Tinerele Regine

Prolog
Black Cottage

Ziua nașterii reginelor care aveau să fie cunoscute drept

Mirabella, Arsinoe și Katharine a fost una obi șnuită, fără
evenimente și fără prevestiri. Nu au bătut vânturi puternice, care
să anunțe prin urletul lor sosirea unei regine elementale. Nu s-au
zdrobit pești de stânci, care să anunțe prin sângele lor venirea
harului războiului. Pe tot cuprinsul insulei Fennbirn – din
capitala Indrid Down, până în cele mai mici sate – bătrânii și
oracolii în număr tot mai mic au făcut divina ții și au băut po țiuni
care să le inducă transa, doar ca să cadă beți și să vadă oasele de
prezicere răsfirate pe jos în chipuri de neînțeles. Tripletele s-au
născut discret și în liniște, martori fiindu-le doar regina, regele-
consort și moașa.
Trei vrăjitoare negre, ar spune un continental. Născute de o
regină la apusul gloriei. Una dintre ele va ajunge regină în locul ei.
Poate cea mai puternică dintre cele trei. Poate cea mai istea ță. Sau
poate fata care s-a născut sub cea mai bună pavăză a norocului.
— A fost o sarcină ușoară, a spus moașa. Ai avut noroc, regină
Camille.
— Ușoară, a bombănit Camille și s-a strâmbat. Ție î ți vine u șor
să spui asta, Willa.
Dar chiar dacă suferise și o duruse și abia mai putea să- și țină
ochii deschiși, știa că ar fi putut fi și mai rău. Din clipa în care s-a
aflat de sarcina ei, sora vitregă, Genevieve Arron, îi împuiase
capul cu povești despre nașteri cu final urât. În ultima zi petrecută
de Camille la Volroy, chiar înainte de a pleca la Black Cottage ca
să nască, Genevieve îi povestise atâtea despre sângerări și țipete,
încât aproape leșinase. S-a oprit brusc și a rămas încremenită, de
parcă imobilitatea ei ar fi putut opri venirea pe lume a tripletelor.
Nu s-a mișcat până când sora ei vitregă, Natalia, a luat-o de bra ț și
a condus-o la trăsură.
— Nu o lăsa să te sperie, Camille, îi spusese Natalia. Reginele
au născut triplete de mii de ani.
— Dar nu toate au supraviețuit, continuase Genevieve s-o
necăjească. Încercam doar s-o pregătesc, ca să poată să-și dea
seama dacă ceva nu e în regulă. Să poată lupta pentru viața ei.
 Genevieve. Mai mică decât regina, răsfățată până peste poate și
întotdeauna rea precum șerpii pe care îi țineau ca să se
împodobească la petreceri cu ei.
Camille stătea întinsă pe patul în care născuse, amintindu- și de
ultimele zile petrecute la Volroy, în timp ce Willa îi ținea o pânză
rece pe frunte.
— Ei, a spus Willa, dându-i reginei părul negru din ochi,
respiri, nu-i așa?
Camille s-a uitat la coșulețele din capătul celălalt al camerei,
fiecare cu câte o regină în el. Prima născută, Mirabella,
elementala, venise atât de repede, încărcată de atâta electricitate,
încât Camille îi strigase harul înainte de a-i rosti numele.
Elementala Mirabella. Arsinoe, toxica, venise la scurt timp după
ea; Willa abia apucase s-o spele pe Mirabella și s-o vâre în
așternuturi. Dar mica și dulcea naturalistă Katharine îi dăduse
răgaz, întârziase așa de mult, încât le-a fost teamă că surorile ei
vor începe să se agite.

— Am reușit, a spus Camille, și ochii au început să i se închidă.

Am supraviețuit. Iar acum domnia mea s-a sfârșit.
Când s-a trezit, coșulețele nu mai erau, fuseseră duse de Willa
în camera copiilor de pe hol. În locul lor era un fotoliu, și prăvălit
în el era soțul ei consort, Phillippe, care sforăia ușor.
Dragul de Phillippe. Îi câștigase mâna la Vânătoarea de Cerbi,
când nu-și putuse alege favoritul dintre pețitorii accepta ți de
clanul Arron. Câteodată se gândea că aceea a fost singura fărâmă
de noroc pe care i-a oferit-o vreodată zeița. Cu toate că el avea
prea puțină putere în fața clanului Arron, o iubea mult pe Camille,
iar o viață împreună cu el, departe de insulă, era tot ce î și dorise.
Când tripletele ei au venit, după doar șapte ani de domnie, a fost
copleșită de bucurie.
Acum ei vor pleca, vor da insula pentru lumea largă. Acolo va fi
o simplă femeie, liberă să-și croiască propriul drum. Nu trebuia să
renunțe decât la coroană, iar coroana și-o smulsese deja de pe
frunte și o aruncase în timpul nașterilor.
Camille s-a uitat prin cameră. Willa făcuse treabă bună cu
curățenia, cât dormise ea. Cârpele murdare și tăvile cu cu țite
ascuțite dispăruseră, cârpele fuseseră arse, iar cuțitele se
întorseseră în dulapuri, pentru cazul în care următoarea regină
nu va mai la fel de norocoasă și va trebui să fie tăiată pentru a
naște tripleții. Fumul discret de tămâie acoperise mirosul de
transpirație și de travaliu, iar ea aprinsese în șemineu un foc cald
care trosnea.
Afară, noaptea de decembrie era întunecoasă – doar o lumină
slabă de la lună era reflectată de nămeți. Camille și-a trecut încet
piciorul peste marginea patului și a strâns din ochi. I-a luat o
clipă să se adune, și-a susținut cu un braț abdomenul flasc, acum
gol, și și-a balansat celălalt picior, până când s-a putut ridica.
Privirea i s-a încețoșat, și o clipă s-a temut că Phillippe se va trezi
auzind-o cum se prăbușește pe podea. Și-a acoperit umerii cu o
pătură, ca un șal, și a ieșit din cameră.
— Unde te duci, iubirea mea?
Phillippe, mai treaz decât ar fi crezut ea, a prins-o ușor de
încheietura mâinii, când a trecut pe lângă el.
— Ar trebui să te odihnești. Mâine avem o călătorie lungă de
făcut.
Ochii lui s-au oprit câteva clipe pe chipul ei palid, apoi s-au
îndreptat spre podea, spre dâra subțire de picături de sânge pe
care o lăsa ea în urmă.
Ea l-a bătut ușurel pe mână, iar el i-a dat drumul. Pleoapele lui
grele i-au coborât peste ochi. După atâția ani pe insulă, era tot un
continental și era convins că ea știe cel mai bine misterele acestea
feminine.
— Mă duc doar să mă uit la ele.
— Să vin cu tine?
Ea a clătinat din cap. Phillippe era un consort tare, dar avea
inima prea slabă pentru asta. Dacă ar fi văzut reginele triplete,
era posibil să dorească să le ia în brațe. Iar dacă le-ar fi luat în
brațe, ar fi putut începe să creadă că sunt ale lui, și nu ale insulei
Fennbirn.
Regina Camille a înaintat pe coridorul cu tavan înalt de la
Black Cottage, sprijinindu-se cu mâna de perete. Lumina lămpilor
din camera copiilor arunca o strălucire caldă și galbenă pe hol, iar
înăuntru, un alt foc puternic trosnea în aerul rece.
La fel ca regele ei consort, Willa dormea rezemată într-un
fotoliu. Deși, poate nu la fel de atrăgător. Avea gura căscată, iar
capul îi căzuse într-o parte. Sforăitul ei semăna cu zgomotul pe
care îl face un porc ce scurmă înnebunit după ciuperci.
Camille s-a furișat pe lângă ea. Reginele nou-născute din
coșulețe erau îmbrăcate în negru, însemnate cu culoarea harului
lor. Nasturi albaștri pentru elementala Mirabella și un peticu ț
violet pentru toxica Arsinoe. Panglici verzi și drăgălașe pentru
micuța naturalistă Katharine. Până și coșulețele erau decorate cu
lucruri asociate harurilor: o pernă în formă de nor, o jucărie
atârnătoare, cu șerpi și păienjeni, și o păturică brodată cu flori.
— Bucurați-vă de culori, micuțe regine, le-a șoptit Camille, în
curând totul va fi negru, negru, negru.
S-a uitat în jos la fețele lor adormite – ro șii, încre țite și cu
expresii furioase, încă de la naștere. Nu le putea învinovă ți. Vie țile
lor nu vor fi ușoare. Iar apoi, două dintre ele vor fi curmate.
Camille era toxică, la fel ca regina Nicola și regina Sylvia,
înainte de ea. Trei generații de regine toxice. Aproape o dinastie.
Dar, în loc să devină mai puternice, părea că sângele reginelor
toxice se subțiază. Clanul Arron o ducea bine cu puterea pe care o
avea, la fel ca toate familiile de toxici din Prynn și din capitală, dar
Sylvia fusese mai puternică decât Nicola, iar Camille era cea mai
slabă dintre ele. După sute de ani, toate celelalte haruri din insulă
slăbiseră: elementalii își pierduseră puterea de a stăpâni unul sau
mai multe elemente, iar cei cu harul războiului î și pierduseră
priceperea de a-și dirija armele cu puterea minții. Familiarii
naturaliștilor erau din ce în ce mai mici. Iar oracolii… Adevăratul
har de oracol era aproape dispărut, după atâtea genera ții de
regine-oracol înecate.
Ceva se schimba pe insulă și în linia reginelor. Regină fiind,
Camille simțea asta. Nu că ar fi crezut-o cineva. Cei din familia
Arron nu o ascultau niciodată când le vorbea despre instinctul de
regină. Nu o ascultau niciodată când vorbea. Fuseseră aspri cu ea
toată viața, din clipa în care veniseră s-o ia exact din această casă.
O batjocoreau când greșea. Nu o lăsau să domnească. Cu fiecare
regină toxică ce urma, regina însăși conta tot mai pu țin. Linia
reginelor nu e importantă, spuneau cei din familia Arron. Pe toxici
îi favoriza zeița, de fapt.
În coșulețele lor, tripletele nou-născute vibrau de aura pe care o
avea fiecare, de energia aceea care – precum o aromă sau o bătaie
de inimă – le lega de zeiță și chema sângele de regină care curgea
prin venele lui Camille. Lucrul acela îi spusese ce fel de regine
născuse, atunci când o anunțase pe Willa, și care o făcuse să le
dea nume, ca în transă. Chiar fusese un fel de transă. În jurul lui
Arsinoe și al lui Katharine, aurele erau slabe. La Katharine abia
dacă se vedea. Dar Mirabella strălucea datorită aurei ei.
 — Ce faci aici, regină Camille?
Camille a tresărit. Vocea Willei, venită din spate, semăna cu
vocea stăpânei Arron.
— Nimic.
Și-a îndreptat umerii, iar Willa s-a ridicat de pe fotoliu și s-a
apropiat încet de ea.
— Doar mă uit la ele. Mesagerii au pornit?
Mesagerii, chemați la Black Cottage înainte de travaliul ei ca să
ducă vestea la Rolanth, la Indrid Down și la Wolf Spring. Ora șele
elementalilor, ale toxicilor și, respectiv, ale naturali știlor.
— Au pornit. Au plecat în amurg.
Camille și-a supt obrajii. Un mesager pentru Indrid Down nu
prea mai era necesar. Toxicii erau atât de siguri de destinul lor.
Camille a arătat cu capul spre copilul învelit cu pătura de
culoarea albastră a furtunii.
— Ea, cea de colo. Mirabella. Ea va fi următoarea regină.
Willa, care încă mai urma poruncile templului, cu toate că nu
mai era preoteasă, a schițat un gest pios, atingându-și, pe rând,
ochii și inima.
— Zeița hotărăște, a spus ea. Doar ea hotărăște cine-i va
stăpâni insula.
Camille a inspirat adânc. Pereții între care reginele urmau să- și
petreacă primii șase ani din viață, unde ea însăși î și petrecuse
primii șase ani din viață, deveneau mai strâmți și o împingeau
afară. Aici se vor juca și li se va împleti părul. Aici vor învă ța să
meargă și să alerge și, dacă vor avea noroc, să nu se iubească prea
mult una pe alta.
— Ea hotărăște, a spus Camille. Dar regina știe. Iar eu m-am
înșelat în privința acestora două.
A arătat spre toxica Arsinoe și spre naturalista Katharine.
— Arsinoe este naturalistă. Katharine este… toxică.
Fusese gata să spună că are harul războiului, refuzându-le
celor din familia Arron o regină. Dar nu ar fi crezut-o. Ar fi făcut
cercetări și s-ar fi uitat la ele cu prea multă atenție.
— Camille…
Willa s-a întors spre ea și a clătinat din cap.
Camille și-a încleștat fălcile. Încă mai sângera și era epuizată.
După toate probabilitățile, poate că și murea, încet-încet. Dar și-a
impus să pară puternică. Să pară, odată pentru totdeauna, regina
care era.
 — Mirabella va fi regină. Văd bine asta. O simt. Și va fi o regină
măreață. Celelalte două nu vor supraviețui prea mult. Harul lui
Katharine e atât de slab, încât nu se va dezvolta niciodată. Iar
Arsinoe… O altă regină toxică nu va mai sta pe tron. Dar dacă
familia Arron ar avea o toxică plină de har, ar face-o să sufere. Ar
dresa-o și ar subestima-o. Ar bate-o, atunci când ar gre și. Cum au
făcut cu mine.
— Și cu regina Katharine ce ar face? a întrebat-o Willa.
— Ce altceva ar putea face cu o fată lipsită de har, decât s-o
lase în pace?
Camille a înghițit în sec. Era o minciună. Clanul Arron putea să
facă multe cu o fată lipsită de har. Tot ce îi făcuseră vreodată ei, și
mai rău de atât. Dar, cel puțin, vor eșua. Cel pu țin, nu vor avea o
regină câștigătoare.
S-a uitat în jos la micuța Katharine. Soarta copilei era deja
pecetluită.
— Schimbă veșmintele reginelor, Willa. Să se potrivească.
Willa s-a uitat de la Arsinoe la Katharine.
— Dacă Mirabella va fi regina aleasă, atunci nu va conta.
— Nu va conta, a încuviințat Camille.
O știa pe Willa de când era mică. Willa era pe atunci tânără,
încă mai învăța să fie moașă când a supravegheat nașterea lui
Camille și a surorilor ei, și ea le crescuse. Le răsfă țase cu dulciuri
și cu jocuri. Și ele fuseseră fericite.
— Te-ai îngrijit de mine așa de bine! a spus Camille. M-ai iubit.
— V-am iubit pe toate.
— Și încă mă iubești.
Camille a strâns din buze. Când avea coșmaruri, când avea
accese de furie care o făceau să țipe, când vălul negru al depresiei
se strângea tot mai mult în jurul gâtului reginei, pe măsură ce se
apropia ziua nașterii. Când i se cutremura tot corpul, când
Camille încercase să-și scoată cu unghiile copiii din pântece, Willa
fusese acolo. Îi făcuse ceaiuri care s-o liniștească. Îi spusese că e
normal. Că purtarea reginelor în pântece este mereu bântuită de
reginele căzute înaintea ei, și că Black Cottage e plin de fantome.
Chiar și de surorile ei otrăvite.
Era prima dată când Willa vorbea despre surorile lui Camille.
După ce mureau, nimeni nu mai vorbea despre reginele căzute.
Erau uitate de toți, mai puțin de familia care le crescuse și de
surorile care supraviețuiau. Camille supraviețuise și devenise
regină. Surorile ei, nu. Surori ale unei toxice adevărate, ele
muriseră în aceeași zi, la aceeași oră, zvârcolindu-se. Scuipând
sânge.
— Încă te iubesc, și te voi iubi mereu, Camille, a spus Willa.
Dar nu pot face asta.
— O fac eu.
Camille a pus mâna pe umărul moașei.
— Știu că mi-am smuls coroana de pe cap și am aruncat cu ea
în tine. Dar tot regină sunt.
Dimineața, regina Camille și regele ei consort s-au pregătit să
plece de pe insulă. Era ceva ciudat să-și facă singură cuferele și
să-și îmbrace trupul care o durea. Dar avea să se obișnuiască.
— Sigur te simți bine? a întrebat-o Phillippe.
S-a uitat la stropii de sânge de pe jos și la balta de sânge din
pat, care trecuse prin hainele ei și prin pansamentele de pânză.
— Corabia poate să ne aștepte, dacă simți nevoia să te mai
odihnești. Nu vor pleca fără noi.
— Plecăm azi, a spus Camille.
Se simțea mai slăbită azi decât fusese noaptea trecută, când se
dusese să vadă noile regine. Dar vremea ei pe insulă se sfâr șise. Și
făcuse tot ce îi stătuse în putere să le facă drumurile mai ușoare.
Nu pentru ele ai făcut-o, a mustrat-o conștiința. Ai făcut-o
pentru tine, ca să te răzbuni.
— Am făcut-o pentru insulă, a murmurat ea.
Și nici nu era o răzbunare chiar atât de satisfăcătoare, din
moment ce nu va fi acolo, ca s-o vadă.
— Ce-ai spus? Camille…
— Mă simt bine, am spus. Sângerarea e normală.
Începuse să tremure puțin. Sângerarea era poate prea
abundentă, dar nu era nici ea prea sigură. Că doar nu mai
născuse niciodată triplete.
Phillippe s-a uitat la ea, apoi a oftat și a dat din cap. Cât de
ușurat va fi când se va întoarce în lume. În lumea lui, unde
bărbații conduceau. Lucrul acesta o făcea uneori să se oprească și
să se întrebe cum se va schimba el. O iubea pe insula ei, dar
acolo putea să fie altceva. El ar putea să se aștepte ca ea să fie
într-un anume fel, iar ea habar n-avea cum să o facă.
— O să duc asta la trăsură, a spus el, apoi a luat ultima ei
cutie.
 Camille l-a urmat, dar a mai zăbovit pu țin pe hol, lângă camera
copiilor, unde Willa le legăna și le vorbea drăgăstos noilor regine.
Se spunea că fosta regină se bucură când pleacă. Se bucură că
s-a terminat. Că sarcina cu triplete și plecarea ei sunt lucruri
instinctive.
Dar când Camille s-a uitat la fetițe, și-a dorit, pentru o clipă, să
aibă gura șerpilor ei preaiubiți, ca să o poată căsca și să le înghită
pe fete, să rămână pentru totdeauna sub inima ei.
— Cum pot să plec? a murmurat ea.
— O să uiți, i-a răspuns Willa cu blândețe. În clipa în care vei
păși dincolo de prag. Cu fiecare pas pe care îl vei face pe insulă.
Când vei păși pe corabie. O să uiți.
— Dar… îmi fac griji pentru ele.
— Cu toate că știi care dintre ele va fi încoronată?
Willa a ridicat ochii spre ea; Camille s-a uitat în altă parte.
Mirabella era cea mai puternică dintre copile, era adevărat. Și
noaptea trecută, când sângele nașterii îi clocotea prin vene,
avusese impresia că vede ceva din viitorul micii regine. Ceva
predestinat. Dar, la lumina zilei, și-a amintit că ea e doar un vas
golit. Știa ce e fiecare regină, dar destinul le apar ținea lor. Ea nu
era oracol.
— Le vei schimba din nou hainele după ce plec? a întrebat-o
Camille, apoi a fost străpunsă de o durere ascu țită și a scos un
țipăt.
Willa a lăsat copiii în coșulețele lor și a venit s-o prindă de coate.
— Ai pielea rece, a spus ea.
S-a uitat la chipul lui Camile, apoi a îmbră ți șat-o pe nea șteptate
și a sărutat-o pe frunte.
— Voi face cum dorește regina mea.

Ziua Revendicării
Șase ani mai târziu
Wolf Spring

Juillenne Milone privește culorile care se rotesc în perla

proaspăt culeasă în dimineața aceea dintr-o ghinionistă scoică. O
ridică spre soare, ca să admire nuanțele de verde, roz și auriu-
deschis. Este foarte frumoasă și, ca să fie sinceră, ar prefera să nu
o dea. Dar mătușa Caragh spune că o ofrandă e inutilă dacă e
ceva ce nu vrei să faci, așa că strânge din buze și alege un loc,
exact în mijlocul stratului ei cu narcise galbene. Sapă adânc și
îngroapă perla, murdărindu-se de praf pe obraji și reu șind cumva
să-și arunce puțin și în părul șaten-închis. Se roagă ca zei ța să le
binecuvânteze pe tinerele regine pe care ea și mătușa ei, Caragh,
se duc să le vadă azi, fiindcă așa i-a spus mătușa Caragh că
trebuie să facă.
Preț de o clipă, pământul de sub palma ei pulsează de căldură,
o căldură mai puternică decât a soarelui ce strălucește deasupra
ei, și ea simte că zeița insulei i se prelinge în sânge, făcând-o una
cu cele atinse de pământ: cu rădăcinile, cu perla și cu vântul.
După care momentul acela trece, iar Jules se ridică în picioare.
Juillenne are șase ani. Șase și jumătate, de fapt. S-a născut în
decembrie, la fel ca tinerele regine, la nouă luni după focurile de
Beltane. Pe insulă, toamna se petrece cu pântece grele pictate
pentru luna culesului, cu speranța că acei copii născu ți de
Beltane vor fi la fel de puternici precum reginele. Vlăstari de
Beltane se numesc acei copii norocoși, iar bunicul ei, Ellis, spune
că purtarea în pântece a unui astfel de vlăstar a fost singurul
lucru pe care mama ei, Madrigal, l-a făcut respectând legile
insulei. Chiar și așa, magia nu a funcționat. Jules s-a născut un
copil drăgălaș, cu un ochi albastru și unul verde, cu pielea
măslinie și cu bucle bogate și negre. Dar s-a născut și micu ță,
firavă și bolnavă aproape chiar din clipa în care a respirat. Un
semn rău pentru un copil născut în cea mai puternică familie de
naturaliști de pe Fennbirn, care în trei genera ții nu au avut decât
vreo șase cazuri de boală printre ei.
Sau cel puțin așa spun bunicii ei. Jules, evident, nu î și
amintește, după cum nu-și amintește nici de mama ei, care a
părăsit insula și pe Jules, când aceasta avea trei ani. Un alt semn
de rău augur.
Jules iese din stratul de narcise și își șterge pământul de pe
mâini pe pantalon, în lateral și în spate, ca să nu vadă mătu șa
Caragh. În spatele ei, iarba foșnește și prietenul ei cel mai bun,
Joseph Sandrin, o îmbrâncește ușor și spune:
— Bau!
— Te-am auzit venind, spune ea.
— Ba nu m-ai auzit.
Se apleacă și cercetează locul în care a îngropat ea perla, iar
Jules așteaptă, cu respirația tăiată, încuviințarea lui. Chiar și la
șase ani, știe că Joseph are ceva special. Ceva care îl face să nu fie
ca alți băieți, și stomacul ei se strânge când simte asta – este
incitant și înfricoșător. Apoi el se uită la ea atent, și senza ția aceea
dispare, iar el e din nou doar Joseph.
— A fost cea care am spus eu că e, nu? spune el.
— Poate.
— A fost. Scoica pe care am ales-o eu. Cea pe care ți-am adus-
o.
Scoica pe care i-o adusese el fusese delicioasă și cam sărată,
dar nu avusese nicio perlă. Cu toate că se născuse într-o familie
care nu prea avea har (fratele lui mai mare, Matthew, știe să
vrăjească peștii), Joseph consideră că are un pic de har al
prezicerii, și nimeni de pe insulă nu îl poate convinge de contrariu.
Stau împreună în grădina mătușii Caragh, cu ridichi, gogonele,
narcise și floarea-soarelui. Doi copii, cu pantaloni murdari și cu
cămăși albastre, asortate. Joseph și Jules, inseparabili încă de la
naștere.
— Când trebuie să pleci? întreabă el.
— Nu știu. În curând.
Jules se uită în spate, spre casă. Primăvara venise cu căldură
mare, și familiarul mătușii Caragh, un ogar brun și zvelt pe nume
Juniper, s-a întins pe un petic de pământ, la răcoare. Acum, în
casă sunt doar patru, adică Jules, mătușa Caragh, bunica Cait și
bunicul Ellis. Străbunica Sasha a murit în somn și a fost
incinerată înainte să vină prima ninsoare. Cenu șa ei hrănea
narcisele în mijlocul cărora stăteau acum Jules și Joseph. Jules
întinde mâna și mângâie o petală galbenă și catifelată. Na ștere,
moarte și renaștere. Ea știe aceste cuvinte, și se gândește, brusc
panicată, că sunt cuvinte pe care ar trebui să le în țeleagă. Că
aceste cuvinte sunt legate de ziua aceea și de acele regine într-un
fel important.
— Nu știu de ce trebuie să fii tu cea care o ia, spune Joseph.
Nu i-au plăcut niciodată schimbările, iar ultimele săptămâni și
le-a petrecut încercând să înțeleagă cum va fi Jules când va
apărea o altă fată.
— Pentru că e naturalistă, răspunde Jules. Și pentru că noi
suntem gardienii.
— Mami și tati spun că ea nu pare a fi nicicum.
— Ei bine, mătușa Caragh spune că așa trebuie să arate un
naturalist, îl contrazice ea și îi dă un ghiont.
 Joseph se strâmbă.
— N-o să stea tot timpul cu noi, spune el, pe jumătate ca o
întrebare, pe jumătate ca o poruncă, și se uită la Jules cu ochii lui
albaștri ca furtuna.
— Mai deloc. E regină. Dar trebuie să ne purtăm frumos cu ea.
— Fiindcă e regină.
Trei regine întunecate se nasc într-o vâlcea. Dar numai una va
domni. Jules știe poezia pe dinafară. Dar în mintea ei de copil, e
doar o poezie. Nu s-a gândit la celelalte regine, la cine sunt ele.
Unde trebuie să plece ele.
Mătușa Caragh o strigă pe Juillenne pe fereastra deschisă.
— Presupun că trebuie să te îmbraci cu rochie, spune Joseph.
Îmi pare bine că eu nu trebuie.
— Și mie, spune Jules, și râd amândoi.
— Vrei să scoatem barca în larg și să mergem să înotăm, când
te întorci? Sau am putea să înotăm la docuri.
— Nu știu. Mătușa Caragh spune că va dura mult călătoria
asta. Iar când ne întoarcem, ea o să fie aici.
Joseph se încruntă.
— Păi… atunci va trebui s-o aduci și pe ea, presupun. Nu poate
să fie așa de rea.
Pornește prin curte și, când ajunge în capăt, flutură mâna spre
ea, iar Jules flutură mâna spre el. Nu poate să fie așa de rea, zice
el, dar ce știe el? Fata e regină. Chiar dacă ei spun că e
naturalistă, tot poate să fie groaznică.
Jules întinde mâna spre stratul de ovăz albastru care cre ște
lângă narcise, la umbra copacilor. Un moment, energia cea blândă
se scurge din interiorul ei către vârful degetelor, iar ea inspiră
adânc, fără să se teamă, mai degrabă nerăbdătoare fiindcă nu
poate, deocamdată, să coacă grăunțele, ca bunicii ei, sau să facă
să-i înflorească un boboc în palmă, cum face mătușa Caragh.
Ovăzul albastru se întoarce spre ea ca și cum ar fi soarele, dar
nu crește mai mare. Deocamdată. Când va ajunge în deplinătatea
harului, va putea să crească o grădină la fel de bogată ca aceasta,
doar prin dorință și putere de convingere, nimic mai mult. Bunicul
Ellis spune că regina naturalistă Bernadine, după al cărei familiar
a fost numit orașul Wolf Spring, putea să facă un câmp să
rodească doar cu un singur gând. Dar asta a fost demult, și, în
plus, Jules nici nu e regină.
 — Juillenne! strigă mătușa Caragh. Nu mai pierde vremea în
grădină!
Jules aleargă spre casă și îl ia în brațe pe familiarul bunicului
Ellis, cățelul Jake, pentru a-l folosi drept scut alb și blănos în fa ța
nerăbdării lui Caragh.

Black Cottage

Willa se uită la tinerele regine care se pregătesc în camera celei

mai mari dintre triplete, Mirabella. Deși dormitorul e pentru toate
trei, de fapt. Nici Arsinoe și nici Katharine nu î și petrecuseră o
noapte întreagă în propria lor cameră de când… în fine, de când
trecuseră din coșuleț în pat.
— Nu, spune Arsinoe și aruncă pe podea rochia neagră,
elegantă. Nu îmi vine bine.
— Îți vine foarte bine, o contrazice Mirabella.
Ia rochia de la micuța Katharine, care a ridicat-o de pe jos.
— Îți vine exact cum trebuie.
— Ai fi știut asta dacă ai fi purtat vreodată o rochie, adaugă
Katharine și scoate limba la ea.
Fetele sunt dificile. Lui Katharine îi place rochia, dar nu vrea să
i se împletească părul. Mirabella și-a împletit părul, dar e
nemulțumită de eșarfă. Iar Arsinoe… Arsinoe refuză totul.
Asta, își spune Willa, e vina ei. Le-a crescut potrivit harurilor
care le-au fost menite și a lăsat-o pe Arsinoe să alerge de nebună
prin păduri. A lăsat-o să bată albiile râurilor și să se cufunde
după raci. Pe drăgălașa Katharine au cocoloșit-o și au răsfă țat-o
toate și s-au uitat la ea ca la o comoară. Cât despre Mirabella,
Willa își amintește vorbele reginei. Mirabella e aleasa. Puternică.
Născută pentru a domni. Se vede din felul în care se poartă cu
surorile ei, mereu are grijă de ele și mereu este mediator pentru
ele. Sau poate că și asta se datorează felului în care a fost
crescută. Predicția făcută de Camille era imposibil de uitat. Deci,
cu toate că nu trebuia să facă asta, Willa o pregătise pe Mirabella
pentru coroană, altfel decât pe surorile ei. Din clipa în care fata
învățase să citească, Willa petrecuse cu ea ore în șir în biblioteca
din conac, învățând-o istoria insulei.
 Dar azi e ziua cea mare. Ziua revendicării, când familiile de
elementali, toxici și naturaliști vor veni să-și ia reginele. Știuse
întotdeauna că va veni și ziua aceasta. Dar șase ani înseamnă
timp mult, plin de transformări și de râsete, iar Willa ajunsese să
le considere copiii ei. Reginele ei. Fetele ei. Mai mult decât sim țise
cu regina Camille, poate pentru că acum era mai în vârstă și
generația lor avea să fie ultima pentru ea.
— Regină Arsinoe, vino la mine!
Arsinoe face ce i se cere și se apropie de Willa târșâindu- și
picioarele, cu capul aplecat. Willa întinde mâna și șterge o urmă
de praf de pe obrazul fetiței. Până la finalul zilei, Arsinoe va găsi o
cale să se murdărească. Se pricepe așa de bine la asta, încât Willa
e pe jumătate convinsă că regina Camille chiar s-a înșelat, și că
fata chiar e o naturalistă, născută să scurme în pământ.
— Ridică mâinile, o îndeamnă Willa. Scoate-ți cămașa.
— Pot să port pantaloni pe sub rochie, măcar?
— Nu. Nu azi. Dar o să te duci acasă cu naturaliștii. Oameni
buni, muncitori, de la malul mării. O să- ți placă acolo. Și mă
îndoiesc că ei te vor obliga să te îmbraci elegant, în afara zilelor de
sărbătoare.
Arsinoe oftează și o lasă pe Willa să-i scoată hainele și s-o
îmbrace cu rochia, fără să se împotrivească prea mult. Când e
gata, regina se duce supusă la sora ei, să-i descâlcească părul.
Poate din cauza încordării, Katharine începe să plângă, și Willa
cu greu se abține să nu o liniștească. Mirabella și Arsinoe se
opresc, de parcă ar fi fost gata să se întoarcă și s-o ia în bra țe. Dar
nu o fac. E timpul ca micuța Katharine să învețe să se descurce
singură, și, după câteva clipe, ea se oprește din plâns și î și șterge
obrajii.
Familia Arron nu va fi încântată de ea. Când vor vedea că harul
toxic nu se manifestă, s-ar putea să se poarte și mai rău decât s-
au purtat cu regina Camille. Mai demult, Willa se temea de ce se
va întâmpla când familiile vor începe să suspecteze că fetele au
fost schimbate. Dar nu vor ajunge să suspecteze. Reginele cu har
slab, sau lipsite de har, nu mai erau acum un lucru neobi șnuit, și
niciodată nu s-a auzit de vreo regină care să fie gre șit ursită la
naștere. Iar Willa știa bine asta. Căutase în toate căr țile de istorie.
— Mirabella e aleasa, șoptește Willa și face un gest pios, rămas
din zilele ei ca tânără preoteasă, înainte să simtă că zei ța o
împinge să plece să servească la Black Cottage. Iar dacă ea e
aleasa, celelalte haruri nu vor mai conta.
Poate că nici nu va fi o problemă. Nici Arsinoe, nici Katharine
nu au dat vreun semn de har, nici de harul lor adevărat, nici de
altul, în timp ce elementele Mirabellei s-au arătat de la patru ani.
Poate și mai devreme, dar atunci a fost prima oară când Willa a
văzut-o cum se joacă cu flacăra lumânărilor: o stingea și o
aprindea din nou, cu degețelul îndreptat spre ea. Apoi au urmat
celelalte elemente: un cutremur de pământ, atunci când era
speriată, sau un cer înnorat, atunci când e nervoasă, cum e azi.
Deci se pare că regina Camille a avut dreptate.
Katharine, cu ochii uscați, se duce la oglindă, lângă surorile ei,
și începe să aranjeze repede periile, pieptenii și panglicile de pe
măsuța de toaletă. E o regină atât de drăgălașă și delicată! Și
cumva plăcută, deși e o răsfățată.
— Arăți ciudat cu părul așa, îi spune ea lui Arsinoe.
— Tu arăți ciudat tot timpul, ripostează Arsinoe, și Mirabella o
trage ușor de coadă.
— Fără ceartă.
Întinde mâna după o panglică neagră.
— Asta e ultima noastră zi împreună.
— Dar ne vom mai vedea din când în când. La festivaluri,
spune Arsinoe.
— Ne vom vedea când vom fi mari, o corectează Mirabella. Așa a
spus Willa. Când vom fi înalte.
— Atunci n-o vom mai vedea niciodată pe Katharine. Ea
niciodată nu va fi înaltă.
— Și tu nu vei fi niciodată deșteaptă! șuieră Katharine, iar
Mirabella râde.
Sunt atât de diferite, ca fire și ca trăsături. Expresia bosumflată
a lui Arsinoe s-a văzut de la doi ani. Când Mirabella și-a pierdut
obrajii bucălați de copil, osatura fină și gâtul ei lung dădeau
limpede de înțeles că ea e cea mai mare dintre ele. Iar ochii lui
Katharine, mari, cu gene lungi, erau imposibil de trecut cu
vederea. Willa n-a avut nevoie să folosească șnururi sau nasturi
colorați ca să le deosebească, încă de când au început să umble
de-a bușilea.
— Și dacă nu ne place de ei? întreabă Katharine. De oamenii
care vin să ne ia?
 — O să-ți placă, spune Mirabella. Tu te duci la Indrid Down.
Orașul-capitală! Într-o bună zi, o să venim în vizită la tine, iar tu
va trebui să ne prezinți și nouă orașul.
Willa se întoarce, ca să le lase singure. Familiile vor ajunge în
scurt timp, și trebuie să se pregătească. Râsetele tinerelor regine
răsună pe hol, în urma ei.
— Bucurați-vă de asta, de ultima voastră zi ca fetițe inocente,
șoptește ea. Pentru că data viitoare când vă veți vedea, nu vă ve ți
mai aminti nimic.

