Jocul cu moartea (roman)

Jocul cu moartea
Coperta ediției princeps din 1962
Informații generale
Autor	Zaharia Stancu
Subiect	Primul Război Mondial
Gen	roman picaresc roman de război
Ediția originală
Limba	română
Editură	Editura pentru Literatură din București
Țara primei apariții	R.P. Romînă
Data primei apariții	1962
Format original	Tipăritură
Număr de pagini	304

Jocul cu moartea este un roman picaresc de război scris în anii 1956–1962 de Zaharia Stancu și publicat în 1962 de Editura pentru Literatură din București. Romanul reia firul narativ din Desculț (1948) și continuă biografia fabuloasă a lui Darie în stilul scrierilor lui Panait Istrati. El se situează cronologic în ciclul epic al lui Darie între povestirea „Florile pământului” (1954), ce va deveni ulterior capitol final al romanului Desculț, și romanul Pădurea nebună (1963).

Autorul prezintă călătoria forțată a adolescentului Darie prin țările din Peninsula Balcanică în timpul Primului Război Mondial și aventurile prin care trece pe drumul de întoarcere spre România. Tânărul inocent, încă nealterat de contactul cu mizeria umană, este însoțit pe parcursul acestui drum de un individ declasat și cinic poreclit Diplomatul. Cei doi încearcă să supraviețuiască confruntărilor armate, bolilor și foametei, devenind martori ai atrocităților războiului. Darie se maturizează pe parcursul acestei călătorii și ajunge cu bine în patrie, în timp ce Diplomatul sfârșește prin a fi arestat de autorități.

Spre deosebire însă de majoritatea cărților de război, Jocul cu moartea nu prezintă bătăliile de pe front sau viața militarilor în tranșee, ci procesul de dezumanizare al oamenilor simpli pe care îl provoacă războiul. Viața omului își pierde tot mai mult valoarea în acest context amenințător, determinând apariția unor atitudini de nepăsare și chiar de cruzime. Romanul poate fi considerat astfel o parabolă despre umanitarism.

Jocul cu moartea a fost ecranizat în 1976 de regizorul Andrei Blaier într-un film intitulat Prin cenușa imperiului, în care rolurile principale au fost interpretate de Gabriel Oseciuc (Darie) și Gheorghe Dinică (Diplomatul).

Rezumat

Trupe germane de cavalerie pe străzile Bucureștilor

Un grup de indivizi fără acte capturați în toamna anului 1917 pe străzile Bucureștiului, în urma unei razii a poliției, este predat autorităților militare germane de ocupație și îmbarcat cu forța într-un tren de marfă pentru a însoți un transport de oi rechiziționate de nemți. Printre acești prizonieri se află și tânărul Darie, un țăran șchiop care sosise cu câteva săptămâni mai înainte în capitala României pentru a-și crea o viață mai bună. În prima noapte, Diplomatul, un individ declasat ce pretindea că fusese consul, dar care era de fapt „nene la o casă de fete” de pe Calea Griviței, măsluitor de cărți și escroc, încearcă să-l prade pe Darie și este înjunghiat. Vagonul ia foc în îmbulzeala creată, iar doi bărbați (Spelbul și Siteavul) din grupul de prizonieri îl salvează de la moarte pe Diplomat.

Trenul urma să părăsească România la Orșova și trebuia să ajungă pe unul dintre fronturile germane. La auzul veștii, naivul Darie are o explozie de bucurie nereținută la gândul că va călători și va vedea lumea. În timpul călătoriei, Darie trebuie să aibă grijă de cel pe care îl înjunghiase. Diplomatul îl poreclește „Scaurus” („picior strâmb” în limba latină) și-i spune că-l va sili să-i plătească fapta, făcându-l sluga lui. Darie află de la Diplomat că trenul nu merge în Germania, ci în Balcani, în apropiere de Bitolia; oile trebuiau duse pe front, iar prizonierii urmau să fie folosiți acolo la săparea tranșeelor.

În timpul traversării Dunării, Spelbul reușește să evadeze, iar Siteavul îl ucide pe frizerul Noe Dodu pe care-l dușmănea de mai mult timp din cauza unei femei. Ajunși la Semendria (Serbia), feldwebelul neamț îi lasă liberi pe prizonierii români să se plimbe prin oraș până când urmau să sosească locomotivele noi. Tânărul Darie se desparte de grup și rătăcește prin localitatea distrusă de război, pe ale cărei străzi se aflau oameni spânzurați. El cumpără o pereche de ghete de la un sârb și apoi este salvat de la moarte de o sârboaică văduvă, care-i dă de mâncare și îi spală hainele. Apropiindu-se de linia frontului, trenul trece peste o mină aflată pe calea ferată și deraiază în urma exploziei provocate de partizanii sârbi, iar în acest incident mor mai mulți bărbați din grup, printre care și Siteavul.

După două zile și două nopți trenul ajunge la capătul de linie. Oile sunt descărcate din vagoane, iar prizonierii români așteaptă să fie duși pe frontul din Bitolia. Aeroplanele Armatei Franceze bombardează gara în acea după-amiază, iar în vacarmul produs de atacul aerian Darie și Diplomatul scapă de sub supravegherea soldaților care îi păzeau și reușesc să fugă, ascunzându-se într-o pădure. Cei doi vor să meargă în direcții opuse: Darie, căruia i se făcuse dor de țară, vrea să se întoarcă acasă, în timp ce Diplomatul dorește să traverseze Marea Adriatică pentru a ajunge în Italia. Cei doi pornesc împreună spre Albania, traversează păduri și munți și sunt pe punctul de a fi împușcați de doi clefți greci pentru a li se fura încălțămintea. Într-un sat devastat de război ei nimeresc în mijlocul unor lupte între soldații nemți și partizanii macedoneni. Sunt capturați de macedoneni și luptă alături de ei împotriva nemților, fiind apoi lăsați liberi să plece. Conducătorul partizanilor îi sfătuiește să meargă înspre România, deoarece traversarea Albaniei era periculoasă din cauza tulburărilor mari ce aveau loc în acea țară.

Lupte în zona orașului Bitolia în 1916

În timpul drumului, Darie are halucinații și este îngrijit de Diplomat. Un turc le fură hainele pe când se scăldau într-un râu, dar două grecoaice (Chrisis și Popi), care nu-și mai văzuseră bărbații de trei ani, îi salvează din această situație neplăcută și le dau mâncare, băutură și haine, apoi întrețin relații sexuale cu ei. Darie și Diplomatul trec clandestin granița în Bulgaria și sunt arestați de grăniceri, dar sergentul bulgar, care avusese înainte de război o grădină de zarzavat pe malurile Călmățuiului, îi lasă liberi și le arată drumul către țară. După trei săptămâni de drum, cei doi pribegi ajung în satul Cosui de pe malul bulgăresc al Dunării. Bat la ușa unei case și sunt primiți de un pescar român pe nume Raliș Tuie, căruia Diplomatul îi oferă o mahmudea de aur (pe care o furase de la grecoaice) pentru a-i trece Dunărea. Pescarul îi lasă moneda ca zălog nurorii sale, Lița, și apoi îi trece cu luntrea pe malul românesc.

Darie și Diplomatul traversează pe jos câmpia Bărăganului și ajung la București după două luni de absență. Ei intră într-o cafenea, iar fostul consul mărturisește că a furat mahmudeaua de la nora luntrașului. Acolo, Diplomatul este recunoscut și arestat de comisarul Aburel, fiind căutat de autorități pentru că umpluse Bucureștiul cu bancnote false. Rămas singur, Darie se duce la frizeria lui Dodu din cartierul Tei și-i spune Anghelicăi că soțul ei și bărbatul cu voce siteavă muriseră. Mahalagioaica îl primește în gazdă, iar tânărul își reia vechea ocupație de vânzător de ziare. În prima zi de lucru Darie află din ziarul Bukarester Tageblatt că avusese loc o revoluție la Petrograd, iar guvernul provizoriu rus condus de Kerenski fusese arestat de bolșevici. El prevede că și Kaiserul va fi răsturnat în curând de la putere.

Structură

Romanul Jocul cu moartea nu este împărțit în capitole, părțile componente nefiind separate de spații libere.

