Gaseste-mi perechea

Match Me If You Can

Susan Elizabeth Phillips

Copyright © 2005 Susan Elizabeth Phillips

Toate drepturile rezervate

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777

e-mail: c[email protected]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Găseşte-mi perechea

Susan Elizabeth Phillips

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Daniela Nae

Corectori: Maria Popa, Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Laurenţia Carîp

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Phillips, Susan Elizabeth

Găseşte-mi perechea / Susan Elizabeth Phillips;

trad.: Graal Soft – Bucureşti: Litera, 2018

ISBN 987-606-33-2560-1

ISBN EPUB 978-606-33-6522-5

I. Soft, Graal (trad.)

821.111(73)-31=135. 1

capitolul 1

Dacă Annabelle nu ar fi găsit un corp întins sub Sherman, nu ar fi întârziat la întâlnirea cu Pitonul. De sub vechiul Ford Crown Victoria al bunicii ei, ieşeau nişte picioare goale şi murdare. Când se uită cu atenţie, îşi dădu seama că erau picioarele unui om al străzii cunoscut sub numele de Şoarece, renumit în cartierul ei din Wicker Park pentru lipsa de igienă personală şi dragostea pentru vinul ieftin. O sticlă goală cu dop cu filet se afla lângă pieptul lui, care se ridica şi cobora în zgomotele sforăielilor umede.

Faptul că Annabelle se gândea în clipa aceea să încerce să manevreze maşina pe lângă acel trup arăta impor­tanţa întâlnirii cu Pitonul. Dar locul de parcare de pe alee era prea îngust.

Îi luase prea mult timp ca să se îmbrace şi să pornească spre centrul oraşului pentru întâlnirea de la ora 11. Din păcate, ghinioanele se ţinuseră lanţ, începând cu domnul Bronicki, care o prinsese la uşa de la intrare şi nu o lăsase să plece până ce nu îi spusese tot ce avea de zis. Totuşi, încă nu intrase în criză de timp. Tot ce trebuia să facă era să îl scoată pe Şoarece de sub Sherman.

Îi înghionti uşor glezna cu piciorul, observând că amestecul de sirop de ciocolată Hershey şi lipici Elmer aplicat peste zgârietura de pe tocul sandalelor ei preferate cu cureluşe nu ascunsese în întregime defectul.

– Şoarece?

El nu se clinti. Îl împunse mai tare.

– Şoarece, trezeşte-te! Trebuie să ieşi de acolo!

Nimic. Ceea ce însemna că trebuia să recurgă la măsuri mai drastice. Cu o grimasă, se aplecă, îl prinse cu grijă de una din gleznele murdare şi îl scutură.

– Hai, Şoarece! Trezeşte-te!

Nimic. Dacă nu i-ar fi auzit sforăielile zgomotoase, l-ar fi crezut mort. Îl scutură mai tare.

– Întâmplător, asta este cea mai importantă zi din viaţa mea profesională şi nu mi-ar strica puţină cooperare din partea ta.

Şoarece nu era interesat să coopereze.

Annabelle avea nevoie de mai multă forţă. Scrâşnind din dinţi, îşi ridică cu grijă fusta costumului din mătase de un galben aprins, cumpărat cu o zi înainte cu 60% reducere de la soldurile Field, şi se ghemui lângă bara de protecţie.

– Dacă nu ieşi de acolo, chem poliţia.

Şoarece sforăi.

Îşi propti bine tocurile în pământ şi trase brusc de ambele glezne murdare. Soarele dimineţii o bătea cu putere în ceafă. Şoarece se întoarse pe o parte, atât cât să îşi vâre umărul sub şasiu. Ea trase din nou. Sub sacou, bluza albă fără mâneci pe care o alesese ca să se asorteze cu cerceii cu perle în formă de lacrimă începuse să i se lipească pe piele. Încercă să nu se gândească ce se întâmpla cu părul ei. Nu fusese chiar cel mai potrivit moment să rămână fără gel şi se rugă în gând ca vechiul fixativ Aqua Net pe care îl găsise sub chiuveta din baie să fi îm­blânzit învălmăşeala de bucle roşii, dintotdeauna blestemul vieţii ei, mai ales într-o vară umedă în Chicago.

Dacă nu reuşea să îl scoată pe Şoarece în următoarele cinci minute, urma să aibă probleme serioase. Se duse spre uşa şoferului. Îi trosniră genunchii când se ghemui din nou şi se uită atentă la chipul lui cu gura deschisă.

– Şoarece, trebuie să te trezeşti! Nu poţi să stai aici.

Se deschise o pleoapă soioasă, apoi se închise la loc.

– Uită-te la mine! Îl lovi uşor în piept. Dacă ieşi de acolo, îţi dau cinci dolari.

Gura lui se mişcă şi scoase un hârâit gutural, însoţit de un firicel de salivă.

– Pleacă de aici!

Mirosul o făcu să lăcrimeze.

– De ce trebuia să te bagi tocmai azi sub maşina mea? Şi de ce maşina mea? De ce nu maşina domnului Bronicki?