Revendicarea

Jules o urmează pe mătușa Caragh pe cărarea rareori bătută,

prin Pădurea Verde, drumul care duce la Black Cottage, acolo
unde s-au născut reginele. Cărarea nu e îngrijită, și poalele rochiei
negre i se agață în rugi de mure și scaieți, care îi zgârie ghetele de
piele. Când se vor întoarce la trăsură, va trebui să îi cure țe lui
Juniper urechile clăpăuge și lăbuțele de resturile de plante.
— Ține pasul, Jules! spune mătușa Caragh, iar Juniper se
întoarce spre ea și latră.
Jules face ce poate, e o fetiță cu picioare scurte – nu seamănă
deloc cu mătușa ei, și nici cu fotografiile în care o văzuse pe mama
ei, Madrigal. Toată lumea din Wolf Spring vorbește despre fetele
Milone, cu părul lor șaten-deschis strălucitor și cu picioarele lor
zvelte, precum ramurile de salcie. Asta o face pe Jules să se
întrebe cine o fi tatăl ei scund și brunet și să-i poarte pu țin pică.
În trăsură, Caragh și-a pus cea mai bună rochie neagră pe care
o avea, una modestă, cu guler înalt și nasturi lucio și. Și-a uns
încheieturile mâinii și fruntea cu ulei și și-a ridicat părul mai sus
de ceafă, și, cu toate că restul familiei spune că Madrigal e mult
mai frumoasă decât ea, Caragh i se pare foarte frumoasă lui
Juillenne. Jules încercase să-și aranjeze părul la fel ca mătu șa ei,
dar e prea sălbatic și creț. I s-a desfăcut din agrafe, iar Jules se
simte urâtă și legată prea strâns în rochia aceea.
— De ce nu luăm trăsura până la Black Cottage? întreabă ea.
— Pentru că revendicarea se face pe pășunea înaltă, răspunde
Caragh. Și pentru că e o treabă regală și totul e ritualic. Trebuie să
venim din direcții diferite și să le ducem în direcții diferite.
— E o prostie.
 — Da, nu ești singura care gândește așa.
Caragh se întoarce și zâmbește cu un colț al gurii.
— Dar să-ți ții gura când ajungem acolo. Oricum toată lumea va
fi supărată că am venit cu tine, în loc să vină bunica ta Cait.
Jules dă din cap. Încearcă să nu se mai gândească la Black
Cottage și la ce vor găsi acolo, preferând să viseze cu ochii deschi și
că se va întoarce la Wolf Spring, că se va dezbrăca de rochia aceea
fierbinte, care o zgârie, și că se va scălda în apa rece și proaspătă
din Sealhead Cove, lângă casa lui Joseph. În zilele cu soare, putea
să vadă clar fundul stâncos al apei.
— Caragh!
Se întorc și văd un băiat înalt, care venea în urma lor pe cărare,
curățându-și părul de frunze și scuturându-și vesta și pantalonii
de praf. Este Matthew, fratele lui Joseph, mai mare ca el cu
unsprezece ani bătuți pe muchie. Jules îl strigă pe nume și
aleargă pe cărare să-i sară în brațe, iar el o gâdilă pe burtă până
când ei i se taie respirația de-atâta râs.
— Matthew! exclamă Caragh. Ce cauți aici?
— Mi-a fost dor de voi. Așa că am așteptat o zi și am pornit
călare după voi.
— Dar nu ar trebui să fii aici. Și lasă-mi jos nepoata! A intrat
deja prea mult sub influența familiei Sandrin, după ce a hălăduit
atâta cu Joseph.
În ciuda tonului ei, Caragh se duce și îl sărută pe obraz.
— Nu e singura din familia Milone care are o slăbiciune pentru
băieții Sandrin, spune el.
— Ce înseamnă „a hălăduit”? întreabă Jules.
— Nimic, răspund în același timp cei doi adulți.
— Ce cauți aici, Matthew? întreabă Caragh. Vorbesc serios.
— Mi-a fost dor de tine, serios, spune el. Și nu puteam să vă las
să vă duceți acolo singure. Când clanurile Arron și Westwood vor
veni cu oameni mulți și cu mare alai după ele.
— Deci eu și Jules ne-am face de rușine, dar eu, Jules și cu
tine, nu?
— Un Sandrin schimbă totul.
— S-ar putea să nu îi mai prindem acolo, să știi. N-am îmboldit
caii, să galopeze prin munți.
Matthew clatină din cap.
— Surorile pleacă în același timp.
Se apleacă spre Jules și se strâmbă la ea.
 — Sunt despărțite cu urlete, ca atunci când dezlipești
pansamentul de pe o rană deschisă.
— Matthew, asta e doar o poveste, se strâmbă Caragh, iar Jules
râde. Și încă una oribilă.
— Jules o înțelege. Și-a dezlipit destule pansamente de pe rană.
Iar dacă voiai s-o protejezi, nu trebuia s-o iei cu tine.
Vântul se întețește și se repede printre copaci, rece, venind
dinspre coasta muntelui Horn, prin desiș. Face crengile să vâjâie
și trimite frunzele în zbor pe lângă obrajii lui Jules.
— Se pare că sosește familia Westwood.
Poate e harul elementalilor, sau poate e doar un vânt de
primăvară, dar Jules se simte brusc măruntă și neînsemnată, și se
agață de fusta lungă și vaporoasă a lui Caragh.
— Nu-ți fie teamă, puștoaico, spune Matthew. Asta și norul ăla
singuratic de ploaie au secătuit, probabil, jumătate din clanul
Westwood.
Dar când termină de vorbit, un fulger mare sfâ șie cerul și atinge
vârful stâncos al muntelui.
Caragh o ridică pe Jules de jos și o proptește în șoldul ei.
Înaintează rapid spre Black Cottage și spre platoul înalt, fără un
cuvânt. Jules nu se poate abține și începe să plângă, de și încearcă
să facă asta cât mai încet.
Ajung pe platou și se uită în jos, printre copaci. Chiar și de la
distanța aceea, Black Cottage se vede mare și impunător la umbra
stejarilor înalți. Curtea plină de vegeta ție – ierburi și flori plantate
– este mărginită de un râu larg la est, care î și are izvorul departe,
în inima muntelui Horn. Conacul propriu-zis nu e negru, a șa cum
îi spune numele, ci e făcut din cărămidă brună, cu scânduri albe
și bârne maro-închis. În ziua caldă de mai, niciun fir de fum nu se
ridică din coșurile de pe acoperișul țuguiat. Jules se uită la el
uimită. Nu e chiar ce și-a închipuit ea, dar tot e măre ț. Iar apoi
Caragh se oprește brusc și o lasă jos, în iarbă.
Două grupuri mici de oameni stau în poiană, to ți îmbrăca ți în
negru. Unul are în frunte o femeie înaltă și impunătoare, cu părul
blond-deschis, strâns într-un coc la spate. Chipurile lor par
încremenite într-o expresie gravă, cu capul lăsat u șor pe spate.
Celălalt grup are în frunte o femeie cu o pelerină largă și sub țire,
cu nestemate albastre bătute pe poale. Mai târziu, Jules nu avea
să-și amintească despre ea nimic, în afară de nestematele acelea și
de felul agitat în care își ținea mâinile strânse.
 — Familia Milone, le spune lui Caragh și Jules o femeie mai în
vârstă.
Este solidă, cu picioarele groase, și părul blond-închis e plin de
fire albe.
— Ați întârziat.
— Am întârziat, dar am venit, moașă, răspunde Caragh, iar
Jules o trage de mână.
Cu siguranță Caragh n-ar trebui să vorbească așa cu femeia
care prezidează această ceremonie.
— Dar îmi cer scuze că te-am făcut să aștepți!
— Nu cred că am întârziat chiar așa de mult, spune Matthew.
Spectacolul ăla de lumini nu anunța sosirea familiei Westwood?
Bătrâna se uită la el cu un aer grav, iar Jules se gânde ște că e
tare prost. Până și ea își dădea seama că fulgerul trebuie să fi
venit de la fetița înaltă, cu părul și cu ochii negri, care î și ținea
lângă ea surorile, având pe frunte un nor de furtună și broboane
de sudoare.
Ele sunt reginele. Jules se gândește că ar trebui să facă o
plecăciune, dar nu-și poate dezlipi privirea de la ele. Cele trei feti țe
au în comun negrul ochilor și al părului, dar altfel nu seamănă
deloc, nu sunt două care să aibă aceeași statură sau trăsături
apropiate. Sunt cam de seama lui Jules, dar par mai mari, cu
toate că cele două mai mici plâng în hohote.
— Ajunge, Mirabella! se răstește moașa.
Fata din mijlocul triunghiului clatină din cap. Șuvi țele negre de
păr îi zboară peste obraji și peste umeri.
— Nu! strigă ea. Le e frică, Willa!
— Aceea este a noastră, spune matriarha clanului Westwood.
Aruncă un zâmbet arogant înspre membrii clanului Arron,
strânși în marginea cealaltă.
— Evident! ripostează femeia cea înaltă din clanul Arron.
Stârnește furtuni și se poartă necivilizat. Emotivă și fără să te po ți
baza pe ea, așa cum sunt cei mai mulți elementali.
Toți membrii clanului Arron sunt mândri și fiecare are o
încruntătură atât de adâncă, încât pare o cicatrice. O familie
palidă, rostește Jules în gând, deși îi auzise pe al ții spunând că
frumusețea lor este „de gheață”. După trei regine toxice, e cea mai
puternică familie de pe insulă și cea mai bogată. Joseph îi spusese
la un moment dat că au devenit atât de puternici, încât și sângele
li s-a transformat în otravă, dar bunica Cait și bunicul Ellis i-au
spus că sunt doar povești. Pe vremuri, spuneau ei, sângele unui
toxic putea să devină otrăvitor, dar asta numai în cazul reginelor.
Și chiar și așa, tot era ceva rar. De unde știu ei că e otrăvitor?
întrebase Jules, gândindu-se cine o avea sarcina să guste sângele
reginelor, dar bunica Cait l-a convins pe bunicul Ellis să înceteze
cu glumele.
În mijlocul poienii, cele trei regine ascultau insultele schimbate
de noile lor familii cu ochii mari și înfricoșați.
— Zeiță mare! murmură mătușa Caragh. Nu au fost pregătite
pentru asta. Uită-te la ele. Sunt doar niște copile.
— Regină toxică Katharine, spune matriarha clanului Arron.
Întinde mâna spre fată, chemând-o, dar reginele se strâng și mai
tare în brațe, așa că ea oftează și pocnește din degete.
— Willa! Ce răsfățate de fete ai crescut? Desparte-le! Acum!
Moașa stă cu ochii ațintiți în iarbă. Pare atât de obosită și de
tristă, iar Jules și-ar dori ca fetele să nu fie luate de acolo. Ca
Willa să nu fie iar lăsată la Black Cottage, singură, până când se
va naște următoarea generație de regine. E o mare cinste pentru o
preoteasă să fie moașă, dar lui Jules i se pare foarte greu.
— Acum, gata, regină Mirabella, spune Willa. Lasă-le să plece.
Nu se uită la micile regine când spune asta, dar ele se uită la ea
cu un aer trădat și pline de lacrimi.
— Lăsați-mă să mă duc cu ele! se roagă regina Mirabella. Doar
până când se acomodează!
Le ține strâns pe surori, iar matriarha clanului Arron tu șe ște
ușor.
— Ah, descurcă-te singură, Natalia! se răstește Willa.
Natalia Arron se apropie de fete cu pași mari. Părul ei blond e
strâns așa de tare în cocul de la spate, încât vântul elementalilor
nu îl poate clinti. Lui Jules i se pare fără vârstă, prea puternică și
prea frumoasă ca să fie bătrână, prea dură și prea autoritară ca să
fie tânără. Jules se uită uimită cum Mirabella ridică bărbia și o
țintuiește cu privirea.
— Vei avea grijă de ea, spune ea, ținându- și strâns sora, și o vei
trata ca pe o nestemată?
Expresia de pe chipul Nataliei spune că i-ar plăcea foarte tare
s-o plesnească pe fată, dar nu o face. Mirabella e regină. În
schimb, strigă:
— Westwood!
 Și membrii familiei Westwood se apropie. Așa de mare este
influența clanului Arron, după atâția ani la conducerea Consiliului
Negru. Cei din familia Westwood o prind pe Mirabella de bra țele ei
subțiri și o trag, iar reginele mai mici încep să țipe și să se întindă
spre sora lor, dar sunt plesnite peste mâini. Jules își ascunde fa ța
pe jumătate în fusta lui Caragh, umflată de vânt, în timp ce
Mirabella se dezlănțuie. Vântul se întețește, suficient de puternic,
încât să acopere cuvintele liniștitoare rostite de membrii familiei
Westwood, dar nu atât cât să ascundă țipetele reginelor.
În scurtă vreme, Mirabella dispare, târâtă între copacii din
Pădurea Verde, iar furtuna se face nevăzută odată cu ea. În
poiană, două mici regine stau lipite una de alta, cu bra țele
încleștate pe spatele celeilalte.
— Caragh, șoptește Jules, și o trage de mână.
— Ssst, Jules! Așteaptă să ne vină rândul.
Dar Jules nu suportă să le vadă despărțite din nou. Și știe cum
o cheamă pe regina după care au venit. Arsinoe. Arsinoe,
naturalista, de care va trebui să aibă ea grijă, la fel și Joseph,
indiferent dacă îi place sau nu. Așa că se îndepărtează de mătu șa
ei și pășește în poiană.
— Regină Arsinoe? întreabă ea și întinde mâna.
Capetele reginelor se ridică de pe umărul celeilalte. Cea mai
înaltă dintre ele se uită la ea, iar ea î și dă seama că aceea este
Arsinoe. Jules îi zâmbește. Arată cu mâna spre ea, spre mătu șa ei
și spre Matthew.
— Eu sunt Jules Milone. Ea e mătușa mea, Caragh, iar el e
prietenul nostru, Matthew. Am venit să te luăm cu noi la Wolf
Spring.
Pe obrajii lui Arsinoe se văd dâre de lacrimi și pământ. Se uită
la Jules, iar fata îi întinde din nou mâna. Apoi regina se uită la
sora ei mai mică și îi șoptește ceva.
— Nu, spune fetița. Ei sunt răi!
— Trebuie să te duci, Kat, spune Arsinoe. Și să fii cuminte! O să
ne revedem.
Pentru prima oară, Natalia Arron îi ia în seamă pe Caragh,
Matthew și Juillenne. Ochii i se îndreaptă spre ei doar pentru o
clipă, dar lui Jules nu îi place senzația pe care i-o dă privirea
aceea, așa că se îndreaptă și mai mult de spate.
— Bun, zice Natalia și o apucă de braț pe regina cea mică. Hai,
atunci!
 Se îndepărtează aproape prea repede pentru fetiță, o târă ște
după ea, iar Katharine privește necontenit peste umăr.
Pe neașteptate, se trage înapoi cu putere.
— Arsinoe! țipă ea, iar Arsinoe sare spre ea ca o pisică.
Începe s-o zgârie cu sălbăticie pe Natalia Arron pe bra țe și pe
față, făcând să țâșnească sângele, înainte ca Willa să reu șească s-o
smulgă de lângă ea. Când brațele lui Arsinoe sunt imobilizate,
Natalia o plesnește peste față.
Caragh și Matthew își înăbușă un strigăt de uimire, iar fluturii
din stomacul lui Jules se luptă cu viespile, îngroziți și scandaliza ți.
— Nu ai voie să lovești o regină, rostește Willa printre dinți.
— Asta nu e vreo regină încoronată, spune Natalia. E o moartă
vie.
O trage pe Katharine, plângând, din poiană, iar alaiul clanului
Arron o urmează printre copaci.
— Haide, Caragh Milone, spune Willa, și îi mângâie încet lui
Arsinoe părul negru și ciufulit, cu șuvițele lipite de la transpira ție,
secreții nazale și lacrimi.
O sărută pe fată și apoi se răsucește pe călcâie, întorcându-se
spre casă. Le crescuse pe fete încă de la naștere. Iar acum,
misiunea ei se încheiase.
Arsinoe rămâne acolo, singură. N-ar trebui ca o regină să pară
așa de tristă, de pierdută și de înfrântă. Jules se apropie de ea, și
când vede că Arsinoe nu se mișcă, mai face un pas și o
îmbrățișează pe fată.

Rolanth

Drumul de la Black Cottage la casa Westwood marchează cele

mai cumplite zile din viața Mirabellei. Se simte bolnavă din pricina
amintirilor cu ultimele momente petrecute cu Arsinoe și
Katharine. Aude ecoul țipetelor lor și simte fantoma degetelor lor
agățate de mânecile ei. Cât despre noua sa familie, abia dacă i-a
vorbit.
— Puneți-o să stea drept, spunea matriarha, Sara Westwood.
Dați-i reginei niște apă.
Niciodată „Mirabella”. Niciodată nu i-a spus pe nume, și
niciodată nu i s-a adresat direct.
 Când a încetat, în sfârșit, să mai țipe, după minute lungi
petrecute în trăsură, toți au fost ușurați. I-au șters lacrimile și au
bătut-o ușurel cu palma, de parcă ar fi fost un cal. Niciunul nu
îndrăznise să se uite în ochii ei.
— Nu mai e mult până ajungem la Rolanth, îi spune Sara
Westwood fratelui ei, Miles.
— Să ne oprim și să trimitem un călăreț înainte? întreabă el. Ca
să se adune oamenii s-o întâmpine?
Sara se uită spre Mirabella.
— Nu știu ce să zic. După ce s-a întâmplat la revendicare, de
față cu clanul Arron…
— Cel puțin nu vor avea îndoieli în legătură cu ce poate face,
spune Miles. Cu forța harului ei.
— Totuși… poate că ar fi mai bine să așteptăm până când se
instalează în casă. Bree o s-o calmeze imediat, ai să vezi. Pe urmă,
va putea da ochii cu oamenii.
— Nu mă deranjează, rostește Mirabella încet. Mi-ar plăcea să
mă întâlnesc cu oamenii.
Sara și Miles se uită, în sfârșit, la ea. La fel și cele două fete
tăcute și speriate din familia Westwood. Verișoare, în țelesese ea,
care au venit în vizită doar pentru mândria revendicării, și care nu
vor locui cu ei în casa Westwood.
Mirabella încearcă să zâmbească. Poate că nu arată destul de
regal, fiindcă Sara răsuflă adânc și se întoarce să se uite pe
fereastră. Oamenii ăștia sunt agitați ca niște păsări. De ce nu sunt
și ei ca Willa? De ce nu par să știe ce au de tăcut?
La Black Cottage, Willa le școlise pe toate reginele, le învă țase
să scrie și să citească, le învățase numerele și aritmetica. Iar când
Katharine adormea cu capul pe cartea deschisă, iar Arsinoe
hoinărea pe afară, alergând după găini, o învă ța pe Mirabella tot
felul de lucruri despre orașul elementalilor, Rolanth. Acum,
Mirabella e curioasă să vadă cum e în realitate, nu doar în
reprezentările artiștilor. Să vadă râul care se varsă vijelios în mare
și să meargă pe malul lui, prin Cartierul Central, acolo unde
cursul lui e încetinit de diguri și de barje. Își închipuise mirosul de
conifere și cel de sare al oceanului, zgomotul făcut de tocuri pe
piatra de la Shannon's Blackway, sus, pe falezele de bazalt de
lângă Templul din Rolanth. Dar se pare că nu i se va permite nici
să se uite pe fereastră.
 Încearcă să-i atragă din nou atenția Sarei, să-i arate că e
regină, că a fost crescută ca o regină și că știe cum să se poarte.
La conac, cu surorile ei, Mirabella nu se simțise niciodată micu ță,
iar ca soră mai mare, nu se simțise niciodată insuficient de
matură. Însă acum se simte și micuță, și insuficient de matură în
trăsura plină de oameni din familia Westwood. În cele din urmă,
după o perioadă lungă de tăcere, adoarme ghemuită pe banchetă,
cu picioarele strânse sub rochie.

— Regină Mirabella.
Se trezește când simte o mână pe umăr.
— Ai dormit mult timp. Am ajuns. Acasă, în casa Westwood.
Mirabella deschide ochii. Erau de multe zile în trăsură, și nu
opriseră decât să schimbe caii, niciodată ca să doarmă într-un pat
adevărat. Printre nemulțumirile legate de familia Arron, Sara mai
mormăise și despre cât de prețioasă este regina și cât de important
e să o ducă repede la Rolanth. Dar când Mirabella se dă jos din
trăsură, deloc sigură pe propriile picioare, ea nu se simte deloc
regină. Se simte doar murdară, flămândă și un pic rușinată.
Se uită în sus, la casa Westwood, clipind din ochi în lumina
puternică. Este, într-adevăr, o casă impunătoare, cel pu țin de
două ori mai mare decât Black Cottage. Trăsura e oprită în fa ța
treptelor de la intrare, pe o alee pavată cu piatră, care înconjoară
o fântână arteziană înaltă.
— Ești bine-venită aici, regină Mirabella, spune Sara, părând
acum mai relaxată pe proprietatea ei de sus, de pe dealurile pline
de conifere de deasupra orașului.
— E roșie, spune Mirabella, iar Sara ridică din sprâncene.
— A, da. Cărămidă roșie, veche. Poate că te așteptai la albul
calcarului și al marmurei, la fel ca în restul orașului.
Nu știa la ce se așteptase. Pornește pe alee, către casă, unde
micul grup de servitori se adunase ca s-o întâmpine. La capătul
șirului, o fetiță cam de vârsta ei se ține de mâna unei servitoare.
Se zbate cu sălbăticie mută până când reu șește să se elibereze,
apoi o ia la fugă și se oprește în fața Mirabellei și a Sarei.
Fata e așa de nerăbdătoare, că pare gata să explodeze, și se
trage de vârful codițelor în care îi e împletit părul șaten și lucios.
— Mamă, rostește ea în final, pe un ton plângăreț. Prezintă-mă!
— Regină Mirabella, ea este fiica mea, Bree.
Bree o apucă imediat de mâini pe Mirabella.
 — Eu o să fiu sora ta vitregă, spune ea. Camerele noastre sunt
foarte apropiate. La același etaj. Întotdeauna mi-am dorit ca
mama să mai aibă și alți copii, însă până acum n-a avut, dar sunt
așa de bucuroasă că ai venit!
— Lasă regina să respire puțin, spune Sara, și Bree amuțește.
Nu îi dă drumul Mirabellei, ci îi eliberează doar o mână și se
așază lângă ea. Mirabella încearcă să asculte ce i se spune când o
duc prin casa cea mare, iar Bree e drăguță și e plăcut să vezi că se
uită din nou cineva la tine și îți spune pe nume. Dar când, în cele
din urmă, este lăsată singură în noul ei dormitor, plin de mobilă
luxoasă, se așază lângă pat, înconjurându- și genunchii cu bra țele.
Bree vrea să îi fie o bună soră vitregă, dar nu poate să le țină locul
lui Arsinoe și lui Katharine.
— Fii tare! își impune ea. Nu plânge.
Multe săptămâni după aceea, Mirabella face tot posibilul să
pară veselă, bună și îndatoritoare, căci Willa o învă țase că a fi
regină înseamnă și să servești, nu doar să conduci. Se duce unde i
se spune și poartă ce i se cere să poarte. Le face complimente
servitorilor din casa Westwood, laudă bucătarii, orașul, gustul lor
în materie de haine. Menține ordinea în camera ei și încearcă s-o
ajute și pe Bree să facă ordine la ea (cu toate că s-ar putea să fie o
cauză pierdută), o impresionează pe Sara cu înțelegerea pe care o
are față de situația financiară a proprietății.
O vreme, totul pare să meargă așa cum a fost plănuit. Familia
Westwood e încântată de ea și o poartă prin Rolanth ca pe un cal
nou și valoros pe care îl duci la paradă. Se arată la cele mai bune
tarabe din piața Penmann și la cele mai bune magazine de pe
strada principală. Se roagă la zeiță în fiecare seară, în fa ța
altarului din Templul Rolanth. Și peste tot unde se duce, oamenii
se uită la ea cu gura căscată. O privesc uimiți și vorbesc în șoaptă,
iar cei mai curajoși dintre ei îi ating hainele: marginea mânecii sau
poalele rochiei. Întreabă despre ea, dar nu pe ea: „E adevărat că
harul ei s-a arătat când abia putea să meargă?”, „E adevărat că
are în stăpânire toate elementele naturii? Până și starea vremii?”,
„Am auzit zvonindu-se că e iute din fire, dar pare absolut lini ștită
și docilă… Ce șansă poate să aibă o regină docilă, chiar cu un har
puternic cum e al ei?”
De fiecare dată, Sara răspunde în locul ei, sigură pe sine, de și
Mirabella nu înțelege de ce sunt ei așa uimiți că e puternică, sau
de ce trebuie să aibă șanse foarte bune. Se gândește la lucrurile
acestea, dar nu își face griji, pentru că Sara pare să nu le ia în
seamă, așa că trebuie să fie ceva tare îndepărtat.
O vreme, pare că va fi totul bine, până într-o după-amiază,
când Mirabella și Bree se strecoară în salonul Sarei, ca să îi facă o
surpriză, aducându-i o prăjitură cu zmeură.
Fetele se furișează în cameră ca niște hoți, ținând împreună o
tavă de argint. Se ascund în spatele bra țului canapelei, și Bree
strânge din buze, ca să-și înăbușe râsul. Prăjitura nu e cine- știe-ce
arătoasă, dar au decorat-o chiar ele cu rotocoale de glazură de
zmeură, și are un gust foarte bun; nu e prea uscată, nu e nici
prea dulce. Sarei îi va plăcea. Își va lipi palmele de obraji și va
închide ochii când va mușca din ea. Apoi le va lua în bra țe pe Bree
și pe Mirabella, ca s-o ajute să mănânce restul de prăjitură.
Îi fac atât de multe surprize ca asta, încât Mirabella se miră
cum poate să fie atât de surprinsă de fiecare dată.
— Mai e mult până la Ascensiune, îi spune Sara unchiului
Miles, care stă vizavi de ea, în fotoliul verde.
Salonul Sarei este plin de nuanțe de albastru și albastru-verzui,
culorile ei preferate, și, de multe ori când stă acolo, Mirabella are
senzația că se află sub apă. E o cameră liniștitoare. O încăpere
elegantă. Iar ea și Bree sunt ca doi delfini puși pe șotii.
— Orașul o iubește deja, spune Miles. Acum se aduc multe
ofrande în templu. Și se aprind atât de multe lumânări! Va avea
tot sprijinul necesar. Nu avem nevoie de Consiliul Negru. Și nu
trebuie să ne temem de clanul Arron.
— Toți trebuie să ne temem de clanul Arron. Familia Westwood,
elementalii, toți până la unul – trebuie să ne temem de ei. Sunt
mult prea puternici acum, s-au înfipt ca niște căpu șe. Noi avem
regina aleasă, dar ei nu vor renunța ușor. Nu m-a ș mira să fie
nevoie de mai mult decât de sânge de regină ca s-o așezăm pe
Mirabella pe tron.
Zâmbetul se șterge de pe chipul lui Bree și al Mirabellei. Au
picat într-un moment prost. Vocea Sarei e tristă și serioasă, iar
unchiul Miles nu e la fel de vesel ca de obicei.
— Oricare ar fi prețul, continuă Miles, va merita să-l plătim.
Toxicii și-au făcut mendrele prea mult timp. Ne-au sufocat cu
taxele și cu tarifele continentale. Orașul Rolanth era bijuteria
insulei pe vremea bunicii. Iar când ea s-a împotrivit nedreptă ților
lor, au aruncat-o în temniță. Au otrăvit-o în beznă, cu po țiunile
lor.
 — Nu am uitat, Miles.
— N-a uitat nimeni. Dar acum se va termina. Regina Arsinoe și
regina Katharine…
Mirabella încremenește când aude numele surorilor ei.
— Sunt slabe. Mirabella le va ucide cu ușurință. Rapid. Cu
siguranță mai repede decât a reușit vreo regină toxică să- și ucidă
surorile.
Mirabella se uită la Bree. Ochii lui Bree sunt larg deschi și, însă
de frică, nu de uimire. Lumea Mirabellei se clatină când o aude
doar pe jumătate pe Sara vorbind despre oracoli cu previziuni
neclare și morți rapide, despre moarte venită prin fulger sau prin
foc. Despre uciderea lui Arsinoe și a lui Katharine. E atât de
îngrozitor, încât parcă îi vine să râdă. Probabil n-a auzit bine.
Cum ar putea cineva să se gândească la uciderea lui Arsinoe și a
lui Katharine? Cum și-ar închipui cineva că ea ar putea s-o facă?
Tava cu prăjitura cu zmeură cade zăngănind pe podea, iar
glazura se împrăștie pe covorul albastru-închis moale precum
spuma mării. Sara și unchiul Miles sar în sus.
— Regină Mirabella! Bree!
Sara se uită cu asprime la fiica ei.
— Ce Dumnezeu faceți acolo?
— Ți-am adus prăjitură, răspunde Bree și începe să plângă.
Niciunul dintre adulți nu încearcă s-o liniștească. Se uită
amândoi la Mirabella, speriați.
— Vreți să le ucid pe surorile mele? întreabă ea, și niciunul nu
răspunde.
Bree plânge și mai tare. Bree e doar un copil. O feti ță mică. Dar,
deși au aceeași vârstă, Mirabella nu e copil. E regină. Cea mai
mare dintre triplete.
— Mirabella, spune unchiul Miles. De ce trebuie să- ți ba ți capul
cu treburi din astea plicticoase, de oameni mari? Iar acum v-am
speriat și am stricat surpriza voastră dulce.
— Nu. Ce spuneați mai devreme, continuă Mirabella neabătut.
O regină trebuie să-și ucidă surorile?
— Mirabella…
— Spuneți-mi!
Când Mirabella strigă așa, un tunet cutremură casa, și până și
Sara tresare.
— Nu trebuia să auzi asta, spune Sara. O să fie destul timp
pentru astfel de lucruri neplăcute, când vei fi mai mare.
 — Dar e adevărat, insistă Mirabella, iar afară începe ploaia.
Lovește acoperișul și zidurile casei, din ce în ce mai tare, se
transformă în grindină și tunetele izbesc falezele de la Blackway,
tot mai puternic, până când Bree își acoperă urechile.
Sara se repede la regină, dar Mirabella țipă și ridică flacăra
lumânărilor, care aprinde pereții.
— Miles! Bree! Stingeți-le!
Micuța Bree e prea înspăimântată ca să se miște, dar Miles
strânge din dinți, încercând să lupte cu harul reginei. El e mai
mare și are mai multă experiență, iar lumânările încep să fumege.
Dar nici el, nici Sara și nici altcineva nu pot opri violența ploii.
— Regină Mirabella, te rog!
Câteva obloane se desprind din balamale. Ferestrele se zguduie
și amenință să se spargă. Fulgerele lovesc atât de aproape, încât
fântâna se cutremură, și toți elementalii din casă simt
electricitatea în tălpi.
— Nu! țipă Mirabella. Niciodată, niciodată, niciodată n-o să…
Furtuna se domolește când se prăbușește pe jos, după ce Miles
a sărit în spatele ei și a lovit-o în ceafă cu o lampă grea.

Conacul Greavesdrake

Regina Katharine merge pe coridoarele din conacul

Greavesdrake, ținându-se strâns de pantalonul valetului Edmund.
În casa cea mare unde locuiește familia Arron, e simplu să te
rătăcești, iar asta o face pe Katharine să se simtă chiar mai mică
decât este în realitate. Săptămâna trecută, în bibliotecă, a trebuit
să facă mari eforturi să iasă dintre faldurile unei draperii. Iar sala
de bal e așa de mare, că Black Cottage ar fi încăput cu totul acolo.
Pașii le răsună puternic acum, când merg pe coridor, iar
Katharine se uită mereu în urmă, convinsă că domni șoara
Genevieve pândește undeva, gata să sară pe ea și s-o sperie. Jocul
a fost amuzant la început, dar a devenit tot mai pu țin distractiv
din cauza frecvenței sale, iar domnișoara Genevieve te ciupește a șa
de tare, că îți lasă semne.
— Nu e nimeni acolo, mică regină, spune Edmund. Se uită în
jos la ea și îi face cu ochiul pe deasupra tăvii de argint.
Domnișoara Genevieve e deja la curte, cu ceilalți. Joacă crochet.
 — Cred că îi place foarte mult jocul acela, spune Katharine.
Fiindcă poate să folosească un ciocan așa de mare.
Edmund chicotește, și chicotește și ea, cu toate că nu știe ce e
amuzant. Lui Genevieve îi plac jocurile cu ciocane mari. S-ar
părea că-i plac toate lucrurile cu care poate să lovească.
Trec prin bucătăriile din spate și ies din casă, în curte. Familia
Arron ridicase acolo corturi în alb și negru; să fie mai multă
umbră pentru rudele venite în vizită, nu doar umbra de la anini.
Edmund o conduce spre cortul cel mare, unde Natalia stă pe
scaun și se uită la sora ei, Genevieve, și la fratele ei, Antonin, care
joacă o partidă cu verii mai mici.
— Iată-te, începe ea, când intră Katharine.
Edmund pune tava de argint pe masă, iar Katharine face o
plecăciune în fața Nataliei și se așază pe fotoliul din fața ei.
— Și ai adus vin de mai. Ce frumos!
— Vin de mai, spune Katharine. Se numește a șa datorită lunii?
Putem să-l bem doar în luna mai?
— Vinul de mai este o tradiție a toxicilor.
Natalia ia în mână carafa transparentă, plină cu un lichid
galben strălucitor.
— Îl bem tot timpul, dar e făcut special pentru copii. Dă-mi voie
să-ți arăt.
Toarnă vin într-o cupă de argint și i-o întinde lui Katharine, să
o miroasă. Aroma este aspră și dulceagă, pu țin ierboasă.
Katharine își încrețește nasul.
— Toxina este extrasă din vinariță, îi explică Natalia. Dar nu e
prea puternică. De aceea, chiar și cei la care harul abia a început
să se manifeste pot s-o bea. Cum sunt copiii. Și pentru că așa se
servește cel mai bine.
Ia un clește și pune în cupă trei bucăți de zahăr. Se opre ște,
ridică din sprânceană spre regină, după care mai pune o bucată,
făcând-o pe aceasta să râdă.
— E aproape gata, o informează Natalia, dar mai întâi ia o
căpșună mare, îi crestează vârful repede, după care o desface cu
degetele, ca pe un evantai.
Înmoaie căpșuna într-un castron cu miere, apoi aruncă fructul
lipicios în cupa cu vin.
Katharine ține cupa cu ambele mâini și soarbe din ea, în timp
ce Natalia își linge degetele. Tot simte mirosul de amăreală
ierboasă, dar băutura e dulce și plăcută.
 — Ei? Ce părere ai?
— E delicios, îl laudă Katharine și mai soarbe o dată.
Natalia zâmbește și apoi se întoarce la jocul verilor ei. În ochii
lui Katharine, nicio femeie din lume nu poate fi mai frumoasă ca
Natalia Arron. Părul ei blond lucește ca soarele, iar buzele îi sunt
roșii ca merele văratice. Totul la ea este regal și elegant. Fiecare
pas făcut de ea e sigur. Ceilalți membri ai familiei Arron și
servitorii sunt mai mult decât speriați de ea, dar de când
Katharine a venit la Greavesdrake, Natalia a fost mereu bună cu
ea.
Katharine își soarbe băutura și se uită la mingile de crochet
care se rostogolesc pe pajiște. Nu o cheamă nimeni să se joace.
Nimeni nu o bagă în seamă, de fapt, și doar din când în când se
uită fugar la ea, cu niște expresii curioase. Dar pe Katharine nu o
deranjează. Ziua e însorită și plăcută, iar vinul de mai e rece în
stomacul ei. Crochetul oricum nu-i plăcea; Arsinoe nu respecta
niciodată regulile atunci când încercau să joace acasă, și ciocanele
erau mult prea înalte pentru ea ca să le miște cu ușurință.
După un timp, Natalia se ridică și o strigă pe Genevieve.
— Mă duc înăuntru să rezolv niște hârtii, îi spune ea surorii ei.
După care plec în capitală. Nu voi reveni înainte de ora cinei. Po ți
juca rolul gazdei până atunci?
— Desigur, surioară, răspunde Genevieve, cu ciocanul sprijinit
de umăr și cu ochii ei frumoși, liliachii, strălucind.
— Mai pune-le copiilor vin de mai. E destul de slab pentru ei.
Dar nu pune nimic în el. Verii mai mici n-au deloc har
deocamdată, și nu vrem să înceapă să vomite prin iarbă.

E la al treilea pahar cu vin de mai când pe Katharine începe s-o

doară stomacul. La început, încearcă să ascundă asta, gândindu-
se că durerea va trece, cum se întâmplase atunci când ea și
Arsinoe au mâncat toată tarta cu prune făcută de Willa și n-au
mai fost în stare să meargă câteva ore bune. Dar apoi, capul
începe să-i zvâcnească și i se întunecă privirea. Își dă seama, ca
prin ceață, că vomită, exact în clipa în care trupul ei se prăbu șe ște
în iarba moale și verde de sub cortul negru cu alb.
Când se trezește, mai târziu, îi e greață și tremură, dar măcar
acum e în pat, în conac, nu mai zace în iarbă, ca s-o vadă toată
lumea. Deschide ochii pe jumătate, la lumina lumânărilor. E
întuneric. Noapte. O fi aceeași zi? Speră că da.
 Natalia și Genevieve stau chiar lângă dormitor, în salon. Vocile
lor sunt scăzute, dar furioase. Speriate, poate. Ea geme, ca ele să-
și dea seama că nu e nevoie să vorbească în șoaptă, și că pot veni
s-o vadă. Discuția lor se oprește, dar ele rămân afară.
Curioasă și ceva mai trează, Katharine se răsucește și se uită la
ușă. Simplul fapt că o vede pe Natalia o calmează: cu spatele
drept, îmbrăcată într-o cămașă de culoarea penelor de porumbel,
cu mânecile suflecate până la coate. Partea din față a pantalonilor
negri e murdară, iar Katharine își dă seama cu groază că a
vomitat pe ea.
— E mai slabă decât a fost Camille vreodată, iar acum știe toată
familia asta, șuieră Genevieve.
— Și-a cui e vina? Câte cupe de vin de mai a băut? Nu ți-am
spus să o supraveghezi? Să amesteci vinul slab? Acum avem o
regină bolnavă și doi veri cu grețuri în trăsura care îi duce înapoi
la Prynn.
— Povestea se va răspândi. Oamenii vor sări pe ea ca niște ulii.
Mai ales că de la Rolanth se aud poveștile cu regina elementală.
Ce puternică e. Ce furtuni stârnește. Regina Mirabella…
Se aude un plesnet, și Genevieve scoate un țipăt.
— De câte ori trebuie să-ți spun să nu le pronunți numele? Într-
un loc în care ar putea să te audă?
— E inconștientă, spune Genevieve.
— Nu mă interesează. Nimeni nu le pronunță numele. Ele nu
există. Memoria unei regine e scurtă la vârsta asta, le va uita
complet, dacă nu o ajutăm noi să-și amintească. O ignori când
întreabă de ele, ca și cum n-ai auzit-o. Și nu le pronun ți niciodată
numele!
Foșnet de haine, și Genevieve scoate iar un țipăt înăbușit. Chiar
și în starea asta, dezorientată și bolnavă, pe Katharine o sperie
zgomotele acelea, și se ghemuiește în pătură.
— O să ne fie mai ușor după ce uită, spune Natalia.
— O să ne fie mai ușor după ce harul ei devine mai puternic,
zice Genevieve. Lasă-mă s-o pregătesc. Lasă-mă să i-l scot la
lumină. Metodele astea au dat roade și altă dată, și chiar dacă
harul se arată greu, măcar îi va crește rezistența.
O pauză lungă, iar Katharine saltă capul și o vede pe Natalia
uitându-se la ea. Se lasă înapoi pe perne și se simte în siguran ță.
Natalia nu o va părăsi. Va sta lângă patul ei toată noaptea,
probabil. I se închid ochii. Nimic rău nu se poate întâmpla atâta
timp cât Natalia e acolo.

Wolf Spring

Casa familiei naturaliste Milone se află la margine ora șului Wolf

Spring. E o zonă agricolă, unii locuitori ai satului au mai multe
haruri ca alții, dar cea mai puternică magie din regiune este de
origine naturalistă. Plantele și animalele cresc bine, iar pe ști sunt
din belșug în apele golfului Sealhead, numit „cap de focă” nu
pentru forma lui, ci pentru mulțimea de foci care țopăie prin
valuri.
Familia lui Joseph locuiește în golf. Tatăl lui construiește corăbii
și câteodată navighează cu ele, dar cele mai multe vase construite
de el se duc pe coastă, către familiile mai bogate din Prynn și
Beckett. Nici el și nici vreunul dintre cei trei copii ai lui nu au har,
cu toate că Matthew insistă că poate să farmece peștii și delfinii la
fel ca mama lui, iar Joseph pretinde că are harul previziunii.
Micul Jonah nu pare să aibă nici el vreun har, deși e doar un copil
și e prea devreme să se știe sigur.
Juillenne și Joseph se-aruncă în valurile calde, printre foci. Din
capătul docului, pământul se întinde în ambele direc ții. Insula
Fennbirn. Numită așa de către cei din afară, care reușesc să
găsească drumul spre ea pe mare, prin ceață. Pentru localnici,
este doar insula, iar bunicul Ellis spune că numele ei adevărat
este bine păzit, de limba celor mai vârstnice femei. Î și mu șcă
limba, supărate că tinerii nici măcar nu pot să pronun țe numele,
darămite să înțeleagă ce semnificație are el. Supărarea lor va
înghiți cu totul cuvântul, și, peste o generație-două, numele
adevărat al insulei va fi complet uitat.
Juillenne se îndoiește că insulei îi pasă că e numită într-un fel
sau altul. Pentru ea, insula e pur și simplu o casă mare, fără de
capăt, presărată cu munți și lacuri interioare, cu râuri și ora șe
pline de oameni diferiți, cu haruri diferite. Caragh spune că mama
lui Jules, Madrigal, a fugit de pe insulă pentru lucruri mai măre țe.
Dar Jules nu poate să priceapă cum ar putea cineva să vrea mai
mult decât insula și zeița ei.
Pe ponton, mai aproape de mal, Caragh și Matthew stau cu
picioarele în apă și cu pantalonii suflecați până la genunchi. Pe
sub apă, Joseph o apucă pe Jules de gleznă, iar ea se ab ține cu
greu să nu-l lovească cu piciorul în față.
El iese la suprafață și scuipă apă.
— Întrecere până la ponton, propune băiatul.
Jules clatină din cap. Azi și-ar dori să aibă ca familiar un rechin
care să-l tragă pe Joseph în adânc și să-i dea ei timp să îl
întreacă, și a auzit de o sută de ori de la bătrânii din Wolf Spring
că astfel de dorințe sunt periculoase, pentru că zeița ar putea să le
împlinească.
Jules își lipește degetul de buze și arată cu capul spre Matthew
și spre Caragh, care sunt numai buni de stropit. Ea și Joseph
pornesc alături prin apă, înotând lin și fără zgomot, de parcă ar
călca pe apă. Apoi se prind de scândurile pontonului și așteaptă
momentul oportun.
— Ce crezi, așa se întâmplă de fiecare dată? întreabă Matthew.
Fulgerul. Plânsetele. Despărțirea lor. Știu că asta i-am spus lui
Jules, dar chiar credeam că o doar o poveste.
— Nu știu, răspunde Caragh. Cu voia zeiței, va fi singura
revendicare la care vom asista.
— Poate că a fost vina moașei. Poate că nu le-a pregătit cum
trebuie.
— Cum pregătești un copil pentru așa ceva? Cum să o pregătim
noi acum? Regina Arsinoe e la noi de o săptămână, și nu face
decât să se uite în zare, spre Rolanth. În caz că sora ei trimite un
fulger.
Caragh face semn spre capătul pontonului, unde Arsinoe stă în
picioare, uitându-se atentă la cer.
— Las-o să se bucure de fulgerele acelea. Fiindcă într-o bună zi
se vor opri. După care Arsinoe nu o va mai vedea aruncând
fulgere până la Ascensiune, și atunci se va întâmpla dintr-un
motiv cu totul diferit.
Jules îl apucă pe Joseph de umăr, iar el se uită la ea cu
sprâncenele arcuite. Se retrag amândoi la umbra pontonului.
— Trei surori întunecate, toate trei frumoase, spune Matthew.
— Cum s-a întâmplat de fiecare dată, spune Caragh. Și
niciodată nu mi s-a părut ceva crud, până când n-am văzut-o cu
ochii mei.
— Nu e crud. E legea lor. Întotdeauna trei, întotdeauna în
decembrie, concepute de Beltane, întotdeauna fete. Regina nu e la
fel ca noi. Ele nu sunt oameni normali, cu haruri normale. Pur și
simplu așa stau lucrurile.
— Nu de fiecare dată, șoptește Caragh. Uneori există și o a
patra. O Regină Albastră. Îți amintești de anul na șterii? Unii
oracoli au vorbit despre asta. Au spus că lipsa semnelor
prevestitoare indică ceva special.
Matthew aruncă ceva în apă. Obiectul aruncă stropi lângă
Joseph, iar el și Jules se retrag mai adânc sub ponton.
— Ceva special, îngână Matthew pe un ton batjocoritor. Acum
lipsa de semne e ea însăși un semn?
Caragh are un aer distrat, ca și cum s-ar fi pierdut în vreo
amintire. Apoi clatină din cap cu putere.
— Ai dreptate. E o prostie. Semne și oracoli. Nu înseamnă
nimic.
— Era mai bine dacă însemna. Dar o Regină Albastră nu a mai
existat de la…
— Regina Illiann, completează Caragh. Născută cu zece
generații de regine în urmă. A domnit în armonie până la na șterea
tripletelor ei, patruzeci și șase de ani mai târziu. O domnie lungă.
L-am întrebat pe tata.
— Ce e o Regină Albastră?
Vocea liniștită a lui Arsinoe i-a surprins pe to ți. Jules nu-i
auzise pașii, cu toate că stătea exact sub ea.
— Nimic, răspunde Caragh cu iuțeală. Doar o regină foarte
norocoasă și foarte rară.
— Dintre mine și surorile mele, numai una va fi regina
adevărată, continuă Arsinoe. Deci, dacă ea e a șa de norocoasă,
înseamnă că va fi sigur regină?
— Da.
— Și atunci ce se întâmplă cu surorile ei?
Sus, pe ponton, Caragh își drege glasul.
— De ce nu te duci în piață? De acum, peștii trebuie să fie
curățați și fripți la tarabe pentru sendvișuri.
Arsinoe nu zice nimic. Pleacă din nou spre capătul pontonului,
iar Jules și Joseph înoată după ea din umbră. Când ea se opre ște,
ei au ajuns într-un loc cu apa așa de mică, încât mai că ating
fundul.
E așa de tristă! se gândește Jules, iar Joseph se încruntă, de
parcă i-ar fi citit gândurile. Inspiră adânc și plonjează în apă,
stropind în toate părțile, destul de tare ca Arsinoe să- și dea seama
că sunt acolo, așa că Jules iese de sub ponton din câteva mi șcări
ale brațelor și îi zâmbește, cu ochii mijiți în soare.
Era ciudat să stea în aceeași casă cu fetița aceea posomorâtă,
cu părul negru. Mai tot timpul și-l petrece uitându-se pe geam,
după fulgerele Mirabellei, sau șoptind întruna numele lui
Katharine, ca pe o vrajă necunoscută lor. Dar mănâncă (o
grămadă) și doarme și e întotdeauna politicoasă. Și când te
gândești că Jules credea că regina îi va sta mereu în drum, că o va
trage mereu de mânecă și îi va strica distracția cu Joseph.
Joseph iese la suprafață și apoi pe mal, precum o focă,
agățându-se de ponton și rostogolindu-se pe scânduri, lângă
Arsinoe, fără prea multă grație. Îi iese totuși dintr-o singură
încercare. Lui Jules îi ia mai mult, se cațără pe ponton gâfâind.
Apoi se așază de o parte și de alta a lui Arsinoe, iar Joseph întinde
pe scânduri ceea ce adunase de pe fundul golfului: trei carapace
bombate, negru cu alb și pline de stropi maronii. Bate în
carapacea din mijloc, și picioarele unui crab pustnic se i țesc din
casa lui supradimensionată. Joseph bate din nou în ea, iar crabul
își mișcă antenele micuțe.
Jules bate în altă carapace, iar crabul dinăuntru porne ște de-a-
ndărătelea. Joseph o trage pe Arsinoe, să se așeze în genunchi.
Durează o clipă, dar până la urmă devine destul de curioasă cât
să bată și ea în carapacea ultimului crab. Măcar pre ț de câteva
minute, fulgerele surorii ei sunt uitate, cât timp cei trei copii î și
îmboldesc crabii, să vadă care dintre ei va ajunge primul în apă.

La șase săptămâni după ce familia Milone au luat-o la ei pe

tânăra regină, Caragh stă întinsă pe paji ștea de lângă iazul
Dogwood, cu capul pe burta lui Matthew Sandrin. Familiarul ei,
Juniper, stă cu botul vârât în încheietura bra țului ei, iar trupul
ogarului e acoperit cu petale galbene și albe de flori de câmp, pe
care Matthew le împrăștie peste ei. Ziua e caldă și lenevoasă, iar
Caragh desenează cu degetele modele pe brațul lui Matthew, care
înconjoară pieptul femeii. Nu se întâmplă foarte des să aibă o zi
doar pentru ea. De obicei e mult prea ocupată cu creșterea fiicei
surorii ei mai mici.
Jules este copilul lui Madrigal, însă, de ani de zile, Caragh nu
s-a gândit la ea altfel decât ca la copilul ei. În fiecare zi o prive ște
cum se plimbă printre florile și legumele din grădină, îmboldind
tulpinile și ciorchinii să crească drept sau zorind rădăcinile să se
înfigă mai adânc în pământ. Vede dragostea ei pentru insulă și
pentru zeiță care curge precum apa prin inima tuturor lucrurilor.
Jules e a ei. A zeiței și a lui Caragh. Nu seamănă deloc cu
Madrigal.
— La ce te gândești? o întreabă Matthew.
— La nimic.
El schițează zâmbetul acela flușturatic, de care Caragh se teme
că îi va aduce lui Juillenne aceleași probleme cu Joseph cum are
ea cu Matthew.
— Nimic, repetă el, și o trage mai aproape. Mincinoaso.
Caragh îl sărută, lipită de pieptul lui, și nu trece mult până
când atingerea delicată a mâinilor lui devine cercetătoare. Juniper
mârâie și îl apucă pe Matthew de cămașă, dar, înainte să se
îndepărteze, îi linge mâna. Juniper este familiarul lui Caragh și,
pentru că ea îl iubește pe Matthew, îl iubește și ogarul.
— Caragh Milone, spune el, cu gura lipită de buzele ei, și mai
spune o dată când o sărută pe gât, iar ea se arcuie ște ca să-i
prindă mâinile care bâjbâie să-i desfacă nasturii de la căma șă.
Mărită-te cu mine.
Inima lui Caragh bubuie între ei. Îi pune mâna pe spate și îl ține
strâns când îi spune nu.
El nu e surprins. O mai întrebase și altă dată, și auzise același
lucru. Mâna lui coboară încet pe piciorul ei, iar ea î și ține
respirația.
Pe urmă, când stau lipiți unul de altul, pe jumătate adormi ți
sub soarele după-amiezii târzii, el o întreabă de ce a spus nu de
data asta.
— Pentru că nu vorbești serios, spune ea încet. Ai doar
șaptesprezece ani, Matt. Eu sunt cu cinci ani mai mare ca tine.
— Nu știu de ce îmi tot repeți asta. Ca și cum ai crede că n-am
auzit. Sau că nu știu să număr.
Caragh zâmbește. Lui Matthew i se pare că au vârsta potrivită.
Naturaliștii cu har puternic trăiesc mult, așa că atunci când ea va
avea o sută de ani, el va avea nouăzeci și cinci, și vor muri
împreună în patul lor, în aceeași zi. Caragh îi atinge chipul.
— Dacă știi să numeri, numără până la trei. Și apoi întreabă-
mă iar.
— Trei zile?
— Matthew!
— Trei luni?
 Ea clatină din cap.
— Trei ani, Caragh, înseamnă să aștept o veșnicie.
— Pentru tine, da. Și de asta spun nu.

Trei ani mai târziu

Rolanth

Sara Westwood stă în fața Marii Preotese a insulei Fennbirn. S-

au întâlnit în secret la un han din Trignor, un oră șel de pe coastă
care are un port unde miroase la fel de mult a oaie, de la fermele
din Waring, pe cât miroase a pește, dar pe Sara nu o deranjează
mirosul. Ani de zile s-a rugat în tăcere pentru întâlnirea asta, iar
locul acesta se afla cel mai aproape de mijlocul distan ței dintre
Rolanth, orașul Sarei, și camerele Marii Preotese din Templul
Indrid Down.
— Mai vrei bere? întreabă ea și o cheamă pe servitoare pocnind
din degete.
Nu i se adresează Marii Preotese cu titulatura ei, pentru că
aceasta venise îmbrăcată în roba simplă, alb cu negru, pe care o
poartă o preoteasă obișnuită. Nu îi spune nici măcar „Luca”, a șa
cum o cheamă, pentru că numele ei e cunoscut de toată insula.
După ce se toarnă berea, Marea Preoteasă Luca se uită la ea cu
ochii ei albaștri, cercetători.
— Cum stau lucrurile acasă la tine, Sara?
— E bine că încă stau, ca să fiu sinceră, răspunde Sara. Slavă
zeiței pentru acoperișurile întărite! Rezistă bine la distrugere.
Luca râde.
— Exagerezi.
— Deloc, Mare Preoteasă. Cu cât devine mai puternică, cu atât
e mai greu de controlat. Am ajuns… – face o pauză, ru șinată – am
ajuns s-o ținem închisă în pivniță.
Înăuntru, sub pământ și departe de geamuri, Mirabella mai
poate fi stăpânită. Dar tot a fost nevoie să zidească șemineul. Iar
obloanele bătute în cuie nu păcălesc pe nimeni.
— O regină? Încuiată în pivniță?
— Nu facem față. Nu am fost pregătiți.
Sara ia o gură mare de bere. O vor duce mai bine. Vremea
familiei Westwood abia începe. Clanul Arron va apune, iar clanul
Westwood se va ridica, vor construi casele și ora șul până când
Rolanth va ajunge să rivalizeze cu capitala, cu Indrid Down.
Numai de-ar putea stăpâni regina asta.
— Au circulat niște zvonuri, spune Luca. Se spune că e dificilă.
Dar sunt sigură că scrisorile tale au exagerat.
— Nu am obiceiul să exagerez. Și cu siguranță nu fa ță de tine.
Nu le-a uitat pe surorile ei.
— O regină uită întotdeauna. Acordă-i puțin timp.
Vocea Lucăi e blândă, dar fermă. Va încerca să o lini ștească pe
Sara și s-o lase așa, doar cu o mângâiere pe cap, dacă Sara îi
permite. Iar Sara a scris mult prea multe scrisori și s-a rugat de
prea multe preotese ca să-i mijlocească întâlnirea asta.
— Oamenii și-au dorit o regină elementală, rostește ea cu
amărăciune. Le-a fost teamă că zeiței nu i-au mai rămas decât
toxicii. Iar acum, că au o elementală, spun că e dificilă. E mai
mult decât dificilă. Și noi nu vom reuși, dacă nu ne ajută cineva.
— La început, reginele puternice sunt întotdeauna dificile.
— Au trecut trei ani.
Luca soarbe lung din bere și mușcă dintr-un biscuit sărat.
— În afară de asta, cum e? Te privește în ochi? Răspunde
emoțiilor tale?
— Da. Sunt momente când e aproape blândă.
Sara știe ce vrea s-o întrebe preoteasa. Nebunia nu i se
tolerează unei regine, iar asta ar însemna moartea ei neîntârziată.
— Nu dă niciun semn de nebunie.
— Insula nu mai poate avea o altă Elsabet, spune Luca,
referindu-se la regina Elsabet, o regină cu harul premoniției, care,
văzând în viitor un plan de asasinare, a executat to ți oamenii din
trei case, fără nicio probă.
— Niciodată.
Sara face un gest cucernic către zeița insulei.
— Dar ce ne facem? Se poate face ceva?
Luca scoate un mormăit.
— Întotdeauna se poate face ceva. Niciodată nu e simplu să
crești o regină. Credeai că o să fie simplu? Templul trebuie să
rămână neutru, Sara. Nu știu ce aștepți de la mine.
Sara lasă capul în piept, iar Luca oftează, de parcă n-ar mai
putea să suporte nicio clipă expresia ei jalnică.
— Chiar crezi că este o regină aleasă? Reginele noastre î și
câștigă coroana ucigând. Oamenii au favoritele lor, dar dacă ea e
atât de puternică precum spui, victoria îi e aproape asigurată.
 — Chiar e atât de puternică. Ea e aleasa. Și are nevoie de
îndrumarea templului. Toate reginele au nevoie de asta. Sunt
sigură că ai sări în ajutorul oricărei tinere regine care are nevoie
de asta.
— Sigur, spune Luca.
Sara rămâne cu ochii la masă cât Marea Preoteasă se gânde ște,
punând în balanță tradiția și dreptatea, credința și acțiunea. Dar
Sara știe că Luca îi urăște pe toxici la fel de mult ca ea. Poate că
nu au ucis-o pe bunica ei, dar i-au făcut și mai mult rău,
smulgând puterea din mâinile templului.
Luca se șterge la gură cu un șervet, după care îl pune lângă
bere.
— Bine. Atunci, du-mă la întâlnirea cu regina. S-o lăsăm să ne
arate ce poate.

Când ușa pivniței se deschide scârțâind, Mirabella clipește

curioasă în fâșia de lumină. Nu e ora de lecție, și nici de mâncare.
Deși e greu de spus din întunericul temniței ei.
Pașii lui Bree coboară încet scara. A îndrăznit să ia cu ea și o
lumânare, ca să-i lumineze calea.
— Regină Mirabella, începe ea. Azi te vom duce să te întâlne ști
cu o persoană foarte importantă. Îmi dai voie să te ajut să te
îmbraci? Am pregătit o baie și o rochie nouă și frumoasă, iar dacă
vrei, îți aranjez și părul…
Partea încăpățânată din Mirabella, aceeași parte care se aga ță
de amintirea surorilor ei cu degete tot mai alunecoase, ar vrea să-i
zboare flacăra lumânării lui Bree în fa ță. Dar cealaltă parte,
partea aceea care văzuse rareori cerul în trei ani lungi, învinge. În
plus, harul lui Bree a demonstrat o afinitate pentru foc. Poate că e
deja destul de puternică pentru a respinge flacăra.
Cu o atingere delicată, Bree o conduce pe scări în sus, spre
lumina zilei. Lumina o rănește la început, îi în țeapă ochii.
Judecând după strâmbăturile servitoarelor, probabil că și ea le
înțeapă ochii la fel de rău.
— În cadă, regină Mirabella.
Aduseseră o cadă adâncă de aramă în mijlocul bucătăriei și o
umpluseră cu apă caldă și parfumată. Două cameriste îi scot
rochia jerpelită și murdară cu care e îmbrăcată și rămâne doar în
lenjerie, cu mâinile și picioarele mânjite de noroi și cu părul care îi
atârnă în șuvițe unsuroase.
 Intră în cadă și se scufundă imediat în apă, sim țind cum
aceasta o apasă ca o pătură. Apa a fost întotdeauna cel mai slab
element al ei. Cel mai greu de stăpânit. Aproape jucău ș, prin
modul în care o ignora și o desconsidera. Dar azi e altfel. Azi, e
convinsă că apa i-a simțit lipsa.
Mirabella iese la suprafață și le lasă pe Bree și pe cameriste să o
spele pe față și să-i curețe unghiile. E plăcut să fie atinsă. E plăcut
să simtă căldură. Și, după baie, o îmbracă într-o cămașă moale, și-
i piaptănă îndelung părul, ca să i-l descurce.
— Cine a venit? întreabă ea când ele îi trag peste cap o rochie
neagră și frumoasă de lână neagră. Cu cine urmează să mă
întâlnesc?
— Aici nu a venit nimeni, îi răspunde Bree.
În ultimii trei ani, se făcuse foarte frumoasă. Părul ei castaniu e
răsucit în cocuri la ceafă și poartă o rochie bleu, cu panglică
neagră pe margini.
— Trebuie să mergem noi la întâlnire, la lacul Starfall. Te vei
întâlni cu Marea Preoteasă a insulei. Marea Preoteasă Luca.
Le ia mult timp Marii Preotese Luca și Sarei Westwood să
ajungă în capătul cărării pietroase și înclinate care duce la lacul
Starfall, dar când ajung acolo, doar Sara are răsuflarea tăiată.
— Ești surprinsă.
Luca își întinde brațele.
— Probabil te-ai gândit că sunt bătrână și neputincioasă. Nu m-
ai văzut decât din depărtare, când călătoream în trăsuri elegante,
sau când mâncam din farfurii de argint, în zilele de festival.
— Sunt impresionată, dar nu surprinsă. Ai mai fost vreodată la
lac?
— Desigur. Deși nu în ultimii ani. Lacul Starfall. Numit a șa
după stelele căzătoare care se reflectă în apă și care se mai văd și
azi pe cerul iernii, în această parte a insulei. E frumos, nu?
— Da, e frumos, recunoaște Sara, cu o voce ca o fluturare de
mână.
Lacul nu e important. Singurul lucru important este feti ța care
se apropie de pe celălalt mal. Mai multe persoane din familia
Westwood fac cerc în jurul ei. Ar fi putut părea că o protejează,
dacă Luca n-ar fi aflat deja de purtarea ei capricioasă.
Familia Westwood ajunge în fața lor și o salută respectuos pe
Marea Preoteasă. Unii dintre ei poartă la gât însemnele templului
și se înclină în fața ei cu o ardoare neobișnuită, poate atinse de
duhul zeiței pentru a deveni într-o bună zi preotese. Luca dă din
cap și face, distrată, semnul binecuvântării deasupra capetelor
lor. Atenția ei se îndreaptă spre regină, așa cum ar trebui să se
întâmple și cu a lor, numai că, din clipa în care au văzut-o pe
Luca, toți membrii familiei Westwood s-au și repezit la ea u șura ți și
au abandonat-o pe Mirabella ca să se ascundă în spatele robelor
Marii Preotese.
Între timp, regina Mirabella intrase în apa lacului până la
glezne.
— Mirabella, spune Sara Westwood. Nu vrei să vii să o cunoști
pe Marea Preoteasă?
Ceilalți membri ai familiei Westwood au început să se strângă
cu prudență în jurul lacului, făcând un semicerc în jurul reginei,
dar Luca scutură din cap. Mirabella vine mai aproape, singură,
iar prostuța de Sara simte nevoia să rostească în șoaptă:
— Ai grijă! De fiecare dată când e lăsată afară, înva ță alte
trucuri.
Luca nu o ia în seamă. Își scoate picioarele din încăl țări și intră
în lac, cu gleznele în apa răcoroasă, într-o zi caldă de vară, alături
de regină.
— E plăcut aici, spune ea.
— Da.
— Frumos. Liniște.
— Da.
Mirabella nu e o regină vorbăreață. Sau poate e doar timidă,
cum era regina Camille, și își dă drumul la gură când are ocazia,
într-un spațiu privat. Luca o măsoară rapid din ochi, din cap până
în picioare. O fată frumoasă, cu trăsături regulate și cu o expresie
determinată, vizibilă din linia gurii, chiar și la nouă ani. Ochi
negri, hotărâți. Nu pare ființa sălbatică descrisă de Sara, poate
pentru că au aranjat-o așa și au ascuns-o în stofele acelea sub țiri
de lână neagră și în voalul diafan.
— Știi cine sunt eu? o întreabă Luca.
Regina Mirabella se uită la ea.
— Ești Marea Preoteasă. Măcar atâta lucru mi-au spus. Dar eu
știu ce înseamnă mare preoteasă. Din învățăturile primite. Tu e ști
conducătoarea templului.
— Exact. Și cine ți-a fost învățător?
— Familia Westwood mă învață acum. Sara și unchiul Miles.
Dar primul meu învățător a fost… Willa.
 — Îți amintești cu drag de ea?
— Da, răspunde Mirabella, dar Luca poate să vadă, din dinții ei
încleștați, adevărul.
Adevărul e că își amintește de Willa, dar nu atât de bine ca
înainte. Și își amintește și de celelalte regine, dar și mai pu țin de-
atât. Lupta din interiorul ei s-a transformat în lupta împotriva
uitării. De acolo izvorăște mânia ei.
— E bine să-ți amintești, spune Luca. Nu vei fi pedepsită pentru
asta.
— De ce ai venit aici?
Luca înclină ușor capul. Lovește ușurel cu piciorul, în joacă, apa
lacului.
— Mă duc acolo unde voiește zeița.
Îi zâmbește reginei.
— Așa cum trebuie să facem toți. Cum faci și tu, cu siguran ță.
Cineva cu un har așa puternic ca al tău trebuie s-o simtă în
fiecare bătaie a inimii.
— Zeița, murmură Mirabella, gânditoare. Willa zicea că e mama
mea… a noastră.
— Zeița e mama noastră, a tuturor. Dar în special a ta. Tu e ști
trupul ei aici, pe insulă. Mâna ei. Așa cum eu sunt ochii și
urechile ei. Și vocea cu care le vorbește oamenilor.
— De ce ai venit aici? întreabă din nou Mirabella, încruntându-
se, și lacul începe, brusc, să vibreze, iar suprafața apei se
contractă cu totul, ca și cum s-ar fi produs un cutremur undeva,
în adânc.
— Să te întâlnesc, desigur. Am venit pentru că ești tristă.
— Ce e aia?
De pe mal, Sara arată cu mâna în apă. Luca nu vede obiectul la
care se referă, dar din felul în care toată lumea se dă înapoi, nu
poate fi ceva bun.
— E ceva în lac!
Mirabella scoate creatura din apă, iar Luca î și înăbu șă un
strigăt de uimire. Forma translucidă și lichidă are o frumuse țe
stranie plutind așa, deasupra apei. Poate că e spiritul lacului
Starfall, care a prins formă solidă. Dar dacă e așa, înseamnă că
Mirabella poate să facă un lucru pe care niciun elemental nu l-a
putut face în istoria recentă.
— Nu sunt tristă, spune Mirabella, iar Luca se uită la ea și vede
picături de transpirație pe fruntea fetiței. Sunt mânioasă.
 — Regină Mirabella…
— Dați-mi înapoi surorile!
Creatura acvatică se repede la Luca și își înfige degetele apoase
în ochii, nasul și urechile ei. Luca îi aude pe cei din familia
Westwood țipând, în timp ce apa își face loc cu for ța în gâtlejul ei.
Luca ar vrea să țipe, însă nu poate decât să dea din mâini
înnebunită, să cadă jos și să-și ude brațele, încercând să lupte.
— Mirabella, oprește-te! strigă Sara.
Dar regina nu vrea să se oprească. Oțel este în spinarea ei și
inima i s-a transformat într-un sloi de ghea ță pe care nicio
preoteasă moartă nu îl va topi. Dar Luca știe că uciderea ei îi va
obliga pe oameni să o declare nebună pe Mirabella. Vor năvăli în
Indrid Down și vor cere să fie ucisă.
Cu un efort supraomenesc, își alungă panica. Se uită la regină
cu compasiune. Îi întinde mâna. O clipă, își spune că nu va avea
efect, că arsura din plămânii ei va deveni tot mai mare, până când
i se va întuneca privirea. Dar apoi apa țâșnește afară. Tu șe ște până
când o ustură gâtul și o dor mușchii, dar poate să respire din nou.
Membrii familiei Westwood fac cerc în jurul Mirabellei, gata s-o
scoată din lac și s-o închidă din nou în locul din care au scos-o.
— Nu! strigă Luca, printre accesele de tuse.
Ei se dau înapoi, iar Luca se uită la regină cu afecțiune.
— Nu se atinge nimeni de regina noastră aleasă.

Wolf Spring

Arsinoe o urmează pe Jules, în timp ce Joseph conduce

escapadă prin pădure. Oricât ar încerca, nu poate să se desprindă
de ele. Amândouă sunt subțirele, la fel ca el, iar Jules
compensează lungimea picioarelor cu agilitatea. Toți trei aleargă
din simpla plăcere copilărească a fugit, și nu par să obosească,
deși obrajii le sunt aprinși. Au trecut trei ani de când Arsinoe e cu
ei, și cu toate că e mult mai serioasă decât Jules sau Joseph,
acum râde, și-n vocea ei s-a strecurat o nuanță jucăușă, ironică. E
fericită. Jules și Joseph au devenit prietenii ei, și dacă există o
parte din ea care își amintește că ei nu pot lua locul altora… Ei
bine, partea aceea a devenit foarte tăcută.
— Joseph, nu așa de repede! strigă Arsinoe din spate.
Joseph râde și țipă:
 — Mai tare!
Întoarce capul ca să se uite. Ea și Jules sunt chiar în spatele
lui, iar el zâmbește, ca și cum ar fi mândru de ele. În fa ță, poteca
iese din pădure și se deschide către poiana cu iarbă înaltă și
însorită de lângă iazul Dogwood. Jules profită de ocazie și țâ șne ște
în fața lui Arsinoe, cu picioarele ei scurte zburând. Îl depă șe ște pe
Joseph în ultima clipă și iese prima în luminiș.
— Ai trișat! protestează Joseph, și Arsinoe râde.
Încetinește pasul și mușchii i se relaxează, cu genunchii moi și
obosiți.
— Așa face mereu. Trebuia să știi. Trebuia să te aștepți.
Arsinoe îl plesnește pe spate. Dar el nu ripostează și nici nu o
plesnește și el, așa cum face de obicei. S-a oprit brusc în spatele
lui Jules și amândoi se uită atent la ceva din capătul poienii.
Arsinoe clipește des în lumina soarelui de vară și duce mâna
streașină la ochi.
E o femeie tânără. O femeie tânără și frumoasă, îmbrăcată cu o
rochie de un verde-aprins, cu părul șaten-auriu desfăcut și lung
până la brâu. Lui Arsinoe i se pare că o știe de undeva pe femeia
aceea, cu toate că e sigură că n-a întâlnit-o niciodată. Și ceva din
felul în care se uită Jules o tulbură pe Arsinoe.
În cealaltă parte a poienii, femeia întinde mâinile și strigă:
— Juillenne!
— Mamă! strigă și Jules, apoi aleargă spre ea.

Caragh stă la chiuveta din bucătărie și curăță niște morcovi

fragezi și mari din grădina ei. Anul acesta, ea și Jules și-au
petrecut mai mult timp ca niciodată pe câmp, îmboldind plantele
să crească, iar recolta e foarte bună. Harul lui Jules e aproape
deplin acum. Ellis glumește și spune că atunci când va fi mare, va
putea să hrănească singură tot orașul Wolf Spring.
— Hai, lasă-mă pe mine, spune mama lui Caragh, Cait, și o
împinge ușor cu cotul. Te miști prea încet. De-acum trebuia să fi
terminat.
Trebuia să fi terminat cu ore în urmă, când Caragh era afară și
făcea cine-știe-ce cu băiatul acela din familia Sandrin, asta voia să
spună Cait. Dar pentru orele furate pe care și le petrecea cu
Matthew merita să suporte toate comentariile acide pe care voia
mama ei să le facă.
— Unde e Juillenne?
 — Unde e întotdeauna, răspunde Caragh. Se joacă cu Joseph și
cu Arsinoe.
— Ar trebui să-i supraveghezi. Nouă ani e o vârstă
problematică.
— Așa e. Și se duce repede. Ar face bine să se distreze un pic.
Cait se strâmbă, o femeie frumoasă, devenită, cu anii, o femeie
arătoasă. E înaltă, ca toate femeile din familia Milone, cu excep ția
lui Jules, cu osatura dreaptă și puternică.
— Asta faci tu cu Matthew? Te distrezi un pic?
Caragh mai toarnă apă în chiuvetă.
— Nu, cu Matthew e altceva. Cu Matthew vreau să mă
căsătoresc.
— Altceva, spune Cait cu tristețe. Cum a fost și cu mătu șa mea,
Phillippa. Cum a fost și cu sora mea, Rosaline.
Caragh strânge așa de tare morcovii în mână, că e gata să-i
rupă. Phillippa și Rosaline. Auzise de multe ori numele acelea.
Șoptite, într-o altă cameră, sau adresate ei direct, ca și cum ar fi
fost la fel ca ele. Phillippa, care se căsătorise cu Giuseppe Carlo.
S-a aruncat de pe podul Hawthorne în toiul iernii, iar trupul i s-a
zdrobit ca un pahar de șampanie pe gheață. Rosaline, care nu s-a
căsătorit cu nimeni, dar care nu a mai putut suporta pântecele
fertil al surorii ei, Cait, și a murit singură în Portsmouth, pe
coasta de est.
Nefericitele surori Milone. Cele blestemate să nu aibă copii. Nu
știe nimeni de unde a venit blestemul. Se știe doar că e blestemul
tuturor femeilor din familia Milone. Se nasc două fete la fiecare
generație. Iar una este stearpă. Sasha și Phillippa. Cait și Rosaline.
Madrigal și Caragh. Iar Madrigal o are deja pe Juillenne.
— La mine nu e la fel, spune Caragh.
— Nu e, încuviințează Cait. Fiindcă tu ești o Milone. Naturalistă.
Iar pentru noi, să fii sterp – inspiră încet – e ca și cum ți s-ar
smulge inima din piept.
— Nu e la fel, pentru că eu o am pe Jules, spune Caragh. O am
pe Jules și o să fie bine. Matthew o iubește ca pe copilul lui.
Nu spune că îl iubește. Ar însemna s-o recunoască deschis, iar
Caragh și-a păstrat întotdeauna sentimentele pentru ea.
— E prea tânăr ca să îi fie tată lui Jules.
— O iubește pe Jules, insistă Caragh cu vocea îndepărtată.
— E doar un puști. Nu știe pe cine iubește.
 Cait curăță îndârjită morcovii, iar Caragh știe că mama ei
rostește lucrurile acestea doar pentru că îi e teamă să nu o piardă,
cu mințile rătăcite sau însingurată, ori și mai rău, pe ghea ța de
sub un pod, când deja și-a pierdut o fată, pe continent.
— Ești foarte sigură pe tine, nu? glumește Caragh. Ai căpătat și
tu un pic de har al previziunii, ca micul Joseph?
— Toți îl avem, pe Fennbirn, spune Cait. Dar ne orbim singuri,
când ne convine. Când am avea cel mai mult nevoie de el.
Caragh oftează. Începe să vorbească, dar mama ei a încetat s-o
mai asculte. Se uită pe fereastra din fața chiuvetei, spre curtea și
grădina care încep de la aleea lor cea lungă.
— În numele zeiței! șoptește Cait și își șterge mâinile cu un
prosop.
Își smulge șorțul și îl aruncă pe dulap.
— Ellis! Ellis, unde ești?
— Ce s-a întâmplat? întreabă Caragh când Cait trece pe lângă
ea și iese repede în curte.
Ea o urmează spre ușă și se uită afară. Dacă Jules apare iar
plină de noroi din cap până în picioare, o s-o frece până i se
înroșește pielea. Dar nu e Jules cea care aleargă pe alee, să sară în
brațele lui Cait.
Este sora lui Caragh, Madrigal. Este mama lui Jules.
Nimeni nu părăsește insula, și nimeni nu o găsește, decât dacă
are încuviințarea zeiței. Așa i s-a spus întotdeauna lui Caragh. A șa
că încearcă să accepte, cu un pic de eleganță, ideea că sora ei s-a
întors. Cu siguranță, zeița are un plan, mai presus de tulburarea
vieții ei frumos ordonate și relativ fericite.
Se uită pe geam la mama ei, care plânge, și la tatăl ei, care o ia
în brațe pe Madrigal și o învârte așa cum făcea când era mică.
Madrigal, plâng ei. Madrigal a venit acasă.
Pentru cât timp, și pentru ce, se întreabă Caragh. Nimeni nu a
mai auzit de Madrigal de când a plecat de pe insulă, în urmă cu
șase ani, ca să se ducă pe continent, și nimeni nu se mai a ștepta
să mai audă ceva de ea. Se spune că o femeie, odată plecată de pe
Fennbirn, începe să-și piardă memoria. Și apoi, încet-încet, harul.
Într-adevăr, când Madrigal o vede, în sfârșit, pe fereastra
bucătăriei, ai zice că nu o mai recunoaște.
— Dar eu te recunosc, șoptește Caragh și Juniper, la piciorul ei,
mârâie.
 Indiferent cu ce s-a ocupat Madrigal acolo, pe continent, n-a
făcut-o decât să fie și mai frumoasă. E la fel de sub țire, dar cu
rotunjimi, acum, pe unde trebuie. Părul ei șaten-deschis
strălucește, iar ochii îi sclipesc. Familiarul ei deja s-a întors la ea
și stă pe umărul ei: Aria, o cioară neagră, frumoasă. Madrigal
înclină capul, și la fel face și cioara.
— Caragh, spune ea pe un ton cumva familiar și jignitor.
Ah, Caragh, acolo erai. Unde în altă parte să fi fost?
Caragh își trece agitată palmele peste rochie și iese să- și
întâmpine sora pe treptele din față. Madrigal este îmbrăcată ca o
străină, cu o rochie de mătase verde, cu croială ciudată. În urechi
are cercei rotunzi de aur, iar la mână, bră țări tot din aur. O ține
pe Jules de mână, iar Jules o strânge așa de tare, de zici că i-ar fi
teamă că, dacă îi dă drumul, o să dispară.
— Sper că nu vă supărați că nu am venit direct aici, spune
Madrigal.
Își trece brațul peste umerii micuți ai lui Jules.
— Voiam s-o văd mai întâi pe fiica mea.
Fiica mea. Cuvintele acelea se răsucesc în stomacul ei precum
sângele agitat de o lovitură de pumn. Se întreabă dacă pe
Fennbirn surorile sunt menite să se urască. Nu doar reginele.
— Nu a crescut înaltă.
Madrigal îi ia fața în palme.
— Dar cu siguranță s-a schimbat de când am văzut-o ultima
oară.
— Era bebeluș când ai văzut-o ultima oară, spune Caragh, iar
Cait și Ellis se uită la ea cu asprime.
— Bebeluș.
Madrigal zâmbește.
— Avea trei ani și jumătate. Mergea în picioare, vorbea, ba chiar
avea și puțin har. Bebeluș. Caragh, ce e în mintea ta?
Nu departe, în iarbă, fața lui Arsinoe se ițește din spatele lui
Joseph. El pare curios și nedumerit, ca și cum ar crede că trebuie
să se bucure, dar nu-și amintește de ce. Arsinoe pare bănuitoare.
— Te-ai întors definitiv, mamă? o întreabă Jules. Rămâi acasă?
— Da, scumpa mea Jules.
Madrigal depune sărut după sărut în părul lui Jules, familia se
strânge în cerc în jurul lor, numai lacrimi și zâmbete. Nimeni nu
vede cum Caragh își apasă pumnii strânși pe pântecele care o
doare așa de tare, că sigur acolo sângerează ceva.
 Conacul Greavesdrake

Conacul Greavesdrake se găsește în capătul estic al capitalei

Indrid Down și se întinde peste păduri și poieni. Casa cea mare e
așezată pe o colină joasă, din mijloc, și de-a lungul anilor s-a
extins constant, de parcă ar fi învățat să se hrănească. Încă o
regină toxică, și conacul se va revărsa pe străzi.
Acoperișurile ei ascuțite sunt vopsite în negru, pentru a arăta
atașamentul pe care îl are familia Arron față de coroană. A șa i-a
spus Natalia micuței Katharine în acea primă zi, cu trei ani în
urmă, când trăsura se îndrepta spre conac. Dar Katharine
ajunsese să fie convinsă că acoperișurile sunt negre din alt motiv:
ca să strige către capitală, și către toată insula: Aici sunt crescute
reginele.
Katharine stă la măsuța de toaletă și o lasă pe cameristă să-i
pieptene părul lung și negru. Ochii ei sunt goi și pustii și e dureros
de slabă. Pur și simplu și-a pierdut pofta de mâncare. Nu e ușor să
te prefaci că îți place mâncarea otrăvită pe care ți-o dau ei. Sau să
nu plângi când te supun înțepăturii de scorpion, ori când te
biciuiesc pe spate cu urzici. Dar încearcă. Toate acestea fac parte
din statutul ei de regină toxică. Natalia spune că e datoria ei să
devină puternică, obligația ei – față de familia Arron, care o
găzduiește și o îmbracă, și față de insula care o venerează ca pe
zeiță. Ține durerea în interior, o sfătuiește Natalia, și vei deveni
mai puternică.
Dar uneori simte că harul ei nu va fi niciodată puternic. Ca și
cum nu se va arăta niciodată, și niciodată nu se va delecta cu
otrăvuri, așa cum fac cei din familia Arron. Are impresia că a fost
otrăvită dintotdeauna. Nici măcar nu poate să- și amintească ceva
de dinainte.
— Să-ți împletesc părul, domnișoară? o întreabă camerista, dar
Katharine nu răspunde.
Camerista i-l va împleti oricum.
Ceva mai târziu, Katharine se îndreaptă singură spre
sufragerie, ca să ia micul dejun cu Natalia. Părul i-a fost aranjat și
a fost îmbrăcată cu o rochie neagră, de muselină moale și fină.
Când Natalia o vede, zâmbește. Chiar și a șa, trasă la fa ță și slabă,
Katharine este foarte frumoasă, iar Natalia nu vede în ea decât o
regină toxică perfectă.
— Bună dimineața! regină Katharine.
— Bună dimineața!
Cineva îi trage un scaun, și ea se așază în fa ța unui castron cu
terci de ovăz și a unei farfurii cu căpșuni feliate.
— Cum merge învățatul?
Natalia pare severă, ca întotdeauna, dar nu rea. Un șarpe coral,
cu dungi roșii și negre, e înfășurat pe încheietura mâinii, ca o
brățară.
— Are nume? întreabă Katharine.
— Nu.
Natalia îl sărută pe cap.
— Dar e foarte frumos. Acum. Cum merge învă țatul? Noul
tutore e mai pe gustul tău?
— Citim din tratatul Toxicologia: Utilizarea toxinelor în
medicina modernă.
— Foarte bine.
Natalia ridică de pe farfurie capacul de argint. Ea mănâncă
supă la micul dejun, o fiertură amară, plină de ciuperci
otrăvitoare. La prânz, se poate delecta cu un pește-balon sau cu o
salată de vinețică sângerie. Cina constă din carne frăgezită și
marinată în venin de scorpion. Otravă la fiecare masă. Atât e de
puternică.
Natalia promite că, într-o bună zi, și Katharine va mânca la fel.
Dar ea nu-și poate închipui așa ceva.
— Trebuie să mă duc în capitală azi, regină Katharine. Dar mă
voi întoarce înainte de cină.
Katharine lasă lingura jos.
— Aș vrea să vin și eu cu tine, spune ea încet. Poate că… poate
că ar trebui să merg cu tine, dacă într-o bună zi voi domni de
acolo.

În timpul scurtei călătorii cu trăsura până la Indrid Down,

Natalia o studiază pe Katharine, care se uită pe fereastră, cu
nasul lipit de geam, ca un cățel neastâmpărat. La nouă ani, nu e
deloc înaltă și vioaie, cum era regina Camille. Pe de altă parte,
reginele nu lasă moștenire trăsăturile fizice sau talentul. Nimic în
afară de sângele nobil.
— Natalia, ce facem azi în capitală? întreabă Katharine.
 — Mergem la Volroy. Unde eu trebuie să mă întâlnesc cu
membrii Consiliului Negru. Tu nu te vei întâlni cu ei decât după
ce vei fi încoronată.
— Atunci ce am să fac cât te aștept?
Mica regină se întoarce și clipește mirată. Nu e niciun pic de
viclenie în întrebarea ei, niciun pic de iritare. Doar curiozitate
sinceră, care așteaptă instrucțiuni. Își trage pu țin mâneca, astfel
încât muselina să îi acopere rana aproape vindecată, lăsată de o
mușcătură de șarpe.
Natalia oftează.
— Poate amân ședința de consiliu. Îți voi arăta sala toxinelor. O
sală întreagă dotată cu toate toxinele, de la noi și din străinătate.
Obișnuite și rare. Adunate de mulți oameni din familia Arron, de
dinaintea mea, din expediții făcute pe continent.
— O sală întreagă cu toxine? E mai mare decât cea de la
Greavesdrake?
— Nu e mai mare.
Sala toxinelor de la Greavesdrake este de dimensiunea unei
mici săli de bal.
— Dar e mai bine dotată. Am contribuit și eu la umplerea
rafturilor ei, ca și fratele meu, Christophe, când a călătorit, prin
cețuri, în zona exotică și tropicală din mările de sud.
Regina Katharine se apleacă în față, visând cu ochii deschi și la
toxine, în timp ce privește pe fereastră.
— O sală întreagă plină de toxine, chiar în castelul Volroy. Asta
pentru că regina este întotdeauna toxică?
— Nu e întotdeauna toxică, și tu știi asta.
Natalia o bate ușurel sub bărbie.
— Dar reginele noastre au păstrat insula aceasta în siguran ță,
fără război sau intruziuni. Familia noastră a păstrat-o în
siguranță. Iar dacă familia Westwood își închipuie că pot face și ei
la fel, cu vânturile și cu norii lor de ploaie… Fennbirn are nevoie
de o toxică. Are nevoie de o regină de care să se teamă. Moartea și
forța sunt singurele monede de schimb pe continent.
Trăsura se oprește la poartă și pornește când Natalia le face
semn din cap gardienilor. Pe coridoarele vaste și reci din Volroy,
toți fac ochii mari la vederea tinerei regine, atât de rar este văzută
pe acolo.
 — Cred că mi-ar plăcea să pun mai multe tapiserii pe pereți
când voi fi regină, observă Katharine cu vocea scăzută, ca să nu
răsune.
— Și de ce ai face asta?
— Ca să nu mai pară atât de rece. Rece, îndepărtat și nesigur.
Volroy nu a fost făcut ca să fie iubit.
— Nu, într-adevăr, răspunde Natalia. A fost făcut să dureze.
O conduce pe regină în sus pe scări, spre Turnul de Est, tot
mai sus, și apoi prin anticamera ce duce spre sala toxinelor.
Ea pășește înăuntru, iar Katharine merge repede până în
mijlocul podelei de piatră. Se uită uimită la dulapurile pline de
toxine uscate, lichefiate sau conservate, care lucesc sinistru în
sticluțele lor. Întinde mâna ca să atingă masa lungă de lemn
ceruit, acoperită cu sticlă, și Natalia o prinde de încheietura
mâinii.
— Ai grijă. Harul tău încă nu s-a arătat. Trebuie să- ți pui
mănuși înainte să atingi ceva din camera asta. Oricât de bine ar fi
curățată, nu vreau să risc cu rezistența ta.
Se duce la un dulap și alege o pereche de mănuși, mici, de lână,
pentru Katharine.
— Acum, spune ea și zâmbește, vrei să facem ceva drăgu ț? Ceva
drăguț și mortal?
Otrava pe care o prepară amândouă se numește Bujori de Ger,
pentru că ucide prin contractarea vaselor de sânge și scăderea
temperaturii corpului. Uneori, contractarea face ca vasele capilare
să și explodeze, iar atunci denumirea ei devine și mai potrivită.
Este o lecție obișnuită de preparare a toxinelor pentru începători,
întrucât conține doar patru ingrediente, capătă o frumoasă
culoare liliachie și devine efervescentă.
Katharine ține entuziasmată sticluța cu dop în degetele
înmănușate, admirându-i nuanța violet.
— E ca ochii domnișoarei Genevieve, remarcă ea.
Natalia râde.
— Ar fi încântată să te audă spunând asta. Dar, deși e
frumoasă, trebuie s-o tratezi cu respect. Așa cum trebuie să
tratezi toate toxinele. Toxina nu e jucărie. E o treabă sacră și
serioasă. În calitate de conducător al Consiliului Negru, eu trebuie
să prepar toxine și să le administrez ca pedeapsă oamenilor de pe
insulă care fac rău. Care comit crime. Uneori trebuie să-i
pedepsesc cu moartea. Iar ca regină, și tu va trebui să faci asta.
 Tânăra regină strecoară fiola în manșeta mânecii, exersându- și
dexteritatea. Deocamdată, nu se pricepe prea bine. Dar știe ce e
moartea și a mai auzit asemenea cuvinte. Cu fiecare repetare, se
face tot mai puțin lividă.
— Voi face ceea ce trebuie să fac.
Katharine se uită la ea, brusc panicată.
— Dar tu vei fi acolo, cu mine?
Natalia începe să curețe masa, punând sticlu țele cu ingrediente
înapoi pe rafturi și în sertare și adunând cu grijă resturile de
plante și prafuri într-un recipient, pentru a fi distruse. Regina
Katharine poate că e mică, și poate că unii, precum Genevieve, o
consideră slabă, dar Natalia nu e de acord. Este, într-adevăr, mică
și sensibilă. E blândă. Dar este, în același timp, dârză și
conștiincioasă. Niciodată nu a refuzat și nu a șovăit în fa ța
otrăvirilor. Va fi o regină bună.
— Da, regină Katharine. Întotdeauna voi fi cu tine.
Șterge lama unuia dintre cuțitașele pe care le-a folosit la tăierea
unei bucăți de rădăcină și descoperă că e așa de ascuțită, încât i se
înfige în deget. Își înăbușă un strigăt, când sângele începe să i se
prelingă pe degete.
— Câtă prostie! Câtă prostie și neglijență din partea mea!
— Natalia, sângerezi!
Katharine îi ia mâna și i-o înfășoară repede într-o cârpă curată.
Pare atât de îngrijorată când bate, ușurel, degetele Nataliei și le
strânge delicat. Și asta pentru un lucru atât de mărunt.
— E mai bine?
— Foarte bine, răspunde Natalia.
Apoi râde și o trage mai aproape pe regină.
— Kat, ești o fată așa de ciudată! O fată așa de ciudată și de
scumpă!

