Lasa-ma sa te iubesc

capitolul 1

Modalităţile stupide prin care se amăgeau oamenii, contrar raţiunii şi judecăţii lor, încetaseră de mult să-l surprindă pe Nathaniel Stokes.

De exemplu, nu i se părea că o întâlnire bine documentată în mijlocul Hyde Park, în toiul zilei, era discretă. Nici nu s-ar fi gândit că o enormă pălărie galbenă şi o mantie nefiresc de greoaie puteau trece neobservate, dar, oricum, nu aranjase el întâlnirea. Onoarea îi aparţinea feţei prelungi şi sprâncenelor triunghiulare de sub pălărie. Şi degetelor cu mănuşi negre ieşind pe geamul enormei trăsuri negre, care îl invitau să vină mai aproape, asemenea unor păianjeni. Ah, foarte subtil!

Desigur, îşi luase propriile măsuri de precauţie pentru a se asigura că locuitorii Londrei, în general, şi cei din Mayfair, în special, vedeau exact imaginea pe care şi-o dorea el. Prin urmare, în timp ce descălecă de pe Blue, armăsarul lui de un cenuşiu-închis, îşi aranjă ochelarii pe care îi purta pe podul nasului şi scoase bastonul de abanos din tocul la modă aflat în şa.

Nu avea nevoie nici de una, nici de cealaltă, dar îi trebuiau amândouă. Sau mai degrabă erau necesare pentru genul lui de îndeletnicire, pe care o învăţase printr-o observare atentă, un anumit aer distrat şi seriozitate demnă de încredere. Ochelarii realizau asta cu un efort minim, în timp ce bastonul îl făcea să pară inofensiv, mai ales când era însoţit de un uşor şchiopătat provocat de un nasture îndesat în gheata stângă. Nimeni nu trebuia să vadă floreta foarte ascuţită din interiorul lemnului de abanos, dar el ştia că se afla acolo. Şi ştia cum să o folosească.

– Lord Westfall, şopti femeia de sub pălărie, ascunzându-se în cotloanele umbrite ale trăsurii, te rog să mi te alături.

În plus, era vorba şi de deghizarea lui. Lui Nate i se părea ironic că oamenii cu sânge albastru din Mayfair îl consideraseră vrednic să le asculte cele mai întune­cate secrete numai după ce devenise conte de Westfall – nu pentru că titlul nu era în mod legitim al lui, după cum susţinuse o armată de avocaţi, ci din cauza că, dintre toate deghizările afişate vreodată, cea de aristocrat i se potrivea cel mai puţin. Şi părea să fie singura pe care nu putea să o scoată şi să o îndese în dulap la sfârşitul zilei.

Protejându-şi piciorul stâng, urcă în trăsură şi închise portiera după el.

– Eşti sigură că reputaţia ta este în siguranţă cu mine, Lady Allister? întrebă el cu un zâmbet, scoţându-şi pălăria de castor de un albastru-închis şi aşezând-o lângă el, pe bancheta elegantă de piele.

Vicontesa văduvă chicoti, cu o îmbujorare în obrajii palizi.

– La vârsta mea, o să-mi asum riscul, răspunse ea, continuând pe acelaşi ton scăzut de complicitate pe care îl folosise la fiecare dintre cele şase discuţii pe care le avuseseră. Ai avut succes?

Nate încuviinţă din cap, căutând în buzunarul greşit de la haină, apoi în cel corect ca să scoată o broşă veche din fildeş cu margini aurite. Gravura era destul de delicată, cu silueta unei tinere doamne cu un chip alungit şi părul ondulat prins într-un coc în creştetul capului.

– Te las pe tine să decizi dacă vrei să afli unde am găsit-o, spuse el şi o întinse spre degetele înmănuşate în negru ale lui Lady Allister.

