Comunicarea educaţională

Prof. înv. primar Roxana Aldea

Şcoala Gimnazială „Sfântul Andrei”, Bucureşti
Prof. înv. primar Ioana Nicolae
Şcoala Gimnazială Nr. 1, Bragadiru

În lucrarea “Şcoala abordare sociopedagogică”, autorul Emil Păun

defineşte organizaţia ca fiind „o unitate sau o grupare socială, conștient
întemeiată, cu finalități explicit formulate, care antrenează un număr mare de
indivizi pentru a îndeplini roluri și statute bine determinate în cadrul unei
structuri diferențiate, cu funcții de conducere și coordonare a activităților ”[1].
Astfel, în primul capitol autorul evidenţiază câteva repere conceptuale. Aşadar,
nevoile şi trebuinţele indivizilor au dus la apariţia şi dezvoltarea organizaţiilor.
Activitatea în cadrul unei organizaţii prezintă, următoarele avantaje:
- dezvoltarea capacităţilor individuale prin cooperare;
- utilizarea eficientă a resursei timp;
- preluarea, transmiterea şi utilizarea achiziţiilor realizate de antecesori.
După aceste aspecte ale unei organizaţii, este şcoala o organizaţie? E.
Durckheim defineşte şcoala ca fiind un grup social ce are o unitate proprie, un
mediu social, organizat ce are anumite norme şi reguli [2]. Şcoala este instituția
care învaţă şi produce învăţare. Astfel, ca instituţie, şcoala are două activităţi pe
care le desfăşoară : una managerial-administrativă şi una pedagogico-
educaţională.
Sistemul şcolar este o totalitate organizată rezultând din interacţiunea
dinamică şi reciprocă a diferitelor elemente constitutive.
Sistemul şcolar este un sistem deschis, definit prin interacţiunea cu mediul
în care funcţionează. Caracteristicile unui sistem deschis sunt următoarele [3]:
1. Globalismul - orice sistem deschis este un întreg.
190
 2. Teleonomia – sistemul este orientat către realizarea unei finalităţi.
3. Echifinalitatea – sistemul deschis atinge aceeaşi finalitate, dar pe
căi diferite, pornind de la condiţii şi situații iniţiale diferite
4. Entropia - gradul de dezorganizare ce există în sisteme închise.
Școala fiind un sistem deschis, scapă în mare de acest principiu datorită relaţiilor
care există cu exteriorul.
5. Funcţia de feed-back – o parte a feed-back-ului este corespondenţa,
conform căreia schimbările ce apar în educaţie sunt efecte nemijlocite ale
schimbărilor şi presiunilor ce apar în societate.
Conform lui J. Piveteau sunt 5 analogii de bază ce se fac între școală şi
instituţiile industriale:
1. Atât sistemul şcolar cât şi cel industrial, realizează specializări tot
mai accentuate;
2. Sistemul şcolar şi cel industrial sunt centralizate;
3. Cum munca a devenit un etalon şi şcoala a devenit un loc în care se
munceşte, iar munca este un etalon;
4. Şcoala funcţionează după modelul: capitalizare – acumulare -
consum. Elevul asimilează, iar adulţii transmit un mesaj cultural care trebuie
transmis generaţiilor următoare, iar profesorul este mandatat să medieze acest
transfer.
5. Şcoala este un loc de educaţie şi de pomovare, cu menţiunea că
pentru elevi fiind diferiţi și rezultatele sunt diferite.
Activitatea de management – administrativ vizează buna conducere şi
administrare a şcolii, dar şi a structurilor ce reglementează activitatea ce o
desfăşoară profesorii, statutul şi rolul lor în instituţie. În analiza şcolii ca
instituţie conceptele importante sunt cele de autoritate şi birocraţie. Analiza
relaţiilor organizaţionale specifice unei şcoli, implică şi abordarea problemelor
ce pot apărea la nivelul conducerii sau stilului de conducere. Activitatea
pedagogică se structurează după o logică pedagogică. Această activitate este
reglementată de norme ce sunt implicate în natura procesului de predare-
învăţare.
Școala marchează fundamental comportamentul elevilor, constituind
omogenitatea să ţinând cont de vârstă, statut, nevoi, interese şi aspiraţii.
Avantajele omogenităţii sunt:
- profesorii înlesnesc predarea şi comunicarea;