Wolf Spring

Arsinoe și Joseph merg în spatele lui Jules și al mamei ei cu cel

puțin zece pași. Se uită la cele două cu suspiciune și se întreabă
cine e femeia aceasta ciudată, femeia ciudată cu chip frumos, care
prin simpla ei prezență o transformă pe Jules într-un animălu ț
iubitor. Joseph smulge un fir lung de iarbă albastră și love ște alte
fire, în timp ce Aria, cioara, zboară deasupra lor. Nu stă niciodată
departe de mama lui Jules. Poate că îi e teamă că o să fie din nou
părăsită.
Arsinoe se trage de gulerul cămășii negre. Este singura care
trebuie să poarte negru tot anul, chiar și în toiul verii, când atrage
tot soarele și o încălzește așa de tare, că ar putea să facă
apoplexie.
— Ar trebui să nu mai porți negru tot timpul, spune Joseph, și
o spune de parcă ar fi atât de ușor, că îi vine să-i tragă una.
— Arsinoe!
Ridică privirea – amândoi ridică privirea – și o vede pe Madrigal
făcându-le semn să se apropie. Zâmbește, și firele de iarbă se
mișcă în jurul ei ca într-un dans. E greu să-i rezi ști. Joseph o ia la
fugă imediat și, după o clipă, Arsinoe, cea mai sceptică și mai
ursuză regină din ultimii cel puțin o mie de ani, pornește și ea.
Madrigal o ia de mână pe Arsinoe, Arsinoe îl ia de mână pe
Joseph, Joseph o ia de mână pe Jules și se învârt prin iarbă,
stârnind propriul lor vânt. Arsinoe și Joseph râd, iar Jules și
Madrigal își lasă capul pe spate, și vin și fluturii. Toți fluturii, ai
zice, de prin toate colțurile insulei Fennbirn. Fluturi-monarh,
fluturi albi de lemn, fluturi cu vârful aripilor portocaliu și fluturi
coadă de rândunică. Se rotesc prin poiană și zboară pe deasupra
lor, pe sub ei și în jurul lor. Cu coada ochiului, Arsinoe vede cum
steluțe albastre și galben-strălucitor se aprind în iarbă: florile de
câmp înfloresc toate deodată.
În cele din urmă cad pe spate râzând. Madrigal își apropie de
nas flori proaspăt înflorite, iar Aria aterizează pe pieptul ei ca să
mănânce un fluture albastru. Aripi delicate o acoperă pe Madrigal
din cap până în picioare, deschizându-se și închizându-se în toate
culorile. Sunt și pe Jules, dar ea nu pare să-i observe. Se uită la
mama ei cu atâta dragoste, încât Arsinoe devine geloasă, numai
că nu știe prea bine pe cine.
— A fost un joc foarte plăcut, Ochi Ciuda ți, spune Madrigal.
Întinde un deget să-i atingă nasul fetei, iar zâmbetul lui Jules se
șterge.
— Mie îmi plac ochii tăi, Jules, zice Joseph. Mi-ar fi plăcut să-i
am și eu așa.
— Nu am spus că nu îmi plac, protestează Madrigal. Am spus
doar că sunt ciudați. Și chiar sunt.
Îi atinge părul lui Jules.
 — Păcat totuși că n-am găsit atunci, de Beltane, un băiat cu
părul negru-negru. Fluturii arată așa de frumos în părul lui
Arsinoe!
O lasă pe Juillenne și se apleacă spre regină.
— Simți cum îți vorbesc? Auzi ce spun ei prin bătaia aripilor?
Arsinoe rămâne o clipă nemișcată. Nu simte decât picioru șele
lor și antenele lor pline de peri, care îi gâdilă scalpul.
— Nu.
Madrigal oftează. Pune o mână pe cioară și o aruncă în aer,
înainte să mai mănânce și alți fluturi.
— M-am întors pe insulă de nici două săptămâni și deja i-am
auzit șușotind: „Va fi destul de puternică pentru a deveni regină?
Poate să fie? Când se va arăta harul ei? Deja are nouă ani”.
— Eu sunt deja regină. De aceea îmi spune lumea „regină
Arsinoe”.
— Dar nu ești singura. Știi asta, nu?
Jules și Joseph se uită la Madrigal cu chipuri inexpresive, ca și
cum ar simți că e pe cale să strice după-amiaza însorită.
— Fennbirn are trei regine la fiecare generație, continuă
Madrigal. Nu iei coroana pur și simplu, doar în virtutea faptului că
te-ai născut. Trebuie să lupți pentru ea.
O împunge jucăuș cu degetul în burtă, dar Arsinoe îi dă peste
mână.
— Oricum, nu cred că vreau să fiu încoronată.
Madrigal se sprijină pe coate în iarbă și plesnește din limbă,
adică e mare păcat. Alungă ultimii fluturi care mai rămăseseră pe
hainele ei – pe hainele ciudate de pe continent: cizme înalte de
piele, cu toc înalt și pantaloni strâmți.
— Caragh și mama vor să te cocoloșească, adaugă ea. Să fii
fericită până când o să-ți vină vremea. Vor să te trateze ca pe o
ratată. Ca și cum ești deja moartă.
— Moartă?
Jules se ridică în fund.
— Asta se întâmplă cu reginele care pierd. Sunt ucise. Dar nu
dispera.
Madrigal pune o mână pe obrazul lui Jules, iar cu cealaltă o
ciupește pe Arsinoe.
— E timp destul ca să te pregătești. Să devii mai puternică. Să
fii învingătoare. Iar acum sunt eu aici, și te voi ajuta.
 Caragh și Matthew merg pe cărarea lungă de pământ care duce
spre casa Milone. E o plimbare plăcută, pe răcoare, datorită
stejarilor care își întind crengile peste cărare, dar Matthew e tot
tăcut. A fost tăcut toată după-amiaza.
E finalul verii, luna august e pe sfârșite și gândurile tuturor se
îndreaptă spre toamnă și spre sărbătoarea Culesului Lunii. E o
perioadă dificilă pentru naturaliști, pentru că harul lor cântă de
bucurie la gândul recoltei, dar și tremură la apropierea umbrei
iernii. În unii oameni tremură așa de tare, încât e ca și cum în ei
ar fi ceva ce vrea să evadeze. Pentru o fată stearpă din familia
Milone este vremea în care poți să-ți pierzi mințile, fiindcă peste tot
pe insulă încep să se vadă burțile umflate de sarcinile de la
Beltane. Matthew știe asta. Caragh bănuiește că a fost tot timpul
conștient de asta, pentru că tot timpul a conștientizat nevoile ei.
Cum a știut că va avea nevoie de el în ziua cu revendicarea de la
Black Cottage. Cum a știut că acest final de anotimp e primul care
îi frânge inima. În toți ceilalți ani, o avea pe Jules.
Briza mișcă frunzele, deasupra, iar Aria, cioara, se repede la
Juniper și croncăne tare, făcând ogarul să latre și să- și încre țească
pielea de pe spate. Încearcă să muște pasărea în zbor, dar cioara
s-a ridicat deja sus, departe de pericol. Lui Caragh i se strânge
inima când aude râsul lui Madrigal, și i se strânge și mai tare
când se întoarce și îi vede pe Jules, Joseph și Arsinoe mergând
împreună cu ea.
— Caragh Milone, spune Madrigal. Ce ai de gând cu băiatul
ăsta?
— Ar trebui să-ți supraveghezi cioara, intervine Matthew, iar
Madrigal țopăie până la el.
Părul ei lung și castaniu îi șterge umerii lui Matthew și degetele
ei alunecă pe brațele lui. Chiar și când e obraznică arată ca o
zână. Zbor și strălucire. Aripi diafane.
— Întotdeauna îmi supraveghez cioara. La fel cum își
supraveghează Caragh câinele.
Îl bate pe Juniper pe nas și se uită din nou la Matthew.
— Îmi amintesc de tine, Matthew Sandrin. Doamne, ce ai
crescut!
Caragh se uită la Matthew peste umărul surorii ei. El se uită
țintă la Madrigal, cu aerul că o detestă, dar tot se uită țintă.
Madrigal i-a făcut mereu pe oameni să o privească țintă.
 — Mergem acasă împreună? întreabă Madrigal. Dacă puteți să
țineți pasul.
Se răsucește și copiii pornesc după ea ca și cum ar fi trași de o
lesă nevăzută. Jules nici măcar nu se uită la Caragh. Niciunul nu
se uită. Nu mai sunt ștrengarii aceia obișnuiți.
— Stai, Madrigal! spune Caragh. Copii, lua ți-o voi înainte! Vă
ajungem din urmă.
Cei trei copii pornesc la drum posomorâți, și Caragh simte o
încordare în ei. O spaimă.
— Ce mai e? întreabă Madrigal, dând ochii peste cap.
— Ce le-ai făcut? Jules pare că e gata să ofilească florile.
— Nu le-am făcut nimic. Am chemat fluturi și am făcut iarba să
crească. Arsinoe n-a făcut să crească nimic. N-o să reziste prea
mult, să știi, dacă o să vă purtați așa cu ea. Va fi moartă din clipa
în care se va încheia Revelarea.
— Nu le-ai vorbit despre asta?
— Sigur că nu.
— Madrigal, sunt prea mici. Nu e pregătită.
Madrigal își încrucișează brațele la piept. Trecuseră mai bine de
doi ani de când Arsinoe nu mai pomenise de surorile ei. Probabil
amintirile se șterseseră. Dar chiar dacă s-au șters, e tot o copilă. O
regină prea mică pentru a începe să-i vorbești despre ucideri.
— De ce iei tu decizia?
Madrigal o privește chiorâș.
— Nu ești mama. Tu nu ești mama nimănui. Și dacă e ca regina
să aibă un gardian, e limpede că acela trebuie să fie Jules a mea.
Nu mai spune nimic. Se întoarce și pornește pe cărare cu pa și
ușori.
Nici Caragh, nici Matthew nu se mișcă înainte ca Madrigal să
dispară. Caragh își încleștează pumnii. Îi vină să sară în sus și să
urle.
— Are impresia că poate să vină aici și să întoarcă totul cu
susul în jos! Vine, strică și pleacă. Asta face ea. Și niciodată nu
observă consecințele!
Matthew o prinde cu brațul de mijlocul tremurător.
— Ești tot mătușa ei, spune el. Jules tot te iubește. Întotdeauna
te va iubi.
I se formează un nod în gât când vorbește el. Știe asta. Știe că e
nerecunoscătoare când respinge ideea că este doar mătu șa lui
Juillenne, după ce a crescut-o timp de șase ani. Când vrea ca
Jules să alerge la ea, nu la Madrigal, atunci când o să cheme
primul ei pește mare, sau când o să viseze urât.
— Du-te acasă, Matthew, spune Caragh.
— Poftim? De ce?
— Fiindcă ăsta-i primul lucru stupid pe care mi l-ai zis
vreodată.

Zile și nopți la rând, vechile povești cu regine o hăituiesc pe

Jules în fiecare clipă. Auzise poveștile până atunci – pove ști crude
și fascinante, cu otrăvuri și lupi și focuri. Dar erau doar pove ști.
Chiar și când Arsinoe a venit la ei, iar apoi a devenit reală, mintea
ei de copil nu putea să conceapă ideea că, într-o bună zi, Arsinoe
va face parte dintr-o astfel de poveste. Joseph încearcă să-i
distragă atenția, dar nici măcar el nu o poate face să nu se mai
îngrijoreze.
— Mama ta probabil glumea. Ca să ne sperie. Cum e la focurile
de la Culesul Lunii, spune Joseph. Și chiar dacă nu glumea,
Arsinoe e puternică.
O împinge pe Arsinoe, care stă în picioare lângă el, până când
aceasta se dezechilibrează, doar ca să demonstreze că e așa.
— Eu nu aș vrea să mă lupt cu ea.
Dar nu e doar o luptă. Arsinoe și Joseph preferă să nu știe.
Preferă să uite prostiile pe care le-a rostit Madrigal și să se bucure
din nou de vară. Să le crezi însemna că e greu. Însemna ni ște
lucruri pentru care nu erau pregătiți.
Însemna să crești.
Mai târziu, în seara aceea, când Jules îngenunchează pe
covorul de lângă fotoliul bunicului Ellis, nu știe prea bine ce ar
vrea să audă. Știe doar că trebuie să afle unde e adevărul în toate
poveștile acelea.
— Bunicule, spune ea, răsucind pe degetul arătător un fir din
ghemul lui moale. Ce o să se întâmple cu Arsinoe?
El se uită în jos la ea, prin lentilele ochelarilor. Spre deosebire
de alți oameni mari, el nu-i zice că nu se întâmplă nimic. El nu
minte.
— Ai auzit ceva, nu? întreabă el.
— Mă gândeam doar la poveștile vechi. Poveștile cu regine. Și
Arsinoe e regină. E o regină ca acelea din povești?
— Ești încă mică, Jules, și o să-ți fie greu să înțelegi asta. Dar
cum Ascensiunea se apropie, o să auzi tot felul de lucruri. Despre
întrecerea reginelor. Despre felul în care își iau coroana. Lumea o
să înceapă să spună mai multe pe măsură ce Arsinoe crește.
Tonul lui e liniștit. Ascensiunea nu e ceva nou. Moartea
reginelor nu e ceva nou. Brusc, Jules se simt profund rușinată de
tinerețea și de ignoranța ei. De incapacitatea ei de până acum de a
înțelege adevărul. Chiar și știindu-l, i se pare imposibil, când
singura moarte de care știa era moartea animalelor sau a
bătrânilor. A pescarilor pierduți pe mare, a oamenilor doborâ ți de
o boală sau de un accident. Dar moartea nu poate s-o atingă pe
Arsinoe, care e tânără și grijulie. Care i-a devenit cea mai bună
prietenă și soră vitregă.
— Chiar trebuie să facă asta? întreabă Jules. Nu poate s-o facă
altcineva?
— Nu. Nu o poate face decât ea. Arsinoe e regină, Jules. E
specială. Stă în firea ei, o să vezi. E rostul ei.
În noaptea aceea, întinsă în pat, cu Arsinoe sforăind în cealaltă
parte a camerei, Jules nu își poate scoate din minte cuvintele
bunicului Ellis. Să ucidă sau să fie ucisă. Ăsta e rostul ei. E firea
ei. Dar asta nu e corect. N-are cum să fie.
— O să găsesc o cale să am grijă de tine, Arsinoe. Te voi
proteja. Promit!

După încercarea lui Arsinoe de a evada

Doi ani mai târziu

Indrid Down

Prostuța de regină naturalistă a vrut să fugă. Ea, o odraslă de-a

familiei Milone și un băiat din Wolf Spring au fost găsi ți rătăcind
prin ceață, într-o bărcuță jalnică, furată. După ce-au fost prin și,
au fost aduși în lanțuri și închiși, împreună cu Cait Milone și toată
familia ei.
— Au ajuns deja? întreabă Natalia, mergând repede cu
Genevieve spre sala în care urmează să aibă loc judecata. Păcat.
Trebuia să-i mai lase să zacă puțin în celulă.
— Membrii consiliului sunt prea nerăbdători să-i pedepsească,
răspunde Genevieve.
— Atunci s-ar putea să fie dezamăgiți. Nu putem s-o pedepsim
pe regină. Reginele nu pot fi atinse decât după Revelare, iar ea n-
are decât unsprezece ani. Oamenii de pe insulă vor interpreta
fapta ei ca pe o simplă prostie copilărească.
Unii chiar o vor admira pentru spiritul rebel. Alian țele de pe
insulă au început să se schimbe. Natalia a sim țit asta încă de
când regina elementală a arătat un har așa de puternic. Toxicii,
familia ei, conduseseră cu pricepere insula. Dar fuseseră la putere
prea mult timp. După trei regine toxice, e ușor ca insula să devină
agitată.
Natalia și Genevieve urcă scările și intră năvalnic pe u șa sălii de
sus. Încăperea e vastă și dă într-un balcon cu balustradă, din care
se văd curtea și acoperișurile caselor din portul Bardon. Membrii
consiliului ei, care e al ei, în sfâr șit, nu al mamei ei, stau în
picioare în grupuri mici, cu batistele lor de mătase și cu fustele lor
mov-închis. Dacă odată era plin doar de toxici bătrâni – cu
excepția vărului ei, Lucian, și a Paolei Vend, care vine din cea mai
puternică familie de toxici din Prynn – acum consiliul e plin de
tineri: fratele Nataliei, Antonin, și sora ei, Genevieve. Veri șoara lor
mai mică, Allegra. Tânărul și volubilul toxic Lucian Marlowe.
În mijlocul încăperii, ținuți în genunchi pe covorul rotund și
roșu, se află regina naturalistă și complicii ei. Încă sunt copii în
ochii ei, cu toate că regina și Juillenne Milone se uită amândouă
urât la ea, cu o lipsă de teamă prostească. Natalia ar putea s-o
otrăvească pe micuța Milone. Și pe băiat. Au comis o infracțiune
gravă, și i-ar plăcea la nebunie să îi dea pe cei doi lui Katharine,
să exerseze pe ei.
În timp ce cugetă la asta, se uită la Juillenne Milone și e gata să
tresară. Privirea fetei e atât de intensă, încât trebuie că-i cite ște
gândurile.
— Doresc să vorbesc, începe Cait Milone.
A trecut mult timp de când Natalia a văzut-o ultima oară, dar
pare la fel de dură și de mândră ca întotdeauna.
— Atunci, vorbește, o îndeamnă Natalia. Deși nu știu ce crezi că
poți să spui.
Totuși ascultă pledoaria lui Cait, în măsura în care Cait e
capabilă să pledeze, și apleacă urechea cu compasiune la lacrimile
mamei băiatului, o femeie pe nume Annie Sandrin. Însă mai mult
privește. Se uită cum cele două femei mai tinere din familia Milone
se țin de spătarul scaunelor, și nu de mână. Vede spinarea
încovoiată de vinovăție a soțului lui Cait. Chipurile tulburate și
palide ale bărbaților din familia Sandrin, care se minunează cum
de a ajuns băiatul lor să fie amestecat într-o treabă de regine.
Și se uită la regină. La Arsinoe. S-a făcut înaltă și deșirată în cei
cinci ani de când a plecat de la Black Cottage. Părul e tuns scurt,
cu vârfuri inegale, și nu e o frumusețe, ca regina ei, Katharine,
sau cum se spune că ar fi elementala regină Mirabella. Are o fa ță
obișnuită, cu o gură mică, cu colțurile gurii trase în jos, iar
iscoadele consiliului din Wolf Spring spun că harul ei încă nu s-a
arătat.
Nataliei îi pare o pradă ușoară.
— Natalia?
Genevieve o trezește din reverie. Aparent, pledoaria și
lamentațiile au luat sfârșit.
— I se dă voie și reginei să vorbească? întreabă Cait.
— Nu e nevoie să lăsăm copiii să vorbească, intervine vărul
Lucian.
— Dar eu vreau să vorbesc.
Capetele se întorc când Arsinoe se ridică în picioare.
— Atunci, desigur, regină Arsinoe, spune Natalia. Te vom
asculta.
— Ei nu sunt vinovați cu nimic.
Arsinoe face un gest către fata Milone și băiatul brunet.
— A fost ideea mea. Eu le-am spus s-o facă. I-am obligat să mă
ajute.
Natalia nu o crede deloc. Dar se va preface că o crede. Oricum,
probabil ar cere prea mult de la Katharine, să otrăvească doi copii
atât de apropiați de vârsta ei.
— Dacă e adevărat, atunci nu vor muri.
Natalia se uită la cei doi, băiatul, speriat și spăsit, iar fata
Milone, tot sfidătoare. Totul e sfidător la ea, mai pu țin felul
disperat în care ține mâna băiatului.
— Joseph Sandrin va fi exilat pe continent până va ajunge la
majorat sau până când vom considera noi că se poate întoarce.
Regina Arsinoe rămâne cu gura căscată, dar Juillenne Milone
începe să țipe, și toți membrii familiei fac un pas înainte, ca și cum
ar vrea s-o liniștească.
— E cam temperamentală, Cait, remarcă Natalia. Pari aproape
speriată!
Ridică bărbia spre Juillenne.
 — Fata Milone e condamnată la Black Cottage. Își va ispă și
fărădelegea servind ca viitoare moașă pentru coroană.
— Nu!
Arsinoe și băiatul încep să plângă și o iau în bra țe pe Juillenne.
Una dintre tinerele femei din familia Milone se prăbușește în
scaun. Cealaltă se repede prin bariera de gardieni și, înainte ca
Natalia s-o poată opri, se agață de mâneca ei.
— Te rog! spune ea. Lasă-mă să mă duc eu în locul ei.
— Ar trebui să te bucuri. Putea să fie moartă. Și sunt multe
preotese care ar fi fericite pentru o astfel de sentință. E o cinste
mai mare decât merită.
— E doar un copil. Nu aveți milă deloc? Familia Arron este într-
adevăr atât de rea?
Natalia se uită la consiliul ei de toxici. Resentimentele
oamenilor față de ei sunt tot mai mari pe zi ce trece. Atât de mari,
că s-ar putea să fie nevoită să dea afară pe câ țiva dintre ei și să
numească noi membri, cu haruri diferite. Un războinic, poate.
Sau chiar pe cineva lipsit de har. Asta ar trebui să-i lini ștească pe
oameni.
— Prea bine, spune ea, și oftează. Așa vom face.

Katharine aleargă s-o întâmpine pe Natalia chiar din clipa în

care intră pe ușa din față, așa cum face de multe ori, când nu se
simte rău de la pregătirea cu toxine. Natalia î și reține un zâmbet și
își scoate mănușile încet, înainte să ia paharul rece cu suc otrăvit
de pe tava de argint ținută de Edmund. Katharine pare că e gata
să explodeze stând acolo, cu mâinile tremurătoare, împreunate
peste fusta neagră și cu gleznele legănându-se într-un soi de dans
ciudat.
— Da, Kat? zice Natalia în cele din urmă, iar Katharine o ia de
mână.
— Mi-au spus că s-a întâmplat ceva! Ceva cu regina Arsinoe!
Genevieve îi surprinde privirea Nataliei când trece pe hol.
— O să vorbesc din nou cu servitorii legat de bârfe.
Natalia dă din cap. Amintirile lui Katharine au început să se
estompeze. Nu mai există un pericol foarte mare să i se vorbească
despre Arsinoe, sau chiar despre Mirabella. Acum sunt doar ni ște
nume pentru ea. Rivale. Cu toate că au discutat despre asta doar
în linii mari, Katharine știe că celelalte regine trebuie să fie ucise,
și, după încă cinci ani de pregătire, înarmată cu un har toxic
puternic, va fi gata s-o facă.
— Nu a fost vina servitorilor, o corectează repede Katharine. Am
tras cu urechea.
— Ai tras cu urechea.
Genevieve se strâmbă.
— Mai degrabă ai rămas atâta timp tăcută, încât au uitat că e ști
acolo, șoricelule. O să vorbesc cu ei.
Îi atinge brațul Nataliei și pleacă. Natalia i-a dat surorii ei abia
de curând un loc în consiliu, dar se pare că a responsabilizat-o.
Sau cel puțin nu mai pare nici pe jumătate la fel de frivolă precum
era înainte.
— Ce a făcut regina Arsinoe? întreabă Katharine. Ei spuneau
că uram să fie pedepsită. Că tu o s-o pedepsești.
— A încercat să plece de pe insulă.
— Dar reginele n-au voie să părăsească insula.
— Nici măcar nu cred că a fost vina ei.
Natalia oftează.
— Cu siguranță nu a fost ideea ei. A fost convinsă de
naturaliștii aceia stupizi. Niciodată n-au fost potrivi ți ca gardieni.
— Nu ca tine.
Katharine se uită în jos. E așa de sfioasă! A șa de dulce! Ar
trebui să scoată sfiiciunea asta din ea, dar Natalia nu se poate
încă hotărî s-o facă. Sau poate știe că ar fi imposibil. Katharine va
fi întotdeauna fata blândă și recunoscătoare, de care trebuie să ai
mereu grijă.
— Deci ai fost blândă cu ea? Dacă nu a fost vina ei?
— Da.
— Dar ai pedepsit-o?
— Da.
Natalia întinde mâna și atinge obrazul palid al reginei.
— Voi avea mereu grijă de toate, Kat. Dacă vei fi obosită, eu voi
fi plină de energie. Dacă vei fi slabă, eu voi fi de două ori mai
puternică. Voi apăra eu coroana pentru tine.

Rolanth

— Regină Mirabella, ți-am adus ceva.

 Luca își dă jos gluga pelerinei subțiri de călătorie, iar regina
lasă deoparte cartea și se repede în brațele deschise ale Marii
Preotese. Aceasta o îmbrățișează strâns pe fată și se trage înapoi,
ca să-și scoată mănușile. Toamna a venit devreme în Rolanth, ora ș
situat mult spre nord, cu vânturi reci printre brazi și peste falezele
de bazalt. În capitala Indrid Down, de unde a venit, oamenii încă
se mai bucură de ultimele zile căldu țe de vară, iar schimbarea de
climă i-a adus Marii Preotese dureri de încheieturi. Îi va lua ceva
timp să se obișnuiască cu vremea asta din Rolanth.
— Mă bucur doar că te-ai adus pe tine, spune Mirabella și îi
sărută mâinile. Dar mie ce mi-ai adus?
— Prăjituri cu anason glazurate.
Luca le ridică, într-o cutie frumoasă cu dungi, și Mirabella le ia.
Miroase cutia.
— Mă gândeam să le servim la ceai. Dar, mai întâi, ce e mai
important. Trebuie să-ți povestesc ce s-a întâmplat cu sora ta,
regina Arsinoe.
Zâmbetul Mirabellei se șterge. Relația lor a progresat mult de la
momentul în care spiritele apei o sufocau pe Luca. Mirabella nu
mai e un pericol. Nu mai e ținută în pivniță, de frică. Dar regina e
încăpățânată. Cel puțin la fel de încăpățânată pe cât e de
puternică, iar asta o face să fie cea mai încăpă țânată fată de pe
insulă.
— Trebuiau să-și dea seama că va da de necazuri. Trebuiau s-o
păzească mai bine. Chiar nu o cunosc deloc?
— O cunosc și țin la ea, spune Luca. Am văzut asta.
Luca o ia de braț și începe să se plimbe cu ea prin curtea
templului din Rolanth. Odată cu trecerea anilor, a ajuns să o
îndrăgească pe regina elementală. Mai mult decât s-o
îndrăgească. A ajuns s-o iubească, iar favoritismul arătat de
Marea Preoteasă nu poate fi negat. Dar favoritismul Marii Preotese
nu e același lucru cu favoritismul templului. A șa i-a spus Nataliei
Arron când femeia a înfruntat-o, în cele din urmă. Nu va uita
niciodată expresia de pe fața Nataliei, când i-a spus că va pleca
din Indrid Down ca să stea la Rolanth cu regina.
— Care a fost pedeapsa? întreabă Mirabella când trec de altar și
intră în sala boltită, cu pictura murală unde e reprezentată regina
Elo, care respira foc, și unde se pot adăposti de vânt. A fost atât
de aspră cum credeai tu?
 — Nu. A fost o demonstrație rară de milă a clanului Arron. Exil
pe continent pentru băiat.
Face o pauză când Mirabella își duce mâna la gât.
— Și exil de un alt fel pentru fată. La Black Cottage, ca viitoare
moașă. Dar se pare că în locul ei se va duce mătu șa, așa că regina
Arsinoe își poate păstra prietena.
Mirabella expiră. După prima lor întâlnire de la lacul Starfall,
Luca nu știa dacă poate fi controlată. Dar cheia îmblânzirii
Mirabellei a fost delicatețea. Nu să încerce să-i scoată din cap
gândul la surorile ei, ci să o ajute să le în țeleagă. Să o educe ca pe
o regină și să o facă să fie pe deplin devotată zei ței. Să o facă
servitoarea zeiței.
Sara Westwood încă mai speră, prostește, că într-o bună zi
Mirabella va uita, așa cum fac celelalte regine. Dar Mirabella nu
va uita niciodată. Poate pentru că e o regină a șa de rară, cu o
putere atât de mare, iar amintirile sunt felul în care zei ța a ales să
o testeze. Sau poate pentru că surorile i-au rămas întipărite în
minte după ce a stat închisă într-o pivniță întunecată trei ani
extrem de lungi.
Va fi nevoie de mult timp și de mai multă educa ție, dar
Mirabella va fi regina de care insula are nevoie. Ea este aleasa.
Luca știe asta, la fel de sigur cum a știut orice altceva din clipa în
care și-a luat brățările și a intrat în templu.
— Ești la fel de sălbatică.
Luca întinde mâna și dă la o parte de pe umăr o șuvi ță
încurcată din părul ei negru și lung.
— Ai ieșit în vânt și ai alergat iar cu Bree pe Shannon's
Blackway?
— Doar înainte de rugăciunea de dimineață. Eram amândouă
așa de agitate, așteptând să te întorci.
— Haide, atunci. Și eu sunt agitată, după câteva zile petrecute
în trăsură. Vrei să te plimbi cu o bătrână în jos, spre ora ș? Pe
cărarea cu brazi?
— Desigur, Mare Preoteasă.
Mirabella îi oferă brațul. Luca nu are nevoie de un bra ț de
sprijin, de fapt. Nu încă. Picioarele ei bătrâne sunt încă tari și nu
dau semne că o vor trăda ani buni de aici înainte.
Dar e bine pentru regină să se considere utilă. Precum o
îngrijitoare. Coboară pe cărarea cu brazi, pe colinele care se înal ță
deasupra orașului Rolanth. Nu foarte departe, speră Luca, fiindcă
la întoarcere n-o să fie chiar așa de ușor, dar, din fericire, chiar
după a treia cotitură, dau peste o procesiune funerară.
— Ce e aici? întreabă Luca și ridică brațul.
Trăsurile drapate în roșu încetinesc și opresc, iar caii se
încordează pe panta dealului când vizitiii pun frână. Trei trăsuri
simple, cu pânze de lână vopsită în roșu, nu ceva elegant ca
mătasea sau măcar muselina. Sunt oameni de-ai locului, din
Rolanth. Negustori sau țesători. Luca nu știe precis. Știe doar că
unul dintre ei a comis o fărădelege, iar pentru asta a fost
condamnat la moarte prin otrăvire.
O femeie coboară din prima trăsură și îngenunchează imediat în
fața Lucăi. E înveșmântată toată în roșu și obrajii îi sunt brăzda ți
de lacrimi.
— Mare Preoteasă, vrei să ne binecuvântezi?
— Desigur, desigur, acceptă Luca, în timp ce Mirabella privește
scena. Dar ce s-a întâmplat?
— Băiatul meu cel mare a fost executat pentru furt, răspunde
femeia. Consiliul Negru e crud. Nesimțitor. L-au torturat cu
poțiunile lor îngrozitoare!
Femeia începe să plângă și Mirabella îi atinge umărul.
— Pentru furt? întreabă regina. Dar asta e monstruos! Să omori
pe cineva pentru furt!
Într-adevăr, monstruos. Dar și neadevărat. Luca știe că băiatul
a fost judecat pentru crimă, așa cum știa că alaiul lui de
înmormântare va trece pe aici, pentru ca trupul lui să primească
binecuvântare la templu, înainte să fie ars pe falezele Blackway.
Se apropie de cea de-a doua trăsură, dricul în care se află
cadavrul băiatului, și spune, deși știe foarte bine că va veni după
ea:
— Mirabella, stai deoparte!
Luca deschide ușa. Cadavrul e acoperit cu o pânză ro șie și
parfumat, ca să acopere mirosul de putreziciune. Dar mirosul
persistă, după atâtea zile petrecute pe drum, de la Indrid Down.
Ridică bărbia și dă pânza la o parte.
În spatele ei, Mirabella își înăbușă un strigăt.
E numai răni. Bășici sparte și roșii și urme adânci de unghii
furioase lăsate de propriile lui degete, în încercarea de a scoate
otrava din el. Luca o lasă pe regină să se mai uite câteva clipe, dar
îl acoperă pe băiat, înainte ca ea să înceapă să plângă. La urma
urmelor, e încă mică. N-are nici doisprezece ani.
 Luca are grijă ca fața să îi rămână netulburată când se întoarce
spre mama îndoliată, care trebuie că e într-adevăr mama lui, sau
cel puțin o actriță foarte talentată. Își așază mâinile pe umerii
femeii și o ridică în picioare.
— Binecuvântat să fie fiul tău care se întoarce în împără ția
zeiței!
Luca își lipește degetul mare de fruntea femeii.
— Binecuvântată să fii și tu! Binecuvântată să fie familia ta!
— Nu e drept! plânge femeia. Consiliul Negru! Otrăvitorii!
— Știu. E îngrozitor. Dar nu va rămâne așa. Următoarea regină
va schimba asta.
— Trebuie, spune femeia. Nu se mai poate așa. Nu mai putem
suporta.
Luca se întoarce întristată spre Mirabella, care are ochii mari și
strălucitori. Regina ține capul sus, furioasă, dar și oripilată, exact
cum vrea și Luca.
— Voi schimba asta, spune Mirabella. Promit că o voi schimba!

Epilog
Wolf Spring
Doi ani mai târziu

Arsinoe și Jules merg prin poiana de lângă iazul Dogwood. Nu le

supraveghează nimeni. Nu au escortă. Nici măcar nu au spus
cuiva unde se duc sau când se vor întoarce acasă. Arsinoe credea
că după cele întâmplate, după ce Jules și Joseph au furat barca
aceea și au încercat să plece cu ea de pe insulă, vor fi păzite zi și
noapte. Dar se întâmplă exact contrariul, de parcă abia de le
observă cineva.
De când Caragh a plecat la Black Cottage și Joseph a pornit cu
o corabie spre locul exilului, atâta tristețe emană din casa familiei
Milone și din tot satul, încât ai senzația că inimile oamenilor și-au
încetinit bătăile.
— Ce vrei să faci? întreabă Arsinoe. Să pescuiești? Să înoți? Apa
e încă destul de caldă. Să cauți fructele care au mai rămas în
valea lui Pace?
— Sigur, răspunde Jules.
Dar nu precizează ce vrea. Nu e nicio înflăcărare în vocea ei, cu
toate că se întoarce spre Arsinoe și îi zâmbește. Draga de Jules. A
făcut tot ce a putut să-i arate lui Arsinoe că nu o învinuie ște. Dar
învinovățirea lui Jules nu contează. Arsinoe știe că ceea ce s-a
întâmplat cu Caragh și cu Joseph a fost din vina ei. Au fost
pedepsiți pentru că au încercat să o salveze pe ea.
Noaptea târziu, când stă întinsă în pat, în camera pe care o
împarte cu Jules, Arsinoe tot se mai gândește la ziua aceea din
capitală. La expresia de pe fața Nataliei, când i-a exilat pe Joseph
și pe Caragh. Cât îi urăște pe cei din familia Arron, pe to ți, cu
părul lor de un blond rece și privirile lor poruncitoare. Ar vrea să
le distrugă viața, așa cum și ei au distrus via ța lui Jules și a
familiei Milone. Încă nu știe cum va face asta, dar are timp.
Ascensiunea reginelor începe abia peste trei ani.
— M-am plictisit de aceleași cărări, rostește Jules pe
neașteptate, și se oprește în loc. Hai să mergem în pădure. În
pădurea din nord-est.
— Bine.
Lui Arsinoe nu îi place pădurea din nord-est. E întunecoasă și
prea deasă. Jivine mari trăiesc în ea ferite de zgomotele și de
oamenii din oraș, și de câte ori se duc acolo aud multe dintre ele,
călcând greoi sau foșnind prin tufișuri, aproape de ele. Desigur că
lui Jules nu-i spune asta. Ar fi cele mai ne-naturaliste cuvinte
rostite vreodată de un naturalist.
Jules o conduce tot mai adânc în pădure, și merge atât de
repede, încât e posibil să fi uitat că e și Arsinoe cu ea. Arsinoe nu
mai vede soarele de pe cer, și toată lumina pare să fie înclinată.
Din când în când, Jules se oprește, adulmecă aerul și ascultă, dar
Arsinoe nu aude decât șoapta frunzelor și bâzâitul slab și enervant
al insectelor. Unde sunt păsările? De ce Aria, familiarul lui
Madrigal, nu bate din aripi, undeva, sus, croncănind pe crengi?
— Uite.
Jules îi arată cu mâna.
Fără ca Arsinoe să bage de seamă, au ajuns la un lumini ș.
Razele soarelui cad pe o întindere lungă de iarbă verde și mu șchi și
tufișuri cu frunze lucioase, cerate. În mijloc e o piatră mare,
netedă, înaltă cât să te poți urca pe ea.
— N-am mai văzut asta niciodată, remarcă Arsinoe.
Jules nu răspunde. Chipul ei este încordat de concentrare, iar
ochii ei, unul verde și unul albastru, se uită țintă la piatră. Î și
șterge câteva picături de transpirație de deasupra buzei de sus.
Câteva șuvițe din părul șaten și ondulat au scăpat din cozi, și arată
la fel de sălbatică precum e totul în pădurea asta.
Se apropie de piatră. Arsinoe o urmează și se uită la ea cum se
cațără pe piatră. Jules se uită în jur, dar piatra nu o face să pară
chiar atât de înaltă, și cu siguranță nu destul de înaltă ca să vadă
peste vârful copacilor.
— E o piatră ciudată.
Arsinoe își lipește mâinile de piatra netedă și caldă de la soare.
— Atât de dreaptă și de netedă! Crezi că a fost ceva înainte? O
bucată din ceva vechi?
Jules se uită în jos la piatră.
— Eu cred că… dacă mai venim aici, n-o s-o mai găsim.
Arsinoe înghite în sec, simțind un fior care o străbate din vârful
capului până în capătul șirei spinării. Ca să ascundă senza ția, se
urcă pe piatră lângă Jules.
— Hai să… să mai stăm puțin aici, propune Jules, și se așază pe
piatră. Nu-mi vine să mă întorc acasă.

Cu căldura pietrei în spate și cu lumina blândă a soarelui pe

față, nu durează mult până când Jules și Arsinoe adorm. Când
Jules se trezește, se smulge dintr-un vis frumos, pe care nu și-l
amintește foarte bine, însă era ceva cu râsete și cu căldură. Se
gândește că e posibil ca și Joseph și Caragh să fi fost în el.
În tufișurile din stânga, sub umbra coroanelor copacilor,
foșnește ceva, așa că Jules se ridică în fund. Întinde bra țul spre
regină, gata să o apere sau să-i spună să fugă. Jules nu pare
cine-știe-ce, cu picioarele ei scurte și cu ochii ei ciuda ți, dar este
curajoasă. Nu va ezita să lupte pentru Arsinoe. Nu îi e teamă că
va fi rănită.
Dar după o clipă, neliniștea ei se împrăștie. Se transformă într-o
senzație de calm profund. De pace. Tufișurile și ferigile foșnesc iar,
și Jules așteaptă, ținându-și respirația.
Puiul pufos de pumă iese prudent la lumină. Clipește din ochi și
e așa de mic, încât ochii lui încă mai au o tentă albastră, iar labele
îi sunt mari și pufoase. Blana tot mai are petele acelea de pui.
În locul lui Jules, oricine altcineva s-ar teme, pentru că dacă
apare un pui de pumă, mama lui nu poate fi departe. Dar când
Jules și puiul se uită unul la celălalt, ceva pare că se a șază la
locul lui.
 — Camden, rostește Jules, iar micul pui o ia la fugă voios prin
poiană și îi sare în brațe.

