Sarutul unui inger

Kiss an Angel

Susan Elizabeth Phillips

Copyright © 1996 Susan Elizabeth Phillips

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777

e-mail: [email protected]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Sărutul unui înger

Susan Elizabeth Phillips

Copyright © 2016 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Adriana Marcu

Corector: Georgiana Enache

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

phillips, susan elizabeth

Sărutul unui înger / Susan Elizabeth Phillips;

trad.: Graal Soft – Bucureşti: Litera, 2016

ISBN 978-606-33-0311-1

ISBN 978-606-073-246-4

I. Soft, Graal (trad.)

821.111(73)-31=135. 1

Aceştia sunt îngerii mei speciali, femeile care s-au implicat îndeaproape în munca mea în diverse momente ale carierei mele. Unele sunt scriitoare, altele sunt editori. Călăuzirea şi susţinerea de care m-am bucurat din partea fiecăreia dintre ele a însemnat enorm pentru mine. Iată-i în ordinea apariţiei în viaţa mea:

Claire Kiehl Lefkowitz

Rosanne Kohake

Maggie Lichota

Linda Barlow

Claire Zion

Jayne Ann Krentz

Meryl Sawyer

Carrie Feron

Dedic această carte vouă tuturor, femei re­mar­cabile, cu toată iubirea şi recunoştinţa mea.

(Şi noilor îngeri care de-abia acum încep să fâlfâie din aripi în viaţa mea… bine aţi venit!)

capitolul 1

Daisy Devereaux uitase numele mirelui ei.

– Eu, Theodosia, te iau pe tine…

Îşi prinse buza de jos între dinţi. Tatăl ei le făcuse cunoştinţă în urmă cu vreo câteva zile, în acea dimineaţă teribilă când se duseseră toţi trei să obţină licenţa de căsătorie, şi auzise numele abia atunci. Imediat după aceea bărbatul dispăruse, iar ea nu îl mai văzuse deloc până acum câteva minute, când coborâse scările duplexului din Central Park West al tatălui ei pentru a ajunge în sufragerie, unde avea loc acea ceremonie de nuntă improvizată, undeva la mijlocul dimineţii.

Tatăl ei stătea în spatele ei, iar Daisy aproape îl putea simţi vibrând de dezaprobare, dar dezaprobarea lui nu era deloc o noutate pentru ea. Fusese dezamăgit de ea chiar înainte de naşterea ei şi, oricât s-ar fi străduit, nu avea să reuşească vreodată să îl facă să se răzgândească.

Îndrăzni să îi arunce o privire piezişă mirelui pe care i-l cumpăraseră banii tatălui ei. Un armăsar chipeş. Un armăsar chipeş foarte înspăimântător cu înălţimea lui impresionantă, constituţia zveltă şi musculoasă şi ochii aceia siniştri de culoarea chihlimbarului. Mama ei l-ar fi adorat.

Când Lani Devereaux murise într-un incendiu pe un iaht, anul trecut, se aflase în braţele unei vedete rock de douăzeci şi patru de ani. Daisy ajunsese în sfârşit în punctul în care putea să se gândească la mama ei fără durere şi îşi zâmbi în sinea ei când îşi dădu seama că bărbatul care se afla în acel moment lângă ea ar fi fost prea bătrân pentru mama ei. Părea să aibă puţin peste treizeci de ani, iar Lani de regulă nu mersese mai sus de douăzeci şi nouă.

Părul îi era atât de închis încât era aproape negru, iar trăsăturile fin sculptate i-ar fi făcut faţa prea frumoasă dacă nu ar fi avut acea bărbie puternică, fără a mai vorbi de încruntarea intimidantă de pe chipul lui. Bărbaţii atât de brutal de atrăgători fuseseră pe gustul lui Lani, dar Daisy prefera genul mai în vârstă şi mai conservator. Nu pentru prima dată de când începuse ceremonia, îşi dori ca tatăl ei să fi ales pe cineva mai puţin intimidant.

Încercă să îşi calmeze emoţiile amintindu-şi că nu avea să fie nevoită să petreacă mai mult de câteva ore în compania noului ei soţ. Imediat ce avea ocazia să îi împărtăşească planul ei, toate acestea aveau să se sfârşească. Din nefericire, planul ei presupunea şi să încalce jurămintele sacre de căsătorie pe care tocmai se pregătea să le facă, şi cum nu era genul de persoană care să facă un jurământ cu inima uşoară – în special unul de căsătorie – bănuia că remuşcările stârnite de conştiinţa ei provocaseră acest blocaj de memorie.

Începu din nou, sperând că numele avea să străpungă cumva bariera din mintea ei.

– Eu, Theodosia, te iau pe tine…

Vocea i se stinse din nou.

Mirele nici măcar nu catadicsi să îi arunce o privire, cu atât mai puţin să încerce să o ajute. Rămase cu privirea aţintită în faţă, iar liniile necruţătoare ale profilului lui aspru îi stârniră furnicături pe piele. El tocmai îşi rostise propriile jurăminte, deci probabil că îşi pomenise numele, dar lipsa oricăror inflexiuni din vocea lui îi accentuase furtuna emoţională şi nu fusese atentă la nume.

– Alexander, scuipă tatăl ei din spate, iar Daisy îşi dădu seama din tonul vocii că scrâşnea din nou din dinţi.

Pentru un bărbat care fusese unul dintre cei mai de seamă diplomaţi ai Statelor Unite, în mod cert nu avea prea multă răbdare cu ea.