Personaje

• Darie — un țăran în vârstă de aproape 15 ani, originar din satul Omida de pe valea Călmățuiului, alter ego al autorului. A fost trimis la București în vara anului 1917 de boierul Arizan din Clocociov. A lucrat mai întâi ca slugă în casa boierului de la București și apoi ca vânzător stradal de ziare, fiind capturat de poliție cu ocazia unei razii și trimis la muncă forțată în folosul armatei germane de ocupație.
• Diplomatul — un bărbat între două vârste, vagabond mitoman și pervers, pretins aristocrat, ce susține că vorbește 12 limbi străine; potrivit propriilor afirmații, s-a născut la Khartoum (Sudan), unde tatăl său era consul, și nu a muncit niciodată. Cu 18 ani în urmă, pe când avea vârsta de 22 de ani, și-a convins familia să se sinucidă cu mangal, după ce o adusese la ruină în urma unei investiții nereușite în industria automobilelor, dar el și fratele său Dick s-au eschivat de la acest gest. Rudele sale bogate au intervenit în favoarea lui și au obținut numirea lui în funcția de consul în diferite locuri (Varna, Uppsala și Bitolia). Diplomatul afirmă inițial că se numește Temistocle Filodor, dar în diferite momente se prezintă sub alte nume (Zeno Zenon, Serafim, Cosîmbescu). El este în realitate un escroc căutat de poliție.
• Noe Dodu — un om tânăr, cu capul țuguiat și chel și cu mustața blondă, ce a fost înainte de război proprietarul unei frizerii în cartierul Tei, dar pe care a pierdut-o la cărți. Este căsătorit cu o femeie pe nume Anghelica cu care are o fată pe nume Sița. A luptat pe frontul din Transilvania, s-a retras cu armata în Moldova, apoi a dezertat și s-a întors în Bucureștiul aflat sub ocupație. Este ucis de siteav cu ocazia trecerii Dunării.
• Siteavul — un bărbat bondoc și vânjos, cu voce răgușită (siteavă); prenumele lui este Costică. Trăiește la București cu nevasta frizerului Dodu. Îl ucide pe acesta din urmă cu ocazia traversării Dunării. Moare în una din zilele următoare cu pieptul zdrobit și cu picioarele tăiate în urma deraierii trenului.
• Spelbul — un tânăr înalt și cu fața spălăcită (spelbă), care a luptat pe frontul din Transilvania și a căzut prizonier lângă Corabia, dar a evadat. S-a refugiat la București și a trăit acolo în timpul ocupației; a fost capturat de câteva ori de autoritățile de ocupație și trimis la muncă forțată, dar a reușit să fugă de fiecare dată. Evadează din tren înainte de traversarea Dunării în Serbia.
• Uwe Uhl — feldwebel german, șeful grupului de soldați care însoțește trenul. Îi înjură pe prizonierii români, numindu-i „valahi murdari”, dar le permite să viziteze orașul Semendria în care domnește legea marțială pentru a le arăta ce vor păți dacă vor încerca să se opună sau să fugă. Este ucis în bombardamentul aviației franceze din apropiere de Bitolia.
• Diomedis și Petrachis — doi tâlhari greci („clefți”), care efectuează incursiuni armate în Macedonia în scopuri de jaf. Încearcă să-i jefuiască pe cei doi fugari, dar se înduioșează de soarta lor, crezându-i greci, și le oferă chiar și țigări.
• Gură-Neagră — comandantul grupului de partizani macedoneni; are un fiu pe nume Nuși, care moare în luptele cu nemții. A lucrat cu ani în urmă ca paznic al moșiei boierului Arizan de la Clocociov și vorbește limba română. Soția lui naște imediat după luptă un alt fiu, care primește numele fiului ucis.
• căpitanul Miloș — ofițer în armata sârbă, care s-a alăturat partizanilor macedoneni. Luptă eroic, alături de munteni, împotriva militarilor germani și austrieci.
• Zicu — partizanul macedonean căruia i-a fost ucisă fetița (Milena) pe care o uitase în sat în graba refugierii în munți. Plânge moartea fetiței, deși i-au mai rămas încă șapte copii.
• Chrisis și Popi — cele două grecoaice care îi ajută pe fugari; soții lor fuseseră luați în armată cu trei ani în urmă. Îi găzduiesc pe cei doi călători timp de „două zile și două nopți”, întreținând cu ei relații sexuale.
• Ivan — fiul lui bai Gheorghe, sergent bulgar de grăniceri. A avut înainte de război o grădină de zarzavat pe valea Călmățuiului, în care Darie a lucrat de la patru ani și jumătate până la doisprezece ani. Înduioșat de soarta celor doi fugari, îi eliberează și le arată un drum ferit care să-i ducă pe malul Dunării.
• Raliș Tuie — bătrân pescar român de pe malul bulgăresc al Dunării, care acceptă să-i treacă pe fugari pe malul românesc în schimbul unei mahmudele de aur. Are un fiu pe nume Nedelcu care a fost mobilizat în Armata Bulgariei după începerea războiului.
• Lița — nora lui Raliș Tuie; are doi copii cu Nedelcu, fiul pescarului. Bătrânul îi încredințează mahmudeaua primită pentru a-i trece Dunărea pe fugari, dar Diplomatul i-o fură.
• Aburel — comisar de poliție la București, care-l arestează pe Diplomat sub acuzația că a umplut Bucureștiul cu bancnote false. Se bucură gândind că va obține recompensa pusă de Comandatura germană pentru prinderea falsificatorului.
• Anghelica — soția frizerului Noe Dodu și ibovnica siteavului, o mahalagioaică în vârstă de 38–40 de ani. Îl găzduiește pe Darie și îi oferă hainele rămase de pe urma ambilor bărbați.

Scriere și publicare

Scrierea romanului

Romanul Jocul cu moartea a fost scris în perioada 1956–1962, după cum a menționat însuși autorul pe ultima filă a cărții. Mărturisirea scriitorului că romanul ar fi fost scris „dintr-o răsuflare” pe parcursul unei săptămâni, adică de luni dimineața până sâmbătă „către ora șase”, se referă probabil doar la o primă versiune, ce ar fi fost definitivată pentru tipar abia după vreo șase ani, timp în care autorul ar fi lucrat la redactarea celor cinci volume ale cărții Rădăcinile sunt amare (1958–1959) și la realizarea unei versiuni uriașe a romanului Desculț (3 volume, 1960).

Vorbind despre procesul de elaborare a acestei cărți, autorul a precizat că întâmplările relatate, inspirate din realitate, se imprimaseră în memoria sa „ca pe o peliculă vizuală și sonoră”, așa că atunci când s-a așezat la masa de lucru avea în minte întreaga carte „capitol cu capitol, ba chiar frază cu frază”.

Apariția romanului Jocul cu moartea a fost anunțată încă din 1960 pe supracoperta volumului Clopote și struguri (vol. I al versiunii extinse a romanului Desculț). Astfel, Zaharia Stancu scria acolo că în 1961 urmau să apară volumele Proces la Curte, Pădurea nebună și Sfinți fără ochi, în 1962 Chivere și coifuri, Focuri pe asfalt și Jocul cu moartea și în 1963 Orașul împietrit și Bal la greci și tinerețea lui Darie, toate aceste cărți urmând să întregească ciclul Desculț și să reconstituie artistic istoria eroică a ascensiunii proletariatului. Din cauza faptului că scriitorul nu a mai putut continua ritmul alert de lucru din anii 1950 au apărut doar două volume dintre cele anunțate: Jocul cu moartea în 1962 și Pădurea nebună în 1963.

Publicarea romanului

Jocul cu moartea a fost publicat în vara anului 1962 de către Editura pentru literatură din București, după ce redactorul responsabil al editurii îl dăduse la cules în 12 mai 1962 și își dăduse acordul pentru tipărire la 29 mai 1962. Prima ediție tipărită a avut un tiraj de 30.205 exemplare, din care 28.100 exemplare broșate și 2.105 exemplare legate. Volumul conținea o scurtă prezentare, semnată de criticul Radu Popescu, pe manșetele copertei.

Cartea a fost prost primită de critica literară a vremii, iar un cronicar contemporan s-a întrebat de ce a fost scrisă și i-a dojenit pe redactorii editurii că au publicat-o. Cu toate acestea, tinerii jurnaliști literari Paul Georgescu, Virgil Ardeleanu și Radu Enescu au salutat apariția cărții, urmați apoi de Valeriu Cristea și Gabriel Dimisianu. Criticii Dumitru Micu și Nicolae Manolescu au scris un comentariu elogios cu privire la acest roman în volumul Literatura română de azi (1965): „Considerate izolat, diversele întâmplări nu spun prea mult; împreună creează epic atmosfera anilor de război, aduc înaintea cititorului imaginea unei umanități torturate și cartea se citește ca un impresionant document omenesc”.

