Intre dorinta si scandal

Lorraine Heath

Între dorinţă şi scandal

Beyond Scandal and Desire

Lorraine Heath

Copyright © 2018 Jan Nowasky

Ediție publicată prin înțelegere cu HarperCollins Publishers

Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

Între dorinţă şi scandal

Lorraine Heath

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Adriana Marcu

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

heath, lorraine

Între dorinţă şi scandal / Lorraine Heath trad.: Graal Soft – București: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-3332-3

ISBN EPUB 978-606-33-7048-9

I. Paulevici, Bianca (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Lorraine Heath

Între dorinţă şi scandal

Traducere din limba engleză

Bianca Paulevici

În amintirea lui Patti Wade Hickerson

Ai trăit din plin, draga mea prietenă. Îţi mulţumesc pentru toate zâmbetele, râsetele, îmbrăţişările şi amintirile dragi. Mi-ai îmbogăţit viaţa cu prietenia ta.

Prolog

Londra, 1840

Îi era teamă. Nu se mai temuse niciodată aşa de tare în toţi cei douăzeci şi patru de ani de viaţă.

Timp de şaisprezece ore, înecându-se în mai mult scotch decât ar fi fost înţelept, se rugase ca suferinţa lui să se sfârşească în timp ce dragostea lui urla. Drept pentru care i se păru ciudat că tăcerea care se lăsase în sfârşit îl umplu cu un sentiment de groază neaşteptată. Fără să îşi mute privirea de la uşa ce dădea spre dormitorul ei, rămase nemişcat ca moartea în scaunul cu spătar drept din holul slab luminat. Incapabil să îşi mişte membrele, aştepta pur şi simplu, aproape fără să respire, ascultând cu atenţie, rugându-se să nu audă nici un plânset, ca bebeluşul să se fi născut mort.

Dar în cele din urmă răsunară ţipetele de indignare puternice şi robuste ale bebeluşului care fusese forţat să vină într-o lume crudă, iar el blestemă şi cerul, şi iadul pentru această nedreptate.

Uşa de stejar grea se deschise, şi ieşi o slujnică tânără… La naiba, cum o chema? Nu îşi amintea; nu îi păsa. Fata făcu o reverenţă scurtă.

– E băiat, Excelenţă.

Înjură aspru şi închise ochii. Nu ar fi trebuit să conteze sexul copilului, şi totuşi afirmaţia îl lovi puternic în piept.

Îşi lăsă din mână paharul şi se ridică lent, greoi, şi de parcă picioarele nu i-ar fi aparţinut, şi se îndreptă clătinându-se spre încăperea ce mirosea a sudoare, a sânge şi a teamă. Copilul nu mai ţipa. Înfăşat într-o păturică ce purta blazonul ducal, se afla acum în braţele altei slujnice.

Aceasta îi zâmbi, plină de nădejde.

– E frumos, Excelenţă.

Cuvintele ei nu îi aduseră mândrie sau mângâiere. Se apropie cu grijă. Văzu smocul de păr negru dens, de aceeaşi nuanţă ca a lui, chipul zbârcit. Greu de crezut că ceva atât de mic ar fi putut provoca atâta durere, mâhnire şi disperare.

– Vreţi să îl ţineţi în braţe, domnule?

Ştiind că ar fi fost pierdut de-ar fi făcut-o, clătină din cap.

– Plecaţi acum. Toţi. Ieşiţi!

Femeia aşeză ghemotocul de om în coşuleţ, după care o urmă grăbită pe moaşă şi pe cealaltă slujnică, închizând uşa după ele, lăsându-l să se confrunte cu ceea ce trebuia făcut în această încăpere în care încă păreau să răsune strigătele dragostei lui.

Încet, şovăielnic, se împletici înspre patul cu baldachin pe care stătea întinsă ea. Îşi feri privirea, uitându-se spre ferestre şi întunecimea neagră ca smoala ce se zărea în spatele lor. Părea adecvat ca pruncul să sosească în miezul nopţii, în această locuinţă în care propriul tată îşi ţinuse amanta. Muriseră amândoi de mult, dar locuinţa îşi păstra utilitatea, asigurându-se că nici o amintire despre această noapte nu avea să îi bântuie moşiile îndrăgite sau locuinţa din Londra.