Regina-Oracol

Nici apariții și nici sunete

Nici vini nu s-au găsit
Trădări – absolut niciuna

Dar toți la rând aveau

Să moară-n acea zi
Pentru Elsabet, nebuna

Din Cântecul Oracolului Nebun

Prolog

Într-o zi caldă de vară, regina Mirabella stătea pe treptele din

față, la Black Cottage, la picioarele moașei Willa, care îi împletea
părul. Surorile ei mai mici – regina Arsinoe, cu doar câteva minute
mai mică, și regina Katharine, mai mică decât ea cu o jumătate de
oră – se jucau împreună în curte.
— E bine că pe negru nu se văd urmele de iarbă, a comentat
Willa când Katharine s-a împiedicat și s-a rostogolit pe jos, cu
rochia neagră fâlfâind prin aer.
— Ha, ha! a necăjit-o Arsinoe.
Ochii mari ai lui Katharine au început să lucească, înotând în
lacrimi. Mirabella a tușit ușor, iar Arsinoe s-a uitat la ea cu un aer
vinovat. Apoi a oftat și s-a dus s-o ajute să se ridice pe sora lor
mai mică.
— De ce nu le spui niciodată să se poarte frumos? a întrebat
Mirabella.
— Le spun să fie politicoase.
Willa separa părul micii regine cu mișcări blânde.
— E așa de lung acum! Așa de lung și de lucios! Când vei fi
regină, să-l porți desfăcut și să nu-l acoperi niciodată cu voal.
 Mirabella și-a stăpânit impulsul de a-și smuci capul din mâinile
ei. Chiar și la cinci ani, știa că a te purta frumos și a fi politicos nu
e același lucru, deși n-ar fi putut explica precis de ce.
Jos, în iarbă, Arsinoe și Katharine începuseră din nou să se
alerge. Râdeau cu respirația tăiată, și când n-au mai putut să
râdă, Katharine a început să cânte un cântec pe care Willa le
învățase în dimineața aceea.
— Nici apariții și nici sunete, nici vini nu s-au găsit, trădări –
absolut niciuna!
— Dar toți la rând aveau să moară-n acea zi, pentru Elsabet,
nebuna! a încheiat Arsinoe cântecelul și a ridicat un bă ț pe care îl
purta ca pe o sabie.
Katharine a scos un țipăt și a luat-o la fugă.
— De ce ne-ai învățat cântecul acesta? a întrebat-o Mirabella.
Era un cântec de regine, povestea ultimei regine-oracol, dar
Mirabellei nu-i plăcea.
— Toți oamenii de pe insulă știu povestea oracolului nebun. Mai
ales o regină.
— E doar un cântec.
— Cântecele păstrează istoria. Ca oamenii să-și aducă aminte.
Willa a coborât vocea, iar Mirabella știa că ceea ce urmează e
doar pentru urechile ei.
— Se spune că harul previziunii, pe care îl avea regina Elsabet,
s-a întors împotriva ei. Că a făcut-o să-și piardă min țile și, într-o
criză de paranoia, a poruncit executarea oamenilor din trei case.
— Ce-i aia paranoia?
— Când ți-e frică sau ești convins de ceva ce nu există.
— Și ei erau siguri că ea s-a înșelat?
— Erau siguri. Și pentru crima ei, regina Elsabet și-a petrecut
ultimii douăzeci de ani de domnie închisă în Turnul de Vest din
Volroy. Iar acum nu vom mai avea niciodată regine cu harul
previziunii.
Mirabella a înghițit în sec. Știa de ce. Pentru că toate tripletele
născute cu harul previziunii erau înecate.
— Totul, din pricina ei?
Willa a privit în jur și-a chicotit văzând expresia dezolată de pe
chipul Mirabellei.
— Nu te mai frământa așa! S-a întâmplat demult!
— Cât de demult?
 — Demult, tare demult. Chiar înainte de venirea ce ții, ca să ne
protejeze. Regina Elsabet a domnit pe când insula Fennbirn încă
făcea parte din lume. Pe atunci, porturile erau pline de corăbii din
țări precum nobila Centra, bogata Valostra sau războinica
Salkades.
Centra, Valostra, Salkades. Nume pe care Mirabella le mai
auzise în învățăturile Willei. Dar nu prea des. Numele acelea se
pierduseră în ceață. Acum, toate însemnau continentul. Ca și cum
n-ar fi existat.
— Să stai închis vreme de douăzeci de ani e mult, a murmurat
Mirabella, iar Willa a sărutat-o pe creștet.
A simțit o smucitură ușoară spre vârful părului și o coadă
împletită a apărut pe umărul ei.
— Nu te mai gândi la asta. Acum, du-te și te joacă!
Mirabella s-a ridicat și a făcut ce i s-a spus. Dar tot restul zilei,
și multe zile după aceea, s-a gândit la regina Elsabet și la cântecul
oracolului nebun. Și s-a întrebat cât e de adevărat.
Cu cinci sute de ani înainte
la curtea reginei

Pe la jumătatea dimineții, la curtea reginei era deja mare

agitație. Ambasadorii străini și trimișii celor mai de vază familii din
capitală începuseră să se adune din clipa în care s-au deschis
ușile. Se strânseseră acolo și stăteau de vorbă, îmbrăca ți cu cele
mai bune mantii și pălării, și făceau schimb de noută ți și de bârfe
în așteptarea reginei. Dar regina nu era nicăieri.
— Cât timp crezi că va dura azi? a întrebat Sonia Beaulin, care
stătea la masa lungă, lângă ceilalți membri ai Consiliului Negru,
răsucind în mână un pumnal și folosindu-se de harul ei de
războinic să-l înfigă în lemnul mesei.
— Nu atât de mult cât ar dura să se făurească o altă masă.
Elementala Catherine Howe a privit găurile din lemn cu o
sprânceană ridicată.
— Ai răbdare. Doar ai văzut cum guvernează; e foarte hotărâtă.
Nu-i trebuie așa mult timp, ca altor regine. Și e încă tânără. Încă
nu s-a obișnuit.
— A avut trei ani la dispoziție. Și noi suntem un consiliu tânăr.
Noi nu ne-am obișnuit?
— Tu erai obișnuită dinainte, a spus Catherine și și-a aruncat
pe spate frumoasele bucle castanii.
 Lângă ele, așezată la mijlocul mesei, între războinica Sonia și
Gilbert Lermont, cel cu harul previziunii – și fratele vitreg al
reginei –, toxica Francesca Arron asculta. Cei din familia Arron se
pricepeau, de regulă, să asculte. Și să aștepte. Iar Francesca
așteptase trei ani, de când intrase în Consiliul Negru, să fie
numită conducătoare.
— Sosește regina! Faceți loc!
Francesca s-a ridicat împreună cu ceilalți când regina Elsabet și
suita ei au intrat în sală, iar obrajii lor îmbujora ți și vocile tinere ști
au luminat pe loc încăperea, chiar dacă zidurile cu pila ștri unde
se aduna curtea vara erau deja scăldate în soare.
— Scuzele mele că v-am făcut să așteptați! a rostit regina
Elsabet.
Era îmbrăcată în ținută de vânătoare, cu o fustă neagră și largă
pentru călărit, murdară de noroi pe poale. Și-a scos mănu șile de
călărie și i le-a dat cameristei, șoptindu-i ceva, iar fata a fugit, ca
să revină, fără îndoială, cu dulciuri, gustări și vinuri bune. Istea ță
regină, să-i răsfețe cu ceva. În curând, întârzierea ei va fi uitată.
A trecut repede prin mulțime, cu picioarele ei atât de lungi,
încât majoritatea celor din suită erau nevoiți să alerge ca să țină
pasul cu ea. Toți, în afară de comandanta Gărzii Regale,
Rosamund Antere, din familia de războinici, care era mai înaltă cu
un cap chiar și decât regina.
— Ai fost la vânătoare, a zis Francesca după ce regina Elsabet
s-a așezat.
— Am fost.
Chipul îi era încă aprins de efort și ochii negri îi străluceau. Era
aproape suficient ca să pară frumoasă. Dar nu îndeajuns.
Sonia Beaulin și-a dres glasul.
— Servitorii au spus că ai ieșit înainte de revărsatul zorilor.
— Știi un moment mai bun pentru vânătoarea de potârnichi? a
zâmbit Elsabet. Acum, dacă cei din consiliul meu au terminat
interogatoriul referitor la vânătoarea mea…
S-a întors către supușii ei, iar membrii consiliului s-au a șezat
unul după altul pe scaune, Francesca fiind ultima.
Gilbert Lermont s-a ridicat și a citit din registrul lui numele
celor care veniseră primii, iar aceștia au făcut un pas în fa ță.
Regina a ascultat cu multă atenție veștile aduse de ei: rapoarte
referitoare la comerț și recolte, sau nașterea unei fiice într-o familie
de vază. Era adevărat ce spusese Catherine Howe: regina avea un
stil foarte ferm. Comentariile ei erau puține, dar directe. Era
inteligentă, dar nu pierdea timpul adresând complimente,
indiferent că era vorba de ea sau de cei cu care vorbea.
Era o manieră de conducere destul de bună, a observat
Francesca, dar nu îi va aduce simpatia publicului larg. Iar pentru
o persoană atât de hotărâtă, îi lua cam mult timp s-o numească
pe Francesca în funcția pe care o merita, de conducătoare a
consiliului.
S-a uitat la regină cum râde cu râsul ei gutural, un râs gros
pentru o regină așa de tânără, un copil, de fapt, la nici douăzeci
de ani. Unii spuneau că e arătoasă, dar asta era doar amabilitate.
Regina Elsabet avea un nas strâmb și o gură mare; nu era vreo
frumusețe. Nu că frumusețea era obligatorie pentru regine, însă e
mai ușor să iubești o regină frumoasă.
Când râsul lui Elsabet s-a transformat în tuse și ea s-a scuzat și
a plecat, Francesca și-a ascuns zâmbetul. Putea să aștepte
scaunul de conducătoare a consiliului. Dar n-o să a ștepte la
nesfârșit.

Grădina reginei

Mai târziu, în aceeași zi, Elsabet, regina-oracol, stătea în

grădina ei dreptunghiulară, plină de verdeață, de pe latura sud-
vestică a castelului Volroy. Era rezemată de spătarul unui fotoliu
moale, la o masă de piatră cenușie, și juca cărți cu însoțitorii ei,
ferită de soare sub o prelată de pânză neagră.
— Gilbert, ai de gând să pui cartea? Sau a ștepți până când o să
uit ce joc jucăm?
Buzele lui subțiri erau strânse, dar el și le-a subțiat și mai mult,
evaluându-și cărțile din mână. A pus jos o carte, iar ea a zâmbit și
i-a luat-o.
— Exact ce îmi trebuia.
— Fir-ar!
S-a încruntat și și-a trecut mâna prin părul blond-închis.
— Mi-am ieșit din mână. Puțini fraieri s-ar încumeta la un joc
de cărți cu cineva care are harul previziunii. Asta dacă merge așa.
— Într-adevăr. Nu trebuie să ai harul previziunii ca să ba ți la
cărți pe cineva care joacă așa de prost.
Râzând cu voioșie, Elsabet a pus pe masă cărțile câștigătoare.
 — Fir-ar!
Regina a zâmbit, iar el a strâns cărțile și a început să le
amestece. Gilbert Lermont era fratele ei vitreg; crescuseră
împreună în luminosul oraș Sunpool, și ea putea să numere pe
degetele de la o mână de câte ori o bătuse la căr ți. Dar îl lăsa să
dea vina pe lipsa de antrenament. Știa cum se simte, singur într-
un oraș nou, cu puțini oracoli.
— M-am gândit de multe ori la casa noastră, a continuat ea.
Gilbert s-a uitat la ea pe sub sprâncenele negre. La fel și Bess,
camerista ei favorită și însoțitoarea ei permanentă, la fel și
Rosamund Antere, care stătea întotdeauna lângă ea, în calitate de
comandant al Gărzii Regale.
— Indrid Down e acum casa ta, Elsie.
Elsabet s-a încruntat.
— Cineva nu poate avea două case? Ce vreau să spun e că…
mi-e dor de vremea petrecută acolo, înainte de toate astea.
A schițat un gest spre propriul cap, spre coroana de argint
incrustată cu pietre cenușii, care părea lipită de fruntea ei.
— Mi-e dor să fiu lângă oamenii care știu ce este harul
previziunii și cum acționează el. Oamenii de aici se uită la mine ca
la o ciudată. Și se așteaptă ca la curte să se întâmple în fiecare zi
câte-o minune. De parcă ar trebui să fac două mari profe ții după-
amiază și una înainte de micul dejun.
A luat cărțile amestecate și le-a pus din nou jos, iar Bess a
împins spre ea încă o cupă plină cu tonicul lui Gilbert.
— Nu mai vreau. E amar.
— Te rog! a spus Bess. Boala ta îi îngrijorează pe toți.
— A fost doar o durere de cap. Doar niște praf care mi-a intrat
în piept, de la vânătoare.
Dar a băut tonicul, măcar ca s-o vadă pe Bess zâmbind.
— Pe urmă, nu sunt atât de îngrijorați, pe cât sunt de irita ți.
— Poate dacă n-ai mai întârzia atât de des, a spus Gilbert,
aranjându-și cărțile.
— Nu s-ar schimba nimic. Membrii Consiliului Negru nu mă
plac pentru că nu fac lucrurile așa cum vor ei. Dar nu tu mi-ai
spus, Gilbert, să mă impun din clipa în care ajung la Volroy? Din
clipa în care am coroana? Nu tu m-ai avertizat că reginele tinere
nu sunt luate în serios? Că ar putea să treacă ani de zile până o
să devin adevărata stăpână a insulei mele?
 — Și nu tot eu ți-am spus că o regină este la fel de bună
precum îi sunt sfătuitorii?
— Ba da.
A strâmbat din buze spre el.
— Dar te-ai înșelat. Poate fi adevărat în cazul altor regine, dar o
regină-oracol e la fel de bună pe cât este și harul ei.
La marginea umbrarului, mereu atentă, Rosamund Antere și-a
înălțat capul, cu părul ei roșu ca sângele.
— Rosamund? Ce este?
— Vine regele tău consort.
Lui Elsabet a început să-i bată cu putere inima în piept, a șa
încât a înjurat în surdină. Era regină, nu vreo țărăncu ță care
putea să-și lase inima să-i dicteze purtarea. Dar cu William, regele
ei consort, îi venea greu să-și aducă aminte de asta. De fiecare
dată când intra el în cameră, ea își ținea răsuflarea. De fiecare
dată când se uita la ea, îi venea să-și ascundă în palmă chipul
neatrăgător.
William era din Centra, o țară de peste mări, către nord-est.
Țara aceea se mândrea cu o armată puternică și cu terenuri
mănoase. Un rege-consort din Centra reprezentase întotdeauna o
alegere politică înțeleaptă. Dar, dacă e să spunem adevărul,
Elsabet l-ar fi ales pe William și dacă ar fi provenit dintr-o țară
care nu avea nimic.
Și alți pețitori fuseseră frumoși. Toți, de fapt. Unii fuseseră foarte
galanți. Dar niciunul dintre ei nu se uitase la Elsabet a șa cum o
făcuse William. Nimeni, în toată viața ei, nu se uitase a șa la ea. Ca
și cum ar fi fost frumoasă. Dezirabilă. Și în mod sigur nimeni care
să fi fost așa de atrăgător ca el, cu ochii lui alba ștri, strălucitori, și
cu părul negru ca noaptea. Când îi făcea curte, el obi șnuia să
spună că, pe tron, părul lor negru îi va face să arate la fel de
potriviți ca o pereche de cai înhămați la trăsură.
William a pătruns sub prelată și unul dintre înso țitorii lui
Elsabet s-a repezit să-i aducă un scaun. Deși probabil că era o
pierdere de vreme, căci William nu rămânea niciodată într-un loc
foarte mult. Era tipul de persoană căreia îi plăcea mi șcarea. El
fusese cel care insistase să plece amândoi la vânătoare de
potârnichi înainte să se crape de ziuă.
S-a aplecat și a sărutat-o pe obraz, dar când regina s-a
încruntat, i-a întors fața și a sărutat-o pe buze.
— Astea sunt pentru tine.
 A pus un buchet de flori de câmp pe masă, ni ște flori frumoase,
roz, albe și galbene, cu tulpinile tăiate perfect egal de pumnalul lui
și legate cu o panglică vărgată.
— Le-am cules de pe malul râului, aproape de locul unde am
înotat, a spus el, iar Elsabet a adulmecat aerul și, într-adevăr,
pânza cămășii era încă udă pe la guler.
Elsabet a învârtit panglica între degete. Era un ornament
scump, o nouă modă, pe care văzuse că o adoptaseră multe fete
din familii înstărite.
— De unde ai luat panglica? l-a întrebat ea, și William a înghi țit
în sec. Ai trecut pe la piață?
— Da! Nu puteam să vin la tine cu un buchet nelegat.
Elsabet a încercat să zâmbească. A făcut semn cu mâna spre
cărți.
— Împărțim cărțile și pentru tine?
— Nu.
William și-a mușcat buzele.
— Mi-e poftă de niște muzică. Cred că am să mă duc să chem
niște muzicanți.
Pe urmă a plecat, după doar o privire, și Elsabet s-a ridicat pe
jumătate din scaun, să plece după el. Dar nu a dispărut de tot. A
mai zăbovit în grădină, stând de vorbă cu câteva persoane care se
adunaseră în grupuri mici, în apropierea suitei ei. A sim țit că i se
pune un nod în gât când l-a văzut că atinge bărbia unei tinere
elementale foarte frumoase, cu un coc blond, strălucitor.
— Știi că a fost întotdeauna un seducător, a spus Gilbert încet.
A fost una dintre calitățile care te-au atras la el când era pețitor.
Elsabet și-a desprins cu greu ochii de la el și s-a forțat să se
întoarcă la jocul lor de cărți.
— Gilbert, harul tău s-a extins acum și la citirea gândurilor?
— Nu, regina mea.
— Așa am crezut și eu.
Harul lui Gilbert era să aibă viziuni în fum, și mai avea ciudata
abilitate de a găsi lucrurile pe care le căuta într-o stare apropiată
de transă, care îl făcea să se legene, în mod bizar, înainte și
înapoi. Harul lui de oracol nu îl ajuta să audă gândurile cuiva sau
să-i simtă emoțiile. Nici harul ei n-o ajuta să facă a șa ceva, iar ea
era bucuroasă pentru asta.
Silindu-se să nu se mai uite la William, Elsabet s-a rezemat de
spătarul scaunului și s-a uitat în sus, la măreția castelului.
 Sau, mai degrabă, la măreția pe care o va avea. Marea
fortăreață Volroy era în construcție de o sută de ani, și nici acum
turnurile sale înalte nu erau terminate. Timp de o sută de ani,
piatra cea neagră venise pe insulă, pe uscat, pe râu și pe mare,
până în portul Bardon. O sută de ani și nenumărate schimbări de
echipe de constructori și artizani. Dar în domnia lui Elsabet,
castelul va fi terminat. Știa asta, pentru că o văzuse. În aceea și
viziune care îi arătase că le va învinge pe surorile ei și va deveni
regină încoronată. Se văzuse plimbându-se cu coroana pe cap
prin încăperile din Turnul de Vest, terminat, în sfârșit.
— În curând, acolo vor fi turle negre, a spus ea, și Bess i-a
urmărit privirea. Știai, Bess, că regina războinică Aethiel a fost cea
care a început construcția castelului Volroy?
— Știam, a răspuns Gilbert, înainte ca Bess să aibă ocazia.
Aethiel a început-o, elementala Elo, cea care respira foc, a
continuat-o, la fel ca ultima noastră regină, războinica Emmeline.
— Sigur că știai asta.
Elsabet l-a înghiontit în joacă, doar ca să-i șteargă de pe fa ță
expresia aceea arogantă.
— Tu ești istoric. Dar ai grijă să afle și oamenii de rând, bine?
Am impresia că au început să fie nemulțumiți de cheltuieli.
— Domnia ta va fi oricum mai ieftină decât cea a reginelor
războinice, cu raidurile și bătăliile lor nesfârșite, a spus Gilbert.
Auzind că se vorbește de război, Rosamund s-a băgat repede în
discuție, luându-i pe toți prin surprindere cu faptul că se
deranjase să asculte:
— Oamenii înțeleg războiul. Îi înțeleg costurile. Și gloria.
A ridicat din umeri.
— Și prada de război nu face rău nimănui.
— Atunci ai fi preferat să fiu o regină războinică, Rosamund?
Rosamund a întors capul spre regină și s-a uitat la ea cu ochii
ei verzi, fără să clipească.
— Prefer să fii exact ceea ce ești.
— Bun!
Elsabet i-a zâmbit, apoi privirea i-a fost atrasă o clipă de
William, care se întorcea cu muzicanții pe care îi găsise.
— Pentru că vremea reginelor războinice s-a dus. Acum vom
avea pace. Pe care insula și-a câștigat-o.
 Grădina neagră

În lunile de vară era un lucru obișnuit ca regina să- și adune

curtea sau să-și primească oaspeții în aer liber.
Cel mai mult îi plăcea spațiul verde numit Grădina Neagră, un
teren dreptunghiular, înconjurat de garduri vii și de un zid de
piatră pe latura dinspre nord, cu iarbă verde și moale, îngrijit
tunsă, și câțiva copaci. Din toate colțurile grădinii porneau ni ște
alei largi, acoperite cu pietriș, care se întâlneau la o fântână din
piatră neagră. Inevitabil, vreun străin comenta că Grădina Neagră
nu e chiar neagră, iar atunci regina îi răspundea că nici să-i
spună „grădina verde” n-ar fi sunat chiar bine. Toată lumea
râdea, iar Francesca Arron își încleșta pumnii. Majoritatea
oamenilor, chiar și majoritatea membrilor Consiliului Negru, găsea
că e plăcut ca întrunirea curții să aibă loc în aer liber. Dar pentru
Francesca Arron, asta însemna încă o încălcare a tradiției.
Francesca stătea departe de ceilalți și se uita cum regina se
întreține cu ambasadorul din Valostra și cu cei patru înso țitori ai
lui.
Cum regina își alesese regele-consort din țara rivală, Centra,
valostranii nu prea mai aveau ce căuta acolo. Nego țul și resursele
insulei Fennbirn erau rezervate în mare parte țării regelui-consort.
Dar valostranii nu duceau lipsă de bani și continuau să- și trimită
reprezentanții, în speranța că vor menține relații bune până la
începerea următoarei Ascensiuni.
— Bravo, regină Elsabet!
Ambasadorul a bătut din palme când mingea reginei a lovit
stâlpul vopsit care fusese înfipt în pământ. Era un joc care se juca
cu piciorul și, ca să joace mai bine, Elsabet își ridicase rochia
până aproape de genunchi.
— Fii atentă, i-a spus Sonia Beaulin când s-a apropiat de
Francesca pentru a-i oferi un ciorchine de fructe otrăvitoare.
A ridicat un castron mic cu miere, ca să le înmoaie acolo.
— Strâmbătura ta începe să se vadă în spatele expresiei tale
atent construite.
— Hmm!
Francesca a băgat în gură un fruct îndulcit.
— Uită-te la ea! Numai uită-te! Se joacă jocurile lor, cu fustele
ridicate în cap.
 — Nu sunt deloc ridicate în cap. Și nu are picioarele goale. Nu e
nimic care să fie considerat inadecvat.
— Nu e inadecvat aici. Dar în țările lor? Se vor întoarce la
Valostra și vor spune că regina este indecentă. O depravată.
— Atunci lasă-i să se întoarcă cu limbile tăiate, a replicat
Sonia, făcându-și harul războinic să iasă la iveală.
— Iar scapi din vedere esențialul. Nu mă interesează părerea lor
și n-am pic de respect pentru ridicolele lor standarde de conduită.
Dar rapoartele de genul acesta aduc soldați la țărmul nostru.
Războiul care să elimine indecența și corupția noastră. Care să ne
salveze sufletele.
A scuipat o sămânță pe jos.
— Nimic nu e mai detestabil decât atacul și măcelul care î și
propun să ne salveze de noi înșine.
Când a auzit de război, Soniei au început să-i strălucească
ochii.
— Cu siguranță, harul reginei Elsabet ne va avertiza din timp,
dacă se va întâmpla asta.
— Harul previziunii nu e un har pe care să te poți baza. Iar
harul ei începe să se piardă.
— De unde știi?
Francesca s-a uitat în ochii Soniei.
— Știu, pur și simplu.
Toată lumea a scos o exclamație înăbușită când regina,
încercând să mai lovească o dată cu piciorul, s-a împiedicat în
fusta care i s-a desfăcut și a făcut-o să cadă în genunchi. Un
lucru jenant, desigur, dar Elsabet a râs. A hohotit cum rage un
măgar, de-a dreptul, cu gura ei prea largă și cu dinții ei prea mari.
Iar valostranii au sărit repede s-o ajute să se ridice, strângându-
se buluc în jurul ei cu jachetele lor țipătoare, vărgate, și pălăriile
cu pene. Noroc că era regină. Pe alta ar fi lăsat-o în praf.
— Uite, a zis Francesca. Până și regele-consort își dă seama că
își permite prea multe libertăți.
William zâmbea, dar, pe măsură ce jocul continua, zâmbetul lui
devenea tot mai îngrijorat.
— Știe că vor vorbi despre ea.
— Ei, și ce putem face noi? a întrebat Sonia. Suntem sfătuitorii
ei, însă ea nu prea ascultă de sfaturi. Catherine spune s-o lăsăm
să se mai obișnuiască nițel cu coroana. Pe urmă nu se va mai
încăpățâna să facă numai ca ea. Se va sătura să încerce să se
impună.
— Catherine Howe era îndrăgostită de regină încă dinainte de
încoronare. Ca și rivala ta.
A făcut semn cu capul spre comandantul gărzii, care stătea
vigilentă ca întotdeauna, supraveghindu- și soldații plasa ți la
fiecare intrare.
Pieptul Francescăi s-a umplut de bucurie când Sonia a scrâ șnit
din dinți. O ură așa de mare! Francescăi îi plăceau sentimentele
puternice. Sentimentele puternice de care se putea folosi.

Odaia reginei

Regina Elsabet se uita în oglinda ei de cristal. După o zi lungă,

în care se întreținuse cu valostranii, era din nou singură, doar cu
Bess, camerista ei favorită, care o pregătea de culcare. Când era
singură, regina se simțea adesea deprimată, iar reflexia din
oglindă nu făcea nimic ca să-i ridice moralul. Bess deja înlăturase
cu grijă machiajul atent aplicat, așa că fața pe care o vedea regina
era curată și naturală.
Și-a îndreptat spatele și a inspirat adânc. Arătoasă, așa o
numeau. O regină cu prestanță, așa îi spuneau. Spera să fie
adevărat. Cu o față așa de neatrăgătoare, era tot ce putea spera.
— Crezi că reginelor frumoase le e mai ușor? a întrebat Elsabet
când Bess îi pieptăna părul lung și negru. Sau toate trebuie să
defilăm frumos, ca niște cai scoși la vânzare, ca să facem
impresie?
— Mai ușor! Cine vrea să îi fie mai ușor? Elsabet, cea pe care o
știu eu, aleargă după provocări. Se hrănește cu ele.
Elsabet a oftat. Așa era. Când avusese prima viziune cu
Ascensiunea și văzuse că sora ei mai mică o va ucide pe sora cea
mare în locul ei, fusese puțin dezamăgită. O misiune mai pu țin
care să o despartă de coroană. Ar fi vrut să facă ea totul.
— Draga mea Bess!
Elsabet a întins brațul în spate și a atins mâna fetei. Ea și Bess
erau, practic, de aceeași vârstă, dar fetele frumoase păreau
întotdeauna infinit mai tinere, iar Bess era una dintre cele mai
frumoase fete de pe insulă, numai bucle de aur roșu și buze roz-
aprins.
 — O să rămâi cu mine și după ce te vei căsători?
— Nu mă grăbesc să mă căsătoresc, regina mea.
— Te distrezi prea bine bucurându-te de libertate?
Bess a roșit.
— Întotdeauna am crezut că asta e una dintre cele mai grele
poveri pentru o regină… să fii silită să te căsătore ști atât de
tânără. Atât de devreme. După atât de puține… încercări.
— N-am avut nevoie de încercări.
Elsabet a zâmbit.
— L-am găsit pe William.
Cineva a bătut la ușă, și Bess a pus jos peria de păr.
— Uite că vine chiar acum, a șoptit ea la urechea reginei, și
Elsabet a simțit furnicături pe piele.
Chiar și după trei ani de căsătorie, sosirea regelui ei consort o
făcea să se înfioare.
Dar Bess a revenit doar cu o tavă.
— Ce e asta?
— Încă un tonic de la Gilbert.
Bess a așezat tava pe noptieră, a pus o lingură de miere în
lichidul amar și l-a amestecat. Elsabet i-a făcut semn să mai pună
una și, strâmbându-se, încă una.
— Tușești tot așa rău? a întrebat-o Bess când regina a început
să bea. Iei tonicul de câteva săptămâni, chiar și în timpul zilei.
— Nu e așa rău. Mai rele sunt durerile de cap. Tonicul nu mă
ajută prea mult. Ce tonic ar putea să te vindece de presiunea
coroanei? Dar îl știi pe Gilbert. Mereu are grijă de mine, mereu
exagerează. Așa că o să beau amărăciunea asta până când o să fie
satisfăcut.
Privirea i s-a îndreptat spre coridor.
— Vreun semn de la regele meu consort?
— Nu, regina mea.
Elsabet s-a încruntat.
— Îți aduci aminte cum alerga la mine în fiecare seară? Cum
stătea în fața ușii și țopăia de nerăbdare cât mă îmbrăcai de
culcare, și se plângea ce curent e în castelul ăsta afurisit și
neterminat?
Bess nu i-a răspuns, dar Elsabet i-a văzut reflexia în oglindă. O
expresie de compătimire.
— L-ai văzut cu cineva?
 — Nu, regina mea, a spus Bess și a plecat repede, să bage ni ște
lemne în foc.
— Dar a flirtat. Toată curtea l-a văzut flirtând.
— Regele-consort a flirtat întotdeauna. Mai ales cu tine,
Elsabet.
Mai ales cu ea. Dar trecuseră luni de zile de când n-o mai
căutase în timpul zilei, să se ascundă amândoi undeva, într-o
cameră nefolosită sau pe un coridor pustiu. Și dacă nu mai era cu
ea pe coridoare, înseamnă că era cu altcineva.
— Ți-a făcut… avansuri, Bess?
Bess s-a întors și și-a îndreptat umerii. Focul strălucea în
spatele ei.
— Nu. Și dacă mi-ar fi făcut, l-aș fi plesnit drept peste ochi. L-a ș
fi umplut de vânătăi și ți-aș fi spus imediat.
Elsabet nu i-a răspuns pe loc, și Bess s-a apropiat repede de ea.
— Mă crezi?
— Sigur că te cred. Doar că mi-ar fi plăcut să spui că nu ar face
asta niciodată. Că William al meu n-ar face a șa ceva. Dar ar fi o
minciună. Și tu nu m-ai minți niciodată.
Bess i-a mângâiat delicat părul și a sărutat-o pe creștet.
— Se spune că e ceva normal la un bărbat din Centra… și că n-
ar fi prima oară când un rege-consort calcă strâmb.
E adevărat, deși în mod normal ar trebui să ceară mai întâi
permisiunea. Sau măcar ar trebui să aștepte ca regina să- și ia
prima un amant.
— Normal, a spus Elsabet. Nu vreau normalitate. Vreau
măreție. Așa vreau să fie domnia mea. Când m-am mul țumit eu
vreodată cu normalitatea, Bess?
În noaptea aceea, Elsabet s-a învârtit și s-a răsucit în pat până
când, în final, n-a mai rezistat și și-a pus un halat pe ea. A tras un
fotoliu de pe covor pe podeaua de piatră de lângă fereastră și a
deschis fereastra, lăsând în casă briza rece, care a țâ ța focul. Era
mijlocul verii, dar cum capitala era așa de aproape de portul
Bardon, nopțile erau uneori foarte reci, iar ea și-a ridicat picioarele
pe fotoliu și și-a băgat tălpile sub cămașa de noapte.
William nu venise. Era beat pe undeva sau ocupat cu treburi
centrane. Poate că era prins într-un joc târziu de căr ți, sau poate
că se odihnea pentru vreo vânătoare matinală despre care uitase
s-o anunțe. Oricare dintre aceste scuze era mai bună decât
adevărul de care se temea.
 Și-a sprijinit coatele de pervazul ferestrei și s-a uitat la ora șul
adormit, la apele liniște ale portului și sus, la lună. Când era mică,
i se părea că zeița e acolo, în lună. În lumina aceea strălucitoare
de pe cer. zeița era peste tot, desigur. În pământ și în recolte, în
peștii care înotau în râu. În oameni. Și, mai presus de toate, în
Elsabet, regina aleasă de ea.
— A fost o vreme când harul meu era atât de puternic, încât nu
trebuia decât să cer o viziune ca să o am. Dar atunci exista un
scop. Revelarea. Ascensiunea. Oare toate reginele-oracol sunt
părăsite de har după ce sunt încoronate sau asta mi se întâmplă
numai mie?
A așteptat, dar luna nu i-a răspuns. Era o prostie, s-a gândit
ea, să îi ceri lunii răspuns. Marea Preoteasă era plecată în
pelerinaj, hoinărind prin munți, așa cum făcea de atâ ția ani. Iar
poveștile despre reginele-oracol de dinaintea ei vorbeau doar
despre viziunile lor mărețe. Despre cele mai importante profe ții ale
lor. Nu exista aproape nicio mențiune referitoare la guvernarea lor
de zi cu zi, și cu siguranță nu exista vreun pasaj care să ofere
sfaturi despre regii-consorți care nu se astâmpără.
— William, scumpul meu William, a murmurat ea. Sunt
puternică în toate, în afară de el. O mică slăbiciune. Și iată că
aceasta mi se pare că le acoperă pe toate celelalte.
Elsabet a mai zăbovit nițel la fereastră. Nu știa prea bine ce
așteaptă. O viziune de la zeiță? Să intre William pe u șă? Gândurile
ei erau tulburi, iar luna, oricât era de frumoasă, nu-i oferea
răspunsuri. Așa că s-a întors în pat și, în final, a adormit.
Iar când a dormit, a visat. Un vis luminos, limpede și real, de la
lumina soarelui din părul lui, până la noroiul întărit de sub tălpile
lui. Era un băiat, un tânăr în haine obi șnuite și cu degetele pătate
de vopsea. Avea un zâmbet larg, puțin pervers, iar gropița din
obrazul drept era mai pronunțată decât cea din obrazul stâng. Nu
era la fel de frumos ca William. Dar ochii lui erau calzi. Nu a făcut
nimic deosebit în visul acela, doar i-a zâmbit, iar când a prins
glas, doar numele ei l-a rostit:
— Elsabet!
Curtea reginei

A doua zi, Elsabet încerca să fie atentă la ce spunea Gilbert.

Era ceva legat de bani, lucru de care, în mod normal, era
preocupată, spre regretul celor din Consiliul Negru. În țelesese că
regina de dinaintea ei nu prea se interesa de guvernarea de zi cu
zi, preferând să se ocupe de chestiunile mai mărețe și mai
importante, de războaie și de cuceriri. Când Elsabet a preluat
coroana, și-a închipuit că membrii Consiliului Negru vor fi
încântați de interesul pe care îl arăta. Dar ei păreau nemul țumi ți.
Până și cele tinere, pe care le numise ea, Sonia Beaulin și
Francesca Arron. Nu însă și Catherine Howe. Blânda și ra ționala
Catherine Howe n-ar putea, probabil, să fie nemulțumită de ceva.
Astăzi însă, Consiliul putea face ce vrea. Pe toată durata
ședinței matinale, răspunsurile date de Elsabet fuseseră scurte și
lipsite de interes. Ochii ei treceau peste hârtiile prezentate, fără să
le vadă însă. Era neatentă, iar motivul pentru care era neatentă
era limpede pentru toți cei din cameră.
Regele ei consort stătea la masă de o oră cu o frumoasă
brunetă. Numai că nu stătea, pur și simplu. Se aplecase a șa de
mult spre ea, încât era aproape urcat pe masă.
— Elsie.
Elsabet a clipit. Gilbert îi spunea așa doar în intimitate. De câte
ori îl ignorase, s-a gândit ea, ca să-l facă să i se adreseze a șa în
fața curții?
— Da, Gilbert.
— Ești cu noi?
— Desigur.
I-a făcut semn cu mâna.
— Continuă.
Nu a luat în seamă scepticismul de pe fața lor și s-a concentrat.
Nu era o chestiune complicată, putea să intuiască partea pe care
o pierduse. Sau ar fi putut, dacă urechile ei n-ar fi fost atente la
sunetul scos de râsul regelui-consort, sunet amplificat și mai mult
de faptul că el încerca să-l înăbușe.
Elsabet s-a întors și s-a uitat fix la William. La mi șcarea ei,
toată curtea a înghețat. Toți, mai puțin regele-consort și fata ale
cărei bucle negre erau înfășurate pe degetele lui. În sală era a șa de
liniște, încât atunci când Elsabet a vorbit, vocea a răsunat în aer
ca un strigăt:
— Ce e așa de amuzant?
Râsul lui William și al fetei s-a oprit brusc, și cei doi s-au
îndepărtat. Mâna lui a alunecat înapoi pe masă ca un șarpe
vinovat.
— Ce spui, dragă? a întrebat el, și Elsabet i-a zâmbit larg.
 — Ce e așa de amuzant? Ai fost foarte vesel acolo, în col țul tău.
Nu vrei să ne spui și nouă gluma?
— A…
William a rămas cu gura căscată.
— Discutam despre starea modei. Despre… despre câte rânduri
de haine și de nasturi trebuie să pui acum pe tine, și cât î ți ia să te
îmbraci normal.
Să te îmbraci normal. Sau să te dezbraci rapid.
— Desigur.
Elsabet a râs forțat. În plenul curții, câteva persoane speriate,
sau solidare, au râs și ele.
— Într-adevăr, un subiect foarte amuzant.
O clipă, au avut impresia că Elsabet va reveni la chestiunea
banilor. Dar ea a stat acolo și a respirat de câteva ori, adânc și rar,
încleștându-și și descleștându-și pumnii în poală, în încercarea de
a se calma. Dar, în final, n-a izbutit. S-a ridicat de la masa
consiliului și picioarele ei lungi au purtat-o repede spre hol.
— Regină Elsabet! Elsie! s-a bâlbâit Gilbert și și-a adunat
hârtiile, repezindu-se după ea.
— Asta e tot pentru azi, a anunțat Elsabet înainte să iasă. Vă
mulțumesc pentru participare!
Imediat cum a ieșit din cameră, Bess a apărut lângă ea, fără să
fie chemată, la fel ca Rosamund Antere, care a început să descrie
cu lancea un cerc larg, pentru a deschide drum reginei.
— Bess, mănușile mele, te rog! Și o trăsură.
— Pregătiți trăsura reginei! a strigat cu glas tunător Rosamund,
și zece soldați din gardă au sărit să îndeplinească ordinul.
— Nu! a strigat Elsabet. M-am răzgândit. Nu trăsura. Un cal. Și
cai pentru comandantă și pentru Bess.
— Elsabet!
Gilbert a ajuns-o din urmă și a apucat-o de cot.
— Te simți bine?
— Mă simt bine, Gilbert. Mă duc să iau puțin aer la pia ța de
lângă râu.
Asta l-a făcut să se încrunte. Celor din Consiliul Negru nu le
plăcea faptul că regina frecventează piețele ca un om de rând. Dar
ea tocmai din acest motiv o făcea: ca să fie ca oamenii ei, să fie
printre ei. Să stea cu ei și să audă cu urechile ei ce probleme au.
Iar azi, lucrul acesta îi va da prilejul să se distanțeze de William și
de fata lui, așa că membrii consiliului n-aveau decât să bombăne.
Oricum se părea că niciodată nu putea să-i mulțumească.
Sonia Beaulin a apărut în ușă și a ridicat bărbia.
— Piața de la râu?
A pufnit și și-a întors privirea spre Rosamund.
— N-ar trebui să duci regina acolo cu așa puțin soldați.
— Cunosc bine locul, Beaulin, a răspuns Rosamund. Solda ții
ăștia puțini sunt suficienți pentru protecție.
— Să mă scuzi dacă nu am încredere în judecata unui Antere!
Rosamund a făcut un pas spre ea. La fel și Sonia, cu toate că
Rosamund o depășea cu un cap.
— Destul, destul!
Gilbert le-a despărțit.
— Voi două sunteți ca niște cățele. Mereu mârâiți și lătra ți, cu
blana zbârlită. Ar trebui să numim un naturalist în Consiliul
Negru, ca să vă dreseze să stați cuminți.
— Mulțumesc, Gilbert! a spus regina și a plecat înainte să mai
obiecteze cineva. Nu stau prea mult.
După ce regina a plecat cu alaiul pe urma ei, Sonia s-a întors în
sala tronului și s-a apropiat de prietena ei, toxica Francesca
Arron.
— E prima oară când regina îi critică public purtarea, a
constatat ea.
Apoi s-a strâmbat.
— Uită-te la el. Ce dezolare s-a așternut pe feți șoara lui
frumoasă. Nu va putea să-și adune curajul să se urce într-un pat
străin diseară.
— Poate mâine, a replicat Francesca.
Dar nici măcar nu se uita la regele-consort. Se uita la oamenii
strânși acolo, care le priveau cum șușotesc. Observa uimirea
așternută pe fețele lor în urma micii izbucniri pe care o avusese
regina lor, de obicei atât de calmă. Fără îndoială, Francesca va
găsi o modalitate de a folosi acele bârfe în avantajul ei. Celor din
familia Arron le plăcuse întotdeauna să facă așa.
— Să-i interzici fetei accesul la curte pentru un anotimp întreg,
a spus Francesca. Și ai grijă să te vadă lumea când faci asta.
Regina va aprecia această favoare.