Îşi înfipse unghiile în palme şi îşi spuse că nu avea încotro.

– Eu, Theodosia… Înghiţi lacom aer. …te iau pe tine, Alexander… Trase din nou aer în piept. …de soţ în orice împrejurare, oricât de nefericită…

De-abia când o auzi pe mama ei vitregă, Amelia, icnind, îşi dădu seama ce spusese.

Armăsarul chipeş întoarse capul şi o privi de sus.

Arcui o sprânceană brunetă într-o expresie vag întrebătoare, ca şi cum nu ar fi fost sigur că o auzise bine. „Orice împrejurare oricât de nefericită." Umorul ei îşi spuse cuvântul şi îşi simţi colţurile gurii tremurându-i.

Sprâncenele lui se strânseră brusc într-o cută de încruntare, iar ochii lui adânciţi în orbite o priviră fără urmă de amuzament. În mod evident armăsarul nu avea aceeaşi problemă ca ea în a-şi controla râsul atât de nepotrivit la momentul acela.

Înăbuşindu-şi micul torent de isterie ce începuse să-i dea târcoale, merse mai departe fără a se corecta. Cel puţin acea parte din jurământul ei avea să fie sincer, căci în mod cert împrejurarea era una nefericită pentru ea. În momentul acela blocajul din mintea ei se risipi în sfârşit şi numele lui îi răsări brusc în minte. Markov. Alexander Markov. Era un alt rus din gaşca tatălui ei.

În calitate de fost ambasador în Uniunea Sovietică, tatăl ei, Max Petroff, avea legături strânse în comunitatea de ruşi, atât aici cât şi în străinătate. Pasiunea lui faţă de pământul natal al strămoşilor săi se reflecta chiar şi în decorul încăperii în care se aflau, cu pereţi zugrăviţi într-un albastru îndrăzneţ, atât de comun în arhitectura rezidenţială a Rusiei, în soba cu dale de teracotă galbene şi în covorul persan multicolor. În stânga ei, un dulap din lemn de nuc găzduia vaze de porţelan rusesc albastru cobalt, precum şi piese de cristal şi porţelan provenind din Fabrica Imperială din Sankt-Petersburg. Mobilierul era o combinaţie de art déco şi secolul optsprezece care reuşea cumva să se potrivească.

Mâna masivă a mirelui ei o ridică pe cea mult mai mică a ei, iar Daisy îi simţi forţa când acesta împinse o verighetă simplă de aur pe degetul ei.

– Theodosia, primeşte acest inel ca semn al iubirii şi fidelităţii mele, spuse el pe un ton sever, ce nu lăsa loc de compromisuri.

Daisy coborî ochii spre verigheta simplă, cuprinsă pe moment de confuzie. De când se ştia, visase la ceea ce mama ei, Lani, descrisese drept „o fantezie burgheză despre iubire şi căsătorie", şi nu şi-o imaginase niciodată ca semănând cât de puţin cu ceea ce se întâmpla acum.

– … prin autoritatea ce mi-a fost încredinţată de către statul New York, vă declar acum soţ şi soţie.

Daisy se încordă, aşteptând ca judecătorul Rhinsetler să îl invite pe mire să îşi sărute mireasa. Când acesta nu o făcu, îşi dădu seama că tatăl ei îi ceruse să se abţină, scutind-o de ruşinea de a fi nevoită să sărute acea gură aspră, ce refuza să zâmbească. Era cât se poate de tipic pentru tatăl ei să îşi amintească un detaliu la care nu se gândise nimeni altcineva. Deşi nu ar fi recunoscut nici picată cu ceară, şi-ar fi dorit să semene mai mult cu el, dar ea nu reuşea nici măcar să gestioneze evenimentele majore din viaţa ei, cu atât mai puţin să se ocupe de detalii.

Nu îi stătea în fire să se cufunde în autocompătimire, aşa că se scutură de senzaţie când tatăl ei veni să îşi atingă obrazul rece de al ei, într-o manieră solemnă. Se trezi sperând să audă un cuvânt de afecţiune, dar nu fu surprinsă când acesta nu i-l oferi. Ba chiar reuşi să pară neafectată când tatăl ei se îndepărtă.

Acesta îl trase pe misteriosul ei mire spre ferestrele ce dădeau spre Central Park, unde li se alătură şi judecătorul Rhinsetler. Restul martorilor la ceremonie fuseseră şoferul, care avu tactul de a dispărea pentru a se ocupa de îndatoririle lui, şi soţia tatălui ei, Amelia, cu părul ei blond argintiu şi vorbirea tărăgănată, printre dinţi.

– Felicitări, dragă. Ce pereche frumoasă formaţi tu şi Alexander. Nu-i aşa că arată minunat împreună, Max?

Fără a aştepta un răspuns, Amelia o prinse pe Daisy în braţe, învăluind-o şi pe ea într-un nor de parfum cu note de mosc.

Amelia se purta ca şi cum ar fi nutrit o afecţiune reală faţă de fiica bastardă a soţului ei şi deşi Daisy îi cunoştea adevăratele sentimente, o aprecia pe Amelia pentru că se străduia. Nu putea fi uşor să înfrunţi dovada vie a singurului lucru iresponsabil pe care îl făcuse vreodată soţul ei, chiar dacă o făcuse în urmă cu aproximativ douăzeci şi şase de ani.