Domnul Bronicki locuia peste drum, iar după ce se pensionase, îşi pierdea timpul născocind noi moduri prin care să o înnebunească pe Annabelle. Timpul trecea, iar pe ea o cuprindea panica.

– Vrei să faci sex? Dacă ieşi de acolo, putem să vorbim despre asta.

Mai multă salivă şi un sforăit urât mirositor. Nu mai era nici o speranţă. Se ridică repede şi fugi spre casă. Zece minute mai târziu, reuşi să îl ademenească afară cu o cu­tie de bere deschisă. Nu era cel mai bun moment al ei.

Când reuşi să-l scoată pe Sherman de pe alee pe stradă, îi rămăseseră doar douăzeci şi unu de minute ca să traverseze traficul spre Loop şi să găsească un loc de parcare. Picioarele îi erau pline de praf, bluza îi era mototolită şi îşi rupsese o unghie când deschisese cutia de bere. Cele două kilograme acumulate de silueta ei firavă de la moartea Nanei parcă nu mai păreau o problemă aşa de mare.

10.39. Nu putea să rişte şi să o ia spre blocajul din trafic provocat de lucrările de pe Kennedy Expressway, aşa că tăie drumul spre Division. În oglinda retrovizoare, văzu că altă buclă se eliberă din părul ei dat cu fixativ, iar transpiraţia îi strălucea pe frunte. Ocoli spre Halsted ca să evite alte drumuri în lucru. În timp ce conducea maşina masivă ca un tanc, îşi şterse picioarele murdare cu un şerveţel umed pe care îl luase repede din bucătărie. De ce nu condusese Nana o Honda Civic mică şi drăguţă în locul monstrului coleric şi verde care consuma combustibil în exces? La aproape un metru şaizeci înălţime, Annabelle trebuia să stea pe o pernă ca să vadă deasupra volanului. Nana nu se complicase cu perna, dar abia îl condusese.

După vreo doisprezece ani de funcţionare, Sherman încă nu înregistrase 60 000 de kilometri la bord.

Un taxi îi tăie calea. Apăsă pe claxon şi un firicel de transpiraţie i se prelinse printre sâni. Aruncă o privire spre ceas. 10.50. Încercă să îşi amintească dacă se dăduse cu deodorant după ce făcuse duş. Bineînţeles că se dăduse. Întotdeauna folosea deodorant. Ridică braţul ca să se asigure, dar, chiar în timp ce mirosea, dădu într-o groapă şi se lovi cu gura în reverul galben, lăsând pe el o urmă de ruj roşiatic.

Scoase un urlet de disperare şi se întinse spre geanta de pe scaunul mare din dreapta, însă apucă doar să o vadă alunecând peste margine în Marele Canion de dede­subt. Semaforul din Halsted spre Chicago se făcu roşu. Părul i se lipi de ceafă, formând tot mai multe bucle rebele. Încercă să aplice respiraţia de yoga, dar fusese doar la un curs şi nu era eficientă. De ce îşi alesese Şoa­rece tocmai acea zi ca să intre în comă sub maşina ei, când era în joc viitorul ei financiar?

Se strecură prin Loop. Şi mai multe lucrări la drumurile din Chicago. Trecu de Daley Center. Nu avea timp să caute pe străzi, ca de obicei, până ce găsea un loc de parcare suficient de mare pentru Sherman. Aşa că se îndreptă spre prima parcare exagerat de scumpă pe care o găsi, aruncă portarului cheile maşinii şi plecă grăbită.

11.05. Nu era nevoie să intre în panică. Pur şi simplu, avea să explice povestea cu Şoarece. Sigur Pitonul urma să înţeleagă. Sau nu.

O pală de aer condiţionat o izbi când intră în holul clădirii înalte de birouri.

11.08. Liftul era uimitor de gol, şi Annabelle apăsă tare pe butonul care ducea la al paisprezecelea etaj.

„Nu-l lăsa să te intimideze! Pitonul se hrăneşte cu frică", îi spusese Molly la telefon.

Lui Molly îi era uşor să vorbească. Ea stătea acasă, avea un soţ fotbalist care arăta trăsnet, o carieră minunată şi doi copii adorabili.

Uşile se închiseră. Annabelle se zări în peretele din oglindă şi scoase un şuierat de spaimă. Costumul ei din mă­tase naturală se transformase într-o învălmăşeală de cute galbene, praful îi pătase fusta, iar urma de ruj de pe rever ieşea în evidenţă ca o lumină de Crăciun. Cel mai rău dintre toate era că părul ei se desprinsese buclă cu buclă, iar fixativul Aqua Net îl încărcase atât de tare, încât şuviţele desfăcute îi atârnau linse în jurul feţei, ca nişte arcuri de pat aruncate pe fereastra unei case închiriate şi lăsate să ruginească pe o alee.

De obicei, când era supărată din cauza înfăţişării ei – pe care chiar propria mamă o descria ca fiind doar drăguţă –, îşi amintea că era recunoscătoare pentru trăsăturile plăcute: doi ochi foarte frumoşi, de culoarea mierii, gene dese şi – în afară de câţiva pistrui – un ten catifelat. Dar nici un imbold de gândire pozitivă nu putea să considere imaginea care o privea din oglinda liftului altfel decât îngrozitoare. Se grăbi să dea câteva bucle după ureche şi să îşi netezească fusta, dar uşile liftului se deschiseră înainte să apuce să se aranjeze suficient.

11.09. În faţă văzu un perete de sticlă pe care era imprimat cu litere aurii Champion Sports Management. Se grăbi să traverseze coridorul acoperit cu mochetă şi intră pe o uşă care avea un mâner curbat din metal. În zona recepţiei, se aflau o canapea din piele şi scaune asortate, obiecte sportive de colecţie înrămate şi un televizor cu ecran mare, pe care rula în surdină un meci de baseball. Recepţionera avea părul scurt, de un cenuşiu metalic, şi o gură cu buze subţiri. Pe deasupra oche­larilor înguşti, cu rame albastre din metal, măsură cu privirea înfăţişarea dezordonată a lui Annabelle.

– Pot să vă ajut?

– Annabelle Granger. Am o întâlnire cu Pi… cu domnul Champion.

– Mă tem că aţi întârziat, domnişoară Granger.

– Numai zece minute.

– Numai zece minute avea domnul Champion disponibile în program pentru dumneavoastră.

Suspiciunile i se confirmau. Acceptase să o întâlnească doar pentru că insistase Molly, iar el nu voia să o supere pe soţia celui mai important client pe care îl avea. Annabelle aruncă o privire disperată spre ceasul de pe perete.

– De fapt, am întârziat doar nouă minute. Mai am un minut.

– Îmi pare rău, zise recepţionista, apoi se întoarse spre computer şi începu să tasteze.

– Un minut, insistă Annabelle. Doar atât cer.

– Nu pot să fac nimic.

Annabelle avea nevoie de această întâlnire şi chiar în acel moment. Se răsuci pe călcâie, apoi se repezi spre uşa din lemn de la capătul recepţiei.

– Domnişoară Granger!

Annabelle dădu buzna într-un coridor deschis, cu câte o pereche de birouri de o parte şi de alta, două dintre ele fiind ocupate de doi bărbaţi tineri şi masivi, îmbrăcaţi cu cămaşă şi cravată. Fără să îi bage în seamă, se îndreptă spre uşa impunătoare de mahon din centrul peretelui opus şi răsuci mânerul.

Biroul Pitonului avea culoarea banilor: pereţii văruiţi în culoarea jadului, covorul gros ca muşchiul şi mobilierul tapiţat în diferite nuanţe de verde, accentuat de pernuţe roşii. Tot felul de fotografii de prin ziare şi suvenire sportive erau agăţate în spatele canapelei, alături de un semn alb, brăzdat de rugină, pe care scria, cu litere mari şi negre, Beau Vista.

Foarte potrivit, din moment ce peretele mare şi for­mat din ferestre dădea spre lacul Michigan, aflat undeva în depărtare. Pitonul era aşezat la un birou lucios, în formă de U, pe un scaun cu spătar înalt şi întors spre pri­veliştea dinspre apă. Ea studie atentă un calculator foarte modern, un laptop mic, un BlackBerry şi o con­solă de telefon neagră şi sofisticată, care avea suficiente butoane care puteau ajuta la aterizarea unui avion de linie. O pereche de căşti zăcea abandonată lângă telefon, căci Pitonul vorbea direct la receptor.

– Banii din al treilea an sunt buni, dar nu în cazul în care renunţă la tine mai devreme, spuse el cu o voce puternică, aspră şi cu accent din vest. Ştiu că este un joc de noroc, dar, dacă semnezi pentru un an, putem apoi să jucăm liberi pe piaţă.

Ea zări o încheietură puternică şi bronzată, un ceas masiv şi degete lungi şi subţiri, răsucite în jurul receptorului.

– La urma urmei, este decizia ta, Jamal. Tot ce pot face este să te sfătuiesc.

Uşa se deschise brusc în spatele ei, iar recepţionera se năpusti înăuntru, iritată la culme, ca un papagal supărat.

– Îmi pare rău, Heath. M-a luat prin surprindere.

Pitonul se întoarse încet pe scaun, iar Annabelle se simţi de parcă primise o lovitură în stomac.

Avea maxilarul proeminent şi dur, iar înfăţişarea lui spunea povestea unui bărbat impertinent, care reuşise în viaţă prin propriile forţe – un necioplit care ratase şcoala bunelor maniere de câteva ori, dar reuşise să treacă examenul la a treia încercare. Avea părul des, culoarea lui bogată fiind o combinaţie între un portofel din piele şi o sticlă de bere. Avea nasul drept şi încrezător, sprâncene negre şi îndrăzneţe, una dintre ele fiind brăzdată spre capăt de o cicatrice subţire şi palidă. Linia fermă a gurii lui frumoase trăda intoleranţă la proşti, pasiune pentru munca susţinută, care se apropia de obsesie şi probabil – deşi se putea să fie doar în imaginaţia ei – hotărârea de a fi proprietarul unei cabane micuţe în apropiere de St. Tropez, înainte de 50 de ani.

