1.

Izvoarele originare (primare)

n categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar
constituite de:Tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene; cele doua tratate bugetare; deciziile privind
resursele proprii ale Comunitatilor; Actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967; decizia si actul privind alegerile
directe n Parlamentul european (1976); deciziile si tratatele de aderare; Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a
Comunitatilor europene privind Groenlanda (17 martie 1984); Tratatul de la Maastricht; Tratatul de la Amsterdam;
Tratatul de la Nisa.
2. Izvoarele secundare (derivate)
Cea de-a doua categorie - izvoarele secundare - cuprinde, n mod obisnuit, actele adoptate de institutiile
comunitare n scopul aplicarii prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic
obligatoriu, nu sunt simple rezolutii sau recomandari care sunt folosite de regula n dreptul international.
O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele tertiare incluznd acele
regulamente, directive si decizii care dobndesc forta juridica din regulile de drept comunitar secundar.
Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, n mod deosebit,
datorita caracterului de noutate a dreptului comunitar care se afla nca n etapa consolidarii
sale, spre deosebire de ordinea interna a fiecarui stat care cunoaste o lunga perioada n care ea
s-a sedimentat. 3 categorii de principii:
- principii juridice obligatorii care sunt o mostenire juridica comuna Europei ca
forma a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar daca sunt ncorporate n
reglementarile comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netagaduit;
- reguli de reglementare comune legislatiei statelor membre, cu sau fara
elemente de echitate si impartialitate; ele si au originea n apropierea sistemelor lor juridice,
produsa de-a lungul anilor si n nivelul lor de dezvoltare economica, sociala si culturala sensibil
egal (este, n fapt, o conditie a dobndirii calitatii de membru al Uniunii europene);
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate
independent de ordinea juridica nationala; ele sunt o creatie a institutiilor comunitare (inclusiv a
Curtii de justitie) ca urmare a interpretarilor si motivarilor legale si pot lua conturul unor principii
generale.
Protectia drepturilor fundamentale ale omului. Respectarea acestor drepturi
formeaza o parte integranta a principiilor generale de drept aparate de Curtea de justitie de la
Luxembourg. Protectia acestor drepturi, ct timp sunt inspirate de traditii constitutionale comune
statelor membre, trebuie sa fie asigurata n cadrul structurii si obiectivelor Comunitatii.
Drepturile fundamentale constituie o parte integranta a principiilor de drept a caror respectare o
asigura organele comunitare de jurisdictie si, n acest sens, Curtea de justitie si Curtea de prima
instanta se inspira din traditiile mentionate si din orientarile oferite de tratatele internationale
pentru protectia drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au
semnat, Conventia Europeana a Drepturilor Omului avnd o semnificatie speciala n acest sens.
La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii
Europene si Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.

Principiul respectarii dreptului la aparare. Un alt principiu care trebuie sa fie luat n considerare n procesul
aplicarii dreptului comunitar este principiul dreptului la aparare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului
de a fi audiat, respectarea principiului se impune att n privinta audierii n procedurile n care pot fi aplicate sanctiuni,
chiar n procedurile administrative, ct si n problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, cnd aceasta
a fost ceruta. Sub un alt aspect, dreptul la aparare trebuie sa fie asigurat si n privinta dreptului de asistenta din partea
autoritatilor nationale si a dreptului de asistenta si reprezentare legala n legatura cu care exista privilegiul profesional
legal.
Nu mai putin, principiul dreptului la aparare trebuie sa calauzeasca ntreaga procedura n fata organelor
comunitare de justitie.

Principiul autoritatii de lucru judecat. - un principiu larg acceptat - nseamna ca o actiune nu poate fi judecata
dect o singura data - non bis in idem. n practica, nsa, daca o sanctiune este aplicata de doua ori pentru acelasi act, ntr-o
procedura diferita, dar potrivit unor reguli avnd n ntregime scopuri diferite, se considera ca principiul este respectat.
Este necesar ca faptele incriminate sa se fi produs pe teritoriul comunitar si procedurile respective sa fie
realizate n fata instantelor din statele membre.
Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit careia
aplicarea legii la o situatie specifica trebuie sa fie previzibila. Principiul poate fi descris ca
obligatia ce revine autoritatilor publice de a asigura ca legea sa fie usor de stabilit de catre aceia
carora li se aplica si ca acestia sa poata, nu fara temei, sa prevada existenta ei, ca si modul n
care ea va fi aplicata si interpretata.
Principiul ca o masura nu poate fi modificata odata ce ea a fost adoptata de autoritatile competente constituie - a
aratat Curtea de justitie - un factor esential care contribuie la certitudinea juridica si la stabilitatea situatiilor juridice n
ordinea juridica comunitara, att pentru institutiile comunitare, ct si pentru persoanele a caror situatie juridica si de fapt
este afectata printr-o decizie adoptata de aceste institutii.
Principiul egalitatii considerat ca derivnd din natura dreptului comunitar presupune, n primul
rnd,excluderea discriminarii, adica un tratament egal al partilor n situatii identice si comparabile. El este prevazut, prin
aplicatii, n chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea ntre sexe prin aplicarea
principiului ca femeile si barbatii trebuie sa primeasca plata egala pentru munca egala, iar art. 12 CE interzice expres
discriminarea pe motive de nationalitate.
Principiul proportionalitatii. nainte de a fi ncorporat n alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost
recunoscut prin jurisprudenta si este afirmat n diverse sisteme juridice, cu deosebire n cel german. El presupune ca
legalitatea regulilor comunitare sa fie supusa conditiei ca mijloacele folosite sa fie corespunzatoare obiectivului legitim
urmarit de aceste reguli si nu trebuie sa depaseasca, sa mearga mai departe dect este necesar sa l atinga, iar, cnd exista
o posibilitate de alegere ntre masuri corespunzatoare, n principiu, trebuie sa fie aleasa cea mai putin oneroasa. Totusi, s-a
accentuat ca, ntr-un domeniu n care organele legislative comunitare au o larga libertate de actiune, care corespunde
responsabilitatilor politice ce le revin prin Tratat, numai daca o masura este evident necorespunzatoare avnd n vedere
obiectivul care i este cerut institutiei competente sa l urmareasca, legalitatea ei este afectata.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autoritati trebuie sa fie proportionale cu scopul lor.
Principiul loialitatii (solidaritatii). Acest principiu, consacrat de Tratat si promovat, de asemenea, de Curtea de
justitie, denumit si principiul solidaritatii, este prevazut la art. 10 CE, care dispune ca statele membre vor lua toate
masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau speciale, de a asigura ndeplinirea obligatiilor ce rezulta din
Tratat ori din actiunea ntreprinsa de institutiile Comunitatii si ca ele faciliteaza acesteia ndeplinirea misiunilor ei. Ele se
vor abtine de la orice masura care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.
n acest principiu, considerat si el ca derivnd din natura dreptului comunitar, se constata ca sunt trei
obligatii n sarcina statelor membre, doua pozitive si una negativa. Obligatiile pozitive nu au o forma concreta, ci mai
curnd una generala; o forma concreta a lor va fi dobndita, cu toate acestea, n conjunctie cu obligatiile si obiectivele
specificate n Tratat ori care se ntemeiaza pe acesta.
Prima obligatie pozitiva este precizata n partea I a art. 10 alin. 1, n sarcina statelor
membre, n sensul de a lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau

speciale, spre a asigura ndeplinirea obligatiilor ce rezulta din Tratat ori din actiunea ntreprinsa
de institutiilor Comunitatii.
Cea de-a doua obligatie pozitiva - prevazuta n partea a doua din alin. 1 al art. 10
- privind facilitarea realizarii sarcinilor comunitare vizeaza ndatorirea statelor membre de a
furniza Comisiei informatiile cerute spre a se verifica daca masurile pe care ele le-au luat sunt
conform dreptului comunitar, adica legislatiei primare sau secundare.
Cea de-a treia obligatie - negativa - consta n aceea ca, potrivit art. 10 alin. 2
statele membre trebuie sa se abtina de la orice masura care ar primejdui realizarea obiectivelor
comunitare. Aceste obiective sunt prevazute la art. 2 CE, dar, acest articol contine si mijloacele
de realizare a obiectivelor, prin care, la rndul lor, se face trimitere la activitatile implicate n
acest proces, mentionate la art. 3 si 4.

