DREPTUL FUNDAMENTAL

AL OMULUI LA UN MEDIU
SĂNĂTOS
ÎN JURISPRUDENŢA CEDO

Petrică TRUŞCĂ
The right to a healthy environment Andrada TRUŞCĂ TRANDAFIR
in the ECHR jurisprudence
Petrică TRUŞCĂ
Abstract
The right to a healthy environment is an Conf. univ. dr., Catedra de drept privat,
indirectly guaranteed right by the European Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative,
Convention of Human Rights, being considered Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
by some authors as part of the third generation
Tel.: 0040-728 054 045
human rights, called solidarity rights, alongside with
the right to peace, the right to development etc, E-mail: [email protected]
but which are not granted by express dedication in
the Convention. Given the importance of this right, Andrada TRUŞCĂ TRANDAFIR
the European Court of Human Rights has used the
„indirect protection” technique which allows the Asistent univ. drd., Catedra de drept privat,
extension of the protection of some guaranteed Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative,
rights by the Convention, to other rights which Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
are not covered by it. Thus, through an extensive Tel.: 0040-723 351 329
interpretation of the domain of application of some E-mail: [email protected]
rights expressly stipulated by the Convention, the
right to a healthy environment was assimilated to
the right to privacy, being considered a component
of this right. In this way the environmental right
is indirectly protected. In this paper we analyze
the evolution of this right, both in terms of its
establishment in the national and international legal
instruments, as well as in the case-law developed
by the European Court of Human Rights.
Key words: ECHR, European Convention of Revista Transilvană
Human right, healthy environment, human rights de Ştiinţe Administrative
protection. 1 (23)/2009, pp. 97-120

97
 Introducere
„Fiecare membru al Consilului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept şi
principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”, se prevede în art. 3 al Statutului Consiliului
Europei (Popescu, 2006a, p. 61), organizaţie interguvernamentală regională creată la
5 mai 1949 de 10 state din Europa Occidentală (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia) interesate în protejarea
drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului.
Izvorul juridic al sistemului drepturilor omului al Consiliului Europei se regăseşte
în două tratate, şi anume, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – adoptată la Roma
la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare în septembrie 1953, document prin care se iau
primele măsuri în vederea asigurării garantării unora din drepturile enumerate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (decembrie 1948) – şi Carta Socială Europeană,
document elaborat la Torino, la 18 octombrie 1961 şi intrat în vigoare la 26 februarie
19651, care reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii,
angajării, relaţiilor sociale şi securităţii sociale (Buergenthal şi Weber, 1996, p. 73).
Conform doctrinei (Bîrsan, 2005, p. 3), obiectul de reglementare al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului este reprezentat de drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului. De asemenea, se consideră (Sudre, 2006, p. 114) că în conţinutul ei, Convenţia
integrează pe deplin drepturile omului în sfera dreptului pozitiv şi, în acelaşi timp,
pune bazele protecţiei europene a drepturilor omului, oferindu-le indivizilor beneficiul
unui control jurisdicţional al respectării drepturilor lor.
Convenţia, de la data intrării sale în vigoare şi până în prezent, s-a dovedit a fi un
instrument internaţional eficace de apărare a drepturilor omului pe care ea însăşi, dar şi
protocoalele sale adiţionale adoptate ulterior le reglementează, eficacitatea dispoziţiilor
sale constând atât în numărul şi calitatea drepturilor omului protejate, care acoperă

1
Până la adoptarea Cartei Sociale Europene revizuite, la Strasbourg, la 3 mai 1996, Carta
Socială Europeană din 1961 a fost modificată şi completată succesiv în 1988, 1991 şi 1995.
Carta revizuită face parte din marile tratate ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor
omului şi constituie instrumentul european de referinţă în materie de coeziune socială. Carta
revizuită a fost denumită „Carta socială a secolului XXI”. În prima sa parte, Carta consacră ca
obiectiv al politicii statelor ce o ratifică atingerea condiţiilor specifice pentru exercitarea a 31
de drepturi şi principii cu caracter social. Fiecăruia dintre acestea îi corespunde, în partea a
doua, un articol ce detaliază obligaţii efective, ce conturează conţinutul respectivului drept:
dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă echitabile, dreptul la securitate şi la igienă
în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul sindical, dreptul de negociere colectivă,
dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie, dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii,
dreptul la orientare profesională, dreptul la formare profesională, dreptul la protecţia
sănătăţii, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de
a beneficia de servicii sociale, dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi
asistenţă, dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi profesie, fără
discriminare în funcţie de sex etc. Romania a ratificat un număr de 17 articole potrivit Legii
nr. 74/1999.

98
practic însăşi existenţa şi libertatea, viaţa socială şi personală a individului, cât şi prin
mecanismul jurisdicţional de control al respectării acestor drepturi de către autorităţile
naţionale ale statelor contractante.
În lucrarea de faţă ne vom referi la unul dintre drepturile garantate, deşi indirect, în
Convenţie, şi anume, dreptul la un mediu sănătos. Acesta este considerat, de o parte a
literaturii juridice de specialitate, ca făcând parte din a treia generaţie de drepturi ale
omului, numite drepturi de solidaritate, alături de dreptul la pace, dreptul la dezvoltare
etc. (Bîrsan, 2005, p. 32), care însă, nu se bucură de o consacrare expresă în Convenţie.
Ţinând cont de importanţa acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a recurs la tehnica „protecţiei prin ricoşeu” care a permis extinderea protecţiei unor
drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt prevăzute de aceasta. Astfel,
printr-o interpretare extensivă a domeniului de aplicare a unor drepturi prevăzute
expres de Convenţie, dreptul la un mediu sănătos a fost alăturat dreptului la viaţă
privată, fiind considerat o componentă a acestui drept, în acest fel ajungându-se la
protejarea indirectă a dreptului la mediu.
În continuare ne propunem să analizăm evoluţia acestui drept, atât în ceea ce priveşte
consacrarea sa în instrumentele juridice naţionale şi internaţionale, dar şi consacrarea
jurisprudenţială în cadrul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

I. Preocupări internaţionale în materia dreptului la mediu

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia) nu include în articolele sau
în Protocoalele sale sintagma „mediu înconjurător” sau „drept la un mediu sănătos”.
Însă, privind în urmă, la momentul adoptării Convenţiei (Roma, 1950), problemele
mediului nu reprezentau o preocupare însemnată, dezvoltarea industrială neridicând
probleme grave în ce priveşte mediul. În aceste condiţii, s-ar putea considera despre
dreptul la mediu ca nefăcând parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe care
Convenţia le garantează (Niţu, 2005, p. 47).
Conform teoreticienilor (Bîrsan, 2003, p. 28) Convenţia a luat naştere drept urmare
a atrocităţilor comise în timpul celui de-al doilea război mondial, în încercarea de a
asigura demnitatea omului şi de a fundamenta o adevărată Cartă Constituţională a
Europei, în conţinutul ei formulând drepturi individuale pentru a proteja integritatea
fizică şi morală a omului şi libertatea sa, din aceste considerente redactorii Convenţiei
nefiind preocupaţi în legătură cu mediul înconjurător la momentul respectiv.
Interesul pentru problemele de mediu a apărut mult mai târziu, şi anume, în anul
1972 în cadrul primei Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite organizată la Stockholm.
Aceasta a fost prima conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului, la care au
participat delegaţi din 114 state. După cum se ştie (Marinescu, 2008, p. 18), cel mai
important document adoptat în cadrul Conferinţei este reprezentat de „Declaraţia asupra
mediului înconjurător”, în cadrul căruia s-a stabilit un număr de 26 de principii privind
drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu şi mijloacele de dezvoltare a cooperării
internaţionale. Importanţa documentului constă în faptul că se afirmă explicit, pentru
prima dată, legătura dintre protecţia mediului şi drepturile omului. Astfel, Principiul
1 al documentului precizează că „Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate şi
condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn

99
şi în prosperitate. El are datoria sacră de a proteja şi îmbunătăţi mediul înconjurător pentru
generaţiile prezente şi viitoare (...)” (Popescu şi Popescu, 2002, p. 62). Însă, aşa cum am
afirmat mai sus, documentul stabileşte o legătură între drepturile omului şi protecţia
mediului, calitatea acestuia din urmă fiind un factor esenţial pentru asigurarea unor
condiţii de viaţă satisfăcătoare, dar, cu toate astea, nu recunoaşte în mod direct un drept
la mediu. Un alt element de noutate este acela că prin acest document s-au pus bazele
dezvoltării dreptului internaţional al mediului.
După două decenii de la prima Conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului,
în ciuda rezultatelor înregistrate în planul colaborării internaţionale, mediul planetei a
continuat să se deterioreze într-o manieră generală (Duţu, 2004a, p. 59), fiind necesară
o nouă măsură, şi anume, cea de-a II-a Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare organizată la Rio de Janeiro în anul 19922.
Chiar dacă prin Declaraţia de la Rio nu s-a realizat nici un progres în ce priveşte
recunoaşterea dreptului material la un mediu sănătos, documentul prezintă importanţă
deoarece în dispoziţiile sale consacră o serie de drepturi ce sunt considerate drepturi
procedurale derivate din dreptul material la mediu: dreptul de a avea acces la informaţiile
privind mediul, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în
materie de mediu (Niţu, 2005, p. 45).
Primul instrument juridic internaţional care consacră explicit dreptul la mediu a fost
adoptat în cadrul Conferinţei Organizaţiei Unităţii Africane3 sub denumirea de „Carta
africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor, un document regional, care în art. 24
prevede că „toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării
lor”. Documentul este cu atât mai important cu cât el provine din partea unei structuri de
cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care datorită dificultăţilor economico-sociale
nu acordă un loc prioritar preocupărilor ecologice (Marinescu, 2008, p. 393).
Continuând linia regională a adoptării unor instrumente juridice care consacră dreptul
la mediu ne oprim atenţia asupra „Protocolului adiţional” al Convenţiei Americane a
Drepturilor Omului, adoptat la San Salvador la 17 noiembrie 1998, privind drepturile
economice, sociale şi culturale, care în art. 11 alin. 1 recunoaşte dreptul la un mediu
sănătos precizând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de
serviciile publice esenţiale4”, dar şi obligaţia statelor de a „promova protecţia, prezervarea şi
ameliorarea mediului5” (art. 11 alin. 2).

