Virusul din pădurea noastră: Codreia, #0.1

Lucian Zup

VIRUSUL DIN PĂDUREA NOASTRĂ

LUCIAN ZUP

VIRUSUL DIN PĂDUREA NOASTRĂ

roman

Iași, 2020

ZUP LUCIAN-ȘTEFAN ÎNTREPRINDERE Individuală

Iași, str. Spinți nr. 1

www.zupia.ro

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al autorului, este strict interzisă și se pedepsește conform legii în vigoare.

„Renart prend congé

et sort par une porte dérobée

sans se faire voir.

Avec tout son mépris, il s’est bien joué du roi

qui va perdre son temps à l’attendre

et en être pour ses frais.

Avant de le revoir,

Renart va semer ses balivernes

et les faire fructifier

pour faire plus d’un malheureux."

Le roman du renart

1. O maimuță

ȘTIA CĂ ERA RISCANT în acea noapte, totuși nu se putea stăpâni. De fapt, așa fusese dintotdeauna: nu se putea stăpâni chiar dacă erau cele mai vitrege condiții de acțiu-ne. La drept vorbind, cu cât condițiile erau mai aproape de imposibil, cu atât lucrurile deveneau mai palpitante.

Povestea cu neputința de a se stăpâni mergea la tribu-nal. Dacă nu era suficient, mai îndruga despre o copilărie nefericită, când primea bătaie dacă nu fura.

De fiecare dată, judecătorii credeau că vulpea e bân-tuită de vreo boală și o trimiteau la tratament. De acolo era mai ușor să evadezi decât de la pușcărie.

De multe ori tratamentul se desfășura la domiciliu în vizuina ei. Atunci nici nu se punea problema evadării.

Acum era închisă într-un centru de carantină. Nu i-a fost prea clar dacă fusese aruncată aici din pricina fur-turilor comise sau a virusului care se răspândea din ce în ce mai mult prin pădurea lor.

Cică se atinsese de nu știu ce jivină.

Dar ce, fusese vina ei?

Mai degrabă și-ar fi petrecut ziua respectivă cu furtișa-gurile, așa cum avusese de gând inițial, nu socializând cu animalele din alte păduri.

Dar a văzut o mulțime de animale adunate la lizieră. Și unde e o mulțime, e rost de buzunărit. Buzunarele ascun-se printre firele de blană conțineau de multe ori lucruri pe care le-ai putea numi interesante. Nu erau nici prețioase, nici chiar utile, cele mai multe nu-ți ofereau detalii pican-te despre obiceiurile foștilor posesori, totuși aruncau o aură fascinantă când le învârteai între degete.

Odată petrecuse o zi întreagă imaginându-și la ce i-ar folosi un nasture veveriței din blana căreia îl sustră-sese. Adică zărise (de la depărtare, desigur) nasturi la hai-nele oamenilor și se prinsese cam la ce-s buni. Dar o ve-veriță? Doar nu avea de gând să-și croiască niște țoale ca-re să se potrivească cu nasturele rotund și negru sau să fi purtat cine știe ce amintiri între găuri. Și nici măcar nu era ronțăit pe marginile groase, dacă l-ar fi folosit pe post de polizor de dinți.

A dat mai întâi târcoale mulțimii, să-și dea seama de opțiuni.

Părea că nu se uită niciun țânțar în direcția ei.

Atunci și-a făcut loc cu botul.

– Mă scuzați, mă scuzați!

Dar nimeni n-o băga în seamă. Erau prea perocu-pați. De ce? Asta nu-i prea păsa vulpii, câtă vreme nu se uitau la botul care-și făcea loc printre blănuri și la ghea-rele ce se lipeau cu delicatețea vântului de tot ce găseau în cale.

Erau și chestii tari, unele înțepătoare, altele tăioa-se, dar avea să le cerceteze când va ajunge departe de o-chii băgăreților. Din ciocul unui corb sustrase o bucată de cașcaval. Poate corbul o fi fost la dietă sau i-o fi plăcut culoarea cașcavalui, treaba lui, vulpea o să mănânce bu-cata, care o să meargă bine într-un sendviș cu carne de găină. Dacă o găsi și pe aceasta.

Erau și chestii moi, umede, dubioase la atingere. De acestea se ferea, că nu știai niciodată peste ce puteai da.

Își umpluse săculețele de sub blană cu de toate. Nu mai avea unde pune un dinte de origine necunoscută, precum cel împrumutat de la cârtiță. Oare la ce i-o fi tre-buind cârtiței acest dinte și de unde l-o fi procurat?