– Oh, Dumnezeule! spuse ea, privind lung broşa înainte să-şi strângă degetele în jurul ei şi să o ţină la piept. Urăsc să fiu sentimentală, dar este singura imagine cu mine tânără care mi-a rămas. Focul mi-a răpit portretul pe care îl comandase tatăl meu. Pictat de însuşi Gainsborough, să ştii!

– Este o piesă superbă. Măiestria şi subiectul sunt remarcabile.

Părea să fie exact ce ea îşi dorea să audă. Cum el îşi petrecuse ultima săptămână analizând vreo cincizeci de obiecte, în timp ce căutase o broşă mică prin centrul Angliei, nu ştia cât de experimentat era ca să facă acea apreciere.

Ochii de un albastru-deschis se ridicară şi îi întâlniră pe ai lui.

– O să întreb doar atât: a fost vândută din averea fiului meu sau a fost furată?

El descoperise răspunsul la acea întrebare puţin mai devreme. Datoriile la jocurile de noroc şi un stil de viaţă extravagant îl lăsaseră pe actualul viconte de Allister cu mai puţine fonduri decât de dorit. În timp ce privi ochii umezi ai mamei îngrijorate a lui Allister, expresia i se concentră într-o încruntare.

– Furată, mă tem. Un grup de tâlhari tineri, care au fost deja duşi la judecată pentru fărădelegile lor.

Umerii femeii se coborâră.

– Deci este aşa cum a spus el. Femeia îşi drese glasul. Şi onorariul tău, Westfall? Cu siguranţă îl meriţi cu vârf şi îndesat.

– 25 de lire, aşa cum ne-am înţeles, milady.

– În schimbul efortului tău şi al discreţiei tale.

Şi iată din nou cuvântul acela, atât de rar rostit. Nu-şi putea imagina că îi păsa cuiva cât negru sub unghie dacă Lord Allister vânduse sau nu brăţara mamei lui, dar femeia se convinsese că întreaga reputaţie a familiei ei se baza pe tăcerea lui. Aşa să fie!

– Desigur.

Ea îi puse monedele în mână, apucându-i în treacăt degetele.

– Îţi mulţumesc, Lord Westfall.

Nate deschise portiera trăsurii.

– Şi eu îţi mulţumesc, Lady Allister. Apoi făcu o grimasă teatrală. Ah, pălăria mea!

Întinzându-se, îşi recuperă ultima piesă din costumaţie şi coborî.

El se dădu la o parte, în timp ce trăsura o luă din loc. Prima dată când un nobil îl rugase să găsească ceva, făcuse greşeala să acţioneze gratis. După ce aproape că declanşase un duel cu un amic, îşi dăduse seama de propria greşeală. Dacă nu cerea comision, însemna că un client – aşa cum ajunsese să-i numească – îi datora o favoare. Însemna că, indiferent cât de banală era fapta sau fărădelegea, el deţinea o parte din viaţa lor privată, din reputaţia lor. Plata pentru serviciile prestate îi făcea să fie chit. Şi astfel, indiferent dacă le cerea ceva în plus ori dacă plata era pe măsura muncii depuse sau a cheltuielii făcute în realitate, el stabilea un preţ, iar ei îl plăteau. Şi cu cât mai preţios era secretul pe care voiau să-l păstreze, cu atât mai mare era preţul pe care i-l plăteau.

Băgă banii în buzunar, luă bastonul şi îl încălecă pe Blue. Dacă bătrâna contesă văduvă credea sau nu povestea despre periplurile broşei, el îi spusese ce îşi dorise ea să audă. Uneori, acest lucru părea să fie mai important pentru clienţii lui decât recuperarea lucrului pierdut. Ceea ce însemna că în mintea lui se adunau tot mai multe minciuni, dar, după viaţa pe care o trăise şi poveştile pe care le spusese, unele adevăruri, care uneori curmaseră viaţa oamenilor, iar alteori schimbaseră în bine caracterul fiului, vărului sau unchiului cuiva, nu-i diminuaseră prestigiul.

Uşa de la intrare în reşedinţa Teryl se deschise în timp ce el urcă ultima treaptă.