În ceea ce o privea pe femeia întinsă pe pat însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. După ce îndurase atâtea, cum să nu fie bântuită? Nu o văzuse niciodată atât de palidă, de fără viaţă; toată bucuria şi visurile se scurseseră din ea. O apucă de mână şi nu îl surprinse că era rece ca gheaţa.

– L-ai văzut?

Ea abia de clătină din cap.

– E un bastard. Ştii ce trebuie să faci, scrâşni ea, după care îl imploră din priviri, cu ochii plini de lacrimi. Pentru mine. Trebuie să scăpăm de el. Ştii că trebuie.

Suspină, îşi muşcă încheieturile degetelor, după care izbucni în plâns.

Aşezat pe marginea saltelei, o îmbrăţişă şi o legănă uşor. Copilul acesta nu ar fi trebuit să vină pe lume. Ştia că prezenţa lui avea să o chinuie fără milă.

– Şşt, dragostea mea, nu te teme. Mă ocup eu.

– Îmi pare rău, îmi pare nespus de rău.

– Nu este vina ta. Dacă aş fi avut mai multă grijă…

Se opri, simţind un nod de vină în gât. Nu îşi luase măsurile de precauţie necesare ca să o protejeze. Acum avea să facă orice era nevoie ca să o salveze de scandal.

O ţinu în braţe până se linişti şi căzu într-un somn agitat. Apoi luă bebeluşul din coşuleţul în care fusese pus. Doar un lucru. Era doar un lucru. Nu avea să se gândească la el ca la un copil, ci ca la o creatură. Îl privea cu ochii albaştri mari. Ducându-şi povara, ieşi din încăpere fără să privească în urmă.

Fu cea mai lungă călătorie din viaţa lui. I se părea greşit să lase copilul din braţe, aşa că îl ţinu, simţindu-i constant privirea aţintită asupra lui, ştiind că avea să simtă privirea aceea încremenită asupra lui până în ziua morţii lui.

În sfârşit, trăsura se opri în afara unei locuinţe dărăpănate de la periferia Londrei. Ceaţa tot mai densă ce se învolbura tăcută deasupra prispei îi dădea un aer şi mai ameninţător. Şovăi, apoi clătină din cap. Nu era momentul să fie laş. Ţinând strâns copilul la piept, coborî din trăsură şi îşi goli mintea de toate lucrurile, ca să nu se gândească la implicaţiile faptelor lui.

Bătu scurt la uşă. Îl şocă tinereţea femeii care îi deschise. Nu era deloc aşa cum se aşteptase el, dar se putea foarte bine să fi greşit locuinţa.

– O caut pe văduva Trewlove.

– Aţi găsit-o. Îşi coborî ochii închişi la culoare spre povara pe care o ţinea în braţe, nepăsătoare, de parcă nici ea nu îşi dădea seama ce avea să se întâmple. Veţi plăti lună de lună sau vă iau bastardul în îngrijire de tot?

Nu se auzea acuză sau învinuire în vocea ei. Ba aproape că i se păru că auzise un strop de compasiune, de bunătate, în ea.

– De tot.

– Cincisprezece lire.

Ştia suma. Îi citise anunţul de o sută de ori în ultimele luni în timp ce aşteptase sosirea pe lume a copilului. Era ceva destul de obişnuit ca văduvele să primească în grijă copii născuţi în afara căsătoriei. Un prieten de-al lui îşi dăduse toţi bastarzii în grija altora. O singură plată şi nu mai trebuia să te gândeşti la ei. Sau, cel puţin aşa stăteau lucrurile în teorie. Se îndoia că avea să îl uite vreodată pe acesta.

Doamna Trewlove luă copilul în braţe, de parcă ar fi fost ceva de valoare. Îl privi în ochi şi întinse mâna. El îi puse săculeţul greu în palma care aştepta şi i se făcu greaţă când femeia îşi strânse degetele în jurul banilor mânjiţi de sânge.

– Îţi plătesc de zece ori cât ai cerut. Nu vreau să sufere.

– Nu vă temeţi. Voi avea grijă cum se cuvine de bastardul dumneavoastră.

Se răsuci, intră în casă şi închise încet uşa în urma ei.

Se răsuci la rândul lui pe călcâie şi se duse grăbit la trăsură, sări înăuntru şi bătu în acoperiş. În timp ce trăsura se urni rapid din loc, îşi dădu frâu liber lacrimilor şi recunoscu că era un monstru.

Spera doar ca faptele lui din seara aceasta să îi readucă echilibrul mintal dragostei lui, să i-o aducă înapoi pe ea, aşa cum fusese cândva.

Deşi se îndoia că el însuşi avea să mai fie vreodată în stare să se privească într-o oglindă.

Capitolul 1

Londra, 1871

Mick Trewlove cunoştea îndeaproape Grădinile Cremorne, dar de obicei le vizita doar la ore târzii, când femeile uşuratice puteau fi posedate ieftin, când erau pline de ucigaşi, când decadenţa era în floare, bărbaţii băuţi bine erau dispuşi să divulge secrete, iar el se putea răzbuna din plin pe cei care îl dispreţuiseră.

Dar, acum că se plimba pe cărare aşa de devreme, pe când se instala amurgul, iar întunericul deplin era doar o promisiune seducătoare şoptită, îl mânca pielea, iar hainele lui frumos croite i se păreau mult prea strâmte. Oameni de treabă se plimbau încolo şi încoace, bucurându-se de distracţiile inocente ale serii, unii plimbându-se pur şi simplu de plăcere prin grădinile pe care Tamisa le păstra bogate şi verzi. Nu îşi imagina cum ar fi fost să aibă atât de puţine griji, să fie atât de relaxat, încât râsul lui să răsune uşor în văzduh. Deşi, sincer să fie, nu prea era cunoscut pentru că ar râde mult, cel puţin nu cu bucurie. Lătratul lui dur îi făcea de obicei pe oameni să se îngrijoreze, îndeosebi atunci când îi viza. Şi pe bună dreptate. De obicei era un semn că era pe punctul de a-şi revendica recompensa.

– De ce îi urmărim pe cei doi?

Ştiuse mereu că tânăra frumoasă de la braţul lui nu era proastă, dar sperase că, dacă îi satisfăcea în sfârşit curiozitatea în privinţa grădinilor, avea să îi distragă atenţia de la scopul lui.

– Nu ştiu despre ce vorbeşti.

– Mincinosule!

Cum îl ţinea strâns de braţ, îl plesni cu mâna liberă.

Nu se gândise câtuşi de puţin la faptul că, escortând-o public, şi-ar fi putut submina reputaţia câştigată cu greu de-a fi genul neiertător. Deşi se îndoia că vreuna dintre cunoştinţele lui se afla acolo atât de devreme.

– Au trecut o mulţime de oameni prin faţa noastră şi nu te-ai uitat nici măcar în trecere la ei. Când cineva se pune în calea ta, te crispezi şi te grăbeşti să treci pe lângă, de parcă te-ar împiedica să-ţi îndeplineşti ţelurile. I-ai ignorat cu desăvârşire pe jongleri şi acrobaţi, oricât de tare s-au chinuit să îţi atragă atenţia. Am dedus că nu m-ai adus aici ca dar de ziua mea de naştere, aşa cum ai pretins, ci pentru că ai hotărât că ai fi mai greu de remarcat cu o femeie la braţ.

– Eşti doar o fetiţă, copilă.

– Am 17 ani. Îndeajuns de mare să mă mărit.

– Ba nu te măriţi.

– O voi face cândva.

– Nu cunosc nici un flăcău în viaţă căruia i-aş da permisiunea să te ia de soţie.

– Nu este alegerea ta.

– În lipsa unui tată, întrucât sunt fratele tău cel mai mare, categoric este alegerea mea.

Ştrengăriţa îl plesni din nou peste braţ.

– Încerci să-mi distragi atenţia, ca să nu te bâzâi cu întrebările mele. N-o să pun botul.

Perechea din faţa lor se opri să asculte o mică orchestră care cânta o melodie lină, dar sumbră. Se opriră şi ei, şi el îşi coborî privirea spre expresia triumfătoare a surorii lui în timp ce bombăni:

– Eşti mult prea deşteaptă.

