ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ

Orice teritoriu pentru a fi controlat trebuie divizat. Divizarea este un atribut al exerciţiului de
putere. Schimbarea codurilor politice a fost, aproape pretutindeni, acompaniată de noi reguli şi divizări
teritoriale.
Organizarea administrativ-teritorială a unei ţări, înfăptuită pe cale legislativă, reprezintă un
element de suprastructură de importanţă cardinală, deoarece determină constituirea sistemului
administraţiei statului şi subsistemelor lui locale, încadrează (teritorial) viaţa politică şi organizează viaţa
economică şi socială a unei naţiuni.
Modelele de organizare administrativă adoptate sunt întotdeauna impuse de condiţiile concrete
istorice, geopolitice, economice şi sociale.
Indiferent de dimensiunea spaţială a celulelor administrative, exerciţiul administrării teritoriului
trebuie să aibă la bază următoarele principii:
 principiul coerenţei în probleme de administrare a teritoriului – derivă din modul de aplicare
unitară a legii în materie de teritoriu;
 principiul optimului teritorial – dirivă din legi ecologice şi economice, care statuează şi
estimează suprafeţele şi încărcătura demografică cea mai potrivită pentru exercitarea
dreptului de administrare. Conform acestui principiu, se stabilesc şi limitele acceptabile,
spaţial şi temporal, de acces la dotările cu rol de loc central;
 principiul democratic (al apartenenţei voite) al actului de divizare şi administrare a
teritoriului – actorii ce aparţin unei entităţi teritoriale de tip administrativ sunt (trebuie să fie)
făuritorii conştienţi ai propriei lor „celule teritotiale” (în numeroase situaţii acest principiu
este speculat de liderii politici pentru a-şi clădi noi structuri de putere în teritoriu);
 principiul deciziilor potrivite (se corelează cu principiul informării directe) – la aceleaşi
unităţi administrative se adoptă soluţii diferenţiate, în funcţie de natura problemelor,
dimensiunea şi caracterul acestora, oportunitatea implementării etc.;
 principiul eficienţei actului administrativ – presupune eliminarea actorilor şi verigilor
stânjenitoare în probleme de administraţie a teritoriului. Acest principiu se sprijină pe o bună
cunoaştere a realităţii teritoriale, sub toate aspectele, şi pe o bună cunoaştere ştiinţifică a
actului de administrare a teritoriului;
 principiul eficienţei şi maximizării actului economic prin sistemul de administrare a
teritoriului – orice divizare administrativă trebuie să se răsfrângă în bunăstarea individuală şi
colectivă.
În practica administrării teritoriului pe plan mondial se pun în evidenţă numeroase situaţii
modelare, unele ce par a fi imuabile (cazul S.U.A.), altele trecute prin filtrul mai multor experienţe în
decursul unui secol (ex. România ş.a.).
Structurile administrativ-teritoriale, o dată create, capătă în timp un relativ caracter de
omogenitate sub aspect economic şi devin treptat spaţii mentale de apartenenţă. Ele devin instrumente de
operare statistică.
De aceea, din punct de vedere economic şi înregistrativ, crearea unor noi cadre de divizare
administrativ-teritoriale generează de regulă recul economic în fazele incipiente şi situaţii anevoioase de
punere în concordanţă a informaţiilor statistice şi a comparaţiilor teritoriale.

Modele de organizare administrativă a României în perioada interbelică130

În perioada interbelică, România întregită teritorial, s-a confruntat cu probleme inerente ale
tranziţiei, determinate de necesitatea unificării legislative, pentru a asigura controlului statului asupra
întregului teritoriu şi unificării administrative, care s-a dovedit a fi un proces dificil.
Criza economică mondială din perioada 1929 – 1933, instabilitatea politică a ţării, instaurarea
regimului autoritar regal şi începutul celui de al II-lea război mondial, au fost evenimente complexe care
au determinat ca în tot acest interval (interbelic), România să se afle într-o permanentă căutare a
modelului de organizare administrativă a teritoriului, adecvat imperativelor impuse de rapiditatea
schimbărilor politice şi a celor teritoriale.

130
Acest capitol a fost preluat după V. Stănică, manuscris, referat în cadrul pregătirii pentru doctorat, U.B.B, Facultatea de Geografie, 20. 01.
2003, cu acordul autorului.
91
 Organizarea administrativ-teritorială a României de la Marea Unire din 1918 şi până la
unificarea administrativă din anul 1925

La sfârşitul primului război mondial, Europa, străbătută de un nou curent politic (principiul
naţionalităţilor) a dobândit o nouă configuraţie politică: o serie de teritorii s-au unit cu alte ţări (Franţa,
Italia, Serbia, Grecia ş.a.), s-au constituit ţări noi (Cehoslovacia, Finlanda) şi altele s-au reunit după o
perioadă de divizări şi stăpâniri străine. Acesta a fost contextul european în care, în cursul anului 1918 s-a
realizat desăvârşirea unităţii Statului Naţional Român.
Unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu regatul României, provincii româneşti care au
evoluat în sisteme politico-administrative diferite, a ridicat în faţa puterii de la Bucureşti sarcina foarte
dificilă şi complexă a gestionării unitare a acestora, a articulării şi armonizării vieţii noului stat.
Acest lucru reclama, firesc, o etapă tranzitorie, necesară unificării legislative şi a unei reforme
administrative adecvate.
Ca urmare a evoluţiei politice separate, provinciile unite cu România aveau legi şi instituţii
specifice, la construcţia cărora românii nu fuseseră chemaţi să participe. În consecinţă, ele ,,erau străine
de spiritul, mentalitatea şi aspiraţiile româneşti”131.
Consolidarea unităţii politice reclama unificarea legislaţiei printr-o contopire firească şi
evolutivă, nu pripită şi insuficient pregătită.
Unificare legislativă şi instituţională avea menirea, pe de o parte de a elimina particularităţile
administrative instituţionale regionale iar pe de altă parte de a crea instrumentele de reconstrucţie
economică a ţării, de modernizare a structurilor economice, politice şi culturale.
Din punct de vedere operaţional, statul român, ca şi celelalte state europene, avea la îndemână
două modalităţi de realizare a unificării legislative:
 extinderea legislaţiei Regatului României asupra celorlalte provincii (abordarea dură);
 menţinerea în vigoare a reglementărilor existente pentru o anumită perioadă de timp,
urmând ca unificarea să se realizeze de la sine printr-o sinteză originală, care să valorifice cât
mai mult posibil toate tradiţiile istorice viabile şi să degaje o sinteză nouă, adaptată noului
stat132 (abordarea delicată).
Cele două modalităţi de abordare a realizării unificării legislative, au fost subiect de dezbatere în
cercurile ştiinţifice, reviste cu profil juridic, administrativ, politic şi economic, dar şi în dezbaterile
parlamentare.
Chiar dacă sub aspectul pur tehnic, prima abordare ar fi fost mai uşor de realizat în România, s-a
considerat a fi mai adecvată a doua soluţie, care s-a impus dealtfel şi pe plan european (Franţa de pildă nu
a extins imediat legile franceze peste Alsacia şi Lorena.
Legislaţia nouă, comercială şi civilă a fost introdusă abia în 1924 prin două legi, care nu au
înlocuit doar legile vechi, ci au reţinut din codurile germane lucrurile considerate pozitive. Legile
elaborate astfel, urmau a se extinde asupra teritoriului întregii Franţe după un termen de tranziţie de 10
ani)133.
Urmărirea în timp însă a procesului de unificare legislativă, relevă faptul că în practica vieţii
constituţionale a României ,,s-a produs o împletire a principiilor şi a modalităţilor de înfăptuire a
unificării”134.
Menţinerea pe anumite perioade a unor reglementări specifice doar unor provincii s-a interferat
cu o extindere tacită şi cu cea expresă a unor legi din vechiul Regat, cu promulgarea legilor şi codurilor
de unificare, fără a se putea face o periodizare distinctă între aceste înfăptuiri135.
Procesul de unificare legislativă a acoperit întreaga perioadă interbelică, cu prelungire şi în cea
următoare.
Însă exercitarea autorităţii guvernului României asupra tuturor provinciilor ţării, faţă de care
trebuie să facem o disociere clară, s-a realizat prin încetarea activităţii organismelor provinciale
provizorii, la începutul lunii aprilie 1920.

131
Gh. Iancu, 1988, Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României (1919-1939), în Vese V., Puşcaş V. ş.a., Dezvoltare şi
modernizare în România interbelică, Bucureşti.
132
A. R. Ionaşcu, 1942, Problema unificării legislaţiei civile în cugetarea juridică românească (1919-1939), în Pandectele române.
133
Em. Dandea, 1927, Verificarea legislativă în Alsacia şi Lorena, în Administraţia română, 7, nr. 7, pag. 2-3.
134
Gh. Iancu, 1988, op.cit.
135
Cm. Negrea, 1943, Evoluţia legislaţiei în Transilvania de la 1918 până astăzi, Sibiu, pag. 27.
92
 Odată cu sancţionarea actelor de Unire din 1918, de către autorităţile de la Bucureşti, asupra
întregului teritoriu se extindea în mod tacit Constituţia României din 1866136.
Prin Decretele-Lege din 9 aprilie, 11/24 decembrie şi 18/31 decembrie 1918 cu privire la
Organizarea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei137, în cadrul statului român, s-au menţinut în vigoare
legile aflate în Basarabia şi Bucovina. În Transilvania, aceasta s-a realizat prin Decretul I al Consiliului
Dirigent, din 24 ianuarie 1919, singurul dintre organismele regionale care fuseseră investite cu putere
legislativă.
S-au menţinut astfel temporar, în Basarabia, legile ruseşti, în Bucovina cele austriece şi în
Transilvania dreptul maghiar şi codul civil austriac. „Adoptarea acestor legi străine a însemnat
naturalizarea lor”138. Prin aceleaşi acte, armata, politica externă, financiară, mijloacele de comunicaţie,
vămile, au trecut sub autoritatea nemijlocită a guvernului, marcând începutul procesului de conducere
unitară a ţării de către guvern.
În perioada 1918 – aprilie 1920, în care au funcţionat organisme regionale provizorii ale
guvernului, procesul unificării legislativ-instituţionale a înregistrat două puncte de pornire, unul de la
nivelul guvernului spre cele trecute în competenţa sa 139, ceea ce a însemnat extinderea expresă a unor
reglementări din vechea Românie asupra provinciilor unite şi celălalt de la organismele provinciale.
Iniţial s-a urmărit abrogarea unor reglementări legale care contraveneau încadrării politice a
acelor provincii în statul român.
În cazul Basarabiei care renunţase la autonomie la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, s-au
introdus, prin extindere, codurile comercial, penal şi de procedură penală româneşti140.
În Transilvania, între 2 decembrie 1918 şi 20 aprilie 1920 a funcţionat Consiliul Dirigent,
organism provincial cu atribuţii executive şi legislative limitate, stabilite de guvern. Acţiunea de
legiferare a Consiliului Dirigent, concretizată în 24 de Decrete emise, a încetat odată cu întrunirea
Parlamentului ţării la 20 noiembrie 1919. Decretele Consiliului Dirigent s-au adăugat celorlalte legi
menţinute în vigoare în Transilvania.Organele provizorii regionale şi-au încetat activitatea la începutul
lunii aprilie 1920141. Operaţiunile de transfer de putere către autorităţile de la Bucureşti, au fost
coordonate de Comisia Centrală pentru Unificare şi Descărcare, constituită pe lângă Preşedinţia
Consiliului de Miniştri. La Cluj, Chişinău şi Cernăuţi au funcţionat Comisii Regionale de Unificare şi
Descărcare. Secretariatele generale ale acestora au funcţionat până la aprilie 1921, când au fost
transformate în Directorate Generale, cu servicii deconcentrate pentru fiecare minister. Aceste servicii au
fost desfiinţate prin decizii ministeriale în perioada 1922-1924142.
După actul politic al Unirii de la 1918, încheierea procesului de formare a statului naţional unitar
român a fost marcată de promulgarea noii Constituţii, votată de Adunarea Deputaţilor la 26 martie 1923 şi
de Senat la 27 martie 1923, şi promulgată prin decret regal la 28 martie 1923143.
Constituţia prevedea pe de o parte revizuirea legislaţiei din diferitele provincii pentru a se
armoniza cu Legea fundamentală (art. 137) şi pe de altă parte, pentru a asigura o rigoare ştiinţifică
tehnicilor de unificare, prevedea (art. 76) înfiinţarea Consiliului Legislativ.
Consiliul Legislativ, ca organism consultativ de tehnică legislativă, s-a înfiinţat prin Legea de
organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ din 25 februarie 1925144 şi era menit să avizeze
proiectele de legi, exceptând pe acelea care priveau creditele bugetare, însă ,,nu atingea cu nimic
prerogativele puterii legiuitoare şi nici libertatea iniţiativei legilor”145.
Opera de elaborare a legilor de unificare a început înainte de Constituţia din 1923 şi s-a
intensificat considerabil după martie 1923, când s-au elaborat un număr impresionant de legi unificatoare,
atât în domeniul dreptului public cât şi în cel privat146.

136
Monitorul Oficial nr. 8 din 10 aprilie 1918, pentru Basarabia, Monitorul Oficial nr. 212 din 13 decembrie 1918, pentru Transilvania,
Monitorul Oficial nr. 217 din 19 decembrie 1918, pentru Bucovina.
137
Idem.
138
G. P. Docan, 1943, Interdependenţa legilor provinciale şi de unificare, în „Pandectele române”, 22, partea a IV-a, pag. 8.
139
V. Onişor, 1930, Tratat de drept administrativ român, ediţia a II-a, Bucureşti, pag. 21.
140
G. P. Docan, op. cit.
141
Monitorul Oficial nr. 4 din 4 aprilie 1920, referitor la Consiliul Dirigent, Basarabia şi Bucovina.
142
V. Onişor, op. cit. p. 87-89.
143
Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923.
144
Monitorul Oficial nr. 45 din 26 februarie 1925.
145
Cornelius Rudesca, 1935, Bret apercu …. l’activité de Conseil Legislativ Roumain, în Revista de Drept Public, nr. 1-2, pag. 127-144.
146
O. Sachelarie, V. Al. Georgescu, 1968, Unirea din 1918 şi problema unificării legislaţiei, în ,,Studii. Revistă de istorie”, 21, nr. 6, p. 1195.

93
 Procesul de elaborare a noilor coduri generale s-a prelungit până în anul 1943, când s-a considerat
încheiat, cu toate că repunerea în vigoare a codurilor româneşti în nord-vestul Transilvaniei ruptă prin
dictatul de la Viena s-a făcut la 31 martie 1945.
Constituţia din 1923 (ca şi Constituţia din 1866) a pus la baza organizării statale principiul
separaţiei puterilor. Una din funcţiile cele mai importante ale puterii executive este cea administrativă.
La 1918, în statul român întregit funcţionau legi administrative specifice diferitelor provincii.
Conform principiului general adoptat şi aceste legi au fost menţinute temporar în vigoare147.
Astfel la 1918, situaţia organizării administrativ teritoriale a provinciilor unite era următoarea:
 Transilvania - împărţită în 25 de comitate şi comune (mici, mari şi oraşe cu consiliu)
împărţite în cercuri administrative prin Legea XXX din 1876 completată în 1877 şi 1886,
Legea XXII din 1886, completată cu Decretele II şi III ale Consiliului Dirigent;
 Bucovina - devenită din 1862 ducat era organizată în 11 căpitănii fără personalitate juridică
(comparabile cu plasele din vechiul regat, conduse de căpitanii districtuali), comune locale,
comune asociate, teritorii domeniale şi oraşe cu statut (Legea din 28 august 1908 privind
emiterea unui nou regulament comunal);
 Basarabia - diviziunile administrative erau gubernia (provincia), uezdi (judeţul) şi volostea
(comuna). Cele 8 judeţe ale Basarabiei erau divizate în ocoale (plase) care grupau mai multe
comune;
 Vechiul Regat al României - era divizat în 37 judeţe (33 după Legea privind înfiinţarea
Consiliilor judeţene din 2/14 aprilie 1864, 2 judeţe după alipirea şi reorganizarea Dobrogei
prin Legea pentru Organizarea Dobrogei din 21 martie 1880 şi 2 judeţe din partea de sud a
Dobrogei - Cadrilater - alipite în urma Conferinţei de Pace de la Bucureşti din 16/29 iulie –
28 iulie/10 august 1913, care punea capăt celui de-al II-lea Război Balcanic).
Comunele puteau fi rurale sau urbane.
Judeţele erau divizate în plăşi, circumscripţii administrative fără personalitate juridică, ce grupau
mai multe comune (după Legea din 31 iulie 1894, Legea pentru organizarea comunelor rurale şi
administraţiunea plăşilor din 1 mai 1904, cu completările ulterioare).
În perioada 1918-1925, ţara era organizată pe 76 de judeţe. Situaţia acestora, repartizate pe
provinciile istorice, era următoarea:
 Basarabia - 9 judeţe, având o suprafaţă de 44 422 km2;
 Banatul - 2 judeţe, având o suprafaţă de 17 980 km2;
 Crişana - 3 judeţe, având o suprafaţă de 17 096 km2;
 Dobrogea - 4 judeţe, având o suprafaţă de 23 262 km2;
 Maramureşul - 2 judeţe, având o suprafaţă de 8 592 km2;
 Moldova - 13 judeţe, având o suprafaţă de 38 058 km2;
 Muntenia - 12 judeţe, având o suprafaţă de 52 505 km2;
 Oltenia - 5 judeţe, având o suprafaţă de 24 078 km2;
 Transilvania - 15 judeţe, având o suprafaţă de 57 819 km2 148.
Suprafaţa României era de 294 244 km2: 137 903 km2 suprafaţa vechiului regat şi 156 341 km2
cea a provinciilor unite.
Populaţia care se ridica la 7 897 311 locuitori în vechiul regat la 1913 a crescut în urma actului de
unire la 16 267 199 locuitori în 1919.
În vederea studierii unei divizări teritoriale unitare şi raţionale a ţării, în 1920 s-a instituit pe
lângă Ministerul de Interne, Comisia pentru Studiul unei Noi Arondări a Judeţelor.
Examinând situaţia la acea dată, Comisia a formulat următoarele concluzii:
 diferenţieri foarte mari de suprafaţă, nejustificate din punct de vedere economic sau
administrativ (ex. judeţul Hotin cu suprafaţă de 8 ori mai mică decât a judeţului Zastavna, în
Transilvania judeţele Braşov ori Târnava Mică, cu suprafeţe în jur de 2 000 km2, cu suprafaţă
de cca. 6 ori mai mică decât judeţul Hunedoara);
 diferenţe mari în ceea ce priveşte numărul de populaţie (ex. judeţele din Bucovina, foste
căpitănii, se situau mult sub media pe judeţ 215 000 locuitori, în timp ce judeţe ca Bihor,
147
E. D. Tarangul, 1944, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, pag. 146.
148
I. S. Nistor, 2000, Comuna şi judeţul, evoluţia istorică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 117.

94
 Caraş-Severin, aveau o populaţie de peste 450 000 locuitori). În general, aceste decalaje
determină sarcini foarte diferite pentru autorităţile administrative;
 mari disparităţi în domeniul dotării cu mijloace de comunicaţie: şosele, căi ferate (slaba reţea
de căi de comunicaţie în multe judeţe influenţează negativ capacitatea de acţiune
administrativă) (ex. Basarabia unde există judeţe mari, însă cu puţine căi ferate şi şosele, în
contrast cu Bucovina, unde judeţe mici beneficiază de reţele de comunicaţie foarte dese);
 anomalii în privinţa formei, care pe de o parte afectează funcţionalitatea autorităţii
administrative iar pe de altă parte îngreunează accesul populaţiei din extremităţile entităţii
teritoriale, la reşedinţa unde se concentrează instituţii importante (ex. judeţele Cojocna,
Tecuci, Cahul ş.a. cu raportul lungime-lăţime de 4:1);
 excentricitatea reşedinţelor face ca accesul populaţiei din partea opusă a teritoriului, la
instituţiile publice concentrate în oraşul reşedinţă de judeţ, să fie dificil (aceste nepotriviri şi
diferenţe cauzau disfuncţionalităţi atât în ceea ce priveşte acţiunea administrativă cât şi în
celelalte sectoare ale vieţii sociale).
Pe baza acestor concluzii şi a principiilor şi criteriilor stabilite, Comisia a sugerat guvernanţilor
soluţia judeţelor mari, care să grupeze 300 000 - 400 000 de locuitori, ca o soluţie ce favorizează
dezvoltarea vieţii publice şi descentralizarea administrativă.
Propunerea de a împărţi teritoriul în 48 de judeţe, urmată de o alta care presupunea 62 de judeţe
nu au fost bine primite, din motive politicianiste.
Noua Constituţie a României din 29 martie 1923149, statua la art. 4 împărţirea teritoriului ţării în
judeţe şi judeţele în comune. „Numărul, întinderea şi subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili după
formele prevăzute în legile de organizare administrativă”150.
Judeţul era un organism politico-teritorial cu atribuţiuni de putere publică, organ de administraţie
şi gestiune patrimonială, înzestrat cu organe reprezentative.
Constituţia stabilea că interesele pur judeţene erau girate de Consiliile Judeţene (art. 41), ai căror
membri erau aleşi prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu, cu reprezentarea minorităţii. La
aceştia se adăugat prin legi membri de drept şi cooptaţi. Printre membri cooptaţi puteau fi şi femei
majore.
Alegerea pe bază de vot universal a Consiliului Judeţean a însemnat un progres notabil spre
democratizarea vieţii publice, raportat spre exemplu la Transilvania de dinainte de Unirea de la 1918,
unde jumătate din membri Congregaţiei comitatense erau membri aleşi şi jumătate recrutaţi din rândul
celor care plăteau impozite directe mari (virilism).
În vara anului 1925 s-a înfiinţat Institutul de Ştiinţe Administrative, care avea menirea de a
organiza dezbateri menite să ofere soluţii pentru modernizarea administraţiei româneşti şi de a edita cărţi
cu tematică administrativă.
Institutul Român de Organizare Ştiinţifică a Muncii a avut de asemenea printre preocupări şi
probleme privind perfecţionarea serviciilor publice. Au apărut de asemenea reviste noi ca: Administraţia
nouă, Ardealul administrativ sau Administraţia română.
Toată această mişcare ideatică, urmărea în esenţă modernizarea activităţii administrative a
României, atât în planul doctrinei, cât şi al vieţii practice151.

Modele de organizare administrativ-teritoriale, elaborate în spiritul constituţiei din 1923

Unificarea administrativă a României

Legea pentru unificarea administrativă din 14 Iunie 1925152 a constituit un moment important în
viaţa administrativă din România întrucât, pe de o parte a avut la dispoziţie şi într-o oarecare măsură a
valorificat concluziile, analizele, proiectele din acea perioadă, iar pe de altă parte au ca bază prevederile
noii Constituţii.
Teritoriul ţării a fost împărţit (art. 480) în 71 de judeţe, 498 de plăşi, 8 879 de comune dintre care
71 urbane reşedinţe de judeţ între care 17 municipii, 94 comune urbane nereşedinţe, 10 comune
suburbane şi 8 704 comune rurale.
149
M.O. nr. 282 din 29 martie 1923.
150
Idem.
151
Gh. Iancu, op.cit. p. 52.
152
M.O. nr. 128 din 14 Iunie 1925.
95
 În intervalul 7 octombrie 1925 – 5 februarie 1926 s-au publicat în Monitorul Oficial o serie de
decrete-lege şi deciziuni ministeriale ale Ministrului de Interne153 vizând unificarea administrativă.
Prin dispoziţiile noilor acte normative s-au schimbat şi denumirile unor judeţe ori reşedinţe de
judeţ. Judeţul Bistriţa-Năsăud a fost redenumit Năsăud, judeţul Alba de Jos a devenit Alba, în loc de
judeţul Solnoc-Dăbâca – judeţul Someş, în loc de Mureş – Turda, judeţul Cojocna a devenit judeţul Cluj,
Judeţul Chişinău – judeţul Lăpuşna. Judeţul Caraş-Severin s-a divizat în judeţele Caraş şi Severin.
Alba Iulia a devenit reşedinţa judeţului Alba în locul Aiudului, Baia Mare reşedinţa judeţului
Satu Mare în locul Careiului, Blajul reşedinţa judeţului Târnava Mică în locul oraşului Târnăveni. S-au
modificat de asemenea numeroase denumiri de localităţi în mediul rural. În total s-au schimbat denumirile
la 446 de localităţi, majoritatea rurale154.
Contrar sugestiilor specialiştilor, s-a optat pentru o împărţire pe judeţe mici, menţinându-se
disproporţiile dintre unităţi, lucru sesizat şi în epocă, multe voci pronunţându-se pentru desfiinţarea
judeţelor mici, cu posibilităţi financiare reduse.
Comuna, în dubla ei calitate de organ al puterii executive şi al colectivitpţii locale, avea două
tipuri de atribuţii:
 de interes general – punerea în aplicare a reglementărilor legale ale puterii centrale şi
judeţene;
 interes local – gestionarea problemelor obşteşti ale populaţiei.
Legea din 1925 a unificat tipurile de comune pe întreg teritoriul statului după modelul din
Vechiul Regat, prin stabilirea a două tipuri de comune: rurale şi urbane. Comunele urbane puteau fi la
rândul lor: reşedinţe de judeţ, nereşedinţe, suburbane sau municipii. La nivelul comunelor, urbane sau
rurale, au funcţionat organe deliberative (consiliul comunal) şi executive (primarul, ajutorul de primar şi
delegaţia consiliului comunal).
Privitor la comunele rurale, textul Legii de unificare din 1925 prevedea: „Comuna rurală este
alcătuită din unul sau mai multe sate. Reşedinţa comunei va fi într-unul din sate”.
Plasa, ca unitate geografică şi administrativă de coordonare şi control (circumscripţie de
deconcentrare administrativă), grupa mai multe comune rurale, în medie 17 comune. Menţinută sub forma
ei din legislaţia iniţială din Vechiul Regat, plasa era condusă de un pretor subordonat prefectului de judeţ,
şi era lipsită de personalitate juridică155.
Menţinerea acestei subdiviziune administrative a stârnit vii dispute în epocă. Criticile aduse
arătau lipsa de inovaţie a legiuitorului, care în baza unei experienţe îndelungate, ar fi trebuit să
reorganizeze plasa şi să o suprime.
Pretorul de plasă, ca şi administratorul de plasă din vechea legiuire avea atribuţii proprii de
minimă importanţă şi atribuţii delegate de prefect, în măsura acestei delegări.
La aceste imperfecţiuni de ordin organic se adăugau şi cele de ordin practic: de multe ori aceşti
funcţionari erau incapabili şi numiţi pe criterii politice. Susţinătorii menţinerii plăşilor arătau că
descentralizarea administrativă impunea menţinerea lor şi repartizarea unor atribuţii administrative
supracomunale.
În fapt, însă, principiul descentralizării administrative în Legea de unificare din 1925 a rămas mai
mult în expunerea de motive, plasa realizând doar o apropiere a administraţiei centrale a statului de
cetăţean.
Marcând ea însăşi o veritabilă perioadă de tranziţie, Legea de unificare a provocat, pe parcursul
aplicării ei, puternice critici din partea actorilor politici şi sociali implicaţi. Provinciile unite au intrat în
concertul unificării cu tradiţiile lor administrative, cu obiceiurile şi mentalităţile lor şi era normal ca
adaptarea la noua organizare să se facă treptat.
Problemele de ordin tehnic şi social întâmpinate pe parcursul aplicării legii, rezistenţa inerentă la
schimbare, au determinat la numai doi ani şi jumătate de la publicarea ei, modificarea a 106 din cele 400
de articole ale sale.
Modelul de organizare centralist şi birocratic prevăzut de lege, în ciuda declaraţiilor politice şi
expunerii de motive, a făcut ca aplicarea legii să întâmpine greutăţi în Transilvania şi Bucovina, provincii
în care unităţile administrativ-teritoriale s-au bucurat în trecut de o mare autonomie locală şi nu puteau
accepta norme de drept inferioare celor precedente.

153
Ministerul de Interne, 1926, Împărţirea administrativă a României însoţită de Legea pentru unificarea administaţiunii comunale a oraşului
Bucureşti, Bucureşti, p. 3.
154
V. Meruţiu, 1929, Judeţele din Ardeal şi Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj.
155
Legea de unificare administrativă din 1925, M.O., nr. 128 din 14 Iunie 1925, art. 353 şi următoarele.
96
 La nivelul rural, conceptul de comună era diferit în provinciile unite faţă de Vechiul Regat. În
Transilvania, Basarabia şi Bucovina, fiecare sat constituia o comună dotată cu patrimoniu propriu, organe
deliberative şi executive, pe când în Vechiul Regat, comuna era alcătuită din sate şi cătune156.
O situaţie diferită apare şi la nivelul comunelor, punându-se în evidenţă 5 trepte de venituri ale
acestora157 (tabel 79).

Tabel 79. Nivelul veniturilor, pe comune.

Comune cu venituri Vechiul Regat Transilvania Basarabia Bucovina

(lei) nr. (%) nr. (%) nr. (%) nr. (%)
Până la 50 000 682 18,5 473 11.5 22 3 22 6,5
Până la 200 000 2 497 67,5 2 089 52,5 296 41 180 55,5
Până la 500 000 423 11,5 931 23 266 37 87 27
Până la 1 000 000 63 1,7 337 8 99 14 27 8
Peste 1 000 000 30 0,8 193 5 37 5 10 3

Nesocotind aceste decalaje, considerăm că legiuitorul nu a ales soluţia optimă. Este necesar să se
ţină seama de faptul că în Ardeal, Bucovina şi Basarabia, fiecare centru natural de populaţie constituia o
unitate administrativă. Pe de altă parte însă, la nivelul întregului teritoriu, nu se putea transforma fiecare
sat într-o comună rurală, mai ales în Vechiul Regat şi Basarabia.
La nivel de judeţ, în ciuda principiului de descentralizare administrativă prevăzut în Constituţia
din 1923, art. 108, nu s-a realizat o reală descentralizare, prefectul având puteri sporite. Acest lucru a
însemnat un regres pentru Ardeal, Bucovina şi Basarabia, provincii în care unităţile administrativ
teritoriale de acest ordin s-au bucurat de o reală autonomie locală.

Organizare administrativă bazată pe principiile autonomiei locale şi descentralizării

Sub imperiul aceleiaşi Constituţii de la 1923, dar sub un nou regim politic, cu viziuni diferite
asupra vieţii administrative a ţării, România cunoaşte un model nou şi interesant de organizare
administrativă a teritoriului, instituit prin Legea pentru organizarea administraţiunii locale din 3 august
1929.
Factorii care au condus la elaborarea unei noi legi de organizare a ţării au fost pe de o parte
interni, impuşi de dificultăţile întâmpinate în aplicarea Legii de unificare pe tot teritoriul şi de dorinţa de a
materializa principiul descentralizării administrative. Pe de altă parte, factorii externi apar sub influenţa
reformelor dintr-o serie de ţări europene şi modelelor de regionalizare oferite de acestea.
Ideea de regionalizare s-a impus în România din raţiuni interne, legate de evoluţiile
administrative aparte ale diferitelor provincii, şi externe, determinate de modul cum a fost privită
problema regiunii, ca unitate administrativă în alte ţări europene. În Franţa, Vidal de la Blache şi Lucien
Lefevre, în ţările germane F. Ratzel şi Haushoffen, în ţările anglo-saxone Bryce, au susţinut necesitatea
organizării administrative bazate pe nivelul regional158.
La momentul promulgării legii, precedentele europene în materie de regionalizare erau
următoarele: Belgia era organizată în provincii, Polonia, după Constituţia din 1926 era împărţită în 16
regiuni administrative numite voievodate, Cehoslovacia, în urma legii din 14 iulie 1927, era organizată în
4 provincii administrative, Iugoslavia a înlocuit cele 33 de regiuni instituite în 1922 cu 9 regiuni mari,
numite banovine, prin legea din 3 octombrie 1929159.
Franţa era organizată de o manieră mai centralizată în 91 de departamente. Soluţia creării
regiunilor administrative care aminteau de vechile provincii, nu s-a putut materializa, dar departamentele
se puteau asocia între ele în vederea gestionării unor proiecte comune.
Ideea creării de regiuni administrative nu era nouă în România, însă diferitele proiecte de legi
anterioare nu au putut fi promovate datorită limitelor impuse de Constituţie.
Legea fundamentală prevedea ca unităţi adiminstrativ-teritoriale comuna şi judeţul, astfel încât o
organizare bazată pe regiuni administrative ar fi fost neconstituţională. De aceea, legiuitorul a recurs la o
inovaţie prin crearea Directoratelor Ministeriale Locale, în număr de 7, ca centre de administraţie şi de
156
Legea pentru organizarea comunelor rurale şi administraţiunea plăşilor, din 1 Mai 1904, art. 1.
157
Idem, p. 311.
158
P. Negulescu ş.a., 1930, Codul Administrativ Adnotat, Bucureşti., p. 245.
159
V. Vese ş.a., 1988, Dezvoltare şi modernizare în România interbelică, Bucureşti, p. 61-62.
97
inspecţie locală160. Ele erau în fapt organe deconcentrate ale autorităţii centrale. Directoratul Ministerial
Local era compus din: directorul ministerial local şi şefii serviciilor ministeriale locale ca organe
executive ale Guvernului161.
Cele 7 Directorate Ministeriale Locale s-au organizat în marile centre provinciale: Bucureşti,
Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi, Timişoara, de la data de 1 ianuarie 1930.
Articolul 300 din lege statuează că „judeţele din resortul unui directorat se pot asocia într-o
asociaţiune generală pe termen nelimitat, pentru execuţia, crearea sau întreţinerea de lucrări, instituţii de
interes economic, sanitar sau servicii publice”.
În baza acestui articol s-au creat şapte Asociaţii Judeţene Generale, care reprezentau şi promovau
interesele provinciei.
Aceste asociaţii au fost:
 Muntenia - cu 17 judeţe;
 Transilvania - cu 18 judeţe;
 Moldova - cu 9 judeţe;
 Bucovina - cu 7 judeţe;
 Basarabia - cu 9 judeţe;
 Banat - cu 5 judeţe;
 Oltenia - cu 6 judeţe.
Ideea de bază în crearea acestui model de organizare pe provincii a fost aceea că numai o
organizare adoptând particularităţile regionale poate să corespundă integral nevoilor economice şi sociale
atât de variate şi dependente de împrejurările locale şi temporale.
Criticile cu tentă naţionalistă aduse în epocă acestui model, arată confundarea ideii de unitate
naţională cu aceea de uniformitate.
În organizarea judeţeană descentralizată s-au întâlnit două tipuri de organe: deliberative şi
executive (prefectul, consiliul judeţean şi comisiunea administrativă).
Statutul prefectului a fost însă schimbat în spiritul descentralizator al legii, acesta rămânând doar
reprezentantul administraţiei judeţene. Conducătorul administraţiei judeţene devenea preşedintele
delegaţiei permanente a consiliului judeţean, ales de consiliu pe o perioadă de 5 ani.
Referitor la nivelul comunal (titlul II din lege), legea din 1929 păstrează clasificarea comunelor în
urbane şi rurale. Comunele urbane puteau fi oraşe şi municipii.
Oraşele erau definite drept comune urbane cu mai puţin de 50 000 de locuitori şi care nu erau
declarate municipii.
Comunele declarate spaţiuni balneo-climaterice prin legi speciale puteau obţine recunoaşterea de
comune urbane la iniţiativa consiliului local respectiv şi cu aprobarea Comitetului Local de Revizuire şi
confirmarea directorului ministerial.
Comunele rurale, definite ca unităţi administrativ-teritoriale având peste 10 000 de locuitori,
puteau fi formate din unul sau mai multe sate.
În cazul în care nu se putea forma o comună cu acest număr de locuitori, ori anumite sate
dispuneau de mijloace financiare suficiente pentru a întreţine o administraţie comunală, legea prevede că
se puteau constitui comune cu un număr mai mic de locuitori, dintr-un singur sat sau din mai multe sate.
O altă inovaţie a acestei legi este că satele au fost dotate pentru prima oară cu personalitate
juridică. La art. 6, este prevăzut că satele care fac parte dintr-o comună rurală sunt considerate din punct
de vedere administrativ, ca sectoare ale acelei comune.
Satele erau împărţite în două categorii: sate mici, cu o populaţie sub 600 locuitori şi sate mari cu
un număr de populaţie peste 600 locuitori.
În urma aplicării acestei legi, situaţia unităţilor administrativ-teritoriale în mediul rural era
următoarea: comune 1 500, sate 15 276, din care sate mici 7 289.
Dacă pentru satele mari, alegerea unui consiliu sătesc este obligatorie, pentru satele mici aceasta
este facultativă. Primarul sătesc, ales în adunarea sătească fără prea multe formalităţi are o funcţie mai
mult onorifică.
Art. 285 din lege prevede că judeţele vor fi împărţite în mai multe circumscripţii teritoriale
numite plăşi. Legea păstrează deci plasa ca circumscripţie teritorială condusă de un primpretor, ca

160
V. Scurtu, I. Scurtu, Din viaţa politică a României…, p. 150-151.
161
Legea pentru organizarea administraţiunii locale din 3 august 1929, M. O. nr. 170 din 3 august 1929.
98
reprezentant al prefectului, ofiţer de poliţie administrativă şi organ de supraveghere şi control în ceea ce
priveşte administraţia rurală.
Păstrarea plăşilor, văzute ca nişte prelungiri ale puterii centrale în teritoriu, a fost criticată ca fiind
în contradicţie cu intenţiile descentralizatoare ale legii.
Larga autonomie locală, realizată de legea din 1929, a necesitat desigur un mecanism de integrare
care să contrabalanseze eventualele tendinţe centrifuge, dar şi să supravegheze legalitatea hotărârilor şi
deciziilor.
Astfel, a fost conceput un sistem de tutelă administrativă:
 pentru sat şi comuna rurală: în primă instanţă - Delegaţia Judeţeană, în a doua instanţă -
Comitetul Local de Revizuire (ataşat Directoratului);
 pentru comuna urbană şi judeţe: în primă instanţă - Comitetul Local de Revizuire, în a doua
instanţă - Comitetul Central de Revizuire.
Se poate observa respectarea principiilor democratice prin crearea unui sistem în care filiera
tutelară nu trece pe la Ministerul de Interne.
Caracterul inovativ al acestei legi constă în realizarea unei veritabile regionalizări pe provincii
istorice, fără ca aceste unităţi teritoriale să fie prevăzute de constituţie.
Proiectul Stere din acelaşi an, care propunea crearea regiunii administrative, fusese declarat
neconstituţional prin avizul Consiliului Legislativ. Cunoscută în literatura de specialitate ca „experiment”
sau „experienţa” de la 1929, această lege a creat un aparat administrativ greoi, cu interpunerea între judeţe
şi nivelul central a Directoratelor Ministeriale Locale ca organe de deconcentrare, având în compunere
servicii locale: interne, finanţe, instrucţie publică, culte, agricultură, domenii, lucrări publice şi
comunicaţii, industrie şi comerţ, muncă sănătate şi ocrotire socială.
Această soluţie nu a confirmat speranţele puse în ea, pentru că administraţia s-a complicat,
antrenând cheltuieli crescute. De asemenea, la nivel rural, această organizare greoaie şi complicată a făcut
ca în Vechiul Regat, cca. 10 000 de sate mici să se grupeze în 700 - 800 de comune, ajungându-se ca o
comună să fie compusă din 30 - 40 de sate, ceea ce făcea imposibilă buna funcţionare a administraţiei
locale162.
La această organizare, ca şi la Directoratele Ministeriale Locale, s-a renunţat la 15 iulie 1931,
după venirea la putere a Guvernului Iorga.
Trebuie însă să recunoaştem meritul acestei legi de a fi realizat o reală descentralizare
administrativă şi o mai mare autonomie în viaţa locală. Din motivele prezentate mai sus, dar şi datorită
condiţiilor istorice, conjuncturii politice şi efectelor marii crize de supraproducţie din acea perioadă, acest
model de organizare bazat pe autonomie locală, nu a rezistat mult timp.
Prin legi de modificare succesive (11 legi de modificare până în 1936) s-a revenit la Legea din
1925. Aceste legi de modificare au fost:
1) legea din 31 decembrie 1929, pentru modificarea art. 537, alin. 1, art. 367 al. II şi art. 368;
2) legea din 4 ianuarie 1930, 294, 297, 298, 299;
3) legea din 6 iulie 1930, pentru completarea art. 247;
4) legea din 6 iulie 1930, pentru completarea art. 462;
5) legea din 29 ianuarie 1931 pentru modificarea art. 44, 178, 429, 430, 437, 453, 454;
6) legea din 15 iulie 1931, pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea
administraţiunii locale;
7) legea din 21 septembrie 1932;
8) legea din 20 aprilie 1933, pentru modificarea Legii de organizare a Comitetelor de Revizuire;
9) legea din 14 aprilie 1933, pentru organizarea finanţelor locale;
10) legea din 3 mai 1933, pentru abrogarea unor dispoziţiuni din Legea de organizare a
administraţiunii locale;
11) legea din 18 martie 1934, pentru modificarea unor articole din legea de organizare a
administraţiunii locale163.

Revenirea la modelul de organizare administrativă centralizată a României – Legea

administrativă din 1936

162
Vese V. ş.a.,1988, op. cit., p. 58, G. Ursu, op. cit., p. 158.
163
Enciclopedia României, 1938, vol. I, p. 306.
99
 Experienţele prin care a trecut România în urma legilor administrative din 1925 şi 1929, numite
astfel datorită instabilităţii lor în timp şi a dificultăţilor în aplicare, precum şi preocuparea de a da
administraţiei un rost activ în viaţa statului, au justificat votarea unei noi legi administrative.
Legea administrativă din 27 martie 1936164 a prevăzut o împărţire a teritoriului, potrivit art. 4 din
Constituţia de la 1923, în judeţe şi comune, investite cu personalitate juridică şi având patrimoniu propriu
şi organe de conducere proprii. A fost menţinută de asemenea plasa, ca o simplă circumscripţie
administrativă a judeţului, cu rol de control al activităţii autorităţilor comunelor rurale.
Comunele au fost clasificate ca rurale, suburbane şi urbane (oraşe reşedinţă de judeţ şi oraşe
nereşedinţă).
Oraşele reşedinţă de judeţ importante din punct de vedere economic sau cultural puteau fi
declarate prin lege municipii.
Comunele erau administrate de un consiliu comunal ca organ deliberativ şi primar respectiv
ajutor de primar ca organe executive.
Legea stabileşte pentru consiliile comunale numărul membrilor aleşi, după cum urmează: 10
pentru comune rurale, 18 pentru oraşe nereşedinţă, 28 pentru oraşe reşedinţă, 36 pentru municipii.
O parte din membri consiliilor comunale erau membri de drept, recrutaţi dintre cadrele diferitelor
servicii publice sau organe atribuţii tehnice care să completeze competenţa consilierilor aleşi.
Primarul era ales de către consiliul comunal dintre consilierii aleşi. Existau însă două situaţii în
care primarul putea fi numit.
Conform art. 31 din lege, în comunele rurale şi oraşele nereşedinţă de judeţ, primarul putea fi
numit de prefect, iar în oraşele reşedinţă de judeţ şi în municipii de către ministrul de interne, în
următoarele situaţii:
 dacă după două alegeri consecutive nici un candidat nu obţinea majoritatea absolută,
prefectul numea primarul şi ajutorul de primar dintre candidaţii cu acelaşi număr de voturi;
 dacă în comunele urbane nici un candidat nu obţinea ⅔ din numărul de voturi exprimate,
primarul era numit (de către prefect sau ministrul de interne, după caz), dintre candidaţii la
primărie.
Consiliul judeţean era de asemenea compus din membri aleşi şi membri de drept, cei din urmă
împărţiţi în două categorii: unii cu vot deliberativ şi alţii cu vot consultativ. Membri consiliului judeţean
se constituiau prin alegere în 5 comisii de specialitate. Raportorii celor 5 comisii formau delegaţia
permanentă, care înlocuia consiliul între sesiuni.
Delegaţia permanentă avea, pe lângă atribuţiile delegate şi atribuţii proprii: era organ consultativ
al prefectului şi exercita control şi îndrumare asupra comunelor rurale şi oraşelor nereşedinţă de judeţ. În
accepţiunea acestei legi, prefectul este reprezentantul Guvernului în judeţ şi conducătorul administraţiei
judeţene. Dacă în legea din 1929, conducător al administraţiei judeţene devenea preşedintele delegaţiei
permanente a consiliului judeţean (ales), legea de faţă revine şi rezervă un rol important prefectului.
Consiliul de prefectură, creat pentru prima oară de legea din 1925 ca un organ consultativ al
prefectului, este transformat de această dată într-un veritabil organ administrativ, cu activitate continuă,
format din şefii serviciilor publice deconcentrate.
Se poate concluziona că acest model de organizare administrativă a teritoriului era unul
centralizat. Centralizarea s-a realizat prin întărirea autorităţii prefectului în detrimentul autorităţilor
judeţene alese, posibilitatea numirii primarilor şi reintroducerea membrilor de drept în consiliile locale.
Cu toate acestea, legiuitorul a menţinut posibilitatea asocierii judeţelor în vederea rezolvării comune a
unor lucrări publice care transcend nivelul judeţean. De asemenea, dă un regim administrativ special
comunelor balneo-climaterice, art. 171, dându-le posibilitatea de a se asocia între ele sau cu instituţii
private, în scopul executării de lucrări, servicii sau întreprinderi de interes local.
În Regulamentul de aplicare a legii, apărut la 18 februarie 1937, sunt prevăzute atribuţiile proprii
ale fiecărui serviciu şi birou din cadrul administraţiei locale. Acest mod de sistematizare a activităţii
reprezintă un real progres în eficientizarea administraţiei.

Divizarea teritorială a României în unităţi de nivel regional, bazată pe principiile

Constituţiei de la 1938

Condiţiile politico-istorice

164
M. O., Partea I, nr. 73 din 27 martie 1936.
100
 În perioada premergătoare celui de-al II-lea război mondial, România cunoştea o viaţă politică
extrem de instabilă. La alegerile parlamentare din 20 decembrie, 1937, la care au participat 13 partide şi
53 de grupări politice, nici un partid nu a obţinut procentajul necesar formării Guvernului.
Ţinând cont de contextul politic şi istoric mondial, precum şi de destabilizarea politică internă,
Regele Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul şi a încercat, fără succes, să impună formarea unui guvern
Goga. Fără multe ezitări, la 10 februarie 1938, a decis instaurarea regimului monarhic autoritar, formând
un guvern în frunte cu Patriarhul Miron Cristea.
La 27 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituţie, care va pune bazele juridice ale noului
regim instaurat.
Organizarea politică dată statului prin Constituţie impunea reorganizarea administraţiei pe baze
noi, cu totul diferite, după următoarele principii165:
 primatul competenţei – arată preferinţa legiuitorului faţă de organele numite pe bază de
competenţă, în raport cu cele alese;
 desfiinţarea unităţilor administrative artificiale. Legea pleacă de la principiul că sunt
capabile să satisfacă interesele generale şi locale, numai acele unităţi care prin natura lor şi
prin întinderea lor reprezintă unităţi legitime, culturale, economice şi financiare. În acest
context, judeţul este considerat o diviziune parazitară, care îşi întreţinea serviciile prin
contribuţia statului;
 ordine în administraţie şi autoritate – conducerea unităţilor se încredinţează unor persoane
numite, care, eliberate de presiunea electoratului, se vor putea dedica intereselor generale;
 organizarea şi sistematizarea activităţii administrative – în scopul de a asigura continuitate şi
eficienţă acţiunii administrative;
 divizarea teritoriului statului în ţinuturi şi comune.

Legea administrativă din 14 august 1938166

La Titlul I, art. 1 din lege, se precizează că „administraţia locală se exercită prin următoarele
circumscripţii teritoriale: comuna, plasa, judeţul şi ţinutul”.
Comuna şi ţinutul, ca persoane juridice, exercită în acelaţi timp şi atribuţii de administraţie
generală, conferite prin lege. Plasa şi judeţul sunt definite drept circumscripţii de control şi de
deconcentrare administrativă.
Comunele rurale, alcătuite din unul sau mai multe sate, trebuie să dispună de mijloace financiare
suficiente acoperirii cheltuielilor administraţiei comunale.
În privinţa municipiilor, legea le defineşte ca fiind „reşedinţele ţinuturilor şi oraşele care au
populaţie de peste 50 000 de locuitori” şi declarate astfel prin lege.
Primarul este un organ numit pe termen de 6 ani, pe criterii de competenţă, cerinţele de studii
pentru nivelul de municipii şi staţiuni balneo-climaterice fiind titlul academic sau ofiţer cu gradul de cel
puţin locotenent-colonel. El este şeful în acelaşi timp şeful administraţiei comunale şi preşedinte al
consiliului comunal.
Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Legea stabileşte astfel
numărul de membri aleşi: 3 în comunele rurale, 5 în comunele urbane nereşedinţă de judeţ, 7 în comunele
urbane reşedinţă, 12 în municipii.
Desemnarea membrilor de drept este făcută pe 6 ani de către prefect sau rezidentul regal, după
caz, din rândurile clerului, personalul didactic din conducerea şcolilor, medici, directori de instituţii
culturale, ş.a.
La nivel de judeţ funcţionau instituţiile deconcentrate ale statului şi un prefect devenit funcţionar
public de carieră, în structura Ministerului de Interne recrutat dintre pretori, deţinând calitatea de
reprezentant al Guvernului, precum şi pe aceea de şef al administraţiei judeţene. Atribuţiile lui sunt mai
reduse, fiind mai mult un organ de îndrumare, control şi supraveghere.
Legea nu mai consemnează existenţa Consiliului Judeţean, a Delegaţiei Permanente şi nici a
Consiliului de Prefectură. Plasa, menţinută ca subdiviziune administrativă de control, cuprinde mai multe
comune şi este condusă de un pretor de plasă numit prin decizie ministerială. Acesta este reprezentantul

165
Enciclopedia României, 1938, vol. I, p. 310 a.
166
M.O. Partea I, nr. 187 din 14 August 1938.
101
Guvernului şi şeful poliţiei în cuprinsul plăşii, şi numirea lui necesită studii juridice şi pregătire tehnico-
administrativă. Ţinutul este definit conform Titlului III, Cap. I, art. 53.
Redăm mai jos tabloul celor 10 ţinuturi, cu circumscripţiile teritoriale şi reşedinţele lor:

ŢINUTUL OLT
Reşedinţa Craiova
Judeţe: Dolj, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Romanaţi, Olt.
ŢINUTUL BUCEGI
Reşedinţa Bucureşti
Judeţe: Ilfov, Teleorman, Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Vlaşca, Prahova, Buzău, Braşov, Trei-
Scaune.

ŢINUTUL MĂRII
Reşedinţa Constanţa
Judeţe: Constanţa, Ialomiţa, Durostor, Caliacra.

ŢINUTUL DUNĂREA DE JOS

Reşedinţa Galaţi
Judeţe: Covurlui, Brăila, Tulcea, Ismail, Cahul, Fălciu, Tutova, Tecuci, Putna, Râmnicu-Sărat.

ŢINUTUL NISTRU
Reşedinţa Chişinău
Judeţe: Lăpuşna, Orhei, Tighina, Cetatea-Albă.

ŢINUTUL PRUT
Reşedinţa Iaşi
Judeţe: Iaşi, Bacău, Neamţ, Baia, Botoşani, Bălţi, Soroca, Vaslui, Roman.

ŢINUTUL SUCEAVA
Reşedinţa Cernăuţi
Judeţe: Cernăuţi, Hotin, Storojineţ, Rădăuţi, Câmpulung, Suceava, Dorohoi.

ŢINUTUL MUREŞ
Reşedinţa Alba Iulia.
Judeţe: Alba, Turda, Mureş, Ciuc, Odorhei, Făgăraş, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Sibiu.

ŢINUTUL SOMEŞ
Reşedinţa Cluj
Judeţe: Cluj, Bihor, Someş, Sălaj, Satu-Mare, Maramureş, Năsăud.

ŢINUTUL TIMIŞ
Reşedinţa Timişoara
Judeţe: Timiş-Torontal, Arad, Caraş, Severin, Hunedoara.

Deconcentrarea serviciilor ministeriale s-a făcut în circumscripţii care să corespundă ţinuturilor.

Astfel, fiecare minister avea un serviciu exterior care funcţiona pe lângă rezidentul regal (excepţie făceau:
justiţia, armata, afacerile străine, instituţii de învăţământ superior, ş.a.).
Reprezentantul guvernului în ţinut era denumit Rezident regal. Acesta era investit pe o perioadă
de 6 ani prin decret regal, la propunerea Ministrului de Interne şi avea rangul de secretar de stat şi titlul
de excelenţă.
Rezidentul regal avea două categorii de atribuţii:
Ca reprezentant al guvernului:
 şef ierarhic al tuturor funcţionarilor din ţinut;
 convoca cel puţin lunar şefiii serviciilor exterioare deconcentrate;
 avea în subordine prefecţii pe linie de ordine şi siguranţă publică;
 prezenta anual un raport regelui, privitor la starea generală din ţinut.
102
 Ca administrator al ţinutului:
 şef al administraţiei ţinutului şi preşedinte al Consiliului de ţinut;
 reprezenta ţinutul şi guvernul la ceremonii.
Consiliul ţinutului era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut, camerele de
agricultură, comerţ, industrie şi camerele de muncă din ţinut, pentru o perioadă de 6 ani, şi membri de
drept dintre demnitarii ţinutului pe durata deţinerii funcţiei în baza căreia li s-a oferit calitatea de membru
de drept, propuşi de rezidentul regal şi numiţi de Ministerul de Interne.
Acest nou şi inovativ model de organizare administratică prezintă o serie de particularităţi.
În primul rând, se constată un grad foarte redus de descentralizare, la nivel de comună şi ţinut.
Consiliile comunale şi de ţinut erau conduse de funcţionari numiţi, primarul şi rezidentul regal,
iar componenţa lor cu număr foarte redus de membri aleşi trădează limitarea drastică a autonomiei locale.
Primarul nu-şi pierdea însă cu totul calitatea de organ descentralizat, deoarece nu era inclus în ierarhia
centrală (fig. 269).

Fig. 269. Organizarea administrativ-teritorială a României la 1938.

Puternicul aparat administrativ, bazat pe funcţionari de carieră din structura Ministerului de

Interne, recrutaţi pe bază de competenţă, relevă intenţii centraliste. Nu putem să nu observăm că
organizarea birocratică (bazată pe ierarhie, diviziunea muncii şi reguli impersonale) a fost potrivit aleasă
ca un instrument de eliminare a factorului politic şi de profesionalizare a corpului de funcţionari publici
de carieră.
Relaţia politică-administraţie rezultă din însăşi existenţa statului de drept. Administraţia publică
„trebuie să includă toate activităţile cu rol în materializarea politicilor... celor aleşi”167.
Prin urmare, ne aflăm în prezenţa unui model de organizare administrativă centralizată, tipic
perioadelor de criză sau regimurilor totalitare.

167
G. Sterlig, 1986, Managing the Public Sector, Ed. a III-a.
103
 Se constată o dualitate de organe administative însărcinate cu administrarea intereselor locale şi
în acelaşi timp cu administrarea intereselor de stat deconcentrate.
În paralel cu separarea administraţiei de stat de administrarea locală (comună şi ţinut ca unităţi
descentralizate), s-a căutat realizarea centralizării prin intermediul numirii la conducerea acestor două
ramuri, a unor şefi de către administraţia centrală.
O altă inovaţie a legii administraţiei din 1938 a fost desfiinţarea personalităţii juridice a judeţelor,
considerate administraţii create artificial de lege şi inutile pentru comunitate.
Toate atribuţiile judeţelor au fost transferate la nivelul ţinuturilor, judeţul rămânând circumscripţii
de control.
Crearea celor 10 ţinuturi a fost rezultatul unui proces foarte elaborat, pornind de la regiunile
specializate, cum ar fi:
 regiunile de căi ferate;
 inspectoratele de învăţământ;
 regiunile vamale;
 circumscripţiile camerelor de comerţ;
 circumscripţiile camerelor de agricultură şi muncă.
Se poate constata că anumite ţinuturi, cum ar fi: Olt, Mării, Nistru, Mureş, Someş, chiar Dunărea
de Jos, care au fost concepute pe arii naturale, au avut o premoniţie sistemică. Nu este cazul Ţinutului
Bucegi, care grupează părţi de unităţi geografice cu o diversitate care îi conferă coerenţă şi unitate.
Evenimentele istorice legate de marea conflagraţie mondială au făcut ca aplicarea acestui model
să fie de asemenea de scurtă durată. În urma arbitrajului de la Viena, teritoriul României era diminuat cu
33,8 % (100 913 km2) şi populaţia cu 33,3 % (6 777 000 locuitori). În aceste condiţii, noul guvern instalat
la 4 septembrie 1940 a suspendat Constituţia din 1938.
Acest lucru a condus la desfiinţarea ţinuturilor, reintroducându-se judeţul ca unitate
administrativ-teritorială cu personalitate juridică, descentralizată (Legea nr. 67 din 21 septembrie
1940)168.

Problema amenajării teritoriului în legislaţia administrativă interbelică a României

Activitatea de amenajare a teritoriului a fost strâns legată de organizarea administrativă a

teritoriului. De aceea, legislaţia de profil din perioada interbelică a căutat să trateze şi această importantă
problemă.
Legea de unificare administrativă afectează capitolul VIII art. 76, problemelor edilitare. Prin
dispoziţiile acestei legi, comuna era obligată ca în termen de 4 ani să întocmească un plan general de
sistematizare, „în vederea dezvoltării pe care ar putea să o ia comuna şi diferitele sale servicii în viitor”
(art. 69).
La art. 73, este reglementată autorizarea construcţiilor de către delegaţia permanentă, cu
semnătura primarului, pe baza avizului serviciului tehnic.
De asemenea, legea face referire la alinierea străzilor şi pieţelor, pentru aceasta dând dreptul
Consiliilor comunale să declare utilitate publică.
Legea din 1929169, vădeşte preocupări sporite în acest domeniu.
Se impune din nou comunelor (urbane, suburbane, rurale şi staţiuni balneo-climaterice)
obligativitatea întocmirii planurilor „de aliniere, nivelment şi sistematizare” (art. 115). La reşedinţa
fiecărui judeţ se constituia „Comisia pentru sistematizarea comunelor” condusă de preşedintele delegaţiei
judeţene, cu subcomisii la nivelul fiecărei plăşi.
Întocmirea planurilor şi proiectelor de sistematizare sunt încredinţate „Consiliului tehnic superior
din Ministerul Lucrărilor Publice”.
Sunt prevăzute amenzi pentru deschiderea fără autorizaţie de străzi, pasaje, înfundături şi se
clarifică regimul construcţiilor neautorizate.
Prevederile care vizează satul şi comuna rurală în materie de sistematizare sunt destul de vagi şi
permisive, legiuitorul ţinând seama de posibilităţile financiare reduse la nivelul acestor unităţi.
Legea administrativă din 1936 se ocupă mai pe larg de sistematizarea localităţilor în următoarele
capitole:
Cap. III – Planuri de situaţie şi sistematizare
168
Colecţiunea de Legi şi regulamente, Tom XVIII din 5 – 30 sept. 1940, pag. 1286-1289.
169
M.O. nr. 170 din 3 august 1929, Partea a VI-a, Secţia II, Edilitatea şi poliţia Construcţiilor, art. 115-art. 125.
104
 Cap. IV – Edilitate
Căutarea de soluţii pentru evitarea insucceselor anterioare privitor la întocmirea planurilor de
situaţie au condus la obligarea comunelor lipsite de mijloace materiale de a consemna la Casa de
Depuneri, la începutul fiecărui an bugetar, o cotă anuală fixată de organul tutelar, planurile de situaţie
urmând a se executa de către serviciile judeţene specializate.
Sunt reglementate, de asemenea, amenzi pentru abaterile de la alinieri, regimul juridic al
parcelărilor de terenuri şi expropierea pentru cauză de utilitate publică.
Consiliul local va putea, în baza art. 157, să oblige proprietarii de terenuri mlăştinoase să execute
lucrări de asanare, desecare sau ridicarea nivelului apelor.
În caz de neconformare, autorităţile locale pot executa lucrările, urmând ca proprietarii să suporte
costurile. Legea impune, de asemenea, existenţa regulamentelor locale de întreţinere a trotuarelor şi
rigolelor.
Chiar dacă observăm o evoluţie pozitivă în abordarea problemei sistematizării localităţilor de
către legile de organizare administrativă, până la 1938, reglementările nu au fost suficient de serioase şi
de complete, nu a existat o concepţie de ansamblu bine definită.
Diversele legi administrative au luat unele măsuri cu caracter izolat. De aceea ele nu au produs
efecte notabile asupra vieţii urbane, care a continuat să se dezvolte întâmplător (excepţie, Legea Casei
Lucrărilor Oraşului Bucureşti). Legea Administraţiei din 14 august 1938 stabileşte un început de reală
organizare urbanistică. Principiul de bază în elaborarea acestor reglementări a fost acela că sistematizarea
şi dezvoltarea vieţii urbane nu este numai o problemă de natură tehnică.
Ea reprezintă o concepţie care cuprinde un ansamblu de măsuri de ordin tehnic, financiar,
administrativ şi juridic, referitoare la condiţiile de organizare şi dezvoltare urbană.
În ceea ce priveşte Legea planurilor de situaţie şi sistematizare, spre deosebire de legile
precedente, aceasta stabileşte care sunt planurile obligatorii ale comunelor şi ce trebuie să cuprindă
acestea. Astfel, la titlul VII, Lucrări obligatorii, Cap. