nikki trebuia să facă asta. La fel cum Roșie fusese
lăsată să se descurce singură după ce Ian se sinucisese.
în nici un caz nu o putea lăsa pe Nikki să se ocupe de asta. în nici un
caz.
O cuprinse vina în timp ce se uita la cafeaua de culoare maro-
deschis. îi plăcea să fie dulce, cu mult zahăr și cu frișcă. De fapt, era
zahăr cu un pic de cafea. Dar acum, cafeaua tot avea un gust amar.
Roșie stătuse în apartamentul lui Nikki timp de câteva ore în acea zi,
și, din ce putuse afla de la Nikki, Parker venise cam la o oră de la
plecarea ei. Dacă Roșie nu ar fi plecat...
Era mai rău să fie bântuită de tot ce ar fi putut face decât era să fie
bântuită de o fantomă.
Luă o înghițitură de cafea, și era pe punctul de a pune cana jos, când
auzi o bătaie puternică în ușă. Trase adânc aer în piept.
Poate avea un al șaselea simț sau ceva de genul acesta, dar Roșie
cam bănuia cine se afla de cealaltă parte a ușii.
Gabriel de Vincent.
Nikki îi spusese că acesta fusese la spital și că aproape că se
furișase ca să scape de el. Imediat, Roșie se gândise că Gabe avea
să o caute peste tot pe Nikki și avea să afle și unde locuia Roșie.
Ridicându-se, ocoli măsuța de cafea și parcurse distanța scurtă până
la ușă. Descuind, întredeschise ușa.
Și avusese dreptate.
în fața ușii era Gabe, în toată splendoarea lui de membru al familiei
de Vincent. Se uită peste umărul lui, și inima îi sări în gât în același
moment în care stomacul i se strânse. Gabe nu era singur.
Devlin era cu el.

CAPITOLUL 4
O, Dumnezeule, se așteptase ca Gabe să vină, dar nu și e/, nu
fratele lui! Pentru un moment, fusese atât de surprinsă, încât tot ce
putuse face fusese să se uite la ei. Deschise gura, dar el își scoase
perechea de ochelari de soare argintii, în stilul aviator, îi atârnă de
gulerul cămășii, după care ochii aceia verzi uimitori îi întâlniră pe ai
ei.
El urma să aibă atât de multe întrebări, și cum putea ea să
răspundă? Cu siguranță avea să vrea să știe de ce nu îi spusese ieri
cine era, din moment ce acum era evident că avea un fel de legătură
cu familia lui. Ar crede- o dacă i-ar zice că nu se gândise că avea să
îl revadă? Pentru că chiar asta crezuse.
Devlin se holbă la ea din spatele lui Gabe, și el... se uită la ea, se
uită prin ea, fața lui uimitor de frumoasă fiind lipsită de orice emoție
și de orice semn că ar fi recunoscut-o. Cu toate acestea, probabil își
amintea de ea. Se cunoscuseră ieri, pentru numele lui Dumnezeu, în
urmă cu mai puțin de 24 de ore, și ea crezuse că împărtășiseră un
moment împreună.
- M-am gândit că vei veni aici, îi spuse ea lui Gabe, apoi se mai
uită o dată la Devlin, așteptând ca el să spună ceva. Nimic. Se uita la
ea impasibil. Sunt surprinsă să-l văd și pe el aici.
- Poftim? spuse Devlin și se dădu într-o parte.
Atunci își dădu ea seama, înțelese cu adevărat că nu o
recunoștea. Uau! Faptul că nu îi lăsase nici un fel de impresie era un
mesaj de trezire la realitate destul de brutal.
- Sunteți aici pentru Nikki? întrebă ea, afectată mai mult decât ar
fi trebuit.
- Da, răspunse el. Mă lași să intru?
Roșie blocă intrarea. O parte din ea voia să-l lase să intre, dar
cealaltă parte știa că el și Nikki nu avuseseră o interacțiune foarte
lină în ultima vreme. Considera că aproape oricine merita o a doua
șansă, dar era aproape sigură că Gabe era la cea de-a treia.
 - Depinde, spuse ea într-un final. O să te porți, în sfârșit, cum
trebuie cu prietena mea?
- Cine este femeia asta? întrebă Devlin.
Roșie trase adânc aer în piept în timp ce îi aruncă o privire
săgetătoare. Chiar nu își amintea de ea! Poate era pentru că nu
dormise prea mult. Poate era din cauză că prietena ei cea mai bună
aproape că murise și că fusese bătută până aproape de moarte.
Poate din cauza tuturor lucrurilor, amestecate cu faptul că un bărbat
pe care îl văzuse cu mai puțin de 24 de ore în urmă nu mai știa nimic
legat de ea. Roșie nu era o persoană răutăcioasă. în cea mai mare
parte a timpului, îi plăcea să se considere destul de relaxată. Clar, se
putea transforma într-o tigroaică atunci când era vorba să-i protejeze
pe cei la care ținea, dar știa că viața era mult prea scurtă pentru a fi o
nesuferită și pentru a lua lucrurile mult prea în serios.
Dar, acum, tigroaica ieși la iveală cu toată forța.
- Nume: Nu este, prenume: Treaba ta, spuse ea nervoasă, fără a-
și lua ochii de la Gabe.
- Voi încerca, spuse Gabe cu o urmă de zâmbet pe buze.
- Nu este de ajuns doar să încerci, amice. Nu și acum. Roșie se
uită și văzu surpriza din ochii identici cu cei ai lui Devlin. încercarea
ta este precum încercarea mea de a nu mânca ultima prăjitură din
frigider. Nu este deloc un succes.
- în regulă, spuse el. O voi trata așa cum merită. De aceea sunt
aici. Mă lași să intru?
Sperând că nu facea o greșeală, se dădu la o parte și deschise
ușa.
- Este în dormitor.
- Mulțumesc, spuse Gabe intrând și înclinând din cap în direcția
ei.
- Nu mă face să regret asta, spuse ea, vorbind în șoaptă. Pentru
că nu îți va plăcea dacă o voi face.
- Nu vei regreta, zise Gabe zâmbind, și Roșie trebuia să admită
că era un zâmbet frumos.
- Bine.
Gabe se strecură pe lângă ea în timp ce Devlin intră în
apartament. Putea să pună pariu că și el avea un zâmbet frumos.
Bărbatul care vorbise cu ea cu o zi înainte pentru mai bine de zece
minute nici nu se uita la ea.
Se uita drept înainte, dincolo de fratele lui.
- Aceea chiar este o perdea din mărgele?
Tonul lui o făcu să se încrunte. Suna de parcă... de parcă tocmai
văzuse un bătrân dezbrăcat care dansa. Devlin nu vorbise așa cu o
zi înainte. Evident, nu avuseseră o discuție prea lungă, dar acel...
acel dezgust rece nu existase.
- Ai o problemă cu asta? replică ea descurajată de tonul lui și iritată
de completa ei absență din memoria acestuia. Nu sunt pe gustul sau
de nasul tău?
- Sunt aproape sigur că majoritatea oamenilor care au trecut de
vârsta de doisprezece ani le consideră lipsite de gust.
- Poartă-te frumos! îi spuse Gabe lui Devlin în timp ce dădea
laoparte mărgelele, dispărând în dormitor.
înghițind cu greutate, Roșie se întoarse spre Devlin. Dacă el
considera că perdelele din mărgele erau copilărești, bine că nu avea
să vadă niciodată stelele fosforescente de pe tavanul ei. Deschise
gura să spună ceva, dar nu reuși.
Stătea foarte aproape de ieșirea din apartamentul ei, țeapăn precum
o bară de oțel. Stătea ca și cum nu voia să intre mai mult și încă se
uita la perdeaua din mărgele.
Pentru un moment, Roșie își permisese să fie captivată de el - ca
atunci când fie ești hipnotizat de felul atrăgător în care arăta un tip,
fie ești impresionat de penisul lui, lucru care te face să treci cu
vederea aspectele neplăcute ale persoanei respective. Asta facea ea
acum. își permitea să ignore, doar pentru câteva secunde, faptul că
el o uitase complet și că se uita acum la perdeaua ei din mărgele ca
și cum a fi fost o crimă împotriva omenirii, și avea să se delecteze cu
atractivitatea lui categorică.
Devlin era îmbrăcat ca în ziua precedentă, cu o cămașă albă băgată
cu grijă într-o pereche de pantaloni gri- închis. Pantofii îi erau atât de
bine lustruiți, încât Roșie își putea vedea reflexia în ei. Membrii
familiei de Vincent aveau un ADN bun, și chiar se vedea asta când
venea vorba despre Devlin. De la proeminența pomeților și până la
linia ascuțită a maxilarului, avea genul de față pentru care Roșie și-ar
fi dorit să aibă talentul de a desena, doar pentru a-i imortaliza
unghiurile și planurile.
Avea părul perfect aranjat, și Roșie simți nevoia aceasta sălbatică de
a-și trece degetele prin el și de a-l ciufuli. Din nefericire, chiar și cu
toată atractivitatea sa și cu ceea ce era aparent o conexiune
unilaterală, Devlin se dovedea a fi un mare nemernic - cum puteau fi
numai înfumurații bogați și privilegiați care se purtau ca și cum
întreaga lume era a lor.
- Chiar ai o problemă cu perdelele din mărgele, nu-i așa? întrebă ea,
încrucișându-și brațele la piept.
- Cine nu ar avea? răspunse el fără a se uita la ea. Sunt perdele din
mărgele.
Niciodată în cei treizeci și trei de ani ai lui Roșie petrecuți pe această
planetă nu întâlnise pe cineva atât de ofensat de perdelele din
mărgele. Și văzuse o mulțime de lucruri bizare la viața ei. Odată,
văzuse cum o carte zburase singură de pe raft. Văzuse o persoană
moartă care își ridică brațele - un spasm post-mortem, dar, chiar și
așa, fusese al naibii de înfricoșător și un pic traumatizant. De două
ori văzuse apariția unei fantome, care până în prezent era în topul
celor mai uimitoare cinci lucruri la care fusese martoră. Chiar seara
trecută, un bărbat complet necunoscut apăruse în ședința ei de
spiritism - un străin care putea fi chiar tatăl acestui bărbat. Și văzuse
zilnic, deseori în fiecare oră, o mulțime de lucruri ciudate pe străzile
aglomerate și înguste ale Cartierului Francez. Dar cineva care să fie
ofensat de perdelele din mărgele?
Asta era o premieră.
Dumnezeule, dimineața asta... ultimele 24 de ore, de fapt, nu
fuseseră deloc normale.
- Măcar sunt făcute din lemn adevărat? întrebă el.
- Da, spuse ea oftând și ridicând dintr-o sprânceană. Sunt făcute din
bucăți de PAL și, da, le-am cumpărat de la magazinul Walmart din
cartier.
Devlin nu își întoarse capul spre ea, ci doar privirea.
- PAL-ul nu este lemn adevărat.
- Este făcut din bucăți de lemn, și, ultima dată când am verificat,
bucățile de lemn sunt lemn.
- Conține și rumeguș și rășină artificială, răspunse el.
- Și?
- Nu este lemn adevărat.
- Cum spui tu.
- Cum spun eu?
- Da, cum spui tu, repetă ea.
- Nu poți să negi faptul că PAL-ul e lemn adevărat, spuse el
întorcându-se spre ea, care stătea lângă măsuța de cafea.
- Nu îmi vine să cred că încă vorbești despre PAL, spuse Roșie,
râzând ușor.
- Și mie nu îmi vine să cred că tu crezi că PAL-ul e lemn adevărat,
spuse el cu o privire uimită.
- încă vorbești despre PAL, spuse ea chicotind din nou în timp ce se
întoarse și se îndreptă spre canapea.
- Nu fac asta.
- Ba da, asta faci, răspunse ea, așezându-se pe canapeaua
confortabilă, probabil singurul lucru din apartamentul ei care costa
ceva. își luă cana, sperând că nu se răcise cafeaua. Și perdelele din
mărgele sunt absolut uimitoare, fie că sunt din PAL, fie că nu. Așa că
nu îmi mai vorbi de rău perdelele mele excelente din mărgele.
- Sunt perdele din mărgele, spuse el, sunând ca și cum îi arăta un
gândac imens pe perete.
Bărbatul acesta îi testa răbdarea și bunătatea, așa cum nu o făcuse
nimeni altcineva.
- Ai fost rănit de perdelele din mărgele când erai mic? întrebă ea în
timp ce își punea picioarele, încrucișân- du-le, pe măsuța de cafea.
Nu au vrut să fie prietene cu tine sau ceva de genul acesta?
Privirea i se întunecă. La naiba, întreaga față părea a i se întuneca.
- în afara faptului că perdelele din mărgele sunt obiecte fără suflet
incapabile să facă rău unei persoane sau să fie prietene cu una, o
ușă ar fi de ajuns, nu-i așa?
- Ar fi de ajuns? Elegant spus, comentă ea pufnind în timp ce lua o
gură de cafea.
Devlin trase aer în piept, și nările i se măriră.
- Uite ce e, nu eu sunt cea care pare a fi fost atacată de perdelele
din mărgele, așa că scuză-mă că am pus o întrebare onestă. Adică,
ai fost lovit de o perdea din mărgele? Chestiile alea pot ustura.
- Sunt convins că întrebarea ta a fost onestă.
- Complet, murmură ea.
- Cât de des ești tu lovită de perdelele din mărgele?întrebă el în timp
ce veni spre ea cu pași înceți, măsurați.
- Mai des decât vreau să recunosc, spuse ea pufnind.
- De ce nu îți iei, pur și simplu, o ușă? întrebă el, cu o licărire ciudată
în ochii albaștri-verzui, ca și cum subiectul îl interesa. Ar oferi mai
multă intimitate.
- De ce nu ieși tu pe ușa din spatele tău? ripostă ea.
- Tocmai mi-ai spus să plec? întrebă el cu o privire în care acea
licărire se intensifică.
- Cu siguranță asta pare că am făcut.
- Știi, majoritatea oamenilor le-ar oferi ceva de băut oaspeților lor,
continuă el uitându-se la ea, după un moment de pauză.
- Ultima dată când am verificat, nu erai un oaspete, răspunse ea,
strângându-și și mai cu putere cana de cafea.
- Și cum ai ajuns la această concluzie?
- Ei bine, în principal, pentru că mai mult ca sigur nu te-am invitat în
apartamentul meu pentru a-mi insulta perdeaua din mărgele.
- Dacă îmi amintesc bine, tu ai deschis ușa și m-ai lăsat să intru.
- Nu îți amintești corect, spuse ea, țintuindu-i privirea. L-am lăsat pe
fratele tău să intre. Tu te-ai invitat venind în urma lui și apoi ai
început să-mi insulți designul interior.
Devlin râse - un râset profund, răgușit, care păru că-l surprinde,
pentru că imediat închise gura. Râsetul nu o surprinse. într-un mod
enervant, o făcu să simtă un fior cald în stomac. îi plăcea râsul lui,
deși părea aspru.
- Design interior? o luă el în derâdere, și Roșie se încordă. Pare că
apartamentul tău a fost decorat de un copil de doisprezece ani
obsedat de Dosarele X și de filme de groază mediocre.
- OK, până aici mi-a fost cu tine, acum, că i-ai insultat pe Scully și
Mulder, spuse ea și puse cana pe marginea mesei. Serios.
Și ce era greșit cu filmele horror mediocre? Să lenevească și să se
uite la filme cu zombi cu scenarii proaste era unul dintre modurile ei
favorite de a petrece o după-amiază de duminică.
El își întoarse privirea de la ea, uitându-se la rafturile cu cărți aliniate
pe fiecare parte a televizorului ei.
- Aceea este o enciclopedie a fantomelor?
- Nu este evident titlul?
Uitându-se peste umăr, el o țintui cu o privire care putea fi
caracterizată drept amuzată și ciudată.
- Cum poate să existe o enciclopedie a fantomelor?
Pentru o clipă, nu fu sigură cum să răspundă la această întrebare. O
parte din ea voia să descrie exact cum era posibil acest lucru.
Rezistă impulsului inutil.
- Ești un de Vincent.
- Da, spuse el și se mai uită o dată la ea. Mulțumesc că mi-ai
amintit!
- Locuiești într-o casă despre care se spune..., continuă ea,
ignorând comentariul lui.
- Că este bântuită, și că terenul și familia sunt blestemate, i-o tăie el.
Da, știu. Chiar locuiesc acolo și sunt un de Vincent.
- Deci, casa ta chiar este bântuită? întrebă ea, deja știind răspunsul.
Devlin își țuguie buzele.
- Știi, sunt parte a unei echipe de investigații paranormale, spuse
ea, neputând să se abțină, și bătu din palme.
- De ce nu sunt surprins? replică el sec, ocolind măsuța de cafea.
Era acum la celălalt capăt al canapelei. Cum se numește?
Investigații Nebunești?
Acum, buzele ei erau țuguiate.
- Bună încercare, dar nu. Se numește Investigații Paranormale din
New Orleans.
- Investigații Paranormale... Stai, spuse el și ridică dintr-o
sprânceană. Este numit NOPE?
- Da. Ușor de reținut, nu-i așa?
Batjocura care îi întunecă fața remarcabilă dădea de înțeles că se
gândea că era cel mai prostesc lucru, fără ca el să fie nevoit să
spună ceva.
- Glumești, nu-i așa?
- Nu, nu glumesc.
- Chiar faci parte din una dintre acele echipe de investigații?
Roșie simți cum tigroaica din ea scoate din nou capul la suprafață.
OK, acum chiar exagerase.
- Nu este absolut nimic amuzant în ceea ce facem. Ești o persoană
care nu crede în paranormal. Bine. Dar nu poți sta la mine în casă,
chiar în fața mea, și să mă insulți.
- O persoană care nu crede în paranormal? murmură el.
O cuprinse furia în timp ce își ridică privirea spre el. Dacă mai avea
vreo îndoială că ar trebui să-i spună ce se întâmplase seara trecută
cu Sarah, acum acea îndoială dispăruse. Dacă cineva locuia într-o
casă precum cea în care locuia el și tot nu credea, nu avea să
creadă că era posibil ca ea să fi comunicat cu tatăl lui decedat. Și
asta era aiurea, pentru că, dacă acel spirit era Lawrence și dacă ce
zisese era adevărat, Devlin ar trebui să știe - familia lui ar trebui să
știe.
Dar nu avea să le spună ea.
- Până la urmă, de ce ești aici? Gabe avea nevoie de un însoțitor?
El se mișcă din nou, într-un final, făcând încă un pas spre ea.
- Nu este treaba ta de ce sunt aici.
- Ești în casa mea, deci, da, este treaba mea, spuse Roșie
ridicându-și mâinile.
- Asta nu este casa ta.
- Poftim?
- Este apartamentul tău.
- Vorbești serios? spuse ea, râzând ușor și uitându-se în altă parte.
De ce atât de mulți țipi care arată bine trebuie să fie atât de
nesimțiți? Doamne, ești o figură!
- Asta chiar sunt.
- Nu era un compliment.
- Ești sigură în legătură cu asta?
- Da. Sunt sigură.
- Dacă zici tu, spuse el, părând complet disprețuitor.
- Cred că ești cea mai înțepată persoană pe care o cunosc, spuse
ea, forțându-se să-și descleșteze pumnii.
- Nu știi nimic despre mine.
- Știu îndeajuns cât să îmi fie clar că ai nevoie de un hobby sau de o
pasiune. Poate un alt regim de exerciții pentru a te destinde ori poate
că ai nevoie să te culci cu cineva. Ceva care să te relaxeze un pic.
El deschise gura în timp ce se uita la ea. Părea jignit.
- Tu chiar mi-ai spus serios că ar trebui să mă culc cu cineva?
- Tu tocmai ai demonstrat ceea ce am spus? răspunse Roșie,
dându-și ochii peste cap.
- Te oferi voluntară? întrebă el după un moment.
Roșie fu șocată de întrebarea lui. Era aproape convinsă că era
logodit și că urma să se căsătorească cu Sabri- na Harrington. Pe de
altă parte, din moment ce fratele Sabrinei era Parker, care tocmai
încercase să o omoare pe Nikki, poate că logodna era anulată.
Dintr-odată, se auzi un zgomot din dormitorul ei, atrăgându-i atenția.
Suna precum un scâncet. O cuprinse îngrijorarea, așa că își luă
picioarele de pe masă și dădu să se ridice.
- Nu face asta!
- Poftim? întrebă ea întorcând capul spre Devlin.
- Nu merge peste ei.
Roșie se ridică și se îndreptă de spate, ceea ce o aduse chiar la
nivelul pieptului lui Devlin. Acea mică observație o făcu să simtă un
fior în tot corpul. Bărbații înalți erau... erau foarte apetisanți. Din
nefericire, personalitatea acestui bărbat era oricum numai atractivă
nu.
- Te rog, spune-mi că este ceva în neregulă cu auzul meu și că doar
mi s-a părut că mi-ai spus ce să fac.
- Fratele meu este acolo cu Nikki. Ea are nevoie de el și el are
nevoie să fie acolo pentru ea, spuse el în șoaptă. O iubește.
- Gabe o iubește? întrebă Roșie după un moment.
Expresia de pe fața lui Devlin era ternă în timp ce încuviință din cap.
- Uau! Pari atât de fericit în legătură cu asta.
El își încrucișă brațele, și ea miji ochii.
- Ce este? întrebă ea, imitându-l și încrucișându-și brațele la piept.
Nu ești de acord cu relația lui cu Nikki? Nu crezi că ea este îndeajuns
de bună...
- Nu sunt de acord cu nici o relație, spuse el, întrerupând-o.
Diferența de vârstă este un pic îngrijorătoare, dar, dacă insinuezi că
nu sunt de acord pentru că este fiica unui membru al personalului
nostru, asta este greșeala ta, nu a mea.
- Stai - nu ești de acord cu nici o relație? Nu ești logodit?
- Nu mai sunt.
Ei bine, asta clarifica suspiciunile ei de mai devreme.
- Dar ai fost logodit.
- Ce legătură are asta cu discuția de acum?
Roșie se uită la el timp de ceea ce i se păru un minut întreg înainte
de a găsi cuvintele potrivite.
- Nu erai într-o relație cât timp ai fost logodit? Nu ai iubit...
- Nu trebuie să iubești pe cineva pentru a fi într-o relație sau pentru
a fi logodit cu persoana respectivă, interveni el, și Roșie făcu ochii
mari.
- Uau, murmură ea, așezându-se din nou. De ce ți-ai face asta?
- Ce să îmi fac? întrebă el, confuz.
- Să te căsătorești cu cineva pe care nu îl iubești. De ce ai trece prin
așa ceva? întrebă ea, cu sinceră curiozitate. De ce ai pune o altă
persoană să treacă prin așa ceva?
O umbră întunecată îi trecu peste chip, și Roșie știu dintr-odată că
trecuse o limită nespusă cu acest bărbat, însă se gândi că el avea o
mulțime de linii de trecut.
Fața lui Devlin se făcu de culoarea granitului în timp ce se uita în jos
la ea.
- Mi se pare ironic să judeci logodna mea încheiată, ca și cum ai fi
un izvor de cunoaștere pe asemenea subiecte, când evident nu ești
logodită sau căsătorită, locuind singură într-un apartament cu perdea
din mărgele și cărți despre fantome.
Roșie trase adânc aer în piept, simțind cum îi ardea gâtul. Poate că
întrecuse un pic măsura cu el, dar el tocmai depășise orice măsură
cu ea.
- Am fost căsătorită, nemernicule, și, ca să știi, nu am avut noi
multe, dar mi-am iubit soțul și el m-a iubit pe mine. Ducându-și mâna
la gât, apucă lanțul de aur și îl scoase de sub tricou. Deci, chiar dacă
nu mai trăiește, încă sunt aici cu izvorul meu de cunoaștere, știind
exact ce înseamnă să te căsătorești din dragoste și apoi să pierzi
totul.
- îmi..., începu el, și o licărire de regret îi făcu ochii mari, iar linia
maxilarului i se înmuie un pic.
- Nu îți cere scuze! Nu îmi pasă, spuse ea nervoasă, luându-și cana
de cafea. Cafeaua călduță se vărsă peste buza cănii și peste
degetele ei.
Devlin se uită la ea pentru o clipă, apoi se întoarse. Conversația se
încheie pe loc. Devlin se duse la ușile balconului care dădeau spre
Chartres Street și se uită la telefonul său. Roșie porni televizorul, și,
da, intenționat dădu drumul la un episod din The Dead Files.
Oftatul greu pe care Devlin îl scoase atunci când își dădu seama la
ce se uita o făcu să se simtă mai bine cu privire la cât de întoarsă pe
dos poate fi viața.
După aproape o oră, Roșie își verifică prietena dând perdeaua
laoparte cu grijă, atunci când se duse să pună cana în chiuvetă.
Camera era întunecată, dar putea vedea umbra lui Nikki și a lui
Gabe. O ținea atât de aproape, că Roșie abia îi putea distinge.
Astfel, Gabe mai făcu un pas înainte pentru a fi scos de pe lista
„iubiților care trebuie să-și rezolve problemele".
Când se întoarse, Devlin încă stătea în liniște lângă ușile balconului.
Privirea îi fugi la mica ei bucătărie, și simți că era momentul unei
curățenii pentru a scăpa de furie. Era în spatele chiuvetei,
întinzându-se spre ușa de dedesubt pentru a lua niște produse de
curățat, când Devlin vorbi pentru prima oară după aproape o oră.
- M-ai mințit.
- Poftim? întrebă ea ridicându-și capul.
- Ieri, când ai spus că nu știai cine eram, dar evident știai, zise el,
încă stând cu spatele la ea.
- Deci, îți amintești de mine, spuse ea uimită, în timp ce se ridica.
- Cum aș putea să uit? răspunse el după un moment de liniște.
- Clar așa părea când m-ai văzut, spuse ea, încruntându-se.
- Eram surprins să o văd pe femeia care mi-a dat flori într-un cimitir
stând acum în același loc cu unul dintre angajații mei, răspunse el, și
Roșie își puse mâinile goale pe blatul din bucătărie. Aceeași femeie
care a pretins, la început, că nu știa cine eram.
Roșie încercă să numere până la zece, dar reuși numai până la cinci.
- Știu că pare greu de crezut, dar chiar nu știam cine erai când am
văzut că ai scăpat florile.
- Atunci, de ce nu mi-ai spus cine erai atunci când ți-ai dat seama?
Asta era o întrebare bună. Una la care nu avea un răspuns
nemaipomenit, așa că îi spuse adevărul.
- Pentru că m-am gândit că nu te voi mai vedea vreodată. Nu conta
cine eram.
- Dar contează, spuse Devlin și se întoarse cu fața către ea, și ea
mai că își dori să nu o fi făcut. Privirea lui intensă o tulbura. Pentru că
acum știu exact cine ești, Roșie Herpin.

CAPITOLUL 5
Roșie simți cum i se strânge stomacul în timp ce un fior îi trecu pe
spate.
- Da. Cred că deja am stabilit asta. Sunt femeia care s-a purtat
foarte frumos cu tine ieri și care ți-a adus bujori.
- Și ești și femeia care i-a prezentat-o pe Nikki lui Ross Haid, spuse
el în timp ce făcu un pas în față.
La naiba! Era adevărat.
La naiba, când și dacă să îl mai vadă pe Ross Haid, avea să-i dea
una direct peste față.
îl întâlnise pe Ross în urmă cu doi ani, când scria un articol despre
tururile cu fantome din Cartierul Francez. O căutase pentru a-i lua un
interviu, și se înțeleseseră imediat, ea apreciind istețimea lui, iar el -
umorul ei ironic. Nu crezuse nici într-un milion de ani că avea să
folosească prietenia lor în felul în care o făcuse.
- Un bărbat care se întâmplă să fie un jurnalist foarte hotărât să-mi
distrugă familia. Cumva, fără să-și da seama, Devlin se apropiase
mai mult de ea. Așa că, dacă te întrebi cumva dacă, chiar și pentru o
secundă, cred că nu știai ieri cine eram, te înșeli.
Roșie simți cum i se înroșește fața în timp ce se chinuia să
vorbească în șoaptă, pentru a nu fi auziți.
- în regulă, hai să lămurim câteva lucruri! Nu știam că Ross voia să
o cunoască pe Nikki pentru că lucra pentru familia ta sau pentru
relația ei cu Gabe. Nu i-aș face niciodată asta prietenei mele.
El nu spuse nimic în timp ce își lăsă capul într-o parte.
- Ross știe foarte bine că trebuie să nu se apropie de mine acum,
pentru că am fost destul de nervoasă când am aflat că s-a folosit de
mine pentru a ajunge la Nikki, și nu vrei să mă vezi nervoasă, spuse
ea, venind spre el. Și, pentru ultima dată, nu am știut cine erai până
când te-am văzut stând în fața mormântului familiei de Vincent.
Devlin era acum atât de aproape, încât îi simți parfumul. Era un miros
clar de lămâie amestecat cu aroma lemnoasă a lemnului de tec. Cu
alte cuvinte, mirosea foarte, foarte bine, și, dacă nu ar fi fost un așa
nemernic, părțile ei femeiești ar fi apreciat mirosul parfumului său.
Pe fața lui apăru un mic zâmbet. Un rânjet.
- Trebuie să știi ceva despre mine.
- Nu cred că trebuie să știu nimic despre tine, spuse ea în timp ce își
lăsă mâinile în jos.
El scoase un sunet ironic ce nu prea suna a râset.
- Ei bine, trebuie să știi că știu totul și că, dacă se întâmplă să nu
știu ceva, aflu. Așa că, bineînțeles, știu că Ross a încercat să ajungă
la familia mea prin intermediul lui Nikki. Nu a fost deloc greu să aflu
că o anumită Roșie Herpin era legătura dintre ei doi. Mi s-a oferit
doar numele tău.
OK. Asta era de-a dreptul ciudat. Nevoia de a scoate în evidență că
orgoliul său era de mărime lacului Pont- chartrain păli.
- Cine ți La spus?
El ignoră întrebarea, în timp ce își lăsă un pic bărbia în jos.
- Trebuia să mă asigur că știu cum arăți. Asta a fost greșeala mea,
dar acum știu.
- Cine ți-a spus numele meu? întrebă ea.
- Dacă mai faci vreodată ceva care să-mi pună familia în pericol,
spuse el cu un zâmbet rece și dur, și asta o include și pe Nikki, o să
regreți. M-ai înțeles?
Acel zâmbet și acele cuvinte erau de gheață și ar fi trebuit să o
sperie, dar doar o enervară.
- Tu chiar mă ameninți la mine în casă?
- Cred că deja am stabilit că aceasta nu este o casă, ci un
apartament, spuse el coborându-și și mai mult bărbia, ajungând cu
buzele în dreptul buzelor ei, ca și cum ar fi fost iubiți.
Roșie nu era sigură ce o enervă la culme, facând-o să treacă peste
de starea de tigroaică, ajungând direct la cea de afurisită. Putea fi
insinuarea că ar pune-o pe Nikki în pericol sau faptul că avu tupeul
să o amenințe. La naiba, în acest moment, putea fi simpla lui
prezență cea care declanșase asta.
în orice caz, Roșie ridică mâna fără să se gândească. Nu voia să-l
lovească, deși asta i-ar dat atât de multă satisfacție, încât toți
terapeuții din lume ar fi fost îngrijorați. Ridică mâna pentru a-l
împinge în spate.
Dar nu se întâmplă asta.
Devlin avea reflexele unei afurisite de pisici, prinzând-o de
încheietură înainte chiar de a se bucura că-l atinge. Tresări surprinsă
și miji ochii.
- Voiai să mă lovești?
- Nu, spuse ea printre dinți, dorindu-și să poată trimite săgeți mortale
cu privirea.
- Mie așa mi se pare, spuse el foarte încet.
- Ei bine, am sentimentul că nu vezi o mulțime de lucruri așa cum
sunt în realitate, spuse ea, smucindu-și mâna, dar el nu îi dădu
drumul. Știi, aveam de gând să te îndepărtez, din moment îmi
invadezi spațiul personal.
- Nu eu sunt cel care a intrat în spațiul tău, spuse el în timp ce un
mușchi al maxilarului i se încordă. Tu ai intrat în al meu.
OK, asta era adevărat.
- Mai este ceva ce trebuie să știi. El își trase mâna, și, înainte ca
Roșie să poată reacționa, pieptul ei era, din- tr-odată, lipit de al lui.
Atingerea era bulversantă, trimițându-i o serie de senzații prin corp.
Eu nu ameninț. Doar promit.
Ea trase adânc aer în piept și aproape instantaneu regretă, pentru că
îi împinse pieptul și mai aproape de pieptul lui și... Dumnezeule, i se
strângea stomacul în moduri care nu erau neplăcute. Simți cum i se
întăresc sfârcurile și începu să se roage ca el să nu simtă asta prin
tricoul incredibil de subțire și de uzat și prin sutienul din dantelă
aproape inexistent în care dormise.
Cu toate acestea, nu se retrase.
- Nu cred că știi să folosești cuvintele corect, pentru că ceea ce ai
spus a sunat foarte mult a amenințare.
- Așa a sunat? întrebă el, și vocea îi sună mai profundă, mai aspră.
Dintr-odată, ochii i se întunecară. Dacă asta a fost o amenințare, nu
pare să funcționeze.
- De ce anume?
Devlin se mișcă doar un pic, și următoarea suflare pe care Roșie o
trase în piept i se opri în gât. îl simți pe abdomenul ei, tare și gros, și,
dacă nu cumva avea ceva ciudat în partea din față a pantalonilor,
atunci era clar excitat.
Așa era și ea.
Și se părea că amândoi erau niște ciudați, pentru că ea tocmai
încercase să-l îndepărteze și el tocmai o amenințase, dar iată-i acum
extrem de excitați, și era foarte probabil ca ea să trebuiască să-și
caute cât mai repede un terapeut.
Ochii lui cu gene groase o țintuiau. Era ca și cum aștepta ca ea să
spună ceva sau să se retragă, însă ea nu făcu nimic altceva decât
să-i înfrunte privirea, simțind cum o trecea un fior de plăcere.
- Cred că are un efect cu totul diferit, spuse Devlin și își
întredeschise buzele.
Așa era. Dintr-o mulțime de motive greșite, așa era, și Roșie își
mușcă buza de jos în timp ce șoldurile i se mișcară din proprie
voință.
- O să ne prefacem că nu mă simți? întrebă el, destul de calm.
- Da, răspunse ea dintr-odată.
- Și funcționează?
- Da, foarte bine.
în momentul în care rosti acele cuvinte, își dădu seama de cât de
ridicol sunau.
Buzele lui Devlin zvâcniră, și ea voia doar ca el să...
Se auziră pași din dormitor, și amândoi reacționară în același timp.
Devlin îi dădu drumul la încheietură ca și cum pielea ei l-ar fi ars, și
Roșie sări foarte mult în spate.
Perdeaua se dădu laoparte, mărgelele zornăind în timp ce se loveau
una de cealaltă. Roșie spera să arate cât de cât normal în timp ce
Gabe și Nikki intrau în cameră și nu ca și cum cu câteva secunde în
urmă tocmai fusese pe punctul de a se freca de Devlin precum o
pisică nu doar aflată în călduri, dar care avea și rabie.
Gabe o ținea strâns pe Nikki de după umeri și nu păru deloc surprins
că Devlin era încă acolo, dar, în momentul în care Roșie o văzu pe
Nikki, nu se mai gândi la ce se întâmplase între ea și Devlin. O
cuprinse un
sentiment de rușine. în timp ce ea se certa și facea alte lucruri cu
Devlin, Nikki fusese acolo, îndurerată și trăind un coșmar care
devenise realitate.
Roșie se rușină. Cumva, vânătăile arătau și mai rău acum. Se grăbi
spre ea.
- Hei, draga mea. Cum te simți?
- Mai bine. Mă simt mai bine, spuse Nikki încercând să zâmbească,
dar era mai mult o grimasă.
- Asta este bine, răspunse Roșie, uitându-se la Gabe, în timp ce
Devlin veni mai aproape de ei.
- Mă duc acasă la Gabe, spuse Nikki, și, dacă fața ei nu ar fi
arătat în halul în care arăta, Roșie știu că ar fi văzut-o cum se
înroșește.
- în regulă. Te pot ajuta cu ceva?
- Deja ai făcut destule, răspunse Nikki.
- Mulțumesc că ai luat-o pe Nikki de dimineață! interveni Gabe.
- Nu am făcut mai nimic, așa că nu este nevoie să-mi mulțumești,
spuse Roșie, sărutând cu grijă singurul loc care nu era lovit de pe
obrazul lui Nikki. Să-mi dai un mesaj mai târziu, OK? Când te simți în
stare?
- Așa voi face.
- Să ai grijă de fata mea! spuse Roșie, întorcându-se spre Gabe și
uitându-se în ochii lui.
- Mereu, răspunse Gabe.
Se uită la el pentru un moment, îndeajuns de mult pentru ca el să
înțeleagă că ar găsi, fără nici un dubiu, o preoteasă voodoo care să-l
blesteme dacă greșea din nou față de Nikki.
Un zâmbet ușor îi apăru lui Gabe pe față, și apoi se întoarse,
conducând-o pe Nikki către ușă. Devlin era deja acolo, deschizând
ușa pentru ei. Roșie venea în urma lor.
Devlin ieși pe hol în timp ce Roșie apucă marginea ușii. Se întoarse
și se uită la ea, deschizând gura.
- Toate ziarele de cancan se înșală, spuse ea, întâlnindu-i ochii.
Te numesc Devii, dar ar trebui să-ți spună Nemernicul.
Și, zicând asta, îi trânti ușa în față lui Devlin de Vincent.
- Viu sau mort? Urmă o pauză. Sau ai vrea ca subiectul să dispară
pur și simplu?
Stând în separeul privat luminat de o lumină difuză de la Red
Stallion, duminică după-amiază, Devlin de Vincent decidea dacă
cineva trăia, murea... sau, așa cum spusese pe scurt Archie Carr,
dispărea pur și simplu.
Sincer, voia ca subiectul să fie mort și îngropat.
Asta l-ar face să zâmbească, dar, în timp ce se plimba cu degetul
pe marginea paharului, știa că nu putea lăsa ca sentimentele lui
legate de această persoană să îi stea în cale. Avea întrebări și avea
nevoie de răspunsuri.
- îl vreau în viață, răspunse el.
- Asta va costa mai mult.
Era ciudat cum să iei viața unui om costa mai puțin, dar, pe de
altă parte, să ții pe cineva în viață prezenta riscuri. Dev înțelesese
asta.
- Mi-am imaginat.
- Mult mai mult.
încet, Dev își ridică privirea către bărbatul care stătea în fața lui.
Archie era de-o seamă cu el, dar viața în cadrul armatei private îl
erodase și îl întărise, facându-l să pară mai bătrân de 38 de ani. însă
bărbatul era obișnuit cu moartea, și Dev își imagină că unele dintre
acele riduri adânci de pe fața palidă a lui Archie și din jurul ochilor
erau rezultatul faptelor pe care le făcuse în schimbul câștigurilor
materiale.
Oamenii mințeau când spuneau că banii nu îți pot cumpăra totul.
Banii îți pot asigura orice. Viața. Moartea. Iubirea. Siguranța.
Protecția. Iertarea. Fericirea sau cel puțin o reproducere exactă a
fericirii. Din experiența sa, Dev știa că orice putea fi cumpărat sau
negociat. Doar cei naivi și cei emoționali credeau altfel, și Dev nu
întâlnise niciodată o persoană care să nu poată fi cumpărată într-un
fel sau altul.
- Mi-am imaginat, repetă Dev.
- Ce ai pentru mine? întrebă Archie, încuviințând din cap după ce se
uită la el un moment.
- Tot ce ai nevoie este aici, spuse Dev și împinse spre Archie, cu
degetul arătător, un dosar închis.
Bărbatul că păr roșcat luă dosarul și îl deschise. Dinspre el se auzi
un chicot încet, răgușit.
- Interesant. Are legătură cu ce a apărut peste tot la știri în acest
weekend?
Dev nu spuse nimic, ceea ce era un răspuns îndeajuns de bun.
Vestea intențiilor criminale ale lui Parker Harrington și a morții sale
fuseseră peste tot la știri. Era doar o chestiune de timp înainte ca
sora lui Parker, fosta lui logodnică, să fie dată dispărută de familia ei.
Sabrina era pe acolo. Undeva. Și el avea să o găsească înainte ca
altcineva să o facă.
- Și după ce localizez subiectul? întrebă Archie, închizând dosarul.
- Știi locul, cel din Bywater.
- Același cod?
El încuviință din cap.
- între timp, ți-ai făcut rost de o armă, da? Doar în cazul în care
nebuna se întoarce după tine, spuse Archie.
- Bineînțeles. Mai este ceva ce aș vrea să faci pentru mine.
- Te ascult, spuse Archie, punându-și brațul pe spatele spătarului.
- Vreau să cercetezi ceva care îl implică pe unchiul meu.
- Senatorul, spuse Archie, ridicând dintr-o sprânceană și
încruntându-se.
- Este singurul unchi care mai este în viață, nu-i așa? spuse Dev,
luând paharul în mână. Vreau să găsești tot ce poți despre acea
angajată a lui.
- Cea care a dispărut? Andrea Joan? spuse Archie cu o licărire de
interes în ochi.
-Da.
- Crezi că este moartă? întrebă el, părând a se gândi la asta.
- Așa sper. Pentru binele ei, zise Dev după ceva timp.
- Dumnezeule, murmură Archie. Era una dintre puținele persoane
care înțelegea ce voia Dev să spună, pentru că știa cam o zecime
din ceea ce știa Dev, și Archie se gândea că era suficient pentru a-l
ține treaz noaptea. Mă ocup.
- Perfect.
- Apropo de senator. Ai primit informațiile mele în legătură cu ceea
ce suspectai?
- Chestia cu hotelul Ritz-Carlton cât eram eu plecat din oraș? întrebă
Dev.
- Și de multe, multe ori înainte de asta, din ce mi-au spus contactele
mele, spuse Archie.
- Da. Luând o gură de alcool, se bucură de căldura care îl invada în
timp ce băutura de culoarea chihlimbarului îi ardea gâtul. Aștept vești
de la tine.
încuviințând din cap, Archie se strecură spre capătul canapelei și
apoi se opri, întâlnind privirea lui Dev.
- Am văzut unele chestii nasoale. Am privit diavolul în față pentru a
ști că diavolul are chip. Și au fost momente când am fost îngrozit de
ceea ce am văzut și de persoanele pe care le-am întâlnit. Pe tine?
Nu te-am văzut niciodată zâmbind. Mă sperii un pic.
Dev ridică dintr-o sprânceană.
- Ținem legătura, rânji Archie.
Uitându-se la Archie cum pleacă din separeu și dispare în umbre,
Dev își termină paharul de bourbon în timp ce se gândea la ceea ce
tocmai recunoscuse Archie.
„Mă sperii un pic."
Chiar și fraților lui le era teamă de el. Nu aveau nici un motiv, dar
înțelegea de ce. Până la urmă, era dispus să facă orice ca să-și
protejeze frații, să facă ceea ce nimeni nu putea concepe. Dar ei nu
știau ce știa el, și așa avea să rămână.
El era scutul lor, și asta nu urma să se schimbe niciodată.
- încă un pahar?
Privirea lui Dev se întoarse către Justin, unul dintre chelnerii care era
la Red Stallion de ani de zile.
- Da. Mulțumesc!
înclinându-se, Justin luă paharul și dispăru. Dev se uită la telefonul
său și vru să-l ia, dar se opri. Fratele lui era foarte ocupat în acest
moment. Amândoi, de fapt. Lăsându-și capul pe spate și rezemându-
l de marginea canapelei, expiră adânc, și, dintr-un motiv anume, îi
apăru în minte o imagine.
Nu o imagine oarecare.
O persoană.
O persoană pe care o văzuse pentru prima dată vineri.
O persoană care îl căutase în cimitir pentru a-i oferi flori. O persoană
care îi spusese că moartea tatălui său avea să devină mai ușor de
gestionat, și zisese asta ca și cum avea experiență cu astfel de
lucruri. O persoană care se dovedise a avea o legătură cu jurnalistul
acela nenorocit și enervant. Și era, cu siguranță, cineva care nu era
speriat de el. Nici pe departe. Nu simțise frică atunci când fusese
lipită de el.
Și el cu siguranță simțise... ceva.
Roșie Herpin.
Un nume de familie creol care se potrivea cu tenul măsliniu.
în fața lui apăru un nou pahar, dar nu se întinse să-l ia.
Perdea din mărgele?
Femeia avea cea mai lipsită de gust perdea din mărgele în
apartamentul ei. Ce fel de adult cu cea mai mică urmă de bun-gust
ar avea perdele ieftine din mărgele în casă? Nu erau anii șaizeci sau
șaptezeci, și Roșie nu era un copil amuzat de lucruri care zăngănesc
și care fac zgomot.
La o zi după ce fratele său se jucase de-a cavalerul pe cal alb și o
recuperase pe menajera lor temporară din ceea ce Dev presupunea
că era apartamentul celei mai bune prietene ale ei, asta era tot ce îi
rămăsese în minte.
A naibii perdea din mărgele.
Dev nu avea nici o idee de ce se tot gândea la femeia asta.
De fapt, asta nu era în întregime adevărat. Dacă era să fie sincer cu
el pentru prima dată în viața lui, se gândea pentru că Roșie... îl
intriga în mai multe feluri. Unul dintre motive fiind faptul că se uitase
la el ca și cum simpla lui prezență în apartamentul ei contamina totul,
inclusiv perdeaua din mărgele.
Nimeni, în afara fraților lui, nu se uitase la el așa sau nu îndrăznise
să se uite urât la el.
Asta... îl făcuse să fie interesat. Și avu nevoie să petreacă numai
câteva minute cu Roșie pentru a-și da seama că nu semăna deloc cu
vicleana...
Alungă acele gânduri. Le îndepărtă în întregime.
Dev se gândi unde locuia Roșie. Nu prea departe de Jackson
Square. Cum naiba putea locui acolo, cu tot acel zgomot, era peste
puterea lui de a înțelege. își mută privirea la paharul de coniac.
Erau două tipuri de persoane care locuiau în New Orleans. Cei care
prosperau în zgomotul, mirosurile, priveliștile și întreaga atmosferă
din Cartierul Francez. Și erau cei care evitau Cartierul Francez cu
orice preț.
Presupunea că Roșie facea parte din prima categorie.
El facea parte din cea de-a doua.
Dev nu știa multe despre ea. Putea schimba asta în câteva secunde
dacă dorea. Un singur telefon, și putea afla tot ce dorea. Vârsta.
Locul nașterii. Familia. Frații. Educația. Locul de muncă. Totul. Putea
afla chiar și cum îi murise soțul.
La naiba!
Fusese un nesimțit în legătură cu asta, nu-i așa?
Privirea i se mută din nou spre telefon. I se întâmplase cel mai ciudat
lucru când stătuse în apartamentul lui Roșie în acea dimineață,
așteptându-și fratele și certându-se cu ea în legătură cu ceea ce era
lemnul adevărat. Se oprise... din gândit.
Din a se gândi la orice.
Dev nici nu își putea aduce aminte ultima dată când se întâmplase
asta, și, ei bine, asta fusese o pauză plăcută.
Devlin nu credea în coincidențe, așa că nu avea nici un dubiu că ea
știuse cu exactitate cine era atunci când îl găsise în cimitir. Oare
Ross îl urmărise și o trimisese? Foarte posibil, mai ales că era modul
preferat al jurnalistului de a-și petrece timpul. Aparenta ei legătură
foarte strânsă cu Nikki și asocierea cu Ross o faceau pe Roșie să fie
periculoasă.
Deci, bineînțeles, se excitase foarte tare când se certase cu ea.
Nici măcar nu voia să știe ce spunea asta despre el, dar știa că, tot
timpul cât fusese cu Sabrina, și asta durase ani de zile, nu se
excitase niciodată atât de repede.
Acesta era motivul pentru care sexul, și nu se întâmplase des, cu
Sabrina fusese o corvoadă, un mijloc pentru atingerea unui scop
care nu era niciodată îndeplinit. Și nu era posibil ca Sabrina să nu-i fi
simțit pasivitatea când venea vorba despre ea. Și el era doar un
instrument pentru ea.
La naiba, nu voia să se gândească la Sabrina. Mai degrabă prefera
să se gândească la femeia care se uitase la el ca și cum voia să-l
omoare dintr-o singură privire.
Cum îl numise?
A, da. Nemernic.
Umerii i se ridicară într-un râs tăcut în timp ce își luă paharul. Chiar îl
interesa o femeie care avea perdea din mărgele de lemn. O femeie
cu ochi căprui-verzui - ochi care treceau de la căprui la verde în
funcție de cât de nervoasă era.
La naiba!
Ochi căprui-verzui.
îl duse cu mintea la vremea când era copil. Mama lui avea o prietenă
care venea în vizită în fiecare sâmbătă. Asta era înainte ca frații și
sora lui să se nască, când erau doar el și mama lui și... sâmbetele.
Doamna Win- dham o aducea mereu pe fiica ei cu ea. Fata era de
aceeași vârstă cu Dev, plus, minus câteva luni. Tot ce își putea
aminti era că avea părul blond și ochi căprui-verzui. Cum o chema?
Pearl.
Obișnuiau să se joace în nenumăratele camere ale conacului, pentru
că Lawrence nu era niciodată acasă sâmbăta, și Dev putea fi el
însuși. într-o zi, alerga din dormitor în dormitor, căutând-o pe Pearl.
Se jucau de-a v-ați ascunselea sau un joc caraghios de genul ăsta.
Nu își putea aminti exact, dar își putea aminti că o găsise pe Pearl. îl
găsise și pe Lawrence împreună cu doamna Windham într-una dintre
acele camere.
Prietena mamei sale nu mai venise după acea după-amiază. Dev nu
o mai văzuse pe Pearl, și sâmbetele se schimbaseră. Totul începuse
să se schimbe din acea după-amiază de sâmbătă, și abia ani mai
târziu, când Dev era mai mare, începu să înțeleagă de ce.
Când fusese ultima dată când se gândise la Pearl? La naiba! în urmă
cu ani de zile.
Gândurile i se întoarseră la Lawrence. Bărbatul acela era un virus
care infecta tot ce atingea, asta era adevărat. Mult prea mulți oameni
care făcuseră afaceri cu Lawrence, de la avocatul de drept
succesoral, Edmond Oakes, până la oficiali înalți ai orașului, fie
deveniseră corupți și necinstiți, fie erau implicați sau complici în ceea
ce Dev suspecta cu privire la Lawrence.
La naiba, Lawrence era mai mult decât un virus. Era un nenorocit de
cancer.
O umbră căzu peste masă, atrăgându-i atenția. Justin stătea din nou
acolo, ținând în mână un plic de hârtie galben-închis.
- îmi cer scuze că vă deranjez, domnule de Vincent, dar plicul
acesta a fost lăsat pentru dumneavoastră la ușă.
- Da? întrebă el și luă plicul din mâna bărbatului. De către cine?
- Se pare că a fost pus în cutia poștală acum câteva momente.
Nimeni nu a văzut cine l-a lăsat acolo.
Interesant.
- Mulțumesc, Justin!
Bărbatul încuviință din cap și apoi plecă repede, în timp ce Dev se
uita la plic. Avea numele lui tipărit în centru. întorcându-l, rupse
partea de sus, desigilându-l. La început, crezu că nu era nimic în el,
dar, când băgă mâna, simți ceva neted. Dev scoase o fotografie.
Ce naiba...
O fotografie cu el și Lawrence de Vincent, tatăl lui. Fusese făcută la
ultima gală de caritate la care participase Lawrence cu Dev, înainte
ca Lawrence... să moară prematur și la doar câteva luni după ce
suspiciunile lui Dev cu privire la Lawrence se confirmaseră în moduri
la care nu se gândise niciodată.
Nici unul din ei nu zâmbea în timp ce stăteau unul lângă altul. Nici
unul nu arăta ca și cum și-ar fi dorit să fie acolo. Și nici unul din ei nu
facea o treabă prea bună în a-și ascunde antipatia și neîncrederea
unul față de celălalt.
Dev își amintea de noaptea balului Ulysses. în acea seară, în
mașină, în drum spre eveniment, bărbatul care îl crescuse pe Dev și
care îl făcuse ceea ce era astăzi îi spusese cu dispreț că el și Gabriel
nu erau copiii lui. Doar Lucian și sora lui, Madeline, erau.
La naiba, Dev nu simțise niciodată o ușurare mai mare ca atunci.
Unii puteau crede că Dev era un monstru, dar, dacă ar ști ce știa el
despre Lawrence, ar ști că ceea se spusese Archie mai devreme era
adevărat.
Răul adevărat avea întotdeauna un chip.
Frații lui nu știau că Dev aflase adevărul înaintea lor. Frații lui abia de
știau ceva.
Nici măcar ce aflase Dev înaintea serii în care avusese loc balul
Ulysses. Un secret atât de șocant, încât nici până în ziua de azi nu
știa cum să-l spună fraților lui.
Cum să-l gestioneze chiar el.
Dacă îi putea scuti pe frații lui de a ști cât de rău, cât de malefic era
bărbatul care îi crescuse, atunci asta avea să facă. La naiba dacă nu
avea să încerce să ducă cu el în mormânt ceea ce știa. Ar fi... mult
mai bine.
Dar nu fotografia era cea care îl făcu pe Dev să-și încleșteze
maxilarul. Nu era nici măcar ceea ce simboliza fotografia. Era
mesajul scrijelit pe ea cu ceea ce părea a fi un ac sau un alt
instrument subțire, ascuțit.
„Știu adevărul. “