2
În cadrul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare s-au
adoptat o serie de documente precum Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării
(Carta Pământului), Agenda 21, Convenţia privind schimbările climatice, Convenţia privind
diversitatea biologică şi Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor.
3
Actuala Uniune Africană, succedă Organizaţia Unităţii Africane, fiind fondată în iulie
2002. Uniunea Africană este creată după modelul Uniunii Europene, scopurile sale fiind
promovarea democraţiei, drepturile omului şi dezvoltarea pe continentul african.
4
Traducerea din limba franceză a articolului 11 alin. 1: „Toute personne a le droit de vivre dans
un environnement salubre et de bénéficier des équipements collectifs essentiels.”
5
Traducerea din limba franceză a articolului 11 alin. 2: „Les Etats parties encourageront la
protection, la préservation et l’amélioration de l’environnement.”

100
 Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi
accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 19986 prezintă o
contribuţie deosebită la afirmarea justiabilităţii dreptului la un mediu sănătos la nivel
european (Duţu, 2008 p. 327), având o importanţă deosebită prin prisma faptului că
recunoaşte chiar din preambul „că orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu
adecvat sănătăţii şi bunăstării sale (...) (Popescu şi Popescu, 2002, p. 121)”, şi consideră „că
pentru a fi capabil să menţină acest drept (...) cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să fie
îndreptăţiţi de a participa la luarea deciziei şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu
(...) (Popescu şi Popescu, 2002, p. 121). Totodată, menţioneayă că un acces mai bun la
informaţie contribuie la conştientizarea publicului asupra problemelor de mediu.
În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a justiabilităţii dreptului la un mediu sănătos,
în conţinutul Convenţiei, mai exact în articolul 9 (Accesul la justiţie), sunt prevăzute
trei situaţii: accesul la justiţie pentru asigurarea procedurală a accesului la informaţie,
accesul la justiţie pentru garantarea participării publicului la decizia de mediu şi accesul
la procedurile administrative sau juridice pentru a contesta actele sau omisiunile
persoanelor private şi autorităţilor publice, care contravin prevederilor legislaţiei
naţionale referitoare la mediu.
Deoarece ulterior primei Conferinţe ONU, care a avut loc la Stockholm în anul 1972, la
care ne-am referit în începutul primului capitol, garantarea procedurală a dreptului la un
mediu sănătos şi recunoaşterea acestuia ca drept de sine stătător au pătruns în tradiţiile
constituţionale comune, de la acel moment toate constituţiile europene care au suferit
revizuiri sau care au fost înlocuite inserând prevederi referitoare la acest drept considerat
de nouă generaţie, considerăm de o importanţă maximă şi prevederile comunitare ale
Tratatului de la Maastrich, din 1995. Aceasta prevede că „Uniunea recunoaşte drepturile
fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia Europeană de la Roma
(1950) şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale, comune ale statelor membre, precum şi din
principiile generale ale dreptului comunitar”, recunoscând, pe cale de trimitere indirectă,
dreptul fundamental la mediu în cadrul drepturilor omului recunoscute şi garantate
la nivelul ordinii jurisdicţionale comunitare (Marinescu, 2008, p. 394).
Drept concluzie la cele prezentate mai sus, suntem de acord cu aprecierea autorilor
literaturii de specialitate (Dragomir şi Dragomir, 2006, p. 135) care apreciază că în virtutea
faptului că nu există un document cu caracter juridic la nivel european sau comunitar
care să consacre şi să garanteze un drept fundamental la mediu, acestuia i se conferă
statutul de componentă esenţială a tradiţiilor constituţionale ale statelor europene.

II. Garantarea dreptului la mediu

prin art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
2.1. Conţinutul dreptului la mediu
Deoarece în dispoziţiile niciunuia din instrumentele juridice prezentate în capitolul
anterior dreptului la mediu nu i s-a precizat conţinutul, considerăm că trebuie să ne
oprim atenţia asupra Proiectului de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi

6
Ratificată de România prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000.

101
mediului, adoptat la Geneva (1994) care cuprinde precizări importante cu privire la
conţinutul dreptului fundamental la un mediu sănătos. Potrivit doctrinei (Marinescu,
2008, p. 394), documentul are la bază principiile celor mai importante acte internaţionale
privind drepturile omului, dar şi cele din Declaraţia de la Stockholm (1972), Declaraţia de
la Rio (1992) şi Agenda 21. Conform Declaraţiei, aceasta reafirmă dreptul fundamental al
omului la un mediu sănătos, accentuează legătura acestuia cu alte drepturi fundamentale
şi afirmă că dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos presupune în principiu:
dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot afecta mediul,
sănătatea, bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă; dreptul la cel mai ridicat nivel
de sănătate, neafectat de degradarea mediului; accesul la resursele de apă şi hrană
adecvate; dreptul la un mediu de muncă sănătos; dreptul la condiţii de locuit, de folosire
a terenurilor şi la condiţii de viaţă într-un mediu sănătos; dreptul de a nu fi expropriaţi
ca urmare a desfăşurării activităţilor de mediu, cu excepţia cazurilor justificate; dreptul
la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om; dreptul de a beneficia de
folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia; dreptul la conservarea elementelor
reprezentative ale naturii.
Dreptul la un mediu sănătos presupune şi îndeplinirea unor obligaţii în vederea
protecţiei mediului. Deoarece drepturile fundamentale formează conţinutul raporturilor
dintre persoane fizice şi stat, înseamnă că obligaţiile corelative acestor drepturi revin
statului care le recunoaşte şi le garantează. În acest sens, este prevăzută obligaţia generală
a statelor de a lua măsurile legale, administrative şi orice alte măsuri necesare pentru
implementarea dreptului la un mediu sănătos. Măsurile în discuţie trebuie să aibă ca
scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea
folosirii durabile a resurselor naturale (Marinescu, 2008, p. 395).
De asemenea, în conţinutul acestui drept este evidentă o dimensiune individuală
care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, încetarea activităţii care
produce o poluare şi repararea pagubei suferite prin această poluare, dar şi o dimensiune
colectivă, care implică obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii
poluării, a protejării mediului natural, la nivel regional şi internaţional.
În ce priveşte natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din Convenţie, aceasta
prevede în primul rând obligaţii negative din partea autorităţilor statale, şi anume,
de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt
recunoscute, şi în al doilea rând obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv
al vieţii private şi familiale.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sfera obligaţiilor ce revin
statelor în privinţa art. 8 este deosebit de largă, de aceea în acest sens, cu titlu de exemplu,
vom aminti patru cauze ce privesc obligaţii pozitive ce incumbă statul.
Prima cauză la care ne vom referi este Moreno Gomez c. Spania7 (2004). Reclamanta
locuieşte din anul 1970 într-un cartier rezidenţial din Valencia. Din anul 1974 Consiliul
Municipal Valencia a acordat autorizaţii pentru deschiderea de baruri, pub-uri şi discoteci

7
C.E.D.O., hotărârea din 16.11.2004, cererea nr. 4143/02, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

102
în vecinătatea cartierului în care locuieşte reclamanta, acest lucru făcând imposibil
pentru locuitorii cartierului să poată dormi. Prima plângere a locuitorilor cartierului
a fost legată de vandalism şi zgomot, înainte de 1980. În ce priveşte problema cauzată
de zgomot, în anul 1983, Consiliul Municipal Valencia a luat hotărârea de a nu mai
acorda autorizaţii pentru deschiderea de noi cluburi de noapte în zonă. Cu toate acestea,
măsura nu a fost niciodată implementată, eliberându-se în continuare noi autorizaţii.
În soluţionarea cauzei, Curtea reţine că depăşirea nivelului maxim de zgomot în zonă
a fost constatată de mai multe ori de serviciile municipale, astfel încât nu consideră
necesar să pretindă unui locuitor al zonei să probeze ceea ce este deja cunoscut oficial
de primărie. Ţinând cont de intensitatea poluării sonore, dincolo de nivelul autorizat
în timpul nopţii, precum şi de faptul că această stare s-a repetat de mai mulţi ani,
Curtea concluzionează că a existat o atingere adusă drepturilor protejate de art. 8.
Administraţia a adoptat măsuri generale, dar a tolerat nerespectarea regulilor pe care
le-a impus, reclamanta suferind o atingere gravă adusă dreptului său la respectarea
domiciliului, din cauza pasivităţii administraţiei faţă de zgomotele nocturne. Din acest
motiv, Curtea consideră că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a garanta
dreptul reclamantei la respectarea domiciliului şi a vieţii private, prin urmare, art. 8
din Convenţie a fost violat (Popescu, 2006b, p. 92).
Cea de-a doua cauză este reprezentată de Giacomelli c. Italia8 (2006). Reclamantul
locuieşte din 1950 lângă o fabrică ce are ca obiect de activitate depozitarea şi tratamentul
unor „deşeuri speciale”, calificate în diverse ocazii ca fiind fie toxice, fie nontoxice.
Fabrica şi-a început activitatea în 1982. Din acel moment, reclamantul a solicitat de
mai multe ori în instanţă reanalizarea autorizaţiei fabricii. Chiar ministerul de mediu
a constatat în anul 2000 şi 2001 că funcţionarea fabricii pune în pericol sănătatea celor
care locuiesc în apropierea ei. Alte autorităţi competente au ajuns la aceleaşi concluzii.
În decembrie 2002, consiliul local a mutat temporar familia reclamantului împreună cu
alte familii până la finalizarea procesului în care era implicată fabrica. În anul 2003, la
cererea reclamantului, instanţa administrativă a hotărât că decizia prin care se redeschide
activitatea fabricii este nelegală şi trebuie anulată, totodată hotărând suspendarea
temporară a activităţii fabricii. Cu toate astea, hotărârea nu a fost niciodată implementată,
iar în anul 2004 ministerul de mediu a emis o opinie favorabilă continuării activităţii
fabricii, cu condiţia ca aceasta să îşi schimbe condiţiile de funcţionare sub controlul şi
supervizarea instanţei. Însă, abia după 14 ani, după ce fabrica şi-a început activitatea şi
la 7 ani după ce aceasta a început să detoxifice deşeuri industriale, ministerul a solicitat
un raport asupra impactului activităţii fabricii asupra mediului. Drept urmare Curtea
consideră că autorităţile publice nu şi-au respectat obligaţiile impuse de legea internă
şi au ignorat hotărârile judecătoreşti care stabileau că activitatea fabricii este ilicită. De
asemenea, Curtea afirmă că, chiar presupunând că din 2004 activitatea fabricii nu a mai
fost periculoasă pentru vieţile localnicilor, în anii de dinainte, statul nu şi-a respectat