Dacă nu ar fi existat o vagă asimetrie a trăsăturilor lui, ar fi fost insuportabil de splendid. În schimb, era pur şi simplu al naibii de chipeş. De ce avea nevoie un asemenea bărbat de o peţitoare?

În timp ce vorbea la telefon, îşi întoarse privirea spre ea. Ochii lui erau exact ca verdele unei hârtii de o sută de dolari, arsă pe margini cu flăcări de nemulţumire.

– Pentru asta mă plăteşti, Jamal. El măsură cu privirea înfăţişarea dezordonată a lui Annabelle şi se uită aspru spre recepţioneră. Vorbesc cu Ray în după-amiaza asta. Să ai grijă cu cabotinul acela! Şi spune-i lui Audette că îi mai trimit o ladă de Krug Grande Cuvée.

– Întâlnirea de la ora 11, îi spuse recepţionera când închise telefonul. I-am spus că a ajuns prea târziu ca să vă mai vadă.

El dădu deoparte un exemplar din Pro Football Weekly. Avea mâini mari, unghii curate şi tăiate îngrijit. Totuşi, nu era greu să ţi le imaginezi pătate de ulei de motor. Ea se uită atentă la cravata bleumarin, care probabil costa mai mult decât jumătate din toată ţinuta ei, şi la potrivirea perfectă cu cămaşa de un albastru-deschis, care sigur fusese special croită pentru el ca să-i cuprindă umerii laţi, înainte de a se îngusta spre talie.

– Se pare că nu prea ascultă. În timp ce se întoarse în scaun, cămaşa i se strânse pe pieptul impresionant, făcând-o pe Annabelle teribil de conştientă de o lecţie de biologie din liceu despre pitoni pe care şi-o mai amintea vag.

Pitonii înghiţeau prada cu totul. Şi începeau de la cap.

– Vreţi să chem paza? întrebă recepţionera.

El îşi întoarse privirea de prădător spre ea şi o lăsă pe Annabelle să îndure încă o lovitură de graţie. În ciuda efortului pe care el îl depusese pentru a se cizela, tot rămăsese ceva din scandalagiul din bar.

– Cred că mă descurc.

Annabelle fu străbătută de un fior sexual atât de nepotrivit, de nedorit, de nelalocul lui, încât se lovi de un scaun. Nu se simţea niciodată în cea mai bună formă când era în preajma bărbaţilor încrezători, iar nevoia absolută de a-l impresiona pe acest individ pretenţios o făcea să îşi blesteme în gând stângăcia, dar şi ţinuta şifonată şi părul de Meduza.

Molly îi spusese să fie agresivă. „El şi-a croit drum spre vârful piramidei cu fiecare client în parte. Agresivi­tatea brutală este singura emoţie pe care o înţelege Heath Champion." Dar Annabelle nu era o persoană agresivă din fire. Toată lumea – de la funcţionarii din bancă până la şoferii de taxi – profita de ea. Chiar cu o săptămână în urmă, ieşise învinsă din confruntarea cu copilul de nouă ani pe care îl găsise agăţat de Sherman. Până şi familia ei – mai ales familia ei – o făcea knockout.

Şi era sătulă. Sătulă să fie înţelegătoare, sătulă ca prea mulţi oameni să profite de pe urma ei, sătulă să se simtă o ratată. Dacă se retrăgea acum, unde se termina toată povestea? Întâlni ochii aceia verzi şi ştiu că venise vremea să scoată din adâncurile ei genele Granger şi să joace dur.

– Am avut un cadavru sub maşină.

Era aproape adevărat. Şoarece fusese greu ca un leş.

Din păcate, Pitonul nu păru impresionat, dar pro­babil fusese răspunzător pentru atâtea cadavre, că se plictisise de corpurile neînsufleţite. Ea trase adânc aer în piept.

– Toată birocraţia asta. M-a făcut să întârzii. Altfel, ajungeam la timp. Mai mult decât la timp. Sunt foarte responsabilă. Şi profesionistă. Apoi pur şi simplu rămase fără aer. Îmi permiteţi să mă aşez?

– Da.

– Mulţumesc.

Se cufundă în cel mai apropiat scaun.

– Dumneavoastră chiar nu ascultaţi, nu?

– Poftim?

El o privi lung, apoi îi făcu semn recepţionerei să plece.

– Pune-mi apelurile în aşteptare pentru cinci minute, Sylvia, mai puţin pe cele de la Phoebe Calebow. Femeia plecă, iar el scoase un oftat resemnat. Bănuiesc că sunteţi prietena lui Molly.

Până şi dinţii lui erau intimidanţi: puternici, pătraţi şi foarte albi.

– Colege de facultate.

El bătu cu degetele în birou.

