UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE

ADMINISTRATIVE

MASTERAT-STIINTE PENALE SI CRIMINALISTICE

INSTITUTII DE DREPT PENAL

REGLEMENTAREA INFRACTIUNII DE INSELACIUNE

EXAMINARE COMPARATIVA A CONTINUTULUI INFRACTIUNII
DE INSELACIUNE PREVAZUT IN CODUL PENAL IN VIGOARE SI
IN NOUL COD PENAL

(
 CUPRINS

SECTIUNEA I......................................................................................................................2
Inselaciunea. Examinare comparativa a continutului infractiunii de inselaciune
prevazut in Codul penal in vigoare si in noul Cod penal..................................................2
SECTIUNEA A II-a Inselaciunea..............................................................................5
§1.Continut legal si caracterizare...........................................................................................6
§2.Structura infractiunii in varianta tip.................................................................................7
2.1.Conditii preexistente.........................................................................................................7
2.2Continutul constitutiv.......................................................................................................8
3.Variantele speciale...............................................................................................................8
4.Variantele agravante............................................................................................................9
5. Formele infractiunii..........................................................................................................10
6.Sanctionarea.......................................................................................................................11
Bibliografie ..............................................................................................................12

SECTIUNEA I
 Inselaciunea. Examinare comparativa a continutului infractiunii de
inselaciune prevazut in Codul penal in vigoare si in noul Cod penal

Spre deosebire de modul de reglementare din Codul penal in vigoare, in Legea nr. 286
din 2009, in cadrul infractiunilor contra patrimoniului sunt incriminate, in mod distinctiv,
in Capitolul III intitulat "Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea
increderii"1, acele fapte contra patrimoniului care se savarsesc prin nesocotirea increderii,
categorie in care au fost incluse, in primul rand, faptele incriminate in Codul penal in
vigoare cum sunt: abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, insusirea bunuli gasit si
inselaciunea. In acelasi timp, la acestea au fost adaugate si alte fapte impotriva
patrimoniului ale caror actiuni ilicite se intemeiaza pe nesocotirea increderii si anume:
abuzul de incredere prin fraudarea creditorilor, inselaciunea privind asigurarile, deturnarea
licitatiilor publice si exlorarea patrimoniala a unei persoane vulnerabile, dar si infractiunile
de bancruta frauduloasa preluate din legislatia speciala, datorita optiunii legiuitorului de a
cuprinde in cod unele dintre actualele incriminari din legi speciale.
La infractiunea de inselaciune2, reglementata in noul Cod penal la art. 244, putem
observa ca incriminarea retinuta a primit o redactare mai generala si, in acelasi timp, mai
cuprinzatoare, prin aceea ca legiuitorul a tinut sa circumscrie aceasta sfera a infractiunii de
inselaciune tuturor acelor fapte care presupun inducerea in eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarate,
in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, cu imediata
consecinta a pagubirii acelei persoane.
Optiunea legiuitorului a fost aceea de a renunta la incriminarea in mod separat in
cadrul articolului 215 atat a formei speciale de inselaciune in conventii (art. 215
alin.3) cat si a inselaciunii prin emiterea de cecuri fara acoperire (art. 215 alin. 4),
existente in actuala reglementare, motivat de faptul ca o enumerarea a unor situatii
particularizate prin contextul savarsirii faptei ar creea riscul omiterii altor situatii, la fel de
importante.
Prin aceasta optiune a legiuitorului nu trebuie sa intelegem ca aceste forme speciale si-au
pierdut din importanta sau actualitate, ci trebuie sa avem in vedere faptul ca ele vor face
obiectul tragerii la raspundere penala in contextul art. 244, ca inselaciune, in redactarea sa
cuprinzatoare, datorita cresterii, in conditiile vietii moderne, a formelor si metodelor de
agresiune a patrimoniului
Se revine astfel la modelul imbratisat de Codul penal de la 1968, in forma sa initial
adoptata potrivit caruia infractiunea de inselaciune prin cecuri, nu a mai fost prevazuta in
1 I. Pascu, op. Cit., p. 148.
2. Art. 244 din Legea 286/2009 “Inselaciunea:(1)Inducerea in eroare a unei persoane prin prezentarea ca
adevarata a unei fapte mincinoase sau a unei fapte mincinoasa a unei fapte adevarate, in scopul de a obtine
pentru sine saupentru altul un folos material injust si daca s-a pricinuit o paguba, se pedepseste cu inchisore
de la 6 luni la 3 ani.(2) Inselaciunea savarsita prin folosirea de nume sau calitati mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca mijlocul fraudulos constituie prin el
insusi o infractiune, se aplica regulile privind concursul de infractiuni. (3) Impacarea inlatura raspunderea
penala.”
mod separat, considerandu-se ca ea constituie o inselaciune si poate fi sanctionata ca atare.
Un argument in plus este acela ca noile incriminari referitoare la inselaciunea privind
asigurarile, deturnarea licitatiilor publice si exploatarea patrimoniala a unei persoane
vulnerabile, desi reprezinta forme speciale de inselaciune, reglementarea lor separata este
justificata, in comtextul realitatii sociale, fiind necesara riguroasa individualizare si
sanctionare a acestor fapte care au devenit din ce in ce mai frecvente in ultimii ani.
Conform art. 245, inselaciunea privind asigurarile consta in distrugerea, degradarea,
aducerea in stare de neintrebuintare, ascunderea sau instrainarea unui bun asigurat
impotriva distrugerii, degradarii, uzului, pierderii sau furtului in scopul de a obtine, pentru
sine sau pentru altul, suma asigurata; alin. 2 incrimineaza fapta persoanei care, in scopul
prevazut in alineatul precedent, simuleaza, isi cauzeaza sau agraveaza leziuni sau vatamari
corporale produse de un risc asigurat.
Se poate afirma ca inselaciunea privind asigurarile reprezinta o sanctionare ca infractiune
distincta a tentativei la infractiunea de inselaciune, comisa intr-un caz special, fapta a carei
consumare nu este conditionata de producerea unui rezultat material constand intr-o
paguba; astfel "tentativa" ajunge sa fie sanctionata intre limite mai mari (inchisoare de la
unu la 5 ani-art. 245 alin. 1). decat faptul consumat (inchisoare de la 6 luni la 3 ani- art.244
alin.1).3
De asemenea, s-a propus reglementarea celor doua forme de inselaciune privind
asigurarile ca circumstante agravante ale faptei de inselaciune, deoarece acestea reprezinta
o incriminare speciala a tentativei la infractiunea agravanta de inselaciune, savarsita in
domeniul asigurarilor, fapta reglementata insa ca infractiune de pericol. S-a pus problema
incadrarii juridice pe care o poate primi fapta in ipoteza in care actiunile descrise de norma
de incriminare in art. 245 au produs si un rezultat constand intr-o paguba echivalenta
folosului patrimonial urmarit, putand exista controverse daca fapta constituie fie
inselaciunea din art. 245, reglementarea acoperind ambele ipoteze, fie infractiunea
prevazuta in alin. 2 al art.244, privind fapta consumata.
Potrivit art. 246 deturnarea licitatiilor publice consta in fapta de a indeparta, prin
constrangere sau corupere, un participant la o licitatie publica, ori intelegerea intre
participanti pentru a deturna pretul de adjudecare
In ceea ce priveste deturnarea licitatiilor publice, practica ultimilor ani a demonstrat ca,
nu in putine cazuri, participantii la o licitatie publica au recurs la diferite manopere
frauduloase, in scopul indepartarii de la licitatie a unor potentiali participanti, alterand
astfel pretul de adjudecare.
Ministerul Public a propus majorarea limitelor de pedeapsa, avand in vedere gradul de
pericol social abstract al faptei si importanta valorilor sociale protejate, astfel incat fapta sa
fie sanctionata cu inchisoarea de la 2-7 ani, in loc de sanctiunea cu inchisoare de la unu la 5
ani.4
Potrivit art. 247, exploatarea patrimoniala a unei persoane vulnerabile consta in fapta
creditorului care, cu ocazia darii cu imprumut de bani sau bunurii, profitand de starea de
vulnerabilitate vadita a debitorului, datorata varstei, starii de sanatate, infirmitatii ori
relatiei de dependenta in care debitorul se afla fata de el, il face sa constituie sau sa
transmita, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanta de valoare vadit