În cursul vieții autorului au avut loc două reeditări ale acestui roman: ed. a II-a îngrijită de Nicolae Scurtu (Editura pentru literatură, București, 1966, 260 p.) și ed. a III-a prefațată de Radu Popescu (Editura pentru literatură, București, Colecția Biblioteca pentru toți, nr. 461, 1968, 302 p.). Ediția definitivă publicată în Scrieri, vol. 8 (Editura Minerva, București, 1977), alături de romanul Pădurea nebună, conține puține diferențe față de ediția princeps, caracterizându-se doar printr-o împărțire a textului în mai multe alineate pentru ca textul să poată fi lecturat mai ușor. Odată cu trecerea timpului, Jocul cu moartea a înregistrat un tot mai mare succes de public și de critică și a fost tradus în peste zece limbi străine. Spre deosebire de Desculț (cel mai cunoscut roman din ciclul autobiografic al lui Darie), Jocul cu moartea a continuat să fie citit și după Revoluția din decembrie 1989, fiind republicat în 1994 de Editura Gramar din București în cadrul colecției „101+1 capodopere ale romanului românesc”, alături de Șatra și Ce mult te-am iubit, alte două romane ale lui Zaharia Stancu.

Surse de inspirație

Inspirație autobiografică

Scriitorul Zaharia Stancu la vârsta maturității literare

Întâmplările relatate de Zaharia Stancu în romanul Jocul cu moartea sunt inspirate într-o oarecare măsură din biografia autorului. Scriitorul s-a născut la 5 octombrie 1902 într-o familie de țărani săraci din satul Salcia (azi în județul Teleorman), situat în Câmpia Dunării. Părinții lui erau Tudor Stancu Mitroi și Maria Stancu (născută Delcea Bratu) și aveau împreună șapte copii, plus alți patru copii din căsătoriile anterioare. Micul Zaharia a urmat în anii 1911–1915 cursurile școlii primare din localitatea natală, îmbolnăvindu-se în această perioadă de paralizie infantilă și rămânând cu o infirmitate a piciorului stâng. Nu a mai putut să-și continue pregătirea școlară din cauza sărăciei familiei. În consecință, a fost nevoit să se angajeze în 1915 ca băiat de prăvălie și ucenic la o tăbăcărie din Roșiorii de Vede, iar mai apoi, în 1917, a lucrat ca argat pe moșia boierească a lui Dinu C. Ioanid (cunoscut sub pseudonimul literar Dinu Nicodin) din satul dunărean Lisa.

În anul 1917 a sosit în Bucureștiul ocupat de armatele germano-austriece, încercând să se angajeze ca vânzător de ziare. În același an a efectuat o călătorie aventuroasă în sudul Dunării, prin Balcani, fiind silit de autoritățile de ocupație să ducă, împreună cu alți tineri, un transport de oi destinat trupelor germane din Serbia. Acest peregrinaj a fost descris mult mai târziu în romanul Jocul cu moartea; Zaharia Stancu avea atunci vârsta de aproape 15 ani, la fel ca și tânărul Darie, personajul principal al cărții. Întors în țară, a lucrat ca vânzător de ziare în București, picolo la restaurantul Gării Obor și muncitor la o fabrică de săpun, apoi ca ajutor de arhivar (cu dispensă de vârstă) la Judecătoria de Ocol din Turnu Măgurele (1918–1920). A hotărât să-și continue studiile și s-a înscris în anul 1920 ca elev la liceul din Roșiorii de Vede, începând să publice articole și fragmente literare semnate de multe ori cu pseudonime.

Întâmplările prin care a trecut cu prilejul călătoriei sale prin Balcani au fost povestite de Zaharia Stancu în articolul „Note de drum”, pe care l-a publicat sub pseudonimul Mitroiu Th. Ștefan după război, în 1921, în Ziarul științelor și al călătoriilor (nr. 49 din 6 decembrie 1921; vezi și articolul „Pagini regăsite”, în revista România literară, anul V, nr. 41, 1972), fără a preciza acolo că a fost însoțit de un personaj ca Diplomatul. Călătoria a fost menționată sumar de autor în însemnările din volumul autobiografic Viață, poezie, proză!... Confesiunile lui Darie (Ed. Eminescu, București, 1975, pp. 17, 75, 123, 128 și 231). Autorul însuși a mărturisit că el este personajul Darie, precizând că întâmplările relatate sunt în mare parte reale: „Este adevărat că am făcut să călătorească în lume, în toată lumea, un personaj cu numele Darie. Mă întrebați dacă nu cumva eu sînt Darie. Toată lumea crede acest lucru, eu însă trebuie să precizez că sînt eroul cu acest nume, nu în întregime. Cea mai mare parte din faptele povestite pe seama lui Darie au fost fapte trăite de acest personaj, și foarte puține auzite și transcrise în cartea sa, de un om în vîrstă, care era departe de anii în care Darie își trăia copilăria”.

Sursa de inspirație pentru personajul Diplomatul

În câteva pasaje din primul volum al ciclului miscelaneu Rădăcinile sînt amare (ESPLA, București, 1958, pp. 87, 208–209 și 214–216) există, de asemenea, unele referiri suplimentare la persoana care i-a servit ca model pentru personajul Diplomatul („a cărui viață o trecusem pe scurt într-unul din caietele mele, cu intenția ca mai târziu să făuresc din ea un roman”, își amintea scriitorul), căruia autorul îi oferă numele fictiv Matei Cosâmbescu, „un nume vechi, cu rezonanță străină”. Însemnări răzlețe cu privire la acest Matei Cosâmbescu apar acolo de câteva ori, întregind informațiile furnizate în Jocul cu moartea: „Ai fost prieten cu căzătura care purta o sută de nume și căruia tu îi spuneai – ca și alții, de altfel – Diplomatul. Diplomatul era un asasin, era pește, era pederast, era hoț, era... Dar ce nu era și ce nu fusese Diplomatul? Întâmplarea sau, dacă vrei, viața, te-a pus în legătură cu el. Te-ai molipsit cumva de la Diplomat? Nu te-ai molipsit. N-ai căpătat nici unul din viciile lui... Nici unul... Totuși... Totuși, ce?... Ce?...”. Darie, candidat al Blocului Partidelor Democrate la alegerile parlamentare din noiembrie 1946, îl întâlnește cu ocazia campaniei electorale în sudul Moldovei pe inginerul legionar Metodiu Cosâmbescu, fiul Diplomatului, travestit în călugăr (falsul stareț Calistrat Grămadă de la schitul Molift). Cu acest prilej, Darie își amintește de Diplomat și afirmă că fostul său tovarăș de drum se căsătorise cu o fată de negustor, moștenise o mare avere și urmase o carieră politică, ajungând deputat, senator, ministru, ba chiar și furnizor de dame de consumație pentru regele Carol al II-lea.

În timp ce unii critici consideră că personajul este pur ficțional, arhetipul insului abject care a cunoscut toate experiențele vieții, alți istorici literari l-au identificat în persoana lui Nicu Filipovici, un tânăr de familie bună implicat în mai multe escrocherii în perioada antebelică și interbelică. Drama familiei Filipovici fusese prezentată de publicistul Constantin Bacalbașa în lucrarea memorialistică Bucureștii de altădată. Astfel, potrivit însemnărilor lui Bacalbașa, familia Filipovici era originară din Piatra Neamț și fusese adusă la București de fiul cel mare, Nicu, pe care Bacalbașa îl descria ca un „tânăr chipeș, în totdeauna elegant, fanfaron, grandoman, lăudăros, (...) inteligent, însă incapabil de vreo afacere serioasă și lipsit de simț moral”. Acesta a sperat să se îmbogățească prin înșelarea unor cetățeni naivi să facă plasamente financiare într-o întreprindere englezească inexistentă și apoi în 1912, fiind urmărit de creditori, i-a convins pe membrii familiei (bunica, tatăl, mama, cinci frați și două surori) să se sinucidă în grup prin asfixierea cu mangal în podul casei închiriate din str. Popa Rusu nr. 38. El și cu un frate pe nume Iorgu au pretextat că se duc să se împuște în grădina Cișmigiu, dar s-au sustras de la săvârșirea acestui act. Această dramă a produs o vâlvă mare în presa capitalei din acei ani.