191
 - expunera profesorului şi discuţiile ce apar în clasă au loc la un nivel
accesibil tuturor elevilor.
„Comunicarea educaţionala sau pedagogica este cea mijloceşte realizarea
fenomenului educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile,
nivelurile, formele sau partenerii implicaţi.” [4]. Este considerată ca fiind forma
specializată a fenomenului dinamic şi complex al comunicării.
,,În comunicarea educaţională actul pedagogic este unul curativ. Elevului,
fiind ajutat să vorbească, i se procură sursa satisfacerii, împlinirii unor nevoi de
exprimare spontană, ori bine gândită şi pregătită. Astfel, devine posibilă
comunicarea eficientă şi, pe această cale, manifestarea lui liberă, favorizată de
forţa lui de a comunica, de încrederea că poate da limpezime şi frumuseţe ideii,
gândului, trăirii.”[5].
În pedagogia modernă relaţia dintre educator şi educat este ca o relaţie de
complexitate, ce implică o comunicare permanentă între cei doi actori implicaţi
în procesul educaţional, o comunicare ce implică toate laturile personalităţii
acestora.
Comunicarea educaţională reprezintă un feedback ce priveşte informaţii
explicite şi adiacente transmise pe diferite canale. Comunicarea implică o
reciprocitate, fiind mai completă decât informarea, care este o latură a
comunicării.
Cercetătorii au constatat că aceasta poate fi ierarhică şi reciprocă.
Comunicarea ierarhică este caracterizată prin faptul că actorii participanţi la
comunicare ocupă poziţii diferite, cel superior emiţând mai mult şi având mai
des iniţiativa unui mesaj, acesta fiind codat, previzibil şi prescriptiv, iar cel
inferior receptează aceste mesaje. Comunicarea reciprocă, pe de altă parte, este
cea în care participanţii ocupă aceeaşi poziţie, mesajul aparţinând fiecăruia în
egală măsură, acesta fiind mai mult informativ. Astfel, comunicarea
educaţionala implică cele două strategii, având anumite obiective vizate,
metode, mijloace, conţinuturi didactice de desfăşurat. Aşadar, profesorul
transmite mesajul codificat, elevul îl decodifică şi îşi construieşte pe baza
informaţiilor primite, elemente informaţionale.
Comunicarea didactică presupune o comunicare instrumentală, implicată
într-un proces sistematic de învăţare. Fiind o comunicare destul de largă, nu are
restricţii de conţinut (învăţarea se bazează pe dobândirea de noi cunoştinţe,
deprinderi, competențe, etc.), de cadru instituţional (în formele educaţiei
nonformale şi informale poate apărea comunicarea didactică) sau de participanţi.

192
Comunicarea didactică nu este doar profesor – elev, ci poate apărea şi la elev –
elev, manual – elev, părinte – elev, școală – familie, școala – comunitate locală.
În comunicarea didactică sunt urmărite următoarele coordonate: factorii
comunicării, cadrul comunicării, circuite ale comunicării, relaţia de comunicare,
eventualele blocaje, randament, etc.
Comunicarea didactică are următoarele caracteristici:
a. Are o dimensiune explicativă – reprezentată de înţelegerea
informaţiilor transmise;
b. Are o logică pedagogică – informaţia trebuie înţeleasă, nu doar
transmisă;
c. Are un rol activ – profesorul are rolul de a colecta, selecta şi
transmite conţinuturile ştiinţifice cu care va opera;
d. Se realizează prin două forme verbale – oral şi scris – având
particularităţi de ritm (scrisul fiind mai lent decât vorbirea), de formă (atunci
când elevii iau notiţe şi se pierde o parte din informaţia nonverbală), de conţinut
(dimensiunea afectivă se pierde în cazul comunicării scrise).
Schema comunicării didactice cuprinde:
- actorii comunicării ;
- distanţa existentă între aceştia ;
- aşezarea factorilor;
- canalul de transmitere a informaţiilor;
- cadrul şi contextul comunicării;
- codul folosit;
- situaţia enunţiativă ;
- repertoriile active/ latente dintre emiţător – receptorilor;
- retroacţiunile practicate;
- factorii de bruiaj. (Constantin Cucoş).
Şcoala şi familia au acelaşi scop educativ pentru formarea elevilor în
vederea dezvoltării personalitãţii multilaterale ce va face faţă dinamicii şi
schimbărilor din societate. Pentru a se realiza acest scop este necesarã o
comunicare didactică ce va fi folosită în aceste douã instituţii sociale. În această
colaborare, rolul conducãtor îl are şcoala.
Şcoala este interesatã să comunice cu familia, ca acţiunea ei educativă să
devină cât mai profundã şi mai de duratã. Comunicarea şcolii cu familia este
necesarã fiind o informare reciprocă cu privire la dezvoltarea elevului, la
cunoaşterea lui multilateralã.

193
 O bună comunicare între familie-școală-comunitatea locală determină un
climat şcolar îmbunătăţit şi creează un mediu propice actului educaţional de
calitate.
O bună comunicare între școală şi comunitatea locală, poate atrage noi
resurse pedagogice necesare optimizării activităţilor didactice. Aceste resurse
pot fi:
• resurse materiale: spaţii de şcolarizare şi mijloace de învăţământ
moderne;
• resurse umane: cadre didactice specializate în realizarea acţiunilor
de educaţie nonformală;
• resurse financiare: proiecte de sponsorizare locale, teritoriale sau
naţionale;
• resurse informaţionale: manuale şi materiale moderne.
Aşadar, comunicarea are mereu o finalitate, sau un obiectiv, ce poate fi
explicit, implicit ori inconştient. Deci, prin comunicare se face un schimb de
informaţii, mesaje, impresii, între două sau mai multe persoane, are un scop, dar
şi un obiectiv, scopul comunicării fiind de informare, convingere, motivare,
încurajare, iar obiectivul fiind cel de a crea o modalitate prin care mesajele
transmise să fie înţelese, acceptate.

Bibliografie:
1.. Păun E. Şcoala abordare sociopedagogică, Iași, Editura Polirom, 1999,
p. 8
2. Durkheim E. Educatie şi sociologie, București, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974, p. 26
3. Păun E. Note de curs. Master de management educaţional, București,
Editura Polirom, 2007, p. 23
4. Noye. D., Piveteau J. Ghid practic pentru formarea profesională,
București, Editura Tehnică, 1996, p.85
5. Balan, B., Boncu, S., Cosmovici, A., Cozma, T., Cretu, C., Cucos, C.
(coordonator), Dafinoiu, I., Iacob, L., Moise, C., Momanu, M., Neculau, A.,
Rudica, T, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si grade didactice,
Bucuresti, 1997, p. 54

194