Indrid Down
 Când Elsabet a ajuns la piața de la râu, galopul calului aproape
că îi împrăștiase sentimentele de gelozie și ru șine. Ce obrăznicie
din partea lui William, să-și facă de cap chiar sub ochii ei! Și cât
de proastă fusese, să cedeze și să aibă o ieșire a șa de jenantă!
Acum lumea o să înceapă să vorbească, s-a gândit Elsabet în timp
ce descăleca. Dar las-o să vorbească. Deja vorbește de luni de zile.
Las-o să vadă că ea nu îi va accepta purtarea. Las-o să vorbească
despre asta.
A inspirat adânc, în timp ce Bess a descălecat și și-a ocupat
locul lângă ea, într-o parte, iar Rosamund în cealaltă parte. Pia ța
de la râu era locul ei preferat pe timpul verii, pentru că era mai
răcoroasă și mai puțin aglomerată decât piața din portul Bardon, și
mirosea mai puțin a pește. Azi era animată, tarabele erau pline de
negustori care vindeau carne crudă și conservată, pânzeturi
proaspăt vopsite, bijuterii și podoabe după pofta inimii. Oamenii îi
zâmbeau și își scoteau pălăria în fața ei, iar ea le răspundea cu
zâmbete. Nu fuseseră martori la rușinea ei. Iar ea și-a jurat că se
va comporta atât de degajat în piață, încât ei nu vor da crezare
zvonurilor pe care le vor auzi mai târziu.
S-au oprit la taraba unui naturalist și s-au uitat cum acesta
coace căpșunile acoperindu-le cu palma. Elsabet a cumpărat un
coșuleț plin.
— Pentru plăcintă, a sugerat el, luând monedele din mâna ei.
— Puternic har pentru un bărbat, să coacă fructele doar cu o
atingere, a comentat Rosamund, după ce au pornit mai departe.
Trebuie că face parte din familia Travers.
Travers era cea mai puternică familie de naturaliști de pe
insulă. Majoritatea fructelor și legumelor care ajungeau la Volroy
erau cultivate și coapte de ei în orașul lor, Sealhead, aflat pe
partea de sud-vest a insulei, și asta pentru că fructele și legumele
lor erau cele mai bune.
Bess a întors capul ca să se uite mai bine la naturalist. Era
întotdeauna curioasă când venea vorba de oameni cu har
puternic, fiindcă ea nu avea har deloc. Din dreapta lor, o femeie a
strigat la ele, cu o cupă de vin rece în mână, pentru regină, iar
Rosamund mai că nu i-a zburat-o din mână. Bess i-a plătit femeii
și i-a mulțumit, aruncând o privire spre Rosamund.
— Voi, ăștia cu harul războiului, a mormăit ea. Pentru voi, totul
e o amenințare. Totul e o provocare.
 — Ai prefera să fiu mai puțin vigilentă când e vorba de
siguranța reginei noastre?
Bess și-a așezat mâna pe brațul lui Elsabet.
— Cine crezi tu că ar vrea să-i facă rău reginei? Dar nu,
desigur. Pur și simplu aș vrea să nu mai reacționezi așa, exagerat.
Nu mai căuta bătălii. Am avut două regine războinice în ultimele
trei generații, și acum nu mai există nicăieri vreun rege care să
vrea să ne atace. Dacă ar exista vreunul, ar ști ce va găsi aici:
războinici cu har puternic, ale căror săgeți nu-și ratează niciodată
tinta. Și care venerează moartea.
A atins-o pe Rosamund cu degetele sub bărbie, iar aceasta i le-
a îndepărtat cu palma, zâmbind.
— Noi nu venerăm moartea. Dar știm că e pu țin probabil s-o
întâlnim.
Au continuat printre tarabe și s-au oprit în dreptul uneia la
care doi bărbați negociau prețul unor pânzeturi frumos colorate,
iar Elsabet și-a trecut mâna peste o pânză atârnată.
— Și eu mi-aș dori să nu mai cauți bătălii, Rosamund, a spus
ea. Cel puțin cu membrii Consiliului Negru.
A privit-o pe comandantă cu un aer grav, ca să se asigure că nu
vorbește în van. Prea des erau gata să se ia la bătaie Rosamund și
Sonia Beaulin. La palat, Gilbert spusese că erau ca ni ște că țele.
Dar erau mai degrabă ca niște lupi. Două haite: haita Beaulin și
haita Antere, și dacă ar fi început cu adevărat o luptă între ele,
aceasta s-ar fi terminat în sânge. Când Elsabet devenise regină, se
gândise că va potoli cele două familii, numind-o pe Sonia membru
în Consiliul Negru, și pe Rosamund, conducătoarea gărzii regale,
dar acum se părea că făcuse o greșeală și că fiecare dintre ele ar fi
preferat poziția celeilalte. Dar cine știe? Poate că așa era soarta lor,
să fie mereu în conflict, și niciodată n-ar putea exista pace între
ele.
— Am să încerc, regină Elsabet.
— Bine.
Și-a luat de brațe cele două prietene.
— Cu toții trebuie să încercăm să fim un exemplu pentru
oameni. Iar reputația ta e și așa destul de fioroasă. Și acum spun
oamenii că îți vopsești părul cu rădăcină de roibă, ca să î ți semene
cu sângele.
— Ha! a hohotit Bess și și-a astupat gura cu palma.
— Dar nu întotdeauna trebuie să dăm un exemplu.
 Rosamund și-a coborât glasul și a împins-o ușor pe Elsabet cu
umărul.
— Nu față de cei dragi. Noi vedem bine că ești tulburată.
— Și eu care credeam că mă prefac așa de bine!
Elsabet a oftat. Bess și Rosamund erau prietenele ei cele mai
apropiate. Mai apropiate chiar decât era de Gilbert, pe care îl
considera un frate. Bess fusese alături ea de când erau mici, iar
mama lui Bess fusese în serviciul familiei Lermont, la Sunpool. Pe
Rosamund o întâlnise, prin forța împrejurărilor, în Anul
Ascensiunii, și o luase imediat lângă ea pe această luptătoare
posacă. Dacă în ele nu putea avea încredere, atunci în nimeni nu
putea avea încredere.
— Știți că lumea spune că nu mă simt bine, a continuat ea
încet.
— Lumea se teme că nu te simți bine, a corectat-o Bess, dar
pentru Elsabet nu părea să fie o mare diferență. De-asta vorbesc
oamenii. Sunt îngrijorați.
— Cred că au dreptate.
— Au dreptate?
Rosamund s-a întors repede spre regină și a măsurat-o din cap
până în picioare.
— Care e problema? Ce boală e?
Elsabet a zâmbit.
— Nimic care se poate vedea pe dinafară.
— E vorba de dezmățatul tău rege-consort? Dă-mi dezlegare să-
l bat. N-o să-i las niciun semn.
— Rosamund! a exclamat Bess, iar comandanta a tăcut.
Spune-ne, Elsabet.
— Cred că harul meu se pierde, a răspuns Elsabet sec.
Și gata. Frica ei tăinuită, care o cuprinsese de aproape un an.
Un an cu tot mai puține viziuni și cu tot mai multe accese de tuse
și dureri de cap.
— Nu am mai avut nicio viziune și nu am mai sim țit atingerea
harului de foarte mult timp.
Rosamund și Bess s-au uitat una la cealaltă cu gravitate și au
încetinit pașii în mijlocul pieței aglomerate. Elsabet le-a tras u șor
de coate. N-ar fi trebuit să le spună acolo. Atrăgeau aten ția cu
tristețea lor.
— De cât timp? a întrebat-o Bess.
— De câteva luni. Multe, multe luni.
 Nu a pomenit nimic de visul ciudat pe care îl avusese după ce
vorbise cu luna pe fereastra camerei ei. Visul în care apărea un
băiat cu degetele pătate de vopsea. Era un simplu vis. Nimic mai
mult.
— Și ce e oare o regină-oracol fără har?
— Este Regina încoronată, a replicat Rosamund. Și pe urmă, de
unde știi că harul tău a slăbit? A fost puternic atunci când ți-a
trebuit, la Ascensiune. Poate că n-ai avut nevoie de el până acum.
Oamenii trebuie să fie bucuroși că nu ai nicio viziune. Asta
înseamnă că sunt în siguranță.
— Dar cu siguranță – Elsabet a roșit – cu siguranță m-ar fi
prevenit în legătură cu… aventurile lui William.
— De ce s-o fi făcut? s-a stropșit Bess. zeița n-are nevoie să
trimită viziuni pentru ceva care se vede cu ochiul liber.
Și-a înăbușit un strigăt și și-a astupat iar gura cu mâna. Elsabet
a rămas cu gura căscată, dar apoi a început să râdă. Tare și
sincer, cu capul dat pe spate, arătându-și dinții mari.
— Îți mulțumesc, Bess! Asta chiar mă face să mă simt mai bine.

Camera reginei

Când William s-a furișat în camera reginei, ea era deja hotărâtă

să se arate supărată. Rece. Poate chiar indiferentă. Trecuseră trei
zile de când îl prinsese flirtând cu fata aceea în fa ța tuturor
curtenilor. La început, a avut impresia că el se ține departe de
frică, sau poate din delicatețe. Dar pe măsură ce zilele treceau, a
început să i se pară că e mai degrabă o pedeapsă. Ca și cum ea ar
trebui să-l caute și să-și ceară iertare. Sunt regină, î și spunea ea.
Am fost regină încă de la naștere, nu am cum să-mi cer iertare.
Dar era o minciună. În clipa în care i-a auzit pa șii la u șă, a știut
că o să cadă în genunchi în fața lui și o să-l implore, numai să nu
mai facă. Numai să se întoarcă. Numai să o iubească.
Bess l-a condus în cameră și i-a strâns mâna lui Elsabet înainte
să facă o mică plecăciune și să-i lase singuri.
— Ei, scumpa mea? a întrebat William. E momentul să
încheiem gâlceava?
Ciuda din vocea lui i-a sfâșiat inima. Ar trebui să încerce s-o
liniștească. Să o ia de mână. Nu să stea acolo, drept, și să se uite
urât la ea.
 Elsabet a inspirat încet.
— Vrei să fii decăzut din drepturi?
— E o amenințare?
— Ia-o cum dorești. Vrei să fii decăzut din drepturi? Să fii rege-
consort doar cu numele? Voi fi încântată să-ți ofer o casă la țară.
O mică proprietate, unde să poți vâna. Eu nu îți voi căuta scuze,
dar tu poți să dispari din capitală.
El nu se așteptase la asta. Arăta efectiv șocat.
— Să dispar din capitală? Să mă duc la țară? Și ce-ar spune
despre asta vărul meu, regele din Centra?
— Nu ar spune nimic. Vom fi în continuare căsători ți. Alian ța
încheiată de Centra și Fennbirn este stabilită pentru o genera ție.
A așteptat, privindu-l cum se gândește, și s-a silit să- și păstreze
chipul impasibil.
— Și tu ce vei face? a întrebat el. Când eu voi fi plecat?
— Voi face ce doresc. Eu sunt regina.
Era Regina încoronată, întruparea zeiței pe pământ. Și totu și,
asta nu era de ajuns ca să-l facă pe el să o privească a șa cum o
privise pe fata aceea în sala tronului.
Cât timp ea a rămas așa, tăcută, William a început să se
frământe și postura lui și-a pierdut rigiditatea.
— Dar… cum rămâne cu tripletele? Cu noile regine?
— Mă vei vizita în patul meu în fiecare an, de Beltane.
Elsabet a înghițit în sec.
— Datoria ta sacră.
El și-a trecut palmele apăsat pe față și, imediat după aceea,
duritatea i-a dispărut, apoi s-a apropiat de ea și a prins-o de
mâini.
— Elsabet. Draga mea. Chiar s-a ajuns la asta? De la ceva a șa
mărunt?
— M-ai făcut de râs în fața curții. Asta nu e ceva mărunt.
— Știu.
A sărutat-o pe obraji.
— Știu, ai dreptate. Am fost necugetat. M-am lăsat dus de val.
I-a sărutat gâtul, mâinile, buzele. Și-a folosit toată puterea pe
care o avea ca să-i slăbească determinarea, până când bra țele ei
au fost în jurul lui, cămașa ei de noapte a alunecat în jurul taliei,
și atunci el a condus-o spre pat.
 Miezul verii

În apropierea Miezului de Vară, capitala era un oraș plin de

însuflețire și de veselie, deoarece coroana și cetățenii se pregăteau
de sărbătoare. Elsabet avea de gând să deschidă porțile palatului
Volroy și să țină în curtea acestuia festivitățile, nu în pia ța din
Indrid Down. Aveau să fie deschise porțile deopotrivă pentru
oamenii simpli și pentru familiile bogate, cu har. O demonstra ție
de unitate și de pace, după decenii de uneltiri și războaie. Evident
că membrii Consiliului Negru se împotriveau.
— Sacralitatea castelului va fi încălcată și chiar securitatea ta
va fi imposibil de asigurat.
Sonia Beaulin a schițat o strâmbătură. Nu îi spusese direct că e
nebună, dar expresia ei exasperată lăsa să se vadă limpede ce
crede.
— Rosamund se va ocupa de securitatea mea.
— Rosamund Antere are puțin har la strategie. Conduce garda
regală cu priceperea unui copil.
Aflată lângă Sonia, în sala consiliului, elementala Catherine
Howe a tras-o pe aceasta de mânecă.
— Să știi că te aude. E chiar lângă ușă.
— Ca și cum mi-ar păsa!
Sonia a izbit cu pumnul în masă, făcând-o să se zguduie.
Elsabet a tresărit. Blânda Catherine, atât de împăciuitoare și de
calmă, pentru o elementală, și cu atât de pu țină în țelegere când
venea vorba de alte haruri. Nu avea intenții rele, dar de multe ori
reușea să agraveze situația.
— Organizarea festivalului în curtea palatului Volroy le va da
ocazia oamenilor să vadă mai de aproape construirea turnurilor.
Pot să îi anunț că Turnul de Vest e aproape gata. Și să le spun
povestea construcției, ca să-și aducă aminte că nu eu am poruncit
să se ridice un castel atât de costisitor. Aud destule bombăneli
când trec prin piețe. Sunt convinși că îi sărăcesc.
— Scandalos! a exclamat Gilbert, dându- și părul blond și fin de
pe frunte. Materialele de construcție vin în flux constant încă
dinainte de a ne naște noi.
— Eu știu, o știi și tu, însă oamenii uită.
— Oamenii sunt agitați, a bombănit Sonia. Au trăit prea mult
fără lupte și atacuri. Caută motive de nemulțumire.
Elsabet a strâns din buze. Așa nu ajungeau nicăieri.
 — Ți-am ascultat obiecțiile privitoare la sărbătorire și le voi lua
în considerare. Dar festivalul Miezul Verii e peste două săptămâni,
așa că am face bine să pregătim castelul.
S-a ridicat de la masă și nu le-a luat în seamă fe țele acre, în
timp ce se îndrepta spre Grădina Neagră pentru o după-amiază cu
jocuri și răcoritoare. Rosamund i-a deschis ușa larg, cu fa ța
întunecată ca norii de furtună, și a făcut o plecăciune când
Elsabet a trecut pe lângă ea. Plecăciunea ei era reușită, cu o mână
ascunsă în faldurile mantiei, și dacă regina nu s-ar fi uitat
intenționat acolo, n-ar fi văzut mânerul pumnalului pe care
Rosamund îl scosese din teacă.
— Vino cu mine, Rosamund, i-a spus ea și a luat-o de bra ț. Și
bagă acel pumnal la loc în teacă. N-am să- ți dau voie s-o înjunghii
pe Sonia Beaulin azi, indiferent ce-a spus.
Au ajuns în Grădina Neagră fără incidente și membrii alaiului
s-au risipit pe pajiștea pe care fuseseră așezate mese pline cu
mâncare și băutură. William era deja acolo și a întâmpinat-o pe
Elsabet cu un sărut pe obraz. Fusese foarte atent cu ea după ce
se împăcaseră. Venise în patul ei în fiecare noapte, și chiar o
încolțise pe coridoarele castelului, înghesuind-o într-o tapiserie și
copleșind-o cu săruturi până când rămăsese fără aer. Dar
ardoarea lui se stinsese, după cum știa și ea că se va întâmpla.
Cum trebuia să se întâmple. Bănuia că se strecoară afară din
castel cu fete din capitală. În mod sigur flirta din nou. Dar cel
puțin își stăpânea impulsurile când era ea de față.
Regina s-a așezat cu Gilbert la o masă de la umbră, iar Bess le-
a turnat un vin rece. Elsabet l-a băut și a fost gata să-l scuipe.
Fusese amestecat cu tonicul amar făcut de Gilbert.
— Bleah!
— Iertare, regina mea! A fost porunca lui Gilbert.
Elsabet l-a bătut ușor pe mână pe fratele ei vitreg.
— Iar eu apreciez asta! Însă am luat deja o doză de tonic la
micul dejun. Așa că acum, Bess, voi bea un vin simplu, cu apă.
— Da, regină Elsabet.
Bess a făcut o plecăciune. Gilbert s-a încruntat, dar nu s-a
împotrivit.
— Au venit câteva persoane în audiență, a continuat Bess, în
timp ce turna vinul. Presupun că nădăjduiau să le ascul ți peti țiile
după-amiază.
— Câți sunt?
 — Doar câțiva. Niciunul cu plângeri. Mai degrabă legat de
festival. Un brutar cu monstre de degustat pentru serbare. Un
pictor.
— Atunci, trimite-i la mine.
Elsabet a făcut semn cu mâna spre fundul grădinii, unde
observase niște siluete în umbră.
— Oricum e aici tot consiliul.
Era doar pe jumătate atentă când băiatul a venit în fa ța ei și s-a
înclinat. Nu exista nimic deosebit la el. Nimic care să-i atragă
atenția. Abia când Francesca Arron a dat citire peti ției lui, Elsabet
s-a uitat cu adevărat la el. Iar apoi nu și-a mai putut dezlipi
privirea.
Era tânărul din visul ei. De la părul blond și ciufulit, până la
petele de vopsea de pe degete. Era real. Încă-și mai amintea
perfect sunetul vocii lui din noaptea aceea, când îl auzise
rostindu-i numele.
— Regină Elsabet, acesta este Jonathan Denton. Un pictor care
face ucenicie la un maestru din Prynn.
Francesca a făcut o pauză, ca să-l măsoare din priviri. Prynn
era orașul toxicilor. Fără îndoială că încerca să- și dea seama dacă
îl cunoaște sau dacă are vreo picătură de sânge Arron.
— Expune-i reginei problema ta!
— Regină Elsabet, a început acesta, și Elsabet a fost gata să
scoată un țipăt de uimire. Aș dori să-ți fac portretul. Pentru
sărbătoarea Miezului de Vară.
Ea nu a răspuns.
— Regina nu dorește un portret, a intervenit Francesca. A
trebuit să pozeze pentru un portret când a fost încoronată. Nu văd
de ce ar trebui să pozeze din nou, oricum, nu așa de repede.
— Aș vrea…
Jonathan Denton a șovăit.
— Lucrez foarte repede.
— Mulțumim. Dar nu avem nevoie să plătim un alt portret, doar
ca să poată un tânăr ucenic să-și facă un nume.
El a rămas cu gura căscată. A dat din cap și a făcut din nou o
plecăciune, uitându-se cu disperare direct în ochii mari ai reginei.
— Mulțumesc, regina mea! a rostit el și s-a întors să plece.
— Stai!
Elsabet s-a ridicat pe jumătate din scaun. Francesca Arron s-a
uitat la ea cu asprime.
 — Voi poza pentru acest pictor. Un tablou cu prima sărbătoare
a Miezului de Vară ținută la castel va arăta foarte bine pe zidurile
din turn.

Volroy

Lui Elsabet chiar nu-i plăcea să pozeze. Îi zvâcnise fa ța aproape

tot timpul când pozase prima oară, și detestase tabloul, cu toate
că artistul fusese drăguț, îi îndulcise linia obrazului, îi făcuse ni ște
fălci delicate și îi atenuase curbura nasului. Așa că nu știa ce face
când l-a întâlnit pe pictorul Jonathan Denton în curtea luminoasă
întinsă de-a lungul laturii de vest a palatului Volroy. Știa doar că
îl văzuse într-un vis, și era decisă să afle de ce.
— Regină Elsabet.
El s-a apropiat de ea cât a îndrăznit de mult și s-a înclinat.
— Sunt onorat că vei poza pentru mine! Promit că portretul va
fi exact așa cum îl dorești! Mi s-a spus că redau cu iscusin ță
clădirile. Palatul Volroy va fi un fundal foarte bun, cu tine în fa ța
lui. Sau poate…
— E bine așa.
A pregătit un scaun și ea s-a așezat, apoi a rămas cu răbdare
nemișcată cât timp el i-a așezat faldurile rochiei, ba chiar i-a atins
și fața, mișcând-o într-o parte și în alta, pentru a surprinde lumina
cât mai bine.
— Cât timp va dura?
— Nu mult.
A zâmbit, puțin sfios.
— Dacă stai nemișcată.
— Pot să vorbesc?
— Desigur! O să… o să îți spun eu când ajung să lucrez la…
expresia ta.
Ea l-a privit cum se apucă de treabă, pregătindu-și pensulele,
pânza și vopseaua.
— Pari emoționat.
— Sunt emoționat.
— Dar ai avut destul de mult curaj cât să vii la regină și să-i
ceri să faci un tablou pentru o ocazie specială.
El a zâmbit din nou, mai degajat de data asta.
— Presupun că sunt curajos pentru arta mea.
 Elsabet a oftat. Părerea îi rămăsese neschimbată. Nu avea
nimic extraordinar. Era un tânăr de înăl țime și conforma ție
normale. De vârsta ei sau poate cu câțiva ani mai mic. Oare se
înșelase? Nu își amintea bine visul? Sau poate visul fusese doar
un vis. Poate că îl mai văzuse undeva, prin târg sau în pia ța
orașului, și mintea ei a scos, pur și simplu, chipul lui din memorie,
fără vreun motiv.
Numai că visul ei fusese atât de realist. Iar ea nu avea obiceiul
să viseze necunoscuți.
— Jonathan Denton, a spus ea. Distrează-mă cât timp lucrezi.
Spune-mi ceva despre tine.
— Ce ai dori să-ți spun?
— Orice. Ce le spui de obicei oamenilor când îi întâlnești prima
oară. N-am auzit niciodată de familia Denton, a reluat ea,
văzându-l încurcat. Îți faci ucenicia la Prynn, dar de acolo e ști? Ai
harul toxicilor?
— Da. Avem harul toxicilor, dar nu sunt surprins că nu ai auzit
de noi. Se pare că singurii toxici de care știe lumea sunt cei din
familia Arron.
— Asta pentru că sângele lor se găsește în toate familiile
toxicilor, sau cel puțin așa se laudă ei.
— E adevărat.
Jonathan a ridicat pensula.
— Toți toxicii din Indrid Down au puțin sânge de Arron în ei.
Dar eu nu am prea mult. Părul nu-mi e nici pe departe suficient
de blond.
Ea a râs și s-a uitat la hainele lui: pantaloni și haină cenu șii.
Hainele erau de bună calitate, bine croite, dar erau simple și nu se
vedea nicăieri vreun tiv din blană. Probabil erau cele mai bune
haine pe care le avea, îmbrăcate pentru această ocazie specială, la
Volroy. Și-a îndreptat spatele și s-a uitat atât de atent la chipul ei,
încât ea a roșit.
— Vrei să…, a continuat ea și și-a dres glasul, vrei să-mi fixez
privirea într-un anume loc?
— Nu, eu… Iertare! Am rămas cu ochii la tine. E ceva fascinant
să fii așa de aproape de o regină-oracol.
— Da. Coroana mea îi orbește pe oameni și îi face să nu-mi mai
vadă defectele. Poate va orbi și ochiul tău de pictor și portretul
meu va arăta splendid.
 El și-a plecat privirea, făcând-o să se simtă vinovată. Ce-ar fi
putut el să-i răspundă? Să o flateze și să-i spună că-i frumoasă?
— O regină-oracol e o regină ca oricare alta. Nu- ți face griji; nu
pot să văd în inima ta și să-ți descopăr secretele.
— Asta e o ușurare. Trebuie să recunosc că nu știu nimic
despre harul previziunii. N-am fost niciodată la Sunpool, iar harul
e întâlnit extrem de rar în altă parte.
— Nu e nicio rușine. Și pentru mine e un mister ce înseamnă să
fii toxic. Toate harurile sunt imposibil de înțeles pentru cei care
nu le au. Poți să îmi pui întrebări, dacă dorești.
El s-a oprit din pregătirea pânzei și s-a gândit.
— Ai știut întotdeauna că o să câștigi coroana?
— Da. Când a început Ascensiunea, după festivalul Beltane,
avusesem deja o viziune clară și puternică.
— Cu moartea surorilor tale?
— Cu mine. Plimbându-mă prin încăperile terminate din
Turnul de Vest.
A ridicat privirea spre Volroy, dându- și capul pe spate. Îi
cunoștea conturul suficient de bine ca să-l vadă cu ochii închi și,
știa unde se termină turnul încă nefinalizat și care sunt pietrele
care îl fac să arate ca o gură știrbă care zâmbește.
— Trebuie să fi fost foarte reconfortant, a remarcat el.
— A fost. Și n-a fost. Harul vederii poate fi descris în multe
feluri, dar eu nu i-aș spune niciodată reconfortant. Viziunile pot fi
interpretate greșit. Pot arăta ceva inevitabil sau pot fi un
avertisment.
Jonathan a tăcut câteva clipe, cât mâna i s-a mi șcat pe pânză și
a făcut mici semne. Mișcările îi erau sigure și pline de încredere,
pentru un ucenic. Elsabet s-a uitat la privirea lui, care devenea
distantă, studiind castelul, și apoi mai atentă, cercetându-i din
nou rochia și chipul.
— Mi-ar plăcea să fie un tablou vesel, a continuat ea. O
celebrare a Miezului de Vară. Nimic prea sumbru.
— Dacă vrei să fie vesel, atunci va trebui să zâmbești.
A ridicat din sprânceană spre ea și a râs.
— Sau cred că aș putea să-mi imaginez, pur și simplu, cum ar fi
asta.
Și-a vârât între dinți coada unei pensule și a început să traseze
pe pânză tușe lungi, cu un sunet sec. Apoi a lăsat pensulele
deoparte și s-a îndepărtat de pânză.
 — După ce te așez în prim-plan, o să adaug tot felul de lucruri
în jurul tău. Saci cu fructe văratice și grăun țe. O scenă cu doi
câini de vânătoare jucăuși.
Elsabet a râs.
— O să arăt ca o naturalistă.
— Nicio grijă. N-ai cum să confunzi o regină-oracol într-un
portret. Când are aura de umbră neagră în jurul capului.
Aura neagră. Era maniera tradițională în care se ilustra harul
prezicerii în tablouri. Cu cât e mai puternic harul, cu atât e aura
mai neagră. Pentru portretul unei regine, aura trebuia să fie atât
de întunecată, încât să pară un glob negru care plutește deasupra
coroanei.
— Apoi jongleri și masa festivă. Îți promit că se va vedea că e o
serbare veselă.
— Atunci, trebuie să petreci împreună cu noi, i-a propus ea.
Așa, vei putea să faci o reprezentare fidelă.
Jonathan a roșit, iar Elsabet și-a ferit privirea. Inten ționase să
vadă ce e cu el, să descopere de ce îi apăruse în vis. În loc de asta,
vorbea doar ea. Vorbea mai mult decât vorbise ani de zile cu
altcineva, în afară de Bess și de Rosamund.
— Ei? l-a întrebat ea. Cum răspunzi?
— La o invitație din partea reginei?
A zâmbit, cu o expresie de încântare și uluială.
— N-aș putea să refuz.

Indrid Down

Casa pe care familia Arron o deținea în capitală se ridica partea

de nord, mândră și decorată cu grinzi negre. Fusese construită pe
un mic dâmb, iar în spate se împăuna cu o mică grădină plină de
plante toxice. Acolo profita din plin de soarele dimine ții și de
adierile de vânt care băteau dinspre capătul nordic al portului,
înainte să ajungă în piață și să înceapă să duhnească din pricina
mirosurilor amestecate, de mâncăruri și de oameni. Din păcate
pentru Gilbert, era și casa consiliului cea mai îndepărtată de
castel, iar la finalul drumului făcut în ziua caldă de vară, fruntea
lui era plină de broboane de transpirație.
— Nu înțeleg de ce nu vreți să vă instalați într-una dintre casele
de pe High Street, a spus el, când Francesca l-a întâmpinat în
grădină.
— Nu înțeleg de ce nu vii călare, i-a întors-o ea și l-a sărutat pe
obraz.
— Ți-am spus, nu-mi plac caii. Și calul cu care aș veni ar fi
văzut prea des legat la poarta ta.
Francesca a râs.
— Calul tău a fost văzut adesea la poarta mea când ai venit în
capitală.
Și-a strecurat mâna sub haina lui și l-a strâns, făcându-l să
zâmbească și să roșească. Idila lor fusese frumoasă, dar scurtă. Se
terminase deja de câțiva ani. Pusese ochii pe el chiar din clipa în
care coborâse din trăsură, în spatele noii regine. Îi fusese ușor să-l
seducă; Gilbert nu mai fusese niciodată cu o fată a șa de
atrăgătoare ca Francesca Arron. Timp de aproape două luni, ea
ascultase frământările pe care i le dezvăluia stând culcat cu capul
pe pieptul ei. Suficient de mult ca să-i afle slăbiciunile. Și
dorințele lui cele mai întunecate, pe care să le valorifice.
Francesca și-a aruncat pe spate coada lungă și blondă, iar el a
urmat-o până la o masă de piatră, ferindu-se de plante.
— Nu putem intra? Am senzația că pot să mor dacă inspir mai
adânc în grădina asta.
— Nu avem astfel de toxine aici.
S-a aplecat să termine scrisoarea la care lucra.
— Atâta timp cât nu mănânci din ele și nu te tăvălești prin ele,
nu pățești nimic.
— Să mă tăvălesc prin ele, a mormăit el și și-a tras și mai mult
mânecile în jos.
— Ce-i aia acolo?
A arătat spre o mică piatră înfășurată în plante, care era pusă
într-o cutie din fier forjat.
— N-am mai văzut-o până acum.
Francesca s-a uitat spre locul indicat de el.
— O piatră de mormânt, evident. De obicei e acoperită de
plante.
Gilbert s-a apropiat de ea și s-a aplecat să citească inscripția.
Pietrele de mormânt erau rare pe insulă, pentru că majoritatea
morților erau arși pe rug și cenușa lor era împrăștiată. Familiile
păstrau un giulgiu de pânză în memoria decedatului, o placă sau
vreo cărămidă gravată, dar un mormânt adevărat era ceva foarte
curios. Lăsați-o în seama lui Gilbert s-o descopere, când harul ăla
al lui ciudat se va manifesta.
— Nu e inscripționat decât anul. Al cui e?
— Al unei copile de demult, a răspuns Francesca. A avut
blestemul legiunii și au executat-o în templul de aici, când avea
nouă ani. Biata de ea. Sunt puține morți blânde pentru un toxic.
Mai puține variante blânde, când otrava nu intră în calcul.
I-a întins unui servitor scrisoarea, împreună cu cerneala și
tocul, apoi a oftat cu ochii la mormânt.
— I-au tăiat capul, a continuat ea, făcându-l pe Gilbert să
tresară. Familia a îngropat-o aici, nearsă, cu capul a șezat pe
piept, ca pe un coș.
— Decapitarea este o moarte crudă pentru un copil, a
încuviințat el. Dar, oricum, e un act mult mai blând, decât să-l
lași să crească mare cu blestemul și să-și piardă mințile.
— În mod sigur.
Și-a șters o pată de cerneală de pe degete, apoi a bătut din
palme. La o mișcare rapidă a încheieturii, în palma ei a apărut un
flacon argintiu.
— Am făcut-o mai tare de data asta.
— Mai tare? De ce?
— De ce? Cum poți să întrebi de ce? Doar ai participat și tu la
întâlnirile Consiliului Negru. Ai fost la curte. Tot nu ne ascultă.
Tot nu acceptă sfaturi de la consilierii ei.
El a strâns flaconul în pumnul încleștat. Ea vedea bine că ar fi
vrut să-l arunce. Dar nu avea să-l arunce. Oricât de mult o iubea
pe regină, își dădea seama că spiritul ei liber se îndepărta uneori
prea mult de la tradiție. Și pe urmă, n-ar fi contrazis-o niciodată
pe Francesca. Mai ales acum, după ce ea folosise o poțiune toxică
pentru a o slăbi pe sora lui mai mare, ca să-i asigure o pozi ție în
consiliu.
— Nu e periculoasă?
Francesca a căscat gura, iar ochii ei mari și alba ștri au ilustrat
durerea însăși.
— Cum poți să mă întrebi asta? Sigur că nu e. Un har puternic
a făcut-o pe regină să se simtă prea sigură pe ea. Prea convinsă că
ea știe cel mai bine. Odată ce harul ei va fi redus la tăcere, va
învăța să se bazeze pe prieteni. Serios, e spre binele ei.
 — Nici măcar nu e vina ei. zeița i-a oferit harul previziunii ca s-
o așeze pe tron. Iar noi ne jucăm acum cu el, ca și cum nu ar fi
ceva sacru. Am putea deveni vulnerabili în fața unui atac!
Francesca a plescăit din limbă.
— Avem harul tău.
— Harul meu nu e la fel ca al reginei.
— Dar deocamdată e suficient.
I-a apăsat mai tare flaconul în palmă și i-a condus mâna spre
punguță, ca să-l ascundă acolo.
— Nu pentru totdeauna, a spus el și s-a întors să plece.
Nu pentru totdeauna. Doar până când va ajunge ea să înve țe să
se bazeze pe consiliu. Și pe Francesca, în special. Și-a trecut limba
peste dinți și a băut o cupă de vin de mai neîndulcit. Otrăvirea
unei regine, chiar dacă nu mortal, era un joc foarte periculos. Iar
în acest joc, ea se baza foarte mult pe emotivul Gilbert Lermont.
Cu o mână, Francesca ținea ascuns harul reginei, ca sub apă. Iar
cu cealaltă stârnea tulburarea și o îndrepta asupra reginei,
întărâtând gelozia războinicei Sonia Beaulin și împră știind zvonuri
despre cheltuielile excesive asociate construcției castelului. Dar
Elsabet tot nu îi oferea postul de conducătoare a consiliului.
Postul acela rămânea tot vacant. Iar Francesca nu mai avea ce
cărți să joace.
Chiar când i-a răsărit gândul acela în minte, alte două mâini s-
au strecurat pe la spate ei și au prins-o de mijloc. A zâmbit când
regele-consort a mușcat-o ușurel de lobul urechii.
— Aici erai, frumoasa mea, a spus el. Ce mai voia molâul ăla?
— Nu te mai gândi la el.
S-a întors în brațele lui și l-a sărutat.
— Însă e bine că nu te-a văzut. Ar trebui să te întorci la Volroy
mai repede, înainte să trimită ea călăreții să te caute.
Nu că s-ar fi gândit călăreții să-l caute în casa familiei Arron,
însă nici nu voia să-și forțeze norocul. Regele-consort își petrecea
aici tot mai multe după-amiezi și nopți. Prea multe. Și chiar după
orele lungi petrecute în patul ei, tot părea că nu vrea să plece.
— Dacă aș fi liber, nu m-aș întoarce niciodată la ea, a spus
William, cu privirea furioasă și îndepărtată. La o femeie care a
avut neobrăzarea să mă facă de râs în fața curții. Care m-a făcut
să mă așez în genunchi s-o implor și s-o lingu șesc ca mă
primească iar în patul ei! Ca și cum acolo îmi doream eu să fiu.
 Ca persoană fidelă coroanei, Francesca a tresărit la răceala
cuvintelor lui. N-ar trebui să vorbească așa de regină. Nici măcar
de o regină așa de nesăbuită ca asta. Însă în fa ță i-a zâmbit și i-a
atins obrajii.
— Nu căuta s-o superi. Avem nevoie de farmecele tale pentru a
ne lumina curtea.
— Exact farmecele mele o supără pe ea. Nu am voie să acord
niciun pic de atenție vreunei fete, că Elsabet și începe să scoată
fum pe nări. S-a terminat, oricum. Dacă te am pe tine în pat, nu
am nevoie și de altele.
— Nu!
Francesca s-a desprins cu delicatețe, dar cu fermitate, din
brațele lui și a rămas cu spatele la el.
— Acum ai și mai mare nevoie de altele. Trebuie să acorzi
atenție fetelor mai mult decât înainte, ca bănuiala să nu cadă
asupra noastră.
— Desigur.
Francesca a zâmbit. Regele-consort era cel mai slab punct al
reginei. Lasă-l să flirteze chiar sub nasul ei. Lasă-l s-o
înnebunească. El poate să fie lucrul pe care îl căuta Francesca
pentru a-i distrage atenția reginei, iar dacă ea va fi ocupată să-l
țină în frâu pe soț, n-ar mai avea timp să se amestece în treburile
Consiliului Negru.

Sărbătoarea miezului de vară

Regina Elsabet prezida de pe un tron înalt din curte festivită țile

organizate cu ocazia Miezului de Vară. Fusese singura concesie pe
care o făcuse Consiliului Negru, ca să stea mai sus și mai departe
de mulțimea gălăgioasă care sărbătorea, dar chiar dacă era doar
una singură, acum și-ar fi dorit să nu o fi făcut. Nu voia să fie
văzută așa de sus, așa de departe. Voia să stea printre supușii ei
în vremuri de pace.
— Trezește-te!
Și Elsabet, și Bess au tresărit auzind vocea lui Rosamund. Se
răstise la unul dintre gardienii reginei, care stătea chiar în spatele
lor.
 — Eram trează, doamnă comandant, a protestat fata, iar
sunetul pe care l-au auzit apoi cele două venea de la Rosamund,
care o plesnise pe fată peste ceafă.
— Nu destul de trează. Ieși din rând dacă nu poți să rămâi
vigilentă! Azi, dintre toate zilele, când regina este înconjurată de
străini!
Cu dinții încleștați și scrâșnind, Rosamund și-a făcut apari ția,
iar Elsabet și Bess au tresărit din alt motiv. Comandantul gărzii
regale avea panglici aurii și argintii împletite în păr.
— Rosamund! a exclamat Bess. Arăți minunat!
— Mulțumesc!
Rosamund s-a simțit flatată și dispoziția ei s-a schimbat rapid.
— Dar nu atât de minunat ca tine, Bess.
Bess a râs, la fel de frumoasă într-o rochie verde închis. Uneori,
Elsabet se gândea că ar trebui să-și găsească niște prietene mai
puțin frumoase. Faptul că stătea mereu lângă Bess și Rosamund
cu siguranță nu-i făcea nicio favoare.
— Trebuie că ai pus ochii pe cineva la Miezul acesta de Vară.
Bess a cercetat atent mulțimea, încercând să vadă dacă e
cineva care se uită la Rosamund cu un interes deosebit, dar
aproape toată lumea se uita la ea. Rosamund nu rămânea
niciodată fără admiratori.
— E ceva serios de data asta? Ar putea fi vreun soț? Sau vreo
parteneră de arme?
— Nu mă așez la casa mea decât după ce ies din serviciul
reginei. Nu pot să-mi închipui cum ar fi să am grijă de solda ții
ăștia slabi și de prichindeii mei.
A oftat.
— Deși uneori jinduiesc după niște degețele fine care să se
prindă de ale mele. Și după chinurile facerii!
Elsabet a râs.
— Doar cineva înzestrat cu harul războiului poate să spună
asta!
— Mi-ar fi plăcut să am și eu harul războiului, a spus Bess, ca
să nu mă mai tem așa de el.
Rosamund a râs și s-a întors pe jumătate spre fata pe care o
certase că moțăie.
— Credeai că glumesc? Ieși din rând! Și să nu te mai văd în
unitatea mea până la sfârșitul lunii!
— Da, doamnă comandant!
 Elsabet i-a zâmbit fetei cu compasiune când aceasta i-a făcut o
plecăciune și a privit-o cum coboară tristă scările.
— Să știi că te-ar îndrăgi mai mult dacă ai adopta o manieră
mai blândă, Rosamund.
— M-ar îndrăgi. La fel și dacă le-aș mitui cu obiecte de lux, ca
Sonia Beaulin. Beaulin are impresia că este un concurs de
popularitate, dar mie nu-mi trebuie simpatia lor. Fetele astea sunt
garda ta personală. Nu sunt simpli soldați; sunt cei mai buni
dintre cei buni! Asta vreau de la ele, și mă voi purta cu ele în
consecință.
— Chiar și într-o zi de sărbătoare, când nu sunt în pericol?
— Pentru un soldat din garda regală întotdeauna există un
pericol. Iar în privința sărbătorilor, eu țin evidența foarte precis.
Fata aceea a activat anul acesta la festival, așa că la anul nu va
mai activa, sau la două festivaluri mari la rând.
Rosamund și-a îndreptat umerii.
— Nu sunt nerezonabilă. Și nu apreciez întrebările tale în fa ța
soldaților.
Bess a făcut ochii mari, dar Elsabet doar a râs.
— O regină poate să întrebe ce vrea. Dar îmi cer scuze, dragă
prietenă! Trebuia să-mi dau seama.
Și-a îndreptat din nou atenția către petrecerea la care
naturaliștii din mulțime începuseră să aducă partea cu care
contribuiau la serbare – cea mai bună parte: pești prin și cu
ajutorul harului și un splendid mistreț fript, înconjurat de ni ște
mere atât de lucioase, încât ai fi zis că sunt poleite. Gilbert dirija
cu mâinile mâncărurile care urmau să ajungă la ea, și ordinea în
care vor ajunge.
Dar privirea reginei nu a zăbovit prea mult asupra lui Gilbert.
Căuta pe cineva.
Bess s-a aplecat spre ea.
— Pe cine cauți?
Nu putea fi vorba de regele-consort. Nu ieșise din raza vederii ei
toată ziua, după ce intrase ceremonios la brațul ei și o lăsase acolo
imediat, ca să flirteze, după câte se părea, cu toate fetele din
mulțime. Vederea lui o umplea pe Elsabet de furie și de rușine. Așa
că se hotărâse să-l ignore.
— Caut o persoană pe care am invitat-o aici.
— Personal? a întrebat Rosamund.
— Pictorul. Jonathan Denton.
 Dar nu îl vedea. Poate că el fusese doar politicos când îi
acceptase invitația. Poate îl speriase. Sincer, nu știa de ce îi pasă.
Și-a dres glasul și a aruncat o privire spre prietenele ei, să vadă
dacă au observat. Dar, în loc de asta, Bess și Rosamund se uitau
urât înspre mulțime.
— Ce s-a întâmplat?
Bess a clipit și s-a silit să zâmbească.
— Nu da importanță, Elsabet. Fără îndoială este… beat.
Elsabet s-a uitat în mulțime. Nu i-a luat mult să-l găsească.
William. Ținea un braț pe după umărul unei frumoase fete blonde,
și altul pe după umerii unei frumoase cu păr șaten, iar degetele lui
trăgeau așa de tare rochia de pe umăr, încât îi ajunsese fetei până
aproape de piept. Beat, într-adevăr. Era încă devreme; probabil
băuse opt cupe cu vin de festival și niciunul dintre ele nu fusese
combinat destul cu apă. Indiferent de scuză, iată-l acolo: râzând,
sărutându-le pe gât și dăruindu-le inelele de pe degete.
— Toată lumea vede, toată lumea aude, a murmurat Elsabet,
cu obrajii înfierbântați.
— Aș putea să arunc în el un pumnal, i-a propus Rosamund,
luând o gură de vin de festival, în ciuda propriului ei jurământ de
abstinență. Doar să-l zgârii nițel.
— Nu-l lua în seamă, a spus Bess. Prefă-te că nu-l vezi. Sau că
nu-ți pasă.
Dar era prea târziu pentru asta. Deja murmurele începuseră să
se împrăștie, până când toți ochii din curte alergau de la rege la
regină și înapoi. Și ce vor vedea? O regină slabă, care acceptă
infidelitatea soțului chiar sub ochii ei?
Elsabet s-a ridicat brusc. Atât de brusc, încât fetele din bra țele
lui William au tresărit și au încercat să se îndepărteze. Dar nu ele
erau ținta ei. Regina a așteptat, iar mulțimea a tăcut. Muzican ții s-
au oprit, iar servitorii au înțepenit, aplecați pe jumătate peste
mese.
— William. Regele meu consort.
S-a oprit. A așteptat ca el să facă plecăciunea, a șa cum se
cuvenea. Așa cum trebuia.
— M-au obosit festivitățile acestea. Vrei să vii tu să prezidezi
Miezul de Vară, care e datoria ta sacră?
— Vin, a spus el și a pornit spre ea.
Dar când s-a aplecat s-o sărute, ea l-a îmbrâncit și a pornit cu
pași mari prin mulțimea care deja începuse să murmure. Când a
ajuns față în față cu fetele pe care William le abandonase, și-a
pierdut controlul și a urlat la ele să se dea la o parte, pentru că nu
mai putea să suporte nicio clipă să vadă buzele lor tremurătoare și
pline de remușcări.
— Regină Elsabet, a spus Rosamund. Unde dorești să te
escortăm?
Elsabet a prins-o de braț. Furia și gelozia începuseră deja să o
părăsească, iar fără ele, nu-și amintea prea bine unde voia să se
ducă.
Și atunci l-a zărit. Singur, cu o bucată de pâine în mâinile lui
pătate pentru totdeauna cu vopsea, cu aceleași haine pe care le
purtase și când îi pozase pentru portret.
— Acolo, a spus ea, și s-a dus imediat la el. Jonathan Denton, a
rostit regina când el s-a înclinat. Vrei să vii în camera mea? Vreau
să îmi spui cum merge lucrul la tabloul cu Miezul Verii.