Frații Filipovici au dispărut fără urmă după sinuciderea familiei lor, fiind căutați de autorități pe tot teritoriul țării. Nicu Filipovici era urmărit ca falit fraudulos în urma numeroaselor datorii neachitate, în timp ce sergentul Iorgu Filipovici era dat ca dezertor din armată, deoarece dispăruse fără permisie. Cei doi frați au fugit în Bucovina, iar de la Mănăstirea Putna au trimis o scrisoare în limba engleză unui prieten pe nume Boncescu, căruia îi cereau să le trimită de urgență o sumă de bani. Scrisoarea a fost interceptată de autorități, care cunoșteau relațiile lui Boncescu cu frații Filipovici, iar directorul organelor de siguranță din București a plecat imediat la Putna și i-a identificat pe frații Măgură (numele cu care semnaseră scrisoarea). Cei doi frați au fost arestați de autoritățile austriece din Bucovina în mai 1912, fiind aduși la București.

Nicu Filipovici s-a ocupat mai târziu cu falsificarea de bani și a devenit „eroul chestiei scandaloase a pașapoartelor” din 1924. El a fost autorul ideii și, alături de generalul Alexandru Văitoianu și de Richard Franasovici (subsecretar de stat la Ministerul de Interne), unul dintre fondatorii societății anonime „Petrolul Național”, care s-a ocupat de obținerea ilegală a sute și mii de pașapoarte de la Ministerul de Interne (condus de generalul Artur Văitoianu, fratele lui Alexandru și fost prim-ministru) pentru țăranii români ce doreau să emigreze în țările de pe continentul american. Țăranii plăteau intermediarilor sume de 30—50.000 lei și primeau în schimb pașapoarte și bilete de vapor până la Cherbourg, unde erau abandonați și lăsați să se descurce singuri. Generalul Alexandru Văitoianu a fost arestat, dar eliberat ulterior.

„Modelul” tovarășului de drum al lui Darie s-ar fi recunoscut în portretul Diplomatului, mărturisindu-i lui Zaharia Stancu, care-i trimisese un volum cu dedicație: „Ai fost bun cu mine. În realitate am fost mult mai netrebnic decît în romanul tău”; într-o convorbire ulterioară, el i-ar fi reproșat autorului că a omis să menționeze unele întâmplări. Ar fi murit „foarte bătrân” în 1965, potrivit spuselor lui Zaharia Stancu.

Analiză literară

Locul romanului în ciclul autobiografic al lui Darie

Proza postbelică a lui Zaharia Stancu formează, cu excepția romanului Șatra (1968), un ciclu autobiografic ce-l are ca narator și protagonist pe Darie. Ciclul începe cu romanul Desculț (1948) și continuă cu Dulăii (1952) și „Florile pământului” (1954), dezvăluind formarea personalității lui Darie ce trece de la statutul de observator pasiv la realității la cel de participant activ la evenimente. Jocul cu moartea este situat cronologic în ciclul epic al lui Darie între povestirea „Florile pământului” (1954), ce va deveni ulterior capitol final al romanului Desculț, și romanul Pădurea nebună (1963).

Criticul Eugen Simion includea Jocul cu moartea printre cărțile ce l-au consacrat pe Zaharia Stancu ca romancier, permițându-i construirea unei biografii fabuloase și neobișnuite, fără a se ști cât de exactă ar fi aceasta. Perioada în care are loc acțiunea este datată de autor într-o notă de prezentare aflată pe prima filă a romanului: „Acțiunea acestei cărți se petrece în toamna anului 1917, cînd o mare parte a Romîniei și aproape toate țările din peninsula Balcanică se aflau cotropite de armatele imperiale germano-austriace”. Pe baza acestei informații oferite de autor și a menționării la sfârșit a răsturnării de la putere a guvernului provizoriu rus condus de Kerenski (26 octombrie/8 noiembrie 1917), criticul Radu Popescu susține că întâmplările povestite în roman încep în cea de-a doua jumătate a lunii august a anului 1917, cam la o lună de la sosirea lui Darie la București, și durează aproximativ două luni.

Acțiunea romanului este povestită la persoana I de către adolescentul Darie, personaj emblematic al scrierilor lui Zaharia Stancu. Scriitorul afirmase în mai multe rânduri că Darie este el: „Toate cărțile mele sînt rupte din realitate, sau – dacă vă supără această formulare – cărți pe care le-a inspirat realitatea și numai realitatea. Nu sînt lipsit de imaginație, numai că n-am nevoie de ea”, se confesa el.

Romanele lui Zaharia Stancu nu sunt cărți de memorii, ci mai degrabă „cărți ale memoriei” (după cum le numea criticul elvețian Jean Rousset) în care autorul amestecă propriile amintiri, transcrise într-o formă brută sau romanțate într-un stil gazetăresc, cu ficțiunea pură. De altfel, încercările sale eșuate de a-și scrie memoriile l-au făcut să-și dea seama că nu poate să se detașeze îndeajuns de subiectivitatea amintirilor și să-și disciplineze fluxul mărturisirii pentru a separa adevărul de imaginație: „Acum stau aplecat deasupra mea, ca deasupra unei fântâni adânci. Caut să despart ceea ce a fost, de ceea ce n-a fost, și nu izbutesc în totul, cum aș dori”. Nu se poate ști, prin urmare, cât este realitate și cât este ficțiune din acțiunea acestui roman, deoarece cărțile din ciclul lui Darie sunt doar inspirate din viața autorului și nu reprezintă un material autobiografic exact. Biografia fabuloasă a lui Darie tinde astfel să întunece biografia reală a lui Zaharia Stancu, aducându-i acesteia din urmă un spirit de aventură.

Legătura între cărțile din ciclul autobiografic al lui Darie se face atât prin prezența aceluiași personaj narator (Darie), cât și prin apariția unor personaje cunoscute cândva de Darie, cum este cazul partizanului macedonean Gură-Neagră, care lucrase mai demult ca paznic al moșiei boierului Arizan, și al sergentului bulgar Ivan, care avusese înainte de război o grădina de zarzavat pe valea Călmățuiului. Diplomatul este menționat, de asemenea, sub numele real Cosâmbescu în ciclul Rădăcinile sînt amare (1958–1959), apărut anterior, dar având o acțiune ulterioară.

Teme principale

Formarea etică a tânărului Darie

Ediția din 9 noiembrie 1917 a ziarului german Bukarester Tagblatt care anunță răsturnarea guvernului Kerenski de către bolșevici.

Jocul cu moartea este construit după o formulă picarescă și prezintă descoperirea lumii de către un adolescent curios într-o perioadă de război când oamenii își arată adevăratul caracter. Darie a fost ursit la naștere să țipe sfâșietor doar în interiorul lui, fără a fi auzit de ceilalți, să nu cunoască fericirea și să viseze cu ochii deschiși. Evenimentul formativ al lui Darie îl reprezintă călătoria într-un spațiu balcanic colorat și exotic. Pe parcursul călătoriei sale, Darie aude permanent comentariile făcute de o voce interioară (pe care Eugen Simion le consideră a fi „suspine lirice” asemănătoare cu versetele biblice din Ecleziastul) ceea ce conferă întâmplărilor mărunte pe care le traversează o dimensiune relativistă a eternității. Contopirea realității cu imaginația reprezintă un refugiu al personajului de vremurile sângeroase pe care le trăiește.

Personajul principal, Darie, se pripășise de puțină vreme la București unde lucra ca vânzător de ziare. Capturarea sa în timpul unei razii și trimiterea împreună cu un grup de coate-goale (pleava orașului, de „un pitoresc «mizerabilist», de sorginte, parcă, hugoliană”) să însoțească un transport de oi până pe frontul sudic, în Bitolia, îi oferă ocazia să călătorească prin Serbia, Macedonia și Bulgaria în stil Panait Istrati și să cunoască medii sociale noi. Călătoria are parte de momente neprevăzute și senzaționale, tipice literaturii picarești, în care minunile se țin lanț. Darie este atacat încă din prima noapte de un ins dubios (poreclit Diplomatul, al cărui nume real rămâne necunoscut) care vrea să-i fure banii, se apără de el, înjunghiindu-l cu cuțitul, și între ei se înfiripă o relație ciudată. Cele două personaje scapă nevătămate dintr-o serie de primejdii: un incendiu, o explozie, un bombardament, întâlnirea periculoasă cu doi clefți, capturarea de către cuțovlahi și lupta alături de aceștia împotriva nemților, arestarea de către grănicerii bulgari, traversarea periculoasă a Dunării etc. Darie are parte de două întâlniri providențiale care-l salvează de la o posibilă soartă tragică: mai întâi cu Gură-Neagră, căpetenia partizanilor macedoneni, ce fusese mai demult pândar al moșiei boierului Arizan de la Clocociov, și apoi cu Ivan, sergent grănicer bulgar, fiul lui bai Gheorghe, ce avusese înainte de război o grădină de zarzavat pe valea Călmățuiului. Sosirea la București coincide cu arestarea guvernului provizoriu rus condus de Kerenski, ceea ce-i oferă mult mai maturului Darie ocazia de a-i striga în urechi mareșalului Mackensen, ieșit să se plimbe pe Calea Victoriei, că „o să se ducă dracului și Kaiserul”.