– Bun venit acasă, milord! spuse Garvey cu o încuviinţare din cap, dându-se la o parte ca să-i permită să intre. Aveţi o scrisoare pe masa de pe coridor şi un musafir în salonul de zi.

Nate ridică scrisoarea şi rupse sigiliul.

– Cine a venit? îl întrebă pe majordom, în timp ce desfăcu biletul ca să-l citească.

În mod evident, fratele lui mai mic obţinuse o vacanţă forţată de la Oxford. Abia dacă aruncă o privire pe bilet; oricum nu era adevărat. Urma să afle adevărul din discuţia faţă în faţă cu Laurie.

– Domnul nu a spus, milord.

„Ah, încă unul dintre aceia." Încuviinţând din cap, Nate băgă scrisoarea într-un buzunar.

– Trimite nişte ceai, te rog. Şi o să fie nevoie să se pregătească o cameră de oaspeţi. Laurence vine mai devreme pentru sezon.

– Foarte bine, milord. O să fie minunat să-l avem din nou în preajmă pe stăpânul Laurence. Este foarte… plin de viaţă.

Nate nu era sigur că ar fi făcut aceeaşi descriere, dar nu avea de gând să piardă vremea dezbătând cu Garvey care erau termenii mai potriviţi – plin de viaţă şi admirabil sau plicticos şi complicat.

– Da, aşa e, spuse el, apoi îşi scoase mănuşile şi pălăria şi i le întinse majordomului care aştepta.

În general, prefera să ştie cu cine urma să discute înaintea unei întâlniri, dar, practic vorbind, acela era un lux. Iar la urma urmei, chiar îi plăcea întregul proces al descoperirii. Cu asta în minte, îşi puse la loc oche­larii, lovi podeaua cu bastonul şi deschise uşa salonului de zi.

Musafirul lui stătea în dreptul ferestrei din faţă, cu privirea aţintită spre stradă. Cu o rapiditate dobândită prin exerciţiu, dar şi din necesitate, Nate îl studie din cap până în picioare – cizme înalte lustruite, o haină de un verde-închis foarte elegantă şi fără nici o urmă de cută sau de încreţitură de-a lungul umerilor drepţi, un inel mare cu sigiliu pe mâna dreaptă, poziţia cu braţele încrucişate şi picioarele bine înfipte în podea. Părul blond şi tăiat scurt şi cea mai scurtă barbă pe care putea să o aibă o faţă. Un bărbat obişnuit să fie privit de oameni, unul cu destui bani ca să arate aşa cum îşi dorea.

– Bună ziua, rosti Nate şi închise uşa în urma lui.

Silueta se întoarse, ochii negri şi întunecaţi privindu-l cu aceeaşi seriozitate pe care tocmai o arătase el vizitatorului.

– Am auzit câteva lucruri despre tine, Westfall, spuse individul în cele din urmă, cu un accent din sud-vestul Angliei. Sunt adevărate?

– Este o discuţie foarte amplă, răspunse Nate pe cel bun ton rece şi nepăsător, uşor distrat. Ai vrea să dezvolţi?

– Bineînţeles. Cine sunt eu?

„Ah, un test!" În cel mai bun caz, îi cunoştea din vedere pe egalii lui. Date fiind vârsta musafirului, ţinuta şi modul de exprimare, ar fi zis că era fie vicontele de Delshire, fie, ţinând cont de aroganţa evidentă a bărbatului, marchizul de Ebberling. Totuşi, după felul în care individul venise la reşedinţa lui fără a da un nume şi după suspiciunea cu care cei mai mulţi clienţi îi tratau capacitatea de deducţie, Nate îl privi chiorâş şi îşi aranjă ochelarii.

– Deci ţi-ai pierdut memoria, domnule? Cunosc mulţi doctori competenţi. Am o slăbiciune pentru găsirea lucrurilor, dar a amintirilor cuiva… Hm, ar fi un demers interesant. Ba chiar fascinant.

