FAPTELE DE COMERT

                  

                   DESPRE DREPTUL COMERCIAL

                        Denumirea de “drept comercial” sugereaza ideea ca dreptul comercial

constituie o reglementare juridica, adica un ansamblu de norme juridice care priveste
comertul.[1]

                        In sens economic, comertul este definit ca o activitate care are ca scop
schimbul si, prin aceasta, circulatia bunurilor de la producator la consumator. Sub acest
aspect, comertul ar consta în operatiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii
marfurilor si intrarii lor în circulatie, pana in momentul ajungerii acestora la consumatori.[2]

                   In
sens juridic, notiunea de comert are un continut mai larg decat cel al notiunii
definite in sens economic. Ea cuprinde nu numai operatiunile de interpunere si circulatia
marfurilor, pe care le realizeaza negustorii, ci si operatiunile de producere a marfurilor, prin
transformarea materiilor prime, materialelor, etc. si obtinerea unor rezultate de o valoare mai
mare, pe care le realizeaza fabricanti 757v2115h i sau, in general, intreprinzatorii.[3]

                       

                        Definitia dreptului comercial : Dreptul comercial este un ansamblu de norme

juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice,
faptele si operatiunile considerate de lege ca fapte de comert, precum si raporturilor juridice
la care participa persoanele care au calitatea de comerciant.[4]

                       

DESPRE FAPTELE DE COMERT

                        Legea considera ca fapte de comert :

1. Cumpararile de producte sau de marfuri spre a se revinde, fie in natura, fie dup ace
se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria; asemenea si cumpararea
spre a se revinde, de obligatiuni ale Statului sau alte titluri de credit circuland in
comert; (trans. 258 pct. 7 si 3)
2. Vanzarile de producte, vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau lucrate si
vanzarile de Obligatiuni ale Statului sau alte titluri de credit circuland in comert, cand
vor fi fost cumparate cu scop de revanzare sau inchiriere

3. Contractele de report asupra obligatiunilor de Stat sau altor titluri de credit circuland
in comert.

4. Cumpararile sau vanzarile de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale.

5. Orice intreprinderi de furniture.

6. Intreprinderile de spectacole publice.

7. Intreprinderile de comisioane, agentii si oficiuri de afaceri.

 8. Intreprinderile de constructii.

9. Intreprinderile de fabrici, de manufactura si imprimerie

10. Intreprinderile de editura, librarie si obiecte de arta cand altul decat autorul sau
artistul vinde.

11. Operatiunile de banca si schimb.

12. Operatiunile de mijlocire (samsarie) in afaceri comerciale.

13. Intreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat

14. Cambiile si ordinele de producte sau marfuri.

15. Constructiunea, cumpararea, vanzarea si revanzarea de tot felul de vase pentru

navigatiunea interioara  si exterioara si tot ce priveste la echiparea, armarea si
apovizionarea unui vas.

16. Expeditiile maritime, inchirierile de vase, imprumuturile maritime si toate contractele

privitoare la comertul de mare si navigatiune

17. Asigurarile terestre, chiar mutuale, in contra daunelor si asupra vietii.

18. Asigurarile chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunei.

19. Depozitele pentru cauza de comert.

20. depozitele in dockuri si intrepozite, precum si toate operatiunile asupra recipiselor de

depozit (warante) si asupra scrisurilor de gaj, liberate de ele.[5]

                   Legile comerciale se aplica insa chiar necomerciantilor, cand savarsesc fapte din
cele considerate de legiuitor ca fapte de comert.

                   In materie comerciala, expresiunile „act” si „fapt” sunt sinonime si sunt

intrebuintate concurent.

                   Legiutorul roman nu a dat definitia faptului de comert, ci a aratat in Art. 3, 4 si 6

care fapte sun considerate ca fapte de comert. A procedat astfel, neavand posibilitatea sa
introduca in definitie toate criteriile care, dupa conceptia sa, pot imprima faptelor caracter de
comercialitate.[6]

                   Faptele de comert pot fi impartite in doua mari grupe : obiective si subiective.