CAPITOLUL 6
Roșie petrecu cea mai mare parte a weekendului prinsă între
repetarea discuției aprinse pe care o avusese cu Nemernicul de
Vincent, fiind furioasă pe ea pentru lipsa trecătoare de rațiune când
fusese de-a dreptul excitată de Nemernic și facându-și griji pentru
Nikki.
Ceea ce însemna că era agitată și nu putea sta liniștită mai mult de
un minut. Asta o lăsă cu o singură opțiune.
Curățenie pentru a scăpa de furie.
Atacă fiecare milimetru al apartamentului. Sufrageria și bucătăria
luceau practic, și, până termină baia de lângă dormitor, simți că o
persoană cu sistemul imunitar slăbit ar putea mânca în siguranță de
pe jos.
Baia era al doilea loc preferat al lui Roșie din apartament, după
balcon. Balconul ocupa primul loc numai datorită scaunelor
confortabile și priveliștii. După ce muncea toată ziua, fie ocupată cu
registrul de contabilitate, fie lucrând în bucătăria brutăriei părinților ei,
în timp ce aceștia, cu cele mai bune intenții, o întrebau sistematic pe
Roșie când avea să-și folosească la ceva una dintre cele trei
diplome universitare, era plăcut să stea acolo și să se uite la oameni.
Acea scenă specială - cea rezervată doar celor care erau pregătiți să
se căsătorească și să aibă copii.
Roșie deja avusese asta - cel puțin, partea cu căsătoria și nu era
sigură dacă urma să mai aibă vreodată așa ceva sau dacă își dorea.
La finalul acelor zile, când părinții ei și sora ei, Bella, erau pe capul
ei, Roșie nu voia nimic mai mult decât să stea cu picioarele în sus și
să bea un vin pe balcon, sub ventilatoarele care mergeau, nefacând
nimic altceva decât să se uite la oameni și să asculte.
Cada cu picioare în formă de labe de animal și balconul erau ceea ce
o făcuseră să cumpere apartamentul. Dăduse peste el în urmă cu doi
ani. Durase ceva să intre în apartament, pentru că proprietarul
lăsase foarte multe lucruri personale în el.
Dar așteptarea meritase.
Apartamentul ei era oarecum micuț, dar, prin comparație, baia era
imensă. Era ca și cum apartamentul ar fi fost construit în jurul băii.
Cel puțin, asta îi plăcea să creadă. în realitate, probabil că baia
fusese inițial un dormitor sau ceva de genul, dar era minunată.
O chiuvetă dublă și o oglindă lungă ofereau mai mult decât suficient
spațiu pentru toate produsele de machiaj și pentru păr, ceea ce era
destul de uimitor, având în vedere că avea o obsesie pentru
produsele de machiaj. Căuta în permanență fondul de ten perfect.
Culoarea pielii ei îi ușura misiunea. Fondul de ten arăta de multe ori
perfect în luminile blânde ale băii, dar, odată ce ieșea în lumina
soarelui, fie era prea albă la față, fie arăta de parcă s-ar fi ars. Așa
că sertarele erau pline cu mostre și sticluțe pe jumătate goale, de
care nu se despărțise, pentru că, poate, într-o bună zi, printr-o
minune, fondul de ten a avea să i se potrivească. Baia nu numai că
avea acea măsuță de machiaj cu loc pentru scaun, dar avea și o
cadă frumoasă de porțelan, care fusese în apartament de la
începuturile timpului.
Avea și un duș de o mărime decentă, cu o cabină de duș clasică. îi
plăcea să stea în baie, să întindă brațele și picioarele și să facă
forme de îngeri fără să atingă nimic. Și, dacă facea asta acum, știa
că rămânea curată, pentru că frecase podeaua timp de aproape o
oră.
Curățenia pentru a scăpa de furie semăna foarte mult cu curățenia
făcută când ești deprimat, pe care o facea de fiecare dată când își
permitea să se gândească la Ian. Nu era mare surpriză faptul că se
gândea la el, din moment ce tocmai fusese la comemorarea morții
lui, dar, în ultimii zece ani, chiar nu fusese zi în care Roșie să nu își
amintească de el.
La naiba, aproape de fiecare dată când mergea la Pradines Praline,
patiseria de care se ocupa familia ei de când fusese înființată, se
gândea cum Ian obișnuia să vină aici după școală și să învețe într-
unul dintre micile separeuri din partea din față a magazinului.
Uneori, când era la patiserie, în spatele casei de marcat, și dacă se
chinuia suficient de mult, îl putea vedea stând acolo, cu pixul în gură,
în timp ce își facea temele.
Acelea erau amintirile pe care le prețuia.
Și Devlin credea că ea nu știa nimic despre căsătorie și dragoste?
Ce nesimțit!
Enervată din nou, ieși tropăind din bucătărie și se duse spre sticla de
vin muscat din frigider. își puse un pahar și se îndreptă spre laptopul
ei, care era deschis pe măsuța de cafea.
Avea nevoie să-și distragă atenția și știa metoda perfectă. Filmulețul
care îi fusese trimis în această dimineață era pus pe pauză. Deja îl
văzuse de mai mult de douăzeci de ori și era pregătită să-l vadă din
nou de încă douăzeci de ori.
Și nu era un filmuleț cu cățeluși care se dădeau peste cap și care
erau al naibii de drăgălași. Era ceva mult mai bun de atât.
Așezându-se pe canapea, își puse laptopul pe genunchi și porni
filmarea.
NOPE surprinsese ceva în acea filmare.
Nu era o apariție în care și oase, dar umbra care țâșnea pe hol nu
era, cu siguranță, un iepuraș plutitor din fum.
Punându-și vinul deoparte, își luă ochelarii cu rame roșii și trase
ecranul cât putu de aproape de fața ei. Dădu din nou drumul filmării
cu imaginea granulată. în momentul în care umbra fără forme apăru
la capătul holului, vizavi de camera copilului, apăsă pe butonul de
pauză. Oftând, încercă să își dea seama ce însemna acea masă
amorfa.
Arăta ca o pată pe camera de filmat sau ca o sacoșă de cumpărături
zburătoare, dar ea știa că nu asta era. Dădu din nou drumul la film,
cu încetinitorul. Tot arăta precum o sacoșă de cumpărături fără forme
când dispăru în peretele de pe partea cealaltă. Ceea ce urmă putea
fi descris precum sunetul unui baros lovind podeaua.
Roșie se aștepta la acel zgomot, dar acesta tot o făcu să tresară și
să-i bată inima cu putere. Oricare era sursa acelui sunet, clar era
ceva fizic. Camera tremură și, câteva secunde mai târziu, ea putu
auzi copilul plângând în încăpere.
- La naiba, șopti ea, și un mic zâmbet îi apăru pe față.
Nu o apariție în carne și oase, dar clar era ceva în casa aceea.
Orice ar fi fost ceea ce fusese surprins pe camera de filmat nu părea
să fie mare lucru pentru cineva care nu avea experiență, dar era un
fel de dovadă, și îi dădu speranța că avea să descopere și altceva,
pentru că abia vineri instalaseră camera de filmat în casa familiei
Mendez, din Garden District. Să surprindă ceva atât de repede era
un semn bun - pentru Roșie și echipa ei.
Nu și pentru biata familie Mendez.
Contactaseră NOPE în urmă cu mai puțin de o lună. Maureen și
Preston Mendez cumpăraseră casa construită relativ recent de pe
Third Street în urmă cu câțiva ani. Nu avuseseră nici un fel de
probleme înainte de a se naște fiul lor. Conform celor spuse de
familia Mendez, totul începuse cu zgomot de pași și alte sunete,
precum pocnituri și bubuituri care nu puteau fi explicate. Apoi,
începuseră să surprindă cu coada ochiului mișcare, unele lucruri
dispăreau și apăreau aleatoriu în locuri ciudate. Lucruri care puteau
fi ușor de ignorat sau care puteau fi puse pe seama faptului că abia
se mutaseră ori pe neatenția unuia din ei, însă situația evoluase
treptat în săptămânile și lunile ce urmaseră. Atât soțul, cât și soția
susținuseră că văzuseră conturul unei siluete pe holul de sus, lângă
camera fiului lor Steve. Bubuiturile neașteptate crescuseră în
intensitate, zgâl- țâind până la urmă întreaga casă, după cum reușise
să surprindă și camera de filmat. Senzației că erau urmăriți și priviți
în toată casa li se adăugase faptul că ușile începuseră să se
trântească și, conform celor spuse de cuplu, începuseră să se
întâmple tot felul de lucruri stranii.
Apariții. în carne și oase.
Preston pretinsese că văzuse ceea ce părea a fi un bătrân în camera
lui Steve, lângă pătuț. Descrisese apariția ca fiind cu un aspect solid
în jurul capului, al umerilor, al pieptului, în timp ce partea de jos a
corpului era mai transparentă. Preston fusese atât de surprins de
priveliște, încât nu remarcase din ce perioadă erau hainele sau orice
alt detaliu în afară de aerul mai rece decât de obicei care se simțise
în cameră. Apariția dispăruse chiar sub ochii lui.
Temându-se pentru siguranța copilului lor, mai ales că Apariția
fusese văzută în camera fiului lor, și un pic mai mult decât speriați,
cei doi soți au apelat la NOPE. Majoritatea fantomelor nu voiau să
facă rău. Dacă bântuiau în mod activ, spre deosebire de fantomele
reziduale, majoritatea timpului erau doar curioase. Cu toate acestea,
uneori, ceea ce oamenii aveau în case nu erau fantome.
Uneori, era vorba despre cu totul altceva.
Roșie își lăsă laptopul jos și puse un semn acelui segment din film.
Salvându-l, îi trimise fișierul lui Lance Page, care avea tehnologia
necesară pentru a izola imaginile și a le mări fără a pierde din
calitate. întinzându- se după perna de lângă ea, își luă telefonul și îi
trimise repede un mesaj lui Lance, pentru a-l anunța că urma să
primească filmarea. înainte de a pune telefonul deoparte, se uită prin
mesaje, până ajunse la ultimul, trimis de prietena ei Nikki.
Fața doare ca naiba, dar sunt OK.
Roșie se uită la mesaj pentru ceea ce păru o oră, deși nu trecură
decât câteva momente. Știa că Nikki era bine fizic, dar emoțional?
Mental? Asta era altă treabă, însă Roșie nu avea nevoie de cea de-a
treia diplomă nefolosită, de data aceasta în psihologie, pentru a ști
acest lucru.
Lăsându-și telefonul pe pernă, se aplecă în față și își puse înapoi
laptopul pe măsuța de cafea. își scoase ochelarii și îi puse pe laptop.
Se uită la ușile închise ale balconului. Se lăsase întunericul, dar
zumzetul traficului și al vocilor era mai puternic acum. Când închise
ochii, îi apăru în minte cea mai enervantă imagine. îl văzu imediat în
fața ochilor pe Devlin stând în fața acelor uși.
Dumnezeule, chiar arăta bine, dar era și un mare nemernic - un
mare nemernic foarte atrăgător.
Un nemernic arogant, rigid, pretențios și insuportabil, cam la fel de
cald și de prietenos precum o casă bântuită.
Deschizând ochii, își țuguie buzele. Sâmbăta dimineața el era
îmbrăcat ca și cum ar fi mers la o întâlnire de afaceri, purtând
pantaloni gri și o cămașă. Cu toate acestea, arăta uimitor, la fel cum
arătase la cimitir, dar ea se îndoia că el deținea vreo pereche de
blugi.
Amintindu-și privirea lui când îi spusese că era un nemernic, chicoti.
își dori să fi avut prezența de spirit de a ține telefonul în mână, pentru
că ar fi fost incredibil să îi surprindă privirea șocată. Și-ar fi schimbat
poza de profil de pe Facebook cu acea poză doar pentru a fi
nesuferită.
îi scăpă un alt chicot în timp ce se uită la ceasul în formă de lamă pe
care i-l dăduse prietena ei Bree. Numai Dumnezeu poate ști unde
găsise un ceas în formă de lamă, dar Roșie nu se plângea. Ceasul
era extraordinar, și ea avea o slăbiciune pentru animalele acelea
adorabile.
Era aproape ora 10.00, și ar fi trebuit să fie obosită, după ce se
trezise devreme ieri și la fel și azi, pentru a se duce la Pradine și a
pregăti întâlnirea de la biserică, dar era trează și agitată.
Și doar un lucru liniștea agitația.
Gogoșile de la Du Monde.
Din nefericire, asta însemna că trebuia să se schimbe. Chiar dacă
era noapte și pe străzi umblau tot felul de oameni, Roșie nu avea de
gând să iasă purtând doar un top scurt, boxeri și șosete groase până
la genunchi.
Cu toate acestea, gogoșile meritau efortul.
Sărind în picioare, tocmai dădea să se răsucească ușor, când îi sună
telefonul. Pe buze îi apăru un zâmbet când văzu numele lui Lance și
fotografia lui caraghioasă purtând o bentiță de care erau agățate mici
fantome din plastic.
- Salut, prietene, răspunse ea în timp ce își ridica paharul cu vin. Am
crezut că lucrezi în seara asta.
- Nu. Am terminat mai devreme, răspunse el. Lance era la EMT, și,
Doamne, slujba lui nu lăsa nici un moment de plictiseală. Am văzut
filmarea. Nu am reușit să mă uit foarte bine, dar, fir-ar, nu îmi vine să
cred că deja am surprins ceva.
- Știu, spuse ea sorbind din vin. La naiba, este acolo!
- Trebuie să ne întoarcem în casa aia și să mai petrecem o noapte
acolo.
- Da, însă membrii familiei nu au fost încă de acord. Voiau ajutorul
lor, dar NOPE nu putuse dedica acelei misiuni decât câteva ore de
investigații. Și dacă nu vor...
- Dacă nu vor, spuse Lance oftând, atunci cred că suntem păcăliți.
- Și eu. Terminând vinul, își duse paharul în bucătărie. NOPE
dezvăluia și scotea la lumină mai mult înșelătorii decât fapte reale,
dar asta era natura meseriei lor. Jilly a spus că va suna mâine
familia, cu informații actualizate. Vom avea până atunci imaginile de
pe film mărite?
- Bineînțeles. Urmă o pauză, timp în care Roșie își puse paharul în
chiuvetă. Faci ceva în seara asta?
- Nimic, cu excepția faptului că voiam să mă duc până la Du Monde.
- Vrei să-ți țin companie?
Roșie rânji. Lance locuia departe de canal și avea destul de mult de
mers până la Du Monde, dar, la fel ca ea, Lance era pasăre de
noapte și era dispus la orice.
- Dacă ești sigur că vrei să mergi cu mine.
- Scumpo, mereu vreau, răspunse el.
Rânjetul i se mări în timp se depărta de masa din bucătărie. Se
simțea o urmă de tachinare în vorbele lui, dar mai era ceva - ceva
mai mult. O cuprinse neliniștea. Lance era drăguț și un tip de treabă,
în general, dar era unul dintre prietenii ei cei mai apropiați. Știa foarte
bine să nu depășească acea graniță, oricât de ușor ar fi fost. Și în
ultima vreme? Lance îi trimisese tot felul de semnale care puteau da
de înțeles că era interesat de mai mult. Invitații la cină. Apărea pe
neașteptate la Pradines cu băutura ei favorită - cafea cu caramel
sărat - sau surprinzând-o cu gustarea ei favorită, acele chestii în cutii
Graze care aveau gust de usturoi și erau foarte
gustoase și deloc ușor de găsit. Sau putea să fie doar un prieten
extraordinar, și ea vedea mai mult decât era cazul.
Probabil, ultima variantă.
- Ești acolo, Roșie? întrebă el.
- Da, spuse ea, dregându-și vocea. Scuze! Mi-a fugit mintea. Un
weekend ciudat.
- Un motiv în plus să închei weekendul cu gogoși.
- Nu au fost vreodată spuse cuvinte mai adevărate, zise ea
relaxându-se, dându-și ochii peste cap. Am nevoie de cincisprezece
minute să mă schimb. OK?
- Perfect. Ne vedem acolo.
închizând, își lăsă telefonul în bucătărie și se grăbi în dormitor,
zâmbind când perdeaua zornăi odios în urma ei. Luând în grabă din
dulap o pereche de colanți cu model, își scoase șosetele, aproape
împiedicându- se în timp ce facea asta.
încercă să și-l imagineze pe Devlin cum se ducea dintr-odată să ia
gogoși la zece noaptea și izbucni în râs. Cu colanții trași până la
genunchi, căzu pe spate, aterizând pe pat.
Roșie putea pune pariu că Devlin de Vincent era la fel de spontan
precum o programare la stomatolog.
Lui Devlin nu îi plăceau surprizele.
Mai ales când acea surpriză venea sub forma unchiului său, Ștefan
de Vincent, așteptându-l în biroul lui de acasă, luni dimineața.
- îmi pare rău! Domnul senator a insistat că nu poate aștepta,
explică Richard Besson în timp ce Dev mergea pe holul de la cel de-
al doilea etaj.
Vechiul administrator al casei era parte din această casă în aceeași
măsură ca un membru al familiei de Vincent, ocupându-se de casă,
împreună cu soția sa, de când Dev era copil. Livie era, pentru
moment, în concediu din motive medicale, și fiica lor, Nikki, venise să
îi țină locul. Cu toate acestea, Nikki nu mai era un înlocuitor potrivit,
nici măcar temporar, dintr-o mulțime de motive.
Dev se gândi în treacăt la ce credea Besson despre relația fiicei lui
cu Gabe. Chiar dacă Gabe era, de departe, cel mai... plăcut dintre
toți frații, tot era un de Vincent, și Besson văzuse o groază de lucruri
în timpul cât muncise acolo.
Besson știa, de asemenea, multe lucruri.
Acel mic acces de curiozitate îi dispăru în timp ce privirea i se aținti
spre ușa din lambriuri care ducea spre biroul lui. Simți cum i se
încleștează maxilarul.
- Este în regulă, spuse Dev în timp ce își aranja butonii de la
cămașă. Poți, te rog, să aduci o cană de cafea când ai timp?
- Bineînțeles, spuse Besson și dădu să se întoarcă.
- Richard? spuse Dev, care se oprise în timp ce Besson se întorcea,
coborându-și brațele și scuturându-și mânecile.
- Da? răspunse bărbatul, cu un licăr de surprindere pe chip.
Deschise gura și apoi o închise la loc. Trecu un moment în care se
gândi ce voia să spună.
- îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu fiica ta. Mă voi asigura ca
astfel de lucruri să nu se mai întâmple, spuse el încet, apropiindu-se
de bărbatul mai în vârstă.
- Nu am nici o îndoială că veți..., începu Besson, dregându-și vocea,
după ce se uită la el pentru o clipă. Că veți avea grijă ca fiica mea să
fie în siguranță. Mulțumesc!
- Trebuie să vorbim mai târziu despre un înlocuitor temporar pentru
Livie, spuse Dev. Nikki nu mai este potrivită pentru acest post.
Tatăl ei deschise gura să spună ceva.
- Are o relație cu fratele meu, sublinie Dev, uitându-se în ochii negri
ai bărbatului. Nu cred că vrei să îi servească mâncarea și să și
strângă în urma lui.
- Nu. Nu vreau, spuse Besson, cu un zâmbet slab pe față.
- Bine.
- Voi aduce o cană de cafea proaspătă în biroul dumneavoastră
imediat, îi spuse el, zâmbind în continuare, înclinând ușor din cap
către bărbat, Dev se întoarse și se apropie de ușile biroului. Puse
mâna pe clanță și
împinse.
Biroul lui era luminat de razele de soare care băteau prin ferestrele
de la vest, dar se vedea un nor negru stând cu spatele la ușă.
Lawrence de Vincent fusese răul în stare pură. Fratele lui geamăn,
Ștefan, prin comparație, era doar un idiot nenorocit.
- Drăguț din partea ta că mi te-ai alăturat, spuse Ștefan.
Dev zâmbi în timp ce închise ușa în urma lui. Ura vocea lui Ștefan,
pentru că suna precum vocea lui Lawrence.
- Drăguț din partea ta că ai venit neanunțat, după ce nu mi-ai
răspuns la telefon tot weekendul.
- Am fost în D.C și am fost destul de ocupat.
- Atât de ocupat, că nu ai putut folosi un telefon? replică Dev în timp
ce se plimba prin birou.
Trecând de unchiul său, simți mirosul de trabucuri cubaneze. Un
miros greu, dulce, precum al celor pe care le fuma Lawrence. Se
duse în spatele biroului și doar atunci se uită la unchiul său.
Cu ochii albaștri-verzui caracteristici și cu părul închis la culoare cu
numai o tentă de gri la tâmple, arăta clar a de Vincent. Riduri fine se
vedeau la colțurile ochilor și al buzelor. Fie că era datorită mâinii
pricepute a unui doctor sau genelor bune, bărbatul îmbătrânea
frumos.
Ștefan semăna perfect cu Lawrence. în definitiv, erau gemeni
identici, așa că, de fiecare dată când Dev trebuia să se uite la
Ștefan, era ca și cum se uita la singurul om pe care îl ura cu toată
inima.
Probabil că unchiul său era foarte sus în lista cu lucruri pe care Dev
le ura, și Ștefan își merita din plin această poziție, dar, dacă ar fi fost
să îi compare pe cei doi bărbați, Lawrence era mai rău.
Lawrence ar fi mereu mai rău.
- Am fost ocupat să reprezint acest stat minunat. Să conduci țara îți
consumă mult timp, spuse Ștefan zâmbind la Dev, în timp ce acesta
se așeză, jucându-se cu brățara de aur a ceasului Rolex de la
încheietura sa. Dar am presupus că m-ai sunat din cauza a ceea ce
s-a întâmplat vineri seara, așa că iată-mă.
- Deci, ai văzut știrea?
- Cum aș fi putut să nu o văd? replică el pufnind. Apare pe toate
canalele. Fratele logodnicei unui de Vincent ucis în timp ce încerca
să omoare pe cineva? Este o ditamai știrea pentru ticăloși.
- Ticăloși?
- Jurnaliștii, spuse Ștefan, fluturând dintr-o mână. Nu le place nimic
mai mult decât un scandal marca de Vincent. Mai ales acelui
reporter de la Advocate. Ross Haid? Când veneam încoace, m-au
sunat de la birou să- mi spună că el era deja acolo, punând întrebări.
Devin strâmbă din nas. Chiar și numai menționarea numelui lui Ross
Haid în oricare altă zi l-ar fi enervat foarte tare. însă îl amuză să audă
că reporterul îl sâcâia pe Ștefan.
- Ei bine, chiar ai multă experiență cu reporterii care îți scormonesc
prin afaceri, nu-i așa?
- Am multă experiență cu presa care face din țânțar armăsar, spuse
el țuguind buzele.
- Un stagiar care lipsește și despre care se presupune că e mort
este un lucru minor?
- Pentru mine, da, spuse Ștefan ridicând dintr-un umăr. Ce a făcut
Parker, mai exact?
- Nu știi?
- Știu că presa crede că a fost o neînțelegere domestică. Numele
victimei a fost ascuns, dar se crede că a atacat pe cineva și că a fost
omorât în timp ce facea asta, răspunse Ștefan. Cred că este ciudat,
fiindcă nu am avut habar că Parker avea vreo... relație de tip
domestic.
- Parker a atacat-o pe Nikki, spuse Dev, necrezând nici o secundă
că Ștefan nu știa.
- Nicolette Besson? întrebă Ștefan râzând. Fata menajerei?
- Vrei să spui iubita lui Gabe, zise Dev, cu o privire goală.
- Poftim? întrebă Ștefan râzând din nou în timp ce se sprijini de
spătarul scaunului. Dumnezeule! Și-o trage cu acea mică...
- Ai grijă! îl avertiză Dev ușor. Mă îndoiesc că ți-ar plăcea ce s-ar
întâmpla dacă Gabe te-ar auzi vorbind așa.
- De parcă îți pasă cum vorbesc despre ea, pufni Ștefan, dându-și
ochii peste cap. Fata aceea mereu a avut o pasiune pentru el, nu-i
așa? continuă Ștefan după o pauză. Cred că este un bărbat norocos.
Dev simți cum se încordează. Aceea era o afirmație interesantă
venind din partea unchiului său. Nikki crescuse, practic, în casa lor
când era mai mică, petrecându-și aici multe dintre vacanțele de vară,
în timp ce părinții ei lucrau. Bineînțeles, Ștefan venise și plecase de-
acasă de-a lungul anilor, dar Dev nu crezuse că unchiul său era atât
de la curent cu pasiunea de adolescentă, neîmpărtășită, a lui Nikki
pentru fratele lui.
în mod evident, Dev subestimase abilitățile de observare ale
unchiului său. Se gândi la fotografia pe care o primise duminică.
- Parker s-a dus după ea? întrebă Ștefan.
- Și chiar nu știai asta?
- Bineînțeles că nu, spuse Ștefan, surprins. Cum aș fi putut ști?
Cineva bătu la ușă, și Dev ridică mâna, facându-i semn lui Ștefan să
tacă din gură.
- Intră!
Besson intră, și mirosul cafelei proaspăt prăjite îl acoperi pe cel de
trabuc. Bărbatul era rapid precum un glonț, servind cafeaua și apoi
plecând. Dev se gândi că Besson nu era chiar un admirator al
senatorului, deși avea un comportament mult prea profesionist
pentru a o arăta.
De aceea îi plăcea de Besson.
Ștefan așteptă până când ușa se închise.
- Nu crezi că Sabrina a avut ceva de-a face cu faptul că fratele ei...
- Știu sigur că Sabrina a avut legătură cu ceea ce Parker a încercat
să-i facă lui Nikki. Mai știu și că îl urmărea pe Gabe încă din
facultate, spuse el, și când unchiul său se uită la el, ridică dintr-o
sprânceană. Și mai știu și că ea și Parker au fost responsabili pentru
accidentul Emmei.
- Emma Rothchild? întrebă Ștefan, înghețând cu cafea la jumătatea
distanței spre gură. Femeia cu care Gabe a avut o relație cu mult
timp în urmă?
Expresia lui Dev se îmbună în timp ce se uita la unchiul său. Când
ieșise la iveală vestea că Sabrina fusese implicată în moartea
Emmei, Dev fusese șocat, căci crezuse că știa de ce era capabilă
Sabrina. Nu estimase însă bine cât putea fi de... bolnavă acea
femeie. Era o greșeală cu care Dev era nevoit să trăiască.
- Dumnezeule! Nu glumești.
- De ce aș glumi cu așa ceva? întrebă Dev.
- De ce ai minți despre modul în care a murit fratele meu? replică
Ștefan în timp ce sorbea din cafea.
- Acum, Ștefan, știi că Lawrence s-a spânzurat, răspunse Dev,
ridicându-și cafeaua. Era neagră. Fără zahăr. Fără frișcă. La fel de
amară precum o noapte de iarnă. Hai să nu o luăm de la capăt.
- Asta nu o s-o înghit, Devlin, spuse Ștefan ridicându-și cana. Știu că
fratele meu nu s-a sinucis.
- Hmm. Spune-mi ceva, Ștefan, zise Dev, lăsându-se pe spate, cu
picioarele încrucișate. Așteptă până când Ștefan bău din cafea. Crezi
că nu știu că ți-ai tras-o cu Sabrina?
Bărbatul sări în sus, înecându-se cu cafeaua, care se împrăștie pe
costum. Rânji de i se văzură dinții. Ce naiba?
Lui Dev îi venea să râdă, dar nu făcu asta.
- Știi unde este Sabrina? Familia ei nu a mai văzut-o de vineri
dimineață.
- Habar nu am unde este femeia aceea.
- Deci, spui că nu știi unde este?
- Da! exclamă Ștefan și trânti cana de cafea pe masă cu destulă
putere pentru a sparge porțelanul. Dev oftă. Și ești nebun dacă crezi
că m-am culcat cu Sabrina.
- Oh, știu sigur că ai fost cu Sabrina, și știu că săptămâna trecută nu
a fost prima dată.
- Cred că glumești, răspunse Ștefan, eliberând un râset ce părea
forțat. Dacă chiar credeai că logodnica ta se culca cu mine, de ce
naiba mai erai logodit cu ea? Ce spune asta despre tine?
- Am motivele mele, spuse Dev luând o înghițitură, chiar dacă
stomacul i se strânsese de un amestec de dezgust și ură - motive
care, aș putea să adaug, nu mai sunt necesare.
- Mereu ai motivele tale, nu-i așa, Devlin? spuse senatorul, apoi
strânse din dinți. Crezi că nu știu ce încerci să obții cu o asemenea
acuzație scandaloasă? Tactică de diversiune. Pomenesc despre
fratele meu, și mereu găsești o modalitate de a nu vorbi despre el.
- Deci, nu erai cu ea la Ritz cât timp am lipsit din oraș, weekendul
trecut? întrebă Dev.
- Ai pus pe cineva să mă urmărească? întrebă Ștefan, cu ochii mijiți.
- Răspunde la întrebare, Ștefan!
- A venit să mă vadă când eram cu niște invitați acolo, spuse unchiul
său în timp ce trase puternic aer pe nas. Era îngrijorată în legătură cu
logodna voastră, fiind destul de supărată, aș putea spune. Presupun
că logodna este anulată.
- Este. Dev știa că acea scuză era o minciună. Trebuie să te le fi
oferit un spectacol pe cinste oaspeților tăi. Poți presupune fără grijă
că te-ai lins pe bot de donația pe care familia Harrington ar fi plănuit
să o facă pentru campania ta viitoare, în vederea realegerii.
- Știi care este defectul tău fatal? replică Ștefan.
- Nu am multe, dar luminează-mă!
- Crezi că știi totul, spuse el cu superioritate, în timp ce se aplecă în
față, apucând mânerele scaunului și dând să se ridice.
Dev ridică dintr-o sprânceană în timp ce se uita în ochii unchiului
său.
- Și adevărul este că nu știi nimic, completă Ștefan ridicându-se, iar
Dev nu fu deloc surprins de acea ultimă afirmație, gândindu-se că
Ștefan putea mai mult de atât. O zi bună, Devlin!
- Ștefan? spuse el când unchiul ajunse la ușă.
- Ce e? răspunse Ștefan oprindu-se și întorcându-se spre el.
Se gândi la arma pe care o ținea în sertarul de sus al biroului. Frații
lui știau unde era. Ștefan nu știa. O parte din el voia să o scoată și
să termine cu Ștefan chiar acolo, dar nu era un criminal. Nu așa.
- Dacă aflu că o ascunzi pe Sabrina sau că știi unde este și nu mi-ai
spus, nu numai că îți voi lua totul, spuse Dev zâmbind, ci te voi
distruge de-a dreptul.

CAPITOLUL 7
Din bucătărie se auzeau râsete, oprindu-l pe Dev în timp ce își lua pe
el geaca sport Cucinelli. Era aproape de intrarea din spate a
bucătăriei, cea care dădea înspre holul lung și îngust care ducea
spre scările din spate și spre verandă.
Sunetul îi era atât de nefamiliar, încât nu se mișcă preț de câteva
secunde. Un râset dezlănțuit, fericit nu era ceva ce se auzea des în
casa lui.
Frații lui erau acolo, cu partenerele lor. Dev se gândi că pregăteau ei
cina, din moment ce Besson fusese înștiințat că sarcinile de seară
erau suspendate până la noi instrucțiuni. Bărbatul trebuia să stea
acasă cu soția lui bolnavă, și Dev era sigur că nu avea să cadă casa
dacă nu era nimeni aici seara.
- Nu sunt sigură că așa trebuie să funcționeze, o auzi spunând pe
Julia și ridică dintr-o sprânceană.
Lucian și Julia cumpăraseră în Garden District o casă veche în stil
Victorian, care era în prezent renovată. Se gândi că, în curând, casa
avea să fie gata și Lucian avea... să plece.
Dev se bucura foarte mult pentru el.
își imagină că Gabe nu avea să rămână mult în urma lui Lucian,
având în vedere că deja căutase o locuință temporară în Baton
Rouge, pentru a fi mai aproape de fiul său. Și apoi, avea să fie doar
Dev.
Era ironic cum lucrurile se întorceau mereu la el.
își aranjă gulerul jachetei și începu să meargă. Făcu câțiva pași,
când simți un aer rece la ceafa. Se opri și se uită peste umăr.
Ceva întunecat se mișcă la capătul lung și îngust al holului.
Nu avea habar ce naiba era, pentru că surprinse mișcarea rapidă cu
coada ochiului abia cu câteva secunde înainte de a dispărea.
încruntându-se, se întoarse și se uită. Ușa spre casa scării era
închisă, și, dacă cineva era acolo, nu avea unde să se ducă sau să
se ascundă.
„Deci, casa ta chiar este bântuită?"
îi veni în minte întrebarea lui Roșie și se surprinse zâmbind. NOPE.
Acela era acronimul pentru echipa de investigații paranormale. Cât
de... ironic.
- Dev?
Se întoarse spre sunetul vocii lui Lucian. Cel mai mic dintre frații de
Vincent stătea în fața ușii care ducea către cămară și către bucătărie.
Ținea în mână o sticlă de vin nedeschisă. Cu excepția ochilor
albaștri-verzui, Lucian nu semăna deloc cu el sau cu Gabe. Cu părul
și cu pielea deschise la culoare, Lucian semăna cu mama lor, și nu
era de mirare că toți se gândiseră că Lawrence nu era tatăl lui Lucian
și al surorii lui gemene. Toți crezuseră că era vorba despre un bărbat
necunoscut, cineva care se purtase, probabil, mai frumos cu mama
lor decât o făcuse Lawrence.
Evident că fusese un șoc când se descoperise că Lawrence era, într-
adevăr, tatăl biologic și că, de fapt, Gabe și Dev nu erau copiii lui.
însă asta nu fusese singura veste șocantă din ultimele luni. Mai erau
și întreaga nebunie cu sora lor, Madeline, și adevărul cu privire la ce
se întâmplase cu mama lor.
- Ce faci? întrebă Lucian.
- Mă gândesc, răspunse el.
- Serios, zise Lucian, ridicând din sprâncene. Stai pur și simplu în
hol și te gândești?
- Așa se pare.
- Asta nici măcar nu este ciudat, răspunse el cu o privire îngrijorată.
Am auzit că a fost senatorul pe-aici dimineață, continuă el cu un
rânjet.
- A fost, dar mă îndoiesc că va reveni prea curând.
- Serios? întrebă Lucian în timp ce se îndrepta spre bucătărie,
așteptându-se, în mod evident, ca Dev să îl urmeze. Dev oftă. Știe
pe unde umblă Sabrina?
- Susține că nu știe.
- îl crezi? întrebă Lucian în timp ce traversa holul.
- Nici pentru o secundă, răspunse Dev. Dar nu contează. Am pus pe
cineva să o caute.
Lucian încuviință din cap și îi întâlni privirea lui Dev.
- Nu îmi place deloc că Sabrina are legătură cu asta, și știi cât de
mult am displăcut-o și că asta nu o să se schimbe, dar mă bucur că
ai scăpat, în sfârșit, de ea.
- Eu am ales să fiu cu ea, spuse Dev înclinându-și capul într-o parte.
Asta era pe jumătate adevărat. Lawrence venise cu ideea logodnei
lor și fusese cel mai înverșunat susținător al uniunii dintre imperiile
familiilor de Vincent și Harrington, dar Dev acceptase. însă nu din
acele motive. Nu e ca și cum a fost împotriva voinței mele.
- Da, ai acceptat, și, da, am auzit că ai avut motivele tale - unele pe
care, naiba să mă ia, nu le voi înțelege niciodată -, dar, într-un final,
nu va fi soția ta, așa că slavă Domnului, frate, ăsta este un motiv de
sărbătoare, spuse el în timp ce ridică sticla de vin. Acum, poți găsi pe
cineva care nu este o afurisită de primă clasă.
- Nu am de gând să găsesc pe cineva deocamdată, spuse Dev în
timp ce se holba la fratele său.
- Nu în astfel de momente se întâmplă să găsești? replică Lucian și
se întoarse înainte de a-l putea vedea pe Dev încruntându-se și
deschise ușa de la bucătărie. Uitați pe cine am găsit umblând pe hol,
adâncit în gânduri legate de chestii specifice familiei de Vincent.
Oftând, Dev prinse ușa înainte ca aceasta să se balanseze înapoi și
să-l lovească în față. Chiar ar fi trebuit să nu mai zăbovească mai
devreme.
Bucătăria rezultase din unirea a ceea ce cândva fuseseră două
camere și fusese renovată de-a lungul anilor. Mamei lor i-ar fi plăcut
aspectul de acum, cu dulapurile albe și hiaturile spațioase din
marmură gri. în centru era o insulă îndeajuns de mare pentru a putea
găzdui întreaga echipă de fotbal. I-ar fi plăcut asta.
Julia și Nikki stăteau pe scaune înalte. Ambele femei se întoarseră
spre el. Julia zâmbi spre el. Nikki nu se întoarse complet, fiindcă încă
se mișca cu greutate și arăta ca și cum și să zâmbească ar fi fost
dureros, așa că doar îi făcu cu mâna. Nici una din ele nu îl plăcea cu
adevărat și probabil că nici nu erau încântate să îl vadă în bucătărie
cu ele. Dev știa asta și chiar nu le putea învinui. Adevărul fie spus,
nu era sigur că îi păsa de asta sau nu. Știa că ar fi trebuit - în
definitiv, frații lui țineau foarte mult la ele -, dar el avea mai degrabă o
atitudine... ambivalență.
în cea mai mare parte a timpului.
De cealaltă parte a insulei din bucătărie stătea Gabe, în fața unui vas
din oțel și al unui șir de legume tăiate.
- Lucian pregătește cina, anunță Gabe în timp ce cel mai mic dintre
frații de Vincent i se alătură, punând sticla de vin pe masă. Sau
încearcă să o facă.
- Hei! Știu ce fac, spuse Lucian în timp ce se întinse peste masă și
trase de capătul cozii Juliei. Nu-i așa?
- Sper că știi, pentru că suntem morți de foame, spuse ea.
- Nu aveți încredere în calitățile mele culinare, replică el, făcând ochi
mari și îndreptându-se. Dar tu, Nikki?
- în mod ciudat, sunt ușurată că pot mânca doar lichide acum,
răspunse ea.
Dev rânji în timp ce Gabe râse în barbă.
- Asta este nepoliticos, spuse Lucian în timp ce luă un pachet cu
carne de vită. O să vă înghițiți cuvintele și la propriu, și la figurat.
- Nu cred că îți poți mânca cuvintele la propriu, spuse Julia
încruntându-se.
- Oh, ba poți.
Julia deschise gura să spună ceva, dar se opri și clătină din cap.
Avea o privire drăgăstoasă în timp ce se uita la Lucian. Era
îndrăgostită de el, asta era clar. Trebuia să fii topit după el pentru a-l
putea suporta.
- De ce nu stai cu noi? întrebă Gabe în timp ce se îndrepta spre locul
unde stătea Nikki. Nu o atinse când se aplecă peste blat, dar Dev
văzu că voise să facă asta. Nu pot garanta că această oală sub
presiune va funcționa...
- Va funcționa, spuse Lucian întorcându-se către Gabe. Nu este
chiar așa complicat. Pui vita în oală și apeși pe câteva butoane.
- Ce este o oală sub presiune? întrebă Dev, mutându-și privirea spre
mașinăria de pe masă.
- Pregătește mâncarea, spuse Lucian și făcu o pauză pentru un
efect dramatic. Numaidecât.
Ceva nu suna bine în legătură cu asta.
- Este ceva în genul unui slowcooker, doar că mâncarea se gătește
rapid, explică Nikki, vorbind încet. Stâl- cea un pic cuvintele din
cauza buzei sparte și a maxilarului învinețit. Se presupune că poți
găti carnea de vită în treizeci de minute.
Asta chiar nu părea în regulă.
- Am cumpărat-o azi, spuse Lucian mândru. De la magazin.
- Serios, replică Dev sec. Singur?
- Am fost cu el, interveni Julia.
- Este adevărat, admise Lucian.
- Ia cina cu noi! interveni din nou Gabe. Ar fi corect ca toți să fim
otrăviți în același timp.
- Ei bine, deși oferta este tentantă, va trebui să refuz. Am planuri
pentru cină. Planuri care includeau un file gătit medium-rare și nimic
din această... chestie de familie. Să aveți o seară frumoasă și să vă
bucurați de... oala sub presiune!
Lucian miji ochii, dar Dev se întoarse și plecă înainte ca vreunul din
frații lui să spună ceva. Ajunse în hol, aproape de ușa de la intrare,
când auzi că era strigat din nou. „Atât de aproape", se gândi el. Avea
chiar și che
ile de la mașină în mână. Se întoarse.
Nikki era în hol, înghițită aproape cu totul de ceea ce presupuse el că
era un vechi hanorac de la Harvard al lui Gabe.
- Nu te rețin, pentru că știu că ești ocupat.
Dev așteptă, neavând habar despre ce voia Nikki să discute cu el,
din moment ce, de obicei, se ferea din calea lui, evitându-l.
Ea veni înspre el, apoi se opri.
- Voiam doar să-ți mulțumesc pentru că ai avut grijă ca tatăl meu să
nu lucreze peste program în această perioadă, acoperind atât turele
de dimineață, cât și cele de după-amiază.
El nu știu ce să spună, așa că doar se uită la ea.
- Știu că nu este plăcut. Adică, Lucian e acum acolo, încercând să
gătească la o oală sub presiune, spuse ea și schiță un zâmbet slab
cu partea gurii care nu era învinețită. Așa că, da, voiam să-ți
mulțumesc.
De ce naiba îi mulțumea Nikki? Dacă ar fi reușit să o controleze pe
Sabrina, așa cum credea că facea, ea nu ar mai fi stat acolo arătând
ca și cum fuse implicată într-o luptă corp la corp și pierduse. Chiar
rămăsese fără cuvinte.
Nikki își ridică privirea, apoi se înclină spre el. Dev îngheță când ea
își puse mâinile în jurul lui. Nu era o îmbrățișare strânsă. Ar fi durut-o
prea tare să facă asta, dar era o îmbrățișare, și Dev nu își putu aminti
când fusese îmbrățișat ultima oară. Probabil de către mama ei, Livie,
după moartea mamei lui? Asta fusese cu mai bine de zece ani în
urmă.
- Mulțumesc, mormăi Nikki, trăgându-se înapoi.
înlemnit precum o afurisită de statuie, el stătea și se uita la Nikki cum
se întorcea în bucătărie. O secundă mai târziu, îl văzu pe Gabe stând
în pragul ușii. Nesuferitul zâmbea.
Dev trebuia să plece naibii din casa asta, și făcu întocmai fără a mai
ezita nici o secundă.
Mirosind de parcă se îmbăiase în zahăr și extract de vanilie, Roșie
se uita la hol, acolo unde fusese cândva covorul, acum acoperit cu o
prelată albastră prinsă cu piuneze.
Se cutremură de parcă ar fi călcat careva peste mormântul ei.
Mușcându-și buza de jos, se uită la bărbatul care stătea lângă ea. Și
el se uita în aceeași direcție, și ea se gândi că și el era la fel de
afectat, dacă nu mai mult.
Ăla era locul unde murise Parker Harrington.
- Mulțumesc, spuse Gabe cu voce răgușită în timp ce se întoarse
spre ea. Pentru că ai venit și ai făcut asta. Nic avea nevoie de niște
haine, dar nu vreau să aleg ceva nepotrivit.
- Este în regulă. Mă bucur să pot ajuta, spuse Roșie și se întoarse
înapoi în hol. Gabe trecuse pe la patiserie în această dimineață și o
întrebase dacă putea să-l ajute să ia niște haine pentru Nikki, așa că
bineînțeles că fusese de acord. Trebuise mai întâi să oprească la
croitoreasă să-și ia costumul pentru balul mascat, care acum era
întins pe bancheta din spate a mașinii, protejat de o folie pentru
haine.
- Am voie să calc pe prelată?
- Da. Dedesubt este ridicat covorul, dar este în regulă să calci pe ea.
Trăgând adânc aer în piept, merse înainte ținând vechea geantă
Vera Bradley și încercă să nu se gândească la faptul că probabil
călca pe sânge care se strecurase pe sub podea. Ai fi zis că, din
moment ce cercetase locuri ciudate bântuite, asta nu ar speria-o.
Dar o speria.
- încearcă să nu te gândești, o sfătui Gabe, și Roșie își dădu seama
că probabil se vedea pe fața ei cât era de speriată.
- încerc, spuse ea înaintând pe vârfuri. Nu prea funcționează.
Trecu repede peste prelată și apoi de-a lungul holului scurt. Ușa de
la cameră era deschisă, și, când intră, își dădu seama că dormitorul
era așa cum îl lăsase Nikki.
Pe pat și pe jos erau împrăștiate prosoape, și știa din ceea ce îi
spusese Nikki că le împăturea când venise Parker. Pe comodă era o
lampă spartă, cu abajurul stricat.
- Știi, am fost aici, spuse Roșie în timp ce puse geanta pe pat și o
deschise. Se întoarse spre comodă, acolo unde presupunea că Nikki
își ținea majoritatea hainelor mai confortabile, și își dădu o șuviță de
păr de pe față. Vinerea trecută? Am ajutat-o să despacheteze, și aș
fi stat mai mult, dar aveam ceva de făcut.
Gabe era tăcut în locul unde aștepta, pe hol.
Ducându-se la comodă, ea îngenunche și începu să deschidă
sertarele. Avu noroc, pentru că găsi imediat un teanc de tricouri și
colanți.
- Dacă aș fi rămas, aș fi fost aici. Aș fi putut - nu știu, spuse ea în
timp ce lua niște colanți. Poate, dacă aș fi fost aici, nu ar fi încercat
să o rănească.
- Nu ar trebui să o iei în direcția aia, spuse Gabe în timp ce se
sprijinea de tocul ușii.
- Este destul de greu să nu faci asta, spuse ea luând câteva tricouri
dintr-un teanc.
- Dacă ai fi rămas, te-ar fi putut ataca sau mai rău.
Era adevărat, dar asta nu o facea să se simtă mai puțin vinovată.
Duse lucrurile pe pat, după care le vârî în geantă.
- Eu ar fi trebuit să fiu aici, spuse Gabe după câteva momente. Dacă
nu aș fi dat-o în bară cu Nic, aș fi fost aici. Nimic din toate astea nu s-
ar fi întâmplat.
Roșie se uită la el. El se uita în față, dar ea își putu da seama că nu o
vedea. Vedea cu ochii minții ce se întâmplase aici.
- Mi-ai spus să nu o iau în direcția aia, dar e clar că și tu faci asta.
- E destul de greu să nu faci asta, spuse el uitându-se la ea.
- Sper doar să poată reveni aici și să se bucure de apartament. Era
așa încântată de locul acesta. Nu vreau să-l piardă.
- Nici eu.
- Atunci, cred că trebuie să ne asigurăm că nu are să se întâmple
asta.
- Sună ca un plan bun, spuse Gabe zâmbind și încuviință din cap.
Gândindu-se la ce spusese Dev despre ceea ce simțea Gabe pentru
Nikki, se întrebă dacă Nikki știa. Probabil că nu. La cum o cunoștea
pe Nikki, ar fi ultima care să-și dea seama.
Roșie strânse în grabă lucruri care să-i ajungă lui Nikki pentru două
săptămâni, inclusiv lenjerie. Când închise geanta, acesta era plină cu
vârf și cântărea probabil o tonă.
- O iau eu, spuse Gabe, venind lângă ea când Roșie dădu să ridice
geanta.
O prinse de toartă, punând-o pe umăr ca și cum nu cântărea nimic.
îndepărtându-și o șuviță de pe față, Roșie se întoarse și se uită la
Gabe.
- Aș vrea să o văd pe Nikki. Știu că este la tine și tot restul, dar chiar
aș vrea să o pot vizita.
- Cred că i-ar plăcea să te vadă, spuse Gabe întorcându-se către
ușă. Ești binevenită să vii și acum.
Roșie fu surprinsă. Se aștepta să fie nevoie de muncă de
convingere, să îl roage și să îl implore. Membrii familiei de Vincent
erau vestiți pentru discreția lor.
- Serios?
- Da. Cred că ar fi o surpriză frumoasă pentru ea, spuse el, uitându-
se la ea peste umăr. Pari șocată. Te așteptai să te refuz?
- îmi pare rău! Cred că așa mă așteptam, spuse Roșie clipind încet.
- Și de ce, oare? întrebă el mirat.
- Ei bine, fratele tău...
Ea se întrerupse.
- Dev? Nu îți face griji în privința lui, spuse el. E puțin probabil să fie
acasă.
O cuprinse un sentiment ciudat, un amestec de ușurare și, în mod
straniu, dezamăgire. Era spre binele ei să nu-l mai vadă niciodată pe
Dev, așa că nu înțelegea deloc dezamăgirea.
Dar cui îi păsa? Pentru că, la naiba, avea să o vadă pe Nikki și avea
să intre în conacul de Vincent, unul dintre cele mai bântuite locuri din
toate timpurile.

CAPITOLUL 8
Chiar dacă Roșie nu l-ar fi urmat pe Gabe, ar fi știut cum să ajungă
la conacul de Vincent datorită investigațiilor pe care le făcuse. Nu
spusese nimic despre asta, din moment ce o facea să pară precum
un hărțuitor ciudat, și se îndoia că Gabe ar fi apreciat interesul ei.
Deja se simțea un pic precum un hărțuitor, unul ieftin, ținându-se cu
mașina ei Corolla după mașina Porsche sofisticată a lui Gabe. Nu
avea idee ce tip de Porche conducea, dar își imagina că valora mai
mult decât ar fi ea vreodată dispusă să plătească pentru o mașină.
Lance o sună chiar în timp ce încetinea și intra pe drumul privat de
acces. Lăsă ca apelul să fie preluat de mesageria vocală în timp ce
înainta pe drumul șerpuit mărginit de stejari înalți. Tillandsia creștea
din abundență, atârnând din copaci, creând un acoperiș care
aproape că bloca soarele de toamnă. Era chiar foarte frumos și
feeric, și, conștientizarea faptului că acești copaci și acele plante
fuseseră acolo cu mult înainte ca oamenii să revendice acest teritoriu
te facea să te simți umil.
Copacii se răriră și în raza vizuală apărură coline verzi. Drumul
continuă pentru încă aproape un kilometru și jumătate. Dădu și peste
alți copaci de-a lungul lui. Roșie se simțea, în acest moment, ca și
cum mergea într- un alt stat, dar, până la urmă, apăru o poartă
imensă în fața unei clădiri mici care semăna cu un punct de
verificare.
După ce trecu de poartă, văzu într-un final casa.
- La naiba, Dumnezeule și Sfântă Fecioară! șopti ea, apucând cu
putere volanul în timp ce se aplecă în față.
Nu erau poze cu casa de Vincent nicăieri pe internet, nici măcar
vederi aeriene, ceea ce părea imposibil în vremurile astea, dar era
adevărat. Așa că asta era prima dată când vedea acest loc.
Părea la fel de mare precum Casa Albă!
Partea centrală a structurii avea trei etaje, și fiecare parte era
flancată de mici anexe, care păreau a avea două etaje. Fiecare parte
a clădirii era conectată de următoarea cu balcoane și pasaje de
legătură la fiecare nivel. în timp ce se apropia, putu vedea
ventilatoarele care se învârteau în tavan.
Coloane groase înconjurau fațada casei și continuau de-a lungul
întregii clădiri. Obloanele erau mari și negre, ferigi dese atârnau de
balustradele din fier forjat de la nivelurile superioare și întreaga casă
era acoperită de lujeri de vie.
Asta nu era normal, pentru a nu spune mai multe.
Unele dintre casele mai vechi din zonă aveau probleme din cauza
lujerilor și a iederii, dar o casă precum aceasta, acoperită în
întregime? Unde proprietarii aveau mijloacele necesare pentru a
păstra clădirea curată?
Roșie trebuia să nu se mai holbeze la casă și să fie atentă, pentru că
Gabe se îndrepta spre aripa din stânga și ea risca să intre cu mașina
direct pe ușa din față.
îl urmă spre o clădire separată, despre care își dădu seama că era
garajul - un garaj îndeajuns de mare pentru cel puțin zece mașini.
Câte mașini aveau acești oameni?
Gabe nu parcă pe unul dintre locuri, ci se opri în față, și așa făcu și
Roșie, trăgând mașina lângă a lui. își înșfacă telefonul, îl băgă într-
unul dintre buzunarele pantalonilor, luă geanta de pe scaunul de
lângă ea și ieși.
Gabe deja o aștepta în spatele mașinii ei Corolla, cu geanta cu haine
în mână și cu ochelarii de soare argintii acoperindu-i ochii. își
strânsese părul la spate, firele negre de păr fiind bine prinse la baza
gâtului.
- Urmează-mă!
- Ce este cu toată iedera? întrebă Roșie, grăbindu-se să-l prindă din
urmă.
- Știi, asta este o întrebare foarte bună. Traversă aleea și apoi păși
pe veranda care se întindea de-a lungul casei. Vine din grădina de
trandafiri din spate și s-a împrăștiat fără a mai putea fi controlată.
Lawrence - tatăl nostru? Obișnuia să taie lujerii în fiecare an, dar
creșteau la loc, și încă foarte repede. Ciudat, nu-i așa?
- Da, spuse ea în timp ce se uita cum lujerii se cățărau pe exteriorul
casei. Asta este foarte ciudat.
Gabe rânji în timp ce începu să urce treptele acoperite de afară.
- Uneori, mă întreb dacă lujerii încearcă să sufoce casa.
Ea ridică din sprâncene. Existaseră cazuri de evenimente anormale
și stranii legate de vegetații în locuri cu activitate paranormală
crescută. îi veni în minte pădurea Hoia Baciu, unde era un cerc
inexplicabil unde nu creștea nimic și unde se înregistraseră o
mulțime de experiențe paranormale, dar nu văzuse niciodată ceva
de genul acesta.
- Aceasta este intrarea mea personală, spuse Gabe în timp ce
ocolea al doilea rând de trepte. Cea a lui Lucian este în aripa din
dreapta, dar se mută, iar a lui Dev este acolo, spuse el arătând în
sus cu bărbia.
Dintr-un motiv prostesc, ei i se strânse stomacul la menționarea
numelui lui Devlin. Pășiră pe terasa largă de la cel de-al doilea nivel.
Roșie îl urmă pe după colț și apoi văzu o mai multe scaune
confortabile aliniate. Era acolo și o carte închisă, una care părea un
vechi roman istoric de dragoste, judecând după rochia frumoasă pe
care o purta modelul de pe copertă. Cartea era la capătul mesei din
răchită. Iedera ajunsese până la acest etaj, întinzându-se de-a lungul
pereților și chiar învârtindu-se în jurul picioarelor scaunelor. Când se
uită spre acoperiș, nu fu surprinsă să vadă că și acesta era acoperit
de iederă. Jos, era o piscină ovală imensă și...
- Acela este un avion? întrebă ea.
- Este al lui Dev, chicoti Gabe în timp ce deschidea ușa.
- Are un avion? întrebă ea întorcându-se spre el. De ce ar avea
nevoie de un avion?
- Călătorește foarte mult în interesul companiei. Presupun că este
mai ușor pentru el să aibă propriul avion privat, răspunse Gabe. Este
foarte util atunci când vrei să te duci undeva din scurt.
- îmi dau seama. De fapt, asta era o minciună. Roșie nu își putea
imagina cum era să se trezească într-o zi și să decidă dintr-odată să
se ducă la Paris sau în Caraibe, să iasă din casă și să se urce într-un
avion privat. Era ca și cum creierul ei respingea pur și simplu ideea -
și ea era o persoană destul de spontană.
- Roșie? se auzi vocea lui Nikki de undeva din adâncul casei. Tu
ești?
Gabe se dădu laoparte, lăsând-o pe Roșie să intre în ceea ce clar nu
era un dormitor obișnuit dintr-o casă. Era un apartament.
Un apartament de trei ori mai mare decât al ei.
Simțindu-se nelalocul ei, se uită la Nikki.
- Surpriză?
- Ce faci aici? întrebă Nikki, venind spre ea.
- L-am ajutat pe Gabe să îți aducă niște lucruri, zise ea și își puse
poșeta pe un scaun de lângă ușă. O întâmpină pe Nikki la jumătatea
drumului, prinzându-i mâinile reci în ale ei. Am vrut să te văd, și el a
zis că pot veni.
- Serios? replică Nikki, și ochiul nerănit se făcu mare, privind spre
Gabe.
- Nu am crezut că este o problemă, răspunse el. Voi duce lucrurile în
dormitor.
Nikki se holbă la el o clipă, apoi își îndreptă atenția către Roșie.
- Mă bucur să te văd! Sunt doar surprinsă. Nu prea le place să aibă
musafiri.
- Tu ești surprinsă? chicoti Roșie. Eram pregătită să îl implor ca să
pot veni să te văd, ba chiar să-ți țin hainele ostatice, dar nu a trebuit
să duc muncă de convingere.
- Asta este... uau! în regulă, spuse ea și se uită spre locul pe unde
Gabe se făcuse nevăzut. Stai jos? întrebă ea și, fără a mai aștepta
un răspuns de la Roșie, o conduse spre canapea. Tocmai m-am
trezit, așa că ai venit la fix.
- Arăți mult mai bine.
- Ești așa o mincinoasă, dar îți mulțumesc.
Nu era chiar o minciună. Umflăturile se mai retrăseseră, și ochiul
stâng se deschidea un pic, dar, da, încă arăta destul de îngrozitor.
- Cum te simți?
- Mult mai bine. Mă dor diverse, dar sunt în viață.
- Cum merge treaba cu Gabe? șopti Roșie uitându-se spre hol.
- Bine, cred, răspunse Nikki lăsându-se pe pernele groase. Adică,
nu am vorbit despre nimic, dar...
- Te-a instalat aici, în reședința de Vincent, m-a căutat ca să se
asigure că ia lucrurile potrivite și chiar m-a lăsat să te vizitez, șopti
din nou Roșie, amintindu-și ce îi spusese Devlin. Și frat...
- Vreți ceva de băut? strigă Gabe din hol.
- îți spun mai târziu, zise Roșie, dezumflându-se.
- în regulă, răspunse Nikki, uitându-se la ea.
Chiar atunci, apăru Gabe, și amândouă se hotărâră că aveau nevoie
de o ceașcă de ceai îndulcit. Era ciudat să se afle în reședința
familiei de Vincent și să fie servită cu ceai de către un de Vincent.
Era atât de suprarealist, încât nici nu se gândi să pornească aparatul
care înregistra fenomenele vocale, pe care îl avea mereu la ea.
- Sunt surprinsă că nu ai nici un obiect din acela electronic portabil
care măsoară chestii și că nu iei notițe, spuse Nikki intuind, probabil,
la ce se gândea.
- Un ce? întrebă Gabe, așezându-se pe un scaun de bar aflat în jurul
insulei de bucătărie.
- Un aparat de măsurat EMF. Detectează obiectele încărcate
electric, precum cablurile electrice și fantomele.
- Fantomele? repetă el.
- Dap. Vezi tu, se presupune că, atunci când spiritele sunt prin
preajmă, emit energie în aer, și un aparat de măsurat va înregistra
asta.
- Chiar am văzut-o folosind unul, spuse Nikki încuviințând din cap, și
a pornit dintr-odată, într-un loc unde nu erau în apropiere cabluri
electrice sau surse de electricitate.
Se referea la cimitirul acela vechi de lângă Tuscaloosa, unde o
întâlnise pe Nikki, la Universitatea din Alaba- ma.
- Nu am un aparat de măsurat EMF cu mine, dar am reportofonul
FVE.
Gabe o privi cu interes în timp ce își propti picioarele pe marginea de
jos a scaunului. Atunci, ea își dădu seama că el se descălțase.
- Și ăsta ce face?
Rânjind, ea se uită la Nikki și văzu că privirea i se înmuiase în timp
ce se uita la Gabe.
- Deci, FVE este acronimul pentru „fenomene vocale electronice".
Reportofonul poate înregistra voci intenționate - voci pe care le auzi
-, dar surprinde și voci pe care nu le poți auzi. De cele mai multe ori,
înregistrează doar cuvinte sau fraze scurte, dar, dacă ai un loc cu
multe fenomene vocale electronice, atunci ar fi bine să aduci o cutie
pentru spirite.
- Precum o placă Ouija? întrebă Gabe, coborându-și ceașca de
cafea.
- La naiba, nu, nu mă încurc cu prostiile alea, spuse Roșie
aplecându-se în față. Uneori, spiritele au nevoie de energie pentru a
comunica, și există dovezi că zgomotul alb care se aude pe
frecvențele radio poate oferi energia necesară. O cutie pentru spirite
oferă acea energie.
- De ce nu folosești o placă Ouija? întrebă Gabe, și ea nu sesiză pic
de judecată în tonul lui. Doar pură curiozitate. M-am gândit că
vânătorii de fantome ar fi foarte interesați de asta.
- Doar vânătorii de fantome cărora nu le pasă de ușile pe care le-ar
putea deschide sau pe cine pot contacta, spuse Roșie, gândindu-se
ce se întâmplase cu Sarah. Uneori, să fii medium era ca și cum ai fi o
placă Ouija umblătoare. Și să nu mai spun că mama ar lua-o razna
dacă aș umbla cu așa ceva, spuse ea. Făcu o pauză, ui- tându-se la
Nikki. Aș putea să scot reportofonul, să văd dacă surprindem...
- Nu. în nici un caz, spuse Gabe ridicând o mână. Nu vreau să știu
ce ar putea spune sau nu fantomele. Prefer să mă prefac că totul
legat de această casă este absolut normal.
- Gabe și frații lui au această abilitate remarcabilă de a găsi o
explicație pentru tot ce văd sau aud aici, interveni Nikki.
- De parcă tu nu faci la fel, spuse Gabe râzând în timp ce Nikki se
bosumflă.
Roșie fu cuprinsă de bucurie. Gabe părea mult mai deschis la
chestiile paranormale. Cel puțin, putea vorbi despre asta.
- Deci, ce...
- Un-oh, murmură Nikki, privind spre ușile de sticlă ale balconului.
Roșie se uită și ea și își simți pe dată stomacul în gât. Fiecare celulă
din corpul ei păru să înghețe în timp ce îl privea pe Devlin de Vincent
deschizând ușa balconului și intrând în sufrageria lui Gabe.
Fără să vrea, îl analiză cu privirea. Pantaloni negri mulați. Cămașă
albă croită pe măsură, care îi scotea în evidență umerii și pieptul lat.
Părul închis la culoare era perfect coafat, la fel ca înainte, nici un fir
nefiind nelalocul lui, și era perfect bărbierit.
Nu părea posibil.
- Cineva nu știe să bată la ușă, murmură Gabe.
Devlin nu păru să-l audă pe fratele său și nici măcar să observe că
mai era și altcineva în încăpere, pentru că acei ochi uimitor de verzi
erau ațintiți asupra ei. Se opri chiar la intrarea în sufragerie, lăsând
ușa deschisă în urma lui.
- Ce caută ea aici?
Roșie se încordă, ca și cum cineva i-ar fi tunat oțel prin șira spinării,
și se opri din a se mai uita la el. Spusese „ea“ ca și cum ar fi fost un
fel de boală venerică, și asta era, ei bine, al naibii de insultător.
- Am venit să fac scandal și să trezesc cine știe ce demon.
Nikki se îneacă cu ceea ce părea a fi un râset.
Devlin se uită la ea, cu o expresie indescifrabilă.
- îmi vizitez prietena, spuse Roșie dându-și ochii peste cap. Atâta
tot.
- Chiar așa? remarcă el.
- Uh. Da? răspunse ea.
- Bună, Dev, zise Gabe ridicând paharul în direcția lui. Nu știi asta,
Roșie, dar Dev are o abilitate ieșită din comun de a ști când ne
vizitează cineva care nu este de-al casei. Făcu o pauză. Este destul
de ciudat.
- Oricât ar suna de interesant să ai o abilitate ieșită din comun, nu
așa am știut că era cineva străin aici, răspunse Devlin fără a-și lua
ochii de la ea. Mașina ei îmi stă în drum.
- Aveți locuri de parcare nominale? întrebă Roșie, simțind că o
bușește râsul. La voi acasă?
El miji ochii.
- îi place ca lucrurile să fie organizate, răspunse Gabe. Pentru orice,
chiar și pentru mașina lui, îi place să aibă un loc - locul lui.
- Pot răspunde și singur, spuse Devlin sec și, în cele din urmă, se
uită la fratele lui, iar ea simți că putea respira ușurată. Dar
mulțumesc că ai vorbit pentru mine!
- Cu plăcere, spuse Gabe și luă o înghițitură.
Dev se uită la fratele lui, și apoi acea privire neobișnuit de intensă
reveni la Roșie.
- Dar nu ai parcat pe locul meu. De fapt, îmi blochezi accesul spre
locul meu de parcare în garaj.
Ea se uită din nou la el, blocată pentru un moment, întrebându-se
dacă chiar vorbea serios.
- Vrei să-mi mut mașina?
- Ar fi fost foarte drăguț din partea ta să spui asta când am zis că
mașina ta îmi stă în drum, spuse el pe un ton neutru.
Nikki se încordă lângă ea, în timp ce Gabe oftă.
- Nu este nevoie să-ți muți mașina, spuse Gabe. Dev este în regulă.
Devlin o țintui cu privirea, și era o provocare în acea privire.
- Știi ce? îmi voi muta mașina, spuse ea înghițind o mulțime de
cuvinte care ar fi făcut să fie dată afară din casă pentru totdeauna și
se ridică.
- Roșie..., începu Nikki.
- Nu, este în regulă, spuse Roșie zâmbind către prietena ei și apoi
se întoarse spre Devlin, cu un zâmbet mare pe față în vreme ce se
uita către el. Sunt mai mult decât bucuroasă să-mi mut mașina din
calea lui. Până
la urmă, nu vreau să se streseze din cauza asta.
- Nu mă stresez din cauza asta, spuse el și se încruntă, urmărind-o
cum se duce la poșetă.
- Nu știu ce să zic în privința asta. Scotocind prin geantă, scoase
cheile. Pari a fi la un loc de parcare ocupat distanță de un atac de
cord, și nu vreau să fiu responsabilă de așa ceva.
Se mai auzi un chicotit înfundat, dar de data asta părea să vină
dinspre Gabe.
- Revin imediat, spuse ea către ei, ținând cheile în mână.
- OK, murmură Nikki.
Ducându-se spre uși - uși pe care le bloca Devlin -, se opri și se uită
la el.
- îmi permiți?
El rămase neclintit o clipă și apoi încet, dinadins, păși în lateral.
- Mulțumesc, amice.
Trecând de el, îl bătu pe braț și apoi ieși imediat. Pe cer apăruseră
nori, și în aer se simțea miros de ploaie. Venea o furtună, atât la
propriu, cât și la figurat.
Pentru că, bineînțeles, Devlin era chiar lângă ea. Se uită la el peste
umăr.
- Mă urmărești pentru a te asigura că îmi mut mașina?
- Nu te urmăresc, spuse el ridicând dintr-o sprânceană.
- Așa pare, răspunse ea, uitându-se în altă parte. Sau te temi că o
să-ți distrug proprietatea?
- Ar trebui să îmi fac griji? întrebă el ajungând-o din urmă și ținând
cu ușurință pasul cu ritmul ei alert, care aproape că o lăsa fără aer.
Roșie își dădu din nou ochii peste cap până ajunse la trepte și începu
să coboare.
- Da. Foarte îngrijorat. Sunt un șof... Ajunse la capătul balconului
și văzu garajul imens de dedesubt și mașina care nu era acolo când
venise ea. Rămase cu gura căscată. O camionetă? întrebă.
- Asta pare să fie, spuse Devlin oprindu-se lângă ea.
Un pic confuză, nu putea decât să se uite cu insistență. Parcată
de cealaltă parte a mașinii ei Corolla era... o camionetă. Părea un
Ford. Nici măcar nu unul nou. Era negru și avea noroi uscat pe roți.
Nu era un Porsche. Sau un Jaguar. Ori un Benz. Sau orice alt tip de
mașină de lux care costa cât o casă în oraș.
Bărbatul acesta avea un avion privat, dar conducea o camionetă?
- Este ceva în neregulă cu o camionetă? întrebă el.
Ea clipi și clătină din cap. Nu era nimic în neregulă cu acea
mașină, dar era ceva neașteptat. Nu conta. Alegerea lui, oricât de
surprinzătoare era, nu conta. întorcându-se, păși spre scări.
- Nu te urmăresc, apropo, spuse el. După ce muți mașina, va trebui
să o mut pe a mea.
Ei bine, asta avea sens...
Ea icni când Dev se mișcă brusc. în secunda asta, era lângă ea,
și, în secunda următoare, bloca treptele de jos. Ea strânse
balustrada acoperită de lujeri.
- Cum aș putea să îmi mișc mașina dacă blochezi scara? Sau te
aștepți să fac un ocol prin toată casa pentru a ajunge jos?
- Umbli adesea prin case? întrebă el uitându-se în ochii ei, chiar
dacă era cu două trepte mai jos decât ea.
- în fiecare zi. Așa îmi fac exercițiile.
- Trebuie să fie interesant.
- Chiar este interesant.
El se aplecă dintr-odată în față, și Roșie trase adânc aer în piept,
nefiind pregătită să îl aibă atât de aproape de ea. Imediat, se gândi la
după-amiaza de sâmbătă. La el. La ea. Corpurile lor lipite unul de
celălalt. Și el se gândea tot la asta?
- Miroși precum..., începu el, ridicându-și genele negre.
- Dacă spui ceva impertinent, cu siguranță te voi împinge pe scări.
- Asta nu ar fi foarte drăguț din partea ta, Roșie, spuse el, și
albastrul din ochii lui deveni mai profund.
Ea își ținu din nou respirația, pentru că era destul de sigură că
fusese prima dată când îi rostise numele, și, cu vocea aia adâncă a
lui, o făcu să simtă fiori în tot corpul.
- Dar ce voiam să spun, înainte de a mă întrerupe într-un mod atât
de nepoliticos, continuă Devlin. Miroși a vanilie și...
Se opri, ca și cum nu știa cum să identifice mirosul pe care îl simțea.
- Zahăr. Zahăr brun, mai exact, spuse Roșie oftând. Lucrez la
Pradine’s Praline, și de acolo m-am dus direct la Nikki pentru a-i lua
haine curate. Probabil nu ai auzit niciodată despre acel loc.
- Am auzit. Au niște praline extraordinare, spuse el înclinându-și
capul într-o parte. Nu am știut că lucrezi acolo.
- A fost o afacere de familie încă de la început și acum este patiseria
părinților mei, spuse ea, surprinzând licărirea de uimire din ochii lui.
Nu mi te imaginez mâncând praline.
- Nu? replică el ridicând dintr-o sprânceană.
- Mda, mi te imaginez mâncând legume crude, multă friptură fără
grăsime și sfeclă.
- Sfeclă?
- Nu asta mănâncă oamenii când sunt în permanență constipați?
- Tocmai ai insinuat că sunt constipat? întrebă el uimit.
- Asta ar explica atitudinea, nu-i așa?
- Atunci, ce ar explica-o pe a ta?
- A mea nu are nici o legătură cu ce mănânc, ci este influențată de
persoanele care se află în preajma mea, Dev.
- Nimeni în afară de frații mei nu îmi spune Dev, zise el urcând o
treaptă, înghesuind-o și uitându-se la ea de sus acum.
- Oh, îmi pare rău? Am nevoie de permisiunea ta pentru a folosi
varianta scurtă a numelui tău?
- Ar trebui. Până la urmă, așa este politicos.
Roșie nu se putu abține. își dădu ochii peste cap într-un fel foarte
evident.
- Cum ți s-ar părea să-ți spun Rose?
- Chiar este un nume drăguț, și nu m-ar deranja, spuse ea. Roșa ar
fi mult mai potrivit, din moment ce numele meu este Rosalynn.
- Rosalynn? Atât de sudic, șopti el într-un fel care o enervă.
- în regulă, nu îți voi spune Dev, Dev.
- Tocmai ai făcut, asta, remarcă el sec.
- Ce-ar fi să-ți spun Nesuferit? Sună mult mai potrivit.
- Tocmai ai făcut asta.
- Atunci, este perfect. îți voi... Telefonul îi sună în buzunar. îl scoase
și văzu că era din nou Lance. Mă scuzi. Ridică mâna și îi făcu semn
lui Dev să tacă în timp ce răspundea la telefon. Alo?
Dev se uita la ea - nu, se uita cu gura căscată la ea.
Ea se strâmbă auzindu-l pe Lance plângându-se:
- Te-am sunat toată după-amiaza. Ce naiba ai făcut? Am vești
legate de familia Mendez.
- îmi pare rău, știu. Doar că am fost foarte ocupată azi, și acum nu
este un moment bun.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Lance, cu îngrijorarea simțindu-i-se în
voce.
- Dacă nu era un moment bun, de ce ai răspuns la telefon? întrebă
Devlin.
- S-a auzi vocea unui tip? vru să știe Lance, chiar când Roșie îi făcu
semn lui Devlin să tacă din gură.
- Tocmai mi-ai zis să tac din gură? întrebară amândoi în același
timp.
- Nu ți-am spus să taci din gură, Lance, spuse Roșie în timp ce
strângea telefonul. Nu ți-aș spune niciodată să taci din gură. Uite ce
e, pot să te sun un pic mai târziu? Sunt în toiul unei dezbateri foarte
importante cu Devlin de Vincent dacă pot sau nu să îi spun Nesuferit
în loc de Dev.
Devlin rămase cu gura căscată, și, pentru o clipă, ea se gândi că
avea să cadă pe spate. Șocul din ochii lui era prima reacție reală pe
care o văzuse la el.
- Devlin de Vincent - acel Devin de Vincent? se auzi vocea lui
Lance, ca și cum și el mai avea puțin și cădea pe spate.
- Da, spuse ea, întâlnind privirea uimită a lui Devlin. Acel Devlin de
Vincent. Deci, pot, te rog, să te sun mai încolo? Nu cred că va dura
mult, după cum probabil nu durează nimic mult în cazul lui.
Devlin închise gura.
- Oh, da. Sună-mă imediat ce poți, spuse Lance cu vocea plină de
confuzie.
- Mulțumesc, dragule! zise Roșie terminând apelul și vârând
telefonul în buzunar. Ești tot aici? Speram să o iei înainte și să
cobori.
- Cine era la telefon? întrebă el.
- Papa. Poți, te rog, să te dai la o parte din calea mea, ca să îmi pot
muta mașina înainte ca prețioasa ta camionetă să fie udată de vreun
strop de ploaie, chiar dacă arată de parcă ar avea nevoie să fie
spălată?
- Nu, spuse el.
-Nu?
- Nu, repetă el, apoi se apropie.
Nu erau la fel de aproape cum fuseseră duminică, dar ea putea
vedea nuanțele de verde din ochii lui albaștri. Suficient de aproape
încât, dacă trăgea îndeajuns de mult aer în piept, pieptul ei l-ar fi
atins pe al lui, și știa că asta nu era bine, pentru că, oricât de
îngrozitor ar fi fost, corpul ei dorea acea apropiere. Cu toate acestea,
creierul ei nu era de acord cu corpul ei. Creierul ei lua serios în calcul
consecințele pe care le-ar avea de îndurat dacă l-ar împinge ușor pe
trepte.
- Vreau să asculți tot ce spun, pentru că nu voi repeta, spuse el, cu o
vocea atât de înceată, că abia îl auzi. Nu ar trebui să fiu nevoit să
subliniez cât de nepoliticos este să răspunzi la telefon în mijlocul
unei conversații, una în care o insulți pe cealaltă persoană, dar apoi
să îmi spui să tac? Nici atunci când eram copil nu mi se spunea să
tac.
- Cred că există o prima dată pentru toate, spuse ea, cu inima
bătându-i cu putere.
- Nu mă asculți. Dacă ai fi facut-o, nu ai mai fi vorbit.
- Te ascult, spuse Roșie, mijind ochii.
- Bine. Tăcerea trebuie să fie ceva nou pentru tine, continuă el și,
când ea deschise gura, îi puse degetele peste buze. Fu atât de
surprinsă de contact, încât chiar tăcu. Nu am terminat, Rosalynn.
Oh, Dumnezeule!
El își duse degetul sub bărbia ei, și atingerea era atât de ciudat de
blândă în comparație cu linia încordată a maxilarului lui. Apoi, își
înclină capul într-o parte, gura fiindu-i foarte aproape de a ei.
Oh, Dumnezeule, urma să o sărute?
Asta ar fi fost o întorsătură drastică a situației, atât de drastică, încât
ea rămase neclintită în timp ce simți o durere puternică și ascuțită în
sâni, care coborî în stomac și mai jos, mult mai jos.
„Așteaptă. Roșie cea rea. Rea. Rea. Rea.“
Nu voia ca el să o sărute. Era un nesimțit de primă clasă.
Dar, da, sfârcurile ei erau tari, și, da, ceva era în neregulă cu ea, și,
nu, nu o sărută.
- Să mi se spună să tac din gură a fost o premieră pentru mine și
sigur nu se va repeta, spuse el, cu siguranță nesărutând-o. Dar cel
mai important? Insinuarea pe care ai facut-o la telefon cum că nimic
nu durează mult cu mine? Te pot asigura că nu este cazul. El își
trecu degetele peste buzele ei, facând-o să icnească. Durează mai
mult decât sunt convins că poți rezista tu, și m-ai ruga să mă opresc
și totodată m-ai implora să continui. Te pot asigura, nimeni nu ți-ar
trage-o vreodată mai tare și mai mult.
Oh!
Dumnezeule!
Roșie chiar rămăsese fără cuvinte. Cu adevărat șocată și amuțită, în
timp ce corpul ei și mintea erau într-un adevărat conflict. Mintea îi
spunea să se simtă jignită, genul de jignire care să o facă să-l
lovească între picioare, și corpul ei se topise, de parcă prin vene îi
curgea lavă încinsă, aducând la viață un foc - o nevoie pe care nu o
mai experimentase înainte, nici măcar cu Ian.
Devlin își trecu din nou degetul peste buza ei de jos, trăgând de ea
înainte de a-și coborî mâna.
- Dar asta, draga mea, este ceva ce nu vei avea niciodată onoarea
să experimentezi cu mine, pentru că doar ideea de a mă culca cu
tine mă face să râd.
Cuvintele lui o făcură să se simtă de parcă ar fi fost stropită cu o
găleată cu apă rece. Focul fu stins într-o clipită. Ceea ce spusese...
era... incredibil. Nimeni, niciodată în viața ei, nu vorbise așa cu ea.
Niciodată. Simți în gât un nod îngrozitor de emoții. Cuvintele lui o
durură mai mult decât ar fi trebuit, probabil pentru că se apropia acea
perioadă a lunii și era mult prea emotivă.
Uitându-se în ochii ei mari de uimire, el se întoarse și plecă.
- Acum, te poți duce să-ți muți mașina.
O mie de cuvinte de ripostă îi veniră în minte. îi putea spune vorbe
care l-ar fi făcut să pară mic în comparație cu ea, dar... nu merita. Nu
merita nici măcar din impertinența sau din timpul ei.
Nu merita nimic.
Dar asta nu însemna că nu avea să-i răspundă, pentru că nu era
genul de femeie care să lase un bărbat să îi vorbească așa.
înghițind nodul din gât, ea se uită în ochii lui, cu flăcări în privire.
- Cred că ai greșit. Cred că ai vrut să spui că a te culca cu mine este
o onoare pe care nu o vei merita vreodată și de aceea nu se va
întâmpla niciodată, Dev.
Ceva îi lumină fața, ceva ce arăta destul de mult a respect - un
respect nesigur, dar ea nu dădea nici două cepe degerate pe ceea
ce simțea sau gândea Devlin de Vincent.
Trecând pe lângă el, coborî treptele fără a se uita în urmă și fără a
mai spune ceva.
Era în multe feluri. Ușor țăcănită. Clar un pic ciudată. Uneori,
iresponsabilă și probabil bea prea mult vin și mânca mult prea multe
dulciuri, dar nu se făcuse niciodată preș în fața bărbaților și clar nu
avea să înceapă acum.

CAPITOLUL 9
- Ce naiba faceai cu de Vincent?
Asta fu prima întrebare pe care Lance i-o adresă lui Roșie când se
întâlni cu ea acasă la Jilly. Stătea pe terasă, așteptând-o.
Lance era cu câțiva ani mai mare, cu o claie de păr castaniu, ochi
mari căprui și față de copil. Bărbatul probabil ar arăta de douăzeci de
ani și la patruzeci și chiar era un tip de treabă.
Un bărbat bun care trecuse prin multe după ce se întorsese acasă
din Afganistan. Nu era un subiect despre care vorbea des, dar Roșie
știa că făcuse ceva în spatele liniilor de urgențe medicale când
fusese în armată. Știind asta, se gândi că el văzuse lucruri pe care
nimeni nu ar trebui să le vadă.
Iubita pe care o avea de câțiva ani părea să se fi încurcat cu
altcineva fără să-i spună. Nu îi fusese chiar ușor să se adapteze la
viața de civil, iar să-și găsească de lucru fusese și mai greu. Având
în vedere tot ce experimentase în străinătate și viața care părea să fi
mers înainte fără el când revenise acasă, pornise greu la început.
Dar Lance era dovada rezidenței umane. Fusese lovit de câteva ori,
dar se ridicase, și iată-l.
Roșie își aranjă bareta genții în timp ce urca ușor treptele.
- Ți-o amintești pe Nikki, corect? Prietena mea de la Universitatea
din Alabama? Se întâlnește cu unul dintre frați - Gabriel. Era la ei
acasă, și m-am dus să o vizitez, spuse ea, evitând să ofere detalii,
pentru că nu se prea știa că Nikki fusese implicată în povestea cu
Parker. Nu că nu ar fi avut încredere în Lance. Nu era însă povestea
ei de împărtășit. Și Devlin era acolo, adăugă. Este un... nesuferit,
așa că m-am certat cu el.
- OK, înainte de toate, nu îmi vine să cred că ai fost în casa familiei
de Vincent, spuse Lance ridicând din sprâncenele roșcate. Și apoi,
te-ai certat cu Devlin de Vincent.
Roșie ridică din umeri ca și cum nu îi păsa, dar se simți că era un
gest forțat. Oricât de prostesc părea, pentru că Devlin era practic un
necunoscut pentru ea, chiar îi păsa, fiindcă nu își putea imagina cum
și de ce cineva putea fi atât de nesuferit aparent fără motiv.
Bineînțeles, nici ea nu fusese foarte drăguță cu el când venise la ea
acasă, dar el se purtase de parcă nu o cunoștea și fusese nepoliticos
cu ea din momentul în care intrase pe ușă. Bărbatul pe care îl
întâlnise în cimitir, deși distant, fusese politicos. Nu acela era Devlin
pe care îl văzuse, între timp, de două ori.
Era ca și cum voia ca oamenii să-l urască.
- Ba să crezi! spuse ea, alungând din minte gândurile despre Devlin,
în timp ce bareta genții începu din nou să-i alunece de pe umăr.
- Cum era casa? întrebă el, și Roșie știu la ce se referea.
La fel ca ea, Lance știa totul despre legendele și zvonurile legate de
casa familiei de Vincent.
- Nu am apucat să văd mare lucru, dar era ceva foarte ciudat. îi
spuse despre iedera care creștea peste tot. Nu am văzut nimic
asemănător în viața mea.
- Peste tot? întrebă el, și i se văzu interesul în ochii căprui.
- Peste toată fațada exterioară, confirmă ea.
- La naiba, asta este o nebunie! exclamă Lance trecându-și mâna
prin părul ondulat și ciufulit. Deci, crezi că ne poți facilita accesul în
casă? Sau ar putea Nikki?
- Mda, asta nu se va întâmpla, spuse Roșie râzând ușor.
- De ce nu? întrebă el încruntându-se.
Ea prinse geanta chiar înainte de a-i pica de pe umăr. Dumnezeule,
ura această geantă, cu baretele ei scurte, dar, la naiba, fața făcută
din bucăți de material era așa drăguță.
- în afară de faptul că familia de Vincent este renumită pentru cât e
de retrasă, sunt foarte sigură că Devlin mă urăște.
- Te urăște? Cum ar putea cineva să te urască? întrebă el,
ridicându-se în timp ce ea ajunse la ultima treaptă, și o îmbrățișă.
Ești dată naibii!
- Știu, spuse Roșie râzând ușor. Nu voia să mai petreacă nici o clipă
gândindu-se la Devlin. Deci, care este vestea cea nouă despre
familia Mendez?
- O să o las pe Jully să îți dea detaliile, spuse el luându-și brațele de
pe umerii ei.
Jilly era în sufrageria îngustă, vorbind la telefon cu iubita ei, judecând
după cearta potolită care se auzea și după modul în care se plimba
prin fața teancului nesigur de cărți. Se certau în legătură cu orice, și
singurul lucru asupra căruia erau de acord era faptul că nu exista
nimeni altcineva pentru ele. Erau complet diferite, de la modul în
care arătau și se îmbrăcau și până la faptul că Jilly era vegetariană,
iar Liz se considera o carnivoră cunoscătoare.
Dar Roșie nu credea că mai cunoștea alți doi oameni care să se
iubească mai mult ca ele.
Se trânti în vechiul fotoliu, în timp ce Jilly se întoarse, facându-i semn
cu mâna liberă.
- Știi că te iubesc, iubito, dar trebuie să închid. Roșie și Lance sunt
aici - da. Jilly își dădu ochii peste cap. Liz vă salută.
- Bună, răspunse Roșie, râzând la Lance. Lucrează?
- Da. Va veni aici curând. Poftim? Jilly se duse și își luă paharul cu
vin. Liz va veni în patruzeci de minute, închid. Urmă o pauză, și
trăsăturile feței i se îmblânziră. Știi că îmi este dor de tine. Mereu îmi
este dor de tine! Acum, taci din gură și întoarce-te la treabă, ca să
poți pleca la timp măcar o dată. Vreți ceva de băut? Nu? Perfect,
spuse Jilly în timp ce își aruncă telefonul pe canapea, unde ateriză
pe o cuvertură pufoasă din pluș. Mă bucur să văd că încă trăiești,
Roșie.
- Am ratat câteva apeluri și ați crezut că am murit? întrebă Roșie
ridicând dintr-o sprânceană.
- Suntem în New Orleans, răspunse ea și își dădu după ureche părul
închis la culoare. Orice este posibil.
- Exagerezi un pic, comentă Roșie.
- Va trebui să fiu de acord cu Roșie, interveni Lance, care stătea pe
brațul fotoliului ei.
- Bineînțeles că ești de acord cu ea. O iubești, spuse Jilly zâmbind
dulce.
Roșie se încordă, în timp ce Lance se întoarse cu spatele la ea.
- în orice caz, spuse Jilly ignorându-l, chiar am vorbit cu Preston
Mendez, și, așa cum ne-a cerut, nu i-am arătat încă soției lui ce am
surprins pe cameră.
Preston ceruse să aprobe tot ce surprindeam pe cameră înainte de
a-i arăta soției lui, și echipa lor respectase asta, chiar dacă Roșie
credea că Maureen trebuia să știe. înțelesese că bărbatul nu voia să-
și supere soția, dar până la urmă trebuia să vadă filmarea.
- Nu mai trebuie să spun, a părut destul de deranjat de ceea ce a
fost surprins în filmare sâmbătă seara, continuă ea, luând o gură de
vin. Nu a auzit lovitura, dar s-a trezit când copilul a început să
plângă.
- Ne va lăsa să stăm peste noapte acolo? întrebă Lance.
- încă discută despre asta cu soția lui, spuse Jilly, dar cred că ne vor
lăsa. I-am explicat de un milion de ori cum de am putea să strângem
mai multe dovezi dacă am putea rămâne peste noapte.
- între timp, ar trebui să ne lase cel puțin să instalăm niște
reportofoane EVP în casă, sugeră Roșie.
- De acord. Dar oamenii sunt ciudați când vine vorba despre a avea
în casă ceva care să le înregistreze discuțiile. Știi asta, spuse Jilly și
se așeză pe canapea. Dar, copii, este timpul să vă spun ceva cu
adevărat ciudat. Ceva ce am descoperit vorbind cu Preston mai
devreme, și fie este o coincidență bizară, fie e soarta.
- Ai idee despre ce vorbește? întrebă Roșie uitându-se la Lance.
- Nu prea.
- Nu știe, dar, când a venit, mai devreme, a spus că erai cu un de
Vincent când te-a sunat. Este adevărat?
Jilly practic tremura de entuziasm - sau poate că băuse una dintre
băuturile acelea energizante.
Se încruntă în timp ce expiră prelung. Ultima persoană la care voia
să se gândească sau despre care voia să vorbească era un de
Vincent.
- Da, eram, dar ce legătură are asta cu orice?
- Uite aici fie este o supercoincidență, fie lucrurile devin foarte
ciudate, spuse Jilly râzând. După cum știi, familia Mendez nu a avut
nici un fel de activitate în casă până când nu a sosit pe lume
bebelușul. Am presupus, bineînțeles, că asta a fost cauza activității...
- Da..., zise Roșie.
- Dar am aflat că, atunci când bebelușul a fost adus acasă, casa de
lângă ei, care fusese goală, a fost vândută unui cuplu tânăr drăguț.
Roșie chiar nu avea idee unde voia Jilly să ajungă cu asta și se
întrebă dacă fumase iarbă înainte de a veni ea aici.
- Casa de lângă ei a suferit un amplu proces de renovare care a
durat luni întregi și încă nu s-a terminat, explică Jilly, închinând cu
paharul de vin, înainte de a-l pune pe măsuța de cafea. Și care este
principalul lucru care agită fantomele?
- Renovările, răspunse Lance.
- Corect, admise Jilly bătând din palme.
Aplecându-se în față, Roșie își puse un picior peste altul.
- în regulă. Au fost cazuri de renovări într-o casă care au dus la
activități în altă casă. Și, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că asta
este o veste bună pentru familie. De obicei, lucrurile se calmează
odată ce renovările sunt finalizate.
- Sau spiritul se întoarce în casa din care a plecat, adăugă Lance.
- în orice caz, ce legătură are asta cu familia de Vincent? întrebă
Roșie.
- Cine crezi că a cumpărat casa de lângă cea a familiei Mendez?
răspunse Jilly mușcându-și buza de jos în timp ce se uita la ei.
Lucian de Vincent.
Roșie rămase cu gura căscată.
- Poftim? întrebă Lance, înlemnit.
- Dap, spuse Jilly și încuviință din cap. Preston s-a întâlnit cu el în
weekend. S-a întâmplat să fie afară, în grădină, când Lucian și iubita
lui au venit să verifice stadiul renovărilor. Acum, spuneți-mi voi mie,
este asta
doar o coincidență bizară ca o persoană care se întâmplă să
locuiască în casa considerată cea mai bântuită din Statele Unite să
se mute lângă familia care a raportat activități ciudate în casa ei în
aceeași perioadă?
Roșie rămase fără cuvinte.
- Fantomele pot urmări uneori oamenii - știi, să fie o persoană
bântuită în loc de casa ori proprietatea, dar..., începu Lance,
trecându-și mâna prin păr. Dar, Doamne, ce lume mică!
- Și, cum pare că ai devenit prietenă la cataramă cu un de Vincent,
spuse Jilly rânjind și uitându-se la Roșie, care dădu să corecteze
groaznica presupunere pe care o făcuse Jilly, însă aceasta continuă:
Trebuie să ne introduci în casa de lângă cea a familiei Mendez.
- Mda, asta nu se va întâmpla, spuse Roșie, revenindu-și din uimire.
- Sunt dispusă să pariez pe întreaga mea ediție princeps cu autograf
a seriei „Amurg“ că asta se va întâmpla, spuse Jilly râzând demonic.
- Ești un nesimțit, știi asta?
Dev își ridică privirea de la computerul său spre locul în care stătea
Gabe. Era târziu, aproape de miezul nopții, și coloanele de numere -
depozite în bănci din China, Rusia și Uzbekistan - îi dădeau o
afurisită de durere de cap. Depozite în bănci din țări în care Dev știa
al naibii de bine că nu faceau îndeajuns de multe afaceri pentru a
asigura depozite de sume cu șapte cifre.
Contabilul care analizase fraudele financiare avusese nevoie de luni
de zile pentru a scoate la lumină o serie de conturi false și transferuri
și toată informația falsă pusă la dispoziție de unii dintre avocații lui
Lawrence și de către consilierii lui financiari, apoi să caute să vadă
de unde plecaseră inițial depozitele, și aceste bănci confirmau cele
mai sumbre suspiciuni ale lui Dev.
Așa că, pentru moment, chiar nu avea răbdarea necesară pentru
orice voia Gabe să discute cu el.
- Nu sunt foarte sigur la ce te referi, dar nu prea am chef de această
discuție, spuse Dev în timp ce ascunse tabelele, înainte de a se lăsa
pe spate în scaunul său.
- Niciodată nu ai chef de nimic, comentă Gabe plimbându-se prin
birou și își puse mâinile pe spătarul celor două scaune aflate în fața
biroului lui Dev. Dar îți voi reaminti.
- Bineînțeles.
- Felul în care ai vorbit cu prietena lui Nikki azi? spuse Gabe
strângând din dinți. A fost inacceptabil.
- Inacceptabil pentru cine? întrebă Dev, enervându-se.
- Pentru orice ființă umană decentă, răspunse Gabe. Ai facut-o să-și
mute mașina, și pentru ce? De obicei, nu îți pasă dacă îți parchezi
camioneta în afara garajului.
Asta nu era chiar neadevărat, și, adevărul fie spus, Dev nu era sigur
de ce îi ceruse lui Roșie să-și mute mașina. Cererea fusese...
imatură și stupidă. Chiar și el putea recunoaște asta în sinea lui. O
făcuse pentru că știa... știa că ar enerva-o și, dintr-un motiv anume,
voia să facă asta.
- Ai așteptat până la miezul nopții pentru a avea această
conversație?
- Am așteptat până a adormit Nikki și m-am asigurat că nu are iar
vreun coșmar, zise Gabe împingând scaunele. Acum, Nikki are
nevoie să fie înconjurată de prietenii ei, de familie și de oameni
cărora le pasă de ea. Și, dacă asta presupune ca Roșie să vină să o
viziteze, trebuie să treci naibii peste asta.
- Nu îmi pasă dacă Roșie vine să o viziteze, răspunse Dev.
- Serios? Nu îți pasă? Sigur nu așa a părut. Din momentul în care ai
știut că era cineva aici, ai făcut-o să se simtă la fel de binevenită
precum o pisică într-o cameră plină de câini.
Contrar a ceea ce credea fratele lui, nu avea un al șaselea simț care
îi spunea atunci când veneau musafiri și nici nu pierduse timpul
gândindu-se la ceea ce faceau aceștia când erau aici. Atâta timp cât
musafirii fraților lui nu umblau de colo-colo și se fereau naibii din
calea lui, puțin îi păsa.
își coborî privirea la paharul de bourbon de pe birou. Gabe habar nu
avea cât de nesimțit fusese cu Roșie. La naiba! Chiar și Dev simți o
urmă de... vină. Și totuși, femeia aia îi apăsa toate butoanele -
butoane de care nici nu fusese conștient -, dar fusese irațional și
crud cu ea. Ce îi spusese...
Nu numai că nu fusese necesar, dar era și o minciună.
Nu partea în care spusese că l-ar implora deopotrivă să se oprească
și să continue. Sau partea în care o asigurase că nimeni nu ar face
sex cu ea mai tare și mai mult. Asta era adevărat. însă faptul că
numai ideea de a se culca cu ea îl facea să râdă era o minciună.
Nu era nimic amuzant în legătură cu asta, și se gândise mult la acest
lucru de sâmbătă dimineața. Deși era deja convins că ea... Expirând
cu putere, Dev ridică paharul de bourbon și luă o înghițitură. Roșie ar
fi ca nimeni altcineva. Deja știa asta.
- Mai e ceva despre care voiai să vorbim? întrebă el, ridicând
privirea către Gabe.
- Ce naiba ți-a făcut bărbatul ăla? ripostă fratele lui după un moment
de liniște.
- Care bărbat? întrebă Dev fără a schița măcar o mișcare a
mușchilor.
- Nu juca jocul ăla! cu mine. Știi bine că mă refer la Lawrence. Ce
naiba ți-a făcut de ai devenit atât de jalnic?
Pentru un moment, nu îi veni să creadă că fratele lui îl întrebase asta,
dar apoi își aminti că Gabe nu știa. Nici Lucian. Se uită țintă la fratele
lui, dorindu-și să se întoarcă la Nikki. Nu pentru că voia ca Gabe să
dispară naibii din fața lui. Ci pentru că nu voia ca fratele lui să
dezgroape secrete recente.
- Ce ți-a făcut, Dev? insistă Gabe, care nu pleca. Nu încă. Trebuie
să știu, căci, cu fiecare zi care trece, devii din ce în ce mai mult ca el,
și asta mă înspăimântă.
Dev strânse din dinți, și mâna dreaptă i se încordă pe pahar. Nu
putea nici măcar să vorbească.
Gabe îl privi pentru un moment ce părea nesfârșit, apoi scoase un
râset scurt și aspru, clătinând din cap.
- Nu contează. Noapte bună, Dev!
Dev rămase acolo, uitându-se la fratele lui cum ieșea din birou,
închizând ușa în urma lui. Simți paharul greu în mână în timp ce
cuvintele lui Gabe îi sunau în minte: „Devii din ce în ce mai mult ca
el“. Dev nu avea să devină niciodată Lawrence. Niciodată.
Corpul lui Dev reacționă de la sine.
Ridicându-se, aruncă paharul de bourbon de-a lungul camerei. Se
lovi de ușa închisă, facându-se țăndări. Băutura și sticla se
împrăștiară pe podeaua de lemn masiv. El rămase locului, nemișcat,
pentru câteva clipe și apoi trase adânc, încet aer în piept. își aranjă
butonii cămășii și se așeză, revenind cu atenția la dovada lucrurilor
în care fusese implicat Lawrence de Vincent.