– Nu ştiu de ce ai insistat să porţi rochia aceea, dragă. Poate că e potrivită pentru a cutreiera cluburile, dar nicidecum pentru o nuntă.

Privirea critică a Ameliei judecă aspru ţinuta scumpă a lui Daisy, constând dintr-o rochie strâmtă, din dantelă cu aspect metalic, care se sfârşea într-un tiv festonat la vreo douăzeci de centimetri deasupra genunchilor ei.

– E aproape albă.

– Auriul nu e alb, dragă. Şi e mult prea scurtă.

– Sacoul e cuminte, remarcă Daisy, netezind cu mâinile lateralul sacoului pătrăţos din satin auriu care îi ajungea până în partea de sus a coapselor.

– Dar nu compensează nicidecum pentru restul. De ce nu ai putut să respecţi tradiţia şi să porţi alb? Sau cel puţin să fi ales ceva mai puţin ţipător.

Pentru că această căsătorie nu avea să fie una reală, îşi spuse Daisy, şi cu cât se supunea mai mult tradiţiei, cu atât îşi amintea mai acut că viola ceva ce ar fi trebuit să fie sacru. Ba chiar îşi dăduse jos şi gardenia pe care Amelia i-o prinsese în păr, doar pentru a se trezi cu mama ei vitregă trântindu-i-o la loc chiar înainte de ceremonie.

Ştia că Ameliei nu îi plăceau nici pantofii ei aurii, care arătau ca o pereche de sandale de gladiator roman cu tocuri de zece centimetri. Erau brutal de inconfortabile, dar cel puţin nu puteau fi confundate cu tradiţionalii pantofi albi de satin.

– Mirele tău nu pare fericit, şopti Amelia. Nu că m-ar surprinde. Încearcă să nu îi spui nici o tâmpenie măcar în prima oră sau pe-acolo, bine? Trebuie neapărat să iei măsuri în privinţa enervantului tău obicei de a vorbi înainte de a gândi.

Daisy îşi înăbuşi cu greu un oftat. Amelia nu spunea niciodată ceea ce gândea cu adevărat, în timp ce Daisy o făcea aproape întotdeauna, iar sinceritatea ei o scotea din sărite în ultimul hal pe mama ei vitregă. Dar Daisy nu se pricepea să disimuleze. Poate pentru că văzuse acest lucru atât de frecvent la ambii ei părinţi.

Îi aruncă o privire furişă noului ei soţ şi se întrebă cât îl plătise tatăl ei pentru a se căsători cu ea. Iar o parte obraznică din ea ar fi vrut să ştie cum se desfăşurase efectiv tranzacţia. Cu bani gheaţă? Cec? „Scuză-mă, Alexander Markov, accepţi American Express?" Îşi privi mirele refuzând un cocktail Mimosa de pe tava purtată de Min Soon şi încercă să îşi imagineze la ce se gândea.

Cât avea să mai dureze până să poată lua mica obrăznicătură pe sus şi să o scoată de acolo? Alex Markov aruncă o privire la ceasul de mână. Încă cinci minute ar fi trebuit să fie de-ajuns, decise el. Îl privi pe servitorul care plimba o tavă cu băuturi oprindu-se să o admire adorator. „Savurează momentul, domniţă. O să treacă multă vreme până să se întâmple din nou."

În timp ce Max îi arăta judecătorului un samovar antic, Alex studie picioarele noii sale soţii, dezvăluite oricui ar fi vrut să le vadă de sub rochia aceea cu pretenţii ridicole de rochie de mireasă. Erau subţiri şi frumos conturate, ceea ce îl făcu să se întrebe dacă şi restul corpului ei, parţial ascuns de sacou, avea să fie la fel de tentant. Dar nici măcar un trup de sirenă nu avea să compenseze pentru faptul că fusese forţat să accepte această căsătorie.

Îşi aminti ultima lui conversaţie între patru ochi cu tatăl lui Daisy.

– E prost educată, nestatornică şi iresponsabilă, îl informase Max Petroff. Mama ei a fost o influenţă teribilă. Nu cred că Daisy ştie să facă nimic util. Recunosc, nu e în întregime vina ei. Lani nu a scăpat-o niciodată de sub fustele ei şi a ţinut-o pe Daisy lângă ea până la moartea ei. E un miracol că Daisy nu se afla la bordul vasului în noaptea când a luat foc. Fiica mea va avea nevoie de o mână forte, Alex, altfel o să te scoată din minţi.

Nimic din ceea ce văzuse Alex la Daisy Devreaux până în acel moment nu îl făcea să se îndoiască de cuvintele lui Max. Mama ei fusese Lani Devreaux, manechinul britanic care se bucurase de o enormă celebritate cu treizeci de ani în urmă. În ceea ce nu putuse fi decât o atracţie între două contrarii, Lani şi Max Petroff avuseseră o aventură amoroasă când el de-abia începea să se impună ca expert de seamă în politica externă, iar Daisy fusese rezultatul acelei aventuri.

Max îi spuse clar lui Alex, în stilul lui scorţos, că se oferise să o ia de soţie pe Lani când aceasta rămăsese pe neaşteptate gravidă, însă Lani refuzase să se căsătorească. Chiar şi aşa, insistă Max, el îşi făcuse întotdeauna datoria faţă de fiica jenant de ilegitimă.