3 Observatiile Parchetului de pe langa Inalta Curte de Csatie si Justitie cu privire la proiectul Codului Penal,
http:www.mpublic.ro/Cp/observatii_piccj_cp.pdf,paragraf 23b.
4 Observatiile Parchetului..., paragraf 24.
disproportionata fata de aceasta prestatie; alin.2 sanctioneaza ca forma agravanta, punerea
unei persoane in stare de vadita vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicatii cu alcool
sau substante psihoactive in scopul de a o determina sa consimta la constituirea sau
transmiterea unui drept real ori de creanta sau sa renunte la un drept, daca s-a produs o
paguba.
Prin incriminarea exploatarii patrimoniale a unei persoane vulnerabile se doreste
reprimarea unor fapte care au proliferat in ultimii ani si care au produs uneori consecinte
sociale devastatoare pentru persoanele care le-au cazut victime, fiind aproape zilnic
semnalate in presa cazuri ale unor persoane in varsta sau cu o stare de sanatate precara care
au ajuns sa isi piarda locuintele in urma unor asemenea intelegeri patrimoniale
disproportionate. Acest gen de fapte sunt incriminate in majoritatea legislatiilor europene.
Spre deosebire de situatia actuala, in dispozitia art. 244 din noul Cod penal este
mentinuta, ca forma agravanta, doar inselaciunea savarsita prin folosirea de nume sau
calitati mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, renuntandu-se la forma agravata a
infractiunii din art. 215 alin. 5 din acuala reglementare-fapta de inselaciune care a avut
consecinte deosebit de grave.
In acelasi timp ca element de noutate sub aspect procesual, in cazul infractiunii de
inselaciune s-a prevazut ca impacarea inlatura raspunderea penala, aspect pe care il
regasim si in cazul inselaciunii privind asigurarile.
Trebuie avut in vedere faptul ca Ministerul Public a propus modificarea art. 244 alin.3
astfel incat conditiia plangerii prealabile sa fie prevazuta doar in ipotezele reglementate de
alin. 1, deoarece caracterul agravat al faptei incriminate prin dispozitiile alin. 2, impune
exercitarea din oficiu a actiunii penale, dar si pentru aceea ca in caz de concurs de
infractiuni, se poate ajunge la situatia nefireasca in care faptuitorul este sanctionat doar
pentru infractiunea de mijloc, in timp ce infractiunea scop, inselaciunea mai grava, ramane
nesanctionata prin retragerea plangerii prealabile.

SECŢIUNEA a II-a

Inselaciunea

§1. Continut legal si caracterizare

Inselaciunea este incriminata in art. 215 C. pen., intr-o varianta tip, doua variante speciale
si alte doua agravante.
Potrivit art. 215 alin.(1) C. pen., varianta tip consta in inducerea in eroare a unei
persoane, prin prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei
fapte adevarate, in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos material injust si
daca s-a pricinuit vreo paguba.
Prima varianta speciala [art. 215 alin.(3) C. pen.] presupune inducerea sau mentinerea
in eroare a unei persoane, cu prilejul incheierii sau exercitarii unui contract, savarsit in asa
fel incat, fara aceasta eroare, cel inselat nu ar fi incheiat sau executat contractul in
conditiile stipulate.
A doua varianta speciala [art. 215 alin.(4) C. pen.] consta in emiterea unui cec asupra
unei institutii de credit sau unei persoane, stiind ca pentru valorificarea lui nu exista
provizia sau acoperirea necesara, precum si fapta de a retrage, dupa emitere, provizia, in
total sau in parte, ori de a interzice trasului de a plati inainte de expirarea termenului de
prezentare, in scopul aratat in alin. (1), daca s-a pricinuit o paguba posesorului cecului.
Prima varianta agravanta [art.215 alin.(2) C. pen.], comuna celei tip si variantelor
speciale, consta in inselaciunea savarsita prin folosire de nume sau calitati mincinoase sau
orice alte mijloace frauduloase.
A doua varianta agravanta [art. 215 alin.(5) C. pen.], se realizeaza cand inselaciunea,
in oricare din variantele de mai sus, a avut consecinte deosebit de grave.
Inselaciunea este o fapta periculoasa, deoarece perturba formarea, modificarea sau
stingerea rapoartelor juridice patrimoniale, aducand atingere, ca si abuzul de incredere ori
gestiunea frauduloasa, acelui minim de incredere necesar desfasurarii normale a acestor
raporturi. Ratiunea incriminarii inselaciunii este de a asigura increderea si buna-credinta in
relatiile cu caracter patrimonial si de a evita producerea unui prejudiciu persoanei fizice sau
juridice.

Structura infractiunii in varianta tip

2.1. Conditiile preexistente

A. Obiectul juridic special si obiectul material. a) Obiectul juridic special il

constituie relatiile sociale de ordin patrimonial ale caror nastere si dezvoltare sunt
conditionate de buna-credinta si incredere ce trebuie sa existe in raporurile juridice care au
loc intre subiectii acestora.
b) Obiectul material al infractiunii pot fi bunuri mobile, inscrisurile cu valoare
patrimoniala, precum si bunurile imobile asupra carora poarta manevrele frauduloase
faptuitorul.

B. Subiectii infractiunii. a) Subiect activ nemijlocit al infractiunii poate fi orice

persoana care indeplineste conditiile generale ale raspunderii penale.
Daca subiectul activ nemijlocit are calitatea de functionar public, iar actiunea de amagire
este savarsita in exercitarea atributiunilor de serviciu, fapta nu constituie inselaciune, ci
abuz in serviciu.5
b) Subiectul pasiv este persoana fizica sau juridica, privata ori publica, al carei
patrimoniu a fost lezat, pagubit prin savarsirea infractiunii de inselaciune.
In anumite situatii, se poate distinge un subiect pasiv principal si un altul secundar.
De pilda, daca proprietarul anumitor bunuri mobile le incredinteaza unei alte persoane sa
le pastreze, in baza unui contract de depozit, iar faptuitorul il induce in eroare pe depozitar,
spunadu-i ca a cumparat acele bunuri de la proprietar si il determina sa i le predea, vom
avea un subiect pasiv principal in persoana proprietarului al carui patrimoniu a fost
diminuat prin insusirea acelor bunuri de catre faptuitor, si un subiect pasiv secundar,
victima subsidiara a amagirii, in persoana depozitarului, daca prin fapta de inselaciune s-
au produs pagube si in patrimoniul sau.

5 V.Dongoroz si colab., op. Cit., vol. III, p. 527.

2.2Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material consta in orice actiune frauduloasa de