– Nu vreau să fiu nepoliticos, dar trebuie să fiţi rapidă.

Pe cine credea că păcăleşte? Adora să fie nepo­liticos. Şi-l închipuia în facultate, atârnând peste fereastra de la dormitor vreun amărât de tocilar sau râzând în faţa vre­unei iubite plânse toată, eventual însărcinate. Ea se îndreptă de spate în scaun şi încercă să transmită încredere.

– Sunt Annabelle Granger de la Perfect pentru Tine.

– Peţitoarea.

El continuă să bată cu degetele în birou.

– Eu mă consider o mediatoare de căsătorii.

– Chiar aşa? O examină din nou atent cu ochii aceia de culoarea banilor. Molly mi-a spus că afacerea dumneavoastră se numeşte ceva de genul Myrna Peţitoarea.

Annabelle îşi amintise prea târziu că, în discuţiile ei cu Molly, uitase să clarifice exact acel detaliu.

– Căsătoriile Myrnei a fost afacerea începută de bunica mea, prin anii ’70. Ea a murit acum trei luni. De atunci, eu am modernizat totul şi am dat un nume nou firmei, care să reflecte filosofia noastră de serviciu personalizat adresat mai ales directorilor.

„Iartă-mă, Nana, dar trebuia s-o fac."

– Mai exact, cam cât de mare este compania asta a dumneavoastră?

Un telefon, un calculator, biroul cu dosarele vechi şi prăfuite ale Nanei şi ea.

– Este o firmă uşor de gestionat. Consider că, de fapt, cheia flexibilităţii este să rămâi cu un plan subţire. Apoi continuă grăbită: Chiar dacă a fost afacerea bunicii, eu sunt foarte bine pregătită să preiau frâiele conducerii.

Pregătirea ei includea o licenţă în teatru la North­western, pe care nu o folosise oficial niciodată, o scurtă perioadă petrecută la o firmă online care dăduse faliment, un parteneriat într-un magazin de cadouri falimen­­tat şi, mai recent, un post la o agenţie de ocupare a forţei de muncă, devenită şi ea victimă a economiei.

El se lăsă pe spate în scaun.

– O să trec la subiect ca să economisesc timp pentru amândoi. Am deja un contract semnat cu Portia Powers.

Annabelle era pregătită pentru o asemenea veste. Portia Powers, de la Power Matches, conducea cea mai exclusivistă agenţie de matrimoniale din Chicago. Îşi ridicase afacerea pe furnizarea serviciilor de peţit pentru directorii de top din oraş, preferând bărbaţii prea ocupaţi ca să-şi găsească singuri soţii-trofeu şi suficient de bogaţi ca să plătească onorariile ei exorbitante. Powers avea multe relaţii, era agresivă şi cunoscută pentru lipsa ei de scrupule, chiar dacă asta era o părere exprimată de concurenţă şi se putea prea bine să se bazeze pe pură invidie profesională. Cum Annabelle nu o cunoscuse niciodată, se abţinea de la judecăţi de valoare.

– Ştiu despre contract, dar asta nu înseamnă că nu puteţi să folosiţi şi Perfect pentru Tine.

El aruncă o privire spre butoanele care sclipeau pe telefon şi o linie verticală îi brăzdă fruntea.

– De ce m-aş deranja?

– Pentru că o să lucrez pentru dumneavoastră mai mult decât v-aţi putea imagina. Şi pentru că vă voi pre­zenta femei cu creier şi realizări, femei care să nu vă plic­tiseas­că după ce dispare din peisaj elementul de noutate.

El ridică o sprânceană.

– Mă cunoaşteţi bine, nu-i aşa?

– Domnule Champion… „Oare chiar era numele lui adevărat?" Este evident că sunteţi obişnuit să fiţi în preajma femeilor frumoase, şi sunt convinsă că aţi avut nesfârşit de multe ocazii ca să vă căsătoriţi cu una dintre ele. Dar nu aţi făcut-o. Asta îmi spune că vă doriţi ceva mai complex decât, pur şi simplu, o soţie frumoasă.

– Şi nu credeţi că pot să găsesc asta la Portia Powers?

Annabelle nu credea în discreditarea competitorilor ei, chiar dacă ştia că fotomodelele şi persoanele im­portante erau exact genul de femei pe care Portia urma să i le prezinte.

– Ştiu doar ce are de oferit Perfect pentru Tine şi cred că veţi fi impresionat.

– Abia dacă am timp de Power Matches, darămite să las pe altcineva să se amestece în treaba asta.

El se ridică de pe scaun. Era înalt, aşa că îi luă ceva timp.

Annabelle îi observase deja umerii laţi. Acum îi scrută restul corpului. Avea un trup subţire şi atletic. Dacă îţi plăceau bărbaţii care înotau în testosteron şi o viaţă sexuală periculoasă, el ar fi fost primul pe lista de apelare rapidă. Asta nu înseamnă că Annabelle se gândea la viaţa ei sexuală. Sau, cel puţin, nu se gândise atât timp cât el nu se ridicase.