Când îl auzi lăudând-o, îl strânse de braţ şi îi zâmbi larg.

– Spune-mi totul despre ei.

– Şşt! Vorbeşte mai încet.

Nu avea nevoie să îi audă careva, să ştie că într-adevăr era foarte interesat de perechea cu pricina.

– Aşa voi face, şopti ea. Cine sunt?

– El este contele de Kipwick, fiul ducelui de Hedley, titlu pe care îl va deţine într-o zi.

– Îmi pare oarecum cunoscut. Nu ne putem duce de partea cealaltă, ca să-l pot vedea mai clar?

– Nu. Sau nu încă. Nu voia ca ea să îl studieze prea de îndeaproape pe conte şi să îşi dea seama exact de ce era atât de interesat de acest lord.

– Îl cunosc?

– Mă îndoiesc. Nu prea vă învârtiţi în aceleaşi cercuri.

– Se învârte în ale tale?

– O va face... în cele din urmă.

– Şi femeia de la braţul lui? E chiar drăguţă. Spune-mi despre ea.

Întrucât îi atrăsese atenţia recent, nu prea avea multe informaţii despre ea, dar asta avea să se schimbe cu timpul. Dacă urma să îi iasă planul, fata avea să îi ofere cu nerăbdare toate detaliile.

– E Lady Aslyn Hastings, fiica contelui de Eames. Deşi a fost pupila ducelui de Hedley de când i-au murit părinţii, pe când era mică.

Sora lui se întristă. Era mult prea sensibilă pentru lumea în care trăia.

– Deci e orfană, ca tine.

Nu semăna deloc cu el. Nimeni nu era ca el.

– Ştii cum i-au murit părinţii? întrebă Fancy, cu o voce în care curiozitatea se împletea cu tristeţea, poate pentru că nu îşi cunoscuse la rândul ei tatăl, drept pentru care îşi spusese mereu „orfană pe jumătate", un termen mult mai blând decât cel atribuit lui.

– Nu încă.

Dar, în cele din urmă avea să cunoască cele mai mici detalii despre ea: ce îi place, ce nu îi place, visurile şi temerile ei.

– E chiar drăguţă. Mereu îmi spun că, atunci când cineva este atrăgător, femeie sau bărbat, la o adică, este imun la ghinion.

– Nimeni nu este imun la ghinion.

Cei doi îşi reluară plimbarea, evident plictisiţi de muzică. Fancy nu ezită când Mick se urni din loc şi grăbi pasul, ca să nu îi scape din ochi, în timp ce pătrundeau într-o zonă în care mulţimile de oameni se îndeseau şi chiar şi mai mulţi artişti de stradă încercau să îşi câştige existenţa prin mici spectacole, sperând să li se azvârle vreo monedă sau două.

– Deci de ce îi urmărim? întrebă Fancy.

– Încerc să găsesc o oportunitate de-a face cunoştinţă cu contele.

– Cu ce scop?

– Intenţionez să-i iau toate lucrurile care îi sunt dragi, inclusiv pe doamna de lângă el.

Ţinându-l strâns de braţ pe contele de Kipwick, Lady Aslyn Hastings nu putea scăpa de sentimentul că era urmărită. Dar, dacă era să fie sinceră, se simţea mereu cercetată cu atenţie. Poate din pricina tutorilor ei prea protectori sau a tuturor avertismentelor cumplite pe care i le spunea încontinuu ducesa de Hedley despre pericolele ce pândeau în lume. Sau poate pentru că, din moment ce ducesa nu îşi părăsea niciodată locuinţa, Aslyn îi urmase exemplul şi rămăsese la Hedley Hall. Doar că Aslyn tânjea după mai mult, după independenţa acordată celor de la care nu se aştepta nimeni să îşi găsească o pereche potrivită, după momentele lipsite de griji de care se bucurau cei care nu erau încătuşaţi de datorie, după exaltarea oferită în umbrele nopţii.