amagire ori inducere in eroare a victimei, prin prezentarea ca adevarata a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarata.
A prezenta"ca adevarata o fapta mincinoasa" inseamna a inventa, a scorni, a face sa
creada ca fiind existent ceva(o anume stare, o situatie, o intamplare, un lucru, o persoana
etc.) care in realitate nu exista.
A prezenta"ca mincinoasa o fapta adevarata"inseamna a ascunde adevarul, a
disimula, a face sa creada ca nu exista ceva care in realitate exista.
Prezentarea frauduloasa, denaturata sau alterata a realitatii trebuie sa fie apta de a inspira
incredere victimei si de a o induce in eroare, de a o amagi sau de a o mentine in eroarea
produsa anterior.6
Actiunea de inducere in eroare se poate realuza prin orice mijloace (chiar simplele
reticente- abtinerea de a da explicatii-poate fi un mijloc de amagire in raport cu conditiile
concrete). Nu are relevanta daca subiectul pasiv s-a lasat mai usor sau mai greu indus in
eroare.
In practica judiciara s-a retinut ca savarseste infractiunea de inselaciune acela, care prin
afirmatii mincinoase induce in eroare pe magazionerul C.F.R., reusind astfel sa-si
insuseasca bunurile lasate de alta persoana la magazia de bagaje 7; ori cel ce a obtinut o
suma de bani afirmand in mod mincinos, fata de persoana vatamata, ca vine din partea
fratelui acesteia care ii solicita un imprumut sau care promitand unei fetite ca ii va da
jucarii in schimbul cerceilor din ureche, sau obtine astfel bunurile respective8.
De asemenea, comite infractiunea de inselaciune si acela care, pretinzand ca a fost de
proprietarul unui autoturism lasat in incinta unui autoservice, sustrage din acel vehicul
scule si accesorii; sau cel care, pentru a vinde un medicament cu un pret superior celui real,
ii atribuie proprietati curative pe care nu le are.
b) Urmarea imediata consta in crearea unei situatii de fapt contrare celei care ar fi
trebuit sa existe daca nu s-ar fi savarsit actiunea de amagire (de inducere in eroare).
Pentru ca urmarea imediata sa aiba eficienta in continutul infractiunii de inselaciune,
trebuie ca aceasta"sa fi pricinuit o paguba". Consecinta civila a faptei (paguba) constituie,
in cazul infractiunii de inselaciune, o cerinta esentiala pentru existenta acesteia.
In practica judiciara, in mod concret, s-a decis ca nu constituie infractiunea de
inselaciune vanzarea unui bun provenit din furt, intrucat vanzatorul nu a obtinut un folos
injust si nici nu a produs o paguba cumparatorului. Este indeosebi cunoscut ca autorii
infractiunilor de furt, in cele mai multe cazuri, ofera spre vanzare bunurile furate si nu
procedeaza astfel pentru a insela pe cumparator, ci din contra, solicita preturi situate, de
regula, sub valoarea reala a bunurilor, tocmai pentru a le valorifica.
c)Legatura de cauzalitate. Pentru realizarea laturii obiective a infractiunii de
inselaciune, trebuie sa se constate ca exista o legatura de la cauza la efect intre actiunea de
amagire (elementul material) si urmarea imediata.
Daca situatia de fapt patrimonial pagubitoare este datorata altei cauze decat actiunii de
amagire, ea nu constituie urmmarea imediata a acestei actiunii, fiindca lipseste legatura de
6 O.A. Stoica, op. Cit., p. 169.
7 Trib.Suprem, Sentinta penala, decizia nr. 2068/1977, in R.R.D. nr. 3/1978,p.64; Trib.Suprem, Sectia
penala, decizia nr. 1874/1975,p.65.
8 G.Antoniu, C. Bulai, op. Cit., vol. III,p. 133-136.
cauzalitate.
De regula, legatura de cauzalitate rezulta insa din insesi imprejurarile de fapt ale actiunii.
B. Latura subiectiva. a) Forma de vinovatie pe care o cere norma de incriminare
pentru ca fapta sa constituie inselaciune este intentia. Exista intentie de a induce in eroare
sau de a mentine in eroare atunci cand faptuitorul isi da seama ca actiunea pe care o
efectueaza conduce la o amagire, menita sa provoace in mintea celui de fata de care este
savarsita o falsa cunoastere a realitatii si prevede ca, din cauza acestei alterari a adevarului,
cel amagit va lua o decizie care ii va pricinui o paguba materiala.
In practica judiciara s-a decis ca lipseste elementul subiectiv specific inselaciunii si, in
consecinta fapta nu constituie infractiune in cazul in care faptuitorul achizitiona animale de
la populatie, in vederea valorificarii lor la abator, cu promisiunea de plata ulterioara a
pretului, urmata de neachitarea acestui pret, daca neplata pretului promis nu se datoreaza
vointei achizitorului de animale9; ori fapta inculpatului de a conveni cu partea vatamata sa-i
vanda o locuinta, sens in care a primit de la acesta un autoturism si o suma de bani, din
moment ce partea vatamata a cunoscut cu certitudine, in momentul incheierii conventiei, ca
inculpatul nu este proprietarul locuintei respective.10
Intr-o alta cauza s-a decis ca exista elementul subiectiv al infractiunii de inselaciune daca
inculpatul a actionat cu intentia directa de a induce in eroare persoanele vatamate, in scopul
obtinerii unor foloase materiale injuste, cauzand pagube acestora.
b) Scopul. Pentru intregirea laturii subiective a infractiunii de inselaciune, este necesar ca
faptuitorul sa fi efectuat actiunea de amagire" in scopul de a obtine pentru sine sau pentru
altul un folos material injust". Nu are importanta daca folosul material injust a fost ori nu
efectiv realizat.

3. Variantele speciale

A. Prima varianta speciala [art. 215 alin(3) C. pen.] mai este cunoscuta sub denumirea
de inselaciune in conventii. Are toate elementele esentiale comune cu ale inselaciunii in
varianta tip, la care se adauga conditii specifice.
Astfel prima conditie este aceea ca inducerea in eroare sa se produca " cu prilejul
incheierii sau executarii unui contract". Contractul trebuie sa priveasca patrimoniul celui
indus in eroare. Nu intereseaza obiectul contractului si caracterul sau, este suficient ca pri
el se iau ori s-au luat angajamente de ordin patrimonial.
Prin expresia "cu prilejul incheierii" se intelege tot intervalul care s-ar scurge de la
inceperea tratativelor si pana la stabilirea acordului; iar prin "cu prilejiul executarii" se
intelege tot intervalul in care obligatiile contractuale se gasesc in faza de aducere la
indeplinire pana la deplina executare. Pentru existenta infractiunii de inselaciune in aceasta
varianta, este suficient ca inducerea in eroare sa fi fost savarsita intr-unul dinn cele doua
prilejiuri.11
A doua conditie este ca inducerea in eroare sa se fi produs in asa fel incat, fara aceea
eroare, cel amagit nu ar fi incheiat sau nu ar fi executat contractul in conditiile stipulate,
adica amagirea sa fi fost hotaratoare pentru persoana inselata (causa dans contractui) 12.

9 C,A.Bucuresti, Sectia I penala, decizia nr. 1941/1999, in C.P.J.P. 1999, p. 99-100.

10 C.A. Bucuresti, Sectia a II-a penala, decizia nr. 807/2000, in C.P.J.P.2000, P. 91-92.
11 V.Dongoroz si colab., op. Cit., vol.III,p. 529
12 C.A. Bucuresti, Sectia I penala, decizia nr. 1156/1998, in R.D.P. nr. 1/2001, p. 143.
Daca fara inducerea in eroare contractul tot ar fi fost incheiat sau executat, nu va exista
infractiunea de inselaciune, chiar daca una din parti a constatat ulterior ca va avea de
suferit prejudicii de pe urma acelui contract.
B. A doua varianta speciala[art. 215 alin. (4) C. pen.] este cunoscuta in practica si
doctrina penala sub denumirea de inselaciune prin emiterea de cecuri fara acoperire.
Are ca particularitate elementul material diferit in raport cu celelalte variante de
incriminare a inselaciunii.
Astfel, acesta se poate realiza prin una din urmatoarele actiuni:
a) emiterea unui cec asupra unei institutii de credit sau unei persoane, stiind ca pentru
valorificarea lui nu exista provizia sau acoperirea necesara. Ceea ce este esential pentru
existenta infractiunii de inselaciune savarsite prin aceasta actiune este faptul ca, in
momentul emiterii cecului, faptuitorul a inscris fictiv o provizie pe care o poate avea; prin
aceasta el a indus in eroare unitatea furnizoare, care fie a livrat o marfa, fie a prestat
anumite servicii, fara sa aiba asigurata, la acea data, plata contravalorii acestora.
b) retragerea, dupa emitere cecului, a proviziei, in total sau in parte. Prin aceasta
actiune, faptuitorul inlatura posibilitatea persoanei vatamate de a fi satisfacuta material, in
urma furnizarii de bunuri sau executarii unor prestatii;
c) interdictia ordonata trasului de a plati inainte de expirarea termenului de
prezentare.
"Trasul" este persoana care are mandat sau ordin de la o alta persoana, numita tragator,
sa execute o obligatie de plata a unei sume determinatea in persoana unei a treia persoana
numita, beneficiar, la implinirea scadentei si locul ce sunt mentionate.
Trasul este, prin urmare, debitorul unei persoane(tragator) de la care poate, prin ordin sa
achite datoria catre o terta persoana (care este creditorul creditorilor sai) la un anumit
termen, cand se va prezenta beneficiarul.
Tragatorul, in concret, poate sa ceara trasului (inainte de a se prezenta beneficiarul sa
incaseze suma la expirarea termenului prevazut in cambie) sa nu execute acest ordin, spre
a-l insela pe beneficiar (creditor al tragatorului).
In aplicarea dispozitiilor art. 215 alin. (4) C.pen., instantele judecatoresti nu au un punct
de vedere unitar si au pronuntat solutii diferite in legatura cu incadrarea juridica a faptei de
emitere a unui cec, fara acoperirea necesara, in cazul cand situatia este cunoscuta si
acceptata de beneficiar, precum si a faptei de emitere a cecului, fara acoperirea necesara, in
scopul inducerii in eroare a beneficiarului, cu consecinta pagubirii a acestuia.
Astfel, unele instante au considerat ca fapta de emitere a unui cec asupra unei institutii de
credit sau asupra unei persoane, stiind ca pentru valorificarea lui nu exista provizia
necesara sau acoperirea necesara, constituie infractiunea de inselaciune prevazuta in art.
215 alin. (4) C. pen., daca s-a produs o paguba beneficiarului cecului, nu exista disponibilul
necesar acoperirii cecului, cat si in cazul in care beneficiarul a avut cunostinta de aceasta
situatie. Alte instante au incadrat faptele, in ambele modalitati de savarsire, in infractiunea
de inselaciune prevazuta in art. 215 alin(4) C. pen., considerand ca art. 84 alin (1) pct. 2 din
Legea nr. 59/ 1934, Legea cecului, a fost implicit abrogat la data intrarii in vigoare a
Codului penal adoptat in anul 1936, prin reglementarea in art. 533 a infractiunii de
inselaciune in legatura cu emiterea de cecuri, precum si ca urmare a incriminarii aceleasi
fapte prin alin. (4) al art. 215 din actualul Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 140/1996. Au fost si instante care au incadrat fapta, in ambele ipoteze, numai in
infractiunea prevazuta in art. 84 alin (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, apreciind ca aceasta
incadrare juridica, fiind prevazuta intr-o lege speciala, este singura ce se impune a fi
adoptata. In fine, alte instante au incadrat distinc cele doua fapte ibn raport cu imprejurarea
daca beneficiarul a cunoscut si acceptat completarea cecului, fara ca acesta sa aiba
acoperirea necesara.
Pentru a asigura rezolvarea unitara a acestui tip de situatie, Inalta Curte de Casatie si
Justitie s-a pronuntat intr-un recurs in interesul legii13 in sensul urmator:
-fapta de emitere a unui cec asupra unei institutii de credit sau asupra unei persoane,
stiind ca pentru valorificarea lui nu exista provizia sau acoperirea necesara, precum si fapta
de a retrage, dupa emitere, provizia, in totul sau in parte, ori de a interzice trasului de a
plati inainte de expirarea termenului de prezentare, in scopul de a obtine pentru sine sau
pentru altul un folos material injust, daca s-a produs o paguba posesorului cecului,
constituie infractiunea de inselaciune prevazuta de art. 215 alin. (4) C. pen.;
-daca beneficiarul cecului are cunostinta, in momentul emiterii, ca nu exista disponibilul
necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infractiunea prevazuta in art.84 alin. (1)
pct. 2 din Legea nr. 59/ 1934.
In practica, s-a pus problema naturii juridice a raspunderii pentru fapta de a emite bilete
la ordin, fara sa existe acoperirea necesara in contul bancar. Solutia a fost negativa, iar in
motivarea sa s-a aratat ca biletul la ordin este un inscris sub semnatura privata prin care o
persoana se obliga sa plateasca, la scadenta, unei alte persoane o suma de bani la ordinul
acesteia, astfel ca, fiind vorba de un angajament de plata care contine asumarea in mod
unilateral a unei obligatii pecuniare fata de beneficiar, in caz de neplata este atrasa o
raspundere civila contractuala generata de neexecutarea unei obligatii asumate intr-un
contract, ceea ce da nastere unei actiuni civile in justitie sau executarii nemijlocite a
biletului la ordin.