Deși Primul Război Mondial este contextul istoric în care au loc evenimentele cărții, autorul nu-l descrie în mod direct, ci prin ecourile sale asupra personajelor, țintind să identifice cele mai abjecte forme ale degradării umane. Războiul real se repercutează, de asemenea, pe plan simbolic în lupta tânărului Darie cu greutățile vieții. Simbolistica este transferată uneori pe plan epic ca în lupta lui Darie cu un șarpe („un șarpe ciudat, ca de pe alt tărâm”, cu „pielea acoperită de o stranie și măiastră broderie de solzi verzi-roșcați”, cu „creștet cenușiu și fălci verzi”), din care scapă nevătămat datorită agilității sale. Lupta cu șarpele (varianta realistă a balaurului mitologic) are semnificația alegorică a înfruntării destinului și a morții, ceea ce constituie chiar mesajul cărții. Valoarea simbolică a acestei secvențe iese mai clar în evidență în finalul romanului atunci când Darie, întors la București după o călătorie prin Balcani, percepe orașul ca „un uriaș șarpe încolăcit, un uriaș șarpe cu coarne” căruia „trebuie să-i înfigi cuțitul în grumaz” pentru a putea supraviețui.

Călătoria lui Darie reprezintă o „inițiere în existență”, parcursă de un personaj avid să cunoască o porțiune cât mai mare din spectacolul lumii și dotat în acest scop cu calități excepționale precum dominarea somnului și simțirea primejdiei. Personalitatea eroului-narator se conturează sub presiunea evenimentelor dramatice ale timpului istoric. Astfel, Darie se transformă dintr-un martor pasiv al realității, care are sarcina să nu uite nimic, așa cum era în romanele anterioare, într-un participant activ la evenimente însuflețit de o mare poftă de viață.

Simbioza stranie a două personaje antagonice

Cele două personaje principale ale romanului, Darie și Diplomatul, formează un tandem funcțional și sunt prezentate în antiteză, Călătoria lor prin Balcanii devastați de război și de mizerie prilejuiește reflecții morale cu privire la caracterul oamenilor. Cei doi călători simbolizează aspecte morale contradictorii ale oamenilor: cinstea și puritatea (Darie), respectiv ticăloșia și murdăria (Diplomatul), adică prin reducție Binele și Răul, Frumosul și Urâtul, forța și slăbiciunea. Relația complementară care se încheagă între aceste două personaje contrastante a fost asemănată de unii critici precum Radu Popescu, Voicu Bugariu și Mariana Ionescu cu relația formată în universul basmului de Harap-Alb și Spânul, în timp ce femeia sârbă care-i salvează viața lui Darie a fost comparată cu Sfânta Vineri.

Diplomatul este un escroc de mare clasă din stirpea lui Stavru și Gore Pirgu (celebrele personaje ale lui Panait Istrati și Mateiu I. Caragiale) și recunoaște cu cinism că el nu a muncit niciodată, deoarece munca nu-i poate produce acea voluptate pe care i-o provoacă furtul și înșelăciunea. Personajul are identități multiple, prezentându-se sub diferite nume și afirmând că a avut ocupații numeroase (consul, circar, „nene la o casă de fete”, falsificator de acte și de bani). În opinia sa, oamenii merită să fie disprețuiți pentru că muncesc și se supun legilor, adăugând ulterior că singura șansă de supraviețuire a omenirii o constituie renunțarea la conștiință („Eu, băiete, nu mai am de mult mustrări de conștiință. La început, când eram băiețandru, ca orice om, am avut și eu o conștiință. Ca să trăiesc, am aruncat într-o zi o halcă de conștiință, în altă zi altă halcă, până când, tot hărtănindu-mi conștiința și aruncând hălci din ea, ca să trăiesc, m-am pomenit ca nu o mai am. Nu se poate trăi fără inimă, fără cap, sau fără măruntaie. Dar fără conștiință se poate trăi, și chiar foarte bine”, îi mărturisește cu seninătate lui Darie). Putreziciunea morală a personajului este completată cu o putreziciune fizică: Diplomatul emană un miros respingător de cadavru în descompunere („îmi strânsei nările și mă copleși de îndată scârba. Omului îi duhnea îngrozitor gura. Valuri după valuri de duhoare de carne putredă mă năpădeau”), ceea ce-l determină pe Darie să-l poreclească „Stârvul”.

Spre deosebire de Diplomatul învechit în rele, reprezentant pitoresc al umanității deteriorate, tânărul Darie simbolizează omul cu un caracter moral pur, dominat de dorința intensă de a cunoaște și deschis către noi experiențe formative. Principalul său mijloc de cunoaștere este evadarea în lumea visului, care constituie și un mod de a refuza lumea imperfectă în care trăiește. El este nevoit să lupte pentru supraviețuire nu doar cu elementele potrivnice ale Naturii, ci și cu elementele ascunse ale Răului înrădăcinate în fiecare individ. Necesitatea de a supraviețui unor întâmplări potrivnice îl determină pe Darie să se asocieze cu Diplomatul, deși în tren se află personaje mult mai cinstite și mai de încredere, tocmai pentru că acest personaj alunecos și periculos îl stimulează să-și mențină toate simțurile treze.

Asocierea celor două personaje, bazată pe instinctul de autoconservare, este rodul unei fatalități istorice, căreia i se supun toate destinele individuale. Între cele două personaje are loc o simbioză existențială stranie, precum cea între elementele Yin și Yang, fiecare aducându-și aportul la supraviețuirea comună. Atât Diplomatul, cât și Darie luptă pentru viață, dar miza și câștigul sunt diferite. Primul luptă să-și scape doar propria piele și este dispus în acest sens la compromisuri morale, în timp ce tânărul său tovarăș luptă să salveze o valoare morală și prin aceasta însăși viața. Odată cu încheierea experienței crude ce i-a adus împreună, cele două personaje se despart, fiecare urmându-și propriul drum. Nici o reconciliere între cele două destine nu este posibilă. Darie suferă o maturizare dramatică ca martor al ororilor războiului și al dezumanizării oamenilor, cristalizându-și un ideal moral și începând un drum ascendent, în timp ce Diplomatul își continuă drumul descendent către propriul infern.

Dezumanizarea produsă de război

Spre deosebire de majoritatea autorilor care au scris cărți referitoare la Primul Război Mondial, Zaharia Stancu prezintă aspectul dezumanizant al războiului. Personajele romanului Jocul cu moartea sunt oameni simpli afectați de război și nevoiți să supraviețuiască greutăților. În aceste vremuri crunte în care viața omului valorează tot mai puțin majoritatea indivizilor se gândesc doar la propria lor supraviețuire, manifestând nepăsare față de soarta celorlalți, după cum o dovedește reacția lui Darie atunci când află că Siteavul l-a omorât pe Dodu. Alterarea comportamentului uman este descrisă plastic de un țăran român în felul următor: „Acum e război. Mulți fură. Fură și oamenii cinstiți, ca să trăiască, nu numai papugiii”.

Amenințarea morții îi determină pe prizonierii ocupanților germani să jefuiască o vie de pe teritoriul sârbesc, pe un tată să vândă ghetele fiului său spânzurat cu câteva ore mai înainte de ocupanți și pe Darie și pe Diplomat să încerce să fure câteva gulii și verze și apoi să prindă și să mănânce un arici. Nu numai bărbații suferă, ci și femeile. Astfel, două țărănci grecoaice, supuse timp de trei ani chinurilor castității, oferă fugarilor o noapte fierbinte de dragoste. Simțul moral al oamenilor involuează în situația războiului, iar Darie are la un moment dat impresia că începe să semene cu omul cavernelor, care este dominat de instinct și nu de rațiune.

Cu toate acestea, există în roman câteva persoane care își păstrează omenia precum femeia din Semendria care-l adăpostește pe Darie de militarii germani care împușcau oameni pe străzi și îl ospătează, deși avea trei copii mici, ca partizanii sârbi care își apără pământurile cu prețul vieții sau chiar ca Darie care își păstrează puritatea sufletească, rezistând încercărilor Diplomatului de a-l corupe și dovedind milă față de un tovarăș de drum aflat pe moarte, în ciuda declarațiilor de cinism pe care le face. Păstrarea purității sufletești a lui Darie pe parcursul călătoriei forțate reprezintă o condamnare a absurdității războiului.

Aspecte picarești

Cetatea Semendria văzută de pe Dunăre.

Jocul cu moartea are structura unui roman picaresc, fiind reprezentativ pentru acest tip de specie literară. Literatura română conține puține romane picarești, fiind în general o literatură cu personaje sedentare. Puținele excepții, în afara împrumuturilor livrești manifestate în scrieri ca „Istoria unui galbîn și a unei parale” de Vasile Alecsandri, sunt creațiile unor autori reprezentanți ai „mediului balcanic”, influențați de literatura orientală. Panait Istrati este considerat a fi principalul autor de romane picarești din literatura română. În accepțiunea critică a termenului, eroul picaresc este un aventurier, individ declasat provenit din clasa de jos a societății, care călătorește din loc în loc, cunoscând numeroși oameni, observând diferite medii sociale și apelând la tot soiul de tertipuri pentru a continua să-și ducă traiul pe care-l dorește. Darie a fost considerat, încă de la apariția sa în romanul Desculț (1948), un „homo viator”.

Prezentând o înșiruire de întâmplări pitorești petrecute pe parcursul unei călătorii în Balcani, Jocul cu moartea este unul dintre cele mai reprezentative romane picarești din literatura română. Cu toate acestea, el depășește granițele literaturii picarești prin existența unor semnificații profunde. Darie parcurge un traseu mai scurt decât al altor eroi picarești din literatura străină precum Guzmán de Alfarache sau Marcos de Obregón și chiar decât al lui Adrian Zografi și Stavru, eroii lui Panait Istrati, dar mai lung decât al personajelor lui Gala Galaction sau al lui Ion Mohreanu și Che Andrei, eroii romanului Îngerul a strigat (1968) al lui Fănuș Neagu, care nu depășesc spațiul geografic al României și se învârt în jurul Brăilei. Întâmplările prin care trec cei doi protagoniști sunt, în opinia criticului Nicolae Manolescu, „mai degrabă vesele și nepăsătoare” în ciuda faptului că sunt străbătute zone de război. Se simte totuși existența unui fior tragic în reconstituirea atmosferei apăsătoare a unei umanități chinuite.

Pe parcursul călătoriei lui Darie în spațiul balcanic sunt evocate detalii geografice și etnografice specifice unor țări diferite (Serbia, Macedonia, Grecia, Bulgaria), cu o atenție vie pentru tot ce-i pitoresc de la peisaje la vestimentație și până la temperamente etnice. Dorința de a călători și de a vedea cât mai multe locuri reiese în mai multe pasaje ale romanului, dar mai ales în momentul în care Darie află că trenul va părăsi teritoriul României: „Uitai și încăierarea cu Diplomatul, în care folosisem cuțitul, uitai și focul care-mi arsese în câteva locuri pielea, îmi pârlise sprâncenele și părul și fusese gata-gata să mă pârjolească de viu și să mă schimbe într-un pumn de cenușă. Imaginației mele îi crescură dintr-o dată mari aripi. Așadar, îmi spusei, nu aveam să fim duși într-un loc de muncă forțată în țară. Călătoream... Călătoream... Aveam prilejul să mai văd o părticică din lumea largă!...”. Personajul este înzestrat cu un instinct de conservare dezvoltat, cu un puternic spirit de observație și cu o deosebită agilitate a simțurilor, asemănătoare cu ale unei sălbăticiuni aflate mereu la pândă, calități utile unui „pícaro”, pe care le dovedește atunci când se apără de atacul Diplomatului (într-o stare la limită între somn și veghe) sau când se luptă cu șarpele pe o câmpie însorită din spațiul balcanic. Pasajul luptei cu șarpele, de un dramatism intens și cu un caracter fabulos, are un sens parabolic, semnificând lupta cu propriul destin. În anumite momente Darie se comportă ca un pícaro autentic ce persiflează situații și personaje.

Muntele Baba aflat în apropiere de Bitola.

Spre deosebire de aventurile majorității eroilor picarești, cu o motivație pragmatică, limitată, setea de deambulare a lui Darie este motivată însă de extinderea orizontului cunoașterii, personajul nelimitându-se doar să observe sufletul omenesc, ci încercând să afle răspunsuri la tulburătoarele întrebări cu privire la rostul existenței umane. Înclinat către contemplație ca urmare a unei pretinse predestinări, tânărul Darie meditează periodic pe parcursul călătoriei geografice la probleme filozofice grave precum efemeritatea creațiilor umane (precum împărăția „fără hotare” a lui Alexandru Macedon din care s-a ales „praful și pulberea”), ideea vieții și a morții, metamorfoza ciclică a materiei și supraviețuirea spiritului omenesc după moartea fizică. În ceea ce privește această ultimă idee este exprimată starea generală de nesiguranță a omului în fața viitorului necunoscut: „Aș fi lepădat, fără nici o părere de rău, învelișul meu, de a cărui construcție slăbănoagă și șoldie nu eram mulțumit, dacă aș fi fost sigur că spiritul mi-ar fi continuat să existe, că eu aș fi continuat, rămânând numai spirit, să văd, să aud, să înțeleg și să umblu prin lume și după moarte. De pe întunecatul tărâm al morții nu se întorsese nimeni, niciodată, ca să povestească trăitorilor dacă mai există un dincolo”. Cunoașterea lumii la nivel empiric se transformă astfel într-o cunoaștere metafizică a existenței, potrivit autoîndemnului rostit de Darie încă din Desculț: „Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat și adânc, Darie!”.

Dacă Darie e un „pícaro” metafizic (după cum l-a denumit Ovidiu Ghidirmic), cu o conștiință morală originară din lumea satului, Diplomatul e un adevărat „pícaro” potrivit tradiției clasice, întrecând în cinism și perversiune pe predecesorii săi literari. Acest din urmă personaj, cu o pretinsă origine aristocratică din Levant, poartă majoritatea cusururilor morale ale unui om: mitoman, pervers, escroc, hoț și criminal.

Stil literar

Jocul cu moartea are, spre deosebire de romanele anterioare ale ciclului „Desculț”, o concentrație epică mai pronunțată, urmând un fir narativ continuu întrerupt pe alocuri de câteva interludii lirice asemănătoare psalmilor, constând în principal din monologuri rostite de Darie. Temperamentul lui Zaharia Stancu este marcat de o predispoziție reflexivă, ceea ce face ca lirismul să devină o componentă dominantă a operei sale literare, aspect recunoscut chiar de autor atunci când a afirmat: „sînt doar atîtea pagini de poezie în romanele mele”. Confesiunile și efuziunile lui Darie în Jocul cu moartea sunt mai puține decât în romanul Desculț, dar continuă să fie edificatoare pentru conturarea portretului literar. În opinia unor critici, stilul confesiv inspirat de cotidian și ponderea redusă a lirismului apropie Jocul cu moartea de primele romane ale autorului: Taifunul (1937) și Oameni cu joben (1944).

Stilul narativ al scriitorului este identic cu cel existent în romanele anterioare ale lui Zaharia Stancu: întâmplările sunt narate de Darie la persoana I, iar periodic este folosită tehnica flashback-ului. Darie evocă periodic momente din copilăria sa petrecută la Omida, cunoscute deja din Desculț, precum povestea străbunicii Zarinca și a turcului Daud, care voise să o ucidă, dar a sfârșit prin a se creștina și a o lua de nevastă, sau fapta Dioaicăi, cea care a scos ochii sfinților din biserică. Spre deosebire de alte scrieri, Zaharia Stancu păstrează aici o stare de mister, nedezvăluind nici adevărata identitate a Diplomatului și nici viciul pe care îl cultivă acesta și care-i adusese decăderea socială. Uneori se observă o alunecare a autorului din postura de observator realist în postura de moralist, evidentă în modificarea tonului narativ relaxat în unul grav.

Zaharia Stancu folosește un limbaj sobru și concis, amestecând adesea exprimarea intelectuală elevată cu rostirea populară plină de vervă. Excesul de sentimentalism existent în unele fragmente este sancționat rapid printr-o ironie fină. Prezența dialogului spontan și jovial (care ocupă o parte semnificativă a textului literar) și a retoricii populare (fraze scurte, arhaisme, regionalisme, proverbe, zicători și chiar măscări) conferă romanului un predominant caracter oral.

Unii critici au observat existența mai multor motive specifice literaturii populare în acest roman precum motivul călătoriei inițiatice a flăcăului, trecerea pe parcursul drumului prin numeroase primejdii, cuplul antagonist asemănător cu cel format de Harap-Alb și Spânul și apariția unor personaje fantastice precum „uriașul” care-l terorizează pentru o perioadă pe Darie (deși se va dovedi în final doar un rezultat al halucinației).

Aprecieri critice

Criticul Nicolae Manolescu credea că romanul va avea succes la public chiar și în viitor

Criticii literari au scos în evidență caracterul picaresc și pitoresc al romanului, considerându-l printre cele mai reușite scrieri ale lui Zaharia Stancu și unul dintre cele mai reușite romane picarești românești. Eugen Simion includea Jocul cu moartea printre cărțile ce l-au consacrat pe Zaharia Stancu ca romancier, permițându-i construirea unei biografii fabuloase și neobișnuite, fără a se ști cât de exactă ar fi aceasta, în timp ce Nicolae Manolescu susținea că Jocul cu moartea este un roman care va fi citit și de generațiile următoare „mai ales că e mai puțin tributar manierismului stilistic, mai epic-aventuros, una peste alta, și mai simpatic” și care, la fel ca și Șatra (1968), „ar putea să-i asigure prozatorului o posteritate nesperată, oricum, alta decât aceea la care s-ar fi gândit”. Atracția publicului către acest roman s-ar datora, în opinia criticului francez Claude Bonnefoy, autorul unei recenzii publicate la 12 mai 1964 în revista Arts, evocării cvasidocumentare a unui univers balcanic care „șochează anumiți cititori sau capătă în ochii lor farmecul exoticului”.

Jocul cu moartea a fost descris de critica literară drept un roman formativ al adolescentului Darie. Personajul traversează o aventură a cunoașterii, ce se transformă într-o aventură existențială. În opinia criticului Mircea Zaciu, Jocul cu moartea este un roman al inițierii etice, spre deosebire de Desculț care este un roman al inițierii sociale, Pădurea nebună – un roman al inițierii erotice și Ce mult te-am iubit – un roman al inițierii în moarte. Experiențele numeroase ale lui Darie nu contribuie numai la formarea sa pe plan etic, ci și pe plan spiritual, adăuga Nicolae Manolescu, considerând că acest roman este o „mică povestire simbolică”.

Meritul cărții îl reprezintă, în opinia prof. Eugen Simion, sugerarea existenței unei legături între inocență și viciu

Concentrația epică a romanului este mai ridicată decât în celelalte cărți ale lui Zaharia Stancu, făcând ca Jocul cu moartea să fie creația „cu cea mai accentuată tentă de Bildungsroman” a ciclului lui Darie, după cum considera Mariana Ionescu. Scriitorul dovedește o „justă intuiție epică” (după cum remarca Ov. S. Crohmălniceanu într-o cronică din Gazeta literară), precum și „mature calități de constructor” (potrivit lui Virgil Ardeleanu), narând o serie de episoade înlănțuite firesc ca într-un film de aventuri.

Jocul cu moartea are în primul rând un caracter romantic prin existența motivului călătoriei în locuri necunoscute, prin înclinația lui Darie către contemplare și prin căutarea cu un aer somnambulic a unui ideal moral inexistent în realitatea exterioară. Există, de asemenea, în acest roman, după cum a evidențiat criticul Valeriu Cristea, numeroase scene naturaliste care descriu distrugerile și mizeria cauzate de Primul Război Mondial, precum imaginea nemților sfârtecați în urma bombardamentului sau viziunea fecundă a „legiunilor de păduchi” care împânzesc globul. Naturalismul lui Zaharia Stancu este însă unul subiectiv și liric, încălcând principiul impasibilității tipic scrierilor lui Émile Zola. Scriitorul prezintă mizeria războiului nu în mod obiectiv, ci cu ură față de cei vinovați de producerea acestui dezastru, dar și cu speranță că rana produsă de război se va vindeca.

Profesorul Eugen Simion considera că Jocul cu moartea este o carte interesantă prin „mișcarea, senzaționalul și culoarea ei”, deși mai slabă din punct de vedere estetic decât alte scrieri ale lui Zaharia Stancu, deoarece conține multe platitudini și absurdități. În opinia criticului, romanul are un aspect documentar insuficient, iar autenticitatea întâmplărilor și a personajelor este discutabilă. Portretul Diplomatului ar avea nevoie de o complexitate morală mai mare, cu un accent pus pe inteligența și ipocrizia sa, în timp ce cinismul personajului pare unul demonstrativ în lipsa ironiei. Concluzionând, Eugen Simion afirmă că meritul cărții îl reprezintă imaginarea unei asocieri de nevoie a două personaje cu caractere antagonice, adică sugerarea existenței unei legături misterioase între inocență și viciu.

Traduceri

Romanul Jocul cu moartea a fost tradus în mai multe limbi străine:

• rusă (Игра со смертью (Igra so smertiu), Kiev, 1963; traducere de Ivan Kușnirîk),
• germană (Spiel mit dem Tode, Buchverlag der Morgen, Berlin, 1963; traducere de Alfred Kittner; reeditată în 1963 de editura Buchgemeinde din Viena și în 1966 de editura Volk und Welt din Berlin),
• franceză (Le jeu avec la mort, Albin Michel, Paris, 1964; traducere de Iosif Igiroșianu),
• maghiară (Játek a halállal, Irodalmi Könyvkiadó (EPL), București, 1964; traducere de János Vistai András; reeditată în 1974 de Editura Eminescu din București),
• suedeză (Lek med döden, Tidens bokklubb, Stockholm, 1964; traducere din engleză de Kjell Ekström; reeditată în 1972 și 1976 de editura Coeckelberghs din Göteborg–Stockholm),
• portugheză (O jogo do morte, Editorial Estúdios Cor, Lisabona, 1965; traducere de Fernanda Pinto Rodrigues),
• bulgară (Игра със смъртта (Igra săs smărtta), Narodna Mladej, Sofia, 1966; traducere de Mara Hinova),
• sârbă (Igra sa smrću, Prosveta, Belgrad, 1967; traducere de Velimir Kolundžija; prefață de Radu Flora),
• turcă (Ölümle Oyun, Varlık Yayınları, Istanbul, 1967; traducere de Yahya Benekay și Fatma Pazarcı),
• cehă (Hra se smrtí, Melantrich, Praga, 1968; traducere de Jaroslav Písecký; postfață de Marie Kavková),
• spaniolă (El juego con la muerte, Editorial Alfa, Montevideo, 1968; traducere din franceză de Juan Carlos Somna),
• engleză (A gamble with death, Peter Owen, Londra, UNESCO Collection of Representative Works, 1969; traducere de Richard A. Hillard),
• finlandeză (Leikki nimeltä sota, Kustannusosakeyhtiö Otava, Helsinki, 1969; traducere de Pentti Vasara),
• ucraineană (Гра зі смертю (Gra zi smertiu), Dnipro, Kiev, 1973; traducere de Mîkola Cîșcevîi),
• norvegiană (Lek med døden, Trykt Forlag, Oslo, 1974; traducere din suedeză de Per Wollebæk),
• persană (Bāzī bā marg, 1980; traducere de Muhammad Ali Sutī) și
• slovacă (Hra so smrťou, Pravda, Bratislava, 1989; traducere de Matej Hlôška).

Unele ediții în limbi străine au avut tiraje mari. Astfel, potrivit autorului, ediția în limba ucraineană a fost publicată în 150.000 de exemplare. Jocul cu moartea este, după Desculț, cel mai tradus roman al lui Zaharia Stancu.

Ecranizare

Articol principal: Prin cenușa imperiului.

Jocul cu moartea a fost primul roman al lui Zaharia Stancu care a fost ecranizat, unul dintre personaje fiind eternul Darie, care apare în mai multe scrieri ale romancierului. Studioul Cinematografic București a semnat în 1968 un contract cu romancierul pentru scrierea unui scenariu intitulat „Jocul”, după romanul Jocul cu moartea. Contractul a fost reziliat în 1972, dar studioul a achiziționat totuși scenariul în august 1973. Casa de Filme 1 a preluat scenariul și l-a încredințat regizorului Radu Gabrea; rolurile principale urmau a fi interpretate de actorii Toma Caragiu (Diplomatul) și Mircea Diaconu (Darie). Filmul a intrat în faza de producție la 30 martie 1974, dar realizarea sa a fost întreruptă la 11 mai 1974 deoarece regizorul Radu Gabrea rămăsese definitiv în Germania.

Realizarea filmului a fost preluată apoi de Andrei Blaier care a refăcut scenariul original, împreună cu Horia Stancu, fiul scriitorului, și a predat în noiembrie 1974 un scenariu regizoral. Cineastul a evidențiat valoarea morală a romanului, afirmând următoarele: „În „Jocul cu moartea” am văzut pur și simplu Decalogul. Era în cartea asta tot răul și tot binele și eram hotărât să-l fac cu orice preț”. Accentul filmului a fost pus pe căutarea de sine a personajelor, ce se materializează în cazul lui Darie prin strigătul final: „Eu sunt Darie al lui Darie al lui Darie!”. Casa de Filme 3 a reluat în aprilie 1975 proiectul de realizare a unul film după romanul lui Zaharia Stancu, iar filmul a intrat din nou în faza de producție la 5 mai 1975, cu un deviz calculat de 3,8 milioane lei, mărit apoi la 4,2 milioane lei.

Filmările au durat 48 de zile și au avut loc în perioada 25 iulie – 20 octombrie 1975. Rolurile principale au fost interpretate de Gheorghe Dinică (Diplomatul) și Gabriel Oseciuc (Darie), în timp ce restul distribuției era format din Cornel Coman (Spelbul), Ștefan Sileanu (Siteavul), Ferencz Bencze (Dodu), Ernest Maftei (lăutarul țigan), Jean Reder (feldwebelul), Károly Sinka (ofițerul german), Irina Petrescu (sârboaica), Florina Cercel și Elena Albu (cele două grecoaice), Boris Ciornei (pescarul), Cornel Gârbea (conducătorul partizanilor sârbi), Andrei Codarcea (interpretul sârb) ș.a. Filmul a fost realizat pe o peliculă color (2864 de metri) și are o durată de 105 minute.

Titlul filmului a fost schimbat la solicitarea lui Dumitru Popescu „Dumnezeu”, președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste (C.C.E.S.), căruia i-a plăcut replica „Toate imperiile se fac praf și pulbere” spusă la un moment dat de unul dintre personaje; el a dorit un titlu care să se refere la destrămarea imperiilor și a fost aleasă varianta Prin cenușa imperiului, deși Blaier a afirmat că „asta nu era decât o conotație a filmului, între toate celelalte, dar probabil că asta l-a și salvat să treacă mai ușor de cenzură”. Filmul a avut premiera la 8 martie 1976 și a fost vizionat de 2.620.844 de spectatori la cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31 decembrie 2014 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.

Prin cenușa imperiului a fost primit favorabil de către critica cinematografică, care a evidențiat autenticitatea acțiunii, viziunea demistificată a istoriei, interpretarea seducătoare a lui Gheorghe Dinică și regia profesionistă a lui Andrei Blaier. Criticul Călin Stănculescu îl considera una dintre „marile ecranizări ale cinematografiei românești”, afirmând că acest film are o „monumentalitate și profunzime prin paralelismul dintre agresivitatea mecanismului Istoriei și dimensiunile grotești ale eforturilor individuale de a supraviețui cu orice preț”. O opinie mai nuanțată a formulat-o Tudor Caranfil care a remarcat că succesiunea întâmplărilor nu determină o creștere a dramatismului, iar prăbușirea personajelor în Infern este, din acest motiv, prea schematică.

Asociația Cineaștilor din România (ACIN) a acordat în 1976 acestui film Marele Premiu pentru filmele artistice de lung metraj (ex aequo cu filmul Osînda al lui Sergiu Nicolaescu), iar compozitorul Radu Șerban a primit Premiul pentru muzică. Filmul a obținut și unele distincții internaționale: Premiul pentru interpretare masculină (Gheorghe Dinică) la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary (1976), Mențiunea specială a juriului la Rencontres Internationales Film et Jeunesse de la Cannes (1977) și Diploma de Onoare pentru evocare istorică la Festivalul internațional al filmului neorealist și de avangardă de la Avellino (1978).

Bibliografie

• Virgil Ardeleanu, „Zaharia Stancu: Jocul cu moartea” (1962), în vol. Însemnări despre proză, Editura pentru Literatură, București, 1966, pp. 43–48.
• Virgil Ardeleanu, „Zaharia Stancu: Pădurea nebună” (1963), în vol. Însemnări despre proză, Editura pentru Literatură, București, 1966, pp. 48–53.
• Voicu Bugariu, „Dialectica polarității (Zaharia Stancu: Jocul cu moartea)”, în vol. Incursiuni în literatura de azi, Editura Eminescu, București, 1971, pp. 94–98.
• Voicu Bugariu, „Proza lui Zaharia Stancu”, în vol. Incursiuni în literatura de azi, Editura Eminescu, București, 1971, pp. 193–204; reprodus în vol. colectiv Zaharia Stancu interpretat de..., Editura Eminescu, București, 1972, pp. 281–290.
• Voicu Bugariu, Zaharia Stancu, Editura Albatros, București, 1974.
• Nicolae Ciobanu, „Cuvînt înainte” la vol. Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura Militară, București, 1984, pp. 5–15.
• Ioan Comșa, Corneliu Popescu, „Viața și opera în date (File dintr-o monografie)”, în vol. colectiv Zaharia Stancu interpretat de..., Editura Eminescu, București, 1972, pp. 301–338.
• Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 2 (I–Z), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 344–358. ISBN: 978-973-88947-7-8
• Ovidiu Ghidirmic, Zaharia Stancu sau interogația nesfîrșită, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977, Cap. VIII (În plin pitoresc balcanic), pp. 159–172.
• Aureliu Goci, „Desculț prin Balcania”, prefață la vol. Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura Gramar, București, 1994, pp. I–XIII.
• Mariana Ionescu, Introducere în opera lui Zaharia Stancu, Editura Minerva, București, 1985, pp. 307–340.
• Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, pp. 948–950.
• Ion Marcoș, „Stancu Zaharia”, în vol. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pp. 430–433.
• Ion Pop, Dicționar analitic de opere literare românești, vol. 2, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1999, pp. 284–287.
• Sânziana Pop, „Convorbire cu Zaharia Stancu: Pomul roșu al inimii”, în revista Luceafărul, București, anul VII, nr. 21, 25 mai 1974, p. 3; reprodus în Zaharia Stancu, Viață, poezie, proză!... (Ed. Eminescu, București, 1975), pp. 211–226, în Sânziana Pop, Propuneri pentru paradis (Ed. Junimea, Iași, 1975) și în Aurel Sasu, Mariana Vartic (îngr.), Romanul românesc în interviuri, vol. III (R–S), partea II (Ed. Minerva, București, 1988), pp. 594–605.
• Radu Popescu, „Prefață” la vol. Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. V–XXIII.
• Eugen Simion, „Zaharia Stancu (1902–1974)”, în Scriitori români de azi, vol. II, Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2002, pp. 28–31.
• Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura pentru Literatură, București, 1962.
• Zaharia Stancu, Viață, poezie, proză!... Confesiunile lui Darie, Editura Eminescu, București, 1975.
• Emil Vasilescu, „O meditație asupra condiției omului”, studiu introductiv la vol. Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, Editura Militară, București, 1989, pp. 5–28.

Lectură suplimentară

• Valeriu Cristea, „Zaharia Stancu: Jocul cu moartea, Ce mult te-am iubit”, în vol. Interpretări critice, Editura Cartea Românească, București, 1970, pp. 32–40.
• Nicolae Manolescu, „Zaharia Stancu: «Jocul cu moartea»”, în revista Contemporanul, București, anul XVI, nr. 45 (839), vineri 9 noiembrie 1962, p. 3.
• Petru Poantă, „Recitind «Jocul cu moartea»”, în revista Convorbiri literare, București, nr. 19, 15 octombrie 1972, pp. 4–5.