Jurisprudenta instantelor comunitare si cutuma

a. Jurisprudenta comunitara.
n general, jurisprudenta nu este acceptata ca izvor de drept n sistemul juridic continental. Hotarrile
judecatoresti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; n principiu, ele nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se
considera ca fiecare aplicare a dreptului necesita interpretare, care nseamna ca, ntr-un fel sau altul, regulile sunt
perfectionate si suplimentate. Interpretarea dreptului ar urma sa fie cu att mai necesara cu ct legea este mai generala si
lacunele mai prezente. n acelasi sens, se considera ca jurisprudenta Curtii este un izvor esential de drept ntruct n
numeroase probleme Curtea de justitie completeaza si precizeaza dispozitiile Tratatului, concomitent cu asigurarea
respectarii lor. Doctrina a mai aratat ca Tratatul de la Roma are n fapt caracteristicile unui tratat-cadru n sensul ca el
stabileste n mod foarte general un anumit numar de obiective si precizeaza un cadru n care politicile destinate sa
realizeze aceste obiective urmeaza ca fie puse n aplicare, astfel ca frecvent el recurge la concepte cu un contur neclar,
cum ar fi art. 28 care nu precizeaza exact ce nseamna "masuri cu efect echivalent" restrictiilor cantitative sau art. 39 care
nu specifica domeniul de aplicare a exceptiilor de "ordine publica" la libera circulatie a lucratorilor.
n concret, n unele domenii ale dreptului comunitar, jurisprudenta Curtii a putut fi considerata ca un
important izvor de drept, avnd n vedere lipsa reglementarii sau reglementarea lacunara, ca n materia concurentei
relativa la validitatea noilor acorduri ncheiate dupa intrarea n vigoare a Regulamentului nr. 17/62. Astfel, Curtea de
justitie a decis ca "deoarece Regulamentul presupune ca att timp ct Comisia nu a luat o decizie, acordul poate sa fie
implementat pe riscul propriu al partilor, urmeaza ca notificarea conform art. 4 alin. 1 din Regulament nu are efect
suspensiv".
n alte cazuri, Curtea face referire n mod expres la propriile hotarri anterioare pentru fundamentarea
noilor hotarri. Totusi, alteori ea a decis ca nu este obligata de hotarrile sale precedente si ca tribunalele nationale sunt
ndreptatite sa ceara o noua hotarre preliminara daca ele nu vor sa urmeze o decizie data asupra unei probleme
asemanatoare ntr-o cauza anterioara, aceste tribunale fiind libere sa foloseasca hotarrile preliminare fara consultarea
Curtii, chiar daca ele sunt tribunale de ultima instanta si care sunt obligate n mod normal sa ceara darea unei hotarri
preliminare asupra tuturor problemelor de drept comunitar.
O serie de concepte sau principii de drept comunitar precum "efectul direct", "prioritatea dreptului
comunitar", "autonomia" ori "suprematia dreptului comunitar", "aplicabilitatea directa" sunt opera Curtii de justitie sau
au fost perfectionate de catre aceasta. Curtea a recunoscut si dezvoltat principiile generale de drept comunitar, realiznd
un act creativ de legislatie judiciara, unele dintre ele fiind incluse n tratatele comunitare (principiul solidaritatii si
principiul nediscriminarii pe motiv de nationalitate), iar altele fiind preluate din traditiile juridice nationale ale statelor
membre si adaptate complexului comunitar (principiul egalitatii ca principiu general, drepturile fundamentale ale omului,
principiul proportionalitatii)[16].
b. Cutuma

Pna n prezent doctrina nu a considerat cutuma ca un posibil izvor de drept comunitar.

Dreptul international si dreptul national
a. Dreptul international
Deoarece o mare parte din regulile de drept international nu au o natura obligatorie, ele sunt aplicate ca
reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept. Curtea de Justitie a aplicat dreptul international ca izvor al
dreptului comunitar, n materie vamala, desi nu era obligata, ntruct nu este stricto sensu parte a ordinii juridice
comunitare.
n privinta drepturilor si obligatiilor ce decurg din acordurile (tratatele) ncheiate ntre statele membre si
statele terte, nainte de 1 ianuarie 1958 sau, pentru noii membri, nainte de data aderarii lor, art. 307 alin. 1 CE dispune ca
ele nu vor fi afectate de prevederile Tratatului CE; aceasta nseamna ca este exclusa considerarea tratatelor n cauza ca
facnd parte din ordinea juridica a Comunitatilor, dar ele pot afecta dreptul comunitar. De aceea, textul art. 307, la alin. 2,
prevede ca n masura n care astfel de acorduri nu sunt compatibile cu Tratatul, statele membre n cauza vor lua toate
masurile corespunzatoare spre a elimina incompatibilitatile stabilite.
Comunitatea europeana trebuie sa respecte dreptul international n exercitarea competentelor sale, fiind
necesar, asadar, sa se conformeze regulilor cutumiare internationale cnd adopta un regulament ce suspenda concesiile
acordate de sau n virtutea unui acord care a fost ncheiat cu o tara nemembra; de unde rezulta ca dreptul international
cutumiar privind ncetarea si suspendarea tratatelor n virtutea unei schimbari fundamentale a mprejurarilor este
obligatoriu pentru institutiile comunitare si constituie parte a ordinii juridice comunitare.
b. Dreptul national Uneori, dreptul national poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie
exprese, fie implicite.
Referirile exprese sunt, evident, prevazute n chiar actele comunitare cu este, de exemplu art. 48 CE, care
priveste constituirea societatilor si firmelor n conformitate cu legea statului membru.
Referirile implicite sunt facute n special de instantele comunitare de justitie n unele cazuri n care au aplicat
notiuni juridice din dreptul national.
Cu toate acestea, legea nationala nu se aplica discretionar. Astfel, procedurile nationale care sunt mai
putin favorabile, nu pot fi aplicate.
Prioritatea dreptului comunitar
Principiul prioritatii dreptului comunitar
Raportul dintre dreptul statal si dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o tema centrala a specialistului n
drept constitutional si international. Disputa dintre scoli, si anume dintre monismul orientat catre filosofia lui Kant si
dualismul hegelian, strabate istoria mai noua a raportului ntre "dreptul international si dreptul national". n timp ce pentru
monisti dreptul international are ntietate fata de cel national, astfel ca - n caz de conflict - dreptul national trebuie sa
ramna neaplicat, pentru dualisti ambele sisteme stau alaturi unul de celalalt, egal ndreptatite, si fiecare se bucura de
prioritate - n interiorul propriei sfere de dezvoltare - naintea celuilalt.
n masura n care suporta paralela cu dreptul international, se poate constata ca ordinea de drept
comunitara este organizata, fara echivoc, monist. Altfel dect n dreptul international, n dreptul comunitar principiul
prioritatii nu include, totusi, numai obligatia statelor membre de a aduce dreptul lor national n concordanta cu dreptul
comunitar prioritar, ci pretinde, n afara de aceasta, ca - n legatura cu principiul efectului direct - toate autoritatile si
instantele statale sa lase neaplicat dreptul national contrar, n cadrul proceselor n curs de solutionare la ele.
Aceasta ultima idee nu era noua. ntietatea dreptului international clasic se oprea la portile ordinii de
drept nationale; dualismul mpiedica actiunea acestuia asupra raporturilor de drept din interiorul sferei juridice nationale
si interventia lui asupra fiecarui cetatean. Dimpotriva, "efectul util" al dreptului comunitar implica faptul ca dreptul