CAPITOLUL 10
în după-amiaza următoare, Dev stătea în fața ferestrei înalte până în
tavan și se uita la oraș, mintea alergân- du-i în ceea ce simțea a fi o
mie de direcții, chiar dacă era la fel de neclintit precum clădirea în
care se afla.
Tocmai terminase o întâlnire cu reprezentanți ai administrației
orașului cu privire la demararea planurilor proiectului pe care de
Vincent Industrials îl finanța. Ceea ce începuse ca un nou birou se
transformase într- un al afurisit de complex medical, dar facilitatea de
ultimă generație însemna ca dr. Flores să păstreze discreția de
fiecare dată când familia lui avea nevoie de asistență medicală, și,
pentru asta, nu exista preț.
Până la urmă, dacă nu ar fi fost discreția dr. Flores, lumea ar fi putut
descoperi cu ușurință că sora lui Made- line fusese în viață în ultimii
zece ani, și, dacă această informație se afla vreodată, aveau să
apară multe întrebări. Unele la care Dev și familia lui ar prefera să nu
răspundă, având în vedere unde ar duce acele întrebări.
Lumea nu trebuia să știe că sora lui dispăruse de bunăvoie, că se
culcase cu vărul lui și că fusese o criminală. Probabil asta era o
trăsătură de familie.
îi sună telefonul, și se întoarse, mergând ușor către birou. Apăsă pe
buton și răspunse.
- Da?
în difuzor se auzi vocea lui Derek Frain, asistentul lui.
- Ross Haid a venit să vă vadă. Urmă o pauză, și iritarea lui
Derek fu evidentă în cele două cuvinte rostite: Din nou.
Dev strânse din dinți în timp ce se uita la telefon. Bărbatul fusese
tenace când venea vorba despre familia de Vincent, fiind convins de
implicarea acesteia în cine știe ce mare conspirație și în afaceri
dubioase.
în mod ironic, Ross avea dreptate, dar nu căuta în locul potrivit. Ca
de obicei.
 însă Dev știa că ceea ce îl mâna pe Ross era mult mai personal
decât nevoia de a scrie o poveste despre familia de Vincent pe care
să o citească toată lumea, și, spre deosebire de unchiul său și de
restul familiei, nu evita astfel de întâlniri, care deveneau foarte
punctuale, cu Ross.
- Invită-l înăuntru, spuse Dev.
- Da, domnule.
Nici nu apucă bine să se așeze la birou, că asistentul lui deschise
ușa și îl invită înăuntru pe jurnalistul de la Advocate. Derek nu trebui
să întrebe dacă aveau nevoie de ceva. închise pur și simplu ușa în
urma lui, lăsân- du-l pe Dev singur cu jurnalistul.
- Nu arăți prea fericit acum, zise Ross și zâmbi, scoțând la iveală o
dantură albă, dreaptă.
- Sunt vreodată fericit când vii? replică el.
Complet netemător, bărbatul mai tânăr păși în față.
- M-am gândit că ai vrea să dai o declarație cu privire la ultima și
destul de scandaloasa faptă a lui Parker Harrington.
- Deja am dat o declarație, spuse Dev și se lăsă pe spate în scaunul
său, așa cum sunt convins că bine știi.
- Ah, da, dar m-am gândit că trebui să fie mai mult decât prostiile
standard, mai ales având în vedere faptul că fratele femeii cu care
ești logodit a încercat să omoare pe cineva, iar Sabrina a fost dată
dispărută, spuse Ross așezându-se pe scaunul din fața biroului.
- Atunci, te-ai gândit prost, răspunse sec Dev. Și Sabrina nu mai
este logodnica mea.
- Asta este interesant, spuse Ross, cu interes în ochi.
- Nu chiar. Logodna s-a terminat acum mai bine de o lună. Spuse
minciuna cu aceeași ușurință cu care ar fi spus adevărul, dar mereu
avusese acest dar, nu-i așa? Acesta este un lucru pe care îl învățase
de la Lawrence. Nu știai asta? continuă. Mă așteptam ca un jurnalist
cu talentul tău să fi aflat.
- Știi ce mi se pare și mai interesant? ripostă Ross strângând din
dinți. Totala lipsă de informații cu privire la victima lui Parker. Este ca
și cum femeia aceasta nu există sau are legătură cu cineva sau cu o
familie îndeajuns de puternică încât să facă această informație să nu
apară în spațiul public, și știi la cine mă duce gândul? La familia de
Vincent.
- Sau ar trebui să te facă să te gândești că, oricine o fi persoana
din interior care îți oferă informații despre investigațiile poliției, își
face, pentru prima oară, treaba și ascunde identitatea victimei.
- Sunt convins că așa stau lucrurile, spuse Ross rânjind cu
superioritate, și că nu are nici o legătură cu faptul că noului șef al
poliției îi este teamă să nu pățească ce a pățit cel de dinaintea lui.
- Să moară din cauza unei probleme cardiace? întrebă Dev ridicând
dintr-o sprânceană. Sper că nu.
- Da, spuse Ross zâmbind ușor. Sunt convins că a murit de
cauze naturale, așa cum sunt sigur că tatăl tău s- a spânzurat.
- Ai o imaginație atât de bogată, Ross, spuse Dev, râzând cu
superioritate.
- Imaginație? Duc lipsă în acest sens.
- Știi, chiar mă bucur că m-ai vizitat azi, spuse uitându-se la el,
punându-și un picior peste altul și împreu- nându-și degetele.
- Serios? replică sec Ross.
- Ce se întâmplă cu Roșie Herpin?
- Roșie? Ce este cu ea? întrebă Ross mirat.
- Tu, dintre toți oamenii, o să faci pe modestul? spuse Dev uitându-
se la el. Ce relație ai cu ea?
- Relația mea? spuse Ross râzând. Nu este treaba ta.
- Având în vedere că nu ai nici o problemă să te bagi în treburile
mele, ar trebui să nu ai nici o problemă nici cu faptul că pun întrebări,
răspunse Dev. Care este legătura ta cu ea?
- De ce ai pune o asemenea întrebare? ceru Ross să afle după un
moment lung de tăcere.
- Crezi că nu știu că Roșie este cea care te-a prezentat lui Nikki?
întrebă Dev ridicând dintr-o sprânceană. Prietenia ta cu Roșie este
destul de convenabilă.
- O cunosc pe Roșie de vreo doi ani, spuse Ross strângând din
dinți. înainte de a ști cine era Nicolette Bes- son.
- Serios? replică Dev, uitându-se la el. Dacă te folosești de ea
pentru a obține informații, așa cum ai încercat să faci cu Nikki, o pui
într-o situație foarte proastă. Să sperăm că nu îi vei face asta unei
persoane nevinovate. Asta dacă, bineînțeles, nu are legătură cu
ceea ce pui tu la cale.
- Voi face orice pentru a afla adevărul, zise Ross după un moment
lung de pauză, și nările i se dilatară.
- Așa va face și Roșie? întrebă Dev. Este dispusă?
- Văd că nu ajung nicăieri cu această conversație, spuse Ross cu
superioritate, prinzându-se de brațele scaunului. Nu este nevoie să
mă conduci.
- Stai! zise Dev zâmbind când reporterul se opri. Mai am o întrebare
pentru tine. Ceva despre care am fost curios.
- Sunt numai urechi, răspunse Ross mirat.
- Crezi că nu știu cine a fost prietena ta? întrebă Dev. Sau este. Din
moment ce încă este considerată dispărută.
Bărbatul se schimbă la față. Privirea i se ascuți, la fel ca trăsăturile
feței. Tot corpul i se încordă.
- Știu de ce tot apari. Știu ce gândești și ce crezi despre familia mea
și despre implicarea ei, continuă Dev. Ba înțeleg și de ce nu renunți.
- Chiar înțelegi, Devlin? ripostă Ross strângând pumnii cu putere.
- înțeleg.
Și înțelegea. înțelegea în feluri în care spera ca Ross să nu aibă
ghinionul să afle.
- Atunci, trebuie să știi că nu voi renunța până când nu voi afla
adevărul despre ce i s-a întâmplat, răspunse Ross. Și să nu
îndrăznești să stai în fața mea și să-mi spui că nici unul dintre voi nu
a avut legătură cu dispariția ei.
Dev tăcu în timp ce se uita la el.
- în tot acest timp, nu mi-ai spus niciodată că știi, răspunse Ross cu
un rânjet. De ce ai pomenit acum despre asta, Devlin? Mă apropii
prea mult de adevăr?
- Nu ai fost niciodată mai departe de adevăr, spuse Dev. Și, dacă
vei continua pe acest drum, nu vei ajunge niciodată la el.
- Mă ameninți? întrebă Ross, enervându-se.
- Este un sfat, răspunse Dev. Gratis. Și un alt sfat? Nu îmi trimite o
altă fotografie cu cuvintele „Știu adevărul" scrise pe ea. Nu suntem
într-un roman polițist.
- Și cum știi că am fost eu?
- Pentru că nu sunt prost, Ross.
- Du-te naibii! zise Ross ridicându-se. Habar nu ai ce știu. Habar nu
ai cât de aproape sunt să vă demasc pe toți, nenorociților!
- Să ne demaști ca fiind ce? întrebă el, un pic curios.
- Ceea ce sunteți cu toții, zise Ross. Niște criminali!

CAPITOLUL 11
Costumul era... era, pur și simplu, spectaculos.
Roșie se învârti și se răsuci în fața oglinzii mari prinse de ușa de la
baie. Nu avusese timp și nu probase rochia pentru a se asigura că
era în regulă înainte de bal. Așa că, iată-o vineri, în noaptea balului
mascat, și ea abia ce o aprobase.
Mulțumită tuturor sfinților, era potrivă - rochia se potrivea, în mod
clar.
Roșie găsise vechea rochie de mireasă într-un magazin de vechituri
și, când o cumpărase, în toată splendoarea ei crem și ivoar, nu
fusese sigură cum putea fi transformată într-o ținută adecvată, dar
acum nu arăta deloc precum rochia de mireasă pe care o
cumpărase.
Un mic rânjet îi apăru încet pe față. Rochia era din mătase cu
căptușeală de nailon, permițându-i croitoresei să o transforme. Era
vopsită în roșu aprins, și detaliile cu mărgele de pe corsaj fuseseră
scoase, vopsite în negru și folosite în jurul gulerului rochiei, al
mânecilor largi și al tivului. Fără corsetul negru, corsajul ar fi fost
larg, dar, cu acesta, sânii nu îi arătaseră niciodată mai bine și talia
nu-i arătase nicicând mai subțire, și nici măcar nu îl strânsese cât de
mult se putea.
Știa că unele femei ar fi purtat pantalonași sau o jupă pentru a crea
volumul specific perioadei pe care o reprezenta balul mascat, dar se
hotărî să nu poarte lenjeria grea și copleșitoare. îi plăcea felul în care
simțea rochia pe coapse și pe șolduri. De ce să strice asta cu o
lenjerie imensă?
Dacă Devlin ar fi văzut-o în rochia asta, și-ar fi înghițit cuvintele și
apoi le-ar fi scuipat înapoi. Roșie zâmbi cu un aer de superioritate la
imaginea din oglindă. Dar era puțin probabil să o vadă. Nu că ar fi
vrut asta, dar nu se gândi nici o secundă că Devlin avea să fie la
balul mascat. Costumele erau o cerință obligatorie, nu o excepție, și
nu și-l putea imagina purtând fie și doar o mască. Probabil dădea o
mulțime de bani organizatorilor și rezolva treaba.
Roșie se întoarse, verifică spatele, apoi se roti. Zâmbetul îi crescu în
timp ce își aranjă corsetul.
- Arăți minunat, draga mea, auzi o voce, în timp ce mărgelele
perdelei zornăiră.
Roșie își ridică privirea și o văzu pe mama ei zâmbind la ea în
oglindă. Mama ei venise pe la ea după serviciu și o ajutase să se
îmbrace. Roșie nu semăna deloc cu mama sau cu sora ei. Bella
avea aceiași ochi închiși la culoare și piele măslinie, împreună cu
silueta zveltă, grațioasă, care îi amintea lui Roșie de o balerină
elegantă.
„Zveltă“ și „grațioasă" erau două cuvinte pe care nimeni în toate
mințile nu le-ar fi folosit pentru a o descrie. Mai degrabă, robustă și
ciudată.
Un văr mai în vârsta de-al ei obișnuia să o tachineze fără milă atunci
când erau copii, susținând că fusese găsită pe malul râului, și, pentru
că era tânără și prostuță, se dusese direct la mama ei, plângând
isteric, pentru că era convinsă că fusese un copil nedorit găsit pe
malul râului sau furat.
Atunci fusese, probabil, prima și clar nu ultima dată când părinții ei
se întrebaseră cât de credulă era, dar copiii - chiar și din familie -
puteau fi atât de al naibii de răutăcioși.
Abia când Roșie se făcuse mai mare începuse să mai semene cu
tatăl ei. Dar toate cele trei femei din familia Pradine aveau părul
bunicii. Bucle mari, voluminoase, într-un amestec de castaniu și
maroniu; Roșie care avea părul într-un castaniu mai închis și pistruii
tatălui ei. Erau foarte puțin vizibili, cu atât mai puțin când se machia,
dar erau acolo, dovedind că genele erau ciudate.
- Mulțumesc, mamă!
Mama ei se uită la rochie, în timp ce se așeză în fotoliul mare, în stil
Victorian, cu perne de un verde smarald, pe care Roșie îl pusese în
colț, lângă ușile balconului.
- Nu îmi vine să cred că a fost o rochie de mireasă.
- Știu, nu? Se întoarse de la oglindă și merse spre dulap. Luă
masca. Nu crezi că este prea simplă, nu?
- Draga mea, cu rochia asta, ai putea și doar să-ți pictezi o mască.
Roșie râse. Masca era una ieftină, cumpărată de la un magazin de
suvenire. Era roșie cu dantelă neagră pe margine, simplă în
comparație cu cele decorate cu pene și bijuterii.
- M-ai văzut încercând să desenez un om? Sub nici o formă nu voi
picta o mască.
Mama ei își puse un picior peste celălalt. Se oprise la Roșie imediat
ce terminase treaba la patiserie, dar nu avea nici urmă de faină pe
ea. Când Roșie pleca de acolo, arăta de parcă s-ar fi tăvălit în faină.
- îți lași părul desfăcut?
Roșie încuviință din cap. își făcuse cărare pe mijloc, și, atâta timp
cât umiditatea era în limite rezonabile, buclele nu aveau să arate ca
o mare minge de cârlionți.
- Știu că, probabil, toată lumea va avea părul prins, dar, orice i-aș
face, ar arăta minunat când plec de aici, ca apoi să arate de parcă
un porc spinos a murit în părul meu.
- Exagerezi un pic, replică mama ei. Cu toate acestea, îmi place
cum îți stă cu el desfăcut. Te face să arăți sexy.
- Aș putea muri fericită dacă nu mi-ai mai zice că sunt sexy, mamă.
Mama ei își dădu ochii peste cap.
- Sarah vine aici sau...
- Mă întâlnesc cu ea la casă.
- Deci, ai și alte planuri weekendul acesta în afară de bal? întrebă
mama ei după o pauză.
- Nu chiar, zise ea clătinând din cap, punând masca pe măsuța de
toaletă.
Asta se putea schimba dacă Jilly reușea să convingă familia
Mendez să îi lase să facă o investigație mai de durată. Nu mai
fusese surprinsă nici un fel de activitate pe camera de filmat, și, chiar
acum, Jilly încerca și să- i convingă pe cei doi soți să permită echipei
NOPE să o aducă pe Sarah să vadă dacă putea comunica, dar
ezitau să facă asta, ceea ce li se părea ciudat atât ei, cât și lui
Lance, însă oamenii erau ciudați, chiar și cei normali care credeau
că aveau casa bântuită.
 Bineînțeles, Jilly era acum convinsă că activitatea venea de la
casa cumpărată de Lucian și, după părerea ei, asta explica de ce
erau pauze lungi în activitate. încă o bătea la cap pe Roșie să obțină
acces la casă. Chiar azi, îi lăsase un mesaj atât de lung, încât se
întrerupsese atunci când ajunse la cel de-al zecelea motiv pentru
care Roșie trebuia să-l roage pe unul dintre membrii familiei de
Vincent sau pe Nikki să intervină.
- Este perfect, spuse mama ei.
- De ce este perfect? întrebă ea, mijind ochii către mama ei, în timp
ce își îndreptă corsetul.
Mama ei zâmbi, și era acel zâmbet pe care Roșie îl știa mult prea
bine. Era mult prea nerăbdător, prea binevoitor, și se vedea o
strălucire aparte în ochii ei căprui. Roșie își adună curajul pentru ce
urma.
- Ei bine, este un tip pe care cred că ai fi încântată să-l cunoști,
spuse mama ei.
Roșie deschise gura să spună ceva, în timp ce degetele îi
încremeniră pe marginea de jos a corsetului.
- Este prieten cu Adrian, continuă mama ei. Adrian era soțul
surorii ei. Este terapeut pulmonar, divorțat, dar nu de curând.
Conform celor spuse de Bella, este foarte...
- Mamă, o întrerupse Roșie.
- Ce e? zise ea cu o privire perfect inocentă. Doar îți spun că este
un bărbat care sunt aproape sigură că este liber în acest weekend și
căruia i-ar plăcea să te cunoască.
- Te rog, spune-mi că nu m-ai scos din nou la mezat.
- Nu aș face niciodată așa ceva. Oftatul ei de revoltă nu avu mare
efect, având în vedere faptul că mama ei nu doar o dată, ci de trei ori
îi aranjase întâlniri fără știrea ei.
- Faptul că îți aranjez o întâlnire nu înseamnă că te scot la mezat.
- Ei bine, este aproape același lucru, răspunse ea, întorcându-se
la corset. Nu este ca și cum nu aș ieși la întâlniri.
- Să intri pe Tinder nu înseamnă să ieși la întâlniri.
- Mamă, spuse Roșie strâmbând din nas. De parcă ai ști ce este
Tinder.
 - Oh, știu foarte bine ce este, și, sinceră să fiu, sunt geloasă că
nu exista așa ceva pe vremea când eram singură. îl iubesc pe tatăl
tău din toată inima, dar ar fi fost drăguț să am această mică aplicație
în telefon.
Clătinând din cap, trase adânc aer în piept, și coastele îi atinseră
corsetul. Chestiile astea erau cel mai greu de îndurat, dar erau al
naibii de sexy.
- Ai sta nonstop pe telefon.
- Dar, serios, lui Erik - numele lui este Erik - i-ar plăcea tare mult
să te întâlnească. îți voi trimite numărul lui de telefon.
Roșie închise ochii și spuse o mică rugăciune. Nu era o rugăciune
bună. începea cu „Pruncule lisus, te rog ajută-mă“, așa că nu era
sigură că ruga avea să îi fie ascultată, dar merita să încerce.
- Ai numărul de telefon al acestui tip?
- Pentru tine. Nu pentru mine.
- Ei bine, da, evident, spuse Roșie, apoi făcu o pauză. Sau, cel
puțin, așa sper.
- Nu am spus că te vei întâlni cu el, dar sper că îi vei trimite un
mesaj. Se ridică de pe fotoliu și se apropie de locul unde stătea
Roșie, cercetând-o cu privirea. Vreau doar să fii fericită, draga mea.
- Sunt fericită. Nu arăt fericită? Pentru că sunt. Am, într-un final,
șansa să mă duc la balul mascat, așa că sunt al naibii de încântată.
- Știu, dar nu la asta m-am referit, spuse ea, mângâind-o pe
Roșie cu un deget pe obraz. Vreau să găsești acea fericire pe care ai
avut-o cu Ian.
Lui Roșie i se tăie răsuflarea.
- Mamă...
- Știu, draga mea. Știu că au trecut zece ani și că ai mers mai
departe. Știu asta, dar... îmi fac griji pentru tine. Ești fiica mea, și îmi
fac griji că nu îți vei permite să mai găsești genul acela de dragoste,
și, sincer, ce scop au toate astea, care e rostul vieții, când nu ai pe
nimeni cu care să le împărtășești?
- Am oameni cu care să împărtășesc. Pe tine. Pe tata. Pe Bella.
Prietenii mei.
- Nu la asta mă refeream.
 - Poate... poate că nu voi mai găsi genul acela de dragoste,
spuse Roșie trăgând ușor aer în piept și, desprin- zându-se din
îmbrățișarea mamei, făcu un pas în spate și se uită în ochii ei. Poate
că el a fost alesul, și eu nu sunt genul care să aibă parte de mai mulți
aleși. Și sunt împăcată cu asta.
- Chiar ești, Roșie? întrebă mama ei cu o privire tristă.
Chiar conta dacă era? Pentru că, dacă Ian fusese singurul ales
pentru ea, nu conta dacă era împăcată sau nu cu asta. Viața reală nu
era mereu plină de finaluri fericite, și foarte mulți oameni nu
ajungeau să experimenteze asta. Cel mai adesea, lucrurile erau fix
opusul la „fericiți până la adânci bătrâneți".
Și poate că așa era și în cazul lui Roșie. Finalul ei fericit nu avea
să fie împreună cu un bărbat sau cu o femeie. Trebuia să-l găsească
în interiorul ei.
Se gândi că asta deja era adevărat în cazul ei, dar, după momente
de genul acesta, nu mai era sigură.

CAPITOLUL 12
- Am un sentiment ciudat în legătură cu seara asta.
Strângând fusta lungă a ținutei ei astfel încât să nu cadă grămadă
în fața casei din St. Charles, Roșie se opri brusc și se întoarse pentru
a se uita la Sarah. Roșie abia ajunsese, și o găsi pe Sarah
așteptând-o la colțul străzii.
Sarah arăta uimitor în costumul ei. Era mai înaltă cu un cap decât
Roșie, avea tenul de culoarea piersicii și părul blond bogat strâns
într-un coc în vârful capului. Era îmbrăcată la fel ca Roșie, cu o
mască roșie cu dantelă neagră și cu o rochie roșie cu negru cu
mâneci largi și cu corset, corsajul din dantelă având un decolteu atât
de adânc, încât erau șanse ca sânii să îi iasă la înaintare cândva pe
parcursul serii.
Nu că Roșie ar fi fost în măsură să comenteze. Dacă se apleca,
era foarte probabil ca sânii să i se reverse sau poate chiar ca ea să
leșine, căci primul lucru pe care îl făcuse Sarah când o văzuse pe
Roșie fusese să-i strângă corsetul într-atât încât se mira că nu i se
rupseseră coastele.
 - Adică, un sentiment rău, de genul „hai să mergem acasă"?
întrebă acum Roșie. Sau doar un sentiment ciudat la modul general?
Ignorând privirile nemulțumite ale celorlalți petrecăreți, care erau
nevoiți să le ocolească, Sarah închise ochii și se apropie mai mult de
Roșie.
- Este un sentiment destul de puternic.
Roșie așteptă o explicație mai elaborată, simțind un fior la ceafa.
Aerul serii era rece, dar știa că nu temperatura o facea să tremure.
- încep să simt că nu ar fi trebuit să-ți accept invitația.
Râzând la remarca ei, Sarah își înclină capul într-o parte, și Roșie se
minună că nu se dezechilibra cu părul ăla bogat prins în creștet.
- Dacă ți-aș fi spus că urma să-ți pierzi un deget în seara asta, tot ai
fi aici. Ți-ai dorit să participi la balul mascat de ani de zile.
- Adevărat. Un bărbat trecu pe lângă ele îmbrăcat precum,
presupuse Roșie, vampirul Lestat și îi distrase atenția. Era un
costum destul de reușit. Se concentră din nou la Sarah. Dar ai un
sentiment ciudat.
- Nu este un sentiment rău. Doar că aud vocea asta. O lampă licări,
aruncând o lumină difuză galbenă pe gardul din coceni amenajat în
fața conacului. Sarah se întoarse, ridicând cele două plicuri ivoar
pentru a-și face vânt. Bineînțeles că nu existau bilete online sau
invitații pentru balul mascat. Totul era de modă veche, cu invitații pe
hârtie.
- A fost, mai degrabă, o șoaptă.
- O șoaptă? Roșie era obișnuită cu așa ceva când venea vorba
despre Sarah, cu șoaptele și senzațiile apărute din senin. Știi ce a
șoptit?
Sarah încuviință din cap, și o șuviță de păr îi căzu pe față, atingând
masca.
- Dacă nu există riscuri, nu există recompense.
- Serios? răspunse Roșie sec. O fantomă ți-a șoptit un discurs
motivațional la ureche?
- Amuzant, nu-i așa? spuse Sarah ridicând din umeri. I-ai zis
vreunuia dintre membri familiei de Vincent ce s-a întâmplat în timpul
sesiunii noastre?
Roșie era obișnuită și cu faptul că Sarah schimba mereu subiectul.
- Nu. Nu cred că m-ar crede, dar, ei bine, sunt ocupați cu o mulțime
de lucruri, explică ea, gândindu-se la Nikki. Nu este cel mai ușor
lucru pe care să-l aduci într-o conversație cu un străin.
- Sunt destul de șocată că nu l-ai găsit pe unul dintre ei să-i spui,
zise Sarah cu surprindere în ochi.
Roșie își țuguie buzele. Era greu să explice de ce nu spusese nimic.
E adevărat, marea majoritate a oamenilor ar fi înțeles de ce, pentru
că suna foarte nebunesc și chiar o deranja pe Roșie că nu
împărtășise acea informație, dar asta însemna să discute cu unul
dintre membrii familiei de Vincent și posibil să-i atragă atenția lui
Devlin.
Ceea ce era inevitabil, din moment ce plănuia să o viziteze din nou
pe Nikki.
- Ar trebui să mergem, spuse Sarah după ce se uită la ea o clipă.
Și, cu asta, Sarah se avântă în mulțimea de oameni care se strecura
prin intrarea îngustă din gard. Era un lucru bun că lui Roșie îi plăceau
ciudățeniile, dar, la naiba, Sarah putea fi foarte ciudată uneori.
Ținându-și poalele rochiei, o prinse pe Sarah din urmă și se uită la
conacul uimitor în stil grecesc, amplasat lângă Universitatea Loyola.
Roșie îl văzuse de sute de ori, dar niciodată așa. Niciodată în
noaptea legendarului bal mascat, unde veneau cei mai puternici și
mai bogați oameni din New Orleans și Dumnezeu știe ce se
întâmpla. Dar Roșie nu era interesată de nimic din toate astea.
Roșie își trecu o mână peste poșeta cu perle, simțind micul
reportofon, și rânji. Unicul ei scop în seara asta era să înregistreze
vocea miresei omorâte.
Era foarte puțin probabil să mai aibă această șansă, așa că poate
vocea pe care o auzise Sarah îi transmisese un mesaj foarte
important, dacă nu chiar incredibil de siropos. Nu exista recompensă
fără riscuri.
Poarta era păzită de câțiva paznici, acesta fiind motivul pentru care
dura foarte mult să intre, dar Sarah le arătă invitațiile, și trecută
imediat, încetinind pasul pe măsură ce înaintau pe proprietate. Peste
tot în jur vedeau dantelă alb cu negru, o mare de tafta, măști cu pene
și ace de păr elaborate. Doamnele aveau alunițe pic
tate și fețele pudrate precum prăjiturile din faină de orez și la gât
purtau coliere care păreau a fi din smaralde și safire autentice.
Un miros grețos de parfum amestecat cu apă de colonie o ameți pe
Roșie. Ei bine, probabil și corsetul avea ceva de-a face cu asta, dar
rezistă. Spera că înăuntru avea să găsească vin, ideal din acela
scump, pe care ea nu l-ar cumpăra, pentru că nu își permitea.
- Chiar este frumos, nu-i așa? spuse Sarah luând-o de braț pe
Roșie.
Chiar era. Conacul era retras mult de la stradă, și părea că fiecare
lumină din interior era aprinsă. Peluza din față era scăldată într-o
lumină albă difuză, și lampioane din hârtie atârnau de stâlpi. Aleea
lată ducea către un set de trepte care erau lungi cât lățimea casei.
- Mulțumesc că m-ai invitat! spuse Roșie strângând-o de un braț.
Știu că deja ți-am mulțumit, dar merită să repet. Este o experiență
uimitoare.
- O experiență uimitoare să ne strecurăm în acel dormitor? îi șopti
Sarah aplecându-se spre ea.
- Cum îndrăznești să sugerezi astfel de lucruri? replică Roșie făcând
pe timida și prefacându-se a icni indignată.
- Uh-huh, spuse Sarah râzând în timp ce urcau treptele. Dacă ești
prinsă, nu te cunosc.
- O să mă asigur că voi striga numele fostului tău logodnic de sus,
ca să îl audă toată lumea.
- Așa te vreau.
Simți pe pielea încinsă aerul rece în timp ce trecură în foaierul mare,
sub formă ovală. Probabil foloseau magia voodoo pentru a menține
aerul rece în interior, cu toate acele corpuri înghesuite și cu ușile
lăsate deschise, dar era recunoscătoare pentru asta. Se așteptase
să se simtă ca într-o saună în interior, dar spațiul era destul de
aerisit.
Era greu să se conecteze cu acel spațiu, date fiind gălăgia, zumzetul
conversației și prezența oamenilor peste tot. Era atât de mult de
auzit și de văzut, încât era un pic copleșită, și îi aminti de încercările
de a merge pe străzi în timpul sărbătorii de Mardi Gras. Se uită la
fețele ascunse și la corpurile costumate. Dacă era aici o persoană
cunoscută, ceea ce era puțin probabil, pentru că nu își petrecea
timpul alături de asemenea persoane pretențioase, nu ar fi
recunoscut-o... Făcu ochii mari. La naiba, bărbații purtau...
- Pantaloni de călărie, șopti Roșie, pe față apărându-i un zâmbet
ușor în timp ce își plimba privirea peste tot și remarca pantalonii gri,
negri și în culoarea pielii, foarte mulați. Mulți dintre ei aveau asortate
ghete de călărie autentice. Din cine știe ce motiv, nu observase asta
când era afară. Poartă pantaloni de călărie, sublinie ea.
- Exact.
- Crezi că au suspensori pe sub pantaloni?
Sarah pufni.
- Știi, așa ar fi cu adevărat adecvați timpurilor de atunci, șopti Roșie.
Pentru că unele dintre... acele pachete nu arată veridic.
- Chiar sper că priveliștea ce ni se oferă nu este din cauză că poartă
suspensori, replică ea. Cu toate acestea, sunt câteva piese bune pe-
aici.
O femeie din fața lor se uită peste umăr, cu buzele-i date cu ruj roșu
aprins curbate într-un zâmbet ușor în timp ce le studie, privirea
stăruindu-i sub nivelul bărbiei lor.
- Multe lucruri... drăguțe în seara asta aici, răspunse femeia și apoi
le făcu cu ochiul, înainte de a se întoarce. Sarah și Roșie se uitară
lung una la alta.
- Trebuie să găsim rapid ceva de băut, spuse Sarah și o luă de braț
de Roșie. Ar trebui să fie în stânga, în sala cea mare.
Roșie o lăsă pe Sarah să o conducă și, în timp ce se desprinseră de
mulțime, putură vedea mai mult din casă. Admiră pereții de stejar și
scara impresionantă din chiparos. Camerele erau decorate cu
medalioane din ipsos și cu mulaje elaborate, despre care își imagină
că erau originale. Sarah avea dreptate. Nu numai că în sala cea
mare era instalat barul, dar mulțimea era mai puțin numeroasă, ceea
ce era surprinzător, din moment ce acolo era alcoolul. Un grup mic
de femei era lângă fereastra mare, uitându-se la bărbații care
stăteau la bar.
- Hai să torni pe gât niște vin dulce, zise Sarah râzând. Și eu niște
whisky scump ca naiba.
- Este un plan minunat, zise Roșie în timp ce se apropiau de bar.
- Mă scuzați, domnilor, spuse Sarah cu voce îmbietoare, cu accent
sudic. Ne putem strecura și noi?
Doi dintre cei mai apropiați bărbați se întoarseră, și, la naiba, dar
privirile lor erau la fel de ostentative ca femeia din foaier.
- Bineînțeles, șopti unul din ei și se dădu laoparte, așa cum făcu și
celălalt. Amândoi aveau părul deschis la culoarea și ochi căprui,
maxilar puternic și zâmbet frumos. Cu jumătate de față ascunsă,
doar atât putu vedea din trăsăturile lor. Hotărî că erau frumoși în timp
ce zâmbi la ei, pentru că majoritatea bărbaților erau frumoși când
purtau mască.
- Mulțumesc, spuse ea.
- Voi ce beți? întrebă Sarah, și, în timp ce aceștia răspundeau, Roșie
surprinse privirea barmanului.
Care era ațintită asupra sânilor ei. Comandă băuturile, apoi se
întoarse spre cei doi bărbați, sprijinindu-se cu șoldul de bar.
„Vreau să găsești acea fericire pe care ai avut-o cu Ian.“
Cuvintele mamei ei i se strecurară în minte fără voia ei, dar insistente
și răsunătoare. Voia să mai experimenteze asta? Da, voia, dar și nu
voia... Dându-și seama că unul dintre bărbați vorbea cu ea, își reveni
din reverie.
- Poftim?
- Este în regulă, spuse el cu un zâmbet cald. Spuneam că mă
numesc Theo. Tu?
- Roșie, răspunse ea, acceptând paharul de vin roze, acidulat.
- îmi place. Ești de pe aici, Roșie?
Sorbind din vin, ea se uită la Sarah. Prietena ei se descurca de
minune în încercarea de a-l uita pe fostul ei logodnic.
- Născută și crescută aici. Dar tu?
Din Baton Rouge, dar îmi place să cred că am fost adoptat de New
Orleans, răspunse el. Sunt aici de patru ani.
- Ei bine, știi ce se spune despre New Orleans? Fie te acceptă cu
brațele deschise, fie te respinge categoric.
- Nimic mai adevărat, zise Theo și ridică paharul.
Roșie era pe cale să-l întrebe ce îl adusese în New Orleans, când se
întâmplă - senzația că degete calde trasau o dâră pe spatele ei. Veni
de nicăieri, și, înainte de a deveni conștientă de ceea ce facea, se
uită peste umăr. Privirea ei poposi asupra lui cu o precizie
înfiorătoare.
Bărbatul se sprijinea de bar, cu picioarele încrucișate în dreptul
gleznelor și cu brațele pe tejghea. Bea o băutură de culoarea
chihlimbarului dintr-un pahar mic și se uita direct la ea. Privirile li se
întâlniră, și Roșie deveni vigilentă, simțind cum o trec fiorii în ciuda
mânecilor lungi ale rochiei.
Stai un pic...
Chiar și cu mască și fiind prea departe pentru a-i putea vedea
culoarea ochilor, recunoscu părul negru perfect aranjat și bărbia ca
de granit.
La naiba, era Devlin de Vincent.
Nu îi venea să creadă. Niciodată nu se gândise cu adevărat că el
putea fi aici. Nimic din felul lui de a fi nu dădea de înțeles că ar
participa la vreun bal mascat și ar purta o mască, dar el era acela și
arăta...
Roșie rămase cu gura căscată. Purta pantaloni strâmți negri și
arăta... O trecu un fior, dar acesta era fierbinte, ca și cum ar fi stat
prea aproape de o flacără.
Oh, de ce era Dumnezeu așa crud? Cu mare efort, ea ridică privirea.
Cu masca pe față și purtând acei pantaloni, arăta ca și cum ar fi
apărut direct dintr-o fantezie.
Pe buze i se citi un zâmbet de superioritate în timp ce își ridică
paharul în direcția ei.
Pentru numele lui Dumnezeu, probabil că ea avea cel mai mare
ghinion. Chiar nu voia să-l vadă, mai ales după replicile lui atunci
când fusese la el acasă.
înainte de a se întoarce cu spatele la el, își ridică paharul cu vin către
el, precum și degetul mijlociu.
Roșie se concentră din nou la... la naiba, cum îl chema? Nu își putu
aminti, și acum acesta se uita la ea într- un mod care dădea de
înțeles că el vorbise și ea nu ascultase. Cum ar fi putut? Chiar și cu
spatele la Devlin, îl putea simți uitându-se la ea.
Nu mai putea rămâne în această încăpere, și, în plus, nu venise aici
ca sa flirteze cu bărbați frumoși al căror nume nu și-l putea aminti
sau ca să simtă ochii lui ațintiți asupra ei.
Cerându-și scuze față de bărbatul din fața ei, se uită către Sarah. Cu
o singură privire, aceasta înțelese unde urma să se ducă Roșie.
Ignorând prezența lui Devlin, care stătea la capătul barului, ieși cât
putu de repede din încăpere, sperând că avea să arate senzual în
timp ce facea asta și nu ca și cum ar șchiopăta.
Singurul lucru bun al faptului că el se afla aici în seara asta era că
avea ocazia să o vadă. Pe ea și rochia minunată care îi facea sânii
să arate absolut uimitor, așa că măcar asta era o consolare.
Hotărâtă să nu mai petreacă nici măcar un minut stresându-se cu
privire la apariția neașteptată a lui Devlin, intră în foaierul încă plin de
oameni. Se întâmpla ceva spre partea din spate a casei, unde cânta
o trupă. Se strecură pe lângă un grup care stătea lângă scara cea
mare. Cu paharul de vin în mână, urcă treptele așa cum ar fi învățat-
o mama ei.
Merse ca și cum avea toate motivele pentru a fi acolo și, ca de
obicei, funcționă. Nimeni nu o opri. Nimeni nu o strigă în timp ce își
plimba mâna de-a lungul balustradei frumoase din lemn. Ajunse la
cel de-al doilea etaj cu un zâmbet îngâmfat.
Putea foarte bine să fie spion.
Sau ninja.
Sau, și mai bine, un spion-ninja.
întorcându-se către dreapta, își prinse piciorul în marginea covorului.
Alunecă și încercă să se sprijine în mâna liberă. Ca prin miracol, nu
își vărsă băutura.
Bun, categoric nu putea fi spion sau ninja.
Clătinând din cap, merse până la holul care ducea către spatele
casei. „Te rog să fie deschisă. Te rog să fie deschisă." Puse mâna
pe clanța ușii de la ultimul dormitor de pe stânga. Ușa se deschise,
iar ea răsuflă ușurată.
Aprinse lumina și se uită prin cameră în timp ce înainta, lăsând ușa
întredeschisă. încăperea era destul de mică și cu puțin mobilier.
Lângă un perete, erau un pat și o noptieră, comoda fiind pe peretele
de lângă ușă. Lângă fereastră era o oglindă. Totul era nou, așa că,
dintr-un motiv anume, nu se simți atât de vinovată când își puse
paharul pe noptieră.
Era oarecum lipsit de etică să umble prin acea cameră fără a avea
permisiunea, dar nimeni în locul ei nu ar fi ratat șansa. Atât Lance,
cât și Jilly făcuseră același lucru - de mai mult ori și fuseseră, nu o
dată, prinși.
Deschizându-și poșeta, căută reportofonul.
- Roșie, se auzi o voce puternică, mult prea familiară. Ce surpriză!

CAPITOLUL 13
Dev o recunoscu imediat ce intră în sala mare a balului împreună cu
blonda înaltă, înainte chiar ca ea să fie conștientă de prezența lui.
Cum ar fi putut să nu o remarce? Fiecare femeie de la bal era
îmbrăcată fie să ademenească, fie să impresioneze, dat nici una -
nici măcar o femeie de aici - nu era la fel de în elementul ei precum
Roșie. Era seducătoarea, și toți ochii erau ațintiți asupra ei.
Rochia aceea...
Dumnezeule! Spre deosebire de majoritatea femeilor de aici, nu
purta jupa aceea ridicolă care mărea volumul fustei. A ei era mai
degrabă un înveliș roșu cu negru, învăluindu-i coapsele și șoldurile la
fiecare pas, cu
talia joasă și cu corset. Rochia aceea...
„La naiba...“
Voia să găsească un sac de pânză și să o acopere cu el.
Și mai voia și să sfâșie rochia aceea cu dinții.
Bourbonul pe care îl băuse îl arse pe gât în timp ce privirea îi zăbovi
pe umflăturile delicate de deasupra dantelei negre. O văzuse pe
Roșie doar în tricouri largi, dar, în puținele momente în care corpurile
lor se atinseseră, simțise îndeajuns de mult pentru a ști că avea sânii
tari și voluminoși. Văzând-o în rochia aceea, aproape că îi era
imposibil să ignore cât de frumos îi era corpul, cu toate acele forme
delicate ascunse de material.
Nu rezolvă mare lucru nici când reuși, în cele din urmă, să-și ridice
privirea către fața ei. Buzele-i pline erau date cu un ruj roșu delicat și
ochii îi fulgerau pe sub masca simplă cu roșu și negru. Era împotriva
curentului în multe feluri. Avea părul lăsat pe umeri în loc să fie prins
într-un mod complicat. Buclele acelea groase îi mângâiau fața sub
formă de inimă și îi cădeau pe umeri, fiind mai lungi decât se
așteptase. Roșie nu purta nici un fel de bijuterie - în afara lănțișorului
de aur, cel pe care era verigheta soțului ei decedat -, și asta o făcea
chiar mai elegantă decât cele care aveau la gât și la urechi diamante
de mii de dolari.
Roșie te lăsa pur și simplu fără cuvinte.
Nu că nu observase asta înainte, chiar și când purta haine largi și
avea părul prins la spate. Din momentul în care o văzuse în
apartamentul ei, se gândise că era frumoasă, dar acum își dădea
seama de cât de uimitor de frumoasă era. Și cunoscuse multe femei
frumoase, unele care se născuseră așa și altele care ajunseseră așa
datorită mâinilor unui chirurg abil. Nici una nu se putea compara cu
Roșie, pentru că ea era precum focul.
Simțurile i se ascuțiră și corpul i se trezi la viață doar văzând-o, și
știa că nu avea nimic de-a face cu conversația lor superficială sau cu
ceea ce credea despre ea.
Dev reacționa pur și simplu la ea, și, la naiba, asta era ceva rar și nu
îi plăcea. Deloc.
Că era surprins să o vadă la balul mascat era puțin spus, dar
descoperea că Roșie avea obiceiul de a apărea pe neașteptate.
Se gândi la ceea ce îi spusese Gabe și simți o undă de vinovăție,
însă Dev se îndoia că aparițiile ei erau atât de întâmplătoare.
Probabil, mai degrabă, extrem de calculate, pentru că nu avea cum
să nu își imagineze că el urma să fie acolo.
Când ea ieșise din încăpere, o urmărise, chiar dacă știa că nu
trebuia să facă asta. Nu avea habar ce punea Roșie la cale, dar era
sigur că avea legătură cu nenorocitul ăla de jurnalist, și asta însemna
că trebuia să stea naibii departe de ea, însă curiozitatea preluă
controlul când ea urcă scările din chiparos și se duse spre un
dormitor mai mic aflat în partea din spate a casei. Ce naiba avea de
gând să facă? Nimic bun, dacă era să se ia după ochii mari cu care
se uita la el acum. Arăta de parcă ar fi fost prinsă încercând să fure
bijuteriile coroanei.
- Ce faci aici, sus? întrebă ea, scoțând mâna din poșetă.
- Am o întrebare mai bună. Ținând în mână paharul de bourbon, se
sprijini de ușa pe care o închise. Ce cauți tu la balul mascat?
- încerc să petrec o seară plăcută, fără drame, răspunse ea, și
pieptul acela al ei frumos care îl distrăgea se umflă în momentul în
care trase aer în piept. Dar se pare că nu se va întâmpla asta.
- Nu asta am întrebat, și știi bine, spuse el zâmbind cu superioritate.
Nu ai mai fost până acum la acest eveniment, adăugă după o pauză.
Aș fi remarcat.
- Oh, serios? replică ea strângând cu putere poșeta.
Dev încuviință din cap.
- Sunt sute de persoane acolo jos. Cum ai putea ști dacă am mai
fost la acest eveniment și tu pur și simplu nu m-ai observat?
- Nu există nici o șansă să nu te fi observat. Nu dacă erai îmbrăcată
așa.
- Nu sunt sigură că acesta a fost un compliment, spuse ea după o
perioadă de tăcere în care încercă să își dea seama ce voise el să
spună, dar, cunoscându-te, probabil a fost o insultă.
- Nu a fost o insultă, răspunse el. Arăți minunat. Uimitor, sincer.
Dacă ai mai fi fost la acest eveniment și ai fi arătat așa, te-aș fi
remarcat imediat.
Buzele lui Roșie se depărtară, atrăgându-i atenția. El nu fusese
niciodată genul de tip înnebunit după sărutat. La naiba, nu o
sărutase nici măcar o dată pe Sabrina, în special pentru că nu își
dorise buzele acelei femei nicăieri în apropierea buzelor lui, dar
niciodată nu își dorise mai mult să știe ce gust aveau buzele unei
femei și cum se simțeau decât își dorea în acest moment.
- Ești beat? întrebă ea.
- Aș vrea eu, răspunse el ridicând dintr-o sprânceană.
Ea se uită prin cameră înainte ca privirea să i se întoarcă la el.
- Prietena mea avea o invitație în plus și știa că mi-am dorit
dintotdeauna să particip la acest bal, așa că m-a invitat, spuse ea
după câteva momente.
- Blonda cu care ei venit? întrebă el.
Roșie se uită la el în timp ce încuviință din cap.
- Dar asta nu lămurește ce cauți în camera asta, în loc să fii cu
prietena ta, bucurându-te de petrecere.
- Mă bucur de petrecere.
 - Singură? într-un dormitor la etaj, unde sunt sigur că nu le este
permis oaspeților să se plimbe? întrebă el.
- Te-ai gândit, oare, că poate te-am văzut și încercam să mă
ascund? spuse ea strângând din buzele alea ademenitoare.
- Pentru nimic în lume nu cred că ai fugi vreodată de mine.
Roșie își dădu ochii peste cap.
- Ce faci aici?
- Măsor cadrul ușii pentru o perdea din mărgele. Tu ce cauți aici?
El izbucni într-un râset ce nu suna familiar nici măcar pentru
urechile lui.
- Sunt convins că proprietarii vor aprecia decorul suplimentar, dar
mă îndoiesc sincer că asta faci. Sau cel puțin sper că nu asta faci.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse ea mijind ochii. Tu ce cauți
aici, sus?
- Te-am urmărit, recunoscu el.
- Ei bine, nu numai că asta este ciudat, dar este și deranjant, zise
ea clipind.
- De ce anume? întrebă el luând o gură de bourbon, uitându-se la
ea cu ochii pe jumătate deschiși.
- Pentru că sunt sigură că m-ai urmărit doar ca să mă insulți, și nu
îți voi acorda luxul acesta, zise ea luân- du-și paharul cu vin și
apropiindu-se, cu bărbia ridicată. Așa că poți să te dai la o parte din
ușă?
- Nu te-am urmărit pentru a te insulta. Sunt destul de sigur că am
stabilit asta când am spus că arăți minunat.
- Serios? veni răspunsul ei sec. Chiar dacă restul conversațiilor
noastre, cu excepția celei din cimitir, s-au terminat cu tine insultându-
mă pe mine? De ce ar fi diferit în seara asta?
în seara asta era diferit. El nu știa cum de știa așa. Poate că era
instinctul, dar știa că seara asta nu era ca nici o alta de dinainte.
- Mereu ești așa certăreață?
- Mereu ești așa plin de tine? ripostă ea. Oh, stai! Nu răspunde!
Deja știu. Ești.
- Plin de mine? Nu am mai auzit sintagma asta de când... aveam
13 ani.
-Și?
 - Cine mai spune asta?
- Eu, zise ea zâmbind, și zâmbetul i se duse direct în penis,
întărindu-l. O readuc la viață cu stil.
- Credeam că sunt un nemernic, zise el zâmbind.
- Ești ambele. Un nemernic plin de sine.
- Asta este destul de impresionant.
- Nu chiar, zise ea și luă o gură din vin.
Dev o privi cum își plimbă degetul pe marginea paharului și își
dădu seama că era ciudat de gelos pe paharul de vin. Voia ca ea să-
l atingă pe el așa, dar, având în vedere faptul că cel mai probabil îl
ura, nu avea să se întâmple asta... Dar apoi, îl simțise în dimineața
aceea din apartamentul ei, și putea jura că văzuse excitare în
privirea ei și în respirația ei sacadată.
- Cred... cred că ar trebui să îmi cer scuze, spuse el, ridicându-și
privirea către ea.
- Pentru ce anume? întrebă Roșie, sorbind iar din vin.
Dev simți cum penisul i se întărește când ea scoase limba pentru
a prinde o picătură de vin de pe buza de jos.
- O să mă faci să spun, nu-i așa?
- Nu este evident? Da, zise ea zâmbind ușor. Pentru că, atunci
când ai rostit cuvântul „scuze“, a sunat de parcă te înecai.
- Nu este adevărat.
- Te înecai cu aroganța ta, adăugă ea.
- în regulă. M-am purtat precum un nesimțit.
- Când anume? în apartamentul meu când mi-ai insultat decorul
interior sau când ai insinuat că aveam motive ascunse pentru a-ți da
florile în cimitir?
El deschise gura, dar nu apucă să spună ceva, pentru că,
aparent, Roșie nu terminase.
- Sau când ai insinuat că urmăream să îi fac cine știe ce infamie
familiei tale doar pentru că am prezentat-o pe prietena mea unui tip?
Se opri în fața lui, coborând mâna în care avea paharul, și, pentru o
secundă, se gândi că avea să verse conținutul pe el. Sau îți ceri
scuze pentru că m-ai făcut să îmi mut mașina și să nu mă simt
complet binevenită în timp ce îmi vizitam prietena? Stai! Nu am
terminat. îți ceri scuze pentru că ai spus că doar ideea de a face sex
cu mine este ridicolă?
- Da, zise el, aflând că Roșie avea o memorie remarcabilă. Da.
îmi cer scuze pentru toate astea. îmi... pare rău!
- Nici dacă ai încerca nu ai părea mai puțin credibil, spuse ea
ridicându-și capul.
Era sincer. Și asta era - ei bine, era adevărat. Poate că
interpretase greșit? Poate că o facea vinovată prin asociere? Nu era
sigur, dar... simțea vină, și el nu simțea vină pentru multe lucruri.
- Am fost un nemernic cu tine.
- Da, ai fost, dar nu poți să te deznemernicești.
- Să mă deznemernicesc? întrebă el clipind nedumerit.
Ea chicoti, și el nici măcar nu ripostă. Nu ezită. Râse ca răspuns
la sunetul scos de ea, surprinzându-se chiar și pe el.
- Da, să te deznemernicești, zise ea terminându-și vinul și apoi
ridică din umeri. Nu cred că este posibil.
- Orice este posibil când îmi propun.
Ea pufni.
- Deci, nu îmi accepți scuzele?
- Nu chiar. Cuvintele nu au valoare. Acțiunile reprezintă totul.
- Sunt de acord cu asta, spuse el și ridică paharul către ea, apoi
termină conținutul, bucurându-se de gura de bourbon. Ești un mister
pentru mine, și asta este... diferit, recunoscu el, așezându-și paharul
pe comodă. Aș putea afla tot ce aș dori despre tine dând un simplu
telefon, însă, cu toate asta, nu am facut-o. Numai asta și este un
mister.
- OK, nici nu știu de unde să încep, așa că voi spune uau, asta ar
fi o încălcare gravă a intimității.
- Ar fi.
- Și doar asta ai de spus? întrebă Roșie, holbându-se la el pentru
o clipă.
- Da, răspunse el, îndreptându-se și îndepărtându-se de ușă. Dar
nu am făcut asta.
- Crezi că meriți un premiu pentru că nu ai fost un hărțuitor?
Se întâmplă din nou. Zâmbetul pe care nu îl putu opri și pe care
nici nu încercă să-l oprească.
 - Cred că da.
- Uau! Roșie râse, și nu era un râset amar sau rece. Ești... o figură.
- O să o iau ca pe un compliment.
- Bineînțeles, spuse ea ridicând dintr-un umăr. Ei bine, dacă chiar ai
da telefonul acela ciudat, nu ai afla nimic interesant. Am avut o viață
destul de plictisitoare.
- Acum, asta este o minciună, șopti el făcând un pas în față. Mă
îndoiesc că există ceva legat de tine care să fie plictisitor.
- Chiar vrei să știi ce faceam aici? întrebă ea după un moment lung,
în care privirile li se întâlniră.
- Da, vreau, spuse el, cu adevărat interesat.
Ea se mai uită la el o clipă, apoi se întoarse, ducându-se până la
noptieră, pentru a-și lăsa paharul acolo. El o urmări, zăbovind cu
privirea pe mișcarea șoldurilor ei.
Dumnezeule!
îi ploua în gură? Pentru că așa avea senzația.
Roșie se întoarse cu fața la el, deschizându-și poșeta.
- Această cameră este bântuită.
Dev deschise gura și apoi o închise imediat.
- Legenda spune că o mireasă a fost omorâtă aici de către un iubit
gelos, în noaptea de dinaintea nunții, continuă ea, scoțând un obiect
mic, dreptunghiular. Se presupune că îi poți surprinde vocea pe
reportofon. De aceea am venit aici.
- Reportofon, spuse el surprins, deși nu ar fi trebuit să fie.
- Da, un dispozitiv electronic...
- Știu ce este, spuse și se apropie de ea, lângă pat. Ai găsit ceva?
- Nu. M-ai întrerupt tu.
- îmi permiți? întrebă el întinzând mâna.
Ea ezită, apoi i-l dădu. Degetele li se atinseră în timp ce el lua cutiuța
rectangulară neagră. întorcând reportofonul, verifică să vadă dacă
era oprit. Era, dar asta nu însemna că nu fusese pornit în tot acest
timp.
Dumnezeule, chiar și el știa că părea paranoic.
Dev alungă gândul din minte în timp ce îi înapoie dispozitivul lui
Roșie.
- Nu vei încerca să... investighezi camera acum? întrebă el când ea
îl puse înapoi în geantă.
- Cu tine în cameră? replică ea uitându-se la el cu o privire amuzată.
Da, mai degrabă aș face o lobotomie.
- Exagerezi.
- închizând poșeta, o puse pe pat, și lui îi plăcu asta, pentru că
însemna că nu avea de gând să plece chiar atunci. Nu ar fi trebuit să
îi placă asta, fiindcă trebuia să fie jos când începea licitația.
- Nu crezi în fantome, spuse ea, uitându-se în dreapta lor. în oglindă
li se vedea reflexia. Așa că, fiind aici, ar face ca întreaga încercare să
fie nu numai inutilă, ci chiar dureroasă.
Dev nu știu de ce spuse ce spuse, punând în cuvinte gânduri pe care
nu li le mărturisise nici măcar fraților lui, dar seara asta... da, seara
asta era diferită.
- Nu am zis niciodată că nu cred în fantome.
- Sunt destul de sigură că ai spus, zise ea cu ochi mari.
- Nu cred în multe dintre lucrurile pe care le fac vânătorii de fantome
și nebunii de genul ăsta. Sunt de părere că majoritatea sunt escroci
sau nebuni, dar nu am spus niciodată că nu cred. Sunt multe prostii,
și puține lucruri sunt adevărate când vine vorba despre așa ceva.
Ea se uită la el ca și cum nu ar fi știut ce să spună în primă fază, apoi
îl întrebă ceva ce îl mai întrebase:
- Casa ta este bântuită, Devlin?
El își mușcă buza, gândindu-se cum să răspundă la această
întrebare.
- Lucrurile... lucrurile se întâmplă într-o manieră proprie acolo.
Lucruri care nu pot fi explicate cu ușurință.
- Ce fel de lucruri? întrebă ea, cu interesul citindu-i-se în ochii aceia
frumoși.
- Sunete care nu pot fi explicate. Lucruri care se mișcă fără să le
atingă cineva, spuse el așezându-se pe pat și întinzându-și
picioarele. Am văzut...
- Ce ai văzut? întrebă ea așezându-se lângă el, într-o poziție destul
de rigidă, din cauza corsetului.
- Am văzut umbre, spuse el uitându-se la ea. Mișcări pe care le-am
surprins cu coada ochiului când nimeni altcineva nu era în cameră
sau pe holuri.
Ea se aplecă spre el, punând o mână pe pat, lângă coapsa lui. El
trase adânc aer în piept, simțind miros de... nucă de cocos.
- Deci, crezi că este bântuită casa ta? Atunci, de ce ai avut acea
reacție când te-am întrebat prima dată?
- Pentru că sunt un nemernic? spuse el uitându-se din nou la gura ei
și simțind nevoie să-și depărteze coapsele.
- Sună destul de corect, zise ea zâmbind.
- Pot să cred numai ce văd și ceea ce mi s-a întâmplat, spuse el.
- Dar dacă ai văzut și ai auzit lucruri în casa ta, cum poți avea o
atitudine atât de disprețuitoare față de vânătorii de fantome și față de
experiențele altor oameni?
- Pentru că, așa cum am spus, cred că majoritatea sunt escroci sau
nebuni.
- Crezi asta și despre mine? întrebă ea, zâmbetul dispărându-i de pe
față.
- Cred că tu crezi în ceea ce faci, spuse el, neștiind ce credea, de
fapt, despre ea.
- O alegere frumoasă de cuvinte, replică ea, mijind ochii.
El ridică din umeri.
- Nu înțeleg, spuse ea după un moment. Ai fost martor la activități
supranaturale și, cu toate astea, te îndoiești în mod automat de
afirmațiile altcuiva? Nu pricep.
Dev se lăsă pe spate, sprijinindu-se pe un braț în timp ce se înclină
spre ea.
- Chiar săptămâna asta am văzut ceva, spuse și simți cum îi apare
un zâmbet în colțul gurii. O umbră neagră la celălalt capăt al holului.
M-am gândit la tine când am văzut-o.
- Sunt convinsă că ai fost copleșit de gânduri fericite.
- Nu le-aș numi chiar fericite, șopti el, uitându-se la fereastră. Tu ai
văzut vreodată ceva, cu ochii tăi?
- Da, spuse ea repede. Am văzut fantome și le-am auzit.
Dintr-un motiv anume, Dev se gândi la acea după-amiază de
sâmbătă, pe când era copil, ultima dată când prietena mamei lui o
adusese pe Pearl la ei.
- Deci, crezi în viața de după moarte?
Roșie își coborî bărbia, și câteva bucle îi căzură pe umeri,
ajungându-i la sâni.
- Ceva este după moarte. Dacă nu ar fi, nu ar exista spirite. Și, dacă
nu ar fi, ce rost ar mai avea toate astea? Toată bucuria și tristețea,
toate eșecurile și succesele. Trecem prin această viață și apoi doar
să murim și asta să fie tot? Nu vreau să cred asta. Urmă o pauză,
când își lipi buzele pline una de cealaltă. Nu pot, continuă ea.
Dev simți cum i se strânge pieptul în timp ce ea își ridică privirea
către el. Exact ca înainte, cuvintele îi apărură pe limbă. Cuvinte pe
care nu le mai spusese cu voce tare nici unei alte ființe umane.
Poate pentru că ea era un străin pentru el, dar în același timp nu era.
Poate pentru că știa atât de puține despre el și el știa atât de puține
despre ea. Și poate pentru că ea nu era impresionată de el. Nu era
fascinată și nu încerca să-l ademenească. Se gândea că exista
posibilitatea ca ea să lucreze cu Ross, dar ceea ce știa cu siguranță
era că ea nu se temea absolut deloc de el.
Așa că poate știa totuși de ce spuse ceea ce îi ieși din gură.
- Am murit o dată.
- Poftim? întrebă ea uitându-se la el, ducându-și degetele la firul
care ținea masca.
- Nu face asta! spuse el prinzând-o de încheietură. Este... mai ușor
în felul acesta.
Ea se uită la el, apoi privirea îi coborî spre locul unde mâna lui o
ținea pe a ei.
- Ai murit? întrebă ea după un moment lung de tăcere.
- Probabil ar fi trebuit să detaliez, spuse el cu un zâmbet pe buze.
Când eram tânăr - copil mic, de fapt -, am fost... rănit destul de grav.
Am murit, dar am fost readus la viață.
- Oh, Dumnezeule! spuse ea aplecându-se în față în timp ce își puse
ambele mâini pe pat, lângă coapsele lui. Nu am trecut niciodată prin
așa ceva. Adică, am vorbit cu oameni care au trecut prin asta, dar...
Ce ai pă-
țit?
Frații lui nu se născuseră încă și nici nu știau despre asta. Singurii
oameni în viață, în afară de el, care știau ce se întâmplase în
noaptea de după ce o găsise pe mama lui Pearl în cameră cu tatăl lui
erau Besson și soția lui, Livie, și așa avea să rămână.
- Eram un copil, mă jucam. M-am rănit.
Ea se uită la el pentru o clipă, în timp ce, cu mâna liberă, începu
să frământe lănțișorul de la gât.
- îți amintești ce s-a întâmplat când ai...
- Murit? Degetele lui Dev păreau să se miște din proprie voință,
găsindu-și drum pe sub mânecile ei. A fost acum mulți ani, și unele
dintre amintiri și-au pierdut din intensitate, însă îmi amintesc frânturi.
Deși sună ca un clișeu, era o lumină albă. Nici un tunel. Dar era o
lumină strălucitoare. Era tot ce puteam vedea și...
- Și ce? întrebă ea în timp ce degetele îi înlemniră pe lănțișor.
O parte din el nu credea că spunea toate astea - și nici măcar nu
putea da vina pe bourbon.
- Am auzit vocea bunicii mele.
Chiar și cu masca pe față, putu vedea că trăsăturile ei se înmoaie
în timp ce el își plimba degetele pe încheietura mâinii ei.
- Trebuie să fi fost un moment special, nu-i așa? Adică, sunt
convinsă că, fiind un copil, erai speriat și confuz, dar să auzi vocea
unei persoane dragi care a murit? Asta... Trase adânc aer în piept,
și, când vorbi, tonul îi era melancolic. Trebuie să fi fost extraordinar.
Dintr-odată, era ceva ce Dev voia să știe - nu, avea nevoie să știe.
- Cum a murit soțul tău?
Roșie își trase mâna, și el îi dădu drumul. Ea se îndreptă în timp
ce își puse mâinile în poală.
- Nu ne cunoaștem atât de bine pentru o asemenea discuție.
- Tocmai ți-am spus că am murit și am auzit vocea bunicii mele.
Câte ar trebui să mai știm unul despre celălalt pentru a-mi spune
asta?
- Ai dreptate, și nu îmi place să recunosc asta, zise ea după un
moment de tăcere și apoi râse.
- Mereu am argumente bune.
- Asta rămâne de văzut, replică Roșie strâmbând din nas. Se uită
către degetele ei, apoi își ridică privirea către el. Am..., începu ea și
își mușcă buza, uitându-se în altă parte.
- Ce anume?
 - Vreau să te rog ceva, zise ridicând din umeri. Probabil vei
refuza, dar tocmai mi-ai spus că ai casa bântuită și...
- Nu îmi vei investiga casa, zise el sec. Și nu mi-ai răspuns la
întrebare.
- Nu îți voi investiga casa. Nu chiar, adăugă, mijind ochii. Fratele
tău renovează o casă în Garden District. Vreau să intru în casa
aceea, împreună cu echipa mea.
- Să faceți ce? întrebă Dev, lăsându-și capul pe spate.
- Avem un client care locuiește alături și care a avut niște
experiențe dramatice cu fantome. Credem că vin de la casa pe care
o renovează Lucian, explică ea. Poți vorbi cu Lucian, să-l convingi să
ne lase să îi verificăm casa?
- Stai să înțeleg. Vrei ca fratele mei să te lase în casa lui, să
verifici dacă este bântuită?
Ea încuviință din cap.
Dev chiar nu știa cum să răspundă la așa ceva, dar apoi o văzu
cum își suge buza de jos. Oricât de aiurea era, își dădu seama că
avea avantajul negocierii, și era ceva ce își dorea. își dorea, de fapt,
multe lucruri.
- Te voi introduce în casă.
- Poftim? întrebă ea uimită. Vorbești serios?
- Cu o condiție, spuse el, cu un rânjet pe buze.
- Ce condiție?
El se ridică și se apropie îndeajuns de mult încât să o simtă cum
respiră. Mirosul de nucă de cocos îl ademeni din nou.
- Este o condiție destul de serioasă.
- OK? Despre ce este vorba?
Nu plănuise să spună ce urma să spună. Nu era calculat așa cum
dorea el și cum era obișnuit. Condiția lui era... pur și simplu, ceva ce
își dorea.
- Să mă săruți, șopti el. Asta este condiția mea. Să mă săruți.