Însă toate dovezile păreau să indice exact contrariul. Când cariera lui Lani începuse să apună, se reconvertise profesional în genul de femeie nelipsită de la petreceri şi sindrofii. Şi oriunde mergea Lani, Daisy o însoţea. Cel puţin Lani avusese cândva o carieră, îşi spuse Alex, însă Daisy nu părea să fi făcut vreodată nimic util cu viaţa ei.

Privindu-şi mai îndeaproape noua soţie, văzu o oarecare asemănare cu mama ei. Aveau acelaşi păr negru ca cerneala şi doar femeile care nu aveau deloc activităţi în afara casei puteau avea o piele atât de palidă. Ochii ei erau de un albastru neobişnuit, atât de plini de culoare încât erau violeţi ca toporaşii de pe marginea drumului. Dar era mult mai mică decât mama ei – avea un aer prea fragil pentru gusturile lui –, iar trăsăturile ei nu erau nici pe departe la fel de îndrăzneţe. Din câte îşi amintea el din fotografiile vechi, profilul lui Lani fusese aproape masculin, în timp ce al lui Daisy avea un aspect vag care ieşea în evidenţă în special prin nasul neinteresant şi gura caraghioasă şi moale.

După spusele lui Max, Lani stătuse excelent la capitolul frumuseţe, dar deloc grozav la capitolul minte, o altă trăsătură pe care micuţa căscată din celălalt capăt al încăperii părea să o fi moştenit. Nu era tocmai o gâsculiţă – era totuşi prea bine educată pentru aşa ceva –, dar nu îi venea deloc greu să şi-o imagineze drept jucăria sexuală foarte costisitoare a unui bărbat bogat.

Avusese dintotdeauna standarde înalte în materie de companie feminină şi oricât de ispititor ar fi fost trupul ei micuţ, el prefera un alt gen de femeie, una care să aibă şi alte calităţi în afară de o pereche superbă de picioare. Îi plăcea ca partenerele lui de pat să fie înzestrate cu inteligenţă, precum şi ambiţie, independenţă şi capacitatea de a oferi la fel de mult cum primeau. Putea respecta o femeie care îl înjura, dar nu îl interesau mutrele bosumflate şi dispoziţiile posomorâte. Micul ghemotoc de blană deja îl făcea să scrâşnească din dinţi.

Cel puţin nu avea să întâmpine probleme în a o ţine din scurt. Îi aruncă o privire şi un colţ al gurii i se ridică într-un zâmbet sardonic. „Viaţa ajunge să le facă să plătească pe fetiţele bogate şi răzgâiate. Şi, scumpo, să vezi cum o să te facă pe tine să plăteşti."

La celălalt capăt al încăperii Daisy se opri în faţa unei oglinzi de epocă pentru a se studia. O făcu din obişnuinţă, nu din vanitate. Pentru mama ei felul în care arătai era totul. Lani considera că o dâră de rimel curs era o catastrofă mai gravă decât un holocaust nuclear.

Noua tunsoare a lui Daisy era până la bărbie în faţă şi puţin mai lungă în spate, cu părul strângându-se în bucle moi, aerisite şi tinereşti, din loc în loc. Îi plăcuse la nebunie încă de la început, dar apoi îi plăcuse şi mai mult în dimineaţa aceea când Amelia plescăise nemulţumită, criticând-o ca fiind un stil mult prea dezordonat pentru o nuntă.

Chiar în spatele reflexiei ei, Daisy îşi văzu mirele apropiindu-se. Îşi întipări pe buze un zâmbet politicos şi îşi spuse că totul avea să se rezolve cu bine. Nu se putea altfel.

– Strânge-ţi lucrurile, păpuşică. Plecăm.

Nu îi plăcu tonul lui câtuşi de puţin, dar îşi dezvoltase un talent în a le face faţă oamenilor dificili şi îl ignoră.

– Maria pregăteşte reţeta ei de sufleu Grand Marnier pentru prânzul nostru festiv, dar nu e gata încă, deci va trebui să aşteptăm.

– Mă tem că nu. Avem de prins avionul. Bagajele tale sunt deja în maşină.

Avea nevoie de mai mult timp. Nu era încă pregătită să rămână singură cu el.

– Am putea opta pentru un zbor de mai târziu, Alexander? Urăsc să o dezamăgesc pe Maria. Amelia o apreciază foarte mult şi pregăteşte un prânz minunat.

Deşi gura lui se curbă într-un zâmbet, ochii lui o străpunseră nemiloşi. Erau de o culoare neobişnuită, un chihlimbariu palid care îi aminteau de ceva vag sinistru. Deşi nu reuşea să îşi amintească exact de ce anume, ştia că îi stârnea neliniştea.

– Numele meu e Alex şi ai la dispoziţie un minut să îţi scoţi pe uşă funduleţul ăla apetisant.

Pulsul ei tresări de spaimă, dar înainte să apuce să reacţioneze, el îi întoarse spatele şi se adresă celorlalţi trei ocupanţi ai încăperii, pe un ton calm, dar poruncitor.

– Sper că ne veţi scuza cu toţii. Avem de prins un avion.

Amelia veni în faţă şi îi oferi lui Daisy un zâmbet viclean.

– Ei, ei. Dar ştiu că cineva e teribil de nerăbdător să consume noaptea nunţii. Daisy a noastră e o bucăţică delicioasă, nu-i aşa?

Daisy îşi pierdu brusc apetitul pentru sufleul Mariei.

– Mă duc să-mi schimb hainele, spuse ea.

– Nu avem timp pentru asta. Eşti bine aşa cum eşti.