– Nu contează asta. Sunt Ebberling – marchizul de Ebber­ling – şi vreau să apelez la serviciile tale.

Din când în când, se gândi Nate în treacăt în timp ce li se aduse ceaiul şi îi făcu semn lui Lord Ebberling să se aşeze, ar fi fost distractiv să fie surprins. Dar de genul de sur­­­priză plăcută, nu de una cu pistolul îndreptat spre el. De îndată ce lacheul plecă, îşi umplu o ceaşcă şi adăugă două bucăţele de zahăr.

– Atunci ce ai pierdut, Ebberling? întrebă el, observând că marchizul stătea perfect drept în centrul scaunului confortabil, cu greutatea în echilibru şi fără nici o urmă de şovăială în postură.

Din moment ce evitase o dată să fie împuşcat, întrucât observase că partenerul lui de cină ţinea un picior în jurul părţii laterale a scaunului, nu pe podeaua din faţa lui, Nate era atent la orice. Iar din ce îşi dădea seama, marchizul pierduse ceva valoros. Vital chiar. Şi nu era deloc fericit să caute ajutor pentru găsirea lui.

– Ce garanţie am pentru discreţia ta, Westfall? întrebă Lord Ebberling, ignorând ceaiul.

– Îmi place să găsesc lucruri. De fapt, nu mă interesează pentru ce şi de ce o fac. Şi întrucât doresc să mă ocup în continuare de pasiunea de a găsi lucruri, n-am de gând să trădez încrederea celui care mă angajează. Este de ajuns?

Pentru o clipă, marchizul îl privi lung.

– Presupun că trebuie să fie. Foarte bine atunci. În urmă cu cinci ani, soţia mea a angajat o tânără să lucreze ca guvernantă pentru fiul meu, George. Acum trei ani, un colier cu diamante foarte valoros a dispărut de pe măsuţa de toaletă a soţiei mele, împreună cu guvernanta.

– Un colier furat, spuse Nate cu o încuviinţare din cap. Se plictisise un pic de vânătoarea de bijuterii pierdute, dar înalta societate din Londra părea să aibă degete alunecoase. Cred că mă pot descurca.

– Asta nu e tot, se împotrivi marchizul, aplecându-se câţiva centimetri. În după-amiaza în care a dispărut domnişoara Newbury, soţia mea a fost ucisă într-un accident de călărie. El îşi drese glasul. De fapt, calul s-a întors la grajd fără Katherine, şi toată lumea a plecat în căutarea ei. Am găsit-o într-un şanţ, cu gâtul rupt. Abia mai târziu mi-am dat seama că domnişoara Newbury nu se aflase printre căutători. Când m-am întors acasă, lucrurile ei dispăruseră împreună cu colierul şi cu fata însăşi.

– Aşadar, crezi că domnişoara Newbury a ucis-o pe Lady Ebberling? întrebă încet Nate, studiindu-şi foarte atent clientul.

Mâini încleştate, maxilar încordat, ochi mijiţi – furie. O furie profundă pentru că guvernanta scăpase fără să plătească pentru fărădelegile ei.

– Doctorul a declarat căzătura lui Katherine ca fiind un posibil accident. Ce cred eu este că s-a întâmplat ceva imprevizibil. Probabil Katherine a văzut-o pe domnişoara Newbury cu bijuteria sau… nu ştiu. Dar, dacă poţi să găseşti colierul de diamante, atunci o să dai şi de Rachel Newbury. Iar eu aş plăti 3 000 de lire pentru recuperarea uneia sau a alteia.

În urmă cu patru ani, salariul anual primit de Nate din partea Coroanei fusese de 300 de lire. În prezent, în calitate de conte de Westfall, venitul lui anual era în jur de 8 000 de lire. În teorie, desigur, bărbatul ar fi plătit toată suma pentru a-l găsi pe ucigaşul soţiei lui. Dar spera ca bărbatul pe care îl angaja să nu accepte o asemenea ofertă.