CAPITOLUL 14
Roșie era aproape convinsă că nu îl auzise bine.
- Cred că e nevoie să repeți.
- Condiția este un sărut, spuse el plecându-și genele dese.
în regulă.
îl auzise bine.
- Vrei să mă săruți? zise ea, simțindu-se prostește fiindcă întreba
asta și din cauza fâlfâirilor pe care le simțea în stomac.
- Da, vreau, spuse el cu un zâmbet, apoi rămase tăcut câteva clipe.
Foarte mult.
Fâlfâirile se mutară acum în piept, și simți ca și cum un cuib de fluturi
avea să-i iasă de acolo.
- Este din cauza rochiei, nu-i așa? spuse ea, pe jumătate în glumă.
- Este, răspunse el ridicând o mână și punând doar vârful degetului
pe dantela neagră de pe umărul ei. Atingerea ușoară o făcu să simtă
cum i se strânge stomacul, precum și mușchii de mai jos. Și este
mult mai mult de atât.
- Serios? Cum așa?
El își plimbă degetul încet, al naibii de încet, peste clavicula ei.
- Chiar trebuie să explic de ce vreau să te sărut?
- Având în vedere că acum câteva zile ai spus că ideea...
- Știu ce am spus, o întrerupse el, și degetul îi ajunse la sânii ei.
întregul ei corp tresăltă în timp ce o cuprinse un val dulce de căldură.
Era o minciună.
îi veni greu să respire, și dădu vina pe corset pentru asta.
- Deci, ce părere ai? întrebă el plimbându-și degetul pe centrul
corsetului ei, acolo unde se întâlneau sânii ei. Simți o dorință
puternică și imediată, în timp ce el își plimba degetul pe rochia ei,
trăgând ușor de ea. își ridică genele, și ochii aceia remarcabili o
țintuiră. Despre condiția mea?
Niciodată într-un milion de ani nu se gândise Roșie că avea să fie în
această situație. Nici măcar în cele mai imposibile fantezii ale ei nu
își imaginase un asemenea moment cu Devlin de Vincent.
Și avusese niște fantezii destul de sălbatice. Una implica un costum
de Moș Crăciun, dar nu avea să se gândească la asta acum.
Din clipa în care el intrase în cameră, totul devenise ireal. Faptul că
nu săriseră unul la gâtul celuilalt și că el împărtășise ceva atât de
personal cu ea era o dovadă pentru cât de ciudată avea să fie seara
aceasta, așa că de ce era atât de uimită că el voia să o sărute?
Seara aceasta era... pur și simplu, era diferită.
Privirea ei se plimbă pe fața lui. Poate era din cauza măștilor. Oricât
de prostește suna, o facea să se simtă de parcă nu erau ei. Nu era
sigură de ce, dar singurul lucru pe care îl știa era că, în ciuda tuturor
vorbelor pe care și se spuseseră unul altuia, voia să îl sărute.
Și Roșie învățase cu mult timp în urmă că e bine să faci ce îți dorești
atunci când ai ocazia.
- în regulă, șopti ea. Sunt de acord cu condiția ta.
Devlin rămase nemișcat, respirația dansându-i pe buzele ei.
- Atunci, fa-o!
Stomacul ei se strânse ca și cum era într-un carusel ce urma să
coboare o pantă abruptă. Punându-și mâna pe pat, se aplecă și își
înclină capul. O miime de secundă mai târziu, buzele ei le atingeau
pe ale lui. Era cea mai ușoară atingere a buzelor lor, dar el scoase
acest sunet care îi trimise un fior sălbatic, fierbinte, în tot corpul. Veni
din străfundul lui, un geamăt care îi cuprinse tot corpul. Buzele lui
erau catifelate și ferme, și, când ea le atinse cu vârful limbii, el le
deschise pentru a o primi.
Roșie se cutremură în timp ce limba ei o atinse pe a lui. Simți gust de
bourbon, și, deși nu era o fată căreia să îi placă whiskul, gustul i se
păru delicios. Păcătos. Imoral. încet, își ridică mâna și o puse pe
pieptul lui tare. Putea jura că îi simțea inima bătând sub palmă. în
momentul în care îl atinse, sărutul se schimbă.
Poate că Roșie începuse, dar acum Devlin avea control deplin.
El adânci sărutul, gustând-o așa cum făcuse și ea cu el. își puse o
mână pe ceafa ei, și acele săruturi încete, adânci, care o puneau pe
jar, se schimbară. își mișcă limba împreună cu a ei cu o foame pe
care cu greu o controla, ca și cum abia se putea abține.
Un alt fior o străbătu în timp ce simți un val de căldură în stomac.
Amețită și fără aer, gemu în gura lui în vreme ce degetele i se
încleștau pe cămașă. Dev o sărută de parcă ar fi vrut ca nici o parte
din ea să nu rămână neexplorată.
O răscoli modul în care o sărută.
Apoi, mâna care era pe pieptul ei se mută, trecându-i peste sâni.
Corpul ei reacționă, și ea se împinse în palma lui, vrând dintr-odată
mai mult.
El gemu din nou și întrerupse sărutul.
- Roșie, suspină el, aproape lipit de gura ei. Ce ești?
Ea nu înțelese întrebarea, dar nu conta, pentru că el o sărută și o tot
sărută până când zvâcnirile din trupul ei se amplificară și tot corpul
începu să îi vibreze.
El îi atinse sânii cu degetele, și spatele ei se arcui. Roșie făcu ceea
ce dorise să facă încă de când îl văzuse în apartamentul ei. își ridică
mâna și își trecu degetele prin părul lui. Avea părul moale, deloc
aspru, și mai lung decât se așteptase. Nu înțelegea cum putea să îl
aranjeze să stea pe spate fără a folosi vreun produs, dar era
recunoscătoare pentru asta, plimbându-și degetele prin el, trăgând
de vârfuri când ajunse la ceafa.
Era absorbită de săruturile lui, cufundându-se tot mai mult, și îl
simțea și pe el urmând-o. Săruturile deveneau frenetice, adânci și
sălbatice. îl trase din nou de păr.
Devlin gemu, mușcând-o în timp ce se trase înapoi. încă avea masca
pe față, și ochii aceia deschiși la culoare ardeau.
- Nu cred că va fi de ajuns condiția mea.
- Nu va fi? întrebă ea în timp ce se legăna ușor, plimbându-și
degetele în sus și în jos pe pieptul lui.
- Nu, spuse el. Cuvântul era aspru, gutural. îi trimise un fior pe șira
spinării. Vreau să aduc un amendament condiției.
- Ce fel de amendament? întrebă ea cu voce ce sună aspru,
fixându-l cu ochii pe jumătate închiși.
- Am nevoie de mai mult decât un sărut.
- Ai idee de ce anume ai avea nevoie? întrebă ea în timp ce inima
începu să îi bată și mai tare și își trecu degetele prin părul lui,
mulțumită să îl vadă ciufulit.
- Am multe idei, spuse el luându-și mâna de pe sânii ei.
Lucrurile scăpau repede de sub control. Roșie știa asta și mai știa că
erau câteva motive pentru care ar fi trebuit să se oprească sau
măcar să încetinească, dar, dacă asta era o mașină, avea să apese
pedala de accelerație și să îi arunce pe amândoi în prăpastie.
- Atunci, de ce nu îmi arăți? spuse ea întâlnindu-i privirea.
O sclipire lacomă apăru în ochii lui. Fără a spune un cuvânt, o luă de
mână și se ridică, trăgând-o după el. Ea se așteptă ca el să o
strângă în brațe, dar Dev nu făcu asta. O întoarse, astfel că acum era
cu spatele la el. îi dădu drumul la mână și și le puse pe ale lui pe
umerii ei.
- Ne vezi? întrebă el.
La început, ea nu înțelese ce voia să spună, dar, în timp ce își plimbă
privirea prin cameră, văzu reflexia în oglindă.
- Da, spuse ea, trăgând ușor aer în piept.
- Vreau să știu. O mângâie cu o mână pe braț, peste talie și șolduri.
Cealaltă mână coborî ușor, și degetele lungi și elegante se strânseră
peste unul din sânii ei. Plăcându-i asta - plăcându-i prea mult -, își
mușcă buza. La ce te gândești când ne vezi în oglindă? întrebă el.
La ce se gândea? Roșie clătină ușor din cap. Reflexia lor era un
sacrilegiu decadent. El stând în spatele ei, cu o mână pe șolduri și cu
cealaltă strângând-o ușor de un sân. Cu măștile pe față și cu buzele
întredeschise.
- Mă gândesc că... vreau să știu care este amendamentul tău, spuse
ea.
- Ești nerăbdătoare, nu-i așa?
- Mereu.
Devlin scoase un sunet care lui Roșie îi aminti de un chicot aspru,
apoi el veni mai aproape de ea și o trase până se lipi de el.
îl simți, îi simți puterea ca de oțel. Era mult mai înalt, dar cumva
corpurile lor se potriveau, șoldurile lui lipite de fundul ei, și ea îl simți
acolo, tare și gros.
- Spune-mi, Roșie, o să te prefaci din nou? întrebă el, și respirația lui
trecu peste tâmpla ei. O să te prefaci că nu simți cât de tare te
doresc?
în loc să îi răspundă prin cuvinte, ea își împinse șoldurile înspre el și
le undui. Geamătul lui adânc se transformă într-un mormăit, și o
prinse mai bine de șolduri în timp ce se împinse înspre fundul ei.
- în regulă, spuse el. Nu te prefaci.
- Nu, spuse ea, lăsându-și capul să îi cadă pe pieptul lui. Tu te
prefaci?
- Nu. Da. Ambele? zise el, cutremurându-se.
- Asta este confuz.
- Și complicat, Roșie. Atât de complicat. O prinse cu dinții de lobul
urechii, mușcându-i pielea moale. Ea icni și se cutremură. Vreau să
te uiți la noi.
- Mă uit, spuse ea, abia putând să vorbească.
- Foarte bine, șopti el, sărutând-o pe gât, în timp ce îi strângea în
pumni rochia. Nu vreau să pierzi nici o clipă din ce se întâmplă.
Nici ea nu voia asta, așa că se uită la el în timp ce îi ridică poalele
rochiei, puțin câte puțin. Scoțând la iveală mai întâi gamba și apoi
genunchiul, până când apăru una din coapse în reflexia din oglindă,
și simți cum o lasă picioarele. El se opri.
Devlin sărută spațiul din spatele urechii, apoi își lipi obrazul de al ei. îl
putea vedea uitându-se la ea în imaginea din oglindă în timp ce îi
ridica rochia până la brâu, dând materialul laoparte, dezgolind-o.
- La naiba! gemu el.
îi plăcu felul în care spuse asta, așa că șoldurile se mișcară ușor în
semn de răspuns.
- Fără chiloți?
- Nu am vrut să se vadă linia lor prin fustă, explică ea, simțind cum
începea să îi ardă fața. Și urăsc chiloții tanga.
- Mmm, spuse el și se împinse înspre ea. Obraznică.
- Nu ești de acord, Devlin? întrebă ea rânjind.
El îi strânse unul din sâni, facând-o să geamă, în timp ce durerea fu
imediat urmată de un val de plăcere.
- Niciodată nu am fost mai de acord cu ceva, spuse el și își întoarse
capul, plimbându-și buzele pe obrazul ei în timp ce se uita la ea.
Frumos. Foarte frumos. Ridică piciorul.
Ea scoase un oftat prelung. Sprijinindu-se de mâna lui, chiar
deasupra locului unde îi ținea rochia, se echili- bră astfel încât să-și
ridice piciorul, punându-l pe marginea patului.
Era goală și deschisă în fața lui, și, Dumnezeule, Devlin avea o
privire pofticioasă și devoratoare, și ea își dorea să fie devorată.
Consumată. Luată.
- Ești..., spuse el și o sărută pe maxilar, apoi își îndreptă bărbia
pentru a se uita din nou la imaginea din oglindă. Ești desăvârșită.
Absolut delicioasă. Uită-te la tine!
Se uita.
 - Ești... complicat.
Acel cuvânt din nou. „Complicat." Simți asta până în străfunduri.
Da. Simți că îi tremurau coapsele - că îi tremura tot corpul. încercă să
stea nemișcată, lăsând un bărbat care o făcuse să simtă atât furie
irațională, cât și dorință să se uite cât dorea, lăsând un străin care se
pricepea să taie în carne vie cu vorbele și să o facă să-și piardă
mințile cu săruturile. Complicat. Și ea nu era o femeie reținută. îi
plăcea să creadă că era o femeie aventuroasă când venea vorba
despre petrecerea timpului într-o manieră distractivă, sexy, dar asta
era ceva diferit și nou pentru ea. O făcu să se simtă vulnerabilă și
expusă. Nu se simțise niciodată așa, cu nimeni. Așa că, da, era
complicat.
- Ține-ți fusta, îi ordonă el ușor.
Roșie făcu întocmai, fără să întrebe. își ținu rochia, așa că rămase
expusă în fața lui - a lor.
Cu mâna liberă acum, el se mută spre coapsa ei dezgolită. Inima
ei bătea de să-i iasă din piept. Observă imediat. Nu că pielea îi era
mai închisă la culoare decât a lui sau cât de mare îi era mâna pe
coapsa ei, ci cum îi simțea palma. Cât de aspre îi erau mâinile. îi
aminteau de cele ale lui Ian. Mâinile cuiva care lucra cu ele, și asta o
șocă, pentru că nu își imaginase că el avea palmele muncite. Se
gândise că le avea moi și îngrijite. Protejate.
- Mai mult, gemu el.
Ea își depărtă picioarele cât putu de mult fără a-și pierde
echilibrul. Mâna de pe coapsa ei nu se mișcă o lungă perioadă de
timp. Se simți ca o eternitate, în vreme ce aerul rece îi învăluia
carnea înfierbântată.
- Mai este ceva ce îmi amintesc, spuse el în timp ce își strecură
mâna de-a lungul coapsei ei, ducându-se din ce în ce mai aproape
spre locul unde îl dorea și care pulsa. Din noaptea în care am murit?
Nu era un tunel, spuse el, și ea tremură în timp ce degetul lui se
plimbă pe pliul coapsei ei și apoi spre exterior. Dar era atât de al
naibii de frig, continuă el. Nu am mai simțit niciodată așa frig. Era
adânc, fără sfârșit, și dincolo de partea fizică. înțelegi? Nu simțeam
frigul pe piele sau în oase. Eram eu. De atunci, am tot simțit acea
răceală.
 Ea înghiți cu greutate și, poate, în alte circumstanțe, și-ar fi putut
aminti dacă alți oameni care avuseseră experiențe similare simțiseră
la fel, dar în acel moment nu fu capabilă. Era un singur lucru pe care
voia să îl știe.
- Acum, îți este frig?
- Nu, spuse el, apoi își strecură mâna pe interiorul coapsei ei și îi
mută cu grijă piciorul, apropiindu-i picioarele până când se vedea
numai o mică parte a locului ei cel mai vulnerabil. Acum, ard.
- Bine, șopti ea. Nu vreau să îți fie frig.
El înlemni în spatele ei, cu mâna sub piciorul ei. Trecu un moment
lung, tensionat, după care zise:
- M-ai lăsa să intru în tine acum, nu-i așa?
- Te-aș lăsa să faci orice acum, spuse ea tremurând, fără a-i fi
rușine să recunoască adevărul, însă temându- se să facă asta în
timp ce el își plimba mâna pe bazinul ei.
- Știu. O sărută pe tâmple, și, din cine știe ce motiv, asta o făcu
să simtă cum i se strânge pieptul. Asta face ca lucrurile să fie
periculoase.
- De ce?
- Pentru că vreau să te aplec și să mă afund adânc în tine, încât
să mă simți timp de multe zile de-acum înainte, spuse el mângâindu-i
pielea delicată.
- Cum este asta periculos? întrebă ea, cuprinsă de dorință pură.
Devlin nu răspunse, dar își înălță capul, astfel încât să poată
vedea din nou imaginea lor în oglindă. Privirile li se întâlniră, și el o
atinse ușor, chiar în centru, mângâindu-i pliurile. Respirația i se opri
în timp ce coapsele îi zvâcniră. O mângâie cu vârful degetului peste
clitoris, împrăștiindu-i umezeala. Apoi, intră în ea, doar vârful
degetului, și Roșie îl simți răsucindu-se adânc în ea, simți o încordare
a mușchilor, atât de rapidă, că avu impresia că urma să ajungă la
orgasm chiar atunci.
Devlin scoase un sunet răgușit, și Roșie îl simți încordat în spatele ei.
îl așteptă să își împingă degetele în ea, să o penetreze tare și
repede. Așteptă, respirând cu repeziciune. Așteptă...
Dintr-odată, Devlin își trase mâna.
- Vine cineva.
Probabil, avea un auz extraordinar, pentru că tot ce putea ea auzi
erau bătăile inimii ei și rugămințile nespuse pe care era pe cale să le
rostească.
- Poftim? suspină ea.
- Proastă sincronizare. îi trase piciorul de pe pat și, pentru că ea încă
nu se mișca, îi luă mâna liberă, lăsân- du-i rochia să cadă la loc,
șifonată. Nu vreau ca să mai vadă cineva asta.
Simți un chicot puternic în gât în timp ce el o îndepărtă de pat, încă
stând lipit de ea.
- Dev? se auzi vocea unui bărbat de pe hol. Ești aici, sus? Este
nevoie de tine jos, pe scenă, și toată lumea bună devine agitată.
- Da, zise el pe deasupra capului ei, înjurând printre dinți în timp ce o
prinse de talie. Vin imediat.
- în regulă, veni răspunsul în care se simțea curiozitatea. Te aștept.
Aici. Urmă o pauză. în hol. Singur. Roșie își strânse buzele.
- Bineînțeles, șopti el, în timp ce erecția se împingea spre ea.
Roșie își puse mâna peste gură, oprindu-și chicotul care îi scăpă în
cele din urmă.
- Crezi că este amuzant? întrebă el, întorcând-o cu fața către el. Era
o lumină în ochii lui pe care nu o mai văzuse până atunci. Abia pot
merge, și trebuie să fiu pe scenă, unde voi sta în fața a sute de
persoane.
- îmi pare rău! spuse ea, încercând să-și stăpânească un nou râset,
în timp ce își puse mâinile pe pieptul lui. Vrei să mă ocup eu? Sunt
destul de rapidă și de bună la asta. Sau așa mi s-a spus.
- Dumnezeule! exclamă el, lumina din ochi fiindu-i înlocuită de o
foamete absolută. Această sugestie nu ajută, continuă, în timp ce îi
luă bărbia în mâini.
- Dar ar putea, îl tachină ea, începând să își coboare mâna spre
vintrea lui.
- Ești... belea, spuse el, prinzând-o de încheietură.
- Acesta este numele meu mijlociu. De fapt, numele meu mijlociu
este June. Belea este porecla mea. Sună mai bine.
- Rosalynn June? întrebă el în timp ce își înclină capul.
- Da, spuse ea.
- Ei bine, Rosalynn June, oricât de mult mi-ar plăcea să îți simt gura
pe penisul meu, am senzația că asta doar ar înrăutăți lucrurile.
- Oh, nu, va face lucrurile mult, mult mai bune. îți pro...
- Mă plictisesc așteptându-te, spuse vocea din nou. Intru.
- Dacă vii aici, jur pe Dumnezeu..., începu Devlin, desprinzându-se
de ea.
Ușa se deschise larg, și în prag apăru un blond înalt, cu o mască cu
pană, ce părea făcută manual.
Devlin păși astfel încât să stea în fața ei, blocând-o pe jumătate.
- Ei bine, ce naiba faci aici, Dev? întrebă bărbatul, pe buze
apărându-i un surâs care se transformă într-un zâmbet larg. Cu...
Bărbatul se aplecă într-o parte, încercând să vadă pe după Devlin.
Cine este aceasta?
- Dacă nu ieși acum, te voi îndepărta cu forța, și te va durea,
răspunse Devlin în timp ce Roșie făcu ochii mari.
- Dar sunt curios, Dev. Și știi ce se întâmplă când sunt curios.
Ea făcu legătura. Ce spusese Devlin despre oamenii care îi ziceau
Dev? Erau doar frații lui?
- Pleacă! răspunse Devlin.
- Bine, oftă bărbatul. Se uită la Roșie, și ea se gândi că ochii lui
semănau cu ai lui Devlin. La revedere, doamnă misterioasă, sper că
ne vom revedea!
Devlin expiră cu putere în timp ce bărbatul ieșea din cameră,
închizând ușa în urma lui. După o clipă, se întoarse către ea.
- Erecția e tot acolo, ca să știi, spuse Roșie în timp ce își plecă
privirea.
- Da, sunt conștient de asta, mulțumesc, spuse el.
- Oferta încă este valabilă, spuse Roșie rânjind, neputându-se
abține.
- Belea, zise el printre dinți în timp ce se uită la ușa închisă. Nasoală
belea.
- Poftim?
- Nu, nu tu, spuse el uitându-se din nou la ea.
- Nu eu, răspunse ea uitându-se la părul lui ciufulit. Stai! Lasă-mă să
rezolv măcar asta.
Devlin își ridică privirea în timp ce ea se săltă pe vârfuri și îi dădu
părul pe spate. în vreme ce ea îi aranja părul cât putea de bine, el o
privea ca și cum nu înțelegea ce facea.
- Gata, spuse ea și reveni la locul ei. Nu este perfect, dar nu arăți de
parcă...
- Am fost la câteva secunde distanță de a avea degetele într-o
păsărică umedă?
La naiba, chiar zisese asta.
Deși nu era genul de femeie care să se rușineze ușor, simți cu
certitudine cum corpul îi ia foc și cum o cuprinde dorința.
- Ei bine, încă ai erecție, așa că, da, așa arăți, dar să sperăm că
rezolvi asta înainte de a te urca pe scenă.
- Trebuie să plec, spuse Devlin, râzând ușor.
- Știu, zise ea, dându-se înapoi.
- Nu vreau, spuse el, rămânând nemișcat preț de un moment.
Respirația ei făcu lucrul ăla prostesc: i se blocă în gât. Unii oameni
nu credeau că era ceva real. Că puteai rămâne astfel fără aer. Roșie
știa că se putea, și ceva între ei se schimbă în acel moment. Era
ciudat că nu se întâmplase când flirtase cu ea sau când o sărutase
ori chiar când o atinsese. Ci acum, când stătea în fața ei, deschis și...
și uman. Nu rece și detașat. Și ea își dădu seama că... îi plăcea de
acest Devlin.
îi plăcea de acest Devlin care recunoscuse că avea o casă bântuită
și care îi mărturisise că murise o dată. îi plăcea de acest Devlin care
purta o mască și care săruta... Dumnezeule, săruta precum un
bărbat care putea face tot ce spusese în ziua aceea pe trepte. îi
plăcea acest Devlin care abia o atinsese și o dusese la un pas de
orgasm, care se uita la ea precum un bărbat înfometat.
Vina începu să iasă la suprafață și să se agite. Pentru că îi plăcea de
acest Devlin, voia să îi spună despre tatăl lui - despre ce se
întâmplase în timpul sesiunii cu Sarah. Părea atât de incorect că nu îi
spusese, pentru că, dacă ar fi fost în locul lui, ar fi vrut să știe.
Dar acum, nu era momentul.
- Știu, spuse ea în cele din urmă.
Devlin o mai privi un pic, apoi încuviință din cap înainte de a pleca.
Se opri în ușă și se uită la ea.
- Condiția mea pentru accesul în casa lui Lucian? Tocmai Lai întâlnit
pe Lucian, apropo, spuse el cu jumătate de rânjet poznaș pe față. Nu
trebuia decât să îi ceri voie. Te-ar fi lăsat înăuntru. Iubita lui este
îngrozită de fantome și ar dori să știe, cu siguranță, dacă noua lor
casă este bântuiră. Nu trebuia să apelezi la mine.
Ea rămase cu gura căscată și izbucni în cel mai puternic râset pe
care îl eliberase vreodată.
- Nemernicule!
- Ținem legătura, spuse el uitându-se la ea, facându-i cu ochiul și
apoi înclinându-se.

CAPITOLUL 15
Lucian îl aștepta în hol, arătând plictisit în timp ce se sprijinea de
perete, lângă unul dintre tablouri. Era imaginea unui braț de râu,
surprins la apus și redat atât de real, încât arăta mai degrabă a
fotografie decât a tablou.
Fratele mai mic al lui Dev era enervant, dar era și un pictor extrem
de talentat.
- Chiar nu era nevoie să mă aștepți aici, spuse el, trecând pe
lângă fratele lui.
- Cine era? întrebă Lucian.
Dev ajunse până la jumătatea holului înainte de a-și da seama că
Lucian nu se mișcase. Se opri și se întoarse.
- Ce faci?
- Aștept, spuse el cu o sclipire malițioasă în ochi. Cine este, Dev?
Simți cum îl cuprinde furia, provocându-i mâncărimi. Nu era sigur
ce îl enerva mai tare. Faptul că fusese atât de aproape de a simți
ceea ce era absolut sigur că era rai sau faptul că știa că fratele lui
putea fi precum un câine turbat cu o jucărie de ronțăit când își dorea.
Era însă și destul de conștient de sine încât să admită că lăsase
dorința să îi domine rațiunea, ceva ce nu permisese înainte. Nu
regreta ce se întâmplase. Doar că nu știa cum să... proceseze totul,
mai ales când știa că ceea ce împărtășise cu Roșie era ceva ce nu
vorbise cu nimeni altcineva, și dacă lucra cumva cu Ross?
Era prea târziu să dezbată asta.
 - Unde este Julia? întrebă el.
- Jos, își face prieteni. Lucian rânji. Nu la modul în care îți făceai
tu prieteni în camera aceea. îmi pare rău, într-un fel, că te-am
întrerupt.
- Asta ar fi o premieră, spuse Dev strângând din dinți.
- Știu, corect?
Privirea fratelui său se îndreptă din nou spre încăperea din care
tocmai ieșise Dev. Știa că era doar o chestiune de timp înainte ca
Roșie să iasă, și, dacă Lucian avea să fie încă aici, o putea asalta pe
femeie cu întrebări. Lucian adesea nu avea rețineri și nu vedea
necesar să aibă.
- Haide! îl chemă el pe Lucian. Trebuie să fiu jos, și presupun că
vrei să te întorci la Julia?
Fratele său ezită, apoi se desprinse de perete. îl ajunse imediat
din urmă.
- O să îmi spui despre ea?
Dev chiar nu voia asta, dar se gândi că Lucian avea să o
recunoască dacă ea chiar avea să îi cerceteze casa. Să spună că
era șocat că acceptase asta încă îl tulbura. Nu mințise atunci când îi
zisese că nu ar fi trebuit decât să îl întrebe pe Lucian, dar relația ei
cu Ross, oricare era aceasta, facea ca orice îi spunea să fie un risc,
însă, din nou, era un pic cam târziu pentru asta și exista totuși șansa
ca Roșie să nu fi mințit când spusese că nu știuse despre intențiile
lui Ross.
- Este o prietena de-a lui Nikki. De fapt, vorbeam despre tine, zise
el când ajunseră în capătul scărilor.
- OK. Nu mă așteptam la asta, spuse Lucian uitându-se la el.
Ceea ce îi spunea fratelui său nu era neapărat o minciună. Doar
omitea o serie de întâmplări care avuseseră loc în acea cameră.
- Te voi pune la curent după licitație.
Fratele lui era tăcut în timp ce coborau treptele și o mulțime de
oameni costumați îi salutau. Cu toate acestea, liniștea nu dură.
- Deci, este o prietenă a lui Nikki și vorbeați despre mine - ultima
parte este interesantă, dar este altceva ce vreau să știu. Ce treabă
are ea cu tine?
 Dev se opri pe ultimele trepte și apoi, ca și cum ar fi fost obligat,
se uită peste umăr și în sus pe scări. Simți ceva în interior, de parcă
ar fi zărit-o așteptând. Nu știa despre ce era vorba și, la naiba, voia
să afle, și asta... asta nu îi era caracteristic. Să vrea să afle totul
despre Roșie nu era o mișcare isteață, nu chiar acum. Niciodată.
- Dev? îl strigă ușor Lucian și, fără să-l privească, știa că fratele
lui se uita la el cu atenție.
- Nu știu, spuse într-un final Dev, și acesta era adevărul. Chiar nu
știu.
- Ești sigură că este în regulă dacă plec cu Theo? întrebă Sarah,
după ce își dăduse jos masca.
- Bineînțeles.
Roșie avea o mulțime de întrebări, în special cum de ajunsese să
discute cu Theo, tipul care vorbise cu Roșie înainte ca ea să fugă din
încăpere, dar asta trebuia să aștepte, din moment ce acesta aștepta
la capătul scărilor.
Ea și Sarah stăteau pe terasa lată, sub unul dintre ventilatoarele
prinse în tavan. Balul mascat se apropia de final, și jumătate dintre
invitați plecaseră sau erau amețiți de la nesfârșitele rânduri de
șampanie și whisky.
- Și de ce pleci? Ai cunoscut pe cineva! spuse Sarah în timp ce
privirea i-o căuta pe a ei.
- Nu chiar, răspunse ea, și asta nu era o minciună, având în
vedere că îl știa pe Devlin de dinainte.
- Știi, știu că ai cunoscut pe cineva, spuse prietena ei, înclinându-
și capul. E ca și cum simțurile...
- încetează! Roșie râse. Hai, du-te! Și să nu te porți cuviincios în
seara asta.
- Nici nu aveam de gând, răspunse Sarah cu viclenie, râzând în
timp ce făcu un semn peste umăr spre locul în care aștepta Theo. Ai
cu ce să ajungi?
Roșie încuviință din cap în timp ce un cuplu mai în vârstă se
împletici pe scări. Avea de gând să ia un Uber către casă.
- Distracție plăcută!
Sarah zâmbi în timp ce se îndrepta spre capătul scărilor. Se opri și
se întoarse către Roșie.
 - îți amintești ce se spune despre a dansa cu diavolul, Roșie?
Rămase cu gura căscată în timp ce se holba la prietena ei. Devii.
Roșie nu se putea gândi decât la Devlin.
- Dar ceea ce nu se spune este că uneori trebuie să te arzi. Sarah
îi făcu cu ochiul. Să ai o seară frumoasă, Roșie!
Rămase fără replică în timp ce o urmărea pe Sarah coborând
grăbită scările. Nu avusese timpul necesar și nici ocazia să îi spună
lui Sarah despre ce se întâmplase sus, în cameră, cu Devlin. Sau că
era aici așteptându- 1, pentru că asta facea.
Păstrarea secretelor față cu prietenii cu puteri supranaturale era,
uneori, o sarcină dificilă.
Trase adânc aer în piept și se retrase iar într-un loc ascuns.
Sprijinindu-se de balustradă, nu își permise să se gândească foarte
mult la ceea ce facea, pentru că, oricât de curajoasă și de
îndrăzneață era, era posibil să se sperie. Spre deosebire de ceea ce
urma să facă Sarah, ea nu aștepta să continue ce începuse sus cu
Devlin.
Deși nu ar fi avut nimic împotrivă.
Dar motivul pentru care era aici, așteptând, era să-i spună lui
Devlin, până la urmă, ce se întâmplase când avusese sesiunea cu
Sarah. Stomacul i se strânse un pic la gândul acesta. Din moment ce
Devlin recunoscuse că avea casa bântuită, se gândi că nu avea să o
considere complet nebună pentru că adusese un medium, dar nu era
sigură cum ar reacționa. Tot ce știa era că nu mai putea aștepta.
Și nici nu mai trebuia.
Trei dintre ei ieșiră din casă în același timp. Prima era o brunetă
înaltă, cu forme, care purta o rochie asemănătoare cu a ei și părul
ondulat prins. încă purta masca în timp ce se uita la bărbatul care o
ținea de mijloc. Un bărbat pe care acum îl recunoscu. Era Lucian. își
dăduse masca la o parte, ciufulindu-și părul. îi spunea ceva femeii,
facând-o să râdă. Devlin era în spatele lor, cu masca încă impecabil
la locul ei.
Trăgând adânc aer în piept, dădu să iasă din umbră, dar, înainte
de a se putea mișca, Devlin se întoarse și se uită direct la ea.
Inima îi sări din piept exact așa cum sărise Sarah treptele. Cum de
știuse că stătea acolo? O cuprinse un fior fierbinte, facând-o să se
simtă agitată.
- îmi cer scuze, îi spuse el fratelui său, plecând de lângă ei, spre
ea.
Lucian se întoarse, și Roșie avu impresia că putea vedea până în
adâncul ei.
- întrebări, Dev. Am multe, multe întrebări.
- Haide! spuse femeia de lângă el, trecându-și un braț pe după al
lui. Aseară, mi-ai promis gogoși și cafea cu lapte.
- Așa este, spuse Lucian încă uitându-se spre Roșie. Și tu ce mi-
ai promis, în schimb?
- Lucian! Femeia râse în timp ce îl lovi peste braț. Hai să mergem!
Chicotind, Lucian se uită în altă parte în timp ce o lăsă pe femeie
să-l tragă în jos pe scări. Fericită că era întuneric acolo unde stătea,
simți cum roșește în timp ce Devlin venea spre ea.
- îmi pare rău..., începu ea în timp ce el se apropie îndeajuns de
mult pentru a o auzi. Știu că este târziu și jur că am un motiv destul
de întemeiat să te aștept. Ei bine, este un motiv ciudat, și nu sunt
sigură că îl vei
considera întemeiat, dar pot să te asigur că te aștept ca o
hărțuitoare. Sunt...
- Vino cu mine!
Devlin o luă de mână și nu prea îi dădu de ales.
O luă de unde stătea, mergând pe după terasa care înconjura casa.
Nu avea habar încotro se îndreptau când coborâră câteva trepte
până în curtea din spate pustie și întunecată, o zonă care fusese
golită cu mai bine de o oră în urmă.
Ea se uită împrejur, la lampioanele împrăștiate, atârnate în copaci,
dar asta era tot ce putea vedea.
- Nu cred că ar trebui să fim aici.
- Sunt un de Vincent, răspunse el, oprindu-se și întorcându-se către
ea. Pot să fiu aici.
Roșie deschise gura pentru a-i spune câtă aroganță denota acea
replică. Și pentru a sublinia că era atât e întuneric aici, încât nimeni
nu putea spune că era un de Vincent sau nu.
Dar nu avu această șansă.
Luând-o de mijloc, Devlin o ridică. Ea icni speriată când se simți
trasă spre el și, în același timp, lipită de ceea ce părea a fi un copac.
Sentimentul neașteptat de a se simți prinsă între pieptul lui puternic
și trunchiul de copac aspru o copleși. Se încovoie ușor, trăgând
superficial aer în piept.
înainte chiar de a putea înțelege ce se întâmpla, el o sărută într-un
mod brutal, sălbatic, care o zăpăci și mai tare. Buzele i se depărtară,
și Devlin o sărută și mai adânc, limba lui întâlnind-o pe a ei, facând-o
să rămână fără aer și fără judecată.
Dumnezeule, bărbatul acesta chiar știa să sărute.
Pentru că săruta ca și cum era înfometat după ea, doar după ea, și,
la fel ca înainte, se desfată știind că nu mai fusese sărutată așa.
Săruta cu brutalitate, ca și cum simțea în mod natural că ei îi plăcea
și că, plăcându-i, își dorea mai mult.
Și la naiba dacă nu voia mai mult!
Voia să-și înfășoare picioarele în jurul șoldurilor lui ca să simtă într-
un loc mult mai interesant acea protu- beranță care se împingea în
abdomenul ei, dar picioarele, din cauza rochiei, îi erau blocate între
picioarele lui.
Devlin se opri din a o săruta și își sprijini fruntea de a ei în timp ce un
braț i se strângea în jurul taliei ei.
- Nu îmi pasă de ce mă așteptai afară.
Un fior îi trecu prin tot corpul și își înfrânse un geamăt în timp ce el o
sărută de-a lungul maxilarului și apoi mai jos. Era foarte confuză și
își simțea pulsul bătându-i cu putere. Dorința îi curgea prin vene într-
un fel care umbrea orice altceva.
- Sunt doar al naibii de recunoscător că ești aici, spuse el cu gura
aproape lipită de gâtul ei, acolo unde se simțea pulsul bătând cu
putere. Știi cât de nebunesc este asta?
într-un fel ciudat, știa. îl strânse și mai cu putere de cămașă când el
își înălță capul. Lumina lunii îi trecu peste mască și peste linia înaltă
a pomeților.
- Am ceva și mai nebunesc să-ți spun.
- îmi poți spune mai târziu? O atinse ușor pe buze, facând-o să
tremure. Acceptă să-mi spui mai târziu, acasă la mine.
Lui Roșie îi veni să râdă, pentru că, din nou, acesta era Devlin cel pe
care îl plăcea. Când îl așteptase mai devreme afară, nu avusese
habar cum avea să reacționeze. Dacă avea să regrete ce făcuseră în
acel dormitor sau dacă avea să se poarte ca și cum nu o cunoștea.
Crezuse că se pregătise pentru orice, dar greșise.
Nu se pregătise pentru asta.
Cu toate acestea, Sarah avea dreptate. Dansa cu diavolul și voia să
se ardă. Rău.
- Rosalynn.
îi șopti numele într-un fel în care o făcu chiar să îi placă să îl audă.
- în regulă, șopti ea, închizând ochii. Dar trebuie să îți spun ceva mai
întâi, bine?
Devlin gemu într-un fel foarte sexy și o mușcă de buza de jos.
- Trebuie să-mi spui că sunt un nenorocit? Pentru că deja am stabilit
asta.
- Nu, zise ea rânjind.
- Vrei să îmi spui că perdeaua din mărgele de la tine de-acasă e
făcută din lemn? întrebă el, plimbându-și limba pe marginea buzei ei.
Pentru că, Roșie dragă, PAL-ul nu este lemn adevărat.
Asta o făcu să râdă, un râs care veni din interior și care păru să aibă
un efect ciudat asupra lui Devlin, pentru că el gemu din nou și își
culcuși capul în spațiul dintre gâtul și umărul ei. Stătu liniștit pentru o
clipă, apoi își înălță capul.
- Ce ești?
Era a doua oară când îi adresa acea întrebare și a doua oară când
nu pricepea ce voia să spună.
- Nu înțeleg.
- Nici eu. Urmă o pauză, apoi o ridică și mai sus și, de data asta,
când își împinse șoldurile către ea, erecția lui își găsi locul care ardea
de dorință. Ce vrei să îmi spui?
îl strânse cu putere de umeri în timp ce miezul îi pulsa de dorință.
- Va suna foarte ciudat, dar trebuie să îmi promiți că mă vei asculta.
- Tot ce are legătură cu tine este ciudat, spuse el schimbând, din
nou, poziția. Și ăsta e un compliment.
Ea chiar crezu asta.
- Prietena mea este medium...
- De ce nu sunt surprins? chicoti Devlin.
Ea își înăbuși un râs, care se pierdu într-un geamăt în timp ce el îi
prinse urechea între dinți.
- îmi este foarte greu să mă concentrez și să continui să vorbesc
când... faci toate astea.
- Sunt convins că poți face mai multe lucruri în același timp, spuse el
rotindu-și din nou șoldurile și săru- tând-o pe tâmplă. Ce este cu
prietena ta medium?
Ea avu nevoie de câteva momente pentru a-și aduna gândurile.
- îți amintești ziua în care ne-am întâlnit în cimitir? înainte de a-mi
insulta perdeaua din mărgele de lemn?
- îmi amintesc, spuse el, strecurându-și mâna peste talia ei, spre
sân.
- Am avut o sesiune cu ea în seara aceea, spuse lăsându-și capul
pe spate. Mi-a spus ceva ce o să sune...
- De necrezut? completă el în timp ce o săruta pe bărbie și mai jos,
cu degetul mare dezmierdându-i sânul. O să sune ciudat?
- Da, răspunse ea, deschizând ochii și uitându-se în sus, către
stelele mici care acopereau cerul. O parte uriașă din ea nu voia să
continue. Degetul de pe sânul ei îi distrăgea atenția și, dacă își pleca
bărbia, gura lui ar fi din nou la nivelul gurii ei. în timpul sesiunii, s-a
întâmplat... ceva bizar. A apărut cineva necunoscut. Cred... Simți
neliniștea în stomac, scăzându-i dorința care îi cuprinsese tot corpul.
Cred că a fost tatăl tău.
Devlin nu numai că se opri. Simți sub palme cum i se încordară
mușchii. Simți cum i se tensionă corpul. își ridică din nou capul.
- Poftim?
- Cred că tatăl tău a venit și mi-a vorbit, spuse Roșie plecându-și
bărbia, dorindu-și să nu fi avut masca și să îi poată vedea expresia
feței.
- Și ce a spus? întrebă Devlin după o pauză lungă.
Tonul sec al vocii lui îi aminti de acea zi în apartamentul ei. își umezi
buzele.
- Tot spunea că... nu ar fi trebuit să fie el, și era nervos, foarte
nervos.
- Chiar așa?
- A spus că a fost omorât, Devlin, zise ea, înghițind cu greutate.
El reacționă imediat.
Devlin îi dădu drumul, și, fără nici un avertisment, Roșie atinse
pământul cu picioarele și alunecă într-o parte. El o prinse înainte să
cadă, ținând-o de umeri îndeajuns de mult cât să se echilibreze,
după care îi dădu drumul.
- Ce ai spus? întrebă, fără a se îndepărta.
- Cred că tatăl tău a fost cel care a venit, repetă ea, apoi îi spuse
repede despre bujori. A zis că a fost omorât, Devlin. Și, dacă aș fi în
locul tău, aș vrea să știu.
- Deci, vrei să îmi spui că un medium ți-a zis asta? Cine este
mediumul?
- Asta nu contează, răspunse ea, nevrând să menționeze numele
lui Sarah. Nu până când nu avea să știe ce intenționa să facă Devlin
în cu această informație. Doar m-am gândit că ar trebui să știi.
- Sau te-ai gândit că ar trebui să știu că tu crezi că tatăl meu a
fost omorât? o provocă el.
- Poftim? Roșie se încruntă. Nici măcar nu înțeleg ce înseamnă
asta.
- Nu? întrebă el, ținând-o cu putere de umeri. Chiar vrei să cred
că un medium ți-a spus asta și nu, știu și eu, prietenul tău Ross
Haid?
- Poftim? izbucni ea smucindu-se din prinsoarea lui și dându-se
un pas în spate. Asta nu are nici o legătură cu Ross. Nu am mai
vorbit cu el de săptămâni, și de ce ar crede asta?
- Este o întrebare bună, Roșie. Un aer rece se simți deodată în
grădină. Poate mă lămurești tu.
- Oh, Dumnezeule, Devlin, nu am idee de ce ar crede asta, dar
poate știe ceva. Poate ar trebui să îl asculți!
Devlin făcu un pas către ea, și ea văzu în lumina lunii licărirea din
ochii lui.
- Incredibil, mârâi el, nu într-o manieră prietenoasă, ci într-un fel
care spunea că era nervos. Al naibii de incredibil.
Roșie nu putea fi complet surprinsă de reacția lui. Cu toate
acestea, era neașteptat că-l adusese în discuție pe Ross.
- Știu că sună ca și cum...
 - Ca și cum ar fi vorbele unui nebun?
- Poftim? spuse ea printre dinți, trăgând aer în piept cu putere.
Devlin râse sec și aspru, un râset complet lipsit de umor.
- Probabil mă crezi idiot dacă ai impresia că o să înghit prostia
asta cu mediumul.
- Unde altundeva crezi că aș fi auzit asta? ripostă ea uimită.
- Serios? întrebă el pe un ton ironic. Despre asta a fost vorba în
seara asta? Știai că aveam să te urmăresc. Te-ai prefăcut a fi ce
naiba te prefaci că ești, ca să mă faci să vorbesc despre tatăl meu?
- M-am prefăcut? Cum naiba m-am prefăcut? replică Roșie,
ridicându-și mâinile în aer. Trebuie să te duci să te cauți, prietene. M-
ai urmărit până sus mai devreme. Nu am vrut să faci asta.
- Sigur.
- Ți s-a părut că am fost câtuși de puțin fericită să dau cu ochii de
tine acolo sus? întrebă ea, cu ochii mijiți.
- Ai părut foarte fericită cât am avut degetele între coapsele tale,
ripostă el. Și, surpriză, surpriză, nici nu a durat foarte mult să te
conving să ajungem acolo.
Până aici.
Până chiar acolo.
- Ești așa un nemernic, zise ea, strângându-și pumnii.
Dumnezeule! Ești așa un nemernic, și știi asta. Nu se poate să nu
știi.
- Poate că sunt un nemernic, dar măcar nu sunt un mincinos
uneltitor.
- Mă numești mincinoasă uneltitoare pentru că m-am gândit că
poate ai vrea să știi că există posibilitatea ca tatăl tău să nu se fi
sinucis? Simți cum o ard pe gât cuvintele rostite. Sincer. Ești un
nemernic!
- Sunt sigur că deja am stabilit asta.
Ea îi aruncă o privire pe care el nici măcar nu o putu vedea, dar o
făcu să se simtă mai bine.
- Uită că am spus ceva despre asta.
- Deja am făcut asta.
Simți cum îi ia foc pielea în timp ce furia se răspândea în ea ca o
furtună vijelioasă. Acesta nu era Devlin pe care îl plăcea.
 - Acesta ești tu cel adevărat, nu-i așa? Nu Devlin care a fost sus
sau cel care doar mă tachina. Acesta ești tu cu adevărat.
Devlin nu răspunse la asta, și marea dezamăgire care o cuprinse
era o pătură groasă, aspră. Făcu un pas în spate și dădu să se
întoarcă.
- Presupun că nu se mai pune problema să vii la mine, spuse el,
și ea simți ironia din vorbele lui.
întorcându-se, Roșie se năpăstui asupra lui și se asigură că, atunci
când ridică mâna și își întinse degetul mijlociu, el o vede.
- Du-te. Naibii.
- Sună bine, spuse el oftând cu putere.
îi mai arătă o dată degetul mijlociu, doar pentru satisfacția ei.
- Clasic, Roșie.
- Poate că ai mai mulți bani decât păcate, dar nu ai ști ce este aia
clasă nici dacă te-ar lovi peste față, răspunse ea.
- Mda, ripostă el. Lasă-mă să-ți spun un lucru foarte clar. Nu vrei să
te apuci să vorbești în stânga și în dreapta că Lawrence a fost
omorât. Nu vrei să faci această greșeală.
- Cui aș spune asta, în afară de tine? întrebă ea ridicându-și mâinile
în aer. Și, în mod evident, aia a fost o greșeală.
- Vorbesc serios, Roșie.
- Și eu, zise ea și dădu iar să se întoarcă, nu numai furioasă, ci și al
naibii de dezamăgită. Nici nu ai idee. Seara asta a fost...
- A fost ce? O mascaradă? Un joc pentru a mă face să spun
secretele familiei, ca să poți da fuga cu ele la Ross?
Pufnind, clătină din cap. Seara asta nu fusese o mascaradă sau o
prefăcătorie. Seara asta fusese frumoasă.
- Nu ai idee cât de mult te înșeli în legătură cu tot. La revedere, Dev!
Nu o păstrăm legătura. Niciodată

CAPITOLUL 16
- Gabe mi-a spus că mă iubește, o anunță Nikki la telefon sâmbătă
dimineață, și Roșie scoase un țipăt, scăpând blugii pe care îi
împăturea. Nikki râse, părând a se simți de un milion de ori mai bună
bine data trecută când vorbise Roșie cu ea. îmi dau seama că ești
fericită.
- Sunt! Roșie era în genunchi în fața dulapului ei îngust, trezindu-se
devreme cu o nevoia nebună de a face ordine. în regulă, îți amintești
ce încercam să îți spun când am venit în vizită, dar a intrat Gabe?
- Da.
Ținând telefonul cu umărul, ridică blugii pe care îi scăpase și începu
să îi împăturească. încercam să îți spun că, oficial, Gabe nu mai era
pe Lista lubiților Cărora Să Le Vină Mintea la Cap.
- Cred că, în mod cert, nu mai este pe acea listă, fu de acord Nikki.
Dar de ce crezi asta? Eram absolut convinsă că voiai să îi dai una.
- Oh, tot vreau să îi dau una pentru toate faptele din trecut. Mai era
și un de Vincent căruia voia să-i dea una, dar refuză chiar și să se
gândească la numele lui în acest moment. Căută înăuntru, luând un
alt teanc de blugi pe care nu îi purtase de mai bine de un an, dar de
care nu era pregătită să se despartă. Strânse tot de pe podea. Dar ar
fi o lovitură prietenoasă, adăugă.
- Ar trebui să mă întorc în apartamentul meu săptămâna viitoare,
spuse Nikki. Gabe vrea să mai aștept, dar trebuie să o fac acum.
- înțeleg foarte bine. Cu cât aștepți mai mult... Se întrerupse, ca și
cum văzu ceva ce nu observase înainte. în spatele dulapului era o
mică gaură, acolo unde se lipea de perete. Se desprindea? Asta
însemna că trebuia să sune proprietarul.
- Știu. Cu cât aștept mai mult, cu atât va fi mai greu, termină Nikki,
făcând-o să fie iar atentă la ea. Dar Gabe va fi acolo, și asta va face
ca totul să fie mai ușor.
Zâmbind, Roșie se așeză în fund și luă următorul teanc de blugi pe
care nu îi mai purtase de ceva vreme.
- Nikki, sunt atât de fericită pentru tine, că aș putea plânge!
- Ce? Nu plânge!
- Nu pot promite nimic, pentru că sunt destul de emotivă acum, dar,
draga mea, ai o a doua șansă cu un bărbat de care ai fost
îndrăgostită ani de zile, spuse Roșie, oftând de fericire în timp ce
începu să împăturească blugii. Știi cât de imposibil este asta? Ești
precum un unicorn.
Nikki râse din nou, și fiecare sunet părea mai relaxat decât
anteriorul.
- Mă simt precum un unicorn. Sincer. în orice caz, te-ai dus până la
urmă aseară la balul mascat?
- Da, m-am dus, spuse ea în timp ce puse în poală o pereche de
blugi, ridicându-și capul și luând telefonul în mână.
- Te-ai simțit bine? întrebă Nikki. Nu prea pare să îți fi plăcut.
Roșie nu era sigură cum să răspundă la întrebare, pentru că se
simțise bine, foarte bine, și apoi nu se mai simțise bine. Chiar
încerca să nu se gândească la el, pentru că, atunci când facea asta,
îi venea să arunce cu lucruri în stânga și în dreapta.
Sau să facă ordine.
Acesta fiind motivul pentru care își devasta dulapul în zorii zilei.
Partea cea mai rea, când se trezise prima dată, fusese că nu mai
simțea furia de aseară. Oh, nu, se trezise simțind ceva cu totul diferit,
oricât de mult îi displăcea acest lucru. Reluase imediat în minte ce se
întâmplase seara trecută, partea din dormitor și de la copac, partea
de dinainte ca totul să o ia razna, ceea ce o făcuse să se înfierbânte
și să-l dorească și să caute în noptieră mica jucărie cunoscută drept
Afemeiatul.
Dar acum, că se sculase și umbla prin casă, ceea ce simțea când se
gândea la el nu era dorință. Mai degrabă, o mare doză de furie față
de el și față de ea însăși, pentru că ar fi trebuit să știe mai bine. Un
nenorocit era un nenorocit, chiar dacă erau momente în care nu era
așa.
- Roșie? Ești acolo? întrebă Nikki.
- Scuze! M-au luat gândurile, spuse ea clipind. Da, m-am simțit
foarte bine. Și Sarah la fel. Cred că a cunoscut un tip aseară.
- Serios? Asta este bine.
Și Roșie credea că era bine pentru ea. Nu că Sarah ar fi căutat o
relație pe termen lung acum, dar era fericită că o vedea pe prietena
ei simțindu-se bine după ce avusese parte de o despărțire atât de
urâtă.
- Dar tu? întrebă ea, și Roșie făcu ochii mari.
Nu era posibil ca Nikki să știe despre Devlin, pentru că era mult mai
probabil ca ea să renunțe la gogoși decât ca Devlin să spună cuiva
ce se întâmplase între ei. Nu că ar fi crezut că el ar fi ascuns asta din
motive infame, și ea nu îi acorda credit pentru ceva ce nu merita, dar
avea sentimentul că Devlin rar împărtășea ceva cu cineva.
Acesta fiind și motivul pentru care fusese atât de surprinsă că
vorbise deschis cu ea - cu ea, dintre toți oamenii. Și de aceea simțise
că putea să îi spună despre ce se întâmplase în timpul sesiunii cu
Sarah.
Doamne, cât se înșelase.
- M-am simțit foarte bine, spuse Roșie într-un final. Voia să spună
cuiva - la naiba, oricui - despre ce se întâmplase cu Devlin, dar era
mult prea ciudat să vorbească despre asta cu Nikki. Casa a fost
absolut minunată. Sunt sigură că vei merge anul viitor.
- Poate, spuse ea, și se auzi cum trage adânc aer în piept, facând-o
pe Roșie să se încrunte. O secundă mai târziu, se auzi un chicot și
apoi Nikki spunând: Gabe, vorbesc la telefon.
- Oh, Doamne! șopti Roșie, rânjind. Te las.
- Este în regulă. Pot vorbi...
Se auzi din nou un sunet care semăna foarte tare cu un geamăt, și
Roșie făcu ochii mari.
- Sună-mă mai târziu, replică Roșie, râzând, fără a dori să audă ce
urma să se întâmple. Concentrează-te să faci dragoste cu bărbatul
tău!
Râsul lui Nikki drept răspuns fu întrerupt când Roșie închise
telefonul. Aruncă telefonul pe teancul de haine și se așeză pe
covorul gri pufos. închizând ochii, își lăsă brațele pe lângă ea.
Seara trecută părea ca a fi un vis ciudat/coșmar. Tot nu își putea
da seama cum trecuseră de la replici acide... la mâna lui între
coapsele ei și ea spunându-i că l-ar lăsa să-i facă orice, pentru a
încheia seara cu ea arătându- i nu o dată, ci de două ori degetul din
mijloc.
Clar totul escaladase foarte repede.
- Dumnezeule, șopti ea.
De fapt, știa exact cum se întâmplase asta. Totul începuse cu un
sărut, dar, Doamne, bărbatul ăla știa să sărute. Roșie era înnebunită
după bărbați care sărutau bine. Era adevărat.
 Dacă nu i-ar fi spus despre sesiunea cu Sarah și doar ar fi plecat
de la balul mascat, cine știe ce ar fi decurs din ceea ce se
întâmplase în dormitor. Nu era îndeajuns de naivă să creadă că ar fi
putut avea loc o relație, înainte de a-l vedea afară, îl văzuse în
sufragerie, unde avea loc licitația. Mai că fusese înghițit de femei cu
rochii elegante și bărbați cu măști.
Stând în spate, privindu-l alături de oameni ca el - cu alte cuvinte,
văzându-l cu oameni care erau atât de bogați, încât aveau vreo șase
case, și bone, și menajere, și asistenți personali... Fusese o
experiență edificatoare. Se potrivea foarte bine cu ei, și ea nu.
Familia ei nu era săracă. Erau oameni harnici din clasa de mijloc,
care munceau în fiecare zi pentru ceea ce aveau. Nu presupunea că
nici unul dintre bogății prezenți la gală nu muncea pentru bani. Știa
că mulți făceau asta, dar Devlin trăia și respira într-o lume care îi era
atât de incredibil de străină ei, încât nu părea reală.
Și dacă ar fi plecat de la bal în acel moment, atunci seara trecută
ar fi putut fi catalogată drept plăcută. Nu ar fi fost ceva care pur și
simplu s-a întâmplat, pentru că nu era nici prostuță, nici naivă. Nu ar
fi fost începutul a nimic. Era vorba doar despre doi oameni care inițial
se contraseră, apoi se simțiseră foarte bine pentru câteva minute
scurte, reacționând la faptul evident că erau atrași unul de celălalt. Și
așa ar fi trebuit să se termine seara trecută, dar ea a trebuit să facă
ce credea că era gestul potrivit. Uf Nu regreta că îi spusese ce se
întâmplase cu Sarah. Dacă era să regrete ceva, regreta faptul că
fusese îndeajuns de prostuță încât să creadă că Devlin cel care purta
mască era diferit față de Devlin cel arogant, sarcastic și critic, cu
care era obișnuită.
Și totuși, dezamăgirea? Era reală. Nu era nici un dubiu, pentru
că... pentru că Roșie nu mai simțise ce simțise seara trecută cu
Devlin de când... de când cu Ian, și asta fusese ceva atât de frumos,
încât devenise ceva atât de urât. Aproape că recunoscuse asta în
fața lui Devlin, și era acum al naibii de recunoscătoare că ținuse
ascunsă acea parte din ea.
Roșie deschise ochii. Se simțeau ciudat de umezi.
Ce spunea mereu bunica ei? Plânsul doar strica machiajul. Un
zâmbet obosit îi apăru în colțul gurii. Bunicii ei cu siguranță îi plăcea
machiajul ei.
Era timpul să se adune și să depășească momentul, pentru că nu
era nimic de depășit. îi spusese mamei ei că avea să o ajute azi la
patiserie, și Jilly și Lance voiau să se întâlnească toți trei în seara
asta pentru a vorbi despre cazul Mendez.
Și, mulțumită spuselor lui Devlin, știa acum că nici măcar nu
trebuia să se bazeze pe el pentru a avea acces la noua casă a lui
Lucian. Trebuia doar să vorbească cu Lucian, și probabil ar fi trebuit
să o roage pe Nikki să îi dea numărul lui de telefon.
Ridicându-se, luă telefonul și tastă un mesaj nu foarte rapid către
Nikki, rugând-o să-i dea numărul ei de telefon lui Lucian și
explicându-i că era în legătură cu noua lui casă. Mesajul ei suna un
pic bizar, dar îi trimisese mesaje și mai ciudate lui Nikki. Nu aștepta
un răspuns rapid de la Nikki, având în vedere cum se încheiase
convorbirea cu ea, așa că reveni la aranjatul hainelor, mândră că era
Roșie cea isteață și realistă și că îl uitase complet pe Devlin.
Și asta însemna că probabil nu avea să îl mai vadă, mai ales din
moment ce Nikki urma să se mute în curând înapoi în apartamentul
ei, și nu era ca și cum ea și Devlin umblau prin aceleași locuri.
Perfect.
Până la urmă, nu spusese mama ei că avea un tip pe care voia să
i-l prezinte? Un prieten al cumnatului ei? Părea momentul potrivit să
exploreze acea relație.
Transpirația aluneca pe pieptul gol al lui Devlin în timp ce refrenul de
la Freak on a Leash se auzea în căști, în vreme ce alerga pe bandă.
Se antrena de o oră, și mușchii gambelor și ai coapselor urlau, dar el
se forța. Se forța până în punctul în care corpul lui era gata-gata să
cedeze, și apoi, doar apoi, renunța.
Nu ajunsese încă în acel punct. Era aproape, dar nu acolo.
Dacă se oprea acum, era doar o chestiune de timp înainte de a se
trezi cu mâna în jurul penisului, supărat pe lume în timp ce se
masturba, și nu era asta o combinație aiurea?
Cu toate acestea, adevărul era că avea erecție încă de aseară,
avusese chiar și când stătuse acolo și o ascultase pe Roșie spunând
prostiile acelea despre Lawrence, și nici măcar gândul că fusese
păcălit nu îl împiedicase să se simtă astfel.
Deja rezolvase singur problema, la propriu, de trei ori de atunci. O
dată când se întorsese seara trecută, apoi în mijlocul nopții și încă o
dată când se trezise în această dimineață, și, cu toate astea, dacă își
permitea să se gândească la cum o atinsese sau la ce gusta avea
gura ei, imediat...
- La naiba! mormăi el, simțind că se întâmpla din nou, chiar în timp
ce alerga, deși era atât de supărat.
Excitarea coborî de-a lungul șirei spinării, direct în vintre.
Lovind cu degetul butoanele, crescu viteza, până când întreaga
bandă zornăia.
Dev își încleștă maxilarul în timp ce încerca să alunge din minte
gândurile despre Roșie și toată dulceața aceea nefolosită, însă eșuă
- eșuă într-un mod al naibii de spectaculos.
Ce naiba fusese în mintea lui? Să o supravegheze nu implica limba
și degetele lui.
Se blestemă singur.
Deviase seara trecută, făcând greșeli pe care chiar nu și le permitea,
și el nu facea greșeli. Niciodată. Dar, la naiba, dacă nu ar fi... Dacă
nu ce?
Să nu o fi sărutat? Să nu o fi atins? Să nu se fi deschis către ea?
Toate acestea și multe altele?
îi spusese chestii pe care nu ar fi trebuit să i le spună, lucruri pe care
nu le vorbise nici cu frații lui, și era chiar mai ciudat faptul că dorise
să o ducă la el acasă. Nu în acest loc, la conacul de Vincent, ci în
locul care era doar al lui și de care nu știau nici frații săi. Și ea îl
trăsese pe sfoară.
Evident, Ross o pusese să facă asta.
„Oare chiar o pusese?" îi spunea o voce enervantă în minte. Roșie
păruse cu adevărat enervată și supărată când el pomenise despre
Ross, dar apoi, din câte știa el, putea fi o actriță foarte bună. Totul
putea fi o mascaradă.
Totul, cu excepția gemetelor ei și a felului în care corpul ei
răspundea la atingerile lui. Acolo nu fusese o prefăcătorie. Dar asta
nu însemna nimic într-un final, corect?
Cineva te putea urî și te putea dori în același timp. Exemplul grăitor
era Sabrina. Dev era convins că femeia aceea îl ura. La naiba,
fusese obsedată de fratele lui, Gabe, încă din facultate, și, cu toate
acestea, îl dorise pe Dev. Ei bine, dorise să și-o tragă cu el și să își
bată joc de el, și foarte des. Și nu numai fiindcă facea tot ce îi stătea
în putință pentru a obține numele de Vincent.
Ștergându-și transpirația de pe ochi, înjură printre dinți. Poate de
aceea avea o erecție permanentă. Nu mai fusese cu Sabrina de
când totul începuse să meargă prost. De fapt, cu mai bine de o lună
înainte de asta.
La naiba, nu mai fusese cu nimeni.
Voia ca acesta să fie motivul, dar nu se mai mințise înainte și cu
siguranță nu avea să înceapă să o facă acum.
Era din cauza ei - a lui Roșie, iar ea era la degetul mic al lui Ross.
Asta era singura explicație logică, pentru că ideea ca Lawrence să
apară în timpul unei ședințe de spiritism pentru a-i spune ei, o
străină, că fusese omorât era definiția absurdului.
Putea recunoaște că se întâmplau unele chestii ciudate la el acasă,
că experimentase și el chestiile astea ciudate, dar spiritul lui
Lawrence care să spună cuiva - care mai și avea o legătură cu Ross
Haid - că fusese omorât?
De-a dreptul absurd!
Dev simți o presiune în piept, la întrecere cu arsura constantă
puternică.
Ross juca un joc periculos și o implica și pe Roșie.
Presiunea din piept se dublă. Dumnezeule, nu voia să se gândească
la asta. în orice caz, asta nu avea să se termine bine pentru Ross.
Nu avea să se termine bine pentru Roșie.
Dar dacă ea nu era...
Alungă acel gând. Nu conta. Urma să afle în curând, când și nu dacă
Ross avea să vină din nou la el știind despre experiența aproape de
moarte a lui Dev. Jurnalistul nu avea cum să nu pomenească despre
asta.
Și dacă, oricât de puțin probabil, ea spunea adevărul, atunci...
Nu ar fi fost asta chiar mai rău?
O întrebare mai bună, atunci - era Roșie o amenințare?
Lui Dev nu îi plăcea acea idee și, cu siguranță, nu îi plăcea că avea o
problemă cu acea idee. Roșie nu trebuia să însemne nimic pentru el
- nu însemna nimic. își încleștă pumnii în timp ce alerga. Nu conta
nimeni în afară de familia lui. Așa fusese dintotdeauna. Asta era...
Dintr-odată, îi sună telefonul, răzbind prin sunetul puternic al tobelor.
O privire rapidă, și știu că era Archie. Oprind banda de alergare,
răspunse la telefon.
- Ce ai pentru mine? întrebă el repede, coborând de pa bandă și
oprind-o.
- A dat-o în bară, se auzi un răspuns grav. A folosit marți cartea de
credit în Texas. A rezervat o cameră de hotel în Houston. Sabrina a
eliberat ieri camera. Nu este mare lucru, dar știu ce mașină
folosește. Aparent, nu i-a lăsat bacșiș valetului, așa că acesta a fost
mai mult decât dispus să vorbească. Este cu un Mercedes negru.
Am obținut numărul de înmatriculare de la hotel.
- Mercedes negru? întrebă Dev și se încruntă în timp ce luă prosopul
și se șterse pe piept. Sabrina nu conducea un Mercedes.
- Și nici Parker sau altcineva din familia apropiată, dacă ne luăm
după mașinile pe care le au înregistrate. Genul de informații la care
Archie avea acces faceau să merite fiecare ban pe care îl cerea. Cu
toate acestea, plăcuțele de înmatriculare sunt false.
- Cum poți fi sigur? întrebă Dev în timp ce aruncă prosopul în coșul
de rufe și se întoarse spre ușă.
- Erau numere temporare care nu s-au întors la dealeri, răspunse
Archie.
- La naiba! spuse el trecându-și mâna prin părul ud. Și este o pistă
moartă?
- Nu neapărat, zise Archie, și se simți un zâmbet în vocea lui. De
data asta, norocul a fost de partea noastră. Valetul este un pic
cleptoman, și i-a cotrobăit în torpedou. I-a văzut cârdul de asigurare.
Am numele companiei și sunt sigur că pot obține informațiile
necesare, precum numărul de înmatriculare al plăcuțelor adevărate.
Ar trebui să dureze câteva zile. între timp, am niște amici care
lucrează pentru poliția din Texas și o caută.
- Perfect. Sprijinindu-se de perete, își întinse gambele care îl dureau.
Ceva vești despre stagiară?
- Nimic din ceea ce jumătate de lume nu a auzit deja și ce tu să nu
știi deja, dar încă scormonesc.
- Bine, spuse el și se îndepărtă de la perete. Sună-mă imediat ce ai
vești noi.
- Bineînțeles.
Convorbirea se încheie, și Dev își puse telefonul în buzunar. O parte
din tensiunea din umeri i se eliberă. Poate că o dăduse în bară seara
trecută, dar cel puțin ajungeau undeva în povestea cu Sabrina. Și
erau și vești bune. Sabrina părea a fi departe de aici, ceea ce era o
veste bună pentru fratele lui și pentru nepotul său. Știa că Gabe se
stresa din pricina Sabrinei. Nu îl putea învinui din cauza asta.
Dar Sabrina nu avea să mai fie o problemă pentru mult timp. Și
seara trecută, cu Roșie?
Nu avea să mai facă aceeași greșeală.
Având nevoie de un duș, traversă camera și deschise ușa. Se opri
dintr-odată.
Gabe stătea în fața lui, cu părul strâns într-un coc, dar nu era
îmbrăcat ca și cum venise la sală. Doar dacă nu cumva era pregătit
să alerge în blugi.
Și desculț.
- Tocmai te căutam, spuse Gabe, blocând ușa.
- Nu poate aștepta?
- Sigur, dar mă gândesc că vrei să auzi ce am de spus. Pe fața
fratelui său apăru un rânjet care îl făcu pe Dev să facă ochii mari.
Tocmai stăteam în grădină, bucurându-mi de dimineața răcoroasă cu
Lucian, Julia și Nic. Știi tu, făcând chestiile de familie la care tu nu iei
niciodată parte.
- în regulă. Mulțumesc că ai împărtășit cu mine!
- Cu plăcere! răspunse Gabe. A fost o conversație foarte ciudată.
Vezi tu, Nic a vorbit cu Roșie azi-diminea- ță.
Neștiind unde bătea fratele lui cu asta și știind că discuția putea duce
oriunde, Dev rămase impasibil. Era o șansă ca Roșie să-i fi spus lui
Nikki despre ce se întâmplase între ei. Erau prietene. Vorbeau
despre lucruri de genul acesta.
- Este bine de știut.
- Și, ei bine, după ce au terminat conversația, Roșie i-a trimis un
mesaj. A durat ceva până când Nic a văzut mesajul, dar Roșie o
ruga ceva ciudat... și îi spunea ceva ciudat, continuă Gabe,
punându-și mâna pe tocul ușii și sprijinindu-se. Roșie voia numărul
de telefon al lui Lucian.
Ticăloasa!
îl cuprinse un val ciudat de emoție. în loc să fie ceea ce ar fi fost o
bârfa normală cu prietena ei despre ceea ce făcuseră ea și Dev,
terminându-se cu el fiind asaltat de fratele lui în legătură cu asta,
lucrurile stăteau cu totul altfel. Roșie nu era normală. în loc să simtă
ușurare, era iritat... și amuzat.
- Pentru că, aparent, crede că noua casă a lui Lucian și a Juliei este
bântuită și vrea să investigheze? Sunt sigur că știi cum a reacționat
Julia. A fost singura ei condiție când căutau o casă nouă. Fără
fantome. în ochii lui Gabe apăru o lumină nefirească. Lucian a fost
mai mult decât fericit să-i dea lui Nic numărul lui de telefon, mai ales
după ce Nic a precizat că Roșie a fost la bal aseară. Interesant,
Lucian nu a întâlnit-o niciodată pe Roșie.
Dev trase adânc aer în piept, încercând inutil să se calmeze. Roșie
făcuse rost de numărul de telefon al lui Lucian. Incredibil.
- Dar apoi, Lucian a început să vorbească, și știi cum e. A pomenit
despre... femeia cu care te-a văzut aseară. Bineînțeles că pomenise
despre asta.
De ce ar trebui Dev să-și facă griji că Roșie ar spune ceva, când
Lucian probabil scrisese deja o mică poveste despre ce văzuse și o
și publicase?
- De fapt, Lucian a cunoscut-o pe Roșie, spuse Gabe, apoi făcu o
pauză dramatică, de care fratele lor mai mic ar fi mândru. Aseară.
Erați...
- Hei. Scuză-mă!
împingându-l la o parte pe fratele lui, Dev porni spre scările din
spate. îl auzi pe Gabe strigându-i numele, dar nu se ori.
Roșie chiar credea că putea să treacă de el și să se ducă direct la
Lucian? Că Dev ar permite asta? Zisese că ar fi putut să îl întrebe
chiar ea pe Lucian, dar nu vorbise serios.
Ei bine, asta era... complet inacceptabil.

CAPITOLUL 17
Dev îl privi pe Lucian ieșind în hol și închizând ușa apartamentului
său. Cămașa albă, simplă, pe care o purta era acoperită de pete gri
de cărbune.
Probabil că fratele său muncea.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Lucian.
Dev își aruncă privirea spre ușa închisă. Se gândi că Julia era acolo,
și asta i se păru interesant - că fratele său putea lucra la tablourile și
la schițele lui cu Julia acolo. Credea că pictura era o îndeletnicire
singuratică.
- Știu că Roșie vrea numărul tău de telefon, spuse Dev, trecând
direct la subiect. Nu vreau să iei legătura cu ea.
Lucian se sprijini de ușă și își arcui o sprânceană.
- Nu știam că ești în poziția de a decide ce pot și ce nu pot face,
Dev.
- Mi-am petrecut întreaga ta viață încercând să-ți spun ce să faci,
adesea în avantajul tău, dar, de data asta, te rog să nu o suni.
- Mă rogi? întrebă Lucian râzând. Sigur nu a sunat ca o rugăminte la
început.
Dev se uită la el.
- Ea este femeia cu care erai aseară, spuse Lucian după câteva
clipe. Nu-i așa? Prietena lui Nikki. Roșie.
- Știi deja răspunsul la asta.
- Da, dar dintr-un anumit motiv, vreau să te aud că recunoști asta.
- De ce?
- Pentru că m-ar amuza.
- Ei bine, din moment ce trăiesc ca să te amuz, da, ea este femeia
cu care m-ai văzut aseară și, da, aveam de gând să te pun la curent
cu ce am vorbit.
- Deci, prostia cum că noua noastră casă ar fi bântuită este
adevărată? întrebă fratele lui în timp ce își ștergea mâinile pe blugi.
- Pe cât de adevărată ar putea fi o afirmație a unei echipe care se
ocupă de activități paranormale, mormăi Dev.
- La naiba, Dev! Acum Julia știe. Este complet de acord ca o echipă
să se ducă acolo și să alunge orice o fi în acea casă. Nu am nici o
șansă să scap din asta, spuse Lucian. Este singurul lucru pe care și
l-a dorit Julia cu privire la casă. Nu o bucătărie modernă sau o cadă
mare într-un dormitor principal. A cerut în mod specific să nu fie
fantome.
- Cel mai probabil, casa ta nu este bântuită, îi spuse Dev, gândindu-
se că numai în New Orleans și-ar trece cineva așa ceva pe lista cu
lucruri de evitat. Roșie este... Nu știu dacă putem avea încredere în
motivele ei.
- Poftim? întrebă el, încruntându-se.
- Uite ce e, este prietenă cu reporterul acela...
- Afurisitul de Ross Haid?
-Da.
- La naiba! spuse el și ridică o mână, trecând-o prin păr, lăsând în
urmă dungi de cărbune. Serios? Pentru că este prietenă cu Nikki și...
- I-a aranjat o întâlnire lui Nikki cu Ross înainte ca ea să fie cu Gabe.
Ross voia să o folosească pe Nikki ca să obțină informații despre
noi.
- Roșie știa de ce era interesat Ross de Nikki?
Era o întrebare bună.
- Nu cred în coincidențe.
- Sunt ceva real, amice.
- Uite ce e, tot ce te rog este să nu o contactezi. Nu știm ce planuri
are.
- După ce v-am văzut împreună aseară, sunt destul de sigur că îți
pot spune care era planul ei, adăugă Lucian cu un rânjet. Și care era
al tău.
- Nu știi ce ai văzut aseară, răspunse el. Poți chema pe cineva să se
uite la casa ta. Vânători de fantome. Vreun medium. Nu îmi pasă.
Dar nu pe Roșie. Asta este tot ce te rog.
Lucian își plecă ușor capul. Trecu un lung moment de tăcere.
- în regulă. Pentru că mă rogi cu adevărat asta, nu voi lua legătura
cu ea.
Pentru un moment, Dev se gândi că avea o halucinație indusă de
febră, căci fratele lui mai mic era, în cele din urmă, de acord cu ceva
ce îl rugase el. Se uită țintă la el și văzu că vorbea serios.
Asta chiar era ceva incredibil.
- Mulțumesc, zise Dev, știind că rareori spunea asta cuiva, cu atât
mai puțin fratelui său mai mic.
Lucian încuviință din cap.
- Te las să revii la treabă, spuse Dev și dădu să se întoarcă.
- Dev?
- Da, răspunse el și se întoarse cu fața către Lucian.
- Ai întrebat-o pe Roșie dacă lucra cu Ross?
- Da, am întrebat-o.
- Și ce a spus?
- A spus că nu, dar nu mă aștept de la ea să recunoască.
- Hmm, spuse Lucian și se îndepărtă de ușă.
- Ce e? întrebă Dev, încruntându-se din nou.
- Nimic, zise Lucian și ridică din umeri. Doar mă întrebam dacă te-ai
gândit vreo clipă că poate chiar spune adevărul.
Da, se gândise la asta.
Aproape de fiecare dată când se gândea la ea și la Ross și la prostia
pe care i-o spusese ea seara trecută. Se gândise că ar putea spune
adevărul.
Dar asta nu o facea mai puțin periculoasă.
Nu îl facea pe el mai puțin inteligent.
Ceea ce știa era că, sub nici o formă, nu îl putea lăsa pe Lucian să
petreacă timp cu Roșie. Fratele lui era mult prea vorbăreț, și Dev nu
putea risca nicicum ca acesta să vorbească Dumnezeu știe ce cu
Roșie.
Făcea asta pentru frații lui - ca întotdeauna.
Cel puțin, asta continua să își spună.
Agitația de sâmbătă seară nici nu se terminase, și Roșie era deja
gata să uite întregul weekend.
Nimic nu mergea cum trebuia. începu la aproximativ cinci minute
după ce își termină de aranjat dulapul și sună mama ei, întrebând-o
dacă putea veni mai devreme. Unul dintre angajați era bolnav.
Nu era mare lucru, cu excepția faptului că sunase Jilly un pic mai
devreme, dorind vești cu privire la casa lui Lucian. Roșie încercase
să îi explice că se ocupa de asta, dar Jilly părea să creadă că Roșie
nu trebuia decât să pocnească din degete ca să facă să îi apară o
cheie în mână. Roșie era destul de sigură că Nikki avea să facă rost
de numărul de telefon al lui Lucian sau că urma să i-l dea pe al ei lui
Lucian. Toată lumea trebuia să aibă răbdare, pentru că nu avea de
gând să îl facă pe Devlin să se țină de înțelegere. Mai degrabă și-ar fi
smuls fiecare fir de păr de pe corp cu o pensetă ruginită decât să
rostească încă o dată numele lui Devlin.
Devlin de Vincent era acum pe De Nemenționat în Prezența Ei.
Era o listă nouă.
Cafeaua era și ea pe listă, din moment ce voia o doză nouă de
cofeină de după-amiază, și al naibii aparat de cafea decisese să nu
mai funcționeze. Ziua continua să fie din ce în ce mai proastă.
Roșie se hotărâse să meargă pe jos către patiserie și aproape că
muri pe drum când un taxi tăie curba și mai că o luă pe sus, facând-o
să scape cafeaua pe care o cumpărase de pe drum - și care costase
ridicol de mult având în vedere că era numai o afurisită de cafea.
La o stradă distanță de patiserie, i se dezlipi toată talpa ghetelor. Se
dezlipi ca și cum un desfăcător de conserve invizibil i se prinse de
picior. Și erau ghetele ei favorite, din piele întoarsă uzată, cu un toc
mic. Foarte drăguțe.
Uf. ’
Așadar, purta șlapi chiar dacă afară era o toamnă răcoroasă și îi
înghețau picioarele, în timp ce ghetele ei stăteau în biroul părinților ei
de la patiserie, pentru că mama ei jurase că le putea repara, dar
Roșie știa că urma să toarne niște lipici și să termine treaba.
Mai rău, mama ei încurcase folia de plastic de sub tejghea - cea
pe care tatăl ei o instalase cu ani-lumină în urmă - în așa hal, încât
era nevoie de o diplomă în inginerie pentru a descurca drăcia naibii.
Pe Roșie începură să o doară genunchii - stătuse în genunchi atât
de mult timp, încercând să repare drăcia naibii, în vreme ce mama ei
rămăsese lângă ea, cu mâinile în șolduri. Roșie zgârie cu unghia
ceea ce spera să fie capătul foliei, în timp ce sora ei mai mică, Bella,
se ocupa de contabilitate.
- Folia aia de plastic mă pune la încercare. Mama ei se aplecă
peste ea, închizând ușa de sticlă la proaspăt coaptele brioșe cu
ciocolată.
Oprindu-se, Roșie se întoarse pentru a se uita la mama ei.
- Cum te pune la încercare? Tu ai încurcat-o.
- Și supraveghez în timp ce o repari, așa cum ar face un bun
proprietar și o bună mamă, răspunse ea, facân- du-i cu ochiul când
Roșie își țuguie buzele.
De undeva din spatele mamei ei, o auzi pe Bella pufnind.
- Ce ai făcut chestiei ăsteia? șopti Roșie, întorcând din nou rola,
pentru că ceea ce crezuse ea că era capătul foliei nu era. Nu sunt
plătită suficient de bine pentru a avea de-a face cu asta.
- Ești norocoasă că ești plătită, îi răspunse mama ei.
- Este doar o folie, interveni Bella. Nu poate fi atât de dificil de
rezolvat.
- Doar o folie? Ai încercat vreodată să găsești capătul încurcat al
unei mingi de folie de un metru? Roșie trase adânc aer în piept. Să
naști trebuie să fie mai ușor decât asta.
- Ai înnebunit? Să naști nu este mai ușor, spuse Bella. Știu,
pentru că...
- Ai doi copii frumoși, și eu nu am copii și nici bucurii și o să mor
neiubită, singură, cu cincisprezece pisici care vor sărbători peste
cadavrul meu, termină Roșie pentru ea, exasperată. Deci, de ce nu
vii aici să repari asta cu magia nașterii de copii?
- Dar te descurci atât de bine, îi răspunse sora ei. Apropo, mama
a spus că ai fi interesată să te întâlnești cu prietenul lui Adrian.
- Nu asta i-am spus mamei, zise Roșie închizând ochii. Am
spus...
- Așa îmi amintesc, o întrerupse mama ei.
- Devii este un mincinos, șopti Roșie printre dinți în timp ce
deschidea ochii.
Dimineața acestei zile, când se gândise să vorbească cu mama și
cu sora ei despre oferta de a se întâlni cu prietenul lui Adrian, părea
a fi într-o altă viață după după-amiaza pe care o avusese.
- Ce ai spus? întrebă mama ei.
- Nimic, oftă Roșie. Nu vreau să fiu prezentată nimănui acum.
Și acesta era adevărul, chiar dacă dimineață luase pentru scurt
timp în calcul varianta asta. Cu toate astea, se deșteptase,
conștientizând că să vrea să cunoască acum pe cineva doar pentru
că era nervoasă din cauza altcuiva nu era chiar cea mai deșteaptă
idee.
Undeva între momentul în care i se stricase mașina de cafea și cel
în care aproape că fusese omorâtă de taxi- metrist, se hotărâse să
se țină departe de orice bărbat.
Cel puțin, pentru următoarea lună.
- Oh, Dumne..., începu mama ei și o lovi cu genunchiul în spate,
facând-o să mormăie. Acesta este un bărbat bine făcut.
- Mama, șopti ea, aruncându-i o privire de unde era ascunsă. Cu
toate acestea, era în zadar, din moment ce mama ei se uita drept
înainte, cu un zâmbet ciudat pe față.
- Și aș putea să adaug că este și foarte chipeș? continuă ea, și
Roșie își dădu ochii peste cap. Pare genul de un bărbat care știe
cum să te țină trează toată noaptea.
- Care știe și se mândrește cu asta, zise Bella, și Roșie strâmbă
din nas. Dacă nu aș fi căsătorită...
- Și eu la fel, dragul meu copil, și eu la fel.
Roșie avea teoria aceasta că, de îndată ce aveai copii, puteai să
vorbești deschis despre cum ar fi să te culci cu același bărbat ca
mama ta. Era ca un fel de legătură ciudată pe care o împărtășeau
mama și fiica. Teoria ei putea fi complet eronată, dar evidența din
viața reală sugera că ar putea avea dreptate.
- Dacă te aude tata vorbind așa..., mormăi Roșie, reușind într-un
final să desfacă rola de plastic.
Era o amenințare fără sens. Tatăl lor fie ar râde de ea, fie ar căuta să
aibă un avantaj în fața oricărui bărbat despre care vorbea.
- Stai, șopti-țipă Bella, și Roșie fu convinsă că unii dintre clienți o
auziseră. Vine aici și arată... Oh, Dumnezeule, știu cine este!
Probabil era tipul de pe stradă care se îmbrăca precum Ronald
McDonald.
Clopoțelul de la ușă zornăi și apoi Roșie o auzi dintr-odată pe mama
ei vorbind de parcă era un personaj din Pe aripile vântului.
- Bună, scumpule! Cum te pot ajuta?
Roșie își lăsă capul să cadă într-o parte și închise strâns ochii. Mama
ei era un dezastru ambulant.
- Bună, se auzi o voce groasă, cunoscută. Sper să mă poți ajuta.
Roșie făcu ochii mari. Vocea aceea...
- Caut pe cineva care cred că lucrează aici? spuse el, și urmă o
pauză. O cheamă Roșie.
Nu.
în nici un caz.
încet, Roșie își înălță capul și se uită la mama ei, în timp ce aceasta
se uita, în jos, către ea.
- Lucrează aici o fată pe nume Roșie, spuse mama ei, uitându-se la
ea cu ochii mijiți. Și se întâmplă să știu unde e fiica mea cea
minunată și foarte singură.
Oh, Dumnezeule!
Roșie se ridică, dar se dezechilibră și căzu în fund, în timp ce o
umbră traversă tejgheaua. Apăru o față mult prea cunoscută, și
Roșie era sigură că avea halucinații.
- Am găsit-o, spuse el, și, dacă nu cumva avea și halucinații
auditive, chiar era el, stând în magazinul familiei ei, uitându-se în jos
către ea, cu un zâmbet îngâmfat pe chip.
Devlin.