Umbrele acelea se lăsau rapid şi tot mai adânci. Se mai aprindea din când în când câte un felinar de pe stradă, dar lumina slabă nu se compara cu întunericul ce se aşternea în jurul ei. Spera să îl poată convinge pe Kip să rămână în grădini mult după ora până la care rămâneau cei cuviincioşi. Voia să întrezărească faptele necuviincioase la care se făcuse aluzie în articolele din ziare şi revistele de scandal pe care le citea când nu o vedea nimeni. Nu se intrase prea mult în detalii, ci doar îndeajuns încât să îi stimuleze imaginaţia.

Din fericire – sau din nefericire, în funcţie de perspectivă –, Aslyn avusese mereu o imaginaţie destul de activă şi creativă. Presupunea că muzica ce umplea văzduhul după ora zece seara nu se regăsea printre partiturile ei şi că mâinilor ei nu li s-ar fi permis să facă asemenea melodii să răsune de pe clapele de fildeş. Rochiile purtate de doamnele care se plimbau împreună cu domnii ar fi dezvăluit mult mai mult decât conturul unui piept. Cu siguranţă că femeile s-ar fi cuibărit lângă însoţitorul lor, în loc să îşi aşeze doar mâna pe braţul lor, la fel de uşor cum se aşază un fluture pe o petală de trandafir. Faptele lor nu aveau să fie cuviincioase sau decente. Dar acolo se oprea imaginaţia ei, întrucât nu prea reuşea să îşi imagineze ce fapte indecente ar fi putut urma. Oare un gentilom şi-ar fi lipit buzele de umărul ei gol? Oare ar fi sărutat-o pe gât?

Şi cum s-ar fi simţit?

În pofida interesului lui Kip faţă de ea, nu se purtase niciodată destrăbălat cu ea, nici măcar nu încercase vreodată să îi fure un sărut. O respecta, o onora, se împotrivea instinctelor lui primare, ca să se asigure că ajungea la căsătorie neatinsă. Iar ducesa o asigurase că aşa ar trebui să fie între un bărbat şi o femeie, dacă un bărbat ţinea cu adevărat la ea. Doar cei mai declasaţi moral ar încerca să profite de o doamnă, ar încerca să o seducă în afara căsătoriei. Aslyn nu voia să recunoască ce spunea asta despre propriile moravuri, dar spera ca în seara aceasta Kip să îi ceară permisiunea să îşi lipească buzele de ale ei, să îşi dea jos mănuşa şi să o atingă pe obraz, să îi şoptească cuvinte dulci şi pasionale în ureche.

Avea deja 20 de ani şi nu fusese sărutată niciodată. Nu că ar fi cunoscut vreo fecioară încă nelogodită care să fi fost sărutată. Doamnele aflate în poziţia ei trebuiau să îşi păzească virtutea şi să fie mereu fără cusur. Cu toate acestea, existau momente când o irita să fie cinstită. Puteai flirta nevinovat, dar nu te puteai deda unor fapte îndoielnice. Nasturii trebuiau să rămână închişi, panglicile legate, iar tivurile rochiilor să ascundă gleznele.

Nu avea de gând să se pună într-o situaţie compromiţătoare, dar se întreba adesea dacă pe Kip îl supărau toate aceste reguli la fel de mult ca pe ea, dacă tânjea să facă şi altceva, nu doar să se plimbe pur şi simplu lângă ea. Vinovăţia îi sfredelea conştiinţa, deoarece ar fi trebuit să fie recunoscătoare că era un iubit atât de atent şi de cinstit şi că nu trebuia să se ferească de avansuri necuviincioase din partea lui.

– Aud cântecul de sirenă al unei soprane, spuse Kip dintr-odată, atingându-i mâna pe care o ţinea pe braţul lui şi strângând-o uşor. Mergem într-acolo?

– Dacă doreşti.

El îşi coborî privirea spre ea. Chiar dacă se lăsa întunericul şi pălăria îi umbrea chipul, putea să îi distingă în continuare trăsăturile arătoase. Moştenise ochii albaştri strălucitori ai tatălui lui, părul negru şi des şi adâncitura distinctivă din bărbie. O fascinase în copilărie şi îşi vârâse deseori degetul în ea, îndeosebi când îl prindea dormind. Devenise şi mai pronunţată pe măsură ce înaintase în vârstă şi nu lăsase loc de îndoială că era într-adevăr moştenitorul tatălui lui. Nu că s-ar fi îndoit careva de asta. Ducele şi ducesa îşi erau devotaţi unul altuia, într-atât încât, uneori, aveai impresia că nu mai exista nimeni în afară de ei.