4.Variantele agravate

A. Prima varianta agravata [art. 215 alin.(2) C. pen. se caracterizeaza prin aceea ca
inducerea in eroare a unei persoane se realizeaza prin folosire de nume sau calitati
mincinoase ori alte mijloace frauduloase. Percolul social sporit al acestei variante agravate
este dat de aotitudinea marita a mijloacelor folosite in inducerea in reoare a persoanei
vatamate.
Prin mijloc fraudulos se intelege acel mijloc care este veridic si in mod obisnuit inspira
incredere, inlatura orice banuiala, dar care, in realitate, este mincinos. In categoria unor
astfel de mijloace intra, neindoielnic, folosirea de nume sau calitati mincinoase pe care si le
aroga faptuitorul, precum si folosirea de nume si inscrisuri carepot fi ori nu false sau
crearea unor imprejurari ce au facut mai usoara actiunea de inducere in eroare sau
mentinerea in eroare a victimei.
B. A doua varianta agravata [ art. 215 alin. (5) C.pen]. Se realizeaza continutul acestei
variante atunci cand inselaciunea produsa in conditiile variantei tip sau a celorlalte variante
de incriminare a avut consecinte deosebit de grave.
Potrivit art. 146 C.pen., prin “consecinte deosebit de grave” se intelege o paguba
materiala maimare de 200,000 lei sau o perturbare deosebit de grava a activitatii, cauzata
unei autoritati publice sau oricareia dintre unitatile la care se refera art. 145 C. pen., ori

13 I.C.C.J.,Sectiile Unite, Decizia nr.IX/2005 privind aplicarea dispozitiilor art. 215 C.pen. (M.Of. nr.123
din 9 februarie 2006)
altei persoane juridice sau fizice.14

5. Formele infractiunii

a) Actele pregatitoare, desi posibile, nu sunt pedepsite de lege, ele trebuie avute in
vedere insa la individualizarea pedepsei, intrucat de multe ori sunt relevante cu privire la
pericolul pe care il reprezinta faptuitorul. Cand actele de pregatire au fost efectuate de o
alta persoana, ajutand astfel pe autor la realizarea actiunii de amagire, ele devin acte de
complicitate anterioara.
b) Tentativa este pedepsita (art.222). Infractiunea de inselaciune poate fi comisa in
oricare din modalitatile tentativei (atat cea perfecta, cat si imperfecta).
De asemenea, este posibila tentativa relativ improprie.
c) Consumarea infractiunii de inselaciune are loc in momentul in care s-a produs
urmarea imediata, adica situatia pagubitoare pentru victima, concretizata in producerea
unei pagube efective in patrimoniul celui inselat. Actiunea de amagire poate imbraca,
uneori, forma unei activitati infractionale continuate; in aceste situatii, infractiunea de
inselaciune se epuizeaza in momentul efectuarii ultimului act al activitatii infractionale.

6. Sanctionarea
Pentru varianta tip, legea prevede pedeapsa cu inchisoarea de 6 luni la 12 ani.
In cazul variantelor speciale [art.215 alin(3) si (4) C.pen.] ale infractiunii de inselaciune,
pedeapsa este cea prevazuta la norma de incriminare, fie pentru varianta tip, fie pentru cele
agravate, daca s-au produs consecintele cerute de lege pentru aceste variante.
La prima varianta agravata [art. 215 alin.(2) C.pen], pedeapsa este inchisoarea de la 3
la15ani, iar la cea de-a doua varianta agravata,pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de
ani si interzicerea unor drepturi.
Daca prin savarsirea infractiunii de inselaciune, varianta tip, valoarea pagubei nu
depaseste 10 lei si sunt indeplinite si celelalte conditii prevazute de art. 90 C. pen., instanta
poate dispune inlocuirea raspunderii penale cu raspunderea care atrage o sanctiune cu
caracter administrativ.

14 I.C.C.J., Sectia penala, decizia nr. 73/2007,in R.D.P. nr. 4/2007.

Participaţia penală, înainte de a fi o categorie juridică, este o realitate obiectivă ce
presupune prezenţa unei pluralităţi de făptuitori. Pentru ca pluralitatea de făptuitori să aibă
relevanţă juridică trebuie ca fapta săvârşită de către aceştia să fie susceptibilă de a produce
consecinţe juridice, iar pentru aceasta să fie o faptă prevăzută de legea penală.
Art. 23 C. pen. se refreră în mod expres la „participanţi”, înţelegând prin aceştia
persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate
de autor, instigator sau complice. Deşi titlurile marginale ale art. 23-26 se referă la
participanţi, în realitate aceste texte definesc activitatea participanţilor, modalitatea prin
care fiecare contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, concluzie ce rezultă şi din plasarea
acestor articole într-un capitol denumit „Participaţia”, situat în titlul II care se ocupă de
infracţiune. O asemenea aşezare se explică prin faptul că dreptul penal se interesează doar
de infracţiune, iar de infractor numai sub aspectul responsabilităţii, studiul persoanei
infractorului fiind de domeniul criminologiei.

§3. Natura juridică a participaţiei

In materia participaţiei penale în literatura de specialitate s-au conturat două opinii cu