comunitar prioritar actioneaza direct n ordinile de drept nationale, trebuind sa fie luat n considerare de catre toate
institutiile statului respectiv.
La fel ca si principiul efectului direct, principiul prioritatii - un pilon de sustinere al ordinii
supranationale de integrare - este rezultatul activitatii creatoare, de perfectionare n domeniul juridic, a CJCE, care - n
aceasta privinta, n hotarrea cu semnificatie principala, data n cazul Costa/Enel - a dezvoltat principiul:
"Ca naintea dreptului creat de Tratat - deci izvornd dintr-o sursa juridica independenta - nu are
prioritate, dat fiind aceasta autonomie a lui, nici o norma juridica nationala orict de asemanatoare, daca lui nu-i va fi
invalidat caracterul sau de drept comunitar si daca nsusi temeiul juridic al Comunitatii nu va fi pus n discutie.
Asadar, statele - prin faptul ca ele, conform prevederilor Tratatului, au rezervat reglementarii prin
ordinea de drept comunitara drepturi si obligatii, care se supuneau, pna atunci, propriilor ordini interne de drept - au
provocat o restrngere a drepturilor lor de suveranitate, care nu mai poate fi revocata ulterior, prin masuri unilaterale,
incompatibile cu notiunea de comunitate".
Aceasta formulare a fost ntarita ntr-o multime de decizii ulterioare si a fost extinsa. CJCE a subliniat, n
acestea, ca prioritatea ierarhica a normelor este valabila pentru ntreg dreptul comunitar, independent de calitatea normei
n discutie. El are ntietate chiar fata de dreptul constitutional national, si anume chiar si atunci cnd respectivul drept
national a fost emis mai trziu dect dreptul comunitar n cauza (lex posterior).

Importanta si implicatiile principiului

Principiul prioritatii se exprima pe mai multe coordonate.
a. n domeniul competentelor exclusiv comunitare (de exemplu ncheierea
acordurilor comerciale si a acordurilor de asociere cu terte state) sau n cazul unei reglementari
comunitare finale (cum este politica agrara comuna), dreptul comunitar prioritar produce un
efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, n sensul ca el nu mai este autorizat pentru decretarea
unilaterala a dreptului national. Aceasta are valabilitate chiar daca, n privinta continutului sau,
dreptul national n discutie este armonizat cu dreptul comunitar european.
b. n masura n care statele membre mai sunt nca autorizate sa actioneze, ele
nu au permisiunea de a elabora nici o forma de drept, al carei continut sa fie contrar
dreptului european.
c. Institutiile administrative si instantele nu mai au voie sa aplice dreptul
national ultra vitres (lit. a) sau contrar, din punct de vedere al capacitatii lui de reglementare,
dreptului comunitar (lit. b). Este adevarat ca acest concept nu ajunge att de departe nct
respectivul drept national incompatibil sa-si piarda ipso iure valabilitatea sa (prioritatea
validitatii), totusi el exprima faptul ca un astfel de drept nu trebuie luat n considerare, n masura
n care aceasta este n contradictie cu dreptul european (prioritate la aplicare). Astfel, de pilda, o
norma de drept a unui stat membru - referitoare la imigrare, dar care ncalca reglementarile
comunitare privind libera circulatie - este inaplicabila cetatenilor altor state membre ale Uniunii
Europene; ea poate fi aplicata, n continuare, cetatenilor din terte state.
d. Implicatiile principiului prioritatii sunt ngradite, fireste, pe baza principiului
competentei individuale limitate. Conform acestuia, CE/UE - ca organizatie supranationala dispune, ratione materiae, numai de acele competente, care i-au fost atribuite prin respectivul
Tratat de constituire (a se compara cu art. 3 b, alin. 1 din Tratatul de constituire a Comunitatii

Europene TCE). Ei - ca o comunitate de state - i lipseste omnicompetenta principala, care le

caracterizeaza pe acestea.
e. De altfel, CE/UE i este permis sa devina activa - chiar si n privinta profunzimii
si intensitatii de reglementare - numai daca obiectivele urmarite pe planul national al
statelor membre nu pot fi atinse ntr-o masura suficienta (principiul subsidiaritatii, art. 3
b alin. 2 TCE). n plus, masurile comunitare trebuie sa corespunda principiului necesitatii
(interzicerea excesului, art. 3 b alin. 3 TCE).
Aplicarea principiului n statele membre ale UE
Aplicarea hotarta si constanta a principiilor efectului direct si prioritatii dreptului
comunitar a ajutat, n mod deosebit, la rationalitate si eficienta. Ea a facut clara subordonarea,
pe plan normativ, a ordinilor de drept ale statelor membre si a ntarit durabil
protectia juridica a cetatenilor comunitari. n plus, sentinta citata "Simmenthal" a subliniat
rolul judecatorului din completul de judecata, din fiecare stat membru, la exercitarea
controlului normelor dupa criteriul prioritatii dreptului comunitar. Competenta lui de
verificare poate ajunge - conform dreptului comunitar - mai departe dect mputernicirea sa
pentru controlul normelor, atribuita prin dreptul constitutional intern respectiv, daca ar fi sa ne
gndim doar la acele state membre, n care competenta de respingere referitoare la legile
formale neconstitutionale se afla n minile unor organe constitutionale speciale (Germania:
Curtea Constitutionala Federala; Italia: Curtea Constitutionala; Spania si Portugalia: Tribunalul
Constitutional; Franta: Consiliul Constitutional).
Pentru stadiul mbucurator al valabilitatii si impunerii unitare a dreptului
comunitar, este, poate, caracteristic faptul ca principiile de structura mentionate sunt astazi
acceptate, ntr-o forma sau alta, n ordinile de drept ale tuturor statelor membre si, n masura n
care este perceptibil, sunt strict respectate - cu exceptia celor ctorva cazuri - de catre instantele
nationale.
Diferite state membre au introdus - n constitutiile lor - prevederi explicite,
care, fie declara, n general, prioritatea dreptului international ori cel putin a
dreptului tratatelor internationale fata de legislatia nationala, sau declara, chiar n
mod special, ntietatea dreptului comunitar. Astfel, n justitia olandeza (art. 65 si
urmatoarele) este consfintita prioritatea dreptului international; jurisprudenta a aplicat aceste
norme, n mod corespunzator, la prioritatea dreptului comunitar.
Efectul direct al dreptului comunitar
Principiul efectului direct
Dupa cum arata art. 2 si 3 ale TCE, referitor la obiectivele Comunitatii,
ntemeierea unei piete comune si realizarea politicilor comune presupun ca un anumit numar de
domenii - care, pna acum, erau reglementate exclusiv pe baza dreptului statal intern - sunt
supuse, de acum nainte, unui drept comun, integrat n ordinea statala interna si aplicabil unitar
pe teritoriul supus suveranitatii proprii al fiecaruia dintre statele membre. Dupa vointa
ntemeietorilor ei, comunitatea este - mai degraba - o alianta de state europene, cu o ordine de
drept proprie si autonoma, ale caror subiecte de drept sunt nu numai nsesi statele membre, ci si
fiecare persoana n parte.
Efectul direct constituie o notiune mult interpretata si cu "sclipiri multicolore",
careia literatura de specialitate si jurisprudenta nu i-au harazit mereu claritatea terminologica
dorita. Ca element de baza al ordinii comunitare, el exprima faptul ca toate principiile

comunitare - suficient de precise si neconditionate - sunt "apte de penetrare", n sensul ca

ele creeaza relatii juridice directe ntre autoritatea de stat si cetatenii comunitari (indivizi sau
unitati economice), ba chiar, n anumite circumstante, si n raportul stabilit ntre cetatenii
comunitari. Efectul direct ia nastere pe baza conditiei de validitate a dreptului comunitar nsusi,
fara ca el sa necesite preluarea prealabila n dreptul national - printr-un act de tranzactie sau
ordin de executare - a normei n discutie.
Prin aceasta, notiunea comunitara a efectului direct se deosebeste de
notiunea de drept international a tratatelor "auto-executabile". Aceasta ultima notiune
caracterizeaza numai capacitatea de principiu a continutului unei prevederi a tratatului de a-si
gasi aplicarea n dreptul statal intern al partenerului contractual, dar nu afirma nimic despre
efectul real al prevederii n respectiva sfera juridica nationala.
De aceea, s-a lasat pe seama jurisprudentei CJCE ca - pe calea elaborarii
dreptului pretorian - sa faca pasul decisiv de la obligatia obiectiva a statului la dreptul legal
subiectiv al individului. Acesta a fost un act de deosebita temeritate, caci el caracterizeaza,
totusi, trecerea de la traditionala ordine de drept international la ordinea comunitara autonoma,
care se supune propriilor principii structurale, n sensul unei ordini supranationale de functionare.
Apoi, cu privire la art. 12 din TCEE, aflat n discutie, se subliniaza faptul ca
Tratatul contine o interdictie clara si nengradita si - de aceea, conform naturii sale - el se
preteaza excelent pentru a produce efecte directe n relatiile juridice dintre statele
membre si dintre indivizi supunndu-se dreptului acestora, fara ca, pentru aceasta, sa fie
nevoie de o interventie a legiuitorului statal.
Importanta si continutul principiului
Dreptul primar
Implicatiile acestei fundamentari juridice sunt deosebite. Dreptul comunitar are
caracter de drept obiectiv; el nu numai ca trebuie luat integral n seama de catre statele
membre, n calitate lor de parti contractante, ci are si legatura normativa directa cu fiecare
individ afectat. De aceea, conflictele dintre normele dreptului comunitar si ale dreptului national
reprezinta nu numai o chestiune de lezare a Tratatului, ci, concomitent, ele sunt o problema a
administratiei executive si cad n sarcina jurisdictionala a instantelor nationale, care trebuie sa
aplice - n procesele aflate pe rolul lor - dreptul comunitar, care are efect direct. n felul acesta,
chestiunea valabilitatii directe capata, totodata, semnificatie de legitimare a competentei, caci n general, numai normele juridice comunitare cu efect direct pot deveni decisive la luarea
hotarrii n procesele de solutionat de catre instantele statale interne - deosebirea dintre aceste
norme si prevederile cu efect indirect determina masura competentei, ca judecator comunitar, a
judecatorului national.
Principiul efectului direct urmeaza sa fie consolidat si extins printr-o multime de
alte hotarri. Actualmente - n jurisprudenta curenta - el este un principiu structural de baza al
ordinii de drept comunitare. Cele mai importante prevederi ale Tratatului, care au efect direct.
Doctrina efectului direct al dreptului comunitar a fost dezvoltata, initial, cu ocazia
interpretarii prevederilor din Tratat. Totusi, de la nceput a fost n afara oricarei discutii ca
- mutatis mutandis - criteriile elaborate vor fi utilizate si pentru dreptul comunitar
derivat.

Dreptul secundar (derivat)

Regulamentele Pentru regulamente, adica acte normative cu valabilitate generala, prioritatea dreptului
comunitar este prevazuta explicit la art. 189 alin. 2 din TCE. Este putin probabil sa apara dificultati principale de natura
juridica. Conform jurisprudentei curente a CJCE, efectul direct al regulamentelor implica faptul ca exercitarea drepturilor
conferite de catre ele nu este permis a fi ngradita prin aceea ca ea se face dependenta de emiterea unor reglementari de
implementare, altele dect acelea necesare pe baza regulamentului nsusi. Necontestat este si faptul ca efectul direct al
regulamentelor poate interveni - corespunzator naturii si functiei acestor acte juridice - nu numai n favoarea indivizilor, ci
si crendu-le acestora obligatii.
Directive si decizii Mai dificil de argumentat este efectul direct, pe plan intern,
al deciziilor adresate statelor membre (adica acte individuale, obligatorii din punct de vedere
juridic) si al directivelor. Pentru acestea din urma, art. 189 alin. 3 din TCE stabileste ca ele
obliga statele membre - carora le sunt adresate - numai cu privire la obiectivul de realizat,
lasnd, totusi, pe seama lor alegerea formei si mijloacelor.
Asadar, n mod normal, efectele directivelor i afecteaza pe indivizi numai pe calea
actului de transpunere pe plan national, astfel ca - n principiu - nu se pune chestiunea efectului
lor direct. De aceea, evolutia jurisprudentei CJCE necesita o examinare mai atenta.
Din punct de vedere al structurii lor, directivele au o mai mica intensitate de
reglementare n detaliu, comparativ cu regulamentele si deciziile; ele lasa statelor
membre o anumita libertate de apreciere cu privire la implementare. Aceasta se face
prin transpunere n dreptul national, forma juridica si temeiul de mputerniciri ale actului de
transpunere fiind stabilite de dreptul national. Pentru Germania aceasta nseamna ca att
alegerea ntre lege si depozitie legala, ct si competenta de emitere n raportul dintre statul
federal si landuri, se orienteaza exclusiv dupa dreptul constitutional german. De aceea, de
exemplu, emiterea unei dispozitii legale pentru implementarea unei directive comunitare
necesita ndeplinirea tuturor conditiilor conform art. 80 din Constitutia germana.
Directivele sunt adecvate mai ales n domenii unde se tinde spre o
anumita armonizare a situatiei juridice, dar nicidecum spre o completa unitate din
punct de vedere juridic, asa cum este cazul n domeniul ajustarii pe plan juridic (n
special art. 100 a TCE). Fireste, de-a lungul timpului s-a dovedit ca simpla egalizare pe plan
juridic - prin renuntarea la uniformizarea juridica, care ajunge mai departe - nu raspunde,
adesea, cerintelor de integrare crescnda. Ca urmare, practica se foloseste mai mult de forma
directivelor, astfel ca - n lipsa unui temei de autorizare pentru emiterea de regulamente - sa
realizeze uniformizarea din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte: directivele contin, n
proportie marita, reglementari de detaliu concrete, care pot diminua - n mare masura libertatea de formulare a continutului de catre statele membre, obligate sa asigure
transpunerea. Aceasta observatie este valabila mai ales pentru directivele care vizeaza
desfiintarea obstacolelor de natura tehnica, existente nca n comertul dintre statele membre.
Astfel, n practica, tipologia regulamentelor si directivelor a fost estompata n mare parte.
Aceasta dezvoltare - care se afla n sfera de responsabilitati a legiuitorului
comunitar - a determinat CJCE ca, n anumite conditii, sa atribuie efect direct si prevederilor
directivelor. n acest fel, CJCE le confera cetatenilor comunitari dreptul de a invoca direct textul
directivei, daca transpunerea nu are loc sau daca ea se face neregulamentar. Hotarrile
relevante pleaca de la considerentul ca invocarea prevederilor directivei serveste protectiei
juridice a individului si, de aceea, ea trebuie sa se orienteze nu spre forma, ci spre continutul si
functia respectivului act juridic n sistemul Tratatului:

Responsabilitatea administrativa a statelor membr n cazul neaplicarii

directivelor. Daca nu exista premisele pentru efectul direct al unei reglementari din directiva,
atunci - conform celei mai recente jurisprudente a CJCE - oricarei persoane favorizate de
directiva i revine, n anumite conditii, un drept de a pretinde daune-interese din partea statului
membru, din cauza nerealizarii (sau a realizarii defectuoase) a transpunerii directivei. Acest
drept la despagubire, dezvoltat pe calea deliberarii judecatoresti independente, pare - n masura
n care motivele concise si indiscutabile ale sentintei permit sa se sesizeze aceasta - ar fi fost
derivat din "efectul util" al dreptului comunitar si conceput ca o compensare pentru modul
deficitar de implementare a drepturilor conferite prin normele de drept comunitar, mod care este
conditionat de ncetineala la transpunere din partea statului membru.
n cazul unei ncalcari a obligatiei de transpunere a unei directive, trebuie avute n vedere urmatoarele premise:
- (1) Obiectivul respectivei directive trebuie sa fie conferirea de drepturi oricaror
persoane;
- (2) Continutul acestor drepturi trebuie sa poata fi stabilit pe baza directivei
nsasi;
- (3) ntre ncalcarea obligatiei impuse statului membru si prejudiciul provocat
trebuie sa existe o cauzalitate. Atunci, dreptul la despagubire rezulta direct din dreptul
comunitar. Dimpotriva - n cazul lipsei unei reglementari de drept comunitar - revendicarea
dreptului la despagubire se conformeaza dreptului national referitor la daune-interese, care este
n vigoare n respectivul stat membru, n special n privinta stabilirii instantei competente si a
alcatuirii procedurii de intentare a actiunii.
Dreptul comunitar si traditia constitutionala
Ct de profund actioneaza, deja actualmente, dreptul comunitar n interiorul
ordinilor de drept ale statelor membre si le penetreaza, rezulta din exemplul Regatului Unit,
adica al tarii de origine a dreptului comun.
Atunci cnd la 1.01.1973, Regatul Unit a devenit membru al Comunitatilor
Europene, acestea erau constituite deja de 15, respectiv 20 de ani; aderarea a pretins preluarea
extrem de rapida a "acquis"-ului comunitar, adica a unei structuri ai carei sase membri fondatori
apartin - fara exceptie - sferei "dreptului continental" (drept civil). O alta problematica a rezultat
din mprejurarea ca Regatul Unit nu cunoaste nici o Constitutie scrisa, ci - n mare masura - se
bazeaza pe principii de drept nescrise si pe reguli conventionale.
Cel mai important element al ordinii constitutionale britanice este parlamentarismul.
Parlamentul de la Westminster ("mother of Parliaments") este cel mai vechi corp legislativ
reprezentativ din grupul tuturor statelor membre. De aceea, nu este de mirare ca pretentia de
validitate a dreptului comunitar s-a lovit - n primul rnd - de vechea si vulnerabila doctrina a
suveranitatii parlamentului. Dogma rezultata din aceasta, si anume ca "parlamentul nu i poate
angaja pe succesorii sai", s-a reflectat n dominanta unei stricte reguli a legii ulterioare (lex
posterior) si a principiului abrogarii implicite ("implied repeal"), care sunt atenuate numai printr-o
regula de interpretare contestabila - regula prezumtiei - conform careia legiuitorul, n caz de
ndoiala, trebuie sa actioneze n concordanta cu obligatiile internationale ale Regatului Unit.
n pofida acestei poveri - mostenite de sute de ani - a traditiei juridice si
constitutionale britanice, principiul comunitar al prioritatii s-a impus fara frictiuni n aplicarea
dreptului n Regatul Unit. n practica, judecatorii britanici nu mai sunt gata sa urmeze, fara

rezerve, doctrina nengraditei "suveranitati a Parlamentului", ci cauta - n mod pragmatic mijloace si cai pentru a-i ajuta, efectiv, dreptului comunitar sa se impuna n ordinea de drept
britanica. Astfel, n mai multe cazuri - n care, potrivit regulii abrogarii implicite ("implied
repeal"), o lege britanica ulterioara ar fi trebuit aplicata prioritar fata de dreptul comunitar
potrivnic - instantele au acordat, practic, ntietate la aplicare reglementarii mai vechi a
dreptului comunitar.
n pofida tuturor rezervelor de natura politica, pe care Regatul Unit le-a exprimat
fata de adncirea - din punct de vedere social si al politicii generale - a Uniunii Europene, trebuie
constatat ca autoritatile si instantele britanice respecta scrupulos ideea "comunitatii de drept" n
Europa. Aceasta se reflecta ntr-o extrem de stricta si corecta luare n considerare a dreptului
comunitar n vigoare, care - mai mult, probabil, dect n tarile Europei continentale - este
interpretat si aplicat apolitic.
Motivarea i procedura de adoptare a actelor comunitare
Regulamentele, directivele si deciziile adoptate de Parlamentul european si de Consiliu,
ca si actele adoptate de Consiliu sau de Comisie trebuie sa fie motivate in conformitate cu art.
253. Ca atare, se impune o prezentare in preambulul sau in expunerea de motive a actului in
cauza, a ratiunilor de fapt si de drept care il intemeiaza in functie de natura masurilor ce sunt
preconizate si de imprejurarile in care hotararile vor fi luate, argumentele respective trebuind sa
aiba un caracter decisiv si sa fie clar formulate.
In ce priveste motivarea legala, un act comunitar poate fi anulat, spre exemplu,
atunci cand institutia care a adoptat actul in discutie nu a ales temeiul juridic corespunzator, fapt
care a generat incalcarea unor prerogative ale unei alte institutii comunitare in procesul de luare
a deciziilor.
In enuntarea motivelor nu trebuie sa existe contradictii. Acestea ar putea
constitui o incalcare a art. 253 CE, astfel incat sa afecteze validitatea masurii in cauza daca se
stabileste ca, urmare a contradictiilor, destinatarul masurii nu este in situatia de a aprecia, in tot
sau in parte, motivele reale ale deciziei si, ca urmare, dispozitivul acesteia, este, total sau
partial, lipsit de justificare legala.
Cu deosebire in materie de concurenta, organele comunitare de justitie au
pronuntat o multitudine de decizii raportate la motivarea actelor comunitare care ii afecteaza pe
destinatarii lor.
Procedura de adoptare
Exista mai multe tipuri de proceduri de luare a deciziilor. In functie de tipul de
decizii pe care procedurile respective le guverneaza, categoriile de proceduri sunt cele care duc
la:
- decizii privind continutul Tratatelor;
- decizii de directie generala, adica decizii stabilind un cadru pentru dezvoltarea
politicilor Uniunii Europene;
- decizii legislative;
- decizii de politica comerciala comuna (comert exterior);

- decizii in domeniul pilonului 2 si pilonului 3;

- decizii bugetare si
- decizii administrative.
In general, in procesul legislativ sunt implicate mai multe institutii si alte
organisme comunitare potrivit unei specializari riguros reglementata[1].
Astfel, ca regula generala:
a. Comisia are drept de initiativa legislativa si va propune legislatia;
b. Consiliul este organul care are decizia finala, cu exceptia cazului cand el va
putea fi neutralizat prin implicarea Parlamentului (in cazul procedurii de codecizie);
c. Parlamentul are un rol care variaza potrivit cu procedura legislativa adoptata si
care poate sa mearga de la simpla consultare la un drept de veto;
d. alte organisme precum Consiliul economic si social si Comitetul regiunilor au o
functie consultativa.
Diviziunea aceasta este reflectata in procedurile legislative, distingandu-se intre:
1. procedura traditionala;
procedura de consultare;
3. procedura de conciliere (varianta a procedurii de consultare);
4. procedura de codecizie;
5. procedura de aviz conform.
Actiunea normei juridice in timp1)
Prin actiunea normei juridice in timp se intelege perioada (durata) in timp in care norma respectiva
produce efecte de drept, adica este aplicabila.
Unul din principiile fundamentale ale dreptului stabileste ca norma juridica produce efecte de drept atata
timp cat este in vigoare. De aici concluzia ca, in principiu, normele juridice nu sunt nici retroactive adica nu se aplica
unor fapte savarsite inainte de intrarea lor in vigoare, si, nu sunt nici ultraactive adica nu se aplica faptelor savarsite
dupa iesirea lor din vigoare. Deci, normele juridice produc efecte nu pentru trecut ci pentru viitor.
Pentru actiunea normei juridice in timp sunt importante trei momente ale existentei sale : intrarea in
vigoare ; perioada de aplicare ; iesirea din vigoare sau abrogarea. 858i85i
1. Intrarea in vigoare2)
Este momentul initial de la care incepe actiunea in timp (aplicarea) a respectivei norme juridice. Acest
moment nu este unitar reglementat in toate sistemele juridice nationale. Chiar si in cadrul aceluiasi sistem juridic acest
moment difera in functie de categoria actelor normative respective si de vointa organului de stat emitent.