– Nu te simţi bine? întrebă el. Ai prefera să vezi altceva?

Nimic ce ar fi putut rosti cu voce tare fără să îşi atragă o privire dezaprobatoare din partea lui, aşa că îşi păstră gândurile pentru sine, aşa cum era deprinsă să facă, şi îi zâmbi.

– Ba da. Doar că atmosfera este puţin mai liniştită decât mă aşteptam.

Îl linguşise săptămâni la rândul ca să îl convingă să o aducă aici şi ştia că nu prea erau şanse să o însoţească din nou. Ducesa se opusese cu vehemenţă ieşirii, temându-se că avea să o pună pe pupila ei în cine ştie ce pericol. Cu o seară înainte, Kip îşi petrecuse o mare parte din cină convingându-şi mama că avea să se asigure că Aslyn va fi în siguranţă. Nu ştia dacă ţinuse vreodată la el mai mult ca atunci când se luptase să îi obţină ceva ce îşi dorea: o ieşire în Cremorne. Chiar dacă se simţea într-adevăr bine, nu putea să scape de impresia că lipsea ceva.

– Ai fost vreodată în grădină când nu sunt activităţi atât de cultivate? îl întrebă ea.

– Un gentilom nu vorbeşte despre activităţi despre care nu se cuvine să audă o tânără doamnă.

Dar nu ar fi fost la fel de îngrijorat dacă era vorba de urechile unei bătrâne doamne? Abia aştepta să fie considerată îndeajuns de în vârstă încât să fie la curent cu astfel de cunoştinţe care momentan îi erau refuzate.

– Deci ai fost.

El îşi dădu ochii peste cap şi suspină exasperat.

– Posibil să…

Din senin însă, se aplecă brusc în faţă, fluturând din mâini, străduindu-se să îşi păstreze echilibrul, în timp ce pălăria îi zbură de pe cap. Ca să nu se rostogolească după el, îi dădu rapid drumul. Auzi un icnet feminin şi aruncă o privire peste umăr: văzu o tânără îngrozită, cu ochii larg deschişi, acoperindu-şi gura larg căscată cu mâinile.

– Stimate domn, îmi cer sincer iertare. Eram atât de prinsă de peisaj, încât nu m-am uitat pe unde merg. Vă rog, spuneţi-mi că nu v-am rănit.

Kip se aplecă şi îşi ridică pălăria, îşi trecu degetele peste ea, ca să o cureţe. Se aşteptase să şi-o aşeze numaidecât pe capul lui acoperit cu păr închis la culoare. În schimb, el înlemni, probabil pentru că o văzuse în sfârşit limpede pe tânăra din faţa lui. De fapt, era mai degrabă o fetişcană, mai tânără ca Aslyn, dar ochii ei, de o nuanţă aurie stranie ce îi aducea aminte de ochii unei pisici, spuneau multe, făcând aluzie la o viaţă nelipsită de provocări. În pofida rochiei ei liliachii şi a bonetei ornate cu panglici, lăsa impresia că nu fusese mereu obişnuită cu un astfel de confort.

– Nu face nimic, domnişoară…

Tărăgănă cuvântul, de parcă ar fi lipsit o parte din el şi căuta piesa lipsă.

– Domnişoara Fancy Trewlove.

– Fancy¹? Ce nume neobişnuit!

– Mama l-a ales, sperând ca atunci când voi creşte să mă mărit cu un bărbat sofisticat, să locuiesc într-o casă sofisticată şi să am lucruri sofisticate. Până acum, speranţele i-au fost în zadar, dar nu renunţ aşa uşor la visuri. Iar dumneavoastră, domnule? Pot întreba cum vă numiţi?

– Lord Kipwick.

– Oh, vai mie! Tânăra păli şi făcu o reverenţă adâncă, elegantă. Milord, vă rog să îmi iertaţi neîndemânarea totală şi vrednică de dispreţ.

– Este uşor de iertat când nu s-a petrecut nimic rău. Eu şi însoţitoarea mea eram la fel de captivaţi de festivităţile din seara asta. Lady Aslyn Hastings, permite-mi să ţi-o prezint pe domnişoara Trewlove.