– Milord, 3 000…

– Şi alte 5 000 de lire dacă o aduci la mine şi-mi permiţi să contactez eu autorităţile.

Pentru Nate, atât comentariul, cât şi valoarea sumei oferite spuneau totul. Ebberling îşi dorea foarte mult să o găsească pe acea femeie, iar când avea să o facă, probabil domnişoara Newbury nu avea să mai ajungă niciodată la autorităţi. Dar, dacă Nathaniel avea de gând să facă mofturi, ratase ocazia cu foarte mult timp în urmă. Ştia foarte bine că femeile erau capabile să devină depravate şi criminale. În multe privinţe, erau mai periculoase decât bărbaţii – cine le-ar fi suspectat de asemenea fapte respingătoare?

Dincolo de discuţia privind moralitatea chestiunii, era fascinat de ideea de a pleca pe urmele cuiva care dispăruse în neant cu trei ani în urmă. Pentru numele lui Dumnezeu, i-ar fi prins bine o afurisită de provocare! În unele dimineţi, se trezea simţindu-şi mintea plictisită peste măsură.

– Pot să întreb de ce ai decis să te aventurezi în povestea asta acum? spuse el, aranjându-şi ochelarii aşa cum făcea când voia să nu pară deloc ameninţător. Au trecut trei ani, după cum ai spus.

– Am avut răbdare foarte mult timp, răspunse Ebber­ling, aşteptând ca poliţiştii şi magistraţii locali să-şi facă treaba. Dar acum mi-am făcut planuri să mă recăsătoresc. Iar ideea că femeia care ar putea avea de-a face cu moartea lui Katherine – şi care a furat de la mine şi mi-a înşelat încrederea – se află încă undeva prin lume, poate aşteptând să ne facă din nou rău mie şi familiei mele, este de nesuportat. Nu vreau să mă mai simt ameninţat.

Părea un răspuns la fel de bun ca oricare altul.

– O să am nevoie de orice informaţie pe care mi-o poţi oferi despre această Rachel Newbury. Vârsta, înfăţişarea, originea, educaţia, unde s-a născut – oricare dintre detaliile acestea ar putea fi cheia descoperirii locului unde se află, zise el după o clipă. Şi de detaliile legate de colier.

Ebberling încuviinţă din cap.

– Soţia mea a angajat-o, fireşte, dar cred că vârsta ei actuală ar trebui să fie între 23 şi 25 de ani. Era o femeie înaltă, cam cu nasul pe sus, de parcă se credea mai deşteaptă decât oricine altcineva. Avea ochii căprui, părul blond, care părea să se onduleze în toate direcţiile, cu toate că întotdeauna îl purta într-un coc perfect la ceafă. Destul de drăguţă, presupun, şi foarte cuviincioasă. Şi îmi amintesc că avea o slăbiciune pentru căpşune şi îi plăcea să călărească. Şi să citească. Avea întotdeauna o carte în mână.

Ridicându-se, Nate se îndreptă spre birou şi scoase o foaie de hârtie.

– Mă pricep la desenat, spuse el, apoi luă un creion şi se aşeză din nou. O să încerc să-i schiţez portretul dacă o să-mi dai indicaţiile necesare.

– Excelent, răspunse marchizul, întinzându-se, în sfârşit, spre ceaşca de ceai. Rycott a spus că eşti omul po­trivit pentru slujba asta.

Auzul numelui îl făcu să tresară.

– Rycott? repetă el şi se întoarse spre noul lui client. Îl cunoşti pe Jack?

– Vrei să întrebi dacă ştiu că l-ai servit pe Wellington ca spion? răspunse Ebberling, umplându-şi ceaşca şi apropiindu-se de birou. Am legăturile mele. Am cerut pe cineva care să poată îndeplini sarcina asta cu succes. Jack Rycott a spus că tu ai fi acela. Şi n-am văzut sau auzit ceva spus de tine care să mă facă să mă îndoiesc de opinia lui. El făcu un gest spre hârtie. O faţă ovală, din câte îmi amintesc.