8
C.E.D.O., hotărârea din 02.11.2006, cererea nr. 59909/00, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

103
obligaţia de a le asigura acestora respectul vieţii private şi a celei familiale. Prin urmare,
Curtea stabileşte ca art. 8 a fost violat (Chiriţă, 2007b, p. 333).
În cauza Ockan şi alţii c. Turcia9 (2006) reclamanţii, în număr de 315 persoane,
locuiesc în districtul Bergama. În anul 1992 o societate comercială a obţinut dreptul de
a explora un zăcământ de aur din regiunea locuită de reclamanţi. Această autorizaţie,
valabilă pe timp de zece ani, permitea utilizarea unor tehnici de decopertare şi a
cianurilor pentru extragerea aurului. În 1994, pe baza unui studiu de impact asupra
mediului, ministrul de resort a emis o autorizaţie de exploatare a minei. Reclamanţii
au cerut anularea acestei autorizaţii din cauza pericolului pe care îl prezintă utilizarea
cianurilor în procesul tehnologic, a riscului de poluare a pânzei freatice şi distrugerea
ecosistemului local. La 13 mai 1997, instanţa supremă administrativă a casat sentinţele
anterioare prin care se respinsese acţiunea. Instanţa a considerat că, din cauza poziţiei
geografice a minei de aur şi a caracteristicilor solului regiunii, autorizarea de exploatare
nu era conformă cu interesul general, prezentând riscuri pentru sănătate şi mediu.
Conformându-se acestei decizii, instanţa de fond a anulat autorizaţia de exploatare la
15 octombrie 1997. Această sentinţă a fost confirmată de instanţa supremă la 1 aprilie
1998, iar la 27 februarie 1998, prefectura a ordonat închiderea minei. În octombrie 1999,
la cererea primului ministru, Institutul de cercetări ştiinţifice şi tehnice al Turciei a
realizat un studiu de impact asupra uzului de cianuri în exploatarea minelor de aur,
potrivit căruia riscurile luate în considerare de către instanţele ce au analizat cazul au
fost reduse la un nivel inferior limitelor acceptate. Pe baza acestui raport, ministerele
de resort au prelungit de mai multe ori autorizaţiile societăţii, iar la 13 aprilie 2001,
societatea a început exploatarea minei. La 29 martie 2002, guvernul turc a adoptat o
decizie de principiu potrivit căreia societatea în cauză îşi poate continua activitatea,
însă instanţa supremă a dispus o suspendare a executării acestei decizii la 23 iunie 2004.
Mina a fost închisă în august 2004. Imediat după aceea însă, societatea a prezentat un
nou studiu de impact, căruia ministerul mediului i-a dat aviz favorabil.
În soluţionarea cauzei, cu privire la conţinutul autorizaţiei de exploatare, Curtea nu
vede nici un motiv pentru a lua o altă decizie decât instanţele turce, ce au considerat
că exploatarea minei prezintă riscuri majore pentru sănătatea reclamanţilor. În raport
de procesul decizional, Curtea observă că decizia de acordare a autorizaţiei a fost
precedată de o serie de anchete şi studii, precum şi de o reuniune destinată informării
populaţiei din zonă, care a avut acces la toate documentele pertinente. Cu toate astea,
Curtea constată că deşi decizia instanţei din 13 mai 1997 de anulare a autorizaţiei a fost
executorie cel târziu la data notificării sale către administraţie, mina a fost închisă doar
şase luni mai târziu. În ceea ce priveşte perioada posterioară datei de 1 aprilie 1998,
Curtea constată refuzul administraţiei de a se conforma deciziilor justiţiei, fără nici o
motivare concretă şi substanţială. În consecinţă, în ciuda garanţiilor procedurale acordate
reclamanţilor, concretizate în hotărârile judecătoreşti favorabile, guvernul a autorizat
funcţionarea minei în toată această perioadă, cu excepţia unor scurte intervale de timp.
De aceea, Curtea constată că statul turc a lipsit de orice efect util garanţiile procedurale

9
C.E.D.O., hotărârea din 28.03.2006, cererea nr. 46771/99, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

104
recunoscute reclamanţilor pentru protejarea dreptului lor la viaţă privată. Prin urmare,
Curtea stabileşte că art. 8 din Convenţie a fost violat (Chiriţă, 2007b, p. 307).
În cauza Ledyayeva, Dobrokhotova, Zolotareva şi Romashina c. Rusia10 (2006)
reclamantele locuiesc într-un oraş rusesc în care se află un important centru sidelurgic.
Locuinţele lor se află în interiorul zonei tampon din jurul combinatului sidelurgic unde
concentraţia de substanţe nocive depăşeşte cu mult limitele maxime recomandate.
Reclamantele au introdus în van o acţiune prin care solicitau relocarea lor în afara
zonei tampon sau atribuirea unei sume de bani pentru a-şi achiziţiona o nouă locuinţă
într-o zonă mai sigură.
Soluţionând cauza, Curtea aminteşte că prin hotărârea Fadeieva c. Rusia11 (2005)
a stabilit că funcţionarea oţelăriei în cauză nu răspunde deloc normelor stabilite de
legislaţia rusă în materie protecţiei mediului şi a sănătăţii. În cauza din 2005 Curtea a
concluzionat că, dată fiind gravitatea poluării la care sunt supuse persoanele ce locuiesc
în zona combinatului sidelurgic, statul avea obligaţia pozitivă fie de a muta aceste
persoane în afara zonei periculoase, fie să asigure reducerea emisiilor poluante. În ceea
ce priveşte cauza de faţă (2006), Curtea constată că statul nu a prezentat nici un argument
nou care să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns Curtea în hotărârea
Fadeieva c. Rusia. De aceea, Curtea consideră că autorităţile ruse au eşuat în luarea unor
măsuri necesare pentru protejarea dreptului la viaţă privată contra unor atingeri grave
ale mediului înconjurător. Autorităţile nici nu au asigurat mutarea reclamantelor, nici
nu le-au oferit o sumă de bani pentru a le permite să îşi cumpere o altă locuinţă, nici
nu a elaborat sau pus în practică vreo politică eficace de natură să oblige proprietarii
oţelăriei să reducă într-un interval de timp rezonabil emisiile poluante. Prin urmare,
Curtea stabileşte că art. 8 a fost violat (Chiriţă, 2007b, p. 332).

2.2. Titularii dreptului la mediu

Potrivit literaturii de specialitate, (Lupan, 2001, p. 31) la întrebarea „cine este titularul
dreptului la un mediu sănătos” s-au dat două feluri de răspunsuri, considerându-se,
pe de-o parte, că acest drept nu poate să aparţină decât individului, titularul şi unicul
beneficiar al acestui drept fiind omul, iar pe de altă parte s-a susţinut că natura (care
include şi omul) are dreptul de a fi ocrotită. Însă, sub aspect juridic, doar omul poate
fi titularul dreptului la un mediu sănătos.
O altă controversă s-a născut pe marginea discuţiei dacă dreptul la un mediu
sănătos este un drept individual sau un drept colectiv, de solidaritate, precum dreptul
la dezvoltare, dreptul la pace etc.
Cu toate că nu putem contesta nici caracterul individual, dar nici caracterul colectiv
al dreptului fundamental la un mediu sănătos, suntem de acord cu părerea autorilor
(Marinescu, 2008, p. 396) că acest drept, în condiţiile create de problematica mediului

10
C.E.D.O., hotărârea din 26.10.2006, cererile nr. 53157/99, 53247/99, 53695/00, 56850/00,
accesibilă pe site. www.echr.coe.int
11
C.E.D.O., hotărârea din 09.06.2005, cererea nr. 55723/00, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

105
de la sfârşitul secolului XX, de conştientizare în toate statele lumii a necesităţii vitale
de a apăra mediul, tinde să se desprindă din categoria drepturilor de solidaritate,
manifestându-se tot mai mult ca un drept subiectiv individual, recunoscut şi garantat
de lege.