privire la natura juridică a participaţiei: teza monistă sau a unităţii de infracţiune, a
complicităţii – delict unic şi teza pluralistă sau a autonomiei participaţiei penale, a
complicităţii – delict distinct.
1. Teza monistă sau a unităţii infracţionale, a complicităţii – delict unic. Expresie a
şcolii clasice, concepţia monistă consideră că actele participanţilor nu au autonomie
proprie, ele nu reprezintă infracţiuni distincte ci elemente ale aceleiaşi infracţiuni. Actele
de participaţie, oricare ar fi numărul şi modalitatea lor, formează o unitate care constituie
chiar fapta prevăzută de legea penală, unică, ce s-a săvârşit. Pluralitatea de infractori nu
contrazice şi nu afectează unitatea faptei, fiind vorba de o unitate de rezultat şi o pluralitate
de efort. Cu alte cuvinte participaţia nu este o formă de infracţiune ci o formă de săvârşire a
unei singure infracţiuni de mai multe persoane, având de a face cu o unitate de infracţiune
şi o pluralitate de infractori, de aici şi deosebirea între participaţie şi pluralitatea de
infracţiuni.
Participaţia penală se caracterizează prin două trăsături esenţiale: o pluralitate de făptuitori
şi o singură faptă, deci o unitate infracţională obiectivă. Această unitate obiectivă, fiind o
trăsătură reală, se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor sub aspectul calificării faptei, al
determinării timpului şi locului săvârşirii acesteia, al urmărilor sale. Unitatea obiectivă nu
aduce atingere situaţiei subiective a fiecărui participant în funcţie de contribuţia lor la
comiterea faptei. Contribuţia fiecărui participant are caracterul de antecedent cauzal al
faptei săvârşite, aceste contribuţii regăsindu-se toate, într-o măsură mai mică sau mai mare,
în conţinutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din această caracterizare se naşte
consecinţa că principial, adică privită în mod abstract, fapta săvârşită este rezultatul
activităţilor conjugate ale tuturor făptuitorilor şi deci, tratamentul juridic trebuie să fie, pe
planul individualizării legale, similar, diferenţierile urmând să fie făcute în concret, cu
ocazia individualizării judiciare. Ca un corolar al acestui tratament juridic similar rezultă că
toate cauzele obiective (reale) care au ca efect înlăturarea sau excluderea răspunderii
penale vor opera deopotrivă şi simultan pentru toţi făptuitorii (de exemplu, lipsa pericolului
social, lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, abrogarea incriminării, prescripţia
acţiunii penale, amnistia etc.). Dimpotrivă cauzele subiective (personale) vor opera numai
asupra făptuitorilor care au fost afectaţi de ele, şi asta pentru că asemenea cauze nu privesc
fapta ci individul (de exemplu, eroarea de fapt, beţia, minoritatea făptuitorului etc.).
Cu toate acestea fapta săvârşită poate fi calificată în mod diferit faţă de participanţi, în baza
unor texte legale diferite ale Codului penal. Astfel, în caz de furt autorul poate fi tras la
răspundere penală pentru forma calificată a acestei infracţiuni, în timp ce complicele poate
să răspundă numai pentru forma simplă a infracţiunii de furt. Această deosebire sub
aspectul încadrării juridice a faptei nu influenţează unitatea de infracţiune datorită
caracterului de antecedent cauzal al contribuţiei fiecărui participant, diferenţierile fiind de
ordin calitativ.
În sfârşit, teoria unităţii infracţionale are la bază şi un alt fundament ce apare ca o
necesitate obiectivă şi logică. Fapta săvârşită în participaţie prezintă un grad de pericol
social crescut datorită şanselor sporite de reuşită, de a înlătura eventualele obstacole, de a
ascunde urmările delictului. De aceea participaţia apare în concepţia unităţii infracţionale
ca o circumstanţă agravantă ce permite aplicarea unei pedepse mai grele în caz de nevoie.
Dimpotrivă, un tratament juridic mai sever nu ar fi justificat în cazul în care fiecare acţiune
a făptuitorilor ar fi considerată delict distinct.
Teza monistă este concepţia care stă la baza reglementării instituţiei participaţiei penale în
Codul penal român. Se pot aduce ca argumente prevederile acestui act normativ. În primul
rând unitatea de infracţiune rezultă din definiţia dată participaţiei de art. 23. Apoi art. 27
prevede că participanţii se pedepsesc cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege pentru autor.
Din modul în care art. 28 stabileşte felul în care operează circumstanţele reale asupra
participanţilor rezultă că toate activităţile lor trebuie apreciate numai prin fapta unică la
care au înţeles să contribuie. Legătura indisolubilă a formelor de participaţie cu fapta
penală săvârşită şi inexistenţa unei independenţe juridice a acestora rezultă şi din art. 30,
care face din împiedicarea săvârşirii faptei o cauză de nepedepsire. În sprijinul tezei
moniste se pot aduce ca argumente şi alte texte de lege, din reglementarea altor materii,
cum ar fi art 131 alin 4, care prevede că fapta atrage răspunderea penală a tuturor
participanţilor chiar dacă plângerea prealabilă a fost intodusă sau se menţine numai faţă de
unul dintre ei. Un alt exemplu este dat de reglementarea indivizibilităţii de către Codul de
procedură penală, şi anume că există indivizibilitate atunci când la săvârşirea unei
infracţiuni au participat mai multe persoane.
Sar putea aduce contraargument legal art. 144 C. pen, care dispune că prin săvârşirea unei
infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor,
instigator sau complice. Aşadar se poate afirma în baza acestui text că modalităţile de
participare la comiterea unei infracţiuni consumate ori a unei tentative echivalează, fiecare
în parte, cu săvârşirea acelei infracţiuni, reprezentând deci tot atâtea infracţiuni distincte,
autonome, aflate în concurs. Pe de lată parte articolul analizat poate primi şi o altă
semnificaţie. Plasat în afara capitolului consacrat participaţiei el nu caracterizează şi
explică această instituţie, ci doar arată care este sensul ce trebuie dat expresiei „săvârşirea
unei infracţiuni”. În sens contrar, art. 23 care defineşte participaţia arată că participanţi sunt
persoanele care contribuie la săvârşirea faptei, deci fapta rămâne unică. Mai mult chiar,
conform teoriei pluraliste complicele ar trebui pedepsit chiar dacă actele sale au rămas fără
urmări, or, în sistemul legal în vigoare, complicitatea neurmată de executare nu se
pedepseşte. În concluzie nu se poate afirma că legiuitorul român a adoptat teoria
complicităţii – delict distinct.
Dacă s-ar conferi caracter autonom actelor participanţilor s-ar ajunge şi la alte dificultăţi de
aplicare a legii. În cazul în care un complice, după săvârşirea actului de complicitate, se
alătură activităţii autorului şi efectuează împreună cu el acte care fac parte din latura
obiectivă a infracţiunii, ar reuni în persoana lui două infracţiuni distincte şi s-ar aplica
regulile concursului de infracţiuni. Or, potrivit cadrului legal în vigoare pentru existenţa
unui concurs sunt necesare cel puţin două fapte penale distincte, două conţinuturi
infracţionale distincte, iar nu o singură latură obiectivă. Lipsa de independenţă a actelor de
participaţie este dată şi de situaţia nerealizării mandatului instigatorului. Astfel, dacă acesta
a intenţionat să participe prin determinare la săvârşirea unei tâlhării, iar autorul a săvârşit o
infracţiune de aceeaşi natură, dar care nu reprezintă decât o parte din conţinutul infracţiunii
la care a fost instigat, şi anume infracţiunea de furt, va răspunde ca participant la
infracţiunea efectiv săvârşită. Dar teza pluralistă ar crea probleme şi în legătură cu
prescripţia şi amnistia. Dacă actul de participare ar fi comis la un anumit moment iar cel de
autorat la un altul, am vorbi de mai multe termene de prescripţie determinate de momentele
actelor de contribuţie, fapt imposibil atâta timp cât art. 122 C. pen. arată că termenele de
prescripţie se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă fapta a fost comisă
de o singură persoană sau în cooperare. Mai mult, art. 123 stabileşte că întreruperea
cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul
de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. La fel şi în situaţia amnistiei.
Teoria clasică, potrivit căreia, în caz de participaţie există o singură infracţiune de care
răspund toţi cei care au contribuit la săvârşirea ei, domină doctrina penală şi reprezintă
fundamentul teoretic care stă la baza reglementării instituţiei participaţiei în cele mai multe
dintre codurile penale contemporane. Totuşi legea penală română nu este consecventă tezei
moniste în mod absolut. Astfel, reglementarea participaţiei improprii reprezintă o abatere
de la teoria unităţii de infracţiune din moment ce participanţii răspund cu forme de
vinovăţie diferite. În sens contrar se consideră că fapta rămâne unică în materialitatea ei
întrucât s-a produs o singură urmare socialmente periculoasă, o singură modificare în
câmpul relaţiilor sociale, adică s-a încălcat aceeaşi relaţie socială ocrotită de norma penală.
Tot în sprijinul tezei pluraliste, practica judiciară a decis că participanţii la infracţiunea de
pruncucidere (art. 177 C. pen.) nu vor răspunde pentru această infracţiune ci pentru
infracţiunea de omor calificat (art. 174 raportat la 175 lit. d C. pen.). De asemenea, o serie
de infracţiuni reglementate în partea specială a Codului penal român sunt, în mod obiectiv
şi subiectiv, acte de participaţie (instigare sau complicitate) la alte infracţiuni: încercarea de
a determina mărturia mincinoasă – art. 261, înlesnirea evadării – art. 270, proxenetismul –
art. 329, tăinuirea – art. 221 şi favorizarea – art. 264.
Cele două teorii se diferenţiază, în principal prin felul de a privi în sine participaţia, dar ele
ajung, pe căi diferite, la concluzii foarte apropiate, mai ales sub aspectul tratamentului
juridic. În ambele situaţii există un element unic de referinţă – rezultatul ilicit produs – dar
pedepsele ce se aplică participanţilor sunt diferite pentru fiecare, în raport cu aspectele
obiective şi subiective ale contribuţiei fiecăruia la săvârşirea faptei.