– Dar…

O mână fermă se fixă pe şalele ei, împingând-o hotărât spre holul de la intrare.

– Pun pariu că asta e poşeta ta.

Când ea dădu din cap, el luă micuţa poşetă Chanel de pe consola aurită şi i-o dădu. Chiar în clipa aceea apărură şi tatăl ei şi Amelia pentru a-i conduce la plecare.

Deşi nu intenţiona să ajungă mai departe de aeroport, îi veni să se smucească de sub atingerea lui Alex când acesta o împinse spre uşă. Se întoarse spre tatăl ei şi se urî pentru nota vagă de panică din vocea ei.

– Poate reuşeşti să îl convingi pe Alex să mai stăm puţin, tată. Nu prea am apucat să ne bucurăm de vizită.

– Fă cum spune el, Theodosia. Şi ţine minte – asta e ultima ta şansă. Dacă o dai în bară cu asta, eu mă spăl pe mâini de tine. Măcar o dată în viaţă să vedem dacă îţi iese ceva bine.

Ar fi trebuit să fie deja obişnuită ca tatăl ei să o umilească în public, dar a fi umilită în faţa noului ei soţ era atât de jenant încât cu greu reuşi să îşi îndrepte umerii în faţa lui. Ridicând bărbia, trecu în faţa lui Alex şi ieşi pe uşă.

Refuză să îi susţină privirea cât aşteptară în tăcere sosirea ascensorului care avea să îi ducă în lobby. Intrară. Uşile se închiseră, doar pentru a se deschide din nou la etajul următor, lăsând să intre o femeie în vârstă ce ţinea în lesă un pechinez cafeniu.

Daisy se lipi imediat de lambriurile luxoase de tec ale ascensorului, însă câinele o observă. Îşi dădu urechile pe spate, schelălăi furios şi ţâşni spre ea. Daisy ţipă când animalul îi sări pe picioare şi îi sfâşie ciorapii.

– Pleacă!

Câinele continuă să se agaţe cu ghearele de ea. Daisy urlă şi înşfăcă balustrada de alamă. Alex o privi întrebător, apoi împinse animalul deoparte cu pantoful.

– Eşti rău, Mitzi! Femeia îşi luă câinele în braţe şi îi aruncă lui Daisy o privire dojenitoare. Nu-mi pot imagina ce-i în neregulă. Mitzi iubeşte pe toată lumea.

Daisy începuse să transpire. Continuă să strângă balustrada de alamă cu o încleştare feroce, rămânând cu privirea aţintită asupra micii bestii fioroase, care schelălăi şi clănţăni spre ea până când uşile ascensorului se deschiseră în lobby.

– Voi doi păreţi să vă cunoaşteţi, comentă Alex când coborâră.

– Nu… nu am mai văzut câinele ăla în viaţa mea.

– Nu te cred. Câinele ăla te ura.

– Nu sunt… Înghiţi un nod. Am o chestie cu animalele.

– Ai o chestie cu animalele? Spune-mi că asta nu înseamnă că ţi-e frică de ele.

Ea dădu din cap şi încercă să-şi forţeze inima să revină la ritmul normal.

– Fantastic, bombăni el, începând să traverseze holul. Asta e de-a dreptul fantastic.

Dimineaţa de sfârşit de aprilie era umedă şi învăluită în burniţă. Limuzina care îi aştepta lângă bordură nu avea nici steguleţe din hârtie creponată, nici conserve metalice şi plăcuţe cu PROASPĂT CĂSĂTORIŢI, nimic din minunatele fleacuri caraghioase rezervate oamenilor obişnuiţi care se iubeau. Îşi spuse să înceteze să mai gândească precum o neghioabă sentimentală. Lani o tachinase ani la rând pentru stilul ei incorigibil de modă veche, însă tot ce îşi dorise Daisy vreodată fusese să ducă o viaţă convenţională. Ceea ce nu era tocmai surprinzător, îşi spuse ea, pentru cineva care fusese crescut atât de neconvenţional.

Când urcă în maşină văzu că geamul de sticlă fumurie care separa şoferul de pasageri era închis. Cel puţin avea să i se ofere intimitatea necesară pentru a-i împărtăşi lui Alex Markov intenţiile ei înainte de a ajunge la aeroport.

„Ai făcut nişte jurăminte, Daisy. Nişte jurăminte sacre." Se scutură de vocea deranjantă a conştiinţei ei spunându-şi că nu avea încotro.

El urcă lângă ea, iar interiorul spaţios i se păru brusc prea strâmt. Dacă nu ar fi fost atât de fizic dominator, nu credea că ar fi privit cu atâta teamă situaţia. Deşi nu plesnea de muşchi precum acei culturişti cu aspect nefiresc, avea fizicul solid şi vânos al cuiva aflat în plină formă. Umerii îi erau laţi, iar şoldurile înguste. Mâinile care se sprijineau pe pantalonii largi ai costumului negru cărbune erau puternice şi profund bronzate, cu degete lungi ce se îngustau la vârfuri. Simţi o uşoară tresărire de conştiinţă care o tulbură.

Maşina de-abia se pusese în mişcare că Alex începu să tragă de cravată. Şi-o smulse, o îndesă în buzunarul sacoului de la costum şi îşi descheie nasturele de la guler cu o scurtă răsucire eficientă din încheietură. Daisy încremeni, sperând că nu avea să îşi mai dea jos şi altceva. Într-una dintre fanteziile ei erotice favorite, ea şi un bărbat fără chip făceau dragoste cu pasiune pe bancheta din spate a unei limuzine albe prinse într-un blocaj de trafic în Manhattan, în timp ce pe fundal răsuna piesa lui Michael Bolton „When a Man Loves a Woman"; însă era o mare diferenţă între fantezie şi realitate.