CAPITOLUL 18
- Ce faci aici? izbucni Roșie.
Devlin se uită la ea o urmă de curiozitate marcându-i expresia altfel
detașată. Avea mâinile pe tejghea, cu degetele lungi răsfirate, și abia
atunci își dădu ea seama de cât de mari îi erau mâinile. Era un lucru
ciudat să observe asta, mai ales având în vedere că fusese foarte
apropiată și intimă cu acele mâini și degete, dar era o zi ciudată -
câteva zile ciudate.
- Ce faci întinsă pe jos? întrebă el, sunând de parcă nu s-ar fi putut
gândi la un motiv pentru care ea să stea pe jos.
- Meditez, spuse ea, simțind cum îi crește iritarea.
- Pare un loc ciudat să faci asta, spuse el înclinându-și capul într-o
parte.
- Acum îți spune o minciună. De fapt, a căzut, clarifică mama ei
lucrurile, binevoitoare. Este un pic neîndemânatică, dar fata mea
este foarte educată. Știi că are trei diplome?
- Nu, spuse Devlin, pe fața căruia apăru o licărire de surprindere. Nu
știam.
- Dar sunt sigură că știi că este uimitor de frumoasă.
Roșie întoarse capul încet către mama ei - mama ei care imediat
avea să fie moartă.
Mama zâmbi, scoțând la iveală un rând alb de dinți.
- Educată și frumoasă ca o plăcințică, dar tare neîndemânatică,
precum un crocodil cu trei picioare.
Roșie rămase cu gura căscată. Un crocodil cu trei picioare. în
primul rând, nu era neîndemânatică și, în al doilea rând, un crocodil
cu trei picioare?
- Este frumoasă, răspunse Devlin, și spuse asta pe același ton
neutru pe care îl folosise în primele dăți când se întâlniseră.
Asta o făcu să simtă o presiune ciudată în piept, complet nedorită.
Nu avea de ce să simtă asta, pentru că nu îl plăcea pe acest bărbat.
Absolut deloc, și era timpul ca Devlin să plece.
Pentru că văzu cum expresia mamei ei se înmuie, văzu că femeia
privi către locul unde Roșie încă stătea pe jos și înapoi către Devlin.
Mama ei auzea sunete de fanfară și cu siguranță deja își imagina
batiste care fluturau în aer și umbrele care se învârteau.
Era oficial.
în mod evident, Devlin venise din străfundurile iadului pentru a o
chinui, căci se părea că ea atrăgea o kar- ma nasoală sau ceva de
genul ăsta.
- Ai un moment să vorbim? întrebă Devlin, și ea se uită înapoi la el.
Asta, dacă ai terminat de meditat.
- Are timp, răspunse mama ei pentru ea.
- Atât de mult timp, interveni Bella.
Oh, Dumnezeule, avea să le rănească pe amândouă.
- De fapt, nu am timp deloc. Sunt foarte ocupată...
- Stând pe podea?
O singură sprânceană închisă la culoare se ridică.
- Da, se răsti ea. Am chestii de făcut aici.
- Ca de exemplu? întrebă el.
- Chestii, spuse ea, încrucișându-și mâinile. Chestii importante.
- Doar face pe amuzanta, spuse Bella, care era, dintr-odată, lângă
ea. Nu are nimic de făcut.
- Bella! se răsti Roșie, desfacându-și brațele și punându-și mâinile
pe podea. După cum vezi, sunt foarte...
 - Talentată la reparat folii de plastic, o întrerupse Bella, în timp ce
adidașii îi erau foarte aproape de a-i strivi degetele lui Roșie. La asta
a lucrat întreaga după-amiază, dar știi ce?
- Hmm? murmură Devlin.
- Este pauza ei de cină! anunță Bella, ca și cum Roșie fusese
nominalizată pentru Premiul Nobel, ceea ce era ridicol.
Totul era ridicol.
Roșie și Bella nu aveau pauze de prânz sau de cină.
- Perfect, spuse Devlin.
Mama se apropie de ea și o privea ca atunci când adolescenta
Roșie nu voia să se dea jos din pat. Era privirea aia care spunea că
avea să o târască afară din pat și să îi facă vânt spre școală.
Nu se îndoi pentru vreo clipă că mama ei ar fi în stare să o ia de
pe podea și să o arunce în brațele lui Devlin.
Roșie se ridică și își dădu seama imediat că avea spectatori de
cealaltă parte a tejghelei. în afară de Devlin, mai erau acolo trei
clienți obișnuiți, care veneau atât de des la patiserie, că practic
puteau lucra acolo. Cindy și soțul ei, Benny, amândoi cu părul
grizonant și cu chipul ridat, se uitau la Devlin și la ele de parcă erau
la un joc de tenis. Alături de ei era Laurie, o tânără tăcută, care își
petrecea cea mai mare parte a după-amiezilor învățând la una dintre
mesele micuțe de lângă fereastră. Mergea la facultate la Loyola.
Roșie zâmbi spre ei.
Laurie rânji în timp ce își plecă privirea, lăsându-și părul negru des
să alunece în față și să îi ascundă fața.
- Bună ziua, scumpo! Cindy își mișcă sprâncenele în direcția lui
Devlin, în timp ce își puse mâna în jurul brațului soțului ei. Ce
schimbare plăcută de peisaj azi!
- Peisajul ăsta îmi place mereu, mormăi Benny și făcu cu ochiul în
direcția lor.
- Așa te vreau, răspunse mama lui Roșie cu un zâmbet mare. Orice
te tentează este din partea casei.
- Nu știu. Cindy îl măsură pe Devlin din cap până în picioare, ca și
cum ar fi fost de vânzare. Aveți un de Vincent aici. Simt că trebuie să
vă plătesc numai pentru asta.
Bella chicoti.
Devlin se uită peste umăr la cuplul mai în vârstă și înapoi la Roșie.
Părea atât de confuz și de inconfortabil, încât Roșie reuși cu greu să
nu râdă.
Nu socializase niciodată cu oamenii de rând?
Acel gând îi îngreună efortul de a nu râde, pentru că, într-un fel, cei
din familia de Vincent erau regalități americane.
Cu excepția faptului că Devlin clar era un broscoi, nu un prinț.
Dar apoi, se întâmplă cel mai rău lucru cu putință. Roșie auzi vocea
groasă a tatălui ei din străfundurile bucătăriei.
- Ce se întâmplă acolo? întrebă el și, în timp ce vorbea, sunetul vocii
se apropia. Este o petrecere și eu nu sunt invitat?
Roșie făcu ochii mari. Sub nici o formă nu îl putea lăsa pe tatăl ei să
vină aici și să îl vadă pe Devlin. Ar avea întrebări. Multe. Unele
stânjenitoare. Intră în acțiune, sărind din spatele tejghelei.
- Vrei să vorbim, vom face asta afară.
- De ce? strigă Bella. Este destul spațiu aici.
Roșie se uită urât la sora ei și apoi se întoarse către Devlin. Se holba
la ea de parcă vorbise cifrat, dar aruncă o privire la cei adunați în
jurul tejghelei și o urmă afară, sub un cer cenușiu. Avea să fie o altă
zi ploioasă.
Oprindu-se sub umbrarul cu dungi negre și aurii, Roșie își încrucișă
brațele, își lăsă capul pe spate și îi aruncă săgeți mortale. Deschise
gura.
Devlin i-o luă înainte:
- Mereu vorbești cu oamenii de parcă ai lătra la ei?
- Să latru? Spui că sunt un câine?
- Nu asta spun, zise el plecându-și capul într-o parte, dar îmi
amintești de un câine din acela mic. Din acela pufos, care sare la
gleznele oamenilor când vrea atenție.
Lui Roșie nu îi venea să creadă. Chiar nu îi venea să creadă.
- Chiar ai spus că îți amintesc de un Pomeranian?
- Nu mă gândisem la un Pomeranian, dar acum, că ai menționat...
- Ai venit aici ca să continui să mă insulți? întrebă ea, vorbind în
șoaptă, în timp ce oamenii treceau pe lângă ei pe stradă. M-ai căutat
folosind tot felul de mijloace ascunse pentru a-mi spune că sunt
precum un câine mic, gălăgios?
Dev își plecă bărbia, și buzele i se mișcară ca și cum ar fi vrut să
zâmbească.
- Nu a fost nevoie să folosesc metode ascunse pentru a te găsi.
- Oh, serios? Atunci, cum ai știut că sunt aici?
- De fapt, chiar tu mi-ai spus că lucrezi aici.
Ea deschise gura pentru a spune ceva, apoi o închise imediat. Avea
dreptate. Menționase asta.
Devlin mustăci.
- în fine. Nu ți-ai folosit toate insultele aseară? Sunt foarte sigură că
am fost destul de clară că nu vreau să mai vorbesc cu tine sau să te
mai văd vreodată.
- Ai spus asta foarte clar, dar se pare că este predestinat ca
drumurile noastre să se tot întâlnească, răspunse el sec.
- Nu. Categoric nu. Drumurile noastre merg în direcții foarte diferite.
Tu ești est. Eu sunt vest. Așa că, la revedere...
- Mi-aș dori ca lucrurile să stea așa.
- Ești conștient de faptul că stai în fața mea, spuse ea țuguindu-și
buzele, în fața patiseriei părinților mei, după ce m-ai acuzat că sunt o
mincinoasă uneltitoare și, practic, o nebună, și tocmai m-ai jignit din
nou?
- Cum te-am jignit din nou?
- Tocmai ai spus că ți-ai dori ca drumurile noastre să nu se
întâlnească.
- Am spus asta, zise el, în timp ce un colț al gurii i se ridică, dar
ești conștientă de faptul că m-ai insultat de cum ai deschis gura?
- Știu asta, dar eu am voie, pentru că ești un mare...
- Nemernic, termină el pentru ea.
- Da. Și, dacă îți amintești bine, nu poți să te deznemernicești. La
revedere...
- Sunt aici din cauza înțelegerii noastre.
- Cred că glumești, spuse Roșie făcând ochii mari.
Genele acelea dese și lungi se ridicară, și ochii aceia deschiși la
culoare îi întâlniră pe ai ei.
- Ți se pare că glumesc?
- Arăți de parcă ai avea nevoie de un șut în fund.
 El râse, părând surprins. Cu toate acestea, își reveni atât de
repede încât ea chiar se întrebă dacă auzise râsetul sau nu.
- Ai cerut numărul de telefon al lui Lucian.
- Așa este.
- Pentru a putea intra în casa lui.
- Este adevărat, răspunse ea, uitându-se la o femeie care
conducea o fetiță în patiserie. Așa, încă nu pricep ce cauți aici.
- Sunt aici pentru că nu îl vei implica pe fratele meu...
- Nu îl implic pe fratele tău în nimic, îl întrerupse ea. Și jur că,
dacă sugerezi cumva că intenționez să fac altceva decât ți-am spus
în legătură cu casa lui Lucian, îmi voi ieși din minți și nu voi fi
responsabilă pentru acțiunile mele.
- Nu aș vrea să se întâmple asta, spuse el pe un ton sec.
- Nu, răspunse ea, uitându-se la el. Nu ai vrea.
- Deși, gândindu-mă, spuse el, cred că știu ce se întâmplă când...
îți ieși din minți. Poate că aș fi interesat să se întâmple asta, Roșie.
Și uite-l din nou, acel fior pe care nu și-l dorea, provocat de ceea
ce spusese și de felul în care îi rostise numele. Cum se putea ca un
bărbat, un bărbat pe care nu îl plăcea, să îi provoace o asemenea
reacție?
- Dacă mi-aș ieși din minți, nu ar fi nimic asemănător cu ce s-a
întâmplat aseară, răspunse ea. Am cerut numărul de telefon al
fratelui tău pentru a vedea dacă ar permite echipei mele să intre în
casă. Știi asta.
- Ceea ce voiam să spun, înainte de a fi întrerupt atât de
nepoliticos, zise el și se apropie atât de mult, încât marginea a ceea
ce părea a fi o pereche ridicol de scumpă de pantofi se atinse de
șlapii ei vechi Old Navy. Nu vreau să-l implici pe Lucian în investigații
paranormale de nici un fel.
- Și de ce nu ?
- Dacă l-ai cunoaște pe fratele meu, nu ar fi nevoie să pui
întrebarea asta, spuse el, pe un ton sec. Am făcut o înțelegere cu
tine. Am de gând să mă țin de ea. Te voi duce în casa lui Lucian.
- Mai degrabă aș înota în lacul Pontchartrain și apoi aș face baie
în râul Mississippi decât să mai stau vreodată aici să vorbesc cu tine,
spuse ea inspirând adânc aer în piept. Ești conștient de asta, corect?
 - La naiba! spuse el uitându-se țintă la ea.
Roșie simți că roșește. Spusese „la naiba“ în același fel în care îi
pronunțase numele. Grav. Adânc. Fierbinte. Și ura asta - simpla
reacție la o replică. La el.
- Faci ca lucrurile să fie atât de complicate, spuse el.
- Aș spune că îmi pare rău, zise încercând să pară stăpână pe ea,
dar nu îmi pare rău. Nimic nu trebuie să fie complicat, pentru că nu
este nici un motiv ca tu să fii aici și nu există nici un motiv real ca
Lucian să nu mă lasă să intru, împreună cu echipa mea, în casa lui.
- Cred că nu ai înțeles ce am spus despre faptul că faci ca
lucrurile să fie complicate. Nu este vorba despre faptul că sunt aici,
discutând cu tine despre casa lui Lucian. în ochii aceia albaștri-verzui
se vedea o văpaie și,
în timp îi susținu privirea, Roșie începu să se simtă ca și cum stătea
prea aproape de soare, cu câteva clipe înainte de a se arde. Faci ca
lucrurile să fie complicate pentru că, de fapt... îmi place de tine.
- în regulă. Probabil ai ceva probleme dacă apari din se...
Surprinse cu coada ochiului mișcare și se întoarse spre patiserie.
Mama, împreună cu sora ei, stăteau la fereastră, cu fețele lipite de
geam.
La naiba, erau ridicole.
Roșie îl luă pe Devlin de mână și îl trase din fața ferestrei, departe
de privirile iscoditoare, în timp ce încerca să ignore cât de puternic și
de cald era brațul lui pe sub cămașa albă, subțire. Mâna îi alunecă
pe brațul lui atunci când el opuse rezistență, dar continuă să îl tragă
până când o urmă. Oprindu-se la colțul străzii, se întoarse să îi spună
ceva lui Devlin, dar orice voise să-i spună îi muri pe limbă.
El se uita spre mâna cu care îl apucase. Roșie tresări. Cumva, îl
luase de mână. îl ținea de mână! Ce fel de magie voodoo o
determinase să facă asta? Pentru că, serios, nu avea habar că îl
luase de mână. Așa că nu era responsabilă de asta. Deloc.
Roșie dădu să își tragă mâna, dar el o opri, împletindu-și degetele
printre ale ei.
încet, își ridică privirea de la mâinile lor către ochii ei.
- îmi pare rău pentru... cum s-au terminat lucrurile între noi aseară
și aș vrea să mă revanșez față de tine.
 - Poftim?
Buzele i se curbară ușor. Nu era chiar un zâmbet. Nici măcar
jumătate de zâmbet și sub nici o formă nu aducea cu zâmbetele pe
care și le permisese atunci când purtase mască.
- Aș vrea să mă revanșez față de tine.
Roșie se uită în jurul lor, aproape așteptându-se să sară cineva
afară dintr-una dintre mașinile parcate de-a lungul străzii, cu un
aparat de fotografiat. Nu putea să vorbească serios, dar, când se
uită din nou la el, văzu adevărul în privirea lui. Era foarte serios.
Voia să se revanșeze față de ea?
- Am trecut de punctul acela, spuse ea și încercă să-și elibereze
mâna. Am depășit cu mult punctul în care să te revanșezi față de
mine.
- Nici măcar nu ai auzit cum am de gând să mă revanșez.
- Nu prea îmi pasă.
- Oh, cred că îți va păsa, spuse el, și în ochi i se văzu o ușoară
căldură. Fac un nou amendament aranjamentului nostru.
Ea rămase iar cu gura căscată, și era absolut convinsă că arăta
precum un pește scos din apă.
- Nu vor fi amendamente noi. De ce? Pentru că seara trecută nu
s-a întâmplat. A fost o plăsmuire a imaginației noastre.
- Dar crezi că o să uit ce s-a întâmplat aseară? întrebă el
încruntându-se.
- Eu deja am uitat.
Era atât de neadevărat.
- Ei bine, știu că asta este o minciună, răspunse Devlin, dându-și
seama că juca teatru. Nu se poate să fi uitat cum s-a simțit să ai
mâna mea între picioare, șopti el.
Roșie icni. Era departe de a fi pudică, dar stăteau în mijlocul
drumului! Dar apoi, probabil că oamenii din New Orleans au auzit
conversații mai ciudate decât aceasta.
- Și foarte sigur nu am uitat că ai spus că m-ai lasă să fac orice,
continuă el și, spre groaza ei, fiorul acela fierbinte, puternic reveni, și
el văzu asta. Iată. Nu ai uitat nimic, Roșie.
Doamne, îl disprețuia pe bărbatul acesta.
 - Trebuie să-ți readuc aminte cât de nemernic ai fost? Nu cred că
e cazul, dar, dacă vrei să fac o listă, se rezolvă.
- Nu, suspină el. Nu va fi nevoie.
- Bun. Putem, astfel, să depășim momentul? Lucian poate lăsa
echipa în casa lui, și noi doi nu trebuie să ne mai întâlnim vreodată.
Asta sună...
- Amendamentul, interveni el, ridicându-și colțul buzei când ea
miji ochii. Cred că îți va plăcea acest amendament.
- Devlin...
- Te voi duce în casă - doar pe tine. Nu o echipă de oameni. Nu
străini. Este casa fratelui meu. Nu vreau ca necunoscuți să își bage
nasul.
Ea deschise gura.
- Mă îndoiesc că vei găsi ceva...
- Tot așa cum nu aș găsi nimic în casa ta? sări ea. Sau ai uitat că
ai recunoscut că ai casa bântuită?
- Nu am uitat, dar asta nu înseamnă că am să cred vreo clipă că o
fantomă folosește casa fratelui meu din când în când.
Ei bine, când punea problema așa, suna prostește.
- îmi poți da drumul la mână?
-Nu.
-Nu?
- îmi este teamă că vei fugi de mine dacă fac asta.
- Fix asta vreau, răspunse ea.
- Și de aceea nu îți dau drumul. Degetul mare i se mișcă în centrul
palmei într-o rotire înceată, domoală. Când vei termina de investigat
casa, atunci asta este. Nu va trebui să îți mai faci griji că drumurile
noastre se vor întâlni și eu nu va trebui să îmi fac griji că vei lua
legătura cu fratele meu, spuse el. Și nu va mai trebui să îți faci griji
că mă vei mai întâlni vreodată.
- Acesta este noul tău amendament?
- Te voi duce în casă în noapte asta, spuse el încuviințând din
cap.
- în seara asta? întrebă ea cu voce pițigăiată.
- în seara asta sau deloc. Acestea sunt opțiunile tale.
- Am planuri pentru seara asta, spuse ea uitându-se uimită la el.
 - Cum ar fi?
- Ce vrei să spui cu asta? O spui de parcă nu a fi posibil să am
planuri.
în afară de a se întâlni cu Jilly și cu Lance, nu avea, de fapt,
planuri, dar nu era nevoie ca el să știe asta.
- Dacă ai vrea îndeajuns de mult să intri în casa lui Lucian, ți-ai
schimba planurile.
- Dacă planurile mele nu pot fi schimbate? replică ea trăgându-și
mâna, dar el nu îi dădu drumul.
- Atunci, cred că nu vrei îndeajuns de mult să cercetezi casa lui
Lucian, spuse el după ce se uită la ea o clipă.
Roșie strânse atât de tare din dinți, încât era o minune că nu își
sparse un molar. O parte din ea voia să îi spună să uite totul, dar Jilly
ar strânge-o de gât, pe bună dreptate, dacă ar refuza o asemenea
oportunitate.
 - Bine, spuse. Voi face asta pentru echipă.
- Vei face asta pentru echipă? comentă Devlin cu superioritate. Ai
vrut să intri în casa asta, Roșie. Am făcut o înțelegere și mă voi ține
de ea.
- Am vrut să intru în casa asta fără tine, îl corectă ea. Și nu aș fi
avut nici o problemă cu tine onorând înțelegerea dacă nu ai fi fost...
- Un nemernic. Am înțeles. Ne întâlnim la casă în seara asta, la
ora 21.00. îi dădu drumul mâinii. Și să nu întârzii!
- Tu să nu întârzii, spuse Roșie abținându-se de la a-i spune că
avea o problemă cu timpul.
- Eu nu întârzii niciodată Roșie, replică el, începând să se retragă.
Ne vedem diseară!
- „Eu nu întârzii niciodată", șopti ea printre dinți în timp ce el se
întoarse și plecă. Bla, bla, nemernicule!
Punând laolaltă o combinație impresionantă de înjurături, ea se
întoarse în patiserie.
Mama și sora ei o așteptau în fața tejghelei. Asta era o problemă,
pentru că Cindy și Benny încă așteptau să fie serviți, la fel și Laurie.
Și stăteau și ei acolo, uitându-se la ea exact la fel ca mama și ca
sora ei.
- Hei? spuse Roșie și făcu semn către clienți.
Sora ei ignoră asta și se îndreptă direct spre locul unde stătea Roșie
și o apucă de obraji cu mâinile ei calde și mirosind a zahăr.
- în regulă, trebuie să spui tot chiar acum.
- Nu știu la ce te referi.
- Oh, nu. Nu. Nu. îmi vei spune exact de ce Devlin de Vincent tocmai
a venit aici căutându-te și de ce părea că mai aveați puțin până fie să
vă sărutați, fie să vă luați la bătaie.
îndepărtându-se de sora ei, Roșie se duse spre tejghea.
- Nu așa părea.
- Așa părea, interveni mama ei.
- Vreau toate detaliile, insistă Bella. Toate detaliile, Roșie.
- Nu este nimic de spus. Doar vorbeam. Atâta tot.
- Draga mea, nu doar vorbești cu un bărbat care arată așa, spuse
Cindy ridicând din sprâncenele cărunte. Crede-mă, știu. Eu și Benny
arareori vorbeam la început.
- Adevărat, murmură Benny în timp ce se sprijinea de tejghea.
- Doar vorbeam, așa că putem, vă rog, să ne întoarcem la treabă și
să trecem peste asta?
- Mmm-hmm.
Mama ei veni din spatele tejghelei. Se concentră pe cuplu, dar Roșie
știa ce însemna acel mmm-hmm în limbajul lui Juniper Pradine. Și
Laurie știa, având în vedere privirea compătimitoare pe care o
aruncă în direcția ei. Toată lumea care venea des la Pradines știa ce
însemna.
Poate că mama lui Roșie nu continua discuția, dar mai mult ca sigur
nu renunța.

CAPITOLUL 19
- Este al naibii de uimitor, spuse Jilly, cu ochii mari.
- Absolut, admise Liz plecându-și capul cu păr blond.
- Ești sigură că nici unul dintre noi nu poate merge cu tine? întrebă
Lance aflat într-un colț, acasă la Jilly și Liz, cu mâinile încrucișate.
Venise direct de la muncă, îmbrăcat în uniforma de paramedic de
culoare albastră. Nu îmi place ideea de a face asta singură, noaptea
cu cine știe ce tip.
- Nu este cine ce știe ce tip, răspunse Jilly înainte de a o putea face
Roșie. Este Devlin de Vincent.
- Asta nu înseamnă că va fi în siguranță cu el. Lance se încruntă.
Probabil chiar mai puțin în siguranță, având în vedere cine este,
continuă el mijind ochii către ea. Nu știam că vă plăceți.
- Nu ne plăcem, dar sunt în siguranță cu el. Oricât de nebunesc
suna, Roșie credea asta. Poate că era un nemernic, dar nu îi dădea
o senzație nașpa, nu în sensul acela. Este... nesuferit, dar nu
periculos.
Lance nu părea convins.
Când se trezise în dimineața asta, Roșie chiar nu își imaginase cum
avea să se desfășoare ziua. Ceea ce își dorea cu adevărat era să se
bage în pat cu o sticlă de vin și o pungă de chipsuri - cu smântână și
ceapă, mai exact. Nu era vorbă că nu era entuziasmată în legătură
cu investigarea acestei case, dar, după ce îndurase toată seara
întrebările interminabile ale mamei ei și ale Bellei, nu era sigură că
mai era în stare să de-a face cu Devlin.
închizând fermoarul ghiozdanului plin de echipamente, Jilly își
îndepărtă de pe față buclele mici și negre.
- Dacă putem surprinde dovezi care să susțină faptul că fantomele
vin din casa vecină, ar fi o mare ușurare pentru Preston și soția lui.
- Cred că ar fi o ușurare numai dacă aparițiile s-ar opri sau dacă
fantomele ar rămâne în casa de alături, comentă Liz.
- Da, dar dacă nu își au originea în casa lor, sunt lucruri mai ușoare
pe care le-am putea sugera să le facă pentru a opri aparițiile, spuse
Jilly și se uită la prietena ei.
- Simt că, orice am sugera noi, nu ar face nimic până la urmă, spuse
Liz trântindu-se pe canapea.
- Putem să nu avem din nou această conversație? întrebă Jilly
punând ghiozdanul pe măsuța de cafea.
- Ba chiar vom avea din nou această conversație, răspunse Liz
rânjind în timp ce își prinse părul lung într-o coadă. Uite ce e, tot cred
ce am spus când am văzut apariția pe filmare. Nu trebuia să le fi
spus nimic până nu știam mai multe. Acum, aproape ne-au
îndepărtat complet. Este prea mult pentru ei.
- Cum este prea mult, când ei ne-au chemat de la bun început?
întrebă Jilly, îndreptându-se.
Roșie îi aruncă lui Lance o privire discretă. Pe fața acestuia apăru un
zâmbet neîncrezător.
- Nu este prima dată pentru tine, spuse Liz, care își dădu drumul la
păr și începu să îl despletească. Știi că oamenii reacționează diferit
la apariții atunci când probele sunt foarte solide.
Era adevărat.
Unii oameni erau ușurați, chiar încântați să afle că nu vedeau sau nu
auzeau lucruri din senin. Alții sperau ca echipa să găsească o
explicație logică, nu supranaturală, pentru aparițiile respective.
Uneori, când era varianta a doua, când erau confruntați cu dovada
supranaturală, alegerea de a ignora și de a se preface că nu se
întâmpla nimic era cea mai bună cale de urmat.
Asta nu însemna că aparițiile dispăreau.
Roșie luă ghiozdanul greu, punându-l pe umăr.
- Cu toate acestea, uitați care este treaba. Am sentimentul că, dacă
în seara asta surprind dovezi, proprietarul - Lucian - o să dorească
să facă ceva în această privință, dar nu sunt sigură că echipa
noastră va fi aceea care se va ocupa de asta.
- Și de ce nu? întrebă Jilly uitându-se la ea încruntată. Suntem cea
mai bună echipă din acest oraș.
- Eu și Devlin chiar nu ne înțelegem. Este o poveste lungă,
complicată, care chiar nu are sens, adăugă Roșie repede când Liz
deschise gura pentru a pune un milion de întrebări, dar, dacă este
ceva în casa aceea, să fiți pregătiți să fim dați laoparte.
- Este o prostie, spuse Jilly punându-și mâinile în șolduri. Dacă
găsești un spirit, este spiritul nostru.
- Nu sunt sigură că așa funcționează, spuse Roșie, uitându-se la
telefonul ei. Șoferul ei de Uber era la câteva minute distanță.
- Așa o fi pe Tărâmul Jilly, cu populația Jilly. Liz își mușcă buza de
jos, nereușind să-și ascundă zâmbetul când prietena ei se uită la ea.
Ce? Este adevărat.
- Ce-ar fi să ne punem problema asta când va apărea, sugeră
Lance, veșnicul mediator. Privirea lui întâlni din nou privirea lui
Roșie. Chiar nu îmi place ideea că te duci acolo singură cu el. Nu
este un înțelept.
Nimic care îl implica pe Devlin nu părea înțelept, și ea avea
sentimentul că seara asta avea să fie o mare încurcătură. Dar,
uneori, spiritele reacționau la ceea ce era în jurul lor, și bunul
Dumnezeu știa că ea și Devlin puteau cu siguranță să creeze o
atmosferă tensionată.
- Totul va fi bine, spuse ea și zâmbi către Lance, sperând să-l
liniștească. Singurul lucru care este în pericol este răbdarea mea.
- Ai totul? chicoti Liz.
- Sper că da, spuse ea și făcu o pauză. Ai pus o sticlă de vin în
rucsacul acesta?
Asta le făcu pe fete să râdă, dar Lance mormăi ceva despre faptul că
nimeni nu îl asculta. Prinzând breteaua ghiozdanului, Roșie se
îndreptă spre ieșire, cu echipa pe urme.
- Cât timp crezi că va dura? întrebă Jilly.
Mintea lui Roșie o luă imediat razna, pentru că, atunci când se gândi
la cât ar dura cu Devlin, îi apăru în minte o imagine cu ei în oglindă.
Imediat o cuprinse un val de căldură.
Asta era o idee atât de proastă.
- Roșie? întrebă Lance.
- Scuze, spuse ea clipind. Nu știu. Câteva ore, dacă sunt
norocoasă? Habar nu am cum vor decurge lucrurile. Nu este chiar un
om care crede în chestii de genul ăsta. Ceea ce tot i se părea bizar,
dar nu mai conta. Faru
rile apărură pe stradă, încetinind. Cred că a ajuns mașina mea.
- Fă-ne mândri! zise Liz și sări spre Roșie, îmbrățișând-o.
- Voi încerca, spuse ea dându-se înapoi și strâmbând din nas.
O urmară pe trepte și pe aleea îngustă către locul unde se oprise
mașina.
- Sună-ne când termini, spuse Jilly. Indiferent de cât de târziu este.
- Nu uita! o atenționă Lance. Pentru că voi veni acasă la tine ca să
mă asigur că ești în viață.
- Uau, spuse Roșie râzând și deschise ușa din spate a mașinii.
Urați-mi noroc! Voi avea nevoie de el.
- Vei fi bine, spuse Jilly.
- Ne vei face atât de mândri, încât vom da o petrecere, comentă Liz.
- Arăți de parcă ai avea nevoie de un adult, mormăi Lance.
Roșie întârzia.
Dev se uită la ceas. Zece minute și timpul încă trecea. Nu că era
complet surprins. Nu se gândise nici o secundă că ea avea să
ajungă la timp. Cunoscând-o, întârzia dinadins.
Stătea pe terasa casei lui Lucian, cu mâinile încrucișate la piept, în
timp ce se uita la ușa casei de alături. Cea mai mare parte a casei
era blocată de copaci, astfel că putea vedea numai vârful unui
turnuleț în stil victorian. Era un pic curios cu privire la oamenii care
locuiau în acea casă. Dacă erau întregi la minte era lucrul care îl
zgândărea cel mai tare.
Privirea i se aținti din nou spre stradă în timp ce se apropia o mașină.
Erau multe lucruri pe care le putea face cu timpul lui, dar iată că era
aici, stând pe o terasă noaptea, așteptând un investigator de
fenomene paranormale, care era posibil să lucreze cu un jurnalist
care era hotărât să-i doboare familia.
Ciudat, abia aștepta să se întâmple asta.
Nu pentru că abia aștepta să o vadă, ci pentru că era o bună
oportunitate să decidă cât de periculoasă era. Ea chiar credea că
spiritul lui Lawrence o vizitase sau mințea?
Asta era ce își spunea sieși în timp ce o mașină se apropie și se opri.
Coborî în grabă treptele și se duse spre poartă. Sub lumina caldă a
luminilor de pe stradă, o văzu în timp ce trăgea un ghiozdan mare de
pe bancheta din spate. Părul îi era prins sus într-o claie de bucle, dar
avea ceva elegant în înfățișare și în lungimea gâtului. Dev descuie
poarta în timp ce ea se întoarse spre el.
Chiar și în întuneric, putea citi ce scria pe tricoul ei negru.
„Fetele fac lucrurile mai bine.“
Luându-și rămas-bun de la șofer, Roșie veni ușor către poartă. Atât
de încet, încât Dev era convins că o țestoasă ar merge mai repede.
- Ai întârziat, spuse el, deschizându-i poarta.
-Da?
Dev se uită la ea în timp ce trecu pe lângă el. Nu crezu nici măcar
pentru o secundă că ea nu era conștientă de asta. Ghiozdanul pe
care îl ducea în spate părea să cântărească jumătate din greutatea
ei.
- Stai!
Oprindu-se, se întoarse către el. Era întuneric pe alee, așa că nu îi
văzu trăsăturile în timp ce se duse către ea și îi luă ghiozdanul. în
momentul în care degetele lui atinseră bareta, ea tresări.
- Dumnezeule! Ce ai în ghiozdanul ăsta?
- Un copil mic, răspunse ea. Mulțumesc!
Chiar se simțea ca și cum avea un copil mic acolo.
- Hai să terminăm cu asta! spuse el, întinzând un braț.
- Pari încântat. Știi, nu trebuia..., spuse ea și se împiedică de ceva
de pe jos.
El o prinse de o mână în timp ce ea râse cu poftă.
-Ups!
- Deci, ești la fel de îndemânatică precum un crocodil cu trei
picioare?
- Doar atunci când este întuneric beznă și nu văd pe unde pășesc,
pufni ea și apoi făcu o pauză. Acum, îmi poți da drumul la mână.
încă o ținea de mână? Da. Clar avea sub palmă pielea fină a mâinii
ei.
- Ești sigură? Ultimul lucru de care avem nevoie este să-ți rupi un
picior...
- Și apoi, să dau în judecată un de Vincent pentru pagube?
- Nu ai face așa ceva, nu-i așa? spuse el țuguindu-și buzele.
- Depinde de cât de tare mă enervezi în seara asta, răspunse ea și
începu să meargă spre trepte.
Era o lejeritate în vocea ei care... îi plăcea lui Dev, și își dădu seama
că, chiar și atunci când era nervoasă pe el sau când era excitată de
către el, nu se simțea sfială în vocea ei și nu vorbea cu o ranchiună.
Sigur, avea o gură mare, dar nu vorbea tâmpenii. Spre deosebire de
Sabrina, care scotea pe gură numai replici foarte bine exersate și
avea și intenții ascunse.
Roșie îl așteptă în capătul treptelor.
- Ușa este descuiată. Poți intra.
Deschise ușa de la intrare și pătrunse în holul luminat. El fusese deja
înăuntru, aprinzând o parte dintre luminile de jos. Imediat, privirea îi
alunecă spre locul unde blugii tociți se mulau pe fundul ei drăgălaș.
Sub formă de inimă. Perfect. Deja își putea imagina cum s-ar simți să
îl prindă...
Opri iureșul de gânduri. Dacă își lăsa mintea să o ia pe drumul ăla,
nu mai avea nici o șansă să rămână măcar un pic obiectiv sau alert.
Situația de seara trecută se transformase imediat în ceva la care nu
se așteptase.
Dev nu repeta seara aia.
- Uau! exclamă ea încet.
Alăturându-i-se, Dev închise ușa în urma lui.
- Ce este? Deja simți prezența unui spirit?
- Nu sunt medium, spuse Roșie uitându-se la el peste umăr.
El știa asta.
- Ei bine, asta este dezamăgitor.
- îhâm, șopti ea, întorcându-se și mergând spre dreapta, către
sufragerie și bucătărie. Mă minunam pentru că această casă chiar
este frumoasă, chiar și în stadiul acesta al renovărilor.
Dev se uită împrejur. Tot ce vedea erau unelte împrăștiate, bănci de
lucru și prelate acoperind dulapurile și mesele din bucătărie care
fuseseră montate.
- Lucian a spus că se va termina curând. Nu sunt sigur că așa stau
lucrurile.
- Etajul este terminat? întrebă ea cu un mic rânjet, în timp ce ocolea
insula din bucătărie.
- Din câte am putut vedea, totul era gata, cu excepția băii principale.
- Atunci, înseamnă că nu sunt atât de departe de finalizare, spuse
ea ridicând din umeri.
Veni spre el, și el nu avu cum să nu observe că nu era deloc
machiată. Avea un luciu roz pe buze care îi facea gura drăguță. Asta
părea tot. Tot ce strălucea venea din interiorul ei. Nici un artificiu.
Fizic, cel puțin, atât cât își putea da el seama. Altceva? La întrebarea
asta nu putea răspunde. Sau nu voia.
- îmi dai geanta? întrebă Roșie întinzând mâna.
- Unde vrei să o pun? replică el, gândindu-se că era mult prea grea
pentru ea.
- Hm, murmură ea și se întoarse. Cred că pe masă este în regulă.
- Ce ai aici? întrebă el, în timp ce duse geanta în bucătărie și o puse
pe masă.
- Echipament, răspunse ea, venind lângă el și deschizând geanta. îi
simți parfumul ușor. Nucă de cocos. Tot ce am nevoie pentru a
investiga.
- Ar trebui să fie interesant. Aplecându-se spre ea, se sprijini de
masa din bucătărie.
- Vei fi șocat și uimit, zise ea căutând înăuntru și scoțând un mic
aparat. L-ai mai văzut. Este un reportofon.
- Ah, da. Cel mai modern aparat dintre aparatele de prins fantome.
- Ai fi surprins de ce poți surprinde cu asta, spuse Roșie râzând.
întorcându-se către el, își ridică privirea. Astăzi, ochii aceia erau mai
mult căprui decât verzi. Doar de atât am nevoie acum.
- Și de la mine de ce ai nevoie? în momentul în care rosti întrebarea,
își dădu seama de cum sunase.
Dev nu era singurul.
 Roșie trase ușor aer în piept în timp ce se uită spre el. își
întredeschise buzele și, când și le umezi, el simți cum era cuprins de
o dorință fierbinte.
La naiba!
Asta nu era bine.
Dregându-și vocea, Roșie se concentră la bucătăria aproape
terminată.
- Am nevoie să nu stai în calea mea.
El se uită la ea, întrebându-se cum de nu observase seara trecută
ce gene groase avea.
- Nu sunt sigur că acest lucru este posibil, recunoscu el.
- Trebuie să faci să fie posibil, replică ea, îndepărtându-se de el.
Dev ezită un moment, apoi se îndepărtă de masă. Casa mirosea a
lemn proaspăt și a vopsea în timp ce pătrunseră în sufragerie.
- Echipa mea a făcut niște cercetări despre casa aceasta. Nimic
din ce nu este deja știut, adăugă ea. A fost construită în o mie opt
sute cincizeci și nouă, și foștii proprietari au stat în casă o perioadă
destul de lungă de timp. Sunt sigură că astea sunt primele renovări
majore. Deci, acestea sunt vești bune.
-Da?
- Da, spuse ea uitându-se spre tavan. Vezi, dacă o casă are
probleme serioase cu aparițiile, atunci constați că se schimbă
proprietarii de mai multe ori în decursul unor perioade scurte de timp.
Asta dacă proprietarul nu este din familia de Vincent.
El își arcui o sprânceană la această aluzie.
Ieșind din sufragerie, ea merse spre zona care ducea spre
verandă.
- Renovările pot trezi spiritele, pentru că se schimbă totul în jur.
Uneori, activitatea spiritelor se liniștește de îndată ce renovările se
termină, dar alteori devine mai intensă.
- Sau uneori casa încetează să se mai liniștească.
- Casele se liniștesc imediat după ce sunt construite, spuse ea
râzând. Dacă o casă face „sunete" zeci de ani mai târziu, spuse ea,
și, da, folosi ghilimelele, atunci, există o problemă cu fundația.
Oricum, credem că renovarea aceasta a trezit niște fantome sau...
- Sau? întrebă el, oprindu-se la intrarea pe verandă.
 Zona aceasta a casei era întunecată, pentru că încă nu fuseseră
instalate luminile.
- Sau o fantomă de acasă de la tine l-a urmărit pe Lucian.
începuse să regrete serios că recunoscuse că avea casa bântuită.
- Este posibil așa ceva?
- Oh, da. Spiritele pot forma un soi de atașament și să se ducă
oriunde se duce persoana de care sunt atașate. Din casă în casă,
spuse ea și se uită la el. Din cimitire în case.
- Din cimitire la ședințe de spiritism? comentă el mijind ochii.
- Da, zise ea uitându-se la el. Și, dacă se întâmplă să fii cu un
medium, nu vei avea nevoie de nimic din toate astea pentru a auzi
ceea ce spune, continuă, făcând semn de jur împrejur cu
reportofonul. Este destul de dificil să scapi de acele apariții, așa că
să sperăm că nu este cazul.
Un mușchi din maxilar i se încordă atunci când ea trecu pe lângă
el. Simpla atingere îi facea tot corpul să vibreze. Se întoarse, și dintr-
odată simți nevoia să știe.
- De ce?
- Ce anume? întrebă ea uitându-se peste umăr.
- De ce ești așa preocupată de asta?
încet, ea se întoarse înapoi către el, stând în arcada dintre
veranda slab luminată și sufragerie.
- M-am trezit într-o zi și m-am gândit: „Vreau să vânez fantome".
- Era o întrebare serioasă, Roșie.
Clătinând ușor din cap, ceea ce făcu ca o buclă să îi cadă pe
frunte, oftă profund în timp ce ridică din umeri.
- Deci, chiar vrei să știi?
- întreb, nu-i așa?
- Da, ei bine, nu înțeleg de ce ai vrea să știi ceva despre mine. Se
uită în jos către reportofon, așa că nu văzu cum i se încordase
maxilarul. Nu a fost nimic grozav, așa cum a fost cu Jilly sau cu Liz,
prietenele mele, care, de fapt, au pus bazele NOPE. Ele au văzut
fantome când erau mici, și asta a dus la o obsesie de-o viață. Eu?
Doar am... Am fost mereu interesată, de când eram adolescentă, și
cred că s-a întâmplat asta pentru că spiritele sunt... dovada că există
ceva după moarte. Că nu doar murim și încetăm să existăm. Am urât
acest gând, așa că asta m-a făcut să încep să caut despre lucruri
precum aparițiile și reîncarnările. Chiar și partea ocultă.
- Partea ocultă?
- Da. De genul Wicca. Am avut o perioadă, pe când eram
adolescentă, în care am vrut să studiez Wicca, dar am renunțat
repede, pentru că sunt leneșă, și asta presupune foarte multă
muncă.
Nimic în ceea ce o privea pe Roșie nu părea a avea vreo tangență
cu lenea.
- Mama ta a spus că ai trei diplome. Este adevărat?
-Da.
- Nu cu lene obții trei diplome, sublinie el, un pic uimit de faptul că
femeia care stătea în fața lui cu un reportofon în mână avea trei
diplome de licență.
- Adevărat, dar este clar că nu știi volumul de muncă necesar
pentru a practica Wicca, spuse ea cu un zâmbet în voce ce nu i se
reflecta și pe chip. în orice caz, așa a început în cazul meu. Nevoia
de a-mi demonstra că toate acestea - viața și dragostea, și durerea,
și moartea, și ura -, toate au un scop. Presupun că aș fi putut să-l
găsesc pe lisus sau ceva de genul ăsta. Pare mult mai... acceptabil,
dar mai degrabă surprind pe acest reportofon vocea unui soldat din
Războiul Civil decât vocea lui Dumnezeu, așa că...
- Crezi în Dumnezeu? întrebă el cu un zâmbet neîncrezător.
- Da. Cred. Poate că nu merg la biserică în fiecare duminică, dar
cred, spuse ea și făcu o pauză. Tu crezi?
- Da, răspunse el după un moment lung. Dacă există un rai...
- Există un iad, termină ea.
El știa deja unde urma, probabil, să ajungă după moarte.
- în orice caz, așa cum am spus, nimic interesant, zise Roșie
dându-se un pas în spate și apoi întorcându-se. Trebuie să stingem
luminile.
- Am văzut... lucruri în casa mea în plină zi.
- Ei bine, nu ești tu special? replică ea și se opri din nou.
- Foarte.
- îhâm, răspunse ea înclinându-și capul. Știi, spiritele apar în orice
moment al zilei. Dovezile au demonstrat că spiritele nu pot spune cât
este ceasul.
- Asta trebuie să fie enervant.
- Mereu în întârziere la întâlniri, nu? replică ea, și, de unde stătea
el în întuneric, un zâmbet ironic îi apăru pe buze. Motivul pentru care
facem investigații noaptea este pentru că noi suntem mai deschiși și
mai sensibili atunci la genul acesta de activități.
- Cu alte cuvinte, vedem și auzim lucruri când este întuneric și
liniște.
- Voi începe, îl avertiză Roșie, și oftatul i se auzi în toată camera.
Dev descoperi că nu era pregătit ca ea să facă asta. Unul dintre
motivele pentru care se hotărâse să o lase aici era ca să își dea
seama de intențiile ei.
- în ce domenii sunt diplomele tale? întrebă el, și știu al naibii de
bine că întrebarea asta nu avea nici o treabă cu legătura ei cu Ross.
- Am o diplomă în engleză, care îmi certifică dreptul de a fi
profesoară, spuse ea mergând prin sufragerie. Nu am folosit-o
niciodată. M-am întors la școală și am obținut o diplomă în afaceri,
care m-a plictisit de moarte, dar m-am gândit că era utilă. Apoi, am
mers la Universitatea din Alabama și am absolvit psihologia.
- Asta este...
- Zăpăcitor? întrebă ea râzând în timp ce merse în bucătărie, și el
o urmă.
Găsind întrerupătorul, stinse lumina.
- Nu. Voiam să spun impresionant.
- Uau! exclamă Roșie și se răsuci către el. Tocmai mi-ai făcut un
compliment? Aplecându-se în față, îl lovi ușor peste piept, apoi se
trase înapoi. Sunt bulversată.
- Nu m-aș entuziasma așa tare.
Avea tonul sec, dar se străduia să-și mascheze un zâmbet.
- Sun atât de entuziasmată. Se învârti în fața lui. Era așa bună la
asta, încât el se întrebă dacă luase lecții de dans. Viața mea este
completă, Devlin de Vincent crede că sunt impresionantă!
- Nu sunt necesare toate astea.
- Ba sunt! Ieși dansând din bucătărie, prin sufragerie. Cine mai are
nevoie să găsească o fantomă în seara asta? Viața mea este
completă!
Stând în bucătărie, Devlin își ridică privirea către tavan și... zâmbi.
Simți cum i se întind buzele, și nu era asta aiurea? Era convins că ea
râdea de el, dar se simțea... amuzat.
Pentru că Roșie era... Dumnezeule, putea fi la fel de rea pentru el,
pentru familia lui, precum Sabrina, dar era atât de... ea. Absolut
deloc impresionată de el.
Clătinând din cap, merse după ea și o găsi în hol chiar când stingea
lumina.
- încep înregistrarea, îl avertiză ea.
El încuviință din cap.
Roșie îl studie o clipă, apoi se întoarse și porni reportofonul.
Mergând în mijlocul a ceea ce urma să fie sufrageria, se uită spre
tavan.
- Salutare, spuse ea, dregându-și vocea. Este cineva aici, cu noi?
Dev își arcui o sprânceană.
- Cineva care dorește să vorbească cu noi? Rămase tăcută câteva
momente, în timp ce mergea încet prin cameră. Mă numesc Roșie.
îmi poți spune numele tău? Urmă un nou moment de tăcere în vreme
ce se plimba prin hol. De ce ești aici?
Aceasta era întrebarea serii, nu-i așa?
- Mai e cineva aici? întrebă Roșie oprindu-se la trepte.
- în mod evident, da, șopti Dev. Suntem noi aici.
- Serios? zise Roșie și se întoarse către el.
- Ce? Pare o întrebare prostească. Evident că mai e cineva. Suntem
noi aici.
- Nu asta am vrut să spun când am pus întrebarea, explică ea. întreb
dacă sunt mai multe spirite aici.
- Cum de știi că e măcar un spirit aici?
Roșie se uită la el.
- Și întrebarea ta nu a fost foarte clară, continuă el, ducându-se
după ea în hol. Ce se întâmplă dacă zice că da, dar se referă la
faptul că suntem noi aici, nu la o altă fantomă?
- Bine, spuse ea, părând exasperată în timp ce se întoarse. Mai este
un alt spirit cu tine?
Dev rânji la spatele ei, în timp ce își băgă mâinile în buzunar.
- De ce ești aici? întrebă ea.
- Habar nu am, spuse el, neputând să se abțină, chiar dacă știa că
nu vorbea cu el.
- Nu vorbesc cu tine, Devlin, spuse Roșie și se întoarse către el,
trăgând aer în piept cu putere
- Oh, șopti el. Greșeala mea.
Ea miji ochi și, după câteva clipe, se concentră din nou.
- Câți ani ai?
- Am eu o întrebare.
- Bineînțeles că ai, spuse Roșie dându-și capul pe spate.
- Când întrebi câți ani are un spirit, te referi la vârsta pe care o avea
când au murit sau de cât timp e blocat în existența acesta rece,
stearpă.
- Ești conștient că se înregistrează totul, da?
El zâmbi ironic.
- Și asta înseamnă că altcineva în afară de mine ar putea asculta
înregistrarea asta?
Zâmbetul îi păli. Miji ochii. Nu fusese de acord cu asta.
- îmi poți spune dacă te supără ce se întâmplă cu această casă?
continuă Roșie, rânjind la Devlin și îndepăr- tându-se de el.
Dev pufni.
- Câți suntem aici? întrebă ea, uitându-se la el peste umăr, apoi
mutându-și privirea.
Nu întrebase asta deja?
Roșie intră în ceea ce urma să devină zona de luat masa. Mulura
decorativă era montată, iar cornișa era depozitată într-un colț. El se
sprijini de tocul ușii.
- E ceva ce vrei să spui...
O întrerupse un pocnet puternic. Sunetul sună tulburător în acea
liniște și, pentru o clipă, păru să vină din toate direcțiile. După care,
Dev îl auzi.
Sunet de pași, chiar deasupra lor.