– Ţi-a spus Rycott că am lucrat pentru Wellington? întrebă Nate, lăsând jos creionul şi apelând la ultima fărâmă de voinţă pe care o avea ca să nu-l doboare pe marchiz şi să nu-l reducă definitiv la tăcere înainte să apuce să-şi dea drumul la limbă de faţă cu altcineva. Mă îndoiesc de asta.

– Ei bine, nu a spus-o direct. De fapt, mi-a spus că a auzit că noului conte de Westfall îi place să găsească pisici pierdute. Apoi a adăugat: „Habar n-am de ce ar trece un bărbat de la lei la pisici, dar asta e. O să facă treaba pentru tine. Şi ceva în plus". Când eu am dedus restul, el nu a negat.

Asta chiar părea replica lui Jack Rycott.

– Atunci, nu o să neg nici eu, spuse Nate, însă o să precizez că l-am sfătuit pe Wellington în timpul războiului. Este o mare diferenţă între a urmări un leu şi a intra cu unul într-o cuşcă. Oricum părea credibil, se gândi el. Pisicile – şi femeile – sunt, din experienţa mea, mult mai uşor de controlat.

Şi având în vedere ce credea marchizul de Ebberling că ştia, cu cât Nate o găsea mai repede pe acea femeie şi termina cu povestea aceea, cu atât mai bine. Apoi putea să se ducă la Brighton ca să aibă o mică discuţie cu fostul lui camarad şi să-i aducă aminte colonelului Rycott cât de puţin aprecia faptul de a fi bârfit. Sau măcar menţionat. El găsise, prinsese şi ucisese partea lui de lei. Mai mult decât partea lui, în opinia francezilor. Iar acum pisicile, femeile şi ocazionalele bijuterii pierdute i se potriveau de minune.

De îndată ce marchizul fu mulţumit că desenul o reprezenta cu precizie pe domnişoara Rachel Newbury – sau, în orice caz, imaginea ei din urmă cu trei ani –, îi întinse un teanc frumuşel din suma convenită, alături atât de adresa lui din Londra, cât şi cea de la conacul Ebberling din Shropshire. Nate se lăsă pe spate şi studie portretul schiţat în creion. Era frumoasă cu acea bărbie ridicată pe care o descrisese Ebberling. De fapt, putea să fie oricine şi să locuiască oriunde în Anglia. Totuşi, dată fiind bănuiala că nu îşi dorea să fie găsită, el nu găsise niciodată un loc mai bun în care să se piardă cineva decât străzile aglomerate ale Londrei.

O străină într-un sat mic ar fi fost remarcată. Oamenii ar fi pus întrebări. Rachel Newbury n-ar fi vrut să le răspundă la întrebări şi nici să fie ţinută minte. Poate se putea angaja pe un post liniştit, neînsemnat, unde era puţin probabil să întâlnească pe cineva din viaţa ei anterioară – de exemplu, croitoreasă sau ajutor de brutar, ajutor de vânzător sau chiar doamna de companie a unei lady în vârstă.

Păr bălai, ochi căprui, arogantă şi foarte inteligentă. Nu era prea mult pentru a începe. Dar el găsise oameni în Europa în mijlocul unui război. Povestea aceea fusese o chestiune de viaţă şi moarte, de securitate pentru Anglia. Povestea aceasta avea să fie distractivă.

În clipa în care Lord Ebberling plecă, Nathaniel îşi chemă valetul.

– Franks, adu-mi sacul din mansardă. O să călătoresc puţin.

Valetul strâmbă din nasul lui lung.

– Milord? Cât timp o să fiţi plecat? Nu se poate să împachetez într-un sac atât de mic hainele potrivite şi obiectele de toaletă. Permiteţi-mi să vă aduc o valiză potrivită.