— Nu trebuia să fac asta.

Elsabet se plimba agitată prin cameră. Prin camera ei, unde ea
și Jonathan erau foarte singuri.
— Le-ai văzut ochii? Le-ai auzit șoaptele? Se tem de mine. Cred
că sunt nestăpânită.
— Te venerează. Frica și venerația pot semăna.
Elsabet a clătinat din cap și nu și-a oprit pașii mari și furioși.
— Ești tu bun când spui asta. Dar nu e prima oară când mă
văd repezindu-mă la… la…
A scos un mârâit și și-a azvârlit brațele în sus.
— Și am țipat la fetele alea. Ca și cum era vina lor. Iar acum ce
vor spune despre tine, Jonathan? Aici, singur în camera reginei.
El a ridicat din sprâncene.
— Lasă-i să spună ce vor. Eu mă bucur că pot să-i fiu de folos
cu ceva reginei mele.
— Nu. Nu trebuia să te pun în poziția asta. O să am grijă să se
afle. Că am stat aici să discutăm despre tablou și nimic mai mult!
A făcut un gest vag către trupul lui.
— Eu nu sunt genul de regină care se răzbună pentru
infidelitate obligând un biet tânăr să… să…
Asta l-a făcut să râdă.
— E în regulă, regina mea.
 Ea a oftat și s-a apropiat de măsuța de toaletă ca să ia cupa cu
tonicul lui Gilbert, rămas acolo de diminea ță. Imaginea cu William
pipăind pe altcineva îi dăduse dureri de cap.
— Nu e bun vinul? a întrebat-o Jonathan, când a văzut-o că se
strâmbă de amăreala tonicului.
— Nici nu e vin, e o poțiune tămăduitoare. Sunt sănătoasă, a
precizat ea, înainte să întrebe el, dar uneori mă doare capul.
Jonathan s-a apropiat de ea, adulmecând aerul.
— Îmi dai voie? a întrebat el și a întins mâna. Sunt toxic, după
cum știi, și am o curiozitate naturală când e vorba de arta
tămăduirii.
— A! Desigur!
El a băgat nasul în cupă și a inspirat adânc, apoi a luat o
înghițitură și a plimbat lichidul prin gură înainte de a-l înghi ți. A
rămas tăcut câteva clipe lungi, privind atent lichidul rămas. Apoi
s-a încruntat.
— De unde zici că ai asta?
— De la fratele meu vitreg, Gilbert Lermont. Mi-o aduce de
câteva luni. De ce? Ai descoperit niște ingrediente interesante?
— Nu.
— Sau poate, fiind interesat de tămăduire, ai vrea să-mi
recomanzi un alt tratament?
Jonathan s-a uitat la ea. Privirea lui era tulburată.
— Ți-aș recomanda să nu mai iei asta, a răspuns el.
Elsabet a pufnit.
— Nu fi caraghios. Gilbert m-a asigurat că…
— Măcar lasă-mă să iau o mostră.
Părea așa de insistent, iar ea nu vedea nimic rău în asta, a șa că
a dat din cap.
— Ia ce a rămas. Ca toxic, presupun că știi mai multe ca mine.
— Dar cu harul tău sunt sigur că tu le știi pe toate.
Ochii ei s-au lărgit, la fel și zâmbetul lui.
— Măcar dacă ar acționa așa. Dar, vai, eu nici nu pot vedea în
patul cui va ateriza regele meu consort la noapte!
— E un prost.
Elsabet a ridicat capul, iar Jonathan și-a plecat ochii.
— Iertare! Nu trebuia să spun asta.
— Ce s-a spus s-a spus. Asta zic oamenii despre el? Îl consideră
prost? Sau mă consideră pe mine proastă, fiindcă m-a amețit fa ța
lui frumoasă?
 — Mă tem că eu nu aud prea multe bârfe la curte, când stau cu
nasul doar în pânză. Tabloul începe să arate superb, apropo. Sper
să ți-l pot prezenta în câteva săptămâni.
— Ai putea să-mi arăți ce progrese ai făcut.
— Mi-ar plăcea asta.
Ochii lui s-au îngustat într-un mod curios.
— Deci tu chiar nu auzi toate bârfele? Auzisem că unii oracoli
pot citi gândurile oamenilor.
— Unii pot. Harul prezicerii e variat și nu e prea bine în țeles.
Suntem atât de rari! Chiar și cu mine pe tron, cei cu harul
prezicerii nu vor fi niciodată la fel de prolifici cum sunt naturali știi
sau elementalii. La ce am fi de folos? Zeița știe cum să echilibreze
harurile oferite.
I-a făcut semn să ia loc, s-a așezat și ea și a turnat vin cu apă
pentru amândoi, ca să scape de gustul tonicului lui Gilbert.
— Uneori harul prezicerii nu te face să vezi decât puncte reci.
Violențe și locuri în care au loc vărsări de sânge.
— Am auzit de asta. Am citit. Moartea lasă o amprentă ca o
pată rece pe pământ.
S-a încruntat.
— Așa e și la tine?
— Nu e numai asta, dar da. Pot să-ți spun aproape cu precizie
locul în care au murit reginele de dinaintea mea, în ultimele patru
generații. Locul în care au murit surorile mele ar putea fi, la fel de
bine, pătat cu sânge.
S-a uitat pe fereastră.
— Cum stai cu istoria? Ai auzit de regina Elo, cea care respira
foc și care a incendiat o flotă de corăbii selkane în portul Bardon?
— Da. Se spune că a pus capăt invaziilor străine, și încă într-o
manieră impresionantă.
Elsabet a zâmbit. Invazii aveau să mai fie, pentru că și al ți regi
își vor dori să intre în istorie prin cuceririle lor. Dar ea nu văzuse
niciuna petrecându-se în timpul domniei ei.
— Aproape că nici nu suport să mă uit în port în anumite zile,
în funcție de vânt, a spus ea încet. Fantomele zbuciumate
continuă să fie atât de numeroase!
Jonathan a înghițit în sec și i-a urmărit privirea, ca și cum ar fi
putut și el să le zărească.
 — Nu le spun asta multora, a continuat Elsabet. Bess știe. Cred
că Rosamund și Sonia – cele cu harul războiului – o simt. Dar nu
le-am spus-o niciodată.
— De ce? a întrebat el, dar apoi a clătinat din cap. Iartă-mă! A
fost o întrebare prostească. Până și ghicitorii se feresc să spună că
văd fantome și adulmecă morminte. Firește că și o regină se
ferește.
— De la regină se așteaptă mari profeții. Nu să leșine când trece
pe lângă cimitire nemarcate.
— Așa o fi. Mie mi se pare o abilitate utilă și ți-ar prinde bine
când ai călători pe drumuri necunoscute.
A ridicat cupa spre ea, și Elsabet a râs.
— De fiecare dată când ne întâlnim, vreau să aflu mai multe
despre tine, și în loc de asta, eu vorbesc mai mult despre mine.
Inspiri asemenea declarații sincere tuturor celor pe care îi
întâlnești, Jonathan Denton?
— Îmi cer iertare, regina mea!
— Nu-ți cere iertare. Numai să nu devii dușmanul meu.

Volroy

Regina Elsabet și Bess se plimbau pe lângă șirurile de tufe de

trandafiri de pe latura vestică a palatului Volroy. Cineva care s-ar
fi uitat la ele ar fi zis că asistă la o întâmplare obi șnuită: regina
stă cu prietena ei, care îngrijește plantele. Dar cei care o
cunoșteau bine știau că Bess e de multe ori ochii și urechile
reginei, atunci când ea însăși nu poate să vadă sau să audă.
— Îți trebuie iscoade mai bune ca mine, a spus Bess încet. Se
știe prea bine că eu fac parte din suita ta. Nimeni nu vorbe ște
când sunt eu în preajmă.
— Dar în cine altcineva aș putea să am încredere? Doar în tine
și în Rosamund.
Poate și în Jonathan Denton, într-o bună zi. Dar asta nu a
rostit-o cu glas tare.
— Catherine Howe îți e devotată. Și sunt convinsă că în suita ei
are iscoade bune.
Bess a tăiat un trandafir și l-a trecut în joacă pe sub nasul lui
Elsabet.
 — S-au spus totuși niște lucruri prea tare ca să poată fi
acoperite.
— Ce anume?
— Că Jonathan Denton e noul tău amant.
Elsabet a râs.
— Noul? Ca și cum ar mai fi fost și alții.
Știuse că asta va crede lumea. Ce nu prevăzuse era că ideea
aceasta îi va plăcea așa de mult.
— Bietul Jonathan! Nu va mai avea pace.
— Bietul Jonathan?
Bess a zâmbit.
— O să mai vină la Volroy?
— Cred că da.
A îmbrâncit-o ușurel pe Bess cu șoldul când a văzut că râde.
— Ca să-mi arate tabloul.
Au continuat să se plimbe împreună în jurul castelului, când
au apărut doi servitori care s-au plecat în fața ei.
— Ce-i asta? a întrebat ea când i-au întins o mantie lungă și
elegantă, dintr-un material fin, de un negru lucios, și care la guler
era ornată cu fir de argint.
— Un dar pentru tine de la regele-consort, a răspuns unul
dintre băieți.
Bess și-a trecut palma peste guler și a pipăit firele de argint cu
degetul mare.
— E foarte fină.
— Îmi trimite daruri, în loc să se întoarcă în patul meu. Îmi
trimite daruri cu o mână, în timp ce ailaltă e băgată în corsetul
unei alte femei.
Furia i-a revenit cu iuțeală. Cuvintele au căpătat formă în
mintea ei, până când a început să le vadă, să le audă, iar ea și-a
încleștat pumnii și a sfâșiat mantia de la cusătură.
— Duceți-o de aici! Luați-o din fața mea!
Servitorii și-au plecat capetele și au fugit, murmurând o scuză.
— Elsabet.
Bess a pus mâna pe brațul reginei.
— Iartă-mă, Bess! Nu am nevoie de iscoade ca să-mi spună ce
vorbesc oamenii despre mine. Și ce o să mai spună acum, după
această nouă izbucnire.
A inspirat adânc.
 — Dar vreau să aflu unde își petrece regele meu consort atâta
timp. Fiți bune, tu și Rosamund, și aflați asta.

Jonathan a găsit-o pe Elsabet la ultimul etaj al Turnului de

Vest, în timp ce discuta cu meșterii constructori despre stadiul
lucrărilor. Era acolo o activitate efervescentă, atentă și sus ținută,
și peste tot se mișcau funii, cărămizi și pietre. Tânărul și
stângaciul toxic s-a împiedicat de două ori și o grindă care se
balansa a fost gata să-i smulgă capul. Elsabet abia și-a putut
stăpâni râsul când l-a observat cu coada ochiului.
— Începe să arate bine, a spus el când a ajuns la ea, făcând o
plecăciune.
Și-a trecut palma peste zidul interior, până la arcada u șii, și a
strâns între degete cheia de boltă. Ușa dădea înspre o încăpere
mare, cu mai multe ferestre.
— Asta va fi camera ta?
— Ai putea spune că tot Turnul de Vest va fi al meu. Toate
apartamentele reginei vor fi aici.
S-a uitat împreună cu el la noua încăpere, încă plină de praf de
la construcții.
— Dar nu. Camerele mele sunt la etajul de dedesubt. Sunt deja
gata. Poate i le voi da pe acestea regelui meu consort. Sau poate
nu. Aș prefera să nu-l aud cum se strecoară pe la etajul meu în
drum spre… ceva sau altceva.
— În orice caz, apartamentele regelui-consort ar trebui să fie
sub apartamentele reginei.
Elsabet a zâmbit.
— Ce mi-ai adus?
La întrebarea aceasta, Jonathan a fugit repede pe hol și a
revenit cu un tablou acoperit. A studiat repede lumina, iar apoi a
așezat șevaletul astfel încât să se reflecte în el lumina blândă a
soarelui de amiază. Apoi a descoperit portretul.
Elsabet nu știa la ce să se uite mai întâi. Era ca și cum el ar fi
luat serbarea de Miezul Verii și ar fi micșorat-o, atât de precisă era
ilustrarea făcută de el. Mâncărurile îngrămădite pe masa
banchetului păreau bune de mâncat. Ba chiar și-a amintit că
văzuse familiarii aceia, doi câini cu blana brun cu alb, cu cozile
întoarse, care stăteau într-o parte cuminți, așteptând să
primească resturi.
 Castelul Volroy se înălța în fundal, un uria ș întunecat și
maiestuos, surprins în momentul în care pietrele negre erau
sărutate de lumina verii.
— M-ai așezat jos, printre ei, nu sus, pe podium, a observat
Elsabet.
— M-am gândit că preferi așa. Se… se potrivește mai bine cu
tabloul.
Elsabet a dat din cap. Era cea mai precisă reprezentare a ei pe
care o văzuse până atunci. Nu o mare frumusețe. Nu o idealizase
și nu îi îndulcise trăsăturile. Și totuși, reușise cumva să surprindă
aerul ei, spiritul. Îi făcuse ochii calzi și strălucitori, și o expresie
care o făcea să pară sigură de sine și capabilă. Era, în ochii lui, o
regină prezentabilă.
— Castelul Volroy nu e terminat, după cum vezi. Voiam să
aștept instrucțiunile tale, să-mi spui cum să-l reprezint.
— Bine, a spus ea. La momentul potrivit. Nu e grabă.
Degetele ei au plutit deasupra pânzei. Nu era nevoie s-o mai
întrebe dacă e mulțumită. Nu mai zâmbise așa de larg de
săptămâni întregi.
— Regina mea, mai e ceva.
— Te rog, Jonathan, spune-mi pe nume! Ai permisiunea mea.
— Regină Elsabet, a corectat-o el, și a roșit. Mai era ceva. Ai
văzut vreun… A existat vreun semn de slăbire a harului tău?
— Cum?
— Iartă-mă, a adăugat el repede. Doar că am analizat
ingredientele tonicului pe care îl iei, și eu cred că î ți dăunează. Ție
și harului tău.
Elsabet s-a întors cu spatele la tablou.
— Nu e posibil. Tonicul este de la Gilbert. Sunt sigură că te
înșeli.
— Desigur. Dar poate se înșală și el? El nu e toxic, n-are de
unde să știe. Tu știi de unde îl are? Îmi permiți să cercetez
chestiunea?
Elsabet a clipit. N-avea niciun sens ce spunea el. Gilbert nu i-ar
face rău niciodată. Harul ei era sacru pentru el. Și era fratele ei
vitreg. Singura rudă pe care o avea.
— Trebuie să existe o explicație.
— Desigur.
 — Iar harul meu n-a dispărut, a continuat ea cu vocea mai
scăzută. Am avut o viziune, nu demult. Mă rog, nu chiar o
viziune. Un vis.
— Un vis? E ceva normal?
— Nu. Dar s-a dovedit a fi adevărat, și asta-i tot ce contează.
S-a uitat la el cu coada ochiului.
— Te-am visat pe tine, Jonathan Denton. Te-am cunoscut
înainte de a ne întâlni.

Indrid Down

Când Rosamund a deschis ușa casei ei, a văzut-o pe Catherine

Howe cu capul acoperit de o glugă neagră.
— Slujnica a venit? a întrebat Catherine când Rosamund i-a
făcut semn să intre.
— A venit. Dar nu mă așteptam să ajungi așa repede.
Catherine și-a dat gluga jos și și-a scuturat frumoasele bucle
șaten-aurii.
— Când cineva cere informații de la iscoadele familiei Howe, nu
întârzii niciodată.
— Prea bine, a spus Rosamund. Bess ne așteaptă acolo.
Făcuseră doar câțiva pași, când trei fetițe au trecut în fugă pe
lângă ele, țipând și bătându-se cu niște săbii mici de lemn și
izbind-o apoi pe Catherine de perete. Erau așa de înfierbântate și
de concentrate la lupta lor, încât le-au blocat drumul pe hol, a șa
că Rosamund a trebuit s-o ia pe cea mai mică dintre ele și s-o
pună pe umerii ei, ca să poată trece.
— Scuzele mele! a spus Rosamund, apoi a început să râdă când
fetița a început s-o lovească în cap cu mânerul sabiei de lemn. De
multe ori se întâmplă așa în casa Antere.
Catherine s-a uitat strângând din pleoape la feti ța care o lovea
în cap pe Rosamund.
— Nu doare?
— Puțin.
Rosamund a ridicat mâinile și a început s-o împungă pe feti ță
cu degetele în coaste, până când aceasta a capitulat și a început
să râdă. După ce au eliberat holul, fetița s-a dat jos și a luat-o la
fugă în direcția opusă, ca să-și reia joaca. Rosamund a făcut semn
spre o ușă. Înăuntru, Bess le aștepta așezată la o masă, având în
față o sticlă de whiskey și trei pahare.
— N-ar trebui să închizi ușa? a întrebat Catherine, privind în
urmă.
— Așa de frică îți e de niște mici războinici?
Rosamund a râs.
— N-avea grija ușii. Mama se odihnește și frații mei sunt prin și
într-un joc de cărți cu soțiile lor, la bucătărie. Și pe lângă asta, to ți
sunt oameni loiali.
— Loiali față de tine sau față de regină?
— Față de amândouă, a replicat Rosamund cu voce aspră. A șa
că putem vorbi liber.
— Ia loc, Catherine, a spus Bess și i-a turnat un pahar. Bea
puțin, să te liniștești. Sau preferi vin?
Rosamund a pus mâna pe umărul lui Bess și a a șezat-o în
scaun.
— Stai jos. Aici nu ești servitoare, Bess, ești membru al unui
cerc de iscoade.
Bess a expirat și și-a lipit obrazul de degetele războinicei.
— Știu. Dar trebuie s-o facem să se relaxeze. E foarte tulburată.
— Am observat.
Toate lumânările din cameră ardeau cu flacără mai mare de
când intrase Catherine. Și cum Rosamund o cunoștea pe
Catherine încă înainte de a intra în Consiliul Negru, știa că
talentul ei era legat de elementul pământ. A șa că trebuia să fie,
într-adevăr, nervoasă, dacă afecta flăcările în acest fel.
— Haide, Catherine! Nu se poate să fi descoperit ceva atât de
tulburător în așa puține zile!
Catherine a strâns din buze.
— Dar am descoperit. Și nu doar în ultimele zile. Iscoadele mele
lucrează de câteva luni.
— De câteva luni?
Bess era uimită.
— Dar de ce?
— Noi, elementalii, ne pricepem mai bine să sim țim în aer
schimbarea sentimentelor, a răspuns Catherine. De când am venit
în Consiliul Negru, am avut mereu un om sau doi care să asculte.
Știu întotdeauna ce se vorbește despre regină.
Rosamund a băut și și-a umplut din nou paharul.
— Și ce se vorbește?
 — La început, se spunea că regina e frivolă. Schimbătoare. Că
nu-și ascultă consilierii, ceea ce, în realitate, nici nu prea face.
— Regina își urmează propria ei minte! s-a răstit Rosamund.
— Da. În toate. Iar lucrul ăsta nu a trecut neobservat. Oamenii
și membrii Consiliului Negru s-au obișnuit cu reginele războinice,
care comandă luptele și lasă guvernarea pe seama celor mai
pricepuți. Elsabet le-a luat înapoi o parte din aceste atribu ții.
— Și nu e dreptul ei, ca regină? a întrebat Bess.
— Drept sau nu, lucrul acesta i-a înveninat pe membrii
consiliului. Bănuiala mea e că cineva împrăștie zvonul că regina e
nesăbuită. Ba chiar am bănuiala că regele-consort are și el un rol,
stârnindu-i accesele de gelozie în public.
— Cu ce scop? a întrebat Rosamund. Ca s-o facă nepopulară?
— Ca să o submineze. Nu știu, sincer, care e scopul lor. Dar mă
tem pentru reputația reginei și pentru nechibzuința celor pe care îi
bănuiesc.
— Spune, atunci. Pe cine bănuiești?
Trăsăturile delicate ale lui Catherine s-au crispat. Tenul ei era
prea închis la culoare ca să se vadă îmbujorarea, dar dacă ar fi
fost puțin mai palidă, Rosamund era convinsă că acum s-ar fi
văzut un roșu-aprins.
— Îmi aleg cu atenție cuvintele, a continuat ea, vorbind rar, ca
și cum Rosamund ar fi înțeles mai greu, pentru că nu sunt sigură.
Dar dacă am dreptate, atunci sunt sigură că ace ști oameni nu au
nicio limită.
— Ce oameni?
Bess s-a aplecat peste masă și a apucat-o pe Catherine de
mâini. Când a văzut că acesta încă șovăie, Rosamund a izbit cu
pumnul în masă, făcând să zăngănească paharele.
— Ce oameni? Gata cu jocurile! Noi am venit la tine. Știi că po ți
avea încredere în noi.
Catherine a golit paharul și l-a pus pe masă.
— Azi-noapte, două iscoade de-ale mele au fost în grupul de
petrecăreți al regelui consort.
Bess a făcut ochii mari.
— Iscoadele tale petrec cu regele-consort?
— Multe iscoade de-ale mele își petrec timpul cu regele-consort,
a spus Catherine. Am multe iscoade atrăgătoare.
— Neimportant, a replicat Rosamund. Ce au văzut?
 — S-au dus cu el la un han, pasămite ca să- și petreacă noaptea
acolo. Odată ajunși acolo, el a început să le dea tot mai mult de
băut, până când le-a adormit. Una dintre ele s-a trezit când el s-a
strecurat afară din cameră și s-a luat după el.
— Unde s-a dus?
— Nu departe. Într-o altă cameră. Fata a reușit să se uite
înăuntru și să asculte. Din spusele ei, ceea ce s-a întâmplat în
cameră nu lasă loc de nicio interpretare.
Catherine a făcut o pauză, ca toate trei să schimbe între ele o
expresie acră.
— A așteptat, ascunsă, până aproape de zorii zilei, când regele-
consort și partenera lui au plecat. Femeia era îmbrăcată în haine
obișnuite, dar fata mea jură că sub hainele acelea de servitoare nu
era alta decât Francesca Arron.
Bess s-a prăbușit în scaun.
— Chiar un membru al consiliului ei.
Rosamund s-a prăbușit și ea în scaun și și-a trecut apăsat
palmele peste față.
— Și încă unul lipsit de judecată. Francesca Arron își va pierde
capul, și pentru ce? Pentru un tânăr arătos?
Bess a făcut ochii mari.
— Rosamund, doar nu-ți închipui că Elsabet o va executa?
— Francesca este un membru al consiliului ei, cum ai zis și tu.
Regina nu poate lăsa lucrurile așa.
— Decât dacă s-ar putea rezolva în secret – cu discre ție –, dacă
Francesca ar implora-o să o ierte și dacă ar jura să nu se mai
apropie de regele-consort…
— Vă scapă amândurora esențialul!
Catherine Howe s-a ridicat de la masă și toate flăcările
lumânărilor s-a înălțat.
— Dacă Francesca Arron e implicată, nu e vorba de niciun
tânăr arătos! Se folosește de el ca să-și atingă scopul!
— Și care ar fi acela? a întrebat Bess.
— Nu știu, a răspuns Catherine cu un aer solemn.
— Nu contează.
Rosamund și-a turnat whiskey până la buza paharului.
— Elsabet este Regina încoronată, și nici Francesca Arron, nici
altcineva nu au ce să facă. Și orice planuri și-ar fi făcut, noi am
descoperit-o. O să ne ducem la Elsabet. O s-o înconjurăm de
oameni loiali. Tu și cu mine, Bess și cu Gilbert. Iar eu voi fi gata s-
o arestez pe Francesca imediat ce regina noastră dă porunca.
Catherine s-a uitat curioasă la Rosamund.
— Tu ești prietena lui Elsabet. Nu ți-e teamă?
Rosamund a strâns din dinți și a pufnit.
— De ce să mă tem? Ea e regina. N-au cum s-o ucidă.

Volroy

Francesca Arron a așteptat în umbra castelului Volroy până

când pictorul a ieșit, în sfârșit, de la audiența cu regina. Era
târziu, aproape de apus, și fața lui senină era luminată de la
lumânări și torțe. Oricui l-ar fi văzut i-ar fi fost clar cât e de
îndrăgostit de ea. Cât de încântat este că ea e mul țumită de el.
Era atât de transparent și de inocent! Un toxic ar fi trebuit să aibă
o mai bună pricepere la subterfugii.
— Tinere maestru Denton.
Băiatul a ridicat capul și i-a zâmbit, un zâmbet fermecător pe
un chip banal, pe sub părul lui întunecat precum paiele murdare.
— Doamnă Arron.
— Mă gândeam că tu trebuie să fii, a continuat ea, și a ie șit din
umbră. Aproape că mă îndoiam. Ai petrecut așa de mult timp la
castel în ultima vreme, încât ai zice că ești altcineva. Dacă n-ar fi
fost petele de vopsea și uleiul de sub unghii, nici nu te-aș fi
observat.
Jonathan și-a privit degetele și și-a ascuns mâinile la spate.
— Pot să vă ajut cu ceva, doamnă?
— Eventual ai putea să mă însoțești până la trăsură. E târziu, și
amândoi plecăm…
— Desigur.
S-a înclinat și a așteptat ca ea să meargă cu o jumătate de pas
înaintea lui.
— Tot timpul acesta petrecut cu regina trebuie că nu- ți lasă
prea multă vreme de pictat.
— Dar de aceea sunt aici. Ca să o țin la curent pe regină cu
progresele mele.
— Și noaptea pe care ai petrecut-o în camera ei?
Ea râs ușurel și i-a cercetat chipul.
— Vorbele circulă repede.
 Francesca și-a îndreptat umerii și și-a aruncat pe spate cosi ța
blondă. Mergea cu pași mari și el rămăsese cam fără aer când au
ajuns la poartă, unde așteptau trăsurile. Era o minune că putea
să se țină după Elsabet, care avea picioarele și mai lungi și făcea
pași și mai mari.
— Ei, atunci, noapte bună, Jonathan! O să te văd mai des de
acum, dacă regina a hotărât să te țină pe lângă ea ca pe noul ei
animal de companie.
— Animal de companie?
Ea s-a uitat atent, ca să zărească în ochii lui vreo urmă de
malițiozitate, dar n-a găsit nimic. Deci poate se pricepea mai bine
să se ascundă, decât crezuse ea.
— Desigur. Domnia o apasă greu pe regină. Adesea caută
diversiuni. Sper că nu ai crezut că e altceva.
Zâmbetul lui Jonathan a început să se șteargă.
— Vrei să-mi spui că ai prefera să petrec mai puțin timp aici?
— Nu eu, s-a apărat ea. Dacă ar fi după mine, regina Elsabet ar
putea să ia masa cu tine în poală. Dar unii pun la îndoială
potrivirea ta ca tovarăș al reginei.
— Doamnă Arron, a rostit el cu o vigoare surprinzătoare. Mă
bucur că nu te numeri printre ei. Fără îndoială, te bucuri că
regina Elsabet își petrece timpul în compania unui alt toxic.
Și-a corectat postura și și-a îndreptat umerii. Francesca și-a
înăbușit râsul.
— Cine ești tu? l-a întrebat ea. Un Denton? Ce mare lucru a
făcut casa Denton pentru insulă? Pentru toxici? Dacă speri că po ți
să faci loc acestui nume în capitală, speranțele tale vor fi
spulberate.
S-a apropiat de el și și-a trecut ușor degetele peste tâmpla și
peste obrazul lui.
— Familia Arron controlează Consiliul Negru. Familia Arron e în
grațiile reginei, în politică. Să nu uiți asta.
Apoi s-a întors, neafectată de roșeața pe care o căpătaseră
obrajii lui. Sau de ochii lui ieșiți din orbite din cauza furiei
neputincioase.
— Vorbești de parcă ai crede că numirile sunt permanente, a
spus el. Dar membrii Consiliului Negru pot fi înlocui ți. Poate că
regina nu va mai dori să aibă așa mulți toxici în cercul ei acum,
când se teme că tonicul pe care îl ia pentru sănătate a fost, fără
îndoială, otrăvit.
 Ea a înlemnit, dar, ca de obicei, și-a păstrat calmul. L-a țintuit
pe băiat cu privirea și a rămas uitându-se a șa la el până când el a
cedat și s-a întors înjurând, iar ea s-a uitat după el, gândindu-se
ce să facă în privința lui Jonathan Denton. Dacă ar putea fi
cumpărat. Dacă ar putea fi amenințat.

Indrid Down

Când Sonia Beaulin a primit mesajul prin care Francesca o

convoca la han, era miezul nopții. Lucru care îi convenea
Francescăi de minune. Asta însemna că în han nu era nimeni, cu
excepția femeii care îl administra și care era cumpărată și plătită
cu mita familiei Arron. Și însemna că Sonia nu va fi văzută
trecând prin piața centrală, unde întotdeauna era greu să nu fii
observat. Așa erau războinicii. Brutali. Impunători. Le plăcea să
fie observați. Un soi ciudat de oameni, după părerea Francescăi,
care mută lucrurile cu puterea minții și caută mereu sânge. Iar
spre deosebire de toxici, care păreau a fi croiți după acela și tipar –
oameni zvelți și subțiri, cu aer serios și păr blond –, războinicii
aveau conformații și trăsături diferite. Unii erau ni ște namile,
precum comandanta Gărzii Regale, Rosamund Antere. Al ții erau
atât de minioni și de rapizi, încât puteau fi lua ți drept copii
aducători de moarte. Sonia era undeva la mijloc, o tânără îngustă
în șolduri, cu trăsături regulate, cu ochii mari și iscoditori și cu un
păr aproape la fel de negru ca al reginei. Francesca prefera
dimensiunile medii pe care le avea Sonia, pentru că așa putea să
treacă mai bine neobservată, iar punea mare preț pe subestimare.
Dar Sonia o invidia pe Rosamund pentru statura ei. Era încă o
sursă de animozitate între ele.
Sonia s-a apropiat de masa retrasă la care stătea Francesca,
aproape de fundul sălii, și i-a făcut semn hangiței.
— Whiskey, a comandat ea.
Francesca a clătinat din cap.
— Bere. Păstrează-ți capul limpede.
Sonia și-a schimbat comanda și a oftat.
— Ce s-a întâmplat?
— Mai important decât ce s-a întâmplat este ce trebuie să
facem.
 Francesca bea ceai și și-a pus în cană un cub de zahăr înmuiat
în arsenic. Cubul fusese colorat într-un verde strălucitor, astfel
încât clienții non-toxici să nu cadă morți consumându-l. Prezența
mâncărurilor toxice în meniu – încă dinainte de a începe cu mita –
fusese motivul pentru care alesese să frecventeze hanul de pe
Highborne Street. Era unul dintre puținele localuri din capitală
care ofereau un meniu consistent de mâncăruri toxice.
— Regina Elsabet ar putea începe să ne bănuiască.
— Dar cum? I-au revenit viziunile? Nu ia tonicul?
— S-ar putea să nu mai aibă încredere în tonic.
— Atunci trebuie să i-l administrezi altfel. Strecoară-l în
mâncare. Nu vă pricepeți la asta, voi, toxicii?
— Teribil de bine. Dar dozajul e important. Prea pu țin, n-ar
avea niciun efect. Prea mult, ar ucide-o.
Hangița a venit cu berea Soniei, dar și cu o felie de pâine și ni ște
brânză. Sonia i-a mulțumit, posomorâtă.
— În fine, a reluat ea, n-o să găsească nicio dovadă. Dar
bănuiala ei ne va costa, de asta să fii sigură. Regina asta e
răzbunătoare. Una dintre noi, sau amândouă, își va pierde sigur
locul din consiliu.
Francesca și-a încleștat fălcile uitându-se la Sonia care,
supărată, își îndesa în gură pâine și brânză, umflându- și obrajii ca
o veveriță. Îi venea să o scalde cu totul în ceaiul ei otrăvit, să-i
bage pe gât o bucată de zahăr cu arsenic. Și așa ar fi făcut, dacă
n-ar fi avut nevoie de puterea Soniei.
— Așa vorbește un războinic? Așa de ușor vorbește despre
înfrângere?
Sonia s-a oprit din mestecat și a scuipat pâinea pe jos.
— Și ce-ai vrea să spun? Ce-ai vrea să fac eu?
— Nimic din ce n-ai putea să faci.
Sonia a rămas așa o clipă. Apoi a râs.
— Nu mă mai lăuda atât. Nu e nevoie. Familia Beaulin și-a legat
soarta de familia Arron cu mult timp înainte de noi. Spune ce ai
tu curaj să faci.
— Am trăit destul timp în preajma șerpilor ca să știu că cel care
supraviețuiește este cel care atacă primul, a răspuns Francesca.
Așa că vom ataca noi primii. Și poate reușim să rezolvăm
problema, înainte ca zvonul referitor la implicarea noastră să
ajungă la regină.
 În noaptea aceea, chiar înainte de răsăritul soarelui, Jonathan
a fost trezit de bătăi în ușă. Adormit, s-a dat jos din pat și și-a pus
pe el un halat. A încercat să aprindă o lumânare, dar degetele lui
amorțite au rupt un chibrit, iar după ce bătăile insistente s-au
auzit din nou, s-a dus să deschidă pe întuneric.
Nu avea idee cine poate fi. Avea foarte puține cunoștințe în ora ș
care să știe unde se află micul lui apartament, și niciuna dintre ele
nu l-ar fi căutat la ora asta. Iar bătăile nu veneau de la u șa
principală, care dădea spre brutăria de la parter deținută de
proprietar, ci de la ușa laterală, dinspre alee.
Dacă ar fi fost mai treaz, poate că ar fi fost mai prudent la
deschiderea ușii. Poate că ar fi întrebat mai întâi cine e. Dar nu
era, așa că a desfăcut încuietoarea și a tras zăvorul. Cuvântul
„cine” abia i se desprinsese de pe buze, când o persoană cu capul
ascuns într-o glugă a trecut rapid peste el, intrând pe holul lui
rece.
— Cine ești? Ce înseamnă asta? a întrebat el, și mâna lui a
bâjbâit pe masa de lângă intrare, căutând ceva, un obiect care ar
fi putut fi folosit ca armă.
— Vorbește încet, Jonathan! Am venit din partea reginei! Sunt
camerista ei, Bess.
Nu putea să-i distingă fața în lumina aceea slabă, dar a sim țit
mișcarea făcută de gluga coborâtă.
— Bess? a întrebat el.
Nu vorbiseră prea des, dar o văzuse la Volroy, prezentă aproape
permanent lângă regina Elsabet.
— Da.
— Ce cauți aici?
A trecut cu prudență pe lângă ea și s-a dus iar să ia lumânarea,
pe care acum, că era treaz, a aprins-o cu ușurin ță. S-a întors cu
ea în mână și a văzut-o pe Bess, îmbrăcată într-o pelerină lungă și
maronie de drum, puțin cam mare pentru ea. Părea agitată, avea
respirația tăiată și se plimba neliniștită.
— Ai venit… cu un mesaj?
A întins mâna spre ea.
— Dacă aș fi adus un mesaj, n-ar fi fost unul scris, a răspuns
ea, și i-a dat ușor peste mână.
— Desigur.
Și-a frecat fața cu palmele, încercând să-și limpezească mintea.
— Regina e bine?
 — Ai motive să crezi că n-ar fi?
— Nu. Doar tu, aici, care te plimbi încoace și încolo și ară ți de
parcă ți-a ieșit un lup în drum.
Bess s-a oprit din plimbare. A inspirat adânc. Apoi a afi șat un
zâmbet așa de cald și de fermecător, că i-a zâmbit și el fără să
vrea.
— Îmi cer scuze! a spus ea. Nu trebuia să te sperii așa. Nu
trebuia nici să vin aici. Dar…
— Dar, ce?
— Noaptea aceea pe care ai petrecut-o în odaia reginei.
Bess vorbise pe nerăsuflate. Roșeața îi cuprinsese obrajii înainte
să rostească toate cuvintele.
— Ai… ați… tu ești ce spune lumea? Ești amantul reginei?
— Nu… nu! Jur!
— Eu sunt cea mai apropiată prietenă a ei, îi sunt confidentă.
Trebuie să-mi spui adevărul.
— Acesta e adevărul, Bess. În noaptea aceea, doar am stat de
vorbă. Și ea… eu am început să țin la ea. Mai mult decât la regina
mea. Dar n-am făcut… ea nu ar fi făcut…
Cumva, declarațiile lui păreau să înrăutățească situa ția. Bess și-
a dus mâinile la obraji și a început să geamă.
— Mi-aș fi dorit s-o fi făcut-o! Biata mea regină! Și tu ești doar
pictorul ei! În niciun caz amantul!
— Nu, nu îi sunt…, a spus el, și i-a pus mâinile pe bra țe, s-o
calmeze, nu sunt asta. Dar îmi place să cred că sunt ceva mai
mult decât pictorul ei. Îmi place să cred că și eu îi sunt prieten.
— S-ar putea să fie nevoie s-o demonstrezi.
Bess și-a șters ochii.
— Pe Elsabet o așteaptă zile deloc ușoare. Va avea nevoie de noi.
De noi toți.
Zorii zilei începeau să se arate deasupra orașului, și ea a făcut
ochii mari uitându-se la veșmintele lui de culcare.
— N-ar fi trebuit să vin. Iartă-mă!
A dat să pornească spre ușă, dar el a oprit-o și a tras-o înapoi.
— Bess, stai! Te rog, mai rămâi o clipă și stai jos! Explică-mi ce-
ai vrut să spui despre regină. De ce va suferi? Care e problema?
Bess a dat din cap și l-a lăsat s-o conducă spre masa cu cele
două scaune, singurele de acolo.
— Mâinile îți sunt reci ca gheața.
 — A fost rece în noaptea asta, de la apă. Și n-am dormit. Sper
că regina doarme acum…
Jonathan a ațâțat micul lui foc și a pus pe el un ceainic la
încălzit.
— O cană de ceai cald o să te facă să-ți revii.
A căutat prin dulapuri.
— Nu știu dacă am zahăr fără otravă. Am miere fără otravă; e
bine?
Când ceaiul s-a înfierbântat, el i-a întins cana și a a șteptat să
bea.
— Tu, eu și Rosamund, a șoptit ea. Catherine Howe. Gilbert
Lermont. S-ar putea să fim singurii oameni loiali pe care îi mai are
regina. Nu vreau să cred asta, dar…
— De ce crezi asta, Bess?
Ea a clătinat din cap.
— Dacă îți spun, ar însemna să te pun în pericol.
— Atunci dă-mi voie să mă pun eu singur în pericol.
A prins-o de mână.
— Am bănuiala că Francesca Arron otrăvește, cumva, tonicul
reginei.
Bess a făcut ochii mari. El și-a dat seama, după expresia ei, că
și ea o bănuiește tot pe Francesca Arron.
— Mă aflam aproape de regină când și-a luat doza de seară, i-a
explicat el. Iar eu sunt toxic, și mă interesează tămăduirea. Am
întrebat-o dacă pot să gust și eu, iar ea a fost de acord. Și mi-am
dat seama imediat că ceva nu e în regulă.
— Ești… ești sigur?
— Pe noi, cei din familia Denton, nu ne recomandă prea multe,
dar suntem niște spițeri excelenți. Sunt convins. Ba chiar am
trimis o mostră la familia mea din Prynn.
Bess s-a ridicat și a pus repede cana de ceai pe masă, vărsând
puțin din el.
— Trebuie să plec și să-i spun reginei asta. Trebuie să-i spun
lui Gilbert.
— Vin cu tine, s-a oferit el și s-a uitat la veșmintele de noapte.
Dă-mi voie doar să mă îmbrac.
Bess și-a dus mâna la piept.
— Nu. Trebuie să rămâi aici. Lucrurile o vor lua foarte rapid la
vale, Jonathan, și dacă ce spui tu e adevărat, și ce credem noi e
adevărat, atunci e mai bine să nu ne vadă cineva împreună,
deocamdată. Rosamund – comandantul Antere – nu vrea s-o
alerteze pe Francesca Arron cu suspiciunile noastre.
Jonathan s-a gândit la discuția pe care o avusese cu Francesca
în seara de dinainte.
— S-ar putea să mă bănuiască deja pe mine.
— Un motiv în plus să stai deoparte. Regina va trimite după
tine în curând, sunt convinsă. Va trimite după tine, când totul se
va termina și Francesca va fi arestată.
— Bess, a adăugat el, când mâna ei era pe ușă. Spune-i
reginei… spune-i reginei că mă gândesc la ea.
— Am să-i spun, Jonathan.
Bess a aruncat o privire spre ferestrele camerei lui.
— E mai târziu decât credeam. Trebuie să plec.
A ieșit afară, în timp ce el îi ținea ușa; ea i-a luat mâna și i-a
strâns-o.
— O să fie bine.
El a închis ușa și a revenit în cameră. Neștiind ce să facă, a
spălat ceainicul și s-a îmbrăcat, pregătindu-se pentru o nouă zi.
Dar timpul nu se mai mișcase niciodată atât de lent. Nu- și putea
scoate din minte ce se întâmpla la Volroy. Pe Elsabet, și cum ar
putea el s-o ajute.
— La naiba! a spus el și s-a ridicat. Nu pot să stau și să a ștept.
A dat ușa de perete, a coborât scările și a pornit grăbit pe aleea
care duce spre piață. Bess se va încrunta, poate, când îl va vedea,
dar Elsabet nu se va supăra. Și pe urmă, dacă era a șa cum a spus
Bess, Elsabet avea nevoie de toți prietenii în jurul ei.
Când a dat colțul spre piață, s-a oprit brusc. O mul țime de
oameni se adunau pe stradă. Lume care stătea și se uita la ceva
căzut pe jos. Inima a început să-i bubuie în piept când s-a
apropiat și și-a făcut loc cu coatele. Apoi a văzut poalele pelerinei
ei maronii.
Bess zăcea pe pietrele străzii, cu fața în jos și cu bra țele întinse.
Săgeata care o ucisese o lovise chiar în ceafă, fixându-i gluga de
cap.
— Bess!
S-a lăsat în genunchi lângă ea și a întors-o cu fa ța în sus. Fa ța
ei era strivită și plină de sânge de la izbitura cu pietrele pe care
căzuse. Ochii ei frumoși priveau țintă la cer și, când a ridicat-o,
sângele s-a scurs din părul ei roșcat-auriu, în glugă. I-a dat pu țin
gluga la o parte și a scos un geamăt. Oricine ar fi făcut-o, fusese o
lovitură precisă.
— Biata fată! a murmurat o femeie. O fată a șa de frumoasă!
Cine s-a gândit să facă asta, într-o așa dimineață?
S-a uitat cu tristețe la Jonathan, care plângea.
— Era prietena ta, tinere?
— Elsabet, a gemut el.
Apoi a lăsat-o pe Bess jos, cu blândețe. S-a ridicat în picioare și
a luat-o la fugă spre Volroy, ștergându-se pe haină de sângele ei.