CAPITOLUL 20
Privirea lui Dev țâșni către locul unde stătea Roșie. în întuneric,
numai cu lumina argintie a lunii care răz- bătea prin ferestre, nu își
putea da seama de expresia feței ei.
Dar o auzi.
- Cred că asta a venit de sus, șopti ea. Este posibil să fie cineva
acolo?
- Nu. îndepărtându-se de ușă, Dev merse în hol și se uită în susul
scărilor. Fusese la etaj înainte de a veni Roșie. Doar dacă a urcat
cineva pe balcon.
- Trebuie să vedem despre ce este vorba, spuse Roșie, venind, în
liniște, alături de el în hol.
- Stai aici, jos, zise el, deja urcând scările.
- Poftim? ripostă ea cu glas scăzut.
Oprindu-se la jumătate, Dev se uită peste umăr.
- în cazul în care este cineva hotărât să omoare pe vreunul din noi,
poți să stai aici, jos?
- Nu este un criminal în serie, șopti ea în timp ce urca scările în urma
lui. Tocmai ai spus că nu poate fi nimeni aici.
- Și am spus și că cineva ar fi putut intra pe balcon.
- Sărind de pe terasa de dedesubt precum un cangur sau un
supererou? în vocea ei se putea simți clar încântarea. Știi că nu este
o persoană acolo sus.
Dev nu putea fi sigur. Era mult mai probabil să fi fost un criminal cu
un topor decât un spirit, așa că nu voia ca Roșie să urce scările,
dând peste Dumnezeu știe ce.
- Nu rămân jos, spuse ea. Nu am venit ca să mă dau bătută de
fiecare dată când se aude un zgomot.
Iritat, Dev își dădu seama că avea două opțiuni. Să o lege de ceva
pentru a o obliga să rămână jos, și asta suna mult mai distractiv
decât ar fi trebuit, sau să o lase să urce.
- Cel puțin, stai în spatele meu, spuse el oftând și apoi se întoarse,
urcând din nou scările.
- Da, domnule.
Maxilarul lui se încordă atunci când ajunse în capătul scărilor și
aprinse luminile. Holul se despărțea în două direcții. Nu se vedea
nicăieri nimic, dar zgomotul păruse să vină de deasupra zonei de
luat masa, adică din dormitorul principal sau din camera de oaspeți
de alături. La ambele se putea ajunge din balcon. Porni în direcția
aceea, cu Roșie la un pas în spatele lui. Deschise dormitorul pentru
oaspeți, dar nu erau lumini pe care le putea aprinde în acea cameră.
Traversând camera către ușile balconului, le găsi încuiate. Când se
întoarse, o văzu pe Roșie îndreptându-se spre dormitorul principal.
- La naiba, mârâi el, ieșind repede din cameră. O prinse pe hol. Nu
am spus să stai în urma mea?
- Stau, insistă ea.
- Nu, nu stai. Trecând pe lângă ea, se apropie de ușile duble care
duceau către dormitor. Le deschise și se uită prin încăperea mare pe
măsură ce ochii i se obișnuiau cu camera luminată doar de lună.
- Hmm. Văzând ceva pe podea, se duse într-acolo și se aplecă.
Cred că am găsit sursa zgomotului.
Roșie veni la el, cu lumina verde a reportofonului încă aprinsă.
- O cască de muncitor?
- Da, spuse el și se întoarse către masa de lucru aflată în colț.
Probabil a căzut și s-a rostogolit pe podea.
Ea stătea în centrul camerei, uitându-se la el în timp ce lumina palidă
a lunii îi mângâia obrazul.
- O cască rostogolindu-se ție îți sună a pași?
Ei bine, nu chiar.
- Ce am auzit într-o casă întunecată și liniștită pe care tu o
suspectezi a fi bântuită a sunat ca zgomot de pași. Asta nu
înseamnă că erau pași.
- Și nu este nici o șansă ca zgomotul auzit să fi fost de la o cască
rostogolindu-se pe podea, îl contrazise ea. Și, apropo, cum a căzut
de pe masa de lucru și s-a rostogolit pe podea? Din cauza vântului
invizibil?
El începu să zâmbească, dar se opri.
- Probabil a fost pusă pe marginea mesei și faptul că am mers prin
casă a mișcat-o. Și, apropo, tot vântul este invizibil.
- Nu asta am vrut să spun. Nu mai contează. Mă duc să îmi iau
aparatul de măsurat câmpul electromagnetic.
- Aparatul de ce...
Roșie plecase deja.
Clătinând din cap, Dev puse înapoi casca pe masa de lucru și se
hotărî să verifice celelalte camere. Nimic nu era mișcat de la locul lui
și nu găsi nici o fantomă ascunsă în vreun dulap. Habar nu avea ce
auziseră, că fusese casca sau un spirit, și se îndoia că orice urma să
facă Roșie avea să îi dumirească.
Roșie mergea acum din cameră în cameră cu un fel de cititor pentru
câmpuri magnetice, în timp ce punea aceleași afurisite de întrebări
pe care le pusese și când erau jos.
în timp ce mergea tăcut în urma ei, putea practic să-și imagineze
expresia lui Gabe și a lui Lucian dacă Lar fi văzut acum. Lucian
fusese amuzat când luase cheile de la el mai devreme, dar se gândi
că fie ar fi șocați, fie ar leșina de râs.
Detectorul de câmpuri electromagnetice nu înregistră nici un fel de
citiri ciudate, conform celor spuse de Roșie, dar asta nu o descurajă.
Parcă se scursese o eternitate cât stătu sus, trecând de la întrebări
vagi și cu final deschis la întrebări mai detaliate. Fusese spiritul în
zonă în timpul Războiului Civil? Murise recent? Când se întoarseră în
ceea ce avea să devină dormitorul principal al lui Lucian și al Juliei și
în baia neterminată, ea începu să aștepte câteva secunde - uneori,
minute - înainte de a pune o nouă întrebare.
Dev descoperi că treaba asta cu vânatul de fantome necesita o
groază de răbdare.
Foarte probabil, dacă ar fi fost cu altcineva, s-ar fi plictisit al naibii de
rău. Dar apoi, nu ar fi făcut asta cu altcineva, însă, cu Roșie, i se
părea destul de... amuzant. Roșie era foarte serioasă în legătură cu
asta. Rămase atentă în timp ce minutele se transformară în ore.
Dacă se auzea orice mic zgomot undeva în casă, devenea
nemișcată și foarte tăcută și asculta timp de aproximativ cinci
minute, și, dacă el facea vreun zgomot în tot acest timp - să respire
prea tare, de exemplu -, ea îi facea semn să tacă.
Faptul că era redus la tăcere nu îl enerva așa cum se întâmplase
data trecută când ea îi ceruse să tacă.
Dar, oricât de amuzant era doar să stea deoparte și să se uite la
Roșie, când ajunseră jos, aproape că strigă de ușurare când ea
închise reportofonul.
- Am terminat?
Ea râse în timp ce luă geanta și o puse pe masa acoperită din
bucătărie.
- Nu chiar.
Dintr-un motiv anume, nu era sigur dacă se simțea ușurat sau
dezamăgit.
- Ai adresat efectiv toate întrebările posibile. Ce mai poți face?
- Mai sunt multe. Trebuie să fac fotografii.
- Fotografii?
- Uneori, poți surprinde un spirit ori o sferă luminoasă...
- Sau o particulă de praf? sugeră el.
- Uneori, poți surprinde spiritele în fotografie, spuse Roșie
aruncându-i o privire amuzantă. Folosim un aparat foto care face
fotografii cu rezoluție mare, explică ea. Adesea, de îndată ce le
încarci, vei găsi în fotografii lucruri pe care nu le poți vedea cu ochiul
liber.
- Este necesar?
- Da, spuse ea și se uită la el. Poți oricând să pleci și să te întorci
când termin. Nu te obligă nimeni să stai aici.
Era adevărat.
Dar nu plecă.
în schimb, o urmă încă o dată, mergând din cameră în cameră, în
timp ce ea facea fotografii.
- înțeleg că Nikki se mută curând înapoi în apartamentul ei, spuse ea
în timp ce mergeau prin sufragerie.
- Așa am auzit.
- Cred că asta te face fericit.
- A crescut în casa aia. Sunt obișnuit să o văd, spuse el ridicând din
umeri.
- Presupun că nu va dura mult până când Gabe și Nikki vor locui
împreună, continuă ea și făcu o poză, iar blițul aproape îi orbi. Cum
Lucian se mută, vei fi... Făcu o pauză, apoi fredonă: Singuuur. Atât
de singuuuur.
- Te rog, nu face asta din nou! spuse el întorcându-se ușor către ea.
în timp ce se întoarse, ea chicoti și, în același timp, făcu o nouă poză
la un colț.
- Este o ditamai casa în care să locuiești singur.
- Este. Dev nu era sigur cât avea să rămână acolo după ce plecau
ceilalți.
- Vreau să îți pun o întrebare indiscretă, dar care ar fi normală pentru
altcineva, spuse Roșie în timp ce urca treptele.
- Atunci, de ce nu ar fi normal să mă întrebi pe mine?
- Pentru că probabil vei crede că întreb din cine știe ce motiv
ascuns, spuse ea lăsând în jos aparatul de fotografiat.
- Probabil, recunoscu el. Probabil nu vei ști dacă nu vei întreba.
- Probabil că nu, spuse Roșie în timp ce continua să urce treptele,
cu el în urma ei.
- Deci mă întrebi? zise el, așteptând ca ea să continue în timp ce o
urma.
- Nu m-am hotărât încă.
- întreabă, Roșie!
Ea ajunse pe treapta de sus, oprindu-se să facă o fotografie.
- Ce s-a întâmplat cu tine și cu logodnica ta?
Nu era o întrebare la care să se aștepte, și deveni suspicios.
- Ce vrei să spui?
- înțeleg de ce nu sunteți împreună, spuse ea făcând o fotografie în
partea cealaltă a holului, după care începu din nou să meargă.
Adică, ce a încercat să facă fratele ei... Cred că, dacă chiar ai ține la
cineva, ai trece peste asta, oricând de nebunesc pare.
- Cred că da, șopti el.
- Am uitat, spuse ea, întorcându-se cu fața spre el și înclinându-și
capul într-o parte.
- Ce ai uitat?
- Că ai spus că nu o iubeai - ei bine, nu ai spus chiar asta, dar așa a
sunat. Roșie se răsuci și intră în dres- sing. De ce ai fi logodit cu
cineva pe care nu-l iubești?
Dev nu era sigur că putea răspunde la întrebarea ei. Trebuia să fie
atent. Dacă lucra cu Ross, Roșie putea folosi informația asta pentru
a-i face familia de râs sau pentru a obține informații pe care Ross
credea că le putea smulge de la Dev.
- Nu trebuie să-mi răspunzi, spuse ea și mai făcu o poză.
- Știu. Așteptă pe hol în timp ce ea se mișcă prin cameră, făcând
fotografii peretelui. Deschise gura, apoi o închise, după care încercă
din nou. Membrii familiei Harrington erau prieteni cu Lawrence, și am
mers la aceleași școli și facultăți. Lawrence a stat mereu cu un ochi
pe afacerea lor, și cred... că îi plăcea ideea ca familiile noastre să se
unească.
- Ai fost, de fapt, un aranjament matrimonial din motive financiare?
întrebă ea aplecându-se către el.
- Cred că poți să spui asta, zise el tușind sec. Voia ca unul dintre noi
să se însoare cu un Harrington, dar...
- Dar ce?
- Dar nu a mers.
- Ei bine, cred că este o binecuvântare, pe termen lung, spuse ea și
se duse la cealaltă ușă. Nu trebuie să fii cu o persoană pe care nu o
iubești. Mai bine singur decât așa.
Dev nu avu un răspuns la asta. Nu iubise pe nimeni altcineva în
afară de membrii familiei.
- Ai auzit că a dispărut, corect? întrebă el, pentru a vedea ce
răspundea. Sabrina?
- Așa am auzit, spuse Roșie intrând în dormitorul principal. Este o
nebunie. Te face să te întrebi dacă a avut vreo legătură cu ce a
încercat Parker.
El se încruntă în timp ce se uita la spatele ei. Sabrina fusese în
spatele a ceea ce încercase să facă Parker. Fie Nikki nu îi spusese
asta, fie se facea că nu știa.
- Să sperăm că o găsește cineva, continuă ea, făcând o fotografie.
De dragul lui Nikki, cel puțin, pentru că știu că o sperie, chiar dacă nu
a spus nimic. M-ar speria și pe mine.
- Ți-ai iubit soțul? o întrebă Dev uitându-se la ea în timp ce facea
fotografii în dormitorul principal.
- Cu fiecare răsuflare, spuse Roșie, ieșind din cameră. Am terminat
aici, sus.
- Asta înseamnă că încă îl iubești?
- Da, spuse ea, părând confuză. Doar pentru că nu mai este aici nu
înseamnă că voi înceta să îl iubesc. O parte din mine îl va iubi mereu.
Dev dădu să o întrebe ce se întâmplase cu el, dar se opri. Acea
informație nu îl ajuta să își dea seama dacă ea reprezenta un risc
pentru el și era... prea personală. Nu avea nevoie să știe.
întorcându-se la geanta din bucătărie, Roșie puse aparatul de
fotografiat pe masă și scoase ceva care îi aminti lui Dev de un radio
vechi.
- înainte de a întreba, nu am terminat încă. Trebuie să folosesc cutia
de spirite.
- O cutie de spirite?
- Oh, nu o să-ți placă asta, spuse ea cu un zâmbet îngrijorător.
Roșie avusese dreptate.
Din clipa în care porni cutia de spirite și începu să caute canale radio
și frecvențe într-un ritm alarmant, Devin arăta de parcă voia să ia
cutia și să o arunce pe fereastră.
Sau să se arunce el pe fereastră.
Ea se chinui să nu râdă. Nu se auziră voci pe frecvențele radio, așa
că îi făcu o favoare lui Devlin și nu folosi aparatul timp îndelungat.
în clipa în care îl închise, Dev își duse o mână la frunte.
- A fost cel mai insuportabil lucru pe care l-am auzit. Sunt convins că
poate fi folosit cu eficiență ca obiect de tortură.
Roșie chicoti în timp ce aprinse din nou lumina în bucătărie. Fusese
destul de rău.
- Tot ce trebuie să fac este să montez niște camere de filmat și
termin.
- Camere de filmat?
- Doar două mici. Una sus, în dormitorul principal, unde a căzut
casca pe podea, spuse ea râzând când el miji ochii. Și una probabil
aici, jos, zise și se răsuci după ce scoase o cameră de luat vederi din
geantă. Cred că aici este bine. Are un unghi bun.
Devlin se oferi să ajute, dar ea îi făcu semn că nu era nevoie. Ar dura
mai mult să îi explice cum să o instaleze decât dacă ar instala-o
singură. în momentul în care ea coborî, Devlin era sprijinit de masa
din bucătărie, butonând telefonul. Era târziu, aproape ora 2.00
dimineața, și el arăta la fel de aranjat ca atunci când venise.
Ea, pe de altă parte, se simțea sfârșită.
Ducându-se spre geanta ei, se uită la el și nu putu să nu se întrebe
ce avea să facă el după. Avea să se ducă direct acasă, să se bage în
pat, sau avea pe cineva, undeva, așteptându-l? După seara trecută,
își imagina că avea o legiune de femei la care putea apela, indiferent
de oră, și care erau pregătite pentru el.
Atâta timp cât își ținea gura închisă.
își mușcă buza de jos în timp ce punea în geantă reportofonul și
aparatul pentru măsurarea câmpului electromagnetic, alături de cutia
de spirite. Devlin nu își ținuse gura închisă în seara asta, și fusese...
plăcut să stea de vorbă cu el. Chiar și când era enervant cu
întrebările în timp ce ea își facea treaba, se simțise... bine.
Cu Devlin de Vincent.
Distracția cu el nu era ceva ce considerase posibil. Ei bine, distracția
care nu presupunea a se săruta cu el. Aia cu siguranță fusese
distractiv.
Căscând, închise fermoarul genții. Era timpul să se ducă acasă.
- Știi dacă va fi cineva aici mâine?
Dev se uită la ea de unde stătea în bucătărie.
- Se poate să fie.
- Trebuie să vină cineva la un moment dat să ia camerele de filmat.
Am lăsat cutiile lângă ele, explică ea. Cineva le poate pune pe
terasă.
- Pot să ți le aduc eu.
- Nu va fi nevoie, spuse ea simțind un mic fior enervant în piept.
- De ce nu? întrebă el, ridicând dintr-o sprânceană.
- Nu este nevoie.
- Mă voi asigura că sunt pe terasă mâine după-amiază, spuse el, cu
o privire pe care o cunoștea.
- Perfect. Deci, în continuare, ne vom uita pe înregistrări. Să vedem
dacă găsim ceva. Dacă găsim...
- Dacă găsiți, contactați-mă pe mine.
- Nu am numărul tău de telefon, spuse ea, aplecându-se înainte și
încrucișându-și mâinile. Și probabil nu vrei să mi-l dai.
- Cred că pot avea încredere în tine încât să-ți dau numărul meu de
telefon.
- Nu se știe niciodată. Aș putea să îl public online.
- Sau să-l scrii pe pereți, în vreo baie. Sunați pentru a vă distra?
- Mai degrabă, sunați dacă vreți să vă enervați, dar, da, răspunse
ea.
- Ai telefonul la tine? întrebă Devlin râzând ușor. îți voi da numărul
meu.
- Da, spuse ea și îl scoase din buzunarul din față al genții. După ce
Dev îi dădu numărul, deschise aplicația Uber. Ei bine, asta este tot
pe seara asta. Mulțumesc că ai făcut asta și nu...
- Și nu ce? întrebă el mirat.
- Și nu m-ai făcut... să îmi doresc să mă arunc de la etaj, spuse ea
zâmbind în timp ce își luă geanta de pe masă. Așa că mulțumesc
pentru asta!
Devlin înaintă și, fără să spună un cuvânt, îi luă geanta. Erau tăcuți în
timp ce ieșeau din casă. Cât el încuie, ea se uită să vadă dacă era
vreun Uber prin apropiere. Din fericire, era unul la mai puțin de cinci
minute distanță.
- Ei bine, voi chema un Uber, spuse Roșie când el se întoarse către
ea. Mulțumesc...
- Te pot duce eu acasă.
Surprinsă, nu știu ce să spună la început.
- Voi chema...
- Urcă-te în mașină, Roșie!
Era destul de prostesc să refuze oferta. Corect? Se uită în jos către
telefonul ei, apoi se hotărî.
- Poți spune „te rog“?
Ajungând la locul pasagerului, el îi deschise ușa.
- Poți, te rog, să te urci în afurisita de mașină?
Roșie zâmbi.
- Din moment ce m-ai rugat atât de drăguț, îți voi accepta oferta.
- Sunt onorat, șopti el în timp ce urca în mașină.
Devlin se aplecă în față și puse geanta la picioarele ei.
Relaxându-se, Roșie se lăsă pe spate și închise ochii în timp ce el
deschise poarta. Seara aceasta nu fusese deloc rea. Avea câteva
ore de înregistrări și, din fericire, reportofonul surprinsese sunetul pe
care îl auziseră. Nu se gândi nici o clipă că fusese un zgomot făcut
de cască, așa că poate înregistrările surprinseseră o voce sau ceva.
Dev dădu cu spatele, apoi se opri din nou pentru a închide poarta.
De îndată ce el reveni, Roșie deschise ochii.
- îți este frig? întrebă el fixând-o cu privirea aceea intensă
caracteristică.
- Un pic.
El dădu drumul la căldură și porni în jos pe stradă. Ea se uită prin
interiorul mașinii. Camioneta nu era nouă, dar fusese păstrată într-o
stare bună. Drăguță și curată.
- în regulă, spuse ea curioasă. Trebuie să întreb. De ce această
camionetă?
- De ce nu?
- Este o mașină destul de veche, spuse ea uitându-se la el.
- Și? replică el, cu privirea ațintită asupra drumului.
- Și? Uite ce este, nu o insult. Mașina mea este destul de veche, dar
tu valorezi cât? Un triliard de dolari? Și conduci o camionetă veche,
demodată?
- Nu valorez un trilion de dolari, răspunse el, și ea își dădu ochii
peste cap în timp ce chicoti în scaunul confortabil. îmi place mașina
asta, spuse el uitându-se la ea. De ce? Este ceva în neregulă cu ea?
- Nu. De ce ai crede că ar fi?
- Pentru că întrebi despre ea, spuse el. De aceea.
- Sunt doar surprinsă. Mi-am imaginat că ai avea un Porsche sau un
Ferrari ori ceva de genul.
- Am un Porsche, spuse el concentrându-se din nou asupra
drumului.
- Bineînțeles, comentă ea.
- Nu am un Ferrari.
- La naiba! Ce spune clubul despre asta?
- Clubul?
- Presupun că oamenii bogați fac parte dintr-un fel de club secret al
oamenilor bogați, explică ea. îmi imaginez că acest club al oamenilor
bogați are reguli. De exemplu, despre ce fel de mașină trebuie să ai.
- Ești...
- Cum?
- Ciudată.
- Deci, nu există nici un club al oamenilor bogați? întrebă Roșie
râzând obosită.
- Sunt cluburi, spuse el după un moment de tăcere.
- Știam eu!
- Eu nu fac parte din ele, adăugă el.
- Oh. Ei bine. Este plictisitor, zise ea și oftă dramatic. Speram că ai
putea să-mi spui despre regulile lor și să- mi zici dacă teoria mea
este corectă.
- Ce teorie?
- Că Iluminații sunt reali.
- Ciudată, repetă el, scoțând un râset zdravăn, dar scurt. Prea scurt.
Ești ciudată.
- Știi, spuse ea, lăsându-și capul pe spate, rezemat de tetieră, în
timp ce se uita la el. Ai voie să râzi și să zâmbești.
- Știu, răspunse el uitându-se la ea.
- Știi?
La semafor, se uită la ea câteva secunde, apoi privi înapoi la drum.
Oh, nu!
Se părea că Roșie mersese prea departe, pentru că el nu mai vorbi
timp de câteva minute.
Dar apoi, spuse:
- Sabrina ura această camionetă. Cred că a mers o singură dată cu
ea.
în regulă. Nu se așteptase la afirmația asta.
- Sabrina pare o scorpie.
- Și eu sunt curios de ceva, spuse el pufnind în timp ce intra pe
autostradă.
- întreabă! Sunt o carte deschisă.
- Nu ești o carte deschisă, răspunse el, punându-și o mână în poală.
Cum Lai întâlnit pe Ross?
- La un club secret pentru conspiratori și mincinoși.
- Așa mă gândeam și eu.
- Ne-am întâlnit cam acum doi ani, spuse ea râzând și închizând
ochii. Lucra la un material despre tururile cu fantome din Cartierul
Francez.
- Acum doi ani?
- Da. Nu îl știu de mult timp, spuse ea acoperind un căscat. Eram
prieteni. Adică, nu a fost niciodată nimic personal sau ceva de genul
ăsta, dar ieșeam să bem împreună și să discutăm când ne vedeam.
Nu în ultima vreme, spuse ea, înainte ca el să se agațe de asta.
Când a început să fie interesat de Nikki, m-am gândit că intențiile îi
erau sincere.
Când el nu răspunse, ea deschise ochii. Era concentrat la drum.
Dură câteva clipe să vadă că erau aproape de Canal Street. Roșie
se uită înapoi la el.
- Nici măcar nu pari obosit.
- Nu dorm prea mult, răspunse el. Așa că, de obicei, nu sunt în pat la
ora asta.
- Uau! zise ea clipind. Aș putea să dorm 12 ore dacă nu aș avea
lucruri de făcut.
- Trebuie să fie plăcut.
- De ce nu dormi mult?
- Așa am fost mereu. Mașina încetini în timp ce traficul se aglomeră -
mereu erau oameni în oraș, mai ales la sfârșit de săptămână. De
când eram mic.
Roșie se gândi un moment și crezu că înțelese la ce se referea.
- Nu ai mai dormit de când ai avut accidentul, cel în care ai aproape
ai murit?
- Nu de atunci.
Acela fu ultimul lucru pe care îl spuse Devlin. Restul scurtei călătorii
către apartamentul ei se petrecu în liniște, și nu era sigură dacă
motivul era ceva ce fusese spus sau faptul că nu mai aveau nimic de
spus.
El opri și dădu să scoată cheile.
- Te pot conduce.
- Nu este nevoie, răspunse ea, desfacând centura de siguranță și
luând geanta. Apreciez că m-ai adus, Devlin.
Ea se îndreptă spre ușă, apoi se uită înapoi la el. Privirile li se
întâlniră, și se uitară unul la altul câteva clipe. Simți o senzație caldă,
nedorită în stomac.
- Ne-am... ne-am înțeles bine în seara asta.
- Așa este, spuse el coborându-și genele acelea dese. Ceea ce
probabil înseamnă că ar trebui să încheiem acum, înainte ca lucrul
acesta să se schimbe.
Ea își feri privirea, dar ochii i se duseră în cel mai nepotrivit loc cu
putință. Spre gura lui. Nu putea uita cum fusese să simtă buzele lui
pe ale ei. Căldura din stomac îi cuprinse tot corpul și o parte mică din
ea, necugetată, voia să îl invite înăuntru.
Dar rațiunea câștigă.
- Noapte bună, Devlin! spuse ea.
Devlin trase adânc aer în piept, și Roșie văzu cât de tare strângea
volanul. Avea încheieturile degetelor aproape albe.
- Noapte bună, Roșie!

CAPITOLUL 21
Jilly luă aparatele de filmat duminică dimineața, când se duse să
discute cu familia Mendez. Erau puse în cutii și o așteptau, și Roșie
știu că Devlin fusese cel care se dusese acolo, le dăduse jos și le
pusese pe terasă.
Liz și Jilly urmau să revadă casetele, și Roșie avea de gând să se
ocupe de înregistrarea audio până în seara asta, luni cel târziu, ceea
ce însemna că urechile ei trebuiau să fie lipite de căști - însă nu asta
facea ea.
în schimb, era încă în pat și căuta informații despre Devlin de
Vincent.
Nu era chiar cel mai mândru moment al ei.
Dar asta făcuse în ultimele... Dumnezeule, de câte ore facea asta?
Prea multe, dar erau o grămadă de lucruri pe internet despre Devlin,
de când era copil și până recent, cu câteva săptămâni în urmă, când
se discutase despre ruperea logodnei lui cu dispăruta moștenitoare a
averii Harrington.
Erau articole despre mama lor, și unele dintre ele păreau axate pe
modul în care murise, intrând în detalii grotești despre cum sărise de
pe acoperișul casei lor. Toate aceste articole vechi, arhivate,
menționau ceva ce Roșie uitase.
Sora lor dispăruse în aceeași noapte în care mama lor se sinucisese.
Madeline de Vincent.
Nimeni nu mai vorbea despre ea acum, nu-i așa? în ziare, cel puțin.
Nu era sigură dacă frații mai vorbeau. Dacă se întrebau ce se
întâmplase cu sora lor. Se gândi că cel mai greu fusese probabil
pentru Lucian, de vreme ce el și Madeline erau gemeni.
Erau câteva articole despre moartea tatălui lor, și o făcu pe Roșie să
se gândească la faptul că Dev nu îi spunea niciodată „tată“. Mereu
era Lawrence. Și asta era... ciudat.
Și găsi o mulțime de fotografii cu Devlin și cu fosta lui logodnică.
Roșie avea o amintire vagă despre cum arăta femeia, căci văzuse,
de-a lungul anilor, câteva fotografii cu ea în ziare, dar uitase cât era
de frumoasă.
Era o fotografie cu ei la care se surprinse uitându-se mult timp, dar
se părea că nu își putea lua privirea de la ea. Stăteau unul lângă
altul, amândoi îmbrăcați ca și cum erau la un fel de gală. Devlin
arăta... dumnezeiește, ca un zeu îmbrăcat într-un smoching negru, și
Sabrina arăta precum o zeiță. Avea părul blond strâns într-un coc
elegant și pielea fără cusur, la fel ca zâmbetul roșu impecabil. Purta
o rochie extraordinară, neagră, fără bretele, strâmtă până la
genunchi și de acolo evazată.
Dacă Roșie ar purta o asemenea rochie, ar arăta cu doisprezece
centimetri mai scundă și cu douăzeci de kilograme mai grasă, dar
cineva la fel de înalt și de slab cum era Sabrina arăta precum un
fotomodel parizian.
Erau extrem de frumoși împreună.
Și nu era pic de căldură între ei în fotografie.
în nici una dintre fotografii.
Dar era atât de evident acest lucru în fotografia asta, încât era
dureros să te uiți la ea. Stăteau foarte încordați. Zâmbetul Sabrinei
era perfect, dar modul cum strângea din ochi arăta că era un pic
nervoasă. Devlin, pe
de altă parte, părea rece și indiferent lângă ea. Puținul pe care îl știa
Roșie despre relația lor era evident în fotografiile cu ei.
Oamenii ăștia doi nu se iubeau. Roșie nu era sigură nici că se
plăceau unul pe celălalt. De ce ar merita să unești averea, chiar și
numai prin nume, cu cineva pe care nu îl suporți? Trebuia să fie mai
mult de atât.
Cel puțin, așa spera Roșie, pentru că ce spunea despre Devlin faptul
că dăduse curs dorinței tatălui său o perioadă atât de lungă de timp?
închizând calculatorul, se rostogoli pe spate. Erau menționate lucruri
în cele mai scandaloase articole, povești despre câte decese și boli
misterioase se năpăstuiseră asupra familiei de Vincent de-a lungul
deceniilor. Era pomenit blestemul. Erau povești pe care Roșie le știa
deja, pentru că alimentau întreaga mitologie a blestemului de
Vincent.
Dar aceste morți și dispariții erau foarte reale. Aceștia fuseseră
oameni în carne și oase cândva. Familii. Nu mituri și povești
amuzante, care să fie spuse peste tot. Dacă aceasta ar fi familia ei,
probabil ar reacționa ca Devlin când venea vorba despre protejarea
familiei. Nu era de mirare că era așa... paranoic.
O cuprinse un sentiment de vină că făcuse cercetări despre blestem
și despre apariții. O făcuse fără să se gândească vreun pic la faptul
că ei erau oameni reali. Fusese atât de detașată de tot până acum.
își mușcă buza de jos cu gândul la ceea ce observase; singurul lucru
pe care nu avea cum să uite că îl văzuse.
Nu că ar trebui să conteze pentru ea ce se spunea despre Devlin,
dar nu era nici măcar o fotografie cu el zâmbind, și cele pe care le
găsise pe internet se întindeau de-a lungul anilor. Nu zâmbea în cele
în care era cu frații lui sau cu tatăl lui. Nici măcar în cele mai vechi,
când era adolescent și era cu mama lui, care era la fel de blondă și
cu pielea deschisă la culoare ca Lucian. Era mereu atât de incredibil
de... înlemnit în poze. Dacă ar fi avut ochii închiși, ai fi zis că dormea
sau că era... mort.
Dumnezeule, așa părea, ca și cum ar fi fost mort.
Roșie nu știa foarte multe despre experiențele pe care le aveau
oamenii ajunși la un pas de moarte, exceptând câteva cazuri despre
care citise pe internet și explicațiile psihologice și biologice ale
acestor fenomene. Dar citise că acele experiențe schimbau oamenii.
Se întrebă dacă Sarah avea vreo explicație care să meargă dincolo
de știință, pentru că, dacă ar fi căutat pe internet, ar fi dat peste o
mulțime de informații și nu ar fi știut cum să le discearnă pe cele
bune de cele rele.
Cum fusese Devlin înainte de accident? Era mic, așa că, și dacă
fusese un copil fericit și fără griji, nu însemna neapărat că avea să fie
la fel și ca adult. Personalitatea nu era bătută în cuie la vârsta aceea,
dar dacă... dacă moartea îl schimbase?
- Prea departe, șopti Roșie în timp ce își dădu o buclă pe după
ureche. Mă duc prea departe.
Nu îl cunoștea pe Devlin îndeajuns de bine ca măcar să înceapă să
își dea cu presupusul dacă experiența din copilărie îl schimbase sau
nu.
Și nu conta dacă se întâmplase asta.
Dacă nu se găsea nimic la Lucian acasă, nu mai avea de ce să aibă
de-a face cu el. Dar dacă găseau ceva? Roșie știa ce avea de făcut.
Ar înceta să se ocupe personal de caz.
Aceea era singura variantă isteață. Poate că ea și Devlin se
înțeleseseră timp de câteva ore și poate că văzuse o altă parte a lui,
una care includea zâmbete și râsete, dar bărbatul ăla era complicat.
Prea complicat.
Și, în ciuda a toate astea, îi trezise un interes care trebuia reprimat.
Poate că nu știa totul despre Devlin, dar știa că interesul doar avea
să sporească, mai ales dacă Devlin de aseară era cel real, și
interesul acesta împreună cu atracția pe care o simțea chiar și atunci
când era nervoasă pe el... Era convinsă că asta însemna un singur
lucru.
Nu s-ar termina bine pentru ea.
Roșie se sculă în cele din urmă din pat și reascultă înregistrările. în
regulă, asta nu era chiar adevărat. Reas- cultă înregistrările în timp
ce stătea în pat. Odată ce termină, când era aproape 19.00 seara, se
duse acasă la
Liz și la Jilly.
- Hei. Liz o conduse în sufragerie, unde Jilly se uita la filmarea din
casa lui Lucian. Deci, cum a fost aseară?
- De fapt, a fost bine. Nu ne-am omorât reciproc.
- Am auzit asta. Vești bune, spuse Jilly, apăsând butonul de pauză
și scoțându-și căștile din urechi. Roșie zâmbi în timp ce se așeză pe
fotoliul pe care îl aveau sub una dintre plantele-păianjen.
- Da, cam de aia sunt aici.
- Am crezut că îți era dor de noi, spuse Liz așezându-se lângă Jilly.
- îmi era. Jur.
- Nu, nu îți era, spuse Jilly strâmbând din nas. Deci, ceva pe
reportofon?
- Muncă. Muncă. Liz se aplecă și o sărută pe Jilly pe obraz. Bine că
te iubesc.
- Bine că ești interesată de aceleași lucruri, sublinie Roșie. Deci, am
terminat înregistrările. Zgomotul de pași despre care v-am scris când
am ajuns acasă dimineață? A fost înregistrat de reportofon. Este un
sunet destul de înfundat, dar poate fi amplificat.
- Minunat, spuse Jilly și puse căștile pe măsuța de cafea.
- Și sunt câteva lucruri pe care le-am semnalat pentru Lance,
continuă Roșie, așezându-se mai confortabil în fotoliul pufos. Au mai
fost câteva lucruri surprinse. Jur că unul sună ca un nume, când
eram sus în unul dintre dormitoare, dar nu pot înțelege.
în ochii lui Liz se văzu interesul.
- Nu sunt sigură ce sau dacă am surprins ceva concludent, dar cred
că trebuie să o aducem pe Sarah, pentru orice eventualitate. Să o
rugăm să facă un ghidaj.
- De acord, spuse Jilly punându-și mâinile pe genunchi. Putem face
ghida...
- Deci, revenind la celălalt motiv pentru care sunt aici. Roșie trase
aer în piept. După ce căutase pe internet informații despre Devlin și
după ce înțelesese că devenea tot mai interesată de el pe măsură ce
petreceau mai mult timp împreună, horătâse ce trebuia să facă. Eu o
să mă retrag din această...
- Poveste? spuse Liz binevoitoare.
- Ceva de genul, răspunse Roșie râzând. O să ies din această
investigație.
- Poftim? sări Jilly uitându-se la ea. Nu poți vorbi serios. Ai fost
obsedată de întreaga treabă cu blestemul de Vincent și cu aparițiile,
încă de când te cunosc. Știu că nu este vorba despre conacul de
Vincent, dar este una dintre casele lor. Știu că nu pare să te înțelegi
cu Devlin, dar nu pot să cred că nu vrei să participi la asta.
- Nu au mers lucrurile cum trebuie aseară? întrebă Liz, cu o privire
îngrijorată.
- Nu, lucrurile au mers destul de bine. Adică, m-a cam distras în
timpul înregistrărilor, spuse ea, apoi făcu o pauză, zâmbind. De fapt,
a fost destul de amuzant, dar, cum prietena mea are o relație cu
Gabriel, pur și simplu mi se pare ciudat.
Amândouă se uitară la ea.
- Și, chiar dacă nu l-am omorât aseară, nu prea ne-am înțeles...,
spuse ea, gândindu-se la cât de bine se înțe- leseseră vineri seara,
înainte ca ea să-i spună despre ședința de spiritism. în orice caz,
cred că este mai bine să preluați voi acest caz.
- Uau, șopti Jilly, încă uitându-se la ea.
- S-a întâmplat ceva între voi doi? întrebă Liz, aplecându-se în față.
- Poftim? Simți o gaură în stomac. De ce întrebi asta?
- Pentru că nu te-am auzit niciodată refuzând să lucrezi la un caz,
răspunse Jilly, uitându-se la Liz înainte de a privi din nou la Roșie. Și
aproape că ai țipat „Poftim?"
- Nu este adevărat, spuse ea.
- Ba da, ripostă Liz rânjind.
- Deci, voi presupune că s-a întâmplat ceva între voi doi.
- Eu... în regulă, ceva s-a întâmplat între noi, spuse Roșie oftând și
afundându-se în fotoliu, și nu încerc să ascund asta sau ceva de
genul acesta, dar mă simt ciudat să fiu parte din investigația asta
acum. Deci, da.
- Vom avea nevoie de un pic mai multe detalii, zise Jilly închizând
laptopul.
- Ne-am sărutat și ne-am pipăit vineri seara la balul mascat, spuse
Roșie ridicându-și mâinile. Nu este mare lucru.
- Hm. Este mare lucru, spuse Liz. Nu este logodit?
- S-au despărțit, explică ea. Ne-am sărutat, și a fost nemaipomenit.
Bărbatul ăsta poate săruta și face... chestii, și ne-am înțeles bine
aseară, dar, de fapt, nu ne plăcem unul pe celălalt.
- Mereu mă giugiulesc cu oamenii care nu îmi plac, spuse Liz sec.
De aceea sunt cu Jilly.
- Simt că sunt mai multe lucruri pe care nu ni le spui, pufni Jilly.
Roșie doar își ridică sprâncenele și mâinile din nou.
Erau mai multe lucruri pe care nu le spunea și nu avea de gând să le
spună, pentru că se gândea că destui oameni, inclusiv ea, ziseseră
tot felul de lucruri despre familia de Vincent. Și, chiar dacă nu ar fi
fost vorba despre de Vincent, Roșie nu era genul care să
povestească cu fetele ce facea cu băieții. Nu avea nici o problemă să
asculte în timp ce alți oameni vorbeau despre viața lor amoroasă,
dar, pentru ea, era ceva personal. Ținea lucrurile pentru ea.
Amândouă fetele știau asta.
- în regulă. Bine, spuse Liz. Voi încerca să uit că prietena mea a fost
atât de aproape și de intimă cu Devii, dar bravo ție pentru asta!
Practic, te-ai sărutat cu o celebritate.
Ea rânji, dar refuză să se gândească la faptul că se giugiulise cu el,
pentru că asta ar fi facut-o să vrea să repete experiența, și știa că el
ar fi îndepărtat-o iar.
- îi voi trimite numerele voastre de telefon, căci sunt sigură că ar lua-
o razna dacă v-aș da vouă numărul lui. Asta ca să știți, în caz că
primiți din senin un apel sau un mesaj de la un număr necunoscut.
- Super, spuse Jilly și se sprijini de Liz. Preluăm noi de aici. Sunt
sigură că Devlin va fi încântat să lucreze cu noi.
- Da, sunt sigură că va fi, spuse Roșie cu un zâmbet slab, simțind în
piept o zvâcnire de dezamăgire.

CAPITOLUL 22
Dev stătea în biroul lui din oraș, luni dimineața, uitându-se la telefon.
își încleșta maxilarul citind pentru a douăzecea oară mesajul.
Indiferent de câte ori îl citea, mesajul lui Roșie nu se schimba ca prin
minune. Și era un mesaj destul de lung. De fapt, un paragraf. Cine
trimite mesaje atât de lungi și să le încheie cu... un emoticon sub
formă de cap de găină?
Habar nu avea ce reprezenta capul de găină, dar restul mesajului
era destul de clar. îl pasa unei prietene pe care o chema Jilly, deși nu
era în poziția de a-l pasa altcuiva, din moment ce, după părerea lui,
situația nu justifica acest lucru.
Apoi, ea scrisese: „ Mulțumesc pentru că mi-ai confirmat ceea ce
știam deja. Că oamenii bogați chiar au cluburi secrete". Prima dată
când citise asta, zâmbise. Și apoi: „Chiar sper că Lucian nu are o
problemă cu spiritele, dar, dacă e așa, Jilly se va ocupa de asta".
Și așa se termina.
Mesajul acesta era un mod de a-i da papucii. Asta își imagina că
primeau oamenii după o întâlnire care mersese bine, dar unul nu mai
dorea să îl vadă pe celălalt. Nu fusese niciodată situația de acum.
Lui Dev nu îi plăcea. Deloc.
Ce naiba?
Se îndreptă spre telefon și se opri chiar înainte de a-l ridica. O suna?
Da, exact asta voia să facă. Dar de ce? Nu avea nici un motiv să o
contacteze.
Dev ridică telefonul. La naiba că fusese expediat astfel. Avea să...
Dintr-odată, sună telefonul, luându-l prin surprindere. Recunoscu
numărul.
Archie.
Va trebui să se ocupe de Roșie mai târziu.
- Ce ai pentru mine? întrebă Dev de la biroul său și se întoarse către
peretele de sticlă din spatele său.
Modul în care era amplasat oferea o priveliște spectaculoasă către
oraș, mai ales noaptea.
- Ceva destul de aiurea, omule. Am convins compania de asigurări
să îmi dea numărul de identificare al mașinii, explică el, și Dev se
întrebă, curios, cum reușise să obțină acea informație. Care m-a dus
la persoana pe numele căreia este înregistrată. Nu o să îți vină să
crezi.
- Cine?
- Un Lawrence de Vincent, răspunse el.
- Poftim? întrebă el strângând telefonul în mână în timp ce se
întorcea de la fereastră. Lawrence nu avea un Mercedes. Tipul a
condus doar Porsche. Ai fi zis că beneficia de o ofertă care avea la
bază loialitatea față de ei.
- Poate că așa este, dar asta arată registrele. Urmă o pauză. Revin
când știu mai multe.
Dev strânse din dinți în timp ce convorbirea se întrerupse. De ce
naiba avea Sabrina o mașină înregistrată pe numele lui Lawrence - o
mașină despre a cărei existență Dev nu știa? Și cum naiba îi
scăpase avocatului tatălui său acea mașină când avusese de reglat
treburile cu proprietățile și cu banii, după moartea lui.
Dev se îndoia că îi scăpase acest lucru.
Ceea ce însemna că nenorocitul ascunsese mașina și cine știe ce
altceva.
Asta era inacceptabil.
întorcându-se la biroul său, își luă cheile și ieși în grabă. Derek se
ridică în timp ce Dev trecea pe lângă el.
- Anulează-mi toate întâlnirile de după-amiază.
Asistentul lui știa foarte bine să nu pună întrebări cu privire la
instrucțiunile pe care le primea. încuviință din cap în timp ce se
așeza, cu o mână spre tastatură și cu cealaltă spre căștile atașate
telefonului.
Prea nerăbdător să aștepte liftul, Dev coborî pe scări cele zece etaje.
Biroul avocatului lui Lawrence era la mai puțin de patru străzi
distanță, și avocatul urma să primească o vizită neașteptată.
Ajungând la parter, înclină din cap către secretară și traversă holul,
mergând pe sub tavanului în stil art deco gândit să se potrivească cu
Empire State Building. Trecu prin ușile duble ale holului și apoi păși
afară, într-o zi noroasă și un aer surprinzător de rece.
Făcu un afurisit de pas către dreapta, când își auzi numele și
recunoscu imediat vocea.
- Devlin, ce surpriză plăcută! Tocmai veneam la tine.
Strângând din dinți atât de tare, încât fu de mirare că nu și-i sparse,
se întoarse încet. Unchiul lui ieșea din- tr-o mașină neagră de oraș,
aranjându-și sacoul costumului său gri.
- Ștefan, spuse Dev, așteptând lângă ușile rotative. Sunt surprins să
te văd aici.
- De ce oare? întrebă el cu o jumătate de zâmbet pe față, în timp ce
se îndrepta către el.
- M-am gândit că, după ultima noastră discuție, nu vei mai veni o
vreme.
- Ca să vezi! Figura amuzată a lui Ștefan îi aminti lui Dev atât de
mult de Lawrence, încât îi veni să-l lovească pe Ștefan de să-l lase
lat. Trebuie să discut ceva cu tine. Putem merge în biroul tău?
- Nu am timp acum, răspunse Dev. Dacă vrei să vorbim, va trebui să
o facem aici și să te miști repede.
Expresia amuzată dispăru ca și cum ar fi fost o mască. Se apropie
de Dev, departe de portar.
- Nu îmi vei acorda nici măcar minimul de respect, nu-i așa?
- Nu, spuse Dev, care era mai înalt decât Ștefan cu cinci centimetri,
așa că erau cu ochii aproape la același nivel.
- Cât de curând, vei regreta această... atitudine față de mine, spuse
el strângând din dinți.
- Mă îndoiesc, oftă Dev. Despre ce voiai să vorbești cu mine?
- M-am întâlnit cu un vechi prieten zilele trecute la cină și mi-a spus
un lucru foarte ciudat, zise Ștefan în timp ce își plimba degetele
peste cureaua ceasului.
- Chiar așa? replică Dev, cu indiferență.
- Da. în mod surprinzător, discuția a deviat de la moartea lui
Lawrence către tine. își încleștă dinții și mai tare. Ceea ce a fost
foarte interesant, nu crezi?
- Poți trece la subiect și să-mi spui ce intenționai să îmi spui? îl
repezi Dev.
- Prietenul acesta al meu locuiește în Nebraska. Ștefan făcu o pauză
când o mașină claxonă. Mi-a spus un lucru foarte ciudat. Acum,
locuiește în Omaha, dar s-a întâlnit cu un cuplu dintr-un sat micuț din
mijlocul pustietății. Cei doi erau foarte entuziasmați. Auziseră că un
de Vincent venise în orașul lor cu câteva luni în urmă. Moștenitorul,
mai exact.
- Și? întrebă Dev încordându-se, dar păstrându-și expresia
indiferentă.
- Și sunt curios, spuse Ștefan zâmbind. Ce ai face în Nebraska,
dintre toate locurile?
Uitându-se la unchiul său, nu își putu da seama dacă Ștefan știa de
ce ar merge Devlin acolo sau ce era în Nebraska. Nu existase nici o
dovadă că știa, dar Devlin era conștient că nu era cazul să-l
subestimeze.
- M-am uitat la o proprietate. Asta nu era complet neadevărat. M-am
gândit să extind portofoliul nostru de stațiuni.
- în Nebraska? întrebă el încet, prea încet. Cine s-ar duce acolo în
vacanță?
- Mulți oameni, Ștefan, zise Devlin, înclinându-și capul. Oameni care
mai degrabă ar fi înconjurați de sălbăticiune decât de plaje și de
mulțimi. Oameni care vor... să se piardă un pic.
- Interesant.
- Nu chiar, spuse el zâmbind cu superioritate. Trebuie să plec.
- Sunt convins, replică Ștefan întorcându-se la mașina care aștepta.
Oh, apropo, un mic sfat de la cineva care știe, continuă el și îi făcu
cu ochiul. Ar trebui să fii mai atent cu... indiscrețiile tale.
- Poftim? răspunse Dev, mijind ochii.
- Să te întâlnești cu o femeie la un eveniment de amploare, atât de
curând după dispariția Sabrinei, este, ei bine, destul de scandalos,
Devlin, spuse el cu un zâmbet cunoscător.
- Nu te-am văzut la balul mascat, spuse el simțind cum i se ridică
părul pe spate.
- Am ajuns târziu. Ștefan ridică din umeri. Mă așteptam ca tu, dintre
toți oamenii, să fii mai atent. Sincer, am fost destul de surprins să
văd că o conduci în curte - o curte întunecată. Să sperăm că am fost
singurul care te-a văzut și care te-a recunoscut.
Lui Dev puțin îi păsa dacă îl văzuse cineva plecând cu Roșie. îl
interesa doar dacă Ștefan auzise conversația lor. Simți cum îl
cuprinde furia.
- Ne-ai urmărit?
- Spre deosebire de alții, nu m-aș coborî la un asemenea
comportament grosolan, spuse el și se uită la ceas în timp ce spunea
acea insultă patetică. Trebuie să plec. Dădu să se întoarcă, dar se
opri, uitându-se încă o dată la Dev. Din ce am putut vedea, este o
femeie... foarte frumoasă. Deloc precum Sabrina, sunt convins. Acei
ochi, aproape identici cu ai lui Dev, se ridicară pentru a-i întâlni
privirea. Sunt convins că trebuie să aibă ceva... unic de ți-a atras
atenția.
Dev rămase tăcut și impasibil, dar, pe dinăuntru, simțea cum un mic
infern se transforma în furie. Știa că nu trebuia să lase să se vadă,
oricât de mult își dorea să-l avertizeze pe Ștefan ca nici măcar să nu
se gândească la Roșie. Dacă ar fi făcut asta, nu ar fi reușit decât să
atragă și mai mult atenția asupra ei.
- Asta o face... interesantă, spuse Ștefan cu un zâmbet care nu i se
oglindi și în ochi. Foarte interesantă, de fapt.
- îmi pare rău, dar domnul Oakes este foarte ocupat. Secretara veni
în fața biroului, grăbindu-se după Dev în timp ce acesta mergea pe
hol. îi voi spune că ați trecut pe-aici.
Dev o ignoră. După întâlnirea cu Ștefan și după ce fusese nevoit să
aștepte pentru a se asigura că nu fusese urmărit, avea răbdare
foarte puțină, spre deloc.
- Domnule de Vincent, vă rog. Nu puteți merge...
Prea târziu.
Punându-și mâinile pe ușile duble de lemn - uși pe care le făcuse
fratele lui -, le împinse și le deschise.
O înjurătură înăbușită de auzi din spatele biroului, de la Edmond
Oakes, mai exact. Care era foarte ocupat. Avea o femeie în poală, o
femeie blondă și mult mai tânără decât soția lui, pe care o avea de
douăzeci și ceva de ani.
- îmi pare atât de rău, domnule Oakes. Am încercat să-l opresc,
spuse pe nerăsuflate secretara. Nu a ascultat.
- Dumnezeule, Devlin! exclamă Edmond de undeva din spatele
femeii. Puteai, cel puțin, să bați la ușă.
- Puteam, spuse el înaintând și așezându-se pe un scaun. își
arcui o sprânceană în timp ce femeia se dădu jos din poala
bărbatului, strângându-și marginile cămășii și scoțându-l la iveală pe
avocatul tatălui lui.
Edmond Oakes era un bărbat care îmbătrânea urât - un bărbat
căruia îi mai trebuia doar un pahar de bour- bon înainte ca ficatul să-i
cedeze, dacă înfățișarea gălbuie era un semn. Partea din față a
cămășii îi era descheiată, scoțând la iveală un tricou alb care se
întindea pe pieptul lui de parcă mai avea puțin și pocnea. Părul
vopsit castaniu era ciufulit, și Dev știu că, atunci când bâjbâia pe sub
birou, își închidea pantalonii.
Dev habar nu avea de ce îl folosise Lawrence pe acest bărbat. Nu
era foarte cunoscut sau cu recomandări bune. Privirea îi fugi către
locul unde tânăra vioaie își încheia bluza, cu spatele la ei. Femeia se
uită peste umăr către Dev. Era tânără. La fel de tânără ca Nikki.
Probabil avea vreo douăzeci și puțin de ani.
Se concentră din nou asupra lui Edmond. Ei bine, avocatul în
vârstă avea ceva în comun cu Lawrence. Evident.
Chiar acum, ochii lui roșii faceau tot posibilul să se uite prin Dev.
- îmi pare rău, domnișoară Davis, va trebui să continuăm mai târziu.
 - Bineînțeles, încuviință domnișoara Davis. în timp ce trecu pe
lângă Dev, îi făcu cu ochiul. Bună ziua, domnule de Vincent!
El înclină din cap și așteptă până când auzi ușa închizându-se în
urma lor.
- Câți ani are, Edmond?
Avocatul lui Lawrence pufni în timp ce se ridică de pe scaun. Avea
cămașa și tricoul scoase din pantaloni.
- Este îndeajuns de mare. Domnișoara Davis este noua mea
asistentă. Se duse agale către dulapul cu băuturi alcoolice care
ocupa mai mult spațiu pe perete decât o faceau cărțile de drept. Este
programatoarea mea personală.
- Așa se cheamă mai nou?
- Vrei să bei ceva? pufni el.
- Nu, dar te rog, servește-te!
Edmond chiar asta făcu, punându-și un pahar cu whisky.
- Cu ce te pot ajuta azi, Devlin? Presupun că este ceva destul de
important, din moment ce nici măcar nu ai încercat să stabilești o
întâlnire.
- Este, spuse Dev în timp ce se sprijinea în cot și se uita la avocat
cum reveni la birou și se așeză pe scaun. Vreau să știu de ce nu am
avut cunoștință de un Mercedes negru deținut de Lawrence.
- Poftim? întrebă bărbatul, înlemnind cu paharul la jumătatea
drumului către gură.
- Lawrence a avut un Mercedes negru. Nu am știut asta, din
moment ce nu era inclus în hârtiile care îi deta- liau averea, cu care
ai venit la mine, spuse el, uitându-se la o pată roșie de pe fața
bărbatului, ce se întindea peste venele subțiri sub forma unei pânze
de păianjen. Acum, îmi imaginez că un avocat cu atât de mulți ani de
experiență ca tine ar fi descoperit bunuri nedeclarate și nu le-ar fi
lăsat netrecute în documente. Sau erau în documente, în unele care
nu mi-au fost arătate.
Edmond dădu paharul pe gât, bând conținutul dintr-o înghițitură
impresionantă. Arătându-și dinții, clătină din cap în timp ce punea
paharul gol pe birou.
- Acum, Devlin, știi că, atunci când o persoană solicită ca bunurile
sale să fie private...
- Ți se pare că mi-ar păsa de legile de confidențialitate privind
averea lui Lawrence?
- Devlin...
- Sunt convins că arăt ca și cum îmi pasă de ce era un Mercedes
printre aceste bunuri fără ca eu să știu și de ce Sabrina Harrington
este în posesia acestui Mercedes.
Edmond se uită la el în timp ce își luă mâna de pe pahar.
- Va trebui să o întrebi pe domnișoara Harrington acest lucru.
- Și sunt sigur că ai auzit că Sabrina a dispărut, răspunse Dev. Așa
că va fi dificil să o întreb.
- Desigur, cu toată..., începu el, după care tuși sec, puterea la
degetul tău mic, o poți găsi pe domnișoara Harrington și o poți
întreba lucrul acesta.
Dev zâmbi ușor, în timp ce mâna lui Edmond zvâcni.
Bărbatul înghiți în sec în timp ce liniștea dintre ei se prelungea.
- Devlin, trebuie să înțelegi că nu pot, prin lege, să împărtășesc nici
un detaliu pe care clientul meu mi l-a încredințat să-l țin confidențial.
- Este în regulă. Dev își puse picioarele pe biroul bărbatului,
încrucișându-le în dreptul gleznelor. Atunci, trebuie să înțelegi că ți-
am oferit această oportunitate, pentru a preveni ce urmează să se
întâmple.
- Ce urmează să se întâmple? întrebă Edmond înlemnind, chiar și
mâna oprindu-i-se din zvâcnit.
- Ei bine, ești la un telefon depărare de a pierde tot.
- Poftim?
- Nu ai înțeles ce am spus? întrebă Dev ridicând din sprâncene. Pot
să repet. Ți s-a oferit oportunitatea de a-ți menține stilul de viață. Pot
schimba asta cu un simplu telefon, și ce se va întâmpla după acel
telefon va fi, probabil, meritat pe deplin.
- Mă ameninți? întrebă el cu voce groasă în timp ce se uita la Dev.
- Am o întrebare pentru tine. Ce crezi că ar face soția ta dacă ar afla
că te culci cu asistenta ta? Ar divorța de tine? Ar lua jumătate din
tot? Asta ar fi groaznic, dar nu este cel mai rău lucru pe care ți-l pot
face. Dev zâmbi din nou, un zâmbet glacial. Știu că ai oferit informații
false pentru Lawrence - informații legate de bănci din țări precum
Rusia și China. Știu și pentru ce erau folosite acele bănci. Spune-mi,
Edmond, știi pentru ce erau folosite băncile acelea?
Edmond păli atât de repede, încât, pentru o clipă, Devlin se gândi că
bărbatul avea să facă atac de cord. Trânti ambele mâini pe birou și
se aplecă înainte.
- Devlin, îți jur, nu am nimic de-a face cu ce implicau acele sume.
Am făcut doar ce m-a rugat tatăl tău să fac. Este un de Vincent,
exact ca tine. Nimeni nu refuză un de Vincent.
- Cred că poți spune poliției asta, dar sunt sigur că vor folosi cuvinte
cu care ești foarte familiar, zise Dev. Complice. Părtaș.
Edmond privi în altă parte, respirând rapid și sacadat. Poate chiar
avea un atac de inimă. Dev spera să scoată informații de la el înainte
să se întâmple asta.
- Ei bine... Dev își luă picioarele de pe birou. Văd că ai ales...
- Stai, spuse Edmond cu voce răgușită în timp ce întoarse capul
către Dev. Am nevoie de puțin timp.
- Nu te grăbi! Dev făcu o pauză. Dar să nu dureze foarte mult. Sunt
un om ocupat.
Edmond se întinse spre telefon și apăsă o tastă. Secretara răspunse
imediat.
- Da, domnule Oakes?
- Adu-mi dosarul de Vincent. Cel cu eticheta roșie, spuse el cu voce
răgușită. Am nevoie de el acum.
- Bineînțeles.
Privirea lui Edmond se îndreptă către Dev.
- Ți-l va aduce în câteva clipe.
- Perfect.
Din fericire pentru Edmond, secretara intră grăbită cu dosarul. îl puse
pe masă și ieși repede din încăpere. Edmond luă dosarul și îl
deschise. Părând mulțumit de documente, îl închise și i-l întinse
peste birou.
- Trebuie să înțelegi ceva.
Dev se îndoia de asta în timp ce lua dosarul.
- Am auzit despre cât de... crud putea fi Lawrence. Sunt convins că
toată lumea din oraș știa asta, așa că nu a fost niciodată intenția
mea să lucrez pentru el, spuse Edmond lăsându-se greu pe spătarul
scaunului, și Dev se gândi că nu își imaginase vreo clipă că ziua de
azi avea să fie așa atunci când o avea pe blondă în poala lui.
Dar, la fel ca tine, Lawrence avea un mod a-i determina pe oameni
să facă ce voia el. A descoperit că am o mică problemă cu jocurile
de noroc... și iată-ne aici.
- Deci, iată-ne aici, spuse Dev și luă dosarul.
- I-am zis lui Lawrence că vei afla, continuă el trecându-și mâna
peste față. Ai obținut lucrul pentru care ai venit. Acum, ieși naibii din
biroul meu!