– O valiză nu se poate prinde în şa, răspunse Natha­niel, hainele sufocante de conte începând să-l strângă din nou – nu că i s-ar fi potrivit vreodată prea bine.

Pentru numele lui Dumnezeu, până în urmă cu doi ani, practic trăise cu un sac atârnat de şa, achiziţionând lucrurile necesare şi descotorosindu-se de ele de îndată ce nu-i mai erau de folos. Totuşi, un aristocrat nu şterpelea cămăşi de pe sârmele cu rufe.

– Vă rog să vă mai gândiţi, milord. Oriunde vă duceţi, o să aveţi nevoie de cămăşi călcate şi de lavaliere scrobite. O să…

– Bine. Înjurând în şoaptă, Nathaniel îi făcu servitorului semn spre uşă. O valiză mică. Şi spune-i lui Garvey că o să iau faetonul. Spre Shropshire şi împrejurimile sale, din moment ce acum trebuie să informez lumea de sosirile şi plecările mele.

După expresia lui, Franks nu prea ştia ce să răspundă la replica lui, dar Nate nu avea chef să dea explicaţii. Îşi făcuse datoria faţă de Coroană, iar acum îşi făcea datoria faţă de familie preluând titlul pe care vărul lui, Gerard, i-l lăsase după ce căzuse dintr-o barcă în Lake District. Ceea ce încă îl mulţumea era dorinţa de a face din nou ceva pe placul lui, ceva pentru curiozitatea şi interesul propriu. Iar în clipa aceea, îl mulţumea să călărească – nu, să conducă faetonul – spre Shropshire şi satele învecinate ca să dea de urma domnişoarei Rachel Newbury. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, avea de gând să o găsească!

capitolul 2

Baia era cea mai simplă încăpere de la clubul Tantal. Chiar şi bucătăria avea diverse vase şi tigăi vechi aliniate pe pereţi. Dar baia avea doar un scaun de lemn, un dulăpior pentru prosoape şi săpunuri şi o cadă de bronz în mijloc. O fereastră mică dădea spre aleea trăsurilor, dar după ce câţiva bărbaţi fuseseră surprinşi încercând să se uite înăuntru, fereastra fusese ridicată atât de sus, încât acum dădea spre cer.

Ţinând cont de reputaţia clubului Tantal de a angaja femei frumoase şi inaccesibile, Emily Portsman era cumva surprinsă că fereastra nu fusese astupată în întregime. Credea că era vorba despre fascinaţia de a fi inaccesibil. Dar, după cum îşi dăduse seama de mai multe ori în ultimii trei ani, explicaţia aceea nu era întru totul adevărată.

Ca de obicei, duminica şi joia, Emily era ultima care folosea baia. Cum ea stabilea programul, îi era mai uşor. Deja apa călduţă devenise rece şi neplăcută, dar îi fusese de folos. Iar ea avea nevoie de timpul suplimentar de care se putea bucura ultima persoană de pe listă. Nu pentru că simţea nevoia să se spele temeinic; de fapt, ieşise din cadă cu aproape o oră în urmă.

În clipa aceea, stătea pe scaunul simplu de lemn de lângă cadă, cu un halat călduros din lână înfăşurat în jurul ei şi cu cel mai recent roman gotic de groază deschis pe genunchi. Vărul scoţian prezenta un complot atât de complicat încât nu înţelegea ce se întâmpla cu adevărat. Trecuse de bariera imposibilului în urmă cu cinci capitole, dar continua să o distreze. Şi tocmai aceea era ideea.

În cele din urmă, ceasul mic, de mâna a doua, aşezat pe dulap bătu ora trei, iar ea lăsă cartea deoparte şi se ridică. Îndreptându-se din nou spre apa rece, îngenunche lângă cada de bronz şi, fără să se mai gândească, îşi scufundă capul. Imediat apa se făcu roşie-maronie, culoarea împrăştiindu-se de la firele ei lungi de păr, până ce toată cada căpătă nuanţa unui ceai slab. Emily îşi trecu degetele prin părul ciufulit, clătind bine, apoi se întinse după prosopul maroniu pe care îl folosea întotdeauna şi îl înfăşură strâns în jurul cascadei de şuviţe ude.