— Minunat! i-a spus sarcastic Sonia Francescăi, privindu-l pe

tânărul Denton care se agita pe lângă camerista moartă. Am ucis
omul de rând pe care nu trebuia.
— Tu l-ai ucis pe omul de rând care nu trebuia, a corectat-o
Francesca.
— Ce căuta acolo, să iasă din apartamentul lui la ora asta? a
întrebat Sonia, și Francescăi îi venea s-o plesnească.
Asta nu mai conta. Fata era moartă. Scumpa prietenă a reginei.
Și cineva va trebui să plătească.
— Ce facem acum?
— Acum, a șoptit Francesca furioasă, ne folosim de asta.
Pășind din umbrele dimineții, și-a tras gluga, acoperindu- și
aproape complet fața. A mers cu pași ușori și rapizi printre oamenii
de la marginea mulțimii, strecurându-se în felul acela atât de
firesc pentru toxici, care le permitea să înfigă cu atâta ușurin ță un
pumnal otrăvit într-o coapsă, sau să lase să cadă un fruct otrăvit
într-o băutură. Dar în dimineața aceea, un alt soi de otravă
trebuia răspândit.
— Vai! a murmurat ea cu voce caldă. E una dintre fetele
reginei. Una dintre cameristele reginei! Și venea de la
apartamentul amantului ei!
Atât a trebuit. Oamenii au prins ideea din zbor și au completat
restul.
— Regina este adesea geloasă, a rostit cineva.
— Câtă nesăbuință pe băiat, a completat altcineva. Dar cine
poate să-l condamne? Uite ce frumoasă era fata! Frumoasă, a șa
cum regina noastră nu e. De-asta și e așa geloasă. Biata regină!
Biata fată!
— Biata regină? Asta e crimă! Crimă pentru o poveste de
dragoste!
 Francesca a zâmbit. Când s-a întors la Sonia, era gata să
înceapă să râdă după ce amândouă au plecat neobservate din
piață.
— Cum ai știut să faci așa ceva? a întrebat-o Sonia.
— Știi cum se spune. Un Arron e pregătit pentru orice. Acum,
hai să plecăm. Planurile noastre s-au schimbat.

Volroy

Elsabet a poruncit ca trupul lui Bess să fie adus la Volroy.

Le-a poruncit tămăduitorilor și preoteselor să-l cerceteze și să-i
spună tot ce pot afla. Dar nu aveau ce să spună mai mult despre
o săgeată înfiptă în ceafă.
— Atunci, plecați de lângă ea! le-a cerut Elsabet și s-a aruncat
peste trupul prietenei ei.
Obrajii îi erau roșii și uzi de lacrimi. I-a sărutat mâinile reci.
— La ce sunt de folos? a întrebat ea, ștergându-și ochii. La ce e
de folos o regină-oracol care nu poate să vadă destul cât să-i
protejeze pe cei dragi?
Rosamund, Jonathan și Gilbert stăteau lângă ea neputincio și.
Tristețea îi copleșise și pe ei. Chiar și Rosamund plânsese când
auzise vestea. A plâns și a urlat de furie când a văzut săgeata
înfiptă în capul ei frumos. Acum erau singuri în sala tronului,
tămăduitorii fuseseră trimiși acasă, preotesele își spuseseră
rugăciunile. Niciun alt membru al Consiliului Negru nu fusese
atât de curajos să-și arate fața, cu trupul lui Bess întins pe masa
consiliului.
— Cum s-a putut întâmpla una ca asta?
Elsabet se plimba de colo-colo, cu picioarele tremurânde.
— Elsie, a îndrăznit Gilbert, timid. Dă-mi voie să-ți aduc ceva.
— Ce, Gilbert? Ce îmi trebuie mie?
— Nu știu. Aș putea să-l chem pe regele tău consort. Va dori și
el să afle despre asta.
Cu coada ochiului, Elsabet a văzut-o pe Rosamund strângând
din dinți.
— William? a râs Elsabet. Se ascunde pe undeva, ca un șobolan
ce e. Știe că nu mai trebuie să se prefacă.
S-a întors la Bess și și-a șters iar ochii.
— Unde e Catherine Howe? a întrebat ea cu voce tunătoare.
 — Nu știm, Elsie. Încă nu a ajuns la Volroy în dimineața asta.
— Unde e Sonia Beaulin?
— E aici, a răspuns Rosamund. Nu știu unde e acum, dar am
văzut-o.
— Unde e Francesca Arron?
— Nici pe ea nu am văzut-o în dimineața asta.
Elsabet s-a uitat la Rosamund.
— Lucrurile se vor mișca repede acum.
— Da, regina mea.
— Ce se va mișca repede acum? a întrebat Gilbert.
Nu auzise vestea pe care Rosamund i-o dăduse în diminea ța
aceea, că, mulțumită iscoadelor lui Catherine Howe, aflaseră că
regele-consort o trădează cu Francesca Arron. Nici mesajul
referitor la tonicul otrăvit, pe care Jonathan i-l șoptise la ureche.
— Atunci, lăsați-mă singură cu Jonathan o clipă.
Rosamund a dat din cap și l-a tras de mână pe Gilbert, care
fierbea de neliniște.
— Regina mea, a spus Jonathan, cu umerii drepți. Regină
Elsabet. Cu ce pot să te ajut?
— Poți să fugi.
— Poftim?
Elsabet și-a mai șters o lacrimă de pe obraz, ultima pe care avea
să-și mai îngăduie s-o verse în ziua aceea.
— Capitala nu va mai fi un loc sigur pentru tine o vreme. Nici
măcar castelul Volroy. Trebuie să găsești o cale să pleci din ora ș,
înainte să înceapă.
— Dar – a făcut un gest către Bess – a început deja. Nu pot să
te părăsesc, nu acum.
— Poți și trebuie s-o faci, fiindcă îți poruncesc. Am aranjat să ți
se dea destui bani, iar în grajd te așteaptă un cal iute.
— Nu, s-a împotrivit el și, spre uimirea ei, s-a apropiat-o și a
prins-o de umeri. Trebuie să rămân aici. M-ai visat. M-ai visat, ca
să pot lupta pentru tine.
Elsabet a zâmbit. I-a atins fața. Cât și-ar fi dorit să fie adevărat.
— Nu, Jonathan. Te-am visat pentru liniștea mea. Ca să fii un
moment de pace, când totul în jurul meu se prăbușește. Dar nu a
fost o viziune. A fost un simplu vis.

După ce Jonathan a plecat, Elsabet i-a chemat înapoi pe

Rosamund și pe Gilbert.
 — Spuneți-mi, în scurtul timp petrecut pe hol, ce se vorbe ște?
Ce se șoptește?
— Încearcă să spună că ar fi fost un accident, a mormăit
Rosamund. De parcă o săgeată în cap ar putea să fie un accident.
— Ar putea să fie, a spus Gilbert încet. Ar putea. Poate că Bess
a fost pur și simplu în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Se
poate să fi fost confundată.
Elsabet s-a uitat la el cu asprime.
— De asta nu mă îndoiesc. Acoperită de o mantie groasă, în
zorii zilei? Exact după ce a ieșit din apartamentul lui Jonathan?
Într-adevăr, confuzie. Săgeata aceea îi era destinată lui, dar a
nimerit-o pe ea.
Lui Gilbert îi tremurau buzele când rostea cuvintele cu
prudență, de parcă i-ar fi fost teamă că ceea ce va spune i-ar
putea conduce pe un drum periculos.
— Cine? Cine ar îndrăzni? Ai văzut ceva?
— Dacă am văzut ceva? Nu, n-am văzut nimic.
Elsabet a închis ochii, apoi i-a deschis și i-a pironit în ai lui.
— Deși poate aș fi văzut, dacă aș fi băut mai mult tonic de la
tine.
El a tresărit, dar nu a zis nimic. Nu a mărturisit. Iar asta a
durut-o mai mult ca orice.
— Ai știut, Gilbert? În toată perioada asta, când mă otrăveai,
când îmi anihilai harul cu otravă, tu ai știut?
Buza lui de jos a început să tremure și el a închis ochii.
— Nu am avut de ales.
— Nu ai avut de ales? a explodat Elsabet. Nu ai avut de ales,
decât să mă trădezi pe mine? Pe sora ta vitregă? Care te-a iubit de
când eram copii?
— A trebuit s-o fac. Francesca mi-a promis un loc în consiliu cu
otrava, și a jurat că mă va otrăvi și pe mine, sau că îmi va dezvălui
secretul…
— Nu Francesca Arron dă porunci! Eu dau porunci! Nu
Francesca Arron e la conducere! Eu sunt! Și ar fi trebuit să știi
asta, Gilbert.
Gilbert a căzut în genunchi și și-a lipit palmele una de alta.
— Iartă-mă, Elsie! N-am vrut niciodată să…
— Taci!
El a încercat să se supună, dar a început să plângă.
— Ce o să faci cu mine? Ce pot să fac?
 — Încă nu știu ce o să fac cu tine, i-a răspuns Elsabet.
Deocamdată, dispari din fața mea! Întoarce-te în camera ta și stai
liniștit. Rămâi acolo, sub pază. Până când se termină toate astea.
— Toate astea? a întrebat el.
— Pleacă! a țipat ea, iar el a ieșit repede din cameră, atât de
înfricoșat, încât ea ar fi râs, dacă nu ar fi fost atât de furioasă și de
îndurerată.
În cele din urmă, a rămas doar cu Rosamund.
— Acum ce urmează, regina mea?
Elsabet s-a uitat la prietena ei, la războinica ei, cu părul atât de
roșu și cu reputația așa de cumplită, încât zvonurile că î și vopse ște
părul cu rădăcină de roibă ca să semene cu sângele nu mai
conteneau.
— Știi ce urmează acum, a răspuns ea. Acum î ți iei garda regală
și o arestezi pe Francesca Arron. O arestezi și o arunci în temni ță,
sub acuzația de crimă.
Rosamund a dat din cap cu un aer sumbru, și Elsabet a strâns
din dinți.
— Acum punem punct.

Volroy

— Asta nu se va întâmpla.
Sonia Beaulin a intrat în sala tronului cu mai mul ți solda ți.
Aceștia au năvălit pe ușile deschise și s-au împrăștiat, aliniindu-se
pe lângă pereți și blocând toate ieșirile. Iar peste umărul Soniei,
Elsabet a văzut alți soldați. Mai mulți, tot mai mul ți, înarma ți și
gata de luptă, umplând castelul cu armurile lor negru cu argintiu.
— Ce înseamnă asta? a întrebat Elsabet.
Însă nu i-a răspuns nimeni.
Rosamund a făcut un pas în față. Simpla ei mișcare a fost de
ajuns pentru a-i face pe soldații din apropiere să se retragă, de și
nici măcar nu își scosese sabia.
— Ce îți închipui că faci, Sonia?
— Ceea ce trebuie. Ceea ce tu nu poți. Arestăm o regină
periculoasă și criminală.
Elsabet a rămas cu gura căscată.
— Criminală? Pe cine am ucis eu?
 Vocea ei devenea tot mai furioasă și mai puternică pe măsură
ce vorbea.
— Pe Bess? Vrei să pui pe seama mea asasinarea dragii mele
prietene?
— Nu o ascultați! le-a ordonat Sonia soldaților. Regina nu se
simte bine. Arestați-o și duceți-o în Turnul de Vest! Acolo poate fi
apărată.
— Apărată? Apărată de cine?
Elsabet a început să tremure când soldații au trecut năvalnic
pe lângă Rosamund. Era încă tare ca piatra, până când au prins-o
de mâini, și atunci a izbucnit, a început să țipe și să blesteme,
smucindu-se în toate părțile.
— Apărată de tine, regina mea, i-a răspuns Sonia, în timp ce
soldații o târau pe Elsabet pe lângă ea.
— Nu puteți face asta! Sunt regina voastră! Sunt aleasa zei ței!
Rosamund!
Și-a întins gâtul și a putut s-o vadă pe comandanta ei, mai
înaltă cu un cap decât ceilalți, cum stătea cu fa ța înlemnită, plină
de furie, uimire și rușine, și se uita cum proprii ei solda ți o luau pe
regină.
— Rosamund?
Au dus-o repede prin castel, pe nenumăratele scări care duceau
spre apartamentele recent mobilate din Turnul de Vest.
— De ce nu mergem în camera mea? a întrebat Elsabet. Încă
nu m-am mutat în acele camere!
Le-a cercetat chipurile. Nimeni nu vorbea. Toți erau speria ți.
Dar făceau ce li se spusese. Executau ordinele. Numai că n-ar fi
trebuit să primească ordine de la Sonia Beaulin sau de la
Consiliul Negru. Nu fără aprobarea lui Elsabet.
Când a văzut ușa deschisă, și-a dat seama și de ce: era o
temniță frumos decorată. Și-a înfipt călcâiele în piatră și a lovit
gardianul de lângă ea, iar privirea i s-a întunecat de groază, în
timp ce ei o împingeau în cameră.
— Nu! Nu, dați-mi drumul!
Dar ei nu i-au dat drumul. Au împins-o pe u șă cu atâta putere,
încât a fost gata să cadă în genunchi, iar când s-a întors, u șa
masivă din lemn deja se închidea.
 Rosamund stătea, mută, în mijlocul sălii tronului. Ochii ei nu
au privit la nimeni în mod special, până când n-a mai putut
suporta să audă țipetele lui Elsabet. Atunci s-a întors spre Sonia.
Expresia de pe chipul războinicei aproape o făcea să se repeadă
la ea. Atât de plină de ea. Atât de încântată. Era mândră că o
pusese pe Rosamund la punct. Mândră că era trădătoare.
— Cum te simți? a întrebat Sonia. Când știi că garda ta n-a fost
niciodată a ta, în realitate? Că a fost a mea în tot acest timp?
— Nu toți.
Sonia a oftat.
— Nu. Nu toți. Doar cei de care m-am ocupat.
— Ce vrei să faci tu aici, Sonia? Ce ați plănuit, tu și Francesca?
Vocea îi rămăsese calmă, aproape resemnată. Aproape
plictisită. Și, cu fiecare cuvânt, bucuria Soniei se știrbea tot mai
mult.
— Sau știi, măcar? Poate că nici nu-ți spune. Păpușarul, de
multe ori, nu îi dă informații păpușii despre piesă.
A ridicat privirea spre soldații adunați acolo. Mulți erau buni. În
mulți avusese încredere. Erau doar speriați, îndeplineau ordine și
erau mințiți.
— Nu știu ce ți-o fi spus. Poate ți-a spus că o va elibera pe
regină când cei care au făcut-o să o ia razna vor fi mor ți. Dar tu
trebuie să știi că e o minciună. Nu vor putea să o elibereze
vreodată pe Elsabet, fără să-și piardă capetele.
— Taci din gură! s-a răstit Sonia.
— Nu te pot lăsa să-i minți. Dacă fac asta, trebuie să știe bine
ce fac. Întemnițează o regină încoronată.
A așteptat.
Un mic fior de îndoială s-a strecurat printre solda ți, dar totul s-
a rezumat la un târșit de picioare și la niște înghi țituri în sec. Nu
că s-ar fi așteptat la mai mult. Dar își dorise cu adevărat ca ei să
știe.
— Predă sabia, Rosamund, și vino în liniște. O să te duc în cea
mai bună temniță, ai cuvântul meu.
Rosamund a făcut un pas în față.
— Nu vei câștiga.
Ochii Soniei sclipeau. A scos sabia din teacă.
— N-are rost să încerci. N-are rost să lupți. Cauza e pierdută.
Soldații au eliminat deja familia Howe. Au spus că atât Catherine,
cât și restul familiei au ars într-un foc aprins chiar de ei. Cât
despre familia ta…
Rosamund s-a gândit la casa Antere. La frații ei, care râdeau la
bucătărie, la soțiile lor, care plănuiau vreo vânătoare importantă.
La mama ei, acum bătrână și bolnavă, dar încă stăpână peste to ți.
Și la fete. La fetele drăgălașe și nebunatice, care dormeau cu
săbiile lor de lemn ținute în brațe ca pe niște păpu și și care îi
acopereau fața cu sărutări când se întorcea de la Volroy după o zi
lungă.
— N-ar fi trebuit să-mi spui de familia mea, Sonia.
— De ce nu?
— Pentru că acum nu mai e nimeni acolo pe care să-l protejez
predându-mă.
Rosamund și-a tras sabia din teacă cu un urlet și a repezit-o cu
o mișcare circulară spre capul Soniei, atât de rapid, încât cealaltă
războinică nu a putut s-o pareze complet, iar sabia a alunecat pe
brațul ei, i-a străpuns armura și a făcut să țâșnească sânge. Cei
care o văzuseră vreodată pe Rosamund luptând spuneau că e de-
a dreptul uimitor că poate să se miște cu asemenea iu țeală, la
dimensiunile ei. Spuneau că atunci când o vezi, ți se pare că
urmărești un dans de roșu și argintiu.
Sabia lui Rosamund s-a încrucișat din nou cu sabia Soniei, iar
Rosamund s-a apropiat și mai mult de Sonia, care se uita la
soldații ce priveau cu ochii largi de uimire.
— Niciunul nu va interveni. Niciunul nu îndrăznește să mă
înfrunte în afara sălii de antrenament. Câ ți crezi tu că î și doresc,
în taină, ca eu să câștig?
Sonia a scos un muget și a împins-o. S-au apropiat, și-au
încrucișat din nou săbiile și s-au retras, și era limpede cine avea
har mai puternic. Sonia gâfâia, înmuiată de tot timpul acela
petrecut în Consiliul Negru. Sabia lui Rosamund era u șoară ca un
pumnal în mâna ei.
— Stai pe loc! a țipat Sonia, și a aruncat repede trei pumnale,
direcționându-le cu harul ei.
Dar Rosamund le-a respins pe toate. Apoi le-a ridicat de jos și
le-a aruncat înapoi, iar harul ei era prea puternic pentru ca
pumnalul să-i fie deturnat, așa că Sonia a trebuit să se aplece, ca
să se ferească.
 — Sonia Beaulin, tu, cu pelerina ta neagră și frumoasă și cu
cizmele tale elegante și strălucitoare. Îmbrăcată în haine de
războinic, dar fără cine-știe-ce har.
Cu dinții strânși, Sonia a trecut la atac, lovind cu toată for ța. S-
au izbit amândouă de o masă. S-au izbit de solda ții ului ți, care le
priveau. A lovit-o pe Rosamund în umăr, iar Rosamund a căzut pe
masă și s-a rostogolit, dar s-a ridicat într-un genunchi și a râs
văzând-o pe Sonia gâfâind.
— Slab, a remarcat Rosamund. Animăluț cocoloșit din Consiliul
Negru.
Sonia a făcut un salt, iar Rosamund a parat lovitura și a pocnit-
o cu piciorul. Sonia a scuipat sânge pe podeaua de lemn.
— Ești prea măruntă pentru asta, Beaulin. De ce nu trimi ți
restul armatei aici, să termine ce tu abia ai fost în stare să începi?
Sonia s-a șters la gură cu mâneca.
— Ești nebună cu adevărat, a spus ea. Toți din familia ta sunt
morți. Mi s-a spus că mama ta a fost înjunghiată în pat.
— Mama mea n-ar putea muri niciodată în pat.
Rosamund a scos un urlet și a atacat din nou, metalul izbit de
metal era ca un cântec pentru urechile ei, iar frustrarea Soniei,
care se transforma în frică, era ca un cântec în inima ei. Sonia a
respins-o cu harul ei; Rosamund l-a simțit ca pe un ciocan care o
lovește în piept. Dar harul lui Rosamund a lovit-o cu și mai multă
putere.
— Gărzi! a țipat Sonia, și soldații s-au apropiat ca ni ște câini
prudenți, încercuindu-le în mijlocul camerei.
— Nu te vor urma, a spus Rosamund, cu un zâmbet plin de
dinți roșii, decât dacă o faci tu singură.
— Deja mă urmează, a mugit Sonia.
Rosamund s-a luptat cu tot curajul ei, atât cât a putut. A
doborât trei dintre soldații în care avusese încredere, apoi patru. A
trecut printre ei. I-a respins și i-a azvârlit în aer. Dar fiecare soldat
doborât era înlocuit de alți doi, și săbiile au început să curgă
asupra ei. Sângele i se scurgea pe brațe și picioare; se împrăștia pe
podea. Când Rosamund a căzut într-un genunchi, Sonia s-a
apropiat, în sfârșit, s-o termine, dar la momentul acela erau prea
multe pumnale în spatele lui Rosamund ca să se știe care e
pumnalul ei.
O lașă, a cugetat Rosamund, în timp ce sângele îi umplea
plămânii, aplecându-se sub ploaia de lovituri până când a văzut
vârful cizmelor negre și elegante purtate de Sonia. Nu mai avea
putere aproape deloc, dar a reușit să adune destulă cât să ridice
pumnalul și să i-l înfigă Soniei în picior. Sonia Beaulin a țipat ca
un copil și s-a prăbușit la podea.
Iar Rosamund Antere a murit cu zâmbetul pe buze.

Prynn

Când a ajuns la Prynn, calul lui Jonathan era aproape epuizat,

cu toate că era o iapă frumoasă din grajdurile reginei, și care îi
fusese dăruită lui. Se gândea că nu fusese el atent și o forțase prea
mult. S-a aplecat și a bătut-o pe grumazul ud. Pu țin timp de
odihnă într-un grajd bun, cu grăunțe și apă din bel șug, și în
curând își va reveni. Va fi pregătită să îl poarte… acolo unde se va
hotărî să-și piardă urma.
Jonathan a oftat. Nu știa cum sperase că va fi întoarcerea la
Prynn, dar sigur nu în felul ăsta, să se strecoare la adăpostul
întunericului, fugar, când totul în el îi spunea să se întoarcă și să
lupte, să se întoarcă și s-o apere pe Elsabet de orice avea să vină.
Dar ce putea să facă? Ea era regina lui, iar el trebuia să se
supună.
Pașii obosiți ai calului tropoteau pe drum. Când a trecut de
colțul străzii care ducea spre casa familiei lui, nu cea mai
frumoasă casă din Prynn, dar niciuna din mahalaua cer șetorilor,
s-a mai înseninat, gândindu-se la mama și la tatăl lui, la sora lui
și la cei doi copilași ai ei.
Sub el, iapa a fornăit și s-a oprit brusc. Mirosise răul și sângele
înainte ca el să se apropie suficient cât să vadă ușa spartă.
A sărit din șa și a alergat înăuntru, deși tăcerea îl avertiza să
nu-și facă speranțe.
A găsit-o prima dată pe mama lui, în sufragerie, prăbu șită într-
un fotoliu. Sângele care îi îmbiba pieptul rochiei era și acum cald.
Tatăl lui zăcea lângă ea, pe podea.
Jonathan a mers prin casă ca prin ceață. Aerul nopții era rece
pe pielea lui, și sufla într-un curent permanent. Casa lor fusese
spartă și distrusă. Când a găsit-o pe sora lui zăcând pe scări, a
luat-o pe genunchii lui și a plâns, iar când a auzit scâr țâitul din
spatele lui, nu și-a dat seama dacă este doar un zgomot pe care îl
face casa în noapte sau dacă mai era și acum cineva acolo.
 Volroy

O zi și o noapte lungi au lăsat-o pe Elsabet singură, în temni ța

ei din Turnul de Vest. Destul de lungi pentru ca ea să se plimbe
prin cameră până la epuizare și să răgușească strigând. I-au adus
mâncare, iar ea a aruncat cu ea în pereți. Au adus menajere să
curețe, iar ea le-a izgonit. Și în tot acest timp, de la fereastra ei nu
se vedea nimic deosebit. Niciun mare atac dat de solda ții loiali din
gardă asupra castelului. Nicio revoltă a oamenilor ei aduna ți la
porți. Corăbiile ancorau în port și plecau din nou, încărcate.
Trăsurile treceau pe străzi. Nimeni nu a auzit-o țipând. Nimeni nu
i-a simțit lipsa.
În cele din urmă, în dimineața celei de-a doua zile, u șa s-a
deschis și Elsabet s-a întors și a văzut-o intrând pe Francesca
Arron. O clipă, ea și regina s-au uitat una la cealaltă. Dar
Francesca a fost prima care și-a întors privirea, ca să se încrunte
dezaprobator la mizeria lăsată de mâncare pe pereți.
— O să putrezească, a anunțat-o ea. O să înceapă să miroasă
dacă nu le lași pe menajere să curețe. Deja se simte mirosul.
— Pot curăța după ce voi fi eliberată de aici.
Francesca a oftat.
— Nu faci nimic care să te ajute. Țipi la servitori. Arunci cu
mâncare, ca un copil răsfățat. Ce să creadă lumea când aude a șa
ceva? Îmi ușurezi foarte mult misiunea.
Elsabet și-a îngustat pleoapele.
— Ce ai de gând să faci?
— Ce am făcut deja. Am întemnițat o regină periculoasă, pentru
siguranța ei și pentru siguranța insulei.
— Pentru siguranța insulei! Eu sunt aleasa ei! Nu poți să mă ții
aici!
Ar fi vrut s-o plesnească pe Francesca Arron cu toată puterea.
Ar fi vrut s-o strângă de gât cu coada ei blondă, până când o lăsa
lată.
— Unde e Rosamund Antere?
— Rosamund Antere? a întrebat Francesca. Rosamund Antere e
moartă. La fel și Catherine Howe. Și Bess, camerista. Și frumosul
tău prieten, Jonathan.
Elsabet a rămas cu gura căscată. Rosamund și Jonathan erau
morți? Cuvintele acelea nu aveau sens.
 — Minți.
Francesca a făcut câțiva pași prin cameră, studiind
decorațiunile, obiectele frumoase cu care fusese împodobită
camera reginei. Și-a trecut palma peste lemnul întunecat al mesei
și a atins pânza brodată de pe perete. Ba chiar a întins mâna spre
foc și a întrebat dacă e destul de cald sau dacă scoate fum.
— Minți! a șuierat Elsabet. Ieși afară!
— Nu mint, a spus Francesca cu blândețe.
Expresia ei se putea schimba într-o clipită. Cum își putuse
închipui Elsabet că poate avea încredere în ea ca membru în
consiliu?
— Deocamdată ești tulburată. A fost ceva monstruos, la urma
urmei. Nu mă surprinde dacă nu-ți mai amintești… să fi dat
porunca.
— Ce poruncă?
— Porunca să fie executate Catherine și comandanta gărzii.
Erai așa de sigură de trădarea lor! Iar soldații nu aveau altceva de
făcut, decât să se supună. Tu ești o regină cu harul previziunii, iar
credința lor în tine era absolută.
Francesca și-a plesnit palmele una de alta, scuturându-le de
funingine, și i-a zâmbit cu cel mai drăgălaș zâmbet al ei.
— Sigur că oamenii sunt oripilați că ai putut porunci ni ște
execuții atât de brutale fără motiv și fără cercetare.
— Nu te va crede nimeni, a mârâit Elsabet. N-am făcut nimic
din ce spui tu. Adu-mi-o pe Rosamund Antere! Nu te cred când
spui că e moartă. Dacă nu s-ar ridica nimeni împotriva mea,
împotriva ei nici atât nu ar îndrăzni să se ridice cineva.
— E moartă, regina mea. Ea și toată familia ei. O familie
întreagă moartă, iar familia Howe a avut o soartă identică. Și
familia Denton, neamul acela amărât de toxici. Ei au fost,
probabil, cei mai inocenți din povestea asta, aflându-se pur și
simplu la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, și căzând pradă
mâniei necugetate a reginei.
Lui Elsabet i se învârtea capul din cauza falsită ții acuza țiilor.
Așa ceva era imposibil. Nimeni nu ar putea să tolereze ca ea,
regina, să fie întemnițată în propriul ei castel, ca prietenii ei loiali
să fie uciși și ca inamicii ei să fie lăsați să conducă în locul ei.
— N-o să scapi cu asta! O să am grijă să fii judecată. O să am
grijă să fii spânzurată.
Francesca a râs.
 — Îți va fi greu să vezi ceva de aici, din turnul tău.
I-a zâmbit cu cruzime.
— Elsabet, regină vei rămâne, dar nu vei mai coborî niciodată
de aici.
— Cum?
— E și pentru siguranța ta, nu doar pentru a noastră. Mă tem
că oamenii, care acum sunt atât de furioși pe tine, te-ar sfâ șia pe
loc.
Elsabet și-a încleștat pumnii, ca să-și stăpânească plânsul. Nu
va plânge în fața Francescăi. O va scuipa în ochi. O va zgâria pe
față.
— Nu mă poți ține aici, prizonieră. Sunt regina ta! Eu sunt cea
care va naște tripleții!
— Sigur că da! Nici prin gând nu mi-ar trece să-l țin departe de
tine pe regele-consort! Te va vizita cu regularitate. Atunci când nu
va fi cu mine.
Fața lui Elsabet ardea.
— Ești într-adevăr mică și proastă, dacă îți închipui că mă
interesează soarta lui după toate astea.
— Nu-ți abandona prietenii care ți-au mai rămas. Altminteri, vei
fi foarte singură aici.
— Nu voi fi aici. Voi ieși afară.
Toxica a oftat și și-a împreunat mâinile în poală.
— Va fi mai simplu pentru toată lumea dacă îți vei accepta
înfrângerea.
S-a întors să plece și s-a strecurat pe ușă, iar Elsabet s-a
repezit la ușă și a început să lovească în ea cu mâinile și cu
coatele.
— N-o să-ți fie niciodată simplu cu mine! Nu voi înceta
niciodată să încerc să ies de aici, mă auzi? Niciodată!

Gilbert se uita fix peste masă, la scaunul gol, în care stătea de

obicei Catherine Howe, la ședința în care Consiliul Negru se
întrunise pentru a evalua situația dezastruoasă în care se afla
coroana și capitala. Fără Catherine și fără Elsabet, fără Rosamund
la ușă, sala de consiliu îi părea extrem de goală. Sonia Beaulin era
încă acolo, desigur. Și, din cine-știe-ce motiv, era și regele-consort.
Iar Francesca se înscăunase în postul de conducătoare a
consiliului.
 Ar fi vrut să protesteze. Ca frate vitreg al reginei, pozi ția de
conducător al consiliului ar fi trebuit să-i revină lui. Dar cu cine
putea să vorbească? Se lăsase înconjurat de șerpi.
— El ce caută aici? a întrebat Gilbert, arătând spre regele-
consort.
William a zâmbit.
— Regatul duce lipsă de consilieri, frate. Ar trebui să te
consideri norocos că sunt aici și că sunt gata să ajut.
— Regatul nu e deloc regat. E o insulă stăpânită de regine, să
nu uiți asta.
— Sigur că nu uită nimeni.
Francesca Arron și-a dres vocea.
— Nici măcar cu nefericita nebunie care a pus stăpânire pe
regina noastră.
— Atât de nefericită! a repetat Sonia, și și-a schimbat poziția.
Părea să fie jenată de ceva, și Gilbert observase că intrase în
sală șchiopătând puternic. Biata Rosamund trebuie să-i fi făcut
asta, înainte să… A închis ochii și s-a cutremurat.
— Oamenii nu vor accepta asta, a îndrăznit Gilbert. Și e
periculos. O vor vrea pe regina lor, sau vor vrea s-o ucidă, și…
— Nu vor vrea niciodată s-o ucidă.
Francesca s-a uitat la el cu asprime.
— Regina e sacră. Vița reginei e sacră, așa cum a fost mereu. Va
fi bine îngrijită și va rămâne în siguranță în Turnul de Vest până
când vor veni pe lume tripletele.
— Unii vor pune la îndoială…
— Se vor îndoi de ea. Au auzit zvonurile despre gelozia ei. Știu
că, în secret, i-a vânat pe cei considerați de ea trădători.
— Deci Elsabet a poruncit execuția lui Catherine Howe, pe care
a considerat-o trădătoare, și execuția propriului comandant al
gărzii? Ce motiv a avut să-i execute pe cei din familia Denton?
Familia noului ei favorit?
Francesca a strâns din buze.
— Același motiv pe care l-a avut și când a ucis-o pe cameristă. A
văzut-o plecând din apartamentul tânărului Denton și a poruncit
uciderea lui, când acesta a fugit.
Gilbert s-a uitat uimit la ea.
— Acesta e planul vostru? Explicația voastră? O pedepsiți pe
regină, și de ce? Ce mare crimă a comis?
S-a uitat cu pleoapele îngustate la William.
 — Că a dorit să aibă un consort care nu o merita?
S-a întors spre Sonia.
— Că nu te-a numit pe tine comandant al gărzii?
S-a uitat cu ostilitate la Francesca.
— Că nu a făcut cum i-ați spus?
Și-a împins scaunul și s-a ridicat.
— Nu vreau să iau parte la așa ceva, a spus el și a ieșit din
cameră.
Nu a trecut mult până să audă pașii ușori, ca de pisică, ai
Francescăi în spatele lui, pe coridor.
— Amândoi știm că te vei întoarce, a spus ea. Când vei înceta
să suferi și îți vei veni în fire.
I-a pus pe umăr mâna cu delicatețe și i-a atins fața.
— S-a terminat. Elsabet a pierdut. Dar insula are încă nevoie
de tine, Gilbert. Și ea va fi mulțumită dacă tu rămâi aici.
— Cum ai putut să faci așa ceva?
— Nu am avut încotro.
— Nu ai avut încotro?
— Nu am vrut decât ca ea să asculte. Să fie o regină bună și să
stăpânească așa cum trebuie, cu ajutorul sfaturilor mele – ale
noastre. Dar ce puteam să mai fac, după ce ea și-a trimis
iscoadele pe urmele mele? Să mă las încolțită? Să o las să mă
spânzure? Ți-am mai spus: sunt puține morți blânde pentru un
toxic. Așa că am preferat să ripostez.
L-a bătut ușurel pe braț și a dat să plece.
— M-ai otrăvit și pe mine? a strigat el după ea. Mi-ai amor țit și
mie harul, cum ai făcut cu ea, fără să știu? De aceea n-am
prevăzut nimic din toate astea?
Francesca a zăbovit nițel, ca și cum ar fi încercat să se decidă
dacă trebuie să mintă sau nu. Apoi a oftat.
— Nu, Gilbert, nu te-am otrăvit. De fapt, chiar m-am gândit că
e un semn de la zeiță faptul că nu ți-a trimis niciun avertisment.
Poate că – a ridicat capul sus – asta a vrut ea să se întâmple.
Turnul de Vest

Menajera a lăsat jos tava cu pâine și ouă fierte. A turnat apă

pentru o cană aburindă cu ceai.
— Uite așa, regină Elsabet, i-a spus ea, de parcă regina ar fi fost
un copil.
 I-a așezat un șervet pe genunchi, ba chiar i-a dat și părul după
ureche.
— Ești foarte frumușică azi. După ce mănânci, o să- ți
pieptănăm părul și o să-ți punem o rochie nouă.
A început să fredoneze o melodie, iar Elsabet a ridicat privirea
spre ea, mâncând. Nu avea deloc poftă de mâncare, dar dacă nu
mânca, ar fi forțat-o, și nu avea putere să se împotrivească.
— Semeni puțin cu ea, a spus Elsabet, și menajera abia dacă s-
a uitat la ea.
— Cu cine?
— Cu Bess.
Dar nu, de fapt, nu semăna. Bess fusese frumoasă. Mult mai
frumoasă decât fata asta cu figură de șoricel, care probabil fusese
aleasă s-o servească pentru că era înceată la minte și prostu ță, nu
pentru vreun alt merit.
— Hai să nu vorbim acum despre ei, regina mea. Știi cât de
mult te tulbură.
— S-au făcut deja incinerările? a continuat Elsabet. Pentru
familia Denton? Îi vor aduce aici, ca să-i incinereze în capitală,
cum am cerut eu?
— Regină Elsabet…
— Spune-mi!
Servitoarea a tresărit și s-a uitat la ea cu ochii mari. Elsabet a
zâmbit repede și și-a îndulcit vocea.
— Te rog! Spune-mi.
— Cred că toți membrii familiei Denton au fost incinera ți la
Prynn, a răspuns ea. Așa spun ei.
— Ei.
Elsabet a râs scurt.
— Întotdeauna „ei”.
S-a auzit o bătaie în ușă, iar servitoarea s-a dus repede să
deschidă. Când a revenit, l-a adus cu ea pe Gilbert.
— Uite c-a venit conașul Lermont să te înveselească.
Servitoarea i-a lăsat singuri, și Gilbert a venit, a îmbră ți șat-o și a
sărutat-o pe ambii obraji.
— O terorizezi, ca de obicei, din câte văd.
— N-o să mă opresc niciodată.
— N-a fost vina ei.
— A fost vina tuturor, Gilbert. A mea. A ta. Știi că a șa e. De-asta
revii mereu, chiar dacă te tot cert. Fiindcă te simți vinovat.
 — Fiindcă te iubesc, Elsie. Mai ales fiindcă te iubesc.
— La ce îmi folosește iubirea în temniță?
Elsabet a luat ultima bucățică de ou și s-a șters la gură. Apoi i-a
făcut semn să ia loc.
— Ce mi-ai adus? Ce ai sub braț?
Gilbert a surâs și a luat-o de mână. A condus-o în dormitor și a
început să desfacă sulul pe care îl adusese cu el, întinzându-l pe
cuvertură.
— Ceva care cred că îți va plăcea, a răspuns el. Un lucru pe
care l-am adus aici pe furiș.
Elsabet s-a uitat pe pat și și-a ținut răsuflarea. Era pictura lui
Jonathan, tabloul făcut pentru ea cu Miezul Verii, realizat în
culorii vii, strălucitoare, cu verdeață, cu fructe lucioase și cu fe țele
vesele ale cățeilor.
— L-am recuperat din apartamentul lui, înainte să fie răscolit.
E foarte frumos. Era… chiar talentat.
Elsabet a rămas cu ochii la tablou și l-a prins pe Gilbert de bra ț.
Ce minunat moment i se părea acum serbarea de Miezul Verii,
după toate câte se întâmplaseră. Toată căldura și inocen ța aceea.
Privind tabloul, parcă se vedea din nou acolo, cu Bess lângă ea și
cu Rosamund mereu cu ochii în patru după primejdii.
A întins mâna și și-a trecut degetele peste imaginea castelului
Volroy, care apărea terminat în tablou.
— A găsit timp să-l termine, a șoptit ea.
— Poftim?
Gilbert s-a întors și s-a uitat la ea.
— Vai, Elsie, eu voiam să te bucur! Am crezut că o să-ți placă.
Elsabet a zâmbit și l-a strâns de braț. Și-a șters lacrimile de pe
obraji.
— Îmi place, Gilbert. Îl ador.