El ocoli biroul şi îi întinse mâna.

– Bună încercare, Annabelle. Mulţumesc pentru ­timpul tău.

Nu voia să îi acorde o şansă. Nu intenţionase nicio­dată să facă mai mult decât să treacă prin toată povestea asta doar ca să o liniştească pe Molly. Annabelle se gân­di la energia pe care o consumase ca să ajungă acolo, la cei douăzeci de dolari pe care trebuia să îi dea ca să-l scoată pe Sherman din parcare, la tot efortul depus ca să afle totul despre băiatul ambiţios de la ţară, care avea 34 de ani şi se afla în faţa ei. Se gândise la spe­ranţele puse în acea întâlnire, la visurile ei de a face din Perfect pen­tru Tine o afacere unică şi de succes. Anii de frus­trare clocotiră înăuntrul ei, alimentaţi de decizii proaste, ghinion şi ocazii ratate.

Ea nu luă în seamă mâna întinsă şi se ridică brusc în picioare. Era cu cel puţin un cap mai înalt decât ea şi fu ne­voită să lase capul pe spate ca să-i întâlnească privirea.

– Mai ţii minte cum era să fii perdantul, domnule Champion, sau asta s-a întâmplat cu prea multă vreme în urmă? Mai ţii minte când aveai atâta nevoie să închei o afacere încât ai fi fost dispus la orice ca să se întâm­ple? Când ai fi străbătut ţara de la un cap la altul fără să dormi doar ca să te întâlneşti la micul dejun cu un candidat la premiul Heisman? Când ai fi petrecut ore în şir în parcarea de lângă terenul de joc al celor de la Bears, încercând să atragi atenţia unuia dintre veterani? Sau cum a fost atunci când ai sărit din pat, cu o febră galopantă, doar ca să scoţi din închisoare clientul altui impresar?

– Ţi-ai făcut temele.

El aruncă o privire nerăbdătoare spre butoanele care pâlpâiau pe consola de telefon, dar nu o dădu afară, aşa că Annabelle continuă:

– Când ţi-ai început cariera, jucători precum Kevin Tucker nu ţi-ar fi acordat nici măcar o oră dintr-o zi. Mai ţii minte cum a fost asta? Mai ţii minte când jur­naliştii nu te sunau pentru interviuri? Când nu erai în relaţii bune cu toată lumea din NFL?

– Dacă spun că mai ţin minte, pleci?

Se întinse să ia căştile care stăteau exact lângă consola de telefon. Ea îşi încleştă pumnii, în speranţa că avea să pară înflăcărată, nu smintită.

– Vreau doar o şansă. Aceeaşi şansă pe care ai avut-o tu atunci când Kevin şi-a concediat fostul impresar şi apoi şi-a pus încrederea într-un individ care vorbea repede şi se pricepea la sport şi care şi-a croit drum din­tr-un orăşel uitat de lume, din sudul Illinoisului, până la Facultatea de Drept de la Harvard.

El se întoarse pe scaun, cu o sprânceană întune­cată arcuită.

– Un copil din clasa de mijloc care juca fotbal pentru bursă, dar care se baza pe creierul lui ca să avanseze. Un tip pe care îl recomandau doar visurile măreţe şi o etică profesională solidă. Un tip care…

– Opreşte-te înainte să încep să plâng, spuse el sec.

– Doar dă-mi o şansă! Lasă-mă să organizez o întâlnire. Una singură. Dacă nu îţi place femeia pe care o aleg, nu te mai deranjez niciodată. Te rog. Fac orice!

Şi iată cum îi atrase atenţia. El împinse deoparte căştile, îşi sprijini capul de speteaza scaunului şi îşi frecă colţul gurii cu degetul mare.

– Orice?

Ea nu îi ocoli privirea lui scrutătoare.

– Orice este nevoie.

Ochii lui se avântară într-o incursiune calculată de la părul ciufulit şi roşcat spre gură, apoi coborî de-a lungul gâtului, până spre sâni.

– Ei bine, nu am făcut sex de ceva vreme.

Muşchii încordaţi ai gâtului lui Annabelle se relaxară. Pitonul râdea de ea.

– Atunci de ce să nu facem ceva în acest sens?

Ea îşi apucă geanta din imitaţie de piele şi scoase dosarul cu materialele pe care le terminase la ora 5 în acea dimineaţă.

– Asta o să-ţi dea mai multe detalii despre Perfect pentru Tine. Am inclus declaraţia noastră de intenţie, programul şi tarifele.

După ce se amuzase, el redevenise serios.

– Pe mine mă interesează rezultatele, nu declaraţiile de intenţie.

– Vei obţine şi rezultate.

– Vom vedea.

Ea trase nesigură aer în piept.

– Asta înseamnă că…

El ridică apoi căştile telefonului şi le puse în jurul gâtului, lăsând firul să atârne ca o coadă de şarpe de-a lungul cămăşii.

– Ai o singură şansă. Mâine-seară. Impresionează-mă cu cea mai bună candidată a ta.