2.3. Dreptul individual la un mediu sănătos

– o componentă a dreptului la viaţă privată
Suntem de acord cu opinia autorilor (De Salvia, 2003, p. 162) care afirmă despre
Convenţie faptul că nu este un instrument imobil în ciuda faptului că a fost elaborată
la sfârşitul anilor `40. Convenţia este un instrument viu, care trebuie interpretat în
lumina condiţiilor de viaţă actuale.
Ca o confirmare a ceea ce am enunţat în paragraful anterior, vom arăta ce cuprinde
sintagma „viaţă privată” în sensul art. 8 al Convenţiei, aşa cum acest text este interpretat
de instanţa de contencios european, şi anume, dreptul persoanei la viaţă privată intimă,
personală, dreptul acesteia la viaţă privată socială şi dreptul persoanei la un mediu
înconjurător sănătos (Bîrsan, 2005, p. 600).
Cu toate astea, ţările membre ale Consiliului Europei nu au adoptat un protocol
adiţional la Convenţie în care să fie prevăzut expres dreptul la mediu, aşa cum s-a
procedat cu alte drepturi care nu erau incluse în Convenţie la momentul adoptării ei,
şi anume, dreptul de proprietate, dreptul la educaţie, dreptul la alegeri libere, dreptul
de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă etc. Însă, ţinând cont de importanţa
acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica pretoriană
a „protecţiei prin ricoşeu”, permiţând protecţia unor drepturi garantate de Convenţie la
drepturi care nu sunt expres prevăzute de aceasta. Astfel, jurisprudenţa prin „atracţie”
de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8 alin. 1, care recunoaşte dreptul oricărei
persoane la respectarea vieţii sale private, familiale şi a domiciliului său şi ale art. 6
alin. 1 care garantează dreptul la un proces echitabil, a ajuns la garantarea protecţiei
mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale: apartenenţa sa la conţinutul
dreptului garantat de art. 8 alin. 1 din Convenţie, existenţa unui drept la informare
privind calitatea şi pericolele pentru mediu şi a unui drept la un proces echitabil în
această privinţă (Duţu, 2004b, p. 102).

2.4. Consacrarea jurisprudenţială a dreptului la un mediu sănătos

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O., pe lângă faptul că a recunoscut dreptul la un mediu
sănătos prin interpretare extensivă a dreptului la respectarea vieţii private, familiale
şi a domiciliului, a arătat că dreptul la un mediu de o anumită calitate poate ţine de
respectul bunurilor. Astfel, din punct de vedere cronologic, în privinţa dreptului material,
problema a fost ridicată pentru prima dată în cadrul cauzei Arrondelle c. Anglia12 (1980).
În fapt, reclamanta, proprietara unui pavilion situat la marginea pistelor de zbor şi de

12
C.E.D.O., hotărârea din 15.07.1980, cererea nr. 7889/77, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

106
aterizare ale aeroportului londonez Gatwick, în apropierea unei autostrăzi, s-a plâns
de poluarea sonoră care încălca dreptul la respectarea vieţii private, dar şi dreptul la
respectarea bunurilor, poluarea contribuind la diminuarea valorii de circulaţie a locuinţei.
În această cauză, Comisia a admis că plângerile suferite de reclamantă ţineau de art. 8
al Convenţiei şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 privitor la proprietate. În această cauză,
decizia de admisibilitate se concentrază asupra situaţiei particulare a reclamantei „a
cărei proprietate se află atât de aproape de pista aeroportului, încât zgomotul avioanelor
o supune, potrivit unui raport de inspecţie din 1976, unui stres intolerabil. Zgomotul
autostrăzii M23 agravează, se pare, această situaţie” (De Salvia, 2003, p. 164).
În cauza Baggs c. Anglia13 (1985) reclamantul, Frederick William Baggs, care locuia
cu familia sa într-o casă aşezată în împrejurimile aeroportului londonez Heathrow, s-a
plâns de poluarea sonoră provocată de extinderea pistelor aeroportului, fapt ce punea
familia în cauză într-o situaţie insuportabilă, casa fiind situată într-un perimetru de
72,5 NNI (unitate de măsură pentru zgomot). Este necesar a fi menţionat faptul că,
în cazul în care indicele depăşeşte 60 NNI administraţia nu eliberează autorizaţii de
construire. Însă, reclamantului i s-a refuzat de către serviciul de urbanism cererea de
a clasa proprietatea ca fiind de „uz comercial”, în scopul de a o putea vinde mai uşor
şi pentru a cumpăra apoi o altă proprietate într-o zonă mai liniştită. Plângerea a fost
declarată admisibilă, Comisia apreciind că, potrivit unui raport oficial, situaţia pe
care familia Baggs trebuie să o îndure era „cu adevărat deplorabilă şi revoltătoare”
(Dragomir şi, Dragomir, p. 137).
Continuând pe aceeaşi linie, în anul 1990, Curtea a admis în cauza Powell şi Rayner
c. Anglia14, că emanaţiile sonore puternice generate de exploatarea unui aeroport în
apropierea locuinţelor reclamanţilor pot afecta starea fizică a individului şi, prin urmare,
pot aduce atingere vieţii private a acestuia. De asemenea, pot să priveze un individ de
posibilitatea de a se bucura de confortul domiciliului său. Mai mult, Curtea a afirmat
că zgomotul avioanelor a diminuat calitatea vieţii private şi confortul locuinţei, şi a
subliniat că poluarea sonoră produsă de avioane, foarte importantă din punctul de
vedere al nivelului şi frecvenţelor, poate afecta într-o manieră considerabilă valoarea
bunurilor imobiliare sau chiar să le transforme în bunuri nevandabile, constituind în
acest mod un fel de expropriere parţială (De Salvia, 2003, p. 165).
Cauza prin care Curtea de la Strasbourg a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să
pătrundă, pe calea interpretării art. 8.1, în câmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei
(Niţu, 2005, p. 48) a fost Lopez-Ostra c. Spania15 (1994). În acest caz, reclamanta Gregoria
López Ostra, care locuia cu familia într-o casă aşezată în vecinătatea unei staţii de
epurare a apelor şi deşeurilor industriale, s-a plâns de mirosurile, zgomotele şi gazele
poluatoare provocate de acea staţie de epurare. O astfel de poluare făcuse insuportabil

13
C.E.D.O., hotărârea din 16.10.1985, cererea nr. 9310/81, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
14
C.E.D.O., hotărârea din 21.02.1990, cererea nr. 9310/81 A172, accesibilă pe site, www.echr.
coe.int
15
C.E.D.O., hotărârea din 09.12.1994, cererea nr. 16798/90, accesibilă pe site. www.echr.coe.int

107
mediul de viaţă al familiei sale şi îi provocase ei şi apropiaţilor săi serioase probleme
de sănătate. În faţa Curţii, reclamanta se consideră victimă a unei violări a dreptului la
respect pentru domiciliul său, care face imposibilă viaţa sa privată şi de familie, precum
şi a unui tratament degradant (Berger, 2005, p. 455).
Soluţionând cauza, Curtea a considerat că atingerile grave ale mediului pot afecta
bunăstarea unei persoane şi o pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său, dăunând
vieţii sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i fie pusă în pericol mare sănătatea
şi că în toate cazurile trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie menţinut între
interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii, în ansamblul său.
Concluzia Curţii în această cauză a fost că statul nu a reuşit să menţină un echilibru
just între interesul bunăstării comunităţii care reclamă înfiinţarea unei staţii de epurare
şi interesele persoanelor constând în dreptul de a se bucura de respect pentru domiciliu
şi pentru viaţa sa familială şi privată.
Prin distincţia făcută în această cauză, între impactul condiţiilor de mediu asupra
sănătăţii umane şi incidenţa lor asupra calităţii vieţii s-a interpretat noţiunea de viaţă
privată ca una care presupune şi un anumit confort, o bunăstare fără de care respectul
dreptului la viaţă privată şi la familie şi domiciliu nu ar fi efectiv, ci doar fictiv şi s-a
recunoscut că dreptul garantat de art. 8.1 din Convenţie implică şi dreptul de a trăi
într-un mediu sănătos (Niţu, 2005, p. 49).
De asemenea, Curtea a pus concluzia că statul reclamat nu a ştiut să menţină un
echilibru just între interesul bunăstării economice a oraşului şi folosirea efectivă de
către petiţionară a dreptului la respect pentru domiciliu şi pentru viaţa sa privată şi
de familie (Berger, 2005, p. 457).
În continuare, Curtea admite că reclamanta a suferit anumite daune ca urmare a
violării art. 8, şi anume, valoarea vechiului apartament a scăzut şi mutarea a antrenat
cheltuieli şi inconvenienţe.
Importanţa hotărârii rezultă şi din faptul că se impune statelor – părţi la Convenţie,
o obligaţie pozitivă – de a lua măsurile necesare destinate a asigura protecţia efectivă
a dreptului prevăzut la art. 8.1 sub aspectul dreptului la un mediu sănătos, inclusiv
contra acţiunilor negative ale terţilor.
Suntem de acord cu doctrina (De Salvia, 2003, p. 163) care afirmă că în cadrul
sistemului european de protecţie judiciară a drepturilor omului, pentru a intra sub
incidenţa garanţiilor Convenţiei, atingerile aduse mediului înconjurător şi, prin urmare,
drepturilor individuale ale omului, trebuie să fie probate. Cu alte cuvinte, justiţiabilii
trebuie să fi furnizat măcar un început de dovadă cu privire la pretenţiile pe care le
invocă, fără de care ei nu s-ar putea „pretinde”, din punctul de vedere al Convenţiei,
victime ale unei violări a drepturilor şi libertăţilor garantate prin acest text.
În acest sens, ne oprim atenţia asupra a trei cauze.
Prima cauză, Tauira c. Franţa16 (1995), se referea la pretinse atingeri aduse mediului
înconjurător provocate de reluarea experimentelor nucleare franceze în Pacific din