Sau musca pe care o luase de pe vârful limbii broaștei. Aceasta a înghițit în sec.

Fără să-și dea seama, ajunsese în față.

– Hei, nu te împinge, i-a zis ursul, dându-i un cot.

Avea un cot puternic și dureros.

În mijlocul cercului constituit din animale, se bâ-țâia o maimuță. Blana ei părea trecută prin multe amintiri de sărit garduri, ascuns prin tufișuri zgârietoare, târât prin toate noroaiele, chiar dacă nu le întâlnea dacă ar fi mers în linie dreaptă, agățat de toate lianele, necalculat distanța corectă până la unele crengi, străpuns toate scorburile, ni-merit toate pietroaiele, ros de proprii colți sau ai altora.

Iar dacă nu erau multe, erau oricum intense.

În ciuda amintirilor recente ce-i împovărau blana și corpul, părea destul de vioaie. Sărea de colo-colo fără astâmpăr, se scărpina în ureche și în nări, se menținea în echilibru într-un braț, se rotogolea, se învârtea. Atenția pe care i-o acorda mulțimea acționa ca un drog asupra ei.

Vulpea nu prea se pricepea la speciile de maimu-țe. Văzuse odinioară o maimuță mare, cu piept puternic, plimbată în cușca unui circ ce-și descărca camioanele la marginea orășelului din apropiere. Aceasta era clar diferi-tă. În lipsă de ceva mai bun, putea s-o numească maimuță mică sau maimuțică. Având în vedere că nu erau și altele prin preajmă, putea avansa chiar la numele de maimuță. În fond, reprezenta o colectivitate.

Totuși...

O maimuță prin părțile noastre? Ciudat. Maimuțe-le trăiesc de obicei în zone mai călduroase. Într-adevăr, parcă se făcuse mai cald pe la noi, nici nu mai avem iarnă și alte alea. Să fie efectul încălzirii globale?

Cineva îi dăduse o prună, căci nu aveau banane. Maimuța a înghițit și sâmburele. Nu părea să aibă cine știe ce efect asupra ei.

O mai și aruncase în gură cu ajutorul labei de jos. Ciudat. S-o fi spălat înainte? Laba aceea părea cam plină de noroi. Și de alte chestii.

– Ei, care-i treaba cu maimuța asta? a întrebat vul-pea doar ca să se arate interesată.

– N-ai urechi de auzit? a mormăit ursul.

Ea întrebase așa, generic. Adică putea să-i răspun-dă oricare dintre animalele din preajmă. Ce se băga aces-ta? Lipsa aceasta de înțelegere o enervă pe vulpe, căreia i se făcură ochii roșii până în albul lor.

Ca pedeapsă ar fi trebuit să-i fure ceva prețios. Totuși nu era cazul acum, când era descoperită și ursul avea laba grea.

– Scuze că te-am trezit din hibernare, a șuierat ea prin-tre colți.

– Dar tu ce cauți pe aici? De când te-a cuprins curio-zitatea? Ia să mă verific prin blană. Dacă mi-a dispărut ceva, vai și amar de coada ta!

– Astea sunt prejudecăți. Doar n-ai să dai vina pe mine că ți-a dispărut coada.

Totuși se îndepărtă. Cu urșii nu se știe niciodată.

În plus, se uita cam mânios și chiar începuse să se caute prin blană.

Văzând-o înaintând, bursucul se feri. Dar el ori-cum se ținea departe de toți. Îi considera murdari și dez-ordonați, ceea ce i-ar fi stricat echilibrul interior. Pe care oricum nu-l avea. Ce maniac în ale curățeniei îl are?

Era totuși amuzant cum își pregătea el locuința, iar când se arăta vulpea o ștergea, lăsând totul în urmă.

– Valea de-aici! i-a contestat bursucul prezența.

Și-a mai dus și o labă la nări.

Vulpea a dat din umeri. Nu-i păsa.

A dat peste un mistreț și s-a înțepat într-un colț.

– Ei, uită-te pe unde stai, că rănești lumea!

– Nu mai sta în față, a fornăit acesta. Vreau și eu să văd.

– N-ai mai văzut maimuțe?

– Nu.

În acest timp, o gheară de-a ei se prinsese de un obiect metalic și rotund din blana mistrețului. Pipăindu-l, a constatat că era un ceas, care mai și ticăia. Probabil îl culesese de la un vânător lăsat lat. Bun și ăsta!