2. Teza pluralistă, a autonomiei participaţiei penale, a complicităţii – delict distinct a

fost fundamentată pentru prima oară, în anul 1895, la Congresul Uniunii Internaţionale de
Drept Penal ce s-a desfăşurat la Linz, Austria. Ea a fost îmbrăţişată şi la cel de al VII-lea
Congres de Drept Penal ţinut la Atena (Grecia) în 1957, în timpul căruia, discutându-se
situaţia juridică a instigatorului unei persoane iresponsabile, s-a ajuns la concluzia,
consemnată în rezoluţia secţiei I, că „cel care determină la comiterea unei infracţiuni pe un
executant iresponsabil de săvârşirea ei, este autor mediat”. Rod al şcolii pozitiviste, printre
cei mai renumiţi susţinători ai acestei teorii se numără: Carrara, Feuerbach, Liszt,
Carbonnier, Foinitzki, Thibierge, Massari, Gramatica şi alţii.
În esenţă, teza pluralităţii infracţionale susţine că în cazul participaţiei penale există o
pluralitate de fapte, determinate de numărul participanţilor. Cu alte cuvinte, câţi
participanţi au contribuit la săvârşirea faptei, tot atâtea infracţiuni comise vor exista,
distincte dar conexe. Deşi se ajunge în final la un singur rezultat ilicit, participanţii nu
săvârşesc o singură infracţiune care apare ca rezultat al eforturilor lor comune, ci o
pluralitate de infracţiuni, fiecare participant fiind ţinut să răspundă ca autor al unei fapte
distincte, izolată din ansamblul în care fapta se integrează, ca şi cum nu ar exista ceilalţi
făptuitori. Participaţia apare astfel ca un concurs de infracţiuni distincte. Soluţia este
adoptatâ de Codul penal norvegian şi cel danez.
Susţinătorii acestui punct de vedere au considerat că punând în acest fel problema sunt de
acord cu principiile moderne ale dreptului penal, care aduc în prim plan infractorul cu
caracteristicile şi responsabilitatea sa proprie, căruia trebuie să i se individualizeze
pedeapsa în funcţie de gradul de antisocialitate pe care îl prezintă. Ceea ce trebuie luat în
considerare la definirea participaţiei, afirmă susţinătorii tezei pluraliste, este infractorul,
căci infracţiunea nu este altceva decât ocazia de a-l prinde, de a-l descoperi. Pe de altă
parte, iresponsabilitatea autorului nu justifică schimbarea calităţii de instigator sau
complice în cea de autor, deoarece nici subiectiv şi nici obiectiv nu există vreo deosebire
între a determina sau a ajuta un iresponsabil la comiterea unei infracţiuni, sau a face acelaşi
lucru faţă de o persoană responsabilă. Din punct de vedere subiectiv, în ambele cazuri,
participantul cunoaşte activitatea autorului, prevede rezultatele ei, şi cu bună ştiinţă
îndeamnă sau contribuie la comiterea sa pentru atingerea rezultatelor vizate. Din punct de
vedere obiectiv, participantul desfăşoară aceleaşi activităţi materiale sau intelectuale
indiferent dacă determină sau ajută un iresponsabil ori o persoană cu discernământ.
În spiritul şcolii pozitiviste se găseşte şi teoria psihologică în materia participaţiei,
elaborată de Scipio Sighele. Teoria explică manifestările infracţionale colective pornind de
la forma cea mai simplă a participaţiei, respectiv participaţia a două persoane – perechea
criminală. Într-un asemenea cuplu există întotdeauna o persoană puternic înclinată spre
crimă (criminalul înnăscut), iar, pe de altă parte, o persoană lipsită de voinţă sau cu voinţă
slabă, uşor de controlat, dirijat şi supus. Concluzia analizei asupra perechii criminale este
extinsă apoi asupra infracţiunilor săvârşite în participaţie de o mulţime, un grup de
făptuitori. Astfel participaţia penală devine întotdeauna o circumstanţă agravantă. Teoria
este criticată pentru că exagerează prin generalizare.

Conditiile generale ale participatiei penale

Asa cum rezulta din dispozitiile cuprinse in Codul penal in vigoare, pentru ca o pluralitate
ocazionala de faptuitori sa constituie o participatie penala trebuie sa fie indeplinite
urmatoarele conditii:
a)Sa se fi savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Fapta prevazuta de legea penala
poate sa fie in forma consumata, in cea a tentativei sau chiar in forma actelor pregatitoare,
cu conditia ca acestea din urma sa fie incriminatede legea penala prin asimilare sau
tentativa
b)Sa existe o pluralitate de faptuitorii. Fapta trebuie sa se comita cu contributia mai
multor persoane care coopereaza la savarsirea uneia si aceleeasi fapte prevazute de legea
penala.
c)Sa existe o coeziune psihica intre participanti adica o vointa comuna a acestora de a
savarsi fapta prevazuta de legea penala. Potrivit acestei conditii, care este de esenta
participatiei penale, contributia fiecarei persoane trebuie sa fie determinata de vointa de a
coopera cu celelalte persoane la savarsirea fapte.In lipsa vointei comune, activitatea
perosoanelor care au contribuit la savarsirea faptei va atrage raspunderea acestora pentru
activitati distincte si sub o incadrare juridica de sine statatoare.
d)Fapta prevazuta de legea penala, savarsita prin contributia mai multor persoane, sa
constituie infractiune pentru cel putin doua persoane. Pentru a constitui infractiune,
fapta trebuie sa fie savarsita cu vinovatie, in forma ceruta de lege pentru infractiunea
respectiva.Conditia este indeplinita atunci cand doi sau mai multi participanti au savarsit
fapta cu aceeasi forma de vinovatie (situatie in care va exista participatie proprie) sau cand
numai unul dintre faptuitori a actionat cu vinovatie sub forma intentiei, ceilalti actionand
din culpa sau fara vinovatie(imprejurare in care ne aflam in fata unei participatii improprii)