– Serios? Lui Annabelle i se înmuiară genunchii. Da… Fantastic! Dar… trebuie să clarific exact ce anume cauţi.

– Hai să vedem cât de bună eşti. El ridică iar căştile. La 9, la Sienna, pe Clark Street. Ne prezinţi, dar să nu te gân­deşti să pleci. Rămâi la masă şi întreţii discuţia. Eu lucrez din greu la ce fac. N-am de gând să lucrez din greu şi pentru treaba asta.

– Vrei să rămân?

– Fix douăzeci de minute. Apoi, pleci cu ea de acolo.

– Douăzeci de minute? Nu crezi că o să i se pară pu­ţin… înjositor?

– Nu dacă e femeia potrivită. El afişă zâmbetul lui de băiat de la ţară. Şi ştii de ce, domnişoară Granger? Pentru că femeia potrivită o să fie mult prea dulce ca să se simtă jignită. Acum, fugi de aici cât încă ai norocul de partea ta.

Ea făcu întocmai.

Când se strecură în toaleta de la McDonald’s, Anna­belle nu mai tremura.

Se schimbă în pantaloni trei sferturi, un maiou şi sandale. Experienţa din ziua aceea îi confirmase fobia de-o viaţă pe care o avusese faţă de şerpi. Dar alte femei nu aveau să îl vadă pe Heath Champion în felul acesta. Era bogat, de succes şi superb, ceea ce îl făcea o partidă de vis, presupunând că nu le speria de moarte pe femeile cu care se întâlnea, ceea ce era o posibilitate demnă de luat în calcul. Tot ce trebuia să facă era să găsească femeia potrivită.

Îşi îndepărtă părul sălbatic de pe faţă şi îl prinse cu două agrafe. Purtase mereu părul scurt ca să-l ţină sub control, dar cârlionţii ei de zână o făceau să arate mai mult ca o studentă în anul I decât ca o profesionistă serioasă, aşa că strânsese din dinţi şi îi lăsase să crească. Deşi nu era prima dată când îşi dorea să fi avut 500 de dolari puşi deoparte ca să-şi îndrepte părul la salon, ea nici măcar nu putea să îşi plătească utilităţile.

Puse cerceii cu perle ai Nanei într-o cutie goală de la Altoids şi luă o înghiţitură de apă călduţă din una dintre sticlele de pe bancheta din spate a Shermanului. Îşi păstra maşina aprovizionată bine: gustări şi sticle de apă, haine de schimb, tampax şi cosmetice, noile ei broşuri şi cărţi de vizită, echipament de antrenament în caz că avea chef, ceea ce rareori se întâmpla; iar de curând, adăugase o cutie cu prezervative în cazul în care unul dintre noii ei clienţi manifesta vreo nevoie bruscă şi disperată, deşi nu putea să îşi închipuie că oameni precum Ernie Marks şi John Nager pot fi atât de impulsivi. Ernie era directorul unei şcoli generale, bun cu copiii, dar agitat în preajma femeilor mature, iar John ipohondrul nu ar fi făcut sex fără să îşi roage partenera să treacă mai întâi pe la clinica Mayo.

Un lucru era sigur. Lui Heath Champion nu trebuia să îi dea niciodată prezervative pentru situaţii de urgenţă. Un bărbat ca el era mereu pregătit.

Annabelle strâmbă din nas. Venise vremea să treacă peste antipatii. Ce dacă era arogant şi dictatorial, ca să nu mai vorbim că era prea bogat şi avea prea mult succes pentru valoarea lui? El era cheia viitorului ei financiar. Dacă îşi dorea ca Perfect pentru Tine să aibă succes ca serviciu specializat, de înaltă calitate, trebuia să îi găsească o soţie. De îndată ce se întâmpla asta, se ducea vestea, iar Perfect pentru Tine devenea cel mai tare serviciu din Chicago. Ceea ce, cu siguranţă, nu era acum, căci moştenirea afacerii bunicii însemnase şi moş­tenirea clienţilor ei. Chiar dacă Annabelle se străduia din răsputeri să onoreze amintirea Nanei, era timpul să meargă mai departe.

Se dădu cu săpun pe mâini şi se gândi la locul ei în lumea afacerilor. Serviciile matrimoniale erau oferite în varietăţi absolut uluitoare, iar apariţia serviciilor ieftine de întâlniri online obligase multe firme offline să se închidă, în vreme ce altele se grăbeau să găsească o nişă. Ofereau servicii de întâlniri romantice fulger, ieşiri la prânz şi călătorii aventuroase. Unele puneau în scenă doar cine pentru persoanele singure, altele îi serveau numai pe absolvenţii universităţilor prestigioase sau doar pe membrii anumitor confesiuni religioase. Câţiva norocoşi, precum Power Matches, se menţineau pe poziţie cu servicii pentru milionari, acceptând numai clienţi bărbaţi şi percepând tarife uriaşe pentru a li se prezenta femei frumoase.