In practica juridica si in doctrina s-au cristalizat insa trei reguli generale sau principii posibile in functie
de care se stabileste momentul de intrare in vigoare a unei norme de drept, astfel:
O prima regula posibila consta in stabilirea expresa, de principiu, a acestui moment de catre insasi
Constitutie sau legi speciale, fiecare stat avand latitudinea de a reglementa cum crede de cuviinta acest aspect al
jurisdictiei sale; In acest sens, art. 78 al Constitutiei Romaniei arata ca legea intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii
ei in Monitorul Oficial sau la data prevazuta in textul ei;
O a doua regula posibila este aceea potrivit careia norma intra in vigoare la data mentionata in textul
ei (de obicei aceasta data este mentionata in cuprinsul dispozitiilor finale ale actului normativ respectiv. De exemplu,
Legea nr. 8/1996 cu privire la drepturile de autor cuprinde mentiunea ca intra in vigoare la 90 de zile de la data publicarii
ei in Monitorul Oficial);
O a treia regula posibila consta in aceea ca se considera ca data a intrarii in vigoare, data publicarii ei
in organul de publicitate oficial al statului (la noi, la 3 zile de la data publicarii in Monitorul Oficial). Aici insa, trebuie
evitate unele confuzii posibile deoarece actul normativ respectiv bunaoara o lege cuprinde mai multe datari : De
exemplu, data adoptarii ei de catre Parlament ; data promulgarii si respectiv, data in care este publicata in Monitorul
Oficial. In Romania, legile intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii in Monitorul Oficial, daca in noua lege nu este
mentionata in mod expres, o alta data a intrarii sale in vigoare.
De observat ca aceste reguli se aplica in mod combinat in cadrul aceluiasi sistem juridic.
De exemplu, in tara noastra actele normative centrale din categoria legilor, hotararilor sau ordonantelor
guvernamentale, intra in vigoare, de principiu, la 3 zile de la data publicarii lor in Monitorul Oficial sau la data prevazuta
in insusi actul normativ respectiv. In acelasi timp, actele departamentale (ministere sau alte organe centrale) si actele
autoritatilor locale intra de regula, in vigoare la data mentionata in continutul lor.
Durata de valabilitate, de aplicare a normei
Aceasta perioada, de regula, nu este prestabilita, de la momentul intrarii in vigoare. Cele mai multe acte
normative intra in vigoare pentru o durata nedeterminata.
Cu toate acestea, exista si asa-numitele legi cu termen al caror actiune in timp este expres determinata
inca de la momentul intrarii lor in vigoare cateva saptamani, luni, ani etc., precum si legile temporare sau exceptionale
care sunt adoptate pentru situatii deosebite cum ar fi: stare de necesitate, calamitati naturale, epidemii, invazii militare etc.
si al caror actiune in timp se extinde pentru durata acelei perioade exceptionale.
3. Iesirea din vigoare3) sau abrogarea
Reprezinta momentul de incetare a actiunii in timp a normei juridice. Cea mai frecventa, mai uzuala
forma de incetare a actiunii normei juridice in timp (de iesire din vigoare) o constituie abrogarea. Sub aspectul
continutului ei, abrogarea poate fi:

- Totala

- cand integral actul normativ respectiv isi inceteaza efectele si,

- Partiala - cand numai o parte din acel act normativ inceteaza a mai
produce efecte de drept.

Abrogarea poate avea mai multe forme:

Abrogarea expresa directa este atunci cand noul act normativ ce intra in vigoare arata in mod
expres, nominalizeaza actul normativ care se abroga sau partile din acest act care isi inceteaza valabilitatea;
Abrogarea expresa indirecta este atunci cand noul act normativ ce intra in vigoare se limiteaza sa
specifice doar faptul ca: dispozitiile anterioare, contrare prezentei legi se abroga;

 Abrogarea tacita este atunci cand noul act normativ nu abroga in mod expres acte normative
anterioare dar reglementeaza in alt fel acele raporturi sociale. Deci, noile prevederi sunt incompatibile cu vechile
reglementari, fara ca aceasta schimbare de reglementare sa fie enuntata in mod expres in noua norma ce intra in vigoare.
Dintre aceste forme de abrogare prima este cea mai eficienta, mai clara si neindoielnica, si de aceea este
mai agreata de practica juridica. Aceasta, fata de abrogarea tacita care este neagreata de practica datorita sesizarii mai
dificile a actului de abrogare.
Abrogarea ca forma de incetare a actiunii in timp a normei juridice este un act de dispozitie care
poate fi realizat numai de catre organul de stat care a emis actul supus abrogarii sau de catre un organ ierarhic superior
acestuia, si numaiprintr-un act de aceeasi valoare juridica. Deci, o lege nu va putea fi abrogata printr-o hotarare de guvern
sau decret, o hotarare guvernamentala printr-un ordin ministerial, sau hotarare a unui organ local.
In fine, fara a constitui un act de abrogare propriu-zisa, incetarea actiunii in timp a unei norme
juridice poate avea loc si prin implinirea termenului ei de valabilitate (este cazul legilor temporare amintite mai inainte)
si, respectiv, prin asa-numita cadere in desuetudine.
Desuetudinea este situatia in care normele, fara sa fi fost abrogate intr-o forma sau alta, nu-si mai gasesc
teren de aplicare, nu mai au obiect, devenind depasite, desuete prin evolutia realitatilor sociale. (Este situatia
numeroaselor norme dinainte de 1989 prin care se reglementau situatii astazi inexistente: planul national unic, rolul
conducator al P.C.R., legislatia C.A.P.-urilor etc.).
Actiunea normei juridice in timp este guvernata de principiul general potrivit caruia norma juridica
actioneaza atata timp cat este in vigoare. La randul sau, acest principiu trebuie inteles din perspectiva altor doua principii
conexe4), si anume: principiul aplicarii imediate a normei intrata in vigoare si, principiul neretroactivitatii legii (a normei
juridice).
Principiul aplicarii imediate inseamna ca de la data stabilita ca moment de intrare in vigoare, acea
norma (lege) incepe sa-si produca efectele pentru prezent si viitor, adica se aplica faptelor savarsite imediat dupa intrarea
sa in vigoare.
Dar, in realitatea practica sunt numeroase situatiile in care unele raporturi sau fapte juridice s-au savarsit
sub vechea lege si isi continua efectele si sub noua lege. De exemplu, un contract de inchiriere sau de locatiune, incheiat
sub actiunea vechii legi dar care continua si sub actiunea noii legi, sau, o casatorie incheiata inainte de modificarea
dispozitiilor privitoare la divort, iar divortul se desface in conditiile unor noi reglementari s.a. ridica problema modului de
intelegere mai nuantata a acestui principiu, si anume:
In asemenea situatii principiul aplicarii imediate presupune ca pentru faptele si consecintele lor produse
sub vechea lege se va aplica legea veche, respectiv, efectele produse de catre aceasta (raporturile juridice incheiate sau
drepturile castigate sub imperiul ei) raman valabile, iar pentru faptele sau consecintele acestora produse sub noua lege se
vor aplica prevederile noii legi, de la data intrarii acesteia in vigoare.
Principiul neretroactivitatii legii
Acest principiu asa cum am mai mentionat stabileste ca regula generala ca noua lege intrata in
vigoare nu se aplica faptelor savarsite anterior acestui moment, adica nu retroactiveaza si nici nu ultraactiveaza, adica
nu se aplica dupa iesirea ei din vigoare (art.15 p. 2 din Constitutie, Cod civil art.1, Cod penal art.10).
De la prevederile acestui principiu sunt totusi cateva situatii de exceptie care pot fi intalnite in diferitele
sisteme juridice, cu reglementari concrete diferite, inclusiv in legislatia statului nostru. Astfel, este admisa in
mod limitativ atat exceptia de retroactivitate cat si cea de ultraactivitate a legii.
Retroactivitatea: Este situatia de exceptie prin care se admite ca anumite legi sa se aplice totusi si asupra
unor fapte care s-au petrecut inainte de intrarea lor in vigoare. Situatiile de retroactivitate5) pot fi in general urmatoarele:
a) Retroactivitatea legii penale sau contraventionale mai blande sau mai favorabile, adica, legea cu o
sanctiune mai usoara. Aceasta exceptie de la principiul neretroactivitatii are in sistemul nostru juridic actual o consacrare
constitutionala (art. 15, paragr. 2) si reflecta umanismul legiuitorului. Ea consta in situatia in care noua lege penala sau
contraventionala mai blanda se aplica unor fapte savarsite anterior intrarii ei in vigoare cand actiona o lege penala mai