                   Faptele de comert obiective, mentionate de legiuitor in art. 3, sunt acele fapte

carora legiuitorul le-a recunoscut comercialitatea pentru consideratiuni trase din insasi natura
intima a actului. Ele au fost considerate comerciale, numai pentru unicul motiv, ca fiecare
prezinta cel putin una din insusirile socotite de legiuitor necesare si suficiente pentru a
imprima unui fapt caracterul de comercialitate. Legiuitorul a analizat aceste fapte fara sa se
preocupe de calitatea persoanelor ce le savarsesc.[7]

                   In „Elementele de Drept Comercial” de C.C. Arion, gasim exprimata parerea ca

enumerarea este limitativa, argumentandu-se ca : „din moment ce legeaconsidera ca acte de
comert pe cele enumerate nu se poate in mod serios sa se considere tot astfel si oricare altele,
mai mult sau mai putin analoage, dar care nefiind enumerate, prin aceasta chiar sunt excluse”.
Se precizeaza insa, ca enumerarea limitativa n-a suprimat discutiunile care s-ar putea face
asupra unor acte, daca sunt sau nu comerciale, discutia putand insa a fi purtata numai asupra
chestiunii daca actul intra sau nu intr-unul din cele 20 aliniate ale art. 3 fara a se putea crea
prin analogie, un al 21-lea aliniat.[8]

                   Cand urmeaza sa se stabileasca daca un act este sau nu comercial, trebuie avut in
vedere ca legea este civilitatea actului, iar comercialitatea exceptia, in consecinta, in caz de
dubiu se va tinde spre natura civila a actului.[9]

                   Acte sau fapte de comert subiective sunt acelea carora legiuitorul, fara a le

exprima natura inatima, le atribuie in conditiunile prevazute de art. 4, caracter comercial,
numai datorita faptului ca sunt savarsite de comercianti.[10]

                   Paragraful 1 al art. 3 – Legea considera ca afpte de comert (...) asemenea si

cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale Statului sau alte titluri de credit circuland in
comert – fixeaza conditiile in care „cumpararea” este considerata ca fapt obiectiv de comert.
In acest paragraf se discuta numai unul din acele aspecte ale vanzarii-cumpararii, anume
compararea. In general cumpararea este un act civil; devine insa act obiectiv de comert in
virtutea art. 3 paragraf 1, daca are de obiect producte, marfuri, obligatiuni ale Statului sau alte
titluri de credit si daca este facuta, cu intentiunea (scopul) de revindere sau inchiriere.[11]

                   Schimbul, fiind forma primitiva a cumpararii, devine si el act obiectiv de comert,

daca este facut in conditiile paragrafului 1.[12]

                   Intentiunea de revindere sau inchiriere trebuie sa existe in momentul

cumpararii. Daca ulterior cumpararii, cumparatorul isi schimba intentia referitor la destinatia
bunului cumparat, actul cumpararii ramane comercial sau civil, dupa cum intentia din
momentul cumpararii a fost sau nu de revindere sau inchiriere.[13]

                

                   Jurisprudente.

                   S-a hoatarat ca face acte de comert, in cadrul art. 3 paragr. 1 : apicultorul, birtasul,
cofetarul, croitorul, cel care cumpara devize, farmacistul, fotograful, meseriasul, morarul, cel
care cumpara o cantitate mare de arbori, cel care cumpara recolta prinsa de radacini – toti
acestia cumparand cu scopul revinderii.