16
C.E.D.O., hotărârea din 04.12.1995, cererea nr. 28204/95, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

108
anul 1995. Comisia a subliniat, între altele, că reclamanţii nu furnizaseră nici un fel de
document privind starea lor de sănătate. Drept urmare, nesusţinându-şi afirmaţiile,
nu se puteau pretinde victime ale vreunei încălcări a Convenţiei. Potrivit Comisiei,
simpla invocare a riscurilor inerente utilizării energiei nucleare nu este suficientă
pentru a permite reclamanţilor să se pretindă victime ale unei încălcări a Convenţiei,
un număr semnificativ de activităţi umane fiind generatoare de riscuri. În acelaşi timp,
reclamanţii trebuie să poată susţine, de o manieră argumentată şi circumstanţială că
în lipsa unor măsuri preventive suficiente luate de autorităţi, gradul de probabilitate
a producerii unei pagube este suficient de ridicat pentru a putea fi considerat drept
generator de violare a dreptului, sub condiţia ca actul criticat să nu aibă repercusiuni
prea îndepărtate în timp (De Salvia, 2003, p. 163).
În cea de-a doua cauză, Asselbourg c. Luxemburg17 (1999), se consideră (De Salvia,
2003 p. 163) că actuala Curte a confirmat acest mod de a privi chestiunea interesului de a
acţiona în justiţie în ceea ce priveşte atingerile mediului înconjurător. Astfel, reclamanţii,
78 de persoane fizice şi asociaţia Greenpeace, au susţinut că punerea în funcţiune a
unei oţelării le afectează calitatea vieţii. Curtea a considerat că un potenţial reclamant
trebuie să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare privind probabilitatea producerii
unei încălcări a drepturilor sale personale, şi că simple suspiciuni sau prezumţii sunt
insuficiente în această privinţă.
Şi în cazul de faţă, s-a considerat că simpla invocare a riscurilor de poluare inerente
producţiei oţelului pe bază de deşeuri metalice nu este suficientă pentru a permite
reclamanţilor să se pretindă victime ale unei încălcări a Convenţiei. Trebuie ca ei să
poată pretinde, de o manieră argumentată şi circumstanţială că, în lipsa unor măsuri
preventive suficiente luate de autorităţi, gradul de probabilitate a producerii unei pagube
este suficient de ridicat pentru a putea fi considerat drept producător al unei încălcări
a drepturilor, sub condiţia ca actul criticat să nu aibă repercusiuni prea îndepărtate în
timp.
O altă cauză care atrage atenţia este Kyrtatos c. Grecia18 (2003). Reclamanţii au
susţinut că amenajările urbane situate în sud-estul unei insule greceşti au condus la
distrugerea mediului înconjurător în care ei trăiesc (Bîrsan, 2005, p. 625). Însă Curtea a
afirmat că pentru a determina dacă o poluare a mediului poate afecta dreptul la viaţă
privată a unei persoane, elementul determinant este acela de a şti dacă există vreun
element nociv pentru sfera vieţii private. În acest sens, o deteriorare generală a mediului
nu este suficientă, întrucât nici art. 8, nici o altă dispoziţie din Convenţie nu garantează
o protecţie generală a mediului. Deoarece reclamanţii nu au prezentat nici un element
care să probeze o astfel de deteriorare a vieţii lor private ca urmare a afectării unei specii
animale, Curtea consideră că art. 8 nu a fost violat (Chiriţă, 2007b, p. 128).

17
C.E.D.O., hotărârea din 29.06.1999, cererea nr. 29121/95, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
18
C.E.D.O., hotărârea din 22.05.2003, cererea nr. 41666/98, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

109
 III. Limitări ale drepturilor garantate de art. 8
3.1. Consideraţii generale
Drepturile şi libertăţile individuale apărate prin Convenţie conform literaturii de
specialitate (Sudre, 2006, p. 164; Bîrsan, 2003, p. 12) sunt clasificate în drepturi intangibile şi
drepturi condiţionale. Astfel, se observă că drepturile intangibile sunt drepturi individuale
ale persoanei care generează obligaţii absolute pentru state, iar normele care le prevăd
sunt obligatorii în toate elementele lor interzicând statelor o aplicare incompletă. În
conţinutul Convenţiei găsim următoarele drepturi intangibile: dreptul la viaţă (art. 2),
dreptul de a nu fi torturat sau de a nu fi supus unor tratamente inumane sau degradante
(art. 3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi de a nu fi obligat la muncă forţată (art. 4) şi
dreptul la neretroactivitatea legii penale. În ce priveşte drepturile condiţionale, acestea
intră în sfera de intervenţie a competenţei statului, care poate limita beneficierea de
aceste drepturi sau exercitarea lor şi se bucură de o protecţie relativă. Aceste drepturi
sunt: dreptul la libertate individuală (art. 5), dreptul la un proces echitabil (art. 6),
dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei
(art. 8), libertatea de gândire şi conştiinţă (art. 9), dreptul la liberă exprimare (art. 10),
dreptul la liberă asociere (art. 11), dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul adiţional
la Convenţie), dreptul la instruire (art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie), dreptul
la alegeri libere (art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţie), libertatea de circulaţie
şi interdicţia expulzării naţionalilor (art. 2 şi art. 3 din Protocolul 4), dreptul la dublu
grad de jurisdicţie în materie penală (art. 2 din Protocolul 7), dreptul la despăgubiri în
caz de eroare judiciară (art. 3 din Protocolul 7), dreptul de a nu fi judecat de două ori
pentru săvârşirea aceleiaşi fapte penale (art. 4 din Protocolul 7).
Suntem de acord cu autorii (Bîrsan, 2003, p. 54) că aceste drepturi şi libertăţi ale
persoanelor se exercită într-un cadru social, organizat de statele contractante pe teritoriul
lor. Drept urmare, statele trebuie să aibă în vedere că punerea în valoare a tuturor
drepturilor şi libertăţilor fundamentale să se facă în aşa fel încât să fie în concordanţă
nu numai cu interesele individuale ale titularilor lor, dar şi în conformitate cu interesul
general al societăţii.
Drepturile garantate de art. 8 sunt incluse, după cum am arătat mai sus, în categoria
drepturilor condiţionale, deoarece este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în
limita în care o asemenea ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim
şi constituie o măsură necesară într-o societate democratică. În acelaşi timp, este de
la sine înţeles şi faptul că ingerinţa statală trebuie să privească un drept apărat de
Convenţie.
Însă, aşa cum vom vedea în paginile care urmează, jurisprudenţa Curţii a mai adăugat
o condiţie, şi anume, ingerinţele exercitate să fie proporţionale cu scopul urmărit.

3.2. Constrângerile legitime asupra exercitării drepturilor

în materie de mediu înconjurător
După cum aminteam mai sus, şi achiesând la opiniile expuse în doctrină (De Salvia,
2003, p. 166), suntem de acord că dreptul la un mediu înconjurător de o anumită calitate
nu este absolut, fiind supus constrângerilor impuse de necesităţile vieţii în colectivitate,

110
nefiind mai puţin adevărat faptul că autorităţile publice sunt ţinute să asigure exercitarea
efectivă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. În acest sens, în ceea ce
priveşte demersul general privitor la precizarea obligaţiilor care incubă statului, Curtea,
într-o cauză expusă anterior, şi anume, Powell şi Rayner c. Anglia (1990), a decis
următoarele: „Fie că abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive a statului de
a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile date reclamanţilor
de paragraful 1 al articolului 8, fie din perspectiva ingerinţei unei autorităţi publice,
justificabilă din punctul de vedere al paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de
apropiate. În ambele cazuri, trebuie avut în vedere un just echilibru ce trebuie menţinut
între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său. De asemenea,
în cele două ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în determinarea
măsurilor ce trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenţiei19.”
Însă, marja de apreciere a statului poate fi destul de largă, în special când se pune
problema menţinerii echilibrului economic al unei ţări. De aici se desprinde ideea
conducătoare care dirijează coordonatele respectării dreptului la un mediu înconjurător
de o anumită calitate, şi anume, justul echilibru este o punere în balanţă a dreptului
individual cu exigenţele legitime ale societăţii.
Revenind asupra cauzei Powell şi Rayner c. Anglia, este clar că poluarea sonoră
provocată de zgomotul excesiv cauzat de avioane este cauzată de traficul aerian din
ce în ce mai intens. Totuşi, Curtea, în paragraful 42 al hotărârii, a statuat următoarele:
„existenţa marilor aeroporturi internaţionale, chiar în zonele urbane cu densitate mare de
populaţie, şi folosirea crescândă a avioanelor cu reacţie au devenit, fără îndoială, necesare
dezvoltării economice a unei ţări”. De aici rezultă faptul că „exploatarea aeroporturilor
urmăreşte un scop legitim”, deoarece „nu se pot elimina în totalitate repercusiunile
negative asupra mediului înconjurător”. Nu se contestă faptul că autorităţile sunt
obligate să ia diverse măsuri pentru a ţine sub un anumit control zgomotul produs de
avioane. În acest caz, trebuie să se recunoască statelor o libertate de decizie semnificativă
pentru că nu este în competenţa organismelor Convenţiei să se substituie autorităţilor
naţionale pentru a aprecia în ce ar putea consta politica optimă în acest domeniu social
şi tehnic dificil. (parag. 44)
În acest sens, se susţine (De Salvia, 2003, p. 166) că prezintă importanţă să se
determine în fiecare caz, în funcţie de ponderea intereselor în joc, gradul de necesitate
şi proporţionalitatea ingerinţelor la care poate fi supus individul în materia mediului
înconjurător.
Un caz care merită menţionat în această privinţă este reprezentat de cauza Hatton c.
Anglia20 (1991) care ridică din nou problema poluării sonore provocate de aeroportul
Heathrow. În cazul de faţă (Chiriţă, 2007a, p. 129), reclamându-se în mod particular
zgomotul cauzat de traficul aerian pe timp de noapte. În fapt, reclamanţii care locuiesc
în zona aeroportului Heathrow din Londra s-au plâns de faptul că din 1993 zgomotul

