Despre spovedanie

 

<poem> Spovedania, care este una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii, este, de fapt, dezbrăcarea omului de păcate și înnoirea lui prin botezul lacrimilor de pocăință și prin iertarea harică, pe care o săvârșește asupra lui preotul duhovnic. Căința trebuie să fie unită cu rugăciunea. Lacrimile spălă păcatul și sunt socotite ca al doilea botez. Dacă ai căzut, nu deznădăjdui, ci, îndată, ridică-te și te întoarce spre drumul curăției, sfințeniei și desăvârșirii tale. Ca să te spovedești, trebuie să ai un duhovnic, pe care să-l cauți și să-l alegi numai din pricini duhovnicești. Duhovnicul, pe lângă săvârșitorul tainei de dezlegare, este și doctor sufletesc, și cu cât ne cunoaște mai bine, cu atât ne poate ajuta mai mult. Acel ce acoperă la spovedit sau nu spune vreun păcat de moarte, de care-și aduce aminte, face un nou păcat de moarte, și, în loc de iertare, va fi osândit. Dacă ai, totuși, un păcat de moarte pe care nu l-ai mărturisit la spovedanie fiindcă l-ai uitat fără voia ta, atunci este destul dacă-l mărturisești la spovedania următoare. Dacă nu l-ai mărturisit de rușine, sau pentru că n-ai făcut bine cercetarea cugetului, atunci trebuie să spui duhovnicului păcatul pe care l-ai ascuns, să spui la câte spovedanii nu l-ai mărturisit și să faci o mărturisire desăvârșită. 1. La spovedanie nu trebuie să repeți acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat și pe care nu le-ai mai săvârșit. Altminteri, ar însemna o neîncredere în puterea Tainei ce se săvârșește prin spovedanie. 2. Nu trebuie să-ți amintești de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândești numai pe tine. 3. Sfinții Părinți opresc pe credincios să-și spună păcatele în toate amănuntele, ci îl sfătuiesc numai să și le recunoască îndeobște, pentru ca nu cumva luându-le pe fiecare în parte să dea prilej de sminteală atât sufletului său cât și duhovnicului. 4. Tu ai venit să te pocăiești și totuși nu te căiești de păcatele tale, fiindcă nu știi cum trebuie să te pocăiești: adică îți săvârșești pocăința în chip rece și împietrit. 5. Tu ai înșirat toate mărunțișurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ți-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut și n-ai însemnat că: tu nu iubești pe Dumnezeu, urăști pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul Domnului și ești plin de mândrie și de slavă deșartă. În aceste patru păcate intră toată răutatea și toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile cele mai însemnate, din care răsar toate vlăstarele căderilor noastre în felurite păcate. Cercetarea cugetului. Trezvia conștiinței Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine atunci când îmi cercetez în chip amănunțit simțirile și faptele: 1. Ar trebui să iubesc mai mult pe Dumnezeu căci dacă L-aș iubi mai mult, m-aș gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii și orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai des și cu mai multă desfătare la cele pământești, în timp ce cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuiește decât greutate și uscăciune. Dacă L-aș iubi, atunci convorbirea cu El din vremea rugăciunii m-ar hrăni, m-ar mulțumi și m-ar duce către o legătură neîntreruptă cu EL. Eu însă nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu oboseala, slăbesc din pricina trândăviei și sunt gata să mă îndeletnicesc cu mai multă plăcere cu orice alt lucru mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii. În vorbirile despre lucruri nefolositoare, despre cele neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere; iar în vorbirile despre Dumnezeu sunt uscat, obosit și trândav. Și chiar atunci când, uneori, sunt atras fără voie spre vorbirile dumnezeiești, caut să trec mai repede la cele care-mi măgulesc patimile. Sunt biruit de dorința de a dobândi cât mai multe cunoștințe din ale lumii, în timp ce învățăturile legii Domnului, cunoștințele despre Dumnezeu, despre religie nu-mi lasă nicio urmă în minte, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi niște treburi de seamă în viața unui creștin, sunt numai niște lucruri lăturalnice și de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber când nu am altceva mai bun de făcut. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaște după împlinirea poruncilor Lui, așa cum spune și Mântuitorul: Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puțină silință să le împlinesc – atunci trebuie să trag concluzia că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întărește și Sf. Vasile cel Mare, când spune: Dovadă că omul nu-L iubește pe Dumnezeu și pe Hristosul său este și faptul că el nu-I împlinește poruncile. 2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar bunăstarea, fericirea, liniștea în folosul fratelui meu. Dacă l-aș iubi ca pe mine însumi, așa cum poruncește Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea și pe mine, iar fericirea lui m-ar umple și pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă intristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător și – ceea ce e o vină și mai mare – simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri; iar pe deasupra, eu nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci răspândesc vorbă despre ele și le osândesc. Bunăstarea, cinstea și fericirea lui nu mă înveselesc, ca și cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârșire străin de mine, ele nu trezesc în sufletul meu niciun simțământ de bucurie; dimportrivă, ele stârnesc în inima mea un fel de invidie sau chiar dispreț. 3. Nu sunt tare în credință. Dacă aș fi fost bine încredințat și aș fi avut o credință tare, că – fără îndoială – dincolo de mormânt este o viață veșnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârșite pe pământ, atunci m-aș fi gândit fără încetare la ceea ce mă așteaptă. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit și mi-aș fi trăit viața aceasta ca un creștin care e gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veșniciei, iar sfârșitul vieții de aici îl socot ca pe un fel de capăt al traiului meu. Uneori un gând tainic mi se cuibărește în minte: cine știe ce va fi după moarte? Și chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, dar inima rămâne departe de puternica încredințare în cele veșnice, ceea ce o dovedesc fățiș toate fpatele mele și necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieții mele trupești. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care e cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credință, eu m-aș fi ocupat mereu de ea, m-aș fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deșteptat în mintea mea o adâncă evlavie. Înțelepciunea, fericirea și iubirea ce sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aș fi desfătat cu învățăturile legii Domnului zi și noapte, m-aș fi hrănit cu ele cum te hrănești cu pâinea cea de toate zilele și aș fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământești n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Și, cu toate acestea, eu chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la vreme de nevoie, fie dintr-o anumită ispită. Și fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes și, ca și cum m-aș afla în fața unei cărți obișnuite, rămân fără nicio roadă și sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere și în care mi se pare că găsesc lucruri mai pline de noutate și interes. 4. Sunt plin de mândrie și de o trupeacă iubire de mine însumi. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de cîte ori văd în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală ca să mă ridic pe mine însumi în fața altora sau să îndulcesc înlăuntrul meu. Deși în afară arăt o oarecare smerenie, toruși în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri și mă socot în fața altora mai desăvârșit ca om sau, cel puțin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptățesc, să-l acopăr. Mă supăr pe cei ce nu-mi dau cinstire, din care pricină îi socot drept niște nepricepuți care nu știu să prețuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc și mă bucur de nenorocirile vrăjmașilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Și, chiar atunci când îmi dau silința să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu duhovnicesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc în mine însumi un idol propriu, în fața căruia săvârșesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simțuri, fie o hrană pentru patimile și poftele mele iubitoare de desfătări. Din toate cele pomenite până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credință, neiubitor de Dumnezeu și neiubitor de aproapele. Acestea și multe altele gândind, caută să-ți amintești greșelile săvârșite în cursul nopții sau în cursul zilei, mustrându-te pentru ele și făgăduind să nu le repeți.

Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de ani.