L-a îndesat într-una din punguțe, în ciuda lipsei de spațiu.

Acum, dacă tot ajunsese până aici, trebuia să se a-rate curioasă.

– Hei, maimuță, cu ce afaceri prin părțile noastre?

Deși mai povestise de câteva ori, maimuța părea destul de amabilă să o ia de la capăt.

Nici mulțimea nu se plictisise. Probabil era vorba de aceleași cuvinte, dispuse într-o altă ordine, însă fasci-nant era să privești giumbușlucurile animalului. Acum se învârtea într-o unghie de la ceea ce putea fi considerat membrul ei superior, deși nu reușeai să-l deosebești de cele inferioare.

Cineva i-a mai aruncat o prună. Maimuța a înșfă-cat-o cu agilitate în laba în care se învârtea și pe care a schimbat-o cu cealaltă pentru a-și continua spectacolul amețitor. Reușise fără să-și piardă echilibrul. A azvârlit pruna în gură și aceasta s-a rostogolit pe gâtlej cu tot cu sâmbure.

Mulțimea a aplaudat-o. Maimuța a făcut o reve-rență inversă. Adică dacă ai fi stat cu capul în jos, i-ai fi admirat politețea.

– Deci? a făcut nemulțumită vulpea crezând că nu e băgată în seamă.

– Eu sunt de la zoo și caut refugiu în pădurea voastră, i-a spus maimuța, scoțând limba.

O strâmbătură care derutează dacă n-o iei ca pe un fel de salut, însă vulpea își continuă interogatoriul:

– De la zoo? Locul acela unde stai într-o cușcă să se holbeze la tine neîmblăniții?

– Nu e chiar exact...

În acel moment, cineva îi mai aruncă o prună. Maimu-ța execută aceeași schemă. Probabil avea un repertoriu limitat. În ciuda văditei lipse de imaginație, mul-țimea o aplaudă din nou. Unii chiar și chiuiră. Maimuța făcu ia-răși o reverență inversă.

Furioasă, vulpea se uită de jur-împrejur. Cine îndrăz-nise să arunce prunele acelea și să întrerupă conver-sația? Nu descoperi niciun suspect. Dar va investiga și când îl va prinde pe ticălos îi va fura toate prunele (din care se pare că are din belșug de vreme ce le irosește așa) și îl va sili să le înghită. Sau poate le va păstra ca să le vândă.

Dar nu l-a descoperit. Nu încă.

Maimuța continuă netulburată:

– ...adevărul. De fapt, avem spațiul nostru, care a-duce într-o oarecare măsură cu cel de care ne povesteau părinții (eu am fost născută la zoo, ca să știi), doar că mai curat. Avem acolo servicii complete de dormit și de mân-cat. În plus, un gard ne protejează de neîmblăniți și ne la-să să ne distrăm privindu-le ocupațiile nostime.

Cineva i-a mai aruncat o prună. O schemă simila-ră, aplauze, reverență inversă.

Vulpea nu ghici nici de data aceasta făptașul. To-tuși văzu direcția și se îndreptă tacticos într-acolo, fără să-i pese că mai dădea peste unele animale bombănitoare.

– Atunci de ce-ai plecat de acolo dacă o duceai atât de bine? Ai furat ceva sau ai săvârșit vreo altă fără-delege, autoritățile te-au închis și ai evadat?

– Nicidecum. Eu sunt cea mai cinstită maimuță pe care o cunosc.

– Ai avut o revelație și ai pornit-o în căutarea rădăci-nilor pierdute și răscolitoare? Dar să știi că pădurea noas-tră nu prea seamănă cu o junglă.

– Nu sunt eu genul. Toată viața mea este, sau de fapt a fost, la zoo și n-aș fi renunțat pentru nimic în lume la comoditate doar așa, ca să mă plimb de nebună prin toate hățișurile și să descopăr că rădăcinile mele sunt de unde am plecat.

– Atunci?

– Toți au murit.

În ciuda cuvintelor care te duceau cu gândul la o tragedie, maimuțica nu se se opri din giumbușlucuri. Însă de această dată încercă ceva nou: descria cu coada spirale în care sărea ba cu unghiile de la membre, ba cu vârful capului. Și mai și scotea limba printre buzele întinse până la urechi.

Această discrepanță între vorbe și gestică o tulbu-ră pe vulpe. Ceva era foarte