19
Traducere din limba engleză a parag. 41 din hotărârea din 21.02.1990, nr. 9310/81 A172.
20
C.E.D.O., hotărârea din 08.07.2003, cererea nr. 36022/97, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

111
produs la decolarea şi aterizarea avioanelor în timpul nopţii a crescut semnificativ,
perturbându-le grav viaţa. Până în 1993, zborurile de noapte pe acest aeroport erau
limitate la un număr de operaţiuni. După publicarea unui raport din 1992, care constata
că mărirea numărului de operaţiuni aeroportuare pe timp de noapte nu va afecta viaţa
familiilor care locuiesc în zonă şi, la cererea companiilor aviatice, care aveau interese
economice puternice pentru aceasta, din 1993, s-a introdus un sistem complicat de limitări
în raport de nivelul zgomotului, care a condus însă la creşterea numărului de decolări
şi aterizări pe aeroport. Instanţele sesizate au respins acţiunea reclamanţilor, deşi au
admis faptul că viaţa lor în timpul nopţii este afectată serios de activitatea aeroportului.
În acest caz, aprecierea Curţii vizează două aspecte. În primul rând, ea poate aprecia
conţinutul material al deciziei statului, pentru a se asigura că este compatibilă cu art. 8,
şi în al doilea rând, Curtea trebuie să verifice dacă procesul decizional a luat în calcul
şi interesele persoanelor private. În ce priveşte primul aspect, am menţionat anterior,
statul beneficiază de o marjă de apreciere ridicată. În raport de cel de-al doilea aspect,
Curtea trebuie să examineze ansamblul aspectelor procedurale pentru a verifica în ce
măsură interesele persoanelor private au fost luate în calcul în stabilirea politicilor şi
priorităţilor statului.
Curtea constată că prin modificările intervenite în 1993, nivelul zgomotului a crescut,
afectând astfel viaţa privată a reclamanţilor. Zgomotul nu a fost produs de către
activitatea statului, ci de către companii private, însă Curtea aminteşte că în materia
mediului înconjurător responsabilitatea aparţine statului, astfel că ingerinţa în viaţa
privată a reclamanţilor poate fi atribuită statului. Totodată, Curtea constată că scopul
planului din 1993 a fost acela de a menţine nivelul de zgomot la o intensitate rezonabilă,
permiţând în acelaşi timp dezvoltarea activităţii economice a aeroportului. În acest
context, Curtea constată că statul a limitat nivelul zgomotului la un nivel mai mic decât
cel indicat în studiile comandate şi că a luat mai multe măsuri pentru a-l diminua. De
aceea, Curtea consideră că statul nu şi-a depăşit marja de apreciere. Curtea constată
că reclamanţii au putut să formuleze obiecţii la adresa studiilor realizate în cauză, iar
planul din 1993 a fost realizat pe baza mai multor anchete şi studii care au luat în calcul
şi observatiile reclamanţilor. De aceea, art. 8 nu a fost violat.
Un al doilea caz, în care ponderea intereselor aflate în discuţie a condus Curtea la
a aprecia că, pe baza principiilor elaborate în materia respectării mediului de viaţă, nu
a putut fi stabilită existenţa niciunei încălcări a Convenţiei, este reprezentat de cauza
la care ne-am mai referit, şi anume, Asselbourg c. Luxemburg (1999) care se referea
la punerea în funcţiune a unei oţelării. În acest caz, Curtea a afirmat că nu rezultă din
dosar faptul că, condiţiile de exploatare fixate de autorităţile luxemburgheze şi în special
normele de emisie a poluanţilor atmosferici ar fi fost insuficiente până la punctul de
a construi o atingere gravă a principiului precauţiei. Este adevărat că reclamanţii au
susţinut că de la punerea în funcţiune a oţelăriei la sfârşitul anului 1993, a survenit o
poluare, în special de natură olfactivă. Însă Curtea reţine că reclamanţii nu au adus
decât puţine informaţii cu privire la realitatea şi intensitatea elementelor de poluare
în litigiu, precum şi în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între acestea şi calitatea
vieţii reclamanţilor. Mai mult, nu a fost contestat faptul că autorităţile luxemburgheze

112
au luat toate măsurile utile, după punerea în funcţiune a oţelăriei, pentru ca aceasta să
respecte în cel mai scurt timp normele fixate în autorizaţiile de exploatare (De Salvia,
2003, p. 167).

IV. Garantarea dreptului la mediu prin dreptul la informare

privind riscurile de poluare şi prin dreptul la un proces echitabil
În vederea asigurării unei protecţii efective a dreptului la mediu, jurisprudenţa
C.E.D.O. a stabilit o serie de garanţii ale dreptului la mediu, şi anume, dreptul la informare
privind riscurile de poluare şi calitatea mediului şi dreptul la un proces echitabil.
4.1. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin dreptul la informare privind
riscurile de poluare şi calitatea mediului
Consacrarea prin jurisprudenţa C.E.D.O. a dreptului la informaţia de mediu ca o
garanţie procedurală a dreptului fundamental la un mediu sănătos este în deplină
concordanţă cu reglementarea acestei probleme prin Convenţia de la Aarhus21 din
1998. Aceasta garantează dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să
declare un anumit interes, precum şi dreptul publicului de a fi informat de autorităţile
publice asupra problemelor de mediu.
Conform art. 5, paragraful 1, lit. c) al Convenţiei de la Aarhus, „în cazul oricărei
ameninţări iminente a sănătăţii umane sau a mediului, cauzată de activităţile umane sau
datorată unor cauze naturale, toate informaţiile care ar da posibilitatea publicului să ia măsuri de
prevenire sau să amelioreze efectele negative provocate de acea ameninţare şi care sunt deţinute
de o autoritate publică sunt diseminate imediat şi fără nici o întârziere membrilor publicului,
care pot fi afectaţi (Popescu şi Popescu, 2002, p. 128).
Dreptul la informare, ca o garanţie a dreptului la mediu, a fost invocat pentru prima
dată în cauza Guerra c. Italia22 (1998). În fapt, reclamanţii locuiau într-un oraş situat la
un kilometru de o fabrică implicată în producerea de substanţe chimice şi care în 1988
fusese calificată ca prezentând un grad înalt de risc privind producerea de accidente
prin activităţi industriale periculoase pentru mediu şi pentru bunăstarea populaţiei
locale.
Reclamanţii susţineau că în procesul de producţie fabrica emite substanţe toxice foarte
periculoase şi că acestea, datorită poziţiei geografice a fabricii sunt adesea îndreptate
spre oraşul în care locuiesc, aceste aspecte fiind constatate şi într-un raport întocmit
de experţi în domeniu în anul 1988. Acest caz priveşte în mod special neadoptarea de
către aceste autorităţi a măsurilor de informare a populaţiei asupra riscurilor survenite,
precum şi măsurile ce trebuiau luate în caz de accident major. Problema în speţă era
de a şti dacă reclamanţii, prin prisma apartenenţei lor la segmentul de populaţie direct
interesat de activitatea uzinei în chestiune şi al contextului în care se situa cauza, aveau

21
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei și accesul
la justiţie în probleme de mediu, ratificată de România prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000,
publicată în Monitorul Oficial nr. 224/22 mai 2000.
22
C.E.D.O., hotărârea din 19.02.1998, cererea nr. 14967/89, accesibilă pe site. www.echr.coe.int

113
dreptul de a primi informaţii şi dacă acest drept impunea adoptarea de către autorităţile
publice a unor măsuri pozitive de informare în scopul de a asigura respectul vieţii
private şi al domiciliului acestora.
În acest sens, Curtea a stabilit că emisiile nocive ale uzinei chimice au o incidenţă
directă asupra dreptului protejat prin art. 8 şi că trebuie stabilit în ce măsură autorităţile
naţionale au luat măsurile necesare pentru a asigura o protecţie efectivă a drepturilor
reclamanţilor de a le fi respectată viaţa privată şi de familie, concluzionând că simplul fapt
că o persoană a fost privată de informaţii esenţiale în legătură cu natura şi posibilitatea
producerii unui risc de accident industrial în mediul său apropiat, poate constitui o
violare a dreptului acelei persoane la viaţa sa privată şi de familie.
De asemenea, Comisia consideră că informarea publicului reprezintă neîndoielnic
unul din instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în
situaţiile de pericol pentru mediul înconjurător şi că există două categorii de informaţii
care trebuie comunicate publicului, şi anume, informaţii privind măsurile preventive
şi cele care trebuie luate în cazul producerii unui accident şi care vizează protecţia
directă a sănătăţii şi a vieţii persoanelor, şi informaţii privind natura şi caracteristicile
activităţii industriale sau de altă natură, precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru
angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru populaţie şi mediu, permiţând persoanelor
interesate să se asigure că activitatea se desfăşoară conform normelor tehnice prin care
se urmăreşte asigurarea compatibilităţii cu protecţia mediului înconjurător.
Curtea a considerat că statul italian a violat art. 8 al Convenţiei, deoarece autorităţile
au omis să transmită informaţiile esenţiale privind riscurile majore la care erau expuşi
reclamanţii prin funcţionarea fabricii (De Salvia, 2003, p. 170; Niţu, 2005, p. 51).
Suntem de acord cu opinia autorilor (Niţu, 2005, p. 51) că prin această hotărâre s-a
înregistrat o evoluţie a jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce priveşte dreptul la mediu,
în sensul că după ce s-a stabilit în cauza Lopez-Ostra c. Spania că statul are obligaţia
pozitivă de a lua măsuri pentru a face să înceteze ori să reducă poluările, Curtea a
mers mai departe, statuând obligaţia statului de a furniza informaţii despre riscurile
grave de poluare.
O altă cauză, care se remarcă sub aspectul accesului la informaţie, este reprezentată
de L.C.B. c. Anglia23 (1998), supusă Curţii de fiica unui militar care participase la testele
nucleare britanice de pe insula Christmas din Pacific în 1957 şi 1958. Aceasta, bolnavă
de leucemie, maladie detectată atunci când avea 4 ani, s-a plâns, invocând încălcarea
art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane), art. 13 (dreptul la un
recurs efectiv) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), că autorităţile
nu i-au informat pe părinţii ei că tatăl său fusese expus radiaţiilor provocate de testele
nucleare şi, mai ales, că fiica lor putea fi expusă unor riscuri genetice. Reclamanta a
susţinut că maladia sa era consecinţa directă a radiaţiilor la care fusese expus tatăl său
şi că o informare din timp ar fi putut facilita diagnosticarea bolii de o manieră menită
să amelioreze tratamentul medical. Curtea a analizat dacă statul luase toate măsurile
cerute pentru a împiedica punerea inutilă în pericol a vieţii reclamantei. În acest scop, au