§5. Felurile participatiei penale

În literatura juridică participaţia penală a fost clasificată în mai multe genuri sau forme, în
funcţie de diferite criterii. Cele mai întâlnite tipologii ale participaţiei sunt:
15. După criteriul atitudinii psihice a participanţilor faţă de rezultatul faptei comise Codul
penal român consacră două tipuri de participaţie: participaţia proprie, există atunci
când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică fie toţi cu intenţie
(idem animus), fie toţi din culpă (eadem culpa). Uneori se consideră că nu este posibilă
culpa la toţi participanţii întrucât, într-o asemenea ipoteză, nu se mai realizează legătura
subiectivă, coeziunea psihică dintre participanţi, una din condiţiile participaţiei penale.
Participaţia proprie se găseşte în formele: autorat, coautorat, instigare şi complicitate.
Al doilea tip de participaţie potrivit acestui criteriu este participaţia improprie, care
există atunci când participanţii acţionează cu forme diferite de vinovăţie: instigatorul
sau complicele cu intenţie, iar autorul din culpă sau chiar fără vinovăţie.
16. După criteriul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei există următoarele forme
ale participaţiei: contribuţie directă şi nemijlocită la comiterea faptei prevăzute de legea
penală, este specifică autorului şi coautorilor; contribuţie constând în determinarea la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, specifică instigatorului; contribuţie
constând în activitatea de înlesnire sau ajutare la săvârşirea faptei, specifică
complicelui.
O altă clasificare ce se propune după acest criteriu identifică o participaţie materială, care
constă în contribuţii la realizarea laturii obiective a infracţiunii; şi o participaţie morală,
care constă în contribuţii la realizarea laturii subiective a infracţiunii, adică la luarea,
întărirea şi dinamizarea hotărârii de a o comite.
17. După criteriul importanţei contribuţiei participanţilor la comiterea faptei poate exista:
participaţie principală atunci când prin contribuţia participantului se realizează
elementul material al laturii obiective, precum şi latura subiectivă a infracţiunii,
specifică autorilor şi coautorilor; participaţie secundară, atunci când contribuţiile nu
presupun realizarea conţinutului infracţiunii ci doar determinarea sau ajutorul la
comiterea faptei, specifică instigatorilor şi complicilor.
Această din urmă clasificare este importantă deoarece, atât în practica judiciară cât şi în
doctrină, este unanim admis că formele principale ale participaţiei absorb formele
secundare. Astfel, sunt considerate forme principale coautoratul faţă de instigare sau
complicitate, şi instigarea faţă de complicitate. De aceea participarea la comiterea unei
infracţiuni având două sau mai multe forme ale participaţiei penale nu constituie concurs
de infracţiuni, ci formele principale absorb pe cele secundare, făptuitorul urmând să
răspundă numai pentru forma principală.
18. După natura formelor legale pe care le îmbracă activitatea făptuitorilor se pot
identifica: o paticipaţie omogenă, atunci când toţi participanţii contribuie la comiterea
infracţiunii în aceeaşi calitate (situaţia coautoratului); şi o participaţie eterogenă, în
cazul în care participanţii cooperează la comiterea faptei prevăzute de legea penală
având calităţi diferite (autor-instigator, autor-complice, autor-instigator-complice).
19. După criteriul momentului în care are loc participaţia avem: participaţie anterioară,
când actele de cooperare intervin înainte ca autorul să comită fapta prevăzută de legea
penală; participaţie concomitentă, atunci când actele de cooperare au loc în timpul
executării faptei. Trebuie subliniat că instigarea este întotdeauna anterioară executării
faptei, în timp ce coautoratul, şi complicitatea pot fi anterioare sau concomitente
executării.
20. După momentul la care se realizează coeziunea psihică dintre participanţi se face
deosebire între: participaţia spontană, care există atunci când cooperarea s-a produs la
 momentul executării infracţiunii, fără vreo înţelegere prealabilă; şi participaţia
preordinată, atunci când între făptuitori a intervenit o înţelegere anterioară executării,
„un concert fraudulos”.
21. După criteriul necesităţii contribuţiilor participanţilor există o participaţie
înlesnitoare, care doar uşurează comiterea faptei; şi o participaţie necesară, atunci
când s-a adus o contribuţie fără de care fapta nu ar fi putut fi săvârşită (de exemplu,
procurarea substanţei toxice cu care autorul a otrăvit o fântână, procurarea banilor care
au fost daţi ca mită etc.).
22. După gradul de determinare a contribuţiilor participanţilor pot exista: participaţie
determinabilă, în care contribuţia şi rolul fiecărui participant pot fi stabilite şi
caracterizate; participaţie indeterminabilă, la care se cunosc participanţii, dar nu se
poate stabili contribuţia reală şi rolul fiecăruia în parte. Participaţia indeterminabilă se
deosebeşte de cea determinabilă doar sub aspect probatoriu, fiind o imposibilitate de
probare, acesta fiind şi motivul pentru care legea penală română nu o reglementează în
mod expres.
În sfârşit, se mai pot face deosebiri între participaţia făţişă şi participaţia insidioasă,
ascunsă; între participaţia simplă şi participaţia calificată etc.

SECTIUNEA a-II-a

§5. Formele participaţiei penale proprii

Codul penal in vigoare cat si noul Cod penal,in reglementarea formelor participatiei penale,
se bazeaza pe teoria obiectiva, potrivit careia in caracterizarea formelor de participatie se
au in vedere contributiile obiective si particularitatile acestora. Potrivit acestei teorii,
formele participatiei penale sunt urmatoarele:
a)autoratul sau coautoaratul (cand sunt mai multi autori), o prima forma de
participatie,caracterizata prin aceea ca autorul sau coautorul efectueaza acte care contribuie
la realizarea nemijlocita a faptelor prevazute de legea penala.
b)instigarea,cea de a doua forma care presupune savarsirea de acte de determinare a
hotararii autorului de a savarsi fapta prevazuta de legea penala;
c)complicitatea cea de a treia forma de contributie consta in savarsirea de acte de ajutare
sau sprijinire a comiterii faptei de catre o alta persoana.
In unele legislstii penale straine exista si o a patra forma de participatie penala in care
contributia participantului consta din organizarea activitatii infractionale, iar persoana care
o executa este denumita organizator. In alte legislatii penala straine sunt consacrate numai
doua forme ale participatiei penale sau trei, ca si Codul penal in vigoare.
Participaţia proprie cunoaşte patru modalităţi: autoratul, coautoratul, instigarea şi
complicitatea.
Autoratul. Aşa cum s-a arătat deja, art. 23 C. pen. se refreră în mod expres la
„participanţi”, şi nu la „participaţie”. Deşi titlurile marginale ale art. 23-26 se referă la
participanţi, în realitate aceste texte definesc activitatea participanţilor, modalitatea prin
care fiecare contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, concluzie ce rezultă şi din plasarea
acestor articole într-un capitol denumit „Participaţia”, situat în titlul II care se ocupă de
infracţiune.
Conform art. 24 C. pen., autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală. În raport cu celelalte forme ale participaţiei autorul are caracter
necesar pentru comiterea infracţiunii, fără el nu există raporturi juridice de drept penal. Din
această cauză autorul este singura contribuţie la infracţiune care poate exista singură, fără a
fi inclusă în participaţie. Pentru a fi autor făptuitorul trebuie să comită fapta „nemijlocit”,
adică, pe de o parte, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte contribuţia
autorului trebuie să aibă caracterul unui act de executare a laturii obiective a infracţiunii.
Coautoratul. Legea penală nu enumeră şi coautorul printre participanţi, dar existenţa
acestuia este unanim acceptată de doctrină şi practica judiciară. Se consideră că orice faptă,
poate, eventual, să fie săvârşită, în mod nemijlocit, de către mai multe persoane. Toate
aceste persoane sunt autorii faptei, iar intre ei au calitatea de coautori. Fiecare coautor fiind
autor al faptei, situaţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor (art. 24 C. pen.), de
aceea nu a mai fost necesară prevederea expresă a coautorului în textul legii. Coautoratul se
deduce şi din art. 38 alin. 2 care prevede modul de sancţionare a mai multor persoane care
săvârşesc nemijlocit, împreună o faptă prevăzută de legea penală, ori din unele dispoziţii
ale părţii speciale (săvârşirea unei infracţiuni „de către două sau mai multe persoane”).
Instigarea. Este instigator persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (art. 25 C. pen.). Între acţiunea instigatorului
şi determinarea instigatului la săvârşirea faptei penale se creează un raport de cauzalitate
psihică, datorită căruia instigatorii mai sunt numiţi şi „autori morali”. Contribuţia
instigatorului constă întotdeauna în generarea şi realizarea laturii subiective a infracţiunii,
caracteristică ce deosebeşte instigarea de celelalte forme ale participaţiei care pot
presupune atât contribuţii subiective, cât şi contribuţii obiective.
Complicitatea. E complice persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, precum şi persoana care promite înainte sau în
timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe
făptuitor chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită (art. 26 C. pen.).
În timp ce autorul efectuează acte de executare care constituie elementul material al laturii
obiective a infracţiunii, complicele realizează numai acte de sprijinire a activităţii autorului,
ceea ce înseamnă că el nu comite fapta în mod nemijlocit, ca autorul, ci doar înlesneşte sau
ajută la realizarea acesteia de către autor. Din aceste motive, spre deosebire de celelalte
forme de participaţie (instigare şi coautorat), complicitatea este o contribuţie indirectă,
mediată la comiterea infracţiunii, de aceea este considerată o faptă de participaţie
secundară în raport cu celelalte, care sunt fapte de participaţie principală.
În sfârşit, în doctrină se vorbeşte şi despre un alt participant, nereglementat de legislaţia
penală română – organizatorul, specific pluralităţii constituite; în cazul pluralităţii
ocazionale nu poate fi vorba decât despre un cvasiorganizator. Unii specialişti consideră că
organizatorul este tot un autor. Alţii consideră că el este un participant sui generis, cu
caracteristici şi rol propriu în comiterea infracţiunii. Organizatorul ar fi persoana care
organizează, conduce sau controlează activitatea celorlalte persoane care participă la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ori şefii. Cert este că legislaţia noastră nu l-
a prevăzut, urmând ca acesta să fie autor, instigator sau complice.
Participaţia improprie. Din punct de vedere obiectiv participaţia improprie nu se
deosebeşte cu nimic de participaţia proprie deoarece ambele presupun o pluralitate
obiectivă de făptuitori, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, precum şi
cooperarea externă şi efectivă pentru realizarea acelei fapte. Deosebirea dintre ele apare pe
plan subiectiv, al atitudinii psihice pe care o au făptuitorii faţă de faptă şi urmările sale.
Dacă în cazul participaţiei propriu-zise toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de
vinovăţie, în cazul participaţiei improprii formele de vinovăţie ale participanţilor sunt
diferite: instigatorul sau complicele acţionează întotdeauna cu intenţie, iar autorul sau
coautorii din culpă sau chiar fără vinovăţie (art. 31 C. pen.).
Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie propriu-zisă, deci poate
exista participaţie improprie sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii. Această
formă de participaţie cunoaşte două modalităţi:
23. intenţie şi culpă, când autorul acţionează din culpă cu neprevedere (art. 31 alin. 1); şi
24. intenţie şi lipsă de vinovăţie, când autorul acţionează fără vinovăţie (art. 31 alin. 2).
Lipsa de vinovăţie trebuie să existe la momentul realizării actelor de executare de către
autor şi se poate datora unor diferite cauze, precum: eroarea de fapt, minoritatea,
iresponsabilitatea, constrângerea fizică sau morală etc.
Prin urmare, participatia improprie poate fi definita ca fiind o forma de participatie penala
in care participantii contribuie la comitere faptei prevazute de legea penala, dar cu pozitii
subiectiva diferite, unii cu intentie, altii cu culpa sau chiar vinovatie.