– Este într-adevăr o plăcere, spuse Aslyn, străduindu-se să îşi ascundă surpriza pricinuită de faptul că Kip se ostenea într-atât ca să o prezinte unei femei de rând.

– Milady.

Fata făcu din nou o reverenţă. Era o reverenţă aşa cum se cuvine. Aslyn ar fi pus pariu că fata luase ore. Mama ei se baza pe mai mult decât pe numele ei ca să îi obţină viaţa aceea sofisticată.

– Sper că nu v-am stricat ieşirea. Fratele meu îmi spune mereu că trebuie să încetinesc, dar sunt atâtea lucruri de văzut, că mă tem să nu îmi scape ceva minunat şi să mă pierd printre frivolităţi. Se întoarse uşor. Nu e aşa, Mick?

– Într-adevăr, aşa e.

Vocea aceea profundă o făcu pe Aslyn să se înfioare şi se trezi holbându-se la bărbatul care se apropia, la fel de tăcut precum ceaţa, prin întunericul care îi înconjura, de parcă i-ar fi fost deopotrivă stăpân şi victimă. Ştiu fără îndoială că era genul de om care dădea târcoale acestor împrejurimi după ce oamenii decenţi se culcau deja în siguranţa paturilor lor. Era bine îmbrăcat, cu haine din cele mai bune materiale şi cu nasturi foarte strălucitori. Bănuia că avea un croitor personal, întrucât haina lui neagră îi venea comod pe umerii laţi. Părul lui negru ca tăciunele era prea lung, deloc în pas cu moda, ondulându-i-se de-a lungul gulerului. Avea o barbă densă tunsă uniform şi era destul de convinsă că o îngrijea bine. Dar ochii lui întunecaţi o prinseră de fapt în mrejele lor. Aveau o întunecime, o solemnitate aparte. Îi simţi privirea ca pe o prezenţă fizică.

– Mick, permite-mi să te prezint lordului Kipwick şi lui Lady Aslyn.

– Fancy, spuse el cu o voce răguşită care lăsa impresia că îşi petrecuse o mare parte din viaţa lui strigând, cred că în cercurile cuviincioase, eu te-aş fi prezentat dânşilor.

– Bineînţeles. Poate că ar fi trebuit să fiu mai atentă în timpul orelor de etichetă, dar instructoarea îndruga verzi şi uscate. Mă tem că m-am plictisit rapid şi ţi-am irosit banii.

– Nu este nevoie să ne purtăm aşa de formal, zise Kip rapid, desfiinţând în mod nefiresc obiceiurile pe care în general le respecta de parcă ar fi fost poruncite de o fiinţă divină. Din câte deduc din conversaţia purtată până acum cu domnişoara Trewlove, presupun că dumneata eşti Mick Trewlove.

Aslyn se strădui să nu pară şocată de faptul că Kip îl ştia pe acest bărbat, pe această creatură a nopţii, pe acest om de rând. Era şi mai uluită de faptul că părea să încurajeze o discuţie cu cineva de rang inferior. Kip, ca majoritatea membrilor aristocraţiei, avea tendinţa să îşi fluture poziţia de lord prin faţa celor mai prejos ca el.

Bărbatul îşi scoase pălăria cu un gest grandios.

– Într-adevăr. Încântat să vă cunosc, milord, milady.

– Am auzit despre dumneata, domnule Trewlove.

Aslyn se întrebă de unde îl ştia Kip pe bărbat, ce lucruri ar fi putut face Mick Trewlove de îl aduseseră în atenţia lui Kip. Nimic de bine, bănuia ea.

– Nimic de bine, bănuiesc.

Aproape că icni când acesta dădu grai gândurilor ei întocmai. Spera să nu i se citească pe chip, spera că bărbatul nu era conştient că, deşi îi stârnise curiozitatea, nu prea avea încredere în el. Sau poate că nu avea încredere în ea însăşi, deoarece, dacă era să fie sinceră, el îi intriga fiecare părticică din fiinţa ei. Nu mai cunoscuse pe nimeni cu o purtare atât de maiestuoasă, de parcă ar fi stăpânit toate lucrurile pe care le privea. Avea o prezenţă dominantă, deopotrivă tulburătoare şi palpitantă.