23
C.E.D.O., hotărârea din 09.06.1998, cererea nr. 23413/94, accesibilă pe site. www.echr.coe.int

114
fost examinate voluminoasele informaţii furnizate de părţi asupra aspectului iradierii,
excesivă sau nu, a tatălui reclamantei. În ce priveşte problema de a şti dacă se putea
pretinde în mod rezonabil autorităţilor să furnizeze în acea perioadă recomandări
părinţilor reclamantei şi să supravegheze sănătatea copilului acestora, în cazul în care ar
fi dispus de informaţii de natură a indica faptul că tatăl reclamantei fusese iradiat, Curtea
a afirmat că „statului i se putea cere adoptarea acestor măsuri în privinţa reclamantei din
propria iniţiativă, în cazul în care era posibil ca o astfel de expunere a tatălui la radiaţii
să fi fost susceptibilă să antreneze riscuri reale pentru sănătatea reclamantei”24. Însă,
examinând rapoartele experţilor aflate în posesia sa, Curtea nu s-a declarat convinsă
de existenţa unei legături de cauzalitate, între iradierea tatălui şi apariţia leucemiei la
copilul conceput ulterior. Prin urmare, Curtea nu a putut decide în mod rezonabil că
la sfarşitul anilor 1960 autorităţile britanice ar fi putut sau ar fi trebuit, pe baza acestei
legături nedemonstrate, să ia măsuri în privinţa reclamantei.
Problema neîndeplinirii obligaţiei de informare a fost ridicată şi în cauza Mc Ginley
şi Egan c. Anglia25 (1998). Reclamanţii pretind că au fost expuşi deliberat la o serie de
experimente nucleare realizate între anii 1950-1960 în zona Oceanului Pacific şi că nu
li s-au comunicat dosarele medicale şi nici documentele care conţineau date privind
nivelul radiaţiilor în atmosferă cu prilejul efectuării acestor teste nucleare – documente
de natură a răspunde întrebărilor dacă au fost sau nu expuşi la radiaţii într-o asemenea
măsură încât să le fie afectată sănătatea. Curtea a constatat aplicabilitatea în cauză a
art. 8 din Convenţie, stabilind că reclamanţii justificau un interes în obţinerea acestor
informaţii.
Analizând cauza, Curtea a considerat că nu s-a dovedit existenţa documentelor
invocate de reclamanţi, Guvernul arătând că nu există nici un motiv pentru a fi culese
şi păstrate date privind nivelul radiaţiilor după testele efectuate. Soluţionând cauza în
sensul că nu a avut loc o încălcare a art. 8 din Convenţie, Curtea subliniază deosebirile
existente între această cauză şi cazul Guerra c. Italia în care era clar că reclamanţii
erau expuşi unui risc din partea fabricii, iar autorităţile statului aveau la dispoziţie
informaţii care ar fi permis reclamanţilor să evalueze riscul şi să ia măsurile necesare
pentru a-l înlătura.

4.2. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin dreptul la un proces echitabil

Conform art. 6.1 din Convenţie, orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă
independentă şi imparţială.
În acest sens, Curtea a trebuit să se pronunţe în legătură cu pretinse încălcări ale art.
6 în legătură cu art. 8 în mai multe cauze, dintre care vom aminti Powell şi Rayner c.
Anglia, Zander c. Suedia, Taskin c. Turcia şi Zimmermann şi Steiner c. Suedia.

24
Traducere din limba engleză a parag. 38 al hotărârii din 09.06.1998, cererea nr. 23413/94.
25
C.E.D.O., hotărârea din 09.06.1998 cererea nr. 21825/93 și 23414/94, accesibilă pe site. www.
echr.coe.int

115
 În ce priveşte prima cauză, Powell şi Rayner c. Anglia, analizată anterior, pe lângă
invocarea încălcării art. 8 din Convenţie, reclamanţii invocă şi o încălcare a art. 6.1,
arătând că accesul la un tribunal pentru a obţine realizarea dreptului lor civil a fost în
mod nejustificat refuzat prin dispoziţiile Legii Aviaţiei Civile, care stabileşte anumite
condiţii în care poate fi promovată o acţiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate
de zgomotul avioanelor. Curtea a reţinut că Legea Aviaţiei Civile britanice nu exclude
automat orice acţiune civilă în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de zgomotul
produs de avioane, dar că ea instituie anumite circumstanţe în care nu poate fi promovată
această acţiune. Reclamanţii nu întrunesc condiţiile prevăzute de această lege pentru
iniţierea acţiunii civile şi, prin urmare, nu pot pretinde că au un drept la despăgubire
în baza legii engleze. Aşadar, în măsura în care dreptul intern al unui stat respinge în
mod expres posibilitatea existenţei unui drept, atunci nu se poate susţine că un astfel
de drept există prin prisma art. 6. Având în vedere aceste aspecte, soluţia Curţii a fost
aceea că nu a avut loc o încălcare a art. 6.1 (Niţu, 2005, p. 53).
În cauza Zander c. Suedia26 (1993), reclamanţii aveau o proprietate situată în apropierea
unui teren pe care o societate stoca şi trata deşeurile menajere şi industriale. Ca urmare
a acestei activităţi s-a constatat că apa potabilă de pe proprietatea reclamanţilor prezenta
un conţinut ridicat de cianură. În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că potrivit legii
suedeze nu aveau posibilitatea de a se adresa unui tribunal pentru ocrotirea drepturilor
lor civile. Curtea a reţinut că reclamanţii şi-au întemeiat cererile adresate autorităţilor
administrative interne pe un text legal prin care se impuneau anumite obligaţii pentru
cei care se angajau într-o activitate periculoasă pentru mediu şi că se putea reţine că
dreptul invocat de reclamanţi era cunoscut de dreptul intern. Considerând că reclamanţii
nu puteau ataca în justiţie deciziile autorităţilor administrative prin care se stabilea
că nu există o legătură dovedită între activităţile de tratare a deşeurilor şi o eventuală
poluare a apei potabile, Curtea a constatat o încălcare a art. 6.1 din Convenţie (Niţu,
2005, p. 53).
Cauza Taskin c. Turcia27 (2004) se referă la licenţa de exploatare a unei mine de aur,
printr-o tehnică utilizând cianuri care este anulată în instanţă la cererea locuitorilor, dar,
ulterior, Guvernul autorizează continuarea activităţilor miniere (Popescu, 2006b, p. 90).
Reclamanţii pretind că au fost victime ale încălcării art. 6.1 din Convenţie prin neaducerea
la îndeplinire de către autorităţile competente a hotărârii Curţii Supreme Administrative
prin care era anulată decizia care permitea funcţionarea minei de aur, astfel încât ei au
fost lipsiţi de dreptul garantat prin acest articol pentru realizarea drepturilor lor civile.
Rezolvând cauza, Curtea a constatat o încălcare a art. 6.1, reţinând că hotărârea Curţii
Supreme Administrative nu a fost pusă în executare (Niţu, 2005, p. 54).
În cauza Zimmermann şi Steiner c. Suedia28, reclamanţii locuiau în apartamente
situate într-o localitate din apropierea aeroportului Zurich-Kloten. Acţiunea provocată

26
C.E.D.O., hotărârea din 25.11.1993, cererea nr. 14282/88, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
27
C.E.D.O., hotărârea din 10.11.2004, cererea nr. 46117/99, accesibilă pe site, www.echr.coe.int
28
C.E.D.O., hotărârea din 13.07.1983, cererea nr. 8737/79, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

116
de ei în faţa Comisiei federale privind despăgubirea pentru prejudiciile cauzate de
zgomotul şi poluarea aerului cauzate de traficul aerian le-a fost respinsă, astfel încât
au sesizat Tribunalul federal cu un recurs administrativ împotriva acestei decizii. Sub
aspectul nerespectării termenului rezonabil, reclamanţii au sesizat Curtea, susţinând că
durata examinării procesului de către Tribunalul federal (mai mare de 3 ani şi jumătate)
depăşeşte termenul rezonabil la care se referă art. 6. Soluţionând cauza, Curtea a stabilit
ca a avut loc o încălcare a art. 6.1, însă nu a acordat despăgubiri pentru prejudiciul
moral pretins (Niţu, 2005, p. 53).