Annabelle voia ca Perfect pentru Tine să se diferen­ţieze de toate celelalte. Îşi dorea ca numele ei să devină primul la care persoanele singure cu bani din Chicago, bărbaţi şi femei deopotrivă, să se gândească atunci când erau gata să înceapă o relaţie serioasă şi să îşi dea seama că serviciul personalizat de modă veche era cel mai bun pentru a o obţine. Avea deja câţiva clienţi – Ernie şi John erau cei mai recenţi –, dar nu suficienţi ca să obţină profit. Iar până când nu îi erau recunoscute acreditările, nu putea să perceapă tarife mai mari. Găsirea unei perechi pentru Heath Champion avea să atragă de la sine clienţi selecţi şi tarife mai mari. Dar de ce nu fusese în stare să îşi găsească singur o soţie?

Trebuia să se gândească mai târziu la asta pentru că era timpul să treacă la treabă. Avusese de gând să îşi petreacă după-amiaza patrulând prin zona cafenelelor din Loop, teren fertil pentru găsirea unor potenţiali clienţi, dar şi a partidelor posibile pentru cei pe care îi avea deja. Dar acela fusese planul înainte să ştie cât de repede trebuia să găsească o candidată cu care să îl im­presioneze pe Heath Champion.

Căldura încinsese asfaltul când se îndrepta spre parcarea în care se afla maşina ei.

Aerul mirosea a mâncare prăjită şi a gaze de eşapament. Chicago declarase prima zi de caniculă, deşi era abia luna iunie. Îşi îndesă costumul galben groaznic de mototolit într-un coş de gunoi ca să nu mai fie nevoite să se uite vreodată la el.

Când urcă în interiorul sufocant al maşinii, îi sună telefonul. Ţinu uşa deschisă ca să intre aer.

– Aici Annabelle.

– Annabelle, am veşti minunate!

Ea oftă şi îşi sprijini fruntea pe volanul fierbinte. Chiar acum, când se gândise că trecuse ce fusese mai rău.

– Bună, mamă.

– Tatăl tău a vorbit cu Doug acum o oră. Oficial, fratele tău este vicepreşedinte. L-au anunţat de dimineaţă.

– Doamne! E minunat!

Annabelle îşi exprimă încântarea debordantă, amestecată cu fericire şi satisfacţie radioasă, dar mama lovi din nou la ţintă.

– Bineînţeles că este minunat, i-o întoarse ea. Sincer, Annabelle, nu înţeleg de ce trebuie să fii aşa de invi­dioasă. Doug a muncit din greu ca să ajungă acolo unde este. Nimeni nu i-a dat nimic.

Cu excepţia unor părinţi care îl adorau, a educaţiei într-o universitate de prim rang şi a unui cadou generos în bani la finalul studiilor care să-l ajute să meargă mai departe.

Exact aceleaşi lucruri care îi fuseseră dăruite şi lui Annabelle.

– Are doar 35 de ani şi deja este vicepreşedintele uneia dintre cele mai importante firme de contabilitate din California de Sud, continuă Kate Granger.

– Este extraordinar! exclamă Annabelle şi ridică repede capul de pe volanul fierbinte ca să nu îi rămână pe frun­te semnul lui Cain.

– Candace dă o petrecere la piscină săptămâna viitoare pentru a sărbători promovarea lui Doug. Se aşteaptă să vină şi Johnny Depp.

Dintr-un motiv sau altul, Annabelle nu reuşi să şi-l închipuie pe Johnny Depp apărând la una dintre petrecerile la piscină ale cumnatei ei, dar nu era atât de fraieră încât să îşi mai exprime scepticismul.

– Uau! Impresionant.

– Candace încearcă să se aleagă o temă – Pacificul de Sud sau western.

– Este o gazdă atât de bună, încât sunt sigură că, orice va alege, va fi perfect.

Abilităţile parapsihologice ale lui Kate Granger erau vrednice de propriul său număr verde, unul dintre cele care începeau cu 0800.

– Annabelle, trebuie să încerci mai mult să treci peste duşmănia ta faţă de Candace. Nimic nu e mai important decât familia. Doug o adoră. Cu toţii o adorăm. Şi este o mamă minunată.

Mărgele de transpiraţie i se formau pe linia părului.

– Cum merge învăţarea cu oliţa a lui Jamison?

Nu Jimmy, Jim sau vreo altă variantă a numelui. Doar Jamison.

– Este atât de deştept! E doar o chestiune de timp. Re­cunosc că eram sceptică în privinţa acelor casete educative, dar, uite, la doar trei ani, are un vocabular uimitor!

– Mai spune tâmpitule?

– Să ştii că nu e amuzant.

Pe vremuri, când mama ei avea simţul umorului, ar fi fost amuzant, dar, la 62 de ani, Kate Granger nu se împăca prea bine cu viaţa la pensie. Chiar dacă ea şi tatăl lui Annabelle cumpăraseră o casă extraordinară cu vedere la ocean în Naples, Florida, lui Kate îi lipsea St. Louis. Neobosită şi plictisită, toată energia