Limuzina începu să avanseze. Daisy trase adânc aer în piept, încercând să îşi facă puţin curaj, şi mirosi parfumul greu al gardeniei din părul ei. Fu uşurată să constate că Alex se oprise din dezbrăcat, dar când acesta îşi întinse picioarele şi începu să o studieze, se foi stingherită. Indiferent cât s-ar fi străduit, nu avea să fie niciodată la fel de frumoasă ca mama ei, iar când oamenii o priveau insistent prea mult timp, se simţea ca o răţuşcă urâtă. Gaura din dresurile aurii lucioase, provocată de întâlnirea cu pechinezul, nu o ajuta să se simtă cu nimic mai încrezătoare în ea însăşi.

Deschise poşeta pentru a căuta o ţigară, de care avea mare nevoie. Era un obicei oribil şi nu era mândră că îi cedase. Deşi Lani fumase întotdeauna, Daisy nu îşi permisese niciodată mai mult decât o ţigară ocazională fumată seara la un pahar de vin. Dar în primele câteva luni după moartea mamei ei descoperise că ţigările o relaxau şi devenise cu adevărat dependentă. După ce trase prelung din ţigară, decise că era suficient de calmă cât să îi împărtăşească domnului Markov planul ei.

– Stinge-o, păpuşică.

Ea îl privi cu o expresie de scuză.

– Ştiu că e un obicei teribil şi promit că nu am să suflu fumul spre tine, dar am mare nevoie de asta în momentul de faţă.

El se întinse peste ea să deschidă geamul din dreptul ei. Fără avertizare, ţigara ei luă foc.

Daisy ţipă şi îi dădu drumul. Scântei zburară în toate părţile. El îşi scoase o batistă din buzunarul de la piept şi reuşi cumva să stingă toţi tăciunii.

Respirând cu greu, Daisy coborî privirea în poală şi văzu câteva arsuri minuscule în rochia de dantelă aurie şi pe sacoul de satin.

– Cum s-a întâmplat asta? icni ea.

– Presupun că a fost defectă.

– O ţigară defectă? Nu am mai auzit niciodată de aşa ceva.

– Mai bine îmi dai pachetul să îl arunc în caz că şi celelalte sunt la fel.

– Da. Desigur.

Se grăbi să îi întindă pachetul, iar Alex îl îndesă în buzunarul pantalonilor. Deşi ea era zguduită, el părea perfect relaxat. Lăsându-se pe spate în colţul banchetei, îşi încrucişă braţele pe piept şi închise ochii.

Trebuiau să discute – trebuia să îi explice planul ei pentru a pune capăt acelei căsătorii jenante –, dar el nu părea să aibă chef de conversaţie şi îi era teamă că avea să o dea în bară dacă nu era atentă. Ultimul an fusese atât de dezastruos încât se obişnuise să îşi ţină singură scurte discursuri de încurajare pentru a nu cădea în capcana de a se considera complet fără speranţă.

Îşi aminti singură că deşi educaţia ei fusese neconvenţională, fusese în mod cert cuprinzătoare. Şi în ciuda a ceea ce credea tatăl ei, moştenise mintea lui, nu pe cea a mamei ei. Avea totodată un simţ al umorului bine dezvoltat şi o perspectivă asupra vieţii care era de la natură optimistă, pe care nici măcar evenimentele din ultimul an nu o distruseseră complet. Vorbea patru limbi străine, putea identifica aproape orice articol haute-couture după designer şi era expertă în a calma femei isterice. Din păcate, nu ştia să fie câtuşi de puţin rezonabilă.

De ce nu ascultase când avocatul parizian al mamei ei îi explicase că nu avea să mai rămână nimic odată ce se plăteau datoriile lui Lani? Bănuia acum că vinovăţia fusese cea care o împinsese într-un iureş de cheltuieli care se întinsese pe câteva luni după perioada aceea de amorţire care se instalase imediat după slujba de înmormântare. Ani la rând îşi dorise să scape de sub şantajul emoţional care o ţinuse lipită de Lani cât timp aceasta se dedase unor runde nesfârşite de aventuri senzuale. Dar nu îşi dorise ca Lani să moară. Aşa ceva nu.

Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi iubise mama cu disperare şi în ciuda egoismului lui Lani, a solicitărilor ei nesfârşite şi a nevoii ei constante de a i se confirma că nu îşi pierduse frumuseţea, ştia că şi Lani o iubea.

Cu cât Daisy se simţise mai vinovată din cauza libertăţii neaşteptate pe care i-o oferise moartea lui Lani, cu atât cheltuise mai mulţi bani, nu doar pe ea însăşi ci şi pe oricare dintre vechii prieteni ai lui Lani aflaţi în dificultate. Când ameninţările creditorilor ei deveniseră apăsătoare, le scrisese din nou cecuri pentru a-i mai amâna, fără a şti sau fără a-i păsa că nu avea bani suficienţi pentru a le acoperi.

Max aflase despre cheltuielile ei extravagante exact în ziua când se emisese un mandat de arestare pe numele ei. Realitatea o izbise în faţă şi îşi dăduse seama de enormitatea a ceea ce făcuse. Îl implorase pe tatăl ei să îi împrumute banii necesari pentru a-şi mai amâna creditorii, promiţându-i să îi ramburseze imediat ce se punea din nou pe picioare.