V. Preocupări interne în materia dreptului la mediu

Conform teoreticienilor (Duţu, 2008, p. 306), procesul consacrării şi garantării
dreptului la mediu a cunoscut în România o evoluţie asemănătoare cu cea din celelalte
state europene: o emergenţă progresivă la nivel legislativ, potenţată de ratificarea
instrumentelor juridice internaţionale în materie şi pregătirea aderării la Uniunea
Europeană, precum şi de recunoaştere a acesteia în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi încununarea sa prin recunoaşterea constituţională.
Prima lege-cadru privind protecţia mediului, Legea nr. 9/1973 nu cuprindea nici o
dispoziţie referitoare la un drept la mediu. Abia după 1990, recunoaşterea şi garantarea
dreptului la un mediu sănătos a căpătat contur.
Primele prevederi semnificative le regăsim în Constituţia din 1991, cu toate că nici
aceasta nu prevedea expres un drept fundamental la mediu. În acest sens, art. 41 alin. 6
referitor la dreptul proprietăţii private prevede că „dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului...”, şi art. 134 alin. 2 lit. e) sub titlul „Economia”
statuează că „statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic”.
Cu toate astea, respectivele dispoziţii constituţionale nu puteau fi echivalate cu o
recunoaştere a unui drept fundamental la un mediu sănătos, ci doar a fost stabilită o
obligaţie a statului de a proteja mediul. Însă, aceste prevederi au reprezentat punctul de
plecare, de o importanţă deosebită, pentru elaborarea şi adoptarea unei noi legi-cadru
în materie, şi anume, Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului.
Importanţa Legii nr. 137/1995 constă în faptul că a consacrat expres, ca drept subiectiv,
dreptul la un mediu sănătos şi a prevăzut, drept garanţii procedurale ale acestuia,
accesul la informaţia de mediu, dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a
calităţii mediului, dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea
politicilor legislative şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de
mediu, dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor
administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui
prejudiciu direct sau indirect, dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
După cum am observat, una din garanţiile procedurale consacrată de Legea nr.
137/1995 este şi dreptul de acces la informaţia de mediu. În acest sens, un rol important
în reglementarea acestei garanţii l-a reprezentat ratificarea de către România a Convenţiei
de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor
şi accesul la justiţie în problemele de mediu.

117
 Cel mai important pas, în vederea consacrării dreptului la un mediu sănătos, a fost
reprezentat de revizuirea Constituţiei în anul 2003, care în Capitolul II (Drepturile şi
libertăţile fundamentale) al Titlului II (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale),
consacră un articol nou, art. 35, intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”. Potrivit acestui
articol, (1) „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic”, (2) „Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept” şi
(3) „Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”
(Constantinescu, Iorgovan, Muraru şi Tănăsescu, 2004, p. 73).
Astfel, art. 35 arată că titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci orice
subiecte individuale de drept. Doctrina (Constantinescu, Iorgovan, Muraru şi Tănăsescu,
2004, p. 74) arată că dincolo de obligaţiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin
chiar textul constituţional, statul trebuie să participe activ la cooperarea internaţională
în acest domeniu, ştiut fiind că problema protecţiei mediului înconjurător face tot
mai des obiectul nu doar al colaborărilor în plan ştiinţific, dar mai ales al negocierilor
politice şi al documentelor internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă, de multe ori,
acestea nu îmbracă în mod necesar forma constrângătoare a unor obligaţii însoţite de
sancţiuni în caz de nerespectare.
Nu în ultimul rând, aşa cum s-a arătat în literatura juridică (Marinescu, 2008, p.
397), în spiritul reglementărilor constituţionale, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 195/200529 privind protecţia mediului, care în art. 5 prevede că „statul
recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, iar
datorită conţinutului normativ complex, fiind în acelaşi timp atât un drept subiectiv
cât şi o obligaţie pentru orice subiect individual de drept, prevede în art. 6 că „protecţia
mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.
În ce priveşte exercitarea dreptului de a se adresa autorităţilor administrative şi/sau
judecătoreşti în cazul în care un anumit component al mediului este pus în pericol
sau când se cauzează un prejudiciu patrimonial ca urmare a unei poluări, O.U.G. nr.
195/2005 privind protecţia mediului recunoaşte calitatea procesuală activă oricărei
persoane fizice, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale pentru protecţia mediului
în vederea conservării mediului, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu
(Marinescu, 2008, p. 397).
Ca o concluzie a celor prezentate mai sus, putem afirma că actualul sistem legislativ din
România, în materie de mediu, caracterizat prin consacrarea constituţională a dreptului
fundamental la un mediu sănătos, prin ratificarea unor reglementări internaţionale
importante în acest domeniu şi prin dezvoltarea reglementărilor interne, astfel încât
să se asigure o garantare efectivă şi eficientă a acestui drept, se înfăţişează ca fiind un
sistem legislativ care asigură o protecţie eficientă a dreptului la un mediu sănătos.
Considerăm, alături de alţi autori (Marinescu, 2008, p. 398), că într-o viitoare
reglementare s-ar putea recunoaşte exercitarea acestui drept şi de către Avocatul

29
Aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 265/2006.

118
Poporului – specializat în probleme de mediu, o asemenea reglementare urmând a da
consistenţă principiului participării publicului la activităţile de mediu, contribuind la
conştientizarea activităţilor preventive în vederea protecţiei mediului şi la creşterea
responsabilităţii organelor statului în rezolvarea unor probleme administrative şi sociale
care constituie cauze ale degradării mediului.

Concluzii
În trecut, puţin relevantă şi controversată, calitatea mediului a devenit un aspect
foarte important al drepturilor omului şi, în prezent, din ce în ce mai mult un drept
fundamental cu statut propriu şi independent.
Fiind un drept de ultimă generaţie, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
s-a dovedit a fi cel mai rapid în evoluţie din generaţia sa, în ceea ce priveşte garantarea
şi efectivitatea lui pe calea justiţiei. În acest sens, se poate observa şi constituţionalizarea
lui la nivelul statelor în numai câteva decenii, favorizând dezvoltări corespunzătoare
în plan regional şi internaţional.
În acelaşi timp, apariţia problemelor ecologice globale (efectul de seră, schimbările
climatice, diminuarea stratului de ozon etc.) a contribuit la consolidarea statutului său
de drept fundamental şi de drept la supravieţuire a omenirii (Duţu, 2008, p. 338).
În ce priveşte consacrarea jurisprudenţială, dreptul la un mediu sănătos s-a afirmat
pe calea interpretării art. 8.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, el neavând
o consacrare expresă în materie, ca parte componentă a dreptului la viaţă privată şi
familială, oferindu-i o protecţie „prin ricoşeu”.
Se observă că în ceea ce priveşte dreptul la mediu, jurisprudenţa C.E.D.O. a relevat
mai ales garanţiile procedurale ale acestui drept, respectiv dreptul la informare privind
riscurile de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un proces echitabil, şi, nu în ultimul
rând, obligaţia statelor de a adopta „măsuri pozitive” destinate să asigure efectivitatea
dreptului la un mediu sănătos.
De asemenea, modul specific prin care a fost asimilat dreptul la mediu la nivelul
jurisprudenţei Curţii, prin recurgere la conţinutul altor drepturi deja recunoscute
expres şi garantate deplin, a subliniat de la început afinităţile sale cu alte drepturi
umane fundamentale, îmbogăţirea conţinutului şi influenţa reciprocă în realizarea
semnificaţiilor acestora. Completate şi cu reglementările de drept pozitiv, aceste constatări
jurisprudenţiale demonstrează că dreptul la un mediu sănătos, dreptul la sănătate şi
dreptul la viaţă şi la calitatea vieţii se intersectează, se influenţează reciproc, iar atingerile
grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane, ceea ce aduce o vătămare a
vieţii sale private, incluzând astfel şi dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic în cadrul dreptului la viaţă privată şi de familie şi dreptului de proprietate.

Bibliografie
1. Berger, V., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a V-a în limba română,
Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005.
2. Bîrsan, C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol. I, Drepturi şi
libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

119
3. Bîrsan, C., „Protecţia dreptului la viaţă privată şi familială, la corespondenţă şi la domiciliu
în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, 2003, Supliment la Revista Pandectele Române,
nr. 1, Editura Rosetti, pp. 11-72.
4. Buergenthal, Th. şi Weber, R., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura ALL, Bucureşti,
1996.
5. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2003, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007.
6. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2006, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007.
7. Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I. şi Tănăsescu, E.S., Constituţia României revizuită
– comentarii şi explicaţii –, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
8. De Salvia, M., „Mediul înconjurător şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, 2003,
Revista Pandactele Române, nr. 6, pp. 162-172.
9. Dragomir, I. şi Dragomir, G.A., „Dreptul la un mediu sănătos ca principiu general al dreptului
comunitar”, 2006, Revista de drept public, nr. 3, pp. 134-138.
10. Duţu, M., Dreptul internaţional al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
11. Duţu, M., „Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în România”, 2004,
Revista Dreptul, nr. 6, pp. 98-118.
12. Duţu, M., Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
13. Lupan, E., Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
14. Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008.
15. Niţu, D., „Dreptul la mediu”, 2005, Revista Themis – revistă a Institutului Naţional al Magistraturii,
nr. 3, pp. 45-56.
16. Popescu, C.-L., Contenciosul european al drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006.
17. Popescu, C.-L., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 2004, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006.
18. Popescu, D. şi Popescu, M., Dreptul mediului. Documente şi tratate internaţionale”, vol. I, Editura
Artprint, Bucureşti, 2002.
19. Sudre, F., Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006.
20. Consiliul Europei: http://www.coe.int/
21. Curtea Europeană a Drepturilor Omului: http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Case-
Law/HUDOC/HUDOC+database/
22. Uniunea Europeană: http://europa.eu
23. Enciclopedia liberă: http://ro.wikipedia.org

120