aspra. Noua lege penala sau contraventionala mai blanda se va aplica acelei fapte indiferent de stadiul sau faza de
procedura in care se gaseste, si anume: nu este inca pusa sub urmarire; s-a pornit urmarirea penala; este in curs de
judecare; este judecata definitiv dar in curs de executare a pedepsei.
b) Retroactivitatea legilor interpretative:
Este situatia de exceptie in care legiuitorul poate emite acte normative prin care insa nu reglementeaza
conduite sau raporturi sociale ci realizeaza o interpretare a unor acte normative emise anterior, cu scopul de a clarifica sau
preciza continutul ori modul lor de aplicare. Legile sau normele interpretative sunt prin destinatia lor retroactive deoarece
se refera la acte normative anterioare si deci produc efecte retroactive. Asemenea acte normative sunt in sistemul
nostru juridic actual mai frecvente in sfera activitatii executive (guvernamentale) cand acest organ emite acte
normative cuprinzand precizari, instructiuni, metodologii de aplicare a legii, lamuriri, detalii etc. privind intelegerea si
aplicarea unor acte normative emise anterior.
c) Prevederea expresa a legii. Pot exista in diferite sisteme juridice (si au existat si in sistemul nostru
juridic anterior anului 1989) situatii in care legiuitorul putea sa decida ca anumite norme sa se aplice in mod retroactiv
(Aceasta daca Constitutia nu-i interzice acest lucru). O asemenea posibilitate insa trebuie admisa numai in mod
exceptional deoarece poate genera grave dereglari ale justitiei (o insecuritate juridica) sau abuzuri in infaptuirea justitiei.
De aceea, in legislatia noastra actuala, prin prevedere constitutionala expresa (art.15) legile nu pot fi retroactive
exceptand legea penala sau contraventionala mai blanda.
Situatiile de exceptie ale ultraactivitatii legii 6) in legislatia noastra sunt si ele limitativ stabilite la
doua :
a) ultraactivitatea legii penale mai blande :
Este situatia in care legea penala mai blanda desi abrogata si inlocuita cu o lege mai aspra,
supravietuieste abrogarii aplicandu-se faptei savarsite dar nesolutionate cat era in vigoare ;
b) ultraactivitatea legilor penale temporare (art. 16 Cod penal). Efectele acestor legi se extind si dupa
implinirea termenului lor de actiune in timp, aplicandu-se faptelor savarsite dar nesolutionate cat timp au fost in vigoare.
Actiunea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor
Actiunea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor 7) decurge din principiul suveranitatii puterii de
stat manifestata, in special, sub aspectul suveranitatii teritoriale si al legaturii dintre stat si persoane prin cetatenie, sau a
legaturii dintre stat si strainii aflati pe teritoriul sau.
Normele juridice au o aplicabilitate in spatiu, in intelesul de intreg teritoriu al statului respectiv,
aplicandu-se tuturor persoanelor aflate pe teritoriul tarii, indiferent daca sunt cetatenii acelui stat sau straini. Aceasta este
expresia principiului teritorialitatii care presupune ca pe teritoriul unui stat actioneaza numai jurisdictia acelui stat,
reglementand conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu, fiind exclusa actiunea legilor altor state, straine, asupra
teritoriului in cauza si asupra persoanelor aflate pe acel teritoriu.
Notiunea de teritoriu din punct de vedere juridic are o semnificatie mai larga decat notiunea geografica
de teritoriu. Astfel, in sens juridic prin teritoriu se inteleg intinderile de uscat (solul si subsolul), apele interioare
(statatoare si curgatoare), marea teritoriala si spatiul aerian corespunzator acestora, asupra carora statul respectiv isi
extinde suveranitatea si deci, jurisdictia. Limitele teritoriului sunt cele stabilite prin frontierele de stat.
(In ceea ce privesc navele si aeronavele romanesti, doctrina juridica romana nu le considera ca facand
parte din notiunea juridica de teritoriu. Totusi, faptele savarsite pe o nava sau aeronava romana sunt considerate ca fiind
fapte savarsite pe teritoriul Romaniei (vezi art. 142 si 143 Cod penal) ca urmare a conceptiei extinderii efectului legii
romane de apartenenta asupra lor. Alte state insa, cum sunt Ungaria sau Grecia, Taiwan etc. considera ca faptele savarsite
pe navele sau aeronavele lor sunt savarsite pe teritoriul lor, ca urmare a fictiunii juridice prin care se extinde notiunea
de teritoriu si asupra navelor si aeronavelor acelui stat. Aceasta inseamna ca statele respective includ in notiunea de
teritoriu navele si aeronavele aflate sub pavilionul lor).
Delimitarea riguroasa a frontierelor 8) este importanta pentru determinarea limitelor in spatiu a aplicarii
legislatiei statului respectiv.

Frontierele terestre sunt delimitate prin borne sau diverse semne naturale care despart uscatul dintre doua
tari. In cazul in care frontiera este o apa curgatoare, statele stabilesc prin conventii bilaterale, modul in care isi vor
exercita suveranitatea pe suprafata de apa respectiva. In lipsa unor conventii care sa reglementeze aceasta problema,
frontiera se determina dupa cum urmeaza : in cazul apelor curgatoare, frontiera se stabileste dupa linia celei mai mari
adancimi ; in cazul apelor statatoare - dupa o linie mediana ; in cazul in care doua tari sunt legate prin poduri, frontiera se
stabileste la mijlocul podului ; in cazul marii teritoriale, frontiera o constituie limita exterioara a platformei continentale
sau al spatiului stabilit intre coasta si largul marii sau oceanului adica, limita exterioara a apei teritoriale s.a.
Frontierele aeriene sunt stabilite cu ajutorul unor linii imaginare perpendiculare ce pornesc de pe
frontierele terestre sau acvatice in sus, pana la limita inferioara a spatiului cosmic.
Frontierele, ca si teritoriul, sunt inviolabile, iar regimul lor juridic se stabileste prin acte interne sau prin
conventii internationale incheiate intre tarile limitrofe.
In legatura cu actiunea normelor juridice in spatiu trebuie facuta totusi nuantarea si sublinierea ca nu
orice categorie a actelor normative actioneaza in mod efectiv pe intreg teritoriul statului. Au o asemenea incidenta actele
normative ale organelor centrale cu deosebire legea sau actele normative guvernamentale, in timp ce actele normative ale
organelor locale vor actiona doar in limitele lor administrativ teritoriale (judet, municipiu, oras, comuna).
Asadar, in problema actiunii normei juridice in spatiu si asupra persoanelor functioneaza
principiul teritorialitatii derivat din cel al suveranitatii denumit frecvent si principiu al suprematiei teritoriale. In
virtutea lui, toate persoanele (cetateni sau straini), nave, aeronave, vehicule de orice fel se supun jurisdictiei statului pe
teritoriul caruia se afla.
Aplicarea acestui principiu insa nu este absoluta, stricta, deoarece nevoile practicii relatiilor
internationale au impus o serie de exceptari sau derogari care sunt cunoscute sub denumirea generica de exceptiile
extrateritorialitatii. Aceste exceptii de extrateritorialitate se stabilesc de regula prin tratate sau conventii dintre state
(bilaterale sau multilaterale) pe baze de reciprocitate sau pur si simplu se acorda in mod unilateral. Aceste categorii sau
forme de exceptari sunt diverse dar cele mai relevante si mai uzuale sunt :
a) Imunitatea diplomatica consta in exceptarea personalului corpului diplomatic si a persoanelor
asimilate acestora de la jurisdictia statului in care au fost trimisi in misiune. Imunitatea diplomatica inseamna, printre
altele, imunitate de jurisdictie, inviolabilitatea personala, inviolabilitatea cladirilor reprezentantei diplomatice si a
mijloacelor de transport etc. In virtutea acestei exceptari reprezentantul diplomatic care incalca jurisdictia tarii de
resedinta, nu va fi supus legislatiei statului de resedinta ci va putea fi declarat persona non grata, ceea ce va atrage dupa
sine rechemarea sau expulzarea sa, urmand sa raspunda pentru faptele sale ilicite in fata instantelor statului sau. Pe langa
imunitatea de jurisdictie si inviolabilitatea persoanei, personalul diplomatic mai beneficiaza de scutiri de impozite si taxe
personale, de taxe vamale, de prestatii personale s.a. toate ca exceptari de la prevederile normelor statului gazda.
In afara de reprezentantul diplomatic, in cadrul unei misiuni diplomatice mai exista si personal tehnic si
administrativ care beneficiaza, in general, de imunitatile de care se bucura agentii diplomatici, cu exceptia imunitatii
de jurisdictie si numai pentru actele savarsite in cadrul exercitarii functiilor lor oficiale.
Pe langa personalul misiunii diplomatice si sediul acesteia, respectiv resedinta particulara a agentilor
diplomatici beneficiaza de anumite imunitati si privilegii intre care cea mai importanta este inviolabilitatea. Potrivit
acesteia, agentii ordinii publice ai statului acreditar (gazda) nu pot patrunde in aceste sedii sau locuinte decat cu
consimtamantul sefului misiunii sau a agentului diplomatic, cand este vorba de resedinta sa.
Ansamblul exceptarilor de la legislatia statului pe teritoriul caruia isi desfasoara activitatea agentii
diplomatici poarta denumirea de statut diplomatic.
b) Statutul juridic al consulilor include, ca si in cazul statutului diplomatic, inlesniri, privilegii si
imunitati, in beneficiul consulilor si ale oficiilor consulare stabilite pe baza de reciprocitate cum sunt : folosirea drapelelor
si stemelor nationale, inviolabilitatea localurilor si a personalului consular, scutirea fiscala a acestora de anumite impozite
si taxe, inviolabilitatea personala si a sediului, a arhivelor si documentelor, inviolabilitatea corespondentei s.a. Toate
aceste exceptari sunt denumite prin expresia generica de statut consular.