SECŢIUNEA A III-A

PARTICIPAŢIA PENALĂ IMPROPRIE

§1. Conceptul de participaţie improprie

Codul penal anterior nu reglementa participaţia improprie. Pentru prima oară instituţia
participaţiei improprii şi-a găsit reglementarea în Codul penal din 1968, prin dispoziţiile
art. 31. Reglementarea acestei forme de participaţie porneşte de la premisa că pluralitatea
participanţilor nu se raportează la unitatea de infracţiune, care ar presupune ca toţi
făptuitorii să acţioneze cu intenţie, şi care a dat naştere teoriei autorului mediat, ci
pluralitatea participanţilor se raportează la fapta prevăzută de legea penală, ca manifestare
obiectivă la care unii participanţi pot contribui cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără
vinovăţie, pentru existenţa participaţiei fiind suficientă voinţa comună a participanţilor de a
săvârşi fapta.
Din punct de vedere obiectiv participaţia improprie nu se deosebeşte cu nimic de
participaţia propriu-zisă, ambele având aceleaşi condiţii de existenţă. Ceea ce le deosebeşte
este poziţia subiectivă diferită cu care acţionează participanţii: instigatorul şi complicele
contribuie la săvârşirea faptei întotdeauna cu intenţie, în timp ce autorul comite fapta din
culpă sau chiar fără vinovăţie. Din punct de vedere volitiv toţi participanţii voiesc să
înnoade activitatea lor în vederea săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, dar din punct
de vedere intelectiv, în timp ce instigatorul îşi reprezintă caracterul ilicit şi urmările acelei
fapte, dorind sau acceptând producerea lor, autorul fie nu le prevede, fie le prevede dar
consideră neîntemeiat că ele nu se vor produce. Deci, deşi toţi participanţii au voinţa
comună de a contribui la realizarea aceleiaşi fapte, ceea ce lipseşte însă este coeziunea
subiectivă dintre participanţi în sensul că unii participanţi urmăresc obţinerea prin
colaborare a unui alt rezultat decât cel pe care îl au în vedere ceilalţi participanţi sau pe
care aceştia din urmă nu-l înţeleg. Cu alte cuvinte autorul este antrenat fără să ştie în
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. În sens contrar se susţine că autorul poate
acţiona numai din culpă fără prevedere. Din moment ce autorul a prevăzut rezultatul
socialmente periculos, chiar dacă nu l-a acceptat, nu se mai poate spune că el a fost
angrenat în comiterea unei înfracţiuni fără să ştie.
Art. 31 C. pen. nu foloseşte termenii „instigare” şi „complicitate”, ci se referă la activităţile
de „determinare”, „înlesnire” sau „ajutare”. Terminologia folosită poate ridica problema
dacă participantul care acţionează cu intenţie va fi considerat instigator sau complice, ori
autor al infracţiunii săvârşite cu intenţie. Trebuie observat, mai întâi, că termenii folosiţi de
art. 31 exprimă însuşi conţinutul instigării şi al complicităţii. Faptul că textul nu
menţionează chiar aceşti termeni se datorează împrejurării că, aşa cum reiese din
prevederile acestui articol, complicitatea poate îmbrăca forma participaţiei improprii numai
atunci când constă în acte de înlesnire sau ajutor, nu şi în cazurile de promisiune a tăinuirii
ori favorizare. Pe de altă parte, calitatea de instigator sau complice se determină numai în
raport de materialitatea faptelor autorului, poziţia subiectivă a acestuia nu poate influenţa
structura participaţiei. Or, reglementarea art. 31 are rolul de a stabili răspunderea
participanţilor în raport de latura subiectivă a faptei prevăzute de legea penală, nu aceea de
a reglementa structura participaţiei. În sfârşit, conform art. 28 alin. 1 circumstanţele
personale ale unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi. Rezultă că poziţia subiectivă
a autorului (de exemplu, culpă, iresponsabilitate, minoritate) nu influenţeză situaţia
participanţilor şi nici structura participaţiei.
Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie cunoscute în dreptul
penal, deci poate exista participaţie improprie sub forma coautoratului, instigării şi
complicităţii.
Codul penal prevede două forme ale acestui tip de participaţie: forma intenţie şi culpă, când
unii făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă; şi forma intenţie şi lipsă de
vinovăţie, când unii făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii fără vinovăţie. În cadrul
fiecărei forme putem avea câte două modalităţi, astfel: participare cu intenţie la fapta altuia
din culpă, şi invers, participare din culpă la fapta altuia săvârşită cu intenţie; precum şi
participare cu intenţie la fapta altuia comisă fără vinovăţie, şi invers, participare fără
vinovăţie la fapta altuia comisă cu intenţie. Dintre toate aceste patru modalităţi legea a
acordat relevanţă penală doar modalităţilor în care participanţii contribuie la săvârşirea
faptei cu intenţie, iar autorul din culpă sau fără vinovăţie. Situaţiile în care participanţii
cooperează din culpă sau fără vinovăţie la fapta săvârşită de autor cu intenţie nu constituie
fapte penale pentru participanţi. Cele patru modalităţi pot exista distinct dar şi împreună
(de exemplu, există atât participanţi care au acţionat cu intenţie, cât şi din aceia care au
acţionat din culpă). În toate modalităţile, dacă sunt mai mulţi participanţi care au lucrat cu
intenţie, între aceştia luaţi separat participaţia este propriu-zisă; la fel, dacă mai mulţi
participanţi au acţionat din culpă, între ei priviţi separat participaţia este de asemenea tot
propriu-zisă, existând omogenitate subiectivă.
Abilitatea celor care lucrează cu intenţie constă, în primul rând, într-o atentă alegere a
persoanelor care vor avea calitatea de autor, deci care vor săvârşi fapta din culpă sau fără
vinovăţie, iar în al doilea rând, în orientarea abilă a activităţii tuturor participanţilor aşa
încât atunci când fapta va fi descoperită să nu iasă în relief decât culpa sau
iresponsabilitatea autorului, şi totul să-şi găsească o suficientă explicaţie în această
comportare culpabilă sau iresponsabilă. De altfel situaţia autorului, om imprudent sau
iresponsabil, face ca orice încercare din partea acestuia de a aduce în scenă şi pe
participanţii aflaţi în umbră să rămână fără rezultat.
În analele justiţiei, în repertoriile de practică judiciară, când s-au putut stabili cazuri de
participaţie improprie, acestea priveau fapte extrem de odioase, deosebit de grave prin
urmările lor, care au presupus răzbunări politice, răfuieli de familie, ieşiri din situaţii
dezastruoase şi alte situaţii în care crima era considerată ca unic remediu.
Codul penal de la 1968 a prevăzut participaţia improprie în scopul calificării corecte a
contribuţiei fiecărui participant. Printr-o asemenea reglementare au putut fi rezolvate
diversele situaţii ivite în realitatea obiectivă, situaţii care demonstrează că participanţii pot
coopera la săvârşirea aceleiaşi fapte, unii cu intenţie iar alţii din culpă sau fără vinovăţie,
înlăturându-se totodată ficţiunile din doctrina penală cu privire la autorul mediat.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ilie Pascu, M.Gorunescu, Drept penal, partea speciala, Ed. Hamangiu, 2009.

2. Gheorghe Viziru, Inselaciunea in contracte comerciale prin folosirea biletului la

ordin, in Dreptul nr. 2/2001 p. 117.

3.Vintilă DONGOROZ, Iosif FODOR, Siegfried KAHANE, Ion OANCEA,

Nicoleta ILIESCU, Constantin BULAI, Rodica STĂNOIU, Explicaţii teoretice ale
Codului penal român. Partea generală, volumul I, Editura Academiei Române, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003

4.Gheorghe Viziru,Incadrare juridica. Evaziune fiscala.Gestiune frauduloasa.

Inselaciune in conventii sau abuz de incredere, Pro-Lege nr.2/200, p.141

5. Observatiile Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie cu privire

la proiectul Codului Penal,www. mpublic.ro