– Dimpotrivă. Am auzit că ai talentul de a-i ajuta pe oameni să câştige averi.

Bărbatul ridică din umeri şi îşi înclină capul într-o manieră ce ar fi părut smerită în cazul celor mai mulţi bărbaţi, dar simţea că el nu avea nici măcar un oscior de modestie în trupul acela minunat de înalt şi lat în umeri. Avea un aspect necivilizat care îi făcea cele mai feminine părţi ale ei să freamăte… în mod ruşinos. Nu mai avusese nicicând o reacţie fizică atât de ostentativă faţă de un bărbat. Voia să îşi treacă degetele peste barba lui şi să vadă dacă se simţea la fel de moale şi de senzuală precum arăta, simţind în acelaşi timp şi imboldul puternic de a fugi iute de acolo, ca să se protejeze, aşa cum o avertizase ducesa de mult prea multe ori că se cuvenea să reacţionezi când te confruntai cu un bărbat periculos. Ştia că era periculos, ba chiar foarte periculos, în moduri în care nici măcar nu s-ar fi gândit că ar putea fi un bărbat.

– Uneori, strădaniile noastre sunt încununate de succes financiar, spuse el. Puţini se fălesc atunci când nu se întâmplă aşa.

– Vă rog, să nu vorbim despre afaceri, se plânse domnişoara Trewlove. Curând cerul va fi plin de artificii. Am auzit că sunt minunate şi va fi prima dată când le văd. Nu vreau să ratez nici măcar o salvă. Milord, oare ştii de unde se pot vedea cel mai bine?

– Într-adevăr, chiar ştiu.

Cu mâinile înmănuşate strânse la piept, domnişoara Trewlove ţopăi spre el, de parcă ar fi fost un căţeluş entuziasmat care tocmai ghicise cine avea să îi dea ceva bun.

– Ai fi atât de amabil încât să îmi arăţi?

– Aş fi încântat de această onoare. Dacă nu le-ai mai văzut, trebuie să le priveşti din cel mai bun loc.

Iar el avea să meargă împreună cu ei, bărbatul acesta care doar privea, o privea de parcă s-ar fi străduit să îi descopere fiecare faţetă. Nu era prea sigură că îl voia aproape de ea. Ceva îi spunea că ar fi fost mai în siguranţă dacă l-ar fi lăsat în urmă. Nu se temea că ar fi lovit-o sau rănit-o în vreun fel, şi totuşi nu putea să alunge sentimentul că o revendica. Era o idee ridicolă. Nu îl cunoştea. Era un om de rând. După seara aceasta, nu aveau să se mai întâlnească vreodată, şi cu­riozitatea ei în privinţa lui urma să dispară.

– Aslyn?

Îşi smuci capul într-o parte, eliberându-se de orice vrajă pe care o aruncase Mick Trewlove asupra ei, şi îl privi pe Kip, surprinsă să îi vadă mâna întinsă spre ea.

– Mergem? întrebă el.

– Da, bineînţeles.

Se forţă să înainteze şi să îl ia de braţ, deşi ar fi preferat să rămână acolo, ca o nătângă, şi să îl studieze pe Mick Trewlove. Nu cunoscuse niciodată un bărbat care nu îşi trăda deloc gândurile sau emoţiile. Nu părea deranjat de felul direct al surorii lui, dar nu era totuna cu o iubită care ar fi flirtat cu un alt bărbat. Deşi fata flirtase cu siguranţă, fără îndoială tatonând terenul, pentru a vedea dacă Kip s-ar putea dovedi a fi bărbatul acela sofisticat pe care şi-l dorea mama ei pentru ea. Dar era deja luat. Nu se anunţase ofi­cial, dar întreaga Londră ştia, de fapt toată Marea Britanie ştia cui îi aparţinea, cu cine avea să se însoare în cele din urmă, cine avea să îi devină contesă.

Era conştientă de prezenţa domnişoarei Trewlove şi a fratelui ei în spatele lor. Încă o dată, avu senzaţia stranie că era urmărită. Voia să se