c) In ceea ce priveste regimul juridic al unor categorii de straini9), trebuie precizata, in primul rand,
notiunea de strain : strainul este acea persoana care se afla pe teritoriul unui stat si are cetatenia altui stat sau este apatrid
(nu are cetatenie). In relatiile internationale sunt cunoscute trei regimuri juridice ale strainilor :
- regimul national - in care statul recunoaste pentru straini aceleasi drepturi de care se bucura propriii sai
cetateni : drepturi sociale, culturale, economice, civile etc., mai putin drepturile politice ;
- regimul special - in care cetatenilor straini le sunt acordate numai acele drepturi prevazute in mod
expres in legi interne sau tratate internationale ;
- regimul clauzei natiunii celei mai favorizate - consacrat, de regula, in acorduri bilaterale. In acest regim
statul acorda strainilor aflati pe teritoriul sau drepturile conferite cetatenilor unui stat tert, considerat favorizat. Domeniile
care pot face obiectul clauzei sunt : tarife vamale, tranzit, importuri si exporturi, regimul persoanelor fizice si juridice,
drepturi de creatie intelectuala, regimul misiunilor diplomatice si consulare etc.
De mentionat ca statele acorda sau stabilesc unul sau altul din aceste categorii de regimuri pentru straini
in functie de propria lor vointa si interese, fiecare din acestea avand un continut diferit de la un stat la altul. Romania, de
exemplu, a adoptat pentru straini regimul national consacrat si in Constitutie, art. 54 conform caruia pe timpul sederii
lor in Romania strainii sunt datori sa respecte legile romane'. Totodata, statul acorda statutul diplomatic si consular
misiunilor si agentilor diplomatici si consulari aflati pe teritoriul Romaniei.
Trebuie retinut faptul ca problema aplicarii legii in spatiu si asupra persoanelor tine in exclusivitate de
vointa statului care-si exercita suveranitatea pe un anumit teritoriu, chiar daca in dreptul international exista sau se tinde
sa se instituie norme cu caracter unitar si pentru acest domeniu.
Exceptiile de extrateritorialitate sunt mai numeroase si mai complexe fiind prevazute si reglementate de
normele diferitelor ramuri ale dreptului cum sunt, de exemplu : in dreptul penal international, dreptul comercial
international, dreptul civil, dreptul international privat s.a.
Noiunea de infraciune i trsturile eseniale ale infraciunii.
Infraciunea este fapta prevzut de legea penal, svrit cu vinovie, nejustificat i
imputabil persoanei care a svrit-o. Infraciunea este singurul temei al rspunderii penale.
De remarcat este faptul c legislaiile penale moderne nu cuprind o definiie a
infraciunii, trsturile sale putnd fi reconstituite numai din modul de reglementare al
acestei instituii. Astfel, Codul penal francez, Codul penal german, spaniol sau italian
condiioneaz existena infraciunii de svrirea unei fapte, iar rspunderea penal de existena
vinoviei.
n nici una dintre aceste legislaii nu este prevzut trstura faptei care prezint pericol
social, deoarece este de prisos o atare caracterizare suplimentar a faptei. Dac legiuitorul a
neles s incrimineze o fapt, este de la sine neles c a avut n vedere doar acele fapte care
prezint un pericol social relevant, aducnd atingere sau periclitnd valorile sociale
fundamentale ale societii.
Pericolul social
Vinovia
Prevederea n legea penal

Infraciunea este fapta care prezint pericol social, svrit cu vinovie i prevzut de
legea penal.
Infraciunea este singurul temei al rspunderii penale.

Pericolul social al faptei. - Fapt care prezint pericol social n nelesul legii penaleeste
orice aciune sau inaciune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile ocrotite de lege i
pentru sancionarea creia este necesar aplicarea unei pedepse.
Vinovie exist cnd fapta care prezint pericol social este svrit cu intenie sau din culp.
1. Fapta este svrit cu intenie cnd infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmrind producerea lui prin svrirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale i, dei nu-l urmrete, accept posibilitatea producerii lui.
2. Fapta este svrit din culp cnd infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accept, socotind fr temei c el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, dei trebuia i putea s-l prevad.
(2) Fapta constnd ntr-o aciune svrit din culp constituie infraciune numai atunci cnd n lege se prevede
n mod expres aceasta.
(3) Fapta constnd ntr-o inaciune constituie infraciune fie c este svrit cu intenie, fie din culp, afar de
cazul cnd legea sancioneaz numai svrirea ei cu intenie.
Clasificarea infractiunilor Infractiunile se clasifica dupa diferite criterii:
in raport cu obiectul generic si cu obiectul special; astfel, dupa obiectul generic exista 11 grupe de
infractiuni prevazute in Codul penal:
infractiuni contra sigurantei statului;
infractiuni contra persoanei;
infractiuni contra avutului privat;
infractiuni contra avutului public;
infractiuni contra autoritatii;
infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes public sau altor activitati reglementate de lege;
infractiuni de fals;
infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice;
infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala;
infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei;
infractiuni contra pacii si omenirii;
- in raport cu subiectul infractiunii:
- singulare, la care este posibila participatia;
- plurale (mai multi faptuitori, ex.: bigamia);
- comune (care pot fi savarsite de oricine);
- proprii (care pot fi savarsite numai de anumite persoane: functionarul, gestionarul, militarul etc.);
- in raport cu latura obiectiva:
- comisive sau omisive: comisivele se constituie din actiuni interzise de lege, iar omisivele se constituie din
actiuni, prin care se incalca obligatii;
- materiale sau formale: infractiunile materiale sunt cele care, sub aspectul laturii obiective, se caracterizeaza
prin realizarea elementului material al actiunii; infractiunile formale sunt cele descrise de legea penala fara sa includa
expres si rezultatul ei;
- de executie prompta sau de executie lenta: primele nu au o desfasurare progresiva, in timp, ci se consuma total
din primul act de savarsire; secundele au aceasta desfasurare progresiva, in cel putin doua acte succesive, care epuizeaza
fapta. Acest lucru este important, caci la executia prompta nu poate exista tentativa, cum se intampla la executia lenta;
- momentane sau continue: simple, complexe sau de obicei, etc.;
- in raport cu latura subiectiva:

- intentionate sau din culpa;

- spontane sau premeditate;
- in raport de gravitate:
simple sau calificate.