Imediat, se duse la bolul cu apă curată pe care îl pusese deoparte şi îşi spălă cu grijă mâinile cu cel mai aspru săpun pe care reuşise să-l găsească. Nu avea nici un sens să treacă prin toată corvoada aceea de două ori pe săptămână şi apoi să-şi lase degetele pătate cu maroniul care să o dea de gol. Aşezându-se din nou pe scaun, îşi şterse părul, apoi îl pieptănă până când deveni neted şi lucios. Trebuia să aştepte să se usuce înainte să-l îndrepte cu fierul – doar o dată făcuse greşeala de a pune metalul pe păr cât încă era ud şi fusese obligată să poarte un turban de matroană timp de o săptămână, până când nuanţa de verde se decolorase.

Acum, după ce pasta groasă de henna, ceai şi suc de lămâie fusese îndepărtată, avea un păr cu o nuanţă drăguţă, chiar dacă nu ieşea în evidenţă, de culoarea întunecată a castanei. Era culoarea unui cal sur, după cum spusese o dată una dintre prietenele ei apropiate. Cu siguranţă, nu era ceva despre care să se scrie un poem, dar exact asta îşi dorea.

Uşa zăngăni din ţâţâni, iar ea tresări.

– Aproape că am terminat, strigă ea, apoi se întinse să-şi ia cămăşuţa şi şi-o trase peste cap.

– Sunt Jenny, spuse o voce de femeie cu un accent franţuzesc. Am noua rochie pe care ai comandat-o la Gaston.

Emily aruncă o privire spre apa de culoarea ceaiului, apoi se duse tiptil cu picioarele goale să descuie uşa şi o deschise.

– Ştii că n-am comandat o rochie nouă la Gaston, spuse ea cu o voce joasă, permiţându-i femeii majordom a clubului să intre în baie, apoi închise din nou uşa.

Genevieve Martine, cu părul ei blond strâns bine într-un coc, care vorbea mai degrabă ca o guvernantă decât ca a doua persoană importantă dintr-un club exclusivist şi absolut neconvenţional pentru bărbaţi, ridică din umeri.

– A sunat plauzibil, nu-i aşa? Nu că aş crede că i-ar păsa cuiva să audă că îţi vopseşti părul, Emily.

– Este o chestiune de mândrie, minţi Emily cu o urmă de zâmbet. Nu avem toate un păr auriu absolut splendid.

Îşi pipăi vârfurile aproape uscate.

– Hm…

De fapt, ar fi preferat chiar un castaniu banal, dar henna avea tendinţa să transforme totul în roşu înainte să devină castaniu. Ceaiul şi sucul de lămâie ajutau, dar ca părul ei să nu-şi schimbe culoarea în fiecare zi, trebuia să aplice colorantul de două ori pe săptămână.

– Deci există vreun motiv pentru care ai vrut să intri aici? Apa de baie nu mai este caldă de vreo oră.

– M-am gândit că aş putea să te ajut să cari găleţile şi să le goleşti, răspunse Jenny, din moment ce o să supraveghezi cina peste o oră.

Emily clipi.

– Am făcut deja programul. Tu supraveghezi cina din seara asta.

– Supravegheam, se împotrivi Jenny. Acum m-am oferit să vorbesc la o întâlnire pentru femeile care doresc să aibă propriile afaceri.

– Dar…

– Da, ştiu. Nu deţin eu clubul Tantal. Diane îl deţine. Ea m-a rugat să particip, fiindcă nu vrea să meargă. Jenny făcu o grimasă. Şi eu aş refuza, dar femeile care îşi închipuie că deţin propriile afaceri sunt cele care îşi permit să parieze aici în seratele dedicate