                   S-a hotarat ca nu face fapte de comert in cadrul art. 3 pargr. 1 :

1. Dentistul, cand cumpara materialul necesar exercitiului profesiunii sale.

2. Laptarul, care cumpara o vaca nu spre a o revinde, ci pentru a revinde laptele.[14]

                   ART. 3 paragr. 2 : Sunt considerate fapte de comert : Vanzarile de producte  (...)

cand vor fi cumparate cu scop de revanzare sau inchiriere.[15]

                 

                   Jurisprudente.
                   S-a hotarat ca face act de comert in cadrul art. 3 paragr. 2:

1. Caretasul care face roate si carute si apoi le vinde.

2. Cismarul care face ghete dupa comanda cu materialul sau propriu.

3. Croitorul care furnizeaza clientilor stofa hainelor lucrate de el.

4. Cel ce vinde un fond de comert.

5. Cel ce inchiriaza un fond de comert.

6. Cel ce inchiriaza cuiva, cum inchiria si la altii, masina sa de treerat, pentru a trage un profit
din masina sa.

7. Cel ce vinde parchete pe care le cumparase cu scop de revanzare.

8. Pepinieristul care vinde vite americane altoite.

9. Inchirierea unei intreprinderi comerciale de hotel, cu toate cele ce caracterizeaza o

asemenea intreprindere in vederea exploatarii mai departe a comertului, constituie un act de
natura comerciala.

10. Inchirierea unei pravalii de catre un comerciant pentru propriul sau comert.

11. Pictorul sau sculptorul care-si vand statuile si tablourile confectionate de ei, nu fac acte de
comert, dupa cum nu fac nici atunci cand cumpara panzele, culorile, cadrele, marmora si
celelalte materii prime necesare artei lor, fiindca castigul lor nu rezulta, in speta din aceste
cumparaturi si vanzari, ci din produsul talentului si al muncii lor, a caror vanzare are
intotdeauna caracter civil.[16]

                   ART. 3 paragr 3 : Legea considera ca fapte de comert : Contractul de report

asupra obligatiunilor de Stat sau a altor titluri de credit circuland in comert.[17]

                   In acest aparagraf, legiuitorul considera act obiectiv de comert, contractul de

report.[18]

                   ART. 3 paragr. 4 : Legea considera ca fapte de comert: Cumpararile sau vanzarile

de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale.[19]

                    In acest paragraf, legiuitorul considera ca acte obiective de comert, cumpararile

si vanzarile de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale. Intra in aceste prevederi, o
societate chiar in curs de constituire, sau chiar neregulat constituita.[20]

                   Jurisprudente.

                   Sunt acte de comert cumpararile de actiuni comerciale. Nu acealasi lucru se poate

zice si despre obligatiuni, care sunt simple titluri de credit si care sunt reglementate de
dispozitiile al. I si II din art. 3. [21]
                   Administartorii si directorii societatilor pe actiuni nu pot sa cumpere pentru
comptul societatii propriile ei actiuni; dar ei nu sunt opriti a face operatiuni de vanzari de
actiuni, cu titlul de comision, in comptul unui client. [22]

                   ART. 3 paragr. 5 : Legea considera ca fapte de comert : Orice intreprindere de

furnituri.

                   La intrebarea ce este intreprinderea s-au dat mai multe raspunsuri. Dupa Vivante,
intreprinderea este o organizatie economica, o combinatie a naturii, a capitalului si a muncii,
care, prin asociatiunea lor produc rezultate ce nu ar fi produs daca ar fi fost divizate.[23]

                   C.C. Arion spune : „ Intreprinderea este exploatarea oricarei munci a altora, unita
sau nu cu o exploatare de obiecte, cum ar fi un produs natural sau masinile sau diferite unelte,
in scop de castig. Ea consista in acte de acelasi fel, multiple si repetate”.[24]

                   M.A. Dumitrestu se exprima astfel asupra intreprinderii : „ Intreprinderea

inseamna o serie de operatiuni, un complex de acte de o aoarecare importanta, o serie de acte
mai mici, care converg sa formeze faptul de comert, o concentrare de capital si munca sub
riscul tehnic si economic al celui care ia asupra lui lucrarea, adica al antreprenorului”. [25]

                   Dupa Rocco, elementul constitutiv al intreprinderii il formeaza originea muncii

altuia.

                   Se mai observa ca, desi in general prin intreprindere se urmareste realizarea unui
castig, acesta insa nu este de esenta, ci numai de natura intreprinderii.[26]