Sandra Deaconu's Reviews > Pianistul: amintiri din Varșovia, 1939–1945

Viktor E. Frankl spunea în Omul în căutarea sensului vieții că mulți prizonieri din timpul Holocaustului ar fi supraviețuit, dacă nu și-ar fi pierdut speranța și optimismul. M-a indignat foarte tare ideea asta pentru că suna mai degrabă a un soi de acuzație și nu am văzut cum o gândire pozitivă ar fi putut susține trupul în fața torturilor, foametei, muncii extenuante și frigului. Pe aceeași idee se bazează și această carte: triumful spiritului în fața ororilor înfăptuite de naziști. Sunt de acord că autorul a avut un spirit puternic și o dorință de a trăi extraordinară, dar spiritul lui nu l-ar fi ajutat la nimic, dacă nu ar fi avut norocul de a da peste fani care își aminteau zilele lui de glorie și îi apreciau munca, astfel că și-au riscat viața pentru el. Asta m-a dus cumva cu gândul la oamenii care plătesc taxe ilegale la biserici doar ca să simtă că fac și ei ceva pentru idolul lor. Mă rog, aici e alt subiect, dar așa am văzut eu lucrurile. În plus, Szpilman a avut numeroase relații care i-au facilitat supraviețuirea, coroborate cu o serie de ,,împrejurări fericite și de situații absolut incredibile". De exemplu, când a fost pus să își folosească mâinile la muncă grea, a reușit să se transfere ca nu cumva să își strice mănuțele de pianist...

Din păcate, povestea lui nu a ajuns la sufletul meu decât raportând-o la tragedia generală reprezentată de Holocaust, nu și analizând-o individual. Nu știu dacă de vină a fost tonul rece (pentru care i se găsește o scuză în postfață: era încă în stare de șoc) sau faptul că l-am considerat un oportunist (de înțeles în condițiile date, însă nu poți pretinde atâta ajutor fără să oferi nimic și să nu fii considerat cel puțin egoist), dar istoria lui nu a fost atât de răvășitoare cum mă așteptam. Este o lectură potrivită mai degrabă celor care văd prima dată binele în oameni și sunt înclinați spre empatie, nu spre judecată, și nu firilor sceptice și poate cinice, cum sunt eu. Veșnica mea recomandare în materie de memorii ale supraviețuitorilor rămâne Cu prețul vieții, la care mi-a venit să plâng de câteva ori/minut. Recenzia aici: https://bit.ly/3ky0SJl.

,,Printre cadavrele bărbaților zăceau și trupurile unei tinere femei și a două fetițe cu craniile complet sfărâmate. Oamenii își arătau unul altuia zidurile lângă care zăceau trupurile, care avea urme vizibile de sânge și bucăți de creier. Copilele fuseseră ucise prin metoda preferată a nemților: fuseseră prinse de picioare și capetele lor izbite cu avânt de zid. Pe cadavre și printre bălțile de sânge închegat se plimbau muște mari, negre, și se vedea clar cum corpurile intrate în descompunere se umflau de căldură.''