Acela fusese momentul în care tatăl ei recursese la şantaj. Era timpul să se maturizeze, îi spusese el, iar dacă voia să stea departe de închisoare, avea să pună capăt extravaganţelor ei şi să facă exact ceea ce îi cerea el.

Pe tonuri tăioase, neîndurătoare, îi dictase termenii lui. Avea să se mărite cu bărbatul pe care i-l alegea el imediat ce reuşea să rezolve acest aspect. Mai mult, urma să îi promită că avea să rămână căsătorită cu el timp de şase luni, timp în care avea să i se dovedească o soţie supusă şi îndatoritoare. Doar la capătul celor şase luni avea să aibă libertatea de a divorţa şi de a beneficia de un fond fiduciar creat pentru ea, unul pe care el avea să îl controleze. Dacă îşi chibzuia bine banii, avea să poată trăi într-un relativ confort exclusiv din dobânda fondului pentru tot restul vieţii ei.

– Doar nu vorbeşti serios! exclamase ea când îşi recăpătase într-un final glasul. Nu se mai practică de mult căsătoriile aranjate.

– Nu am fost niciodată mai serios. Dacă nu accepţi această căsătorie, ai să ajungi la închisoare. Iar dacă nu reuşeşti să rămâi căsătorită timp de şase luni, nu ai să mai vezi un sfanţ de la mine.

Trei zile mai târziu îi făcuse cunoştinţă cu viitorul ei mire, fără a-i pomeni un cuvânt despre cine era acesta sau cu ce se ocupa, mulţumindu-se să o mustre.

– El o să te înveţe câte ceva despre viaţă. Deocamdată e tot ce trebuie să ştii.

Traversară Triborough Bridge, iar Daisy îşi dădu seama că aveau să ajungă în curând în La Guardia, ceea ce însemna că nu îşi putea permite să mai amâne deschiderea subiectului pe care trebuiau să îl discute. Din obişnuinţă îşi scoase din poşetă o oglindă aurie compactă, pentru a se asigura că totul era cum trebuia să fie. Liniştită în această privinţă, o închise cu un ţăcănit şi o puse deoparte.

– Scuză-mă, domnule Markov.

Acesta nu răspunse.

Ea îşi drese vocea.

– Domnule Markov? Alex? Cred că trebuie să discutăm.

Pleoapele ce acopereau ochii chihlimbarii se ridicară lent.

– Despre ce?

În ciuda tensiunii, ea zâmbi.

– Suntem doi străini care tocmai s-au căsătorit. Cred că avem câteva lucruri de discutat.

– Dacă vrei să alegi numele pentru copiii noştri, păpuşică, cred că am să mă lipsesc.

Deci avea totuşi simţul umorului, chiar dacă doar unul cinic.

– Mă refer că ar trebui să discutăm despre cum vom trece peste următoarele şase luni până să putem înainta divorţul.

– Mă gândesc că ne vom dumiri pe parcurs, de la o zi la alta. Făcu o pauză. De la o noapte la alta.

Daisy simţi furnicături pe piele şi îşi spuse să nu fie neghioabă. Alex făcuse un comentariu perfect inocent, iar ea doar îşi imaginase tonul subtil şi senzual de aluzie sexuală. Îşi întipări pe faţă un zâmbet radios.

– Am un plan, unul chiar simplu.

– Oh?

– Dacă eşti dispus să îmi oferi un cec cu jumătate din suma pe care ţi-o dă tatăl meu pentru a te căsători cu mine – şi cred că vei fi de acord cu mine că aşa e corect – putem să ne vedem fiecare de viaţa lui şi să punem capăt acestei situaţii stânjenitoare.

O expresie de amuzament trecu fulgerător peste trăsăturile de granit ale chipului lui.

– La ce situaţie stânjenitoare te referi?

Ar fi trebuit să ştie din experienţele cu amanţii mamei ei că un bărbat care arăta atât de bine nu avea să fie înzestrat şi cu inteligenţă.

– Situaţia stânjenitoare de a fi fiecare căsătorit cu un străin.

– Vom ajunge să ne cunoaştem destul de bine, îmi închipui. Folosise din nou acel ton subtil şi senzual. Şi nu cred că a ne vedea fiecare de viaţa sa e ceea ce urmărea Max să obţină. Din câte ţin eu minte, intenţiona să locuim împreună şi să ne jucăm de-a soţul şi soţia.

– Asta e tipic pentru tatăl meu. E puţin tiranic când e vorba de a controla vieţile altora. Frumuseţea planului meu e că nu va afla niciodată că nu am locuit împreună. Câtă vreme nu ne stabilim domiciliul în Manhattan, unde ar putea să dea oricând peste noi, habar nu va avea ce facem.

– În mod cert nu ne stabilim domiciliul în Manhattan.

Alex nu se dovedea chiar atât de cooperant pe cât sperase ea, dar era suficient de optimistă cât să creadă că avea nevoie pur şi simplu să se lase rugat ceva mai mult.

– Ştiu că planul meu va funcţiona.

– Să văd dacă am priceput. Te aştepţi să-ţi dau ţie jumătate din cât îmi dă Max ca să mă însor cu tine?

– Şi despre ce sumă e vorba, apropo?

– Nici pe departe una suficient de mare, bombăni el.

Daisy nu fusese niciodată nevoită să se târguiască şi nu îi plăcea să o facă nici acum, dar nu avea de ales.

– Dacă te gândeşti bine, sunt sigură că ai să-ţi dai seama că aşa e echitabil. În fond, dacă nu aş fi fost eu nu ai fi primit bani deloc.

– Asta înseamnă fără îndoială că intenţionezi şi să îmi dai jumătate din banii din fondul acela pe care a promis să îl creeze pentru tine.

– O, nu, în nici un caz nu intenţionez să fac aşa ceva.

El lăsă să-i scape un râs scurt.

– Nu ştiu de ce, nici nu mă aşteptam.

– M-ai înţeles greşit. Am să ţi-i dau înapoi imediat ce primesc acces la fondul meu fiduciar. Nu fac decât să-ţi cer un împrumut.

– Iar eu ţi-l refuz.

Daisy înţelese atunci că o dăduse în bară. Avea prostul obicei de a crede că ceilalţi oameni ar fi făcut ceea ce ar fi făcut ea însăşi dacă s-ar fi aflat în locul lor. Spre exemplu, dacă ar fi fost Alex Markov, în mod cert şi-ar fi oferit împrumut jumătate din bani doar pentru a se descotorosi de ea.

Simţea nevoia să fumeze. Foarte tare.

– Ai putea să-mi dai ţigările înapoi? Sunt sigură că doar una dintre ele a fost defectă.

El scoase pachetul boţit din buzunarul pantalonilor largi şi i-l întinse. Ea se grăbi să îşi aprindă o ţigară, închise ochii şi trase fumul adânc în plămâni.

Auzi sfârâitul, iar pe când deschise larg ochii, ţigara era deja în flăcări. Cu un icnet de consternare, o lăsă să cadă. Din nou, Alex strânse mucul şi scrumul cu o batistă.

– Eventual ai putea să-i dai în judecată, spuse el blând.

Ea îşi apăsă o mână pe gât, prea năucită pentru a putea vorbi.

El întinse o mână şi o atinse pe sân. Daisy simţi trecerea scurtă a degetului lui peste curba interioară a sânului şi se trase smucit în spate, chiar în timp ce pielea sensibilă se întări într-o mărgea sub satin. Privirea îi zbură în sus spre ochii lui aurii de nepătruns.

– O scânteie, spuse el.

Daisy îşi acoperi sânul cu mâna şi simţi sub palmă tremuratul inimii ei. Cât timp trecuse de când nu o mai atinsese acolo o altă mână decât a ei? Se întâmplase cu doi ani în urmă, îşi aminti ea, când fusese la ultimul ei consult medical.

Văzu că ajunseseră la aeroport şi se înarmă cu tot curajul ei.

– Domnule Markov, trebuie să înţelegi că nu putem trăi împreună ca soţ şi soţie. Suntem străini. Întreaga idee e ridicolă şi voi fi nevoită să insist să fii mai cooperant în această privinţă.

– Să insişti? spuse el blând. Nu cred că ai dreptul să insişti cu nimic.

Ea îşi îndreptă spatele.

– Nu am de gând să mă las intimidată, domnule Markov.

El oftă şi clătină din cap, privindu-i faţa cu o expresie de regret pe care ea nu o crezu nici pentru o clipă sinceră.

– Speram să nu fiu nevoit să fac asta, păpuşică, dar presupun că ar fi trebuit să mă prind că nu va fi chiar atât de uşor cu tine. Poate că ar fi mai bine să îţi explic de pe acum regulile jocului, ca să ştii la ce să te aştepţi. Că îţi convine sau nu, noi doi vom fi căsătoriţi timp de şase luni începând de azi. Poţi să pleci de lângă mine oricând doreşti, dar va trebui s-o faci pe cont propriu. Iar în cazul în care nu te-ai prins încă, asta nu o să fie o căsnicie din aia modernă în care totul se poate rezolva prin comunicare şi despre care tot citeşti tu în revistele pentru femei. Asta va fi o relaţie de modă veche. Surprinzător, vocea lui deveni şi mai caldă, şi mai blândă. Asta înseamnă, păpuşică, că eu sunt şeful, iar tu ai să faci ce spun eu. Dacă nu, vei suferi nişte consecinţe destul de neplăcute. Vestea bună în toate astea e că după ce expiră timpul, poţi să faci orice doreşti. O să mă doară în cot.

Daisy fu cuprinsă de un val de panică şi se luptă să nu se lase copleşită.

– Nu-mi place să fiu ameninţată. Poate ar trebui să pui cărţile pe masă şi să îmi spui care ar fi acele consecinţe cu care mă şantajezi.

El se lăsă pe spate pe banchetă, iar uşoara înclinare în sus a gurii lui aspre îi stârni lui Daisy un fior de teamă pe şira spinării.

– O, păpuşică, nu va fi cazul. Până diseară o să te prinzi şi singură.

capitolul 2

Daisy aştepta nehotărâtă în colţul îndepărtat al salonului de fumători al companiei USAir, trăgând atât de rapid din ţigară încât începu să ameţească. Avionul, descoperise ea, avea destinaţia Charleston, Carolina de Sud, unul dintre oraşele ei favorite, şi încercă să ia acest lucru drept un semn pozitiv în lanţul de evenimente care deveniseră tot mai dezastruoase cu fiecare clipă.

Mai întâi domnul Prăjină-la-Nas Markov refuzase să accepte condiţiile din planul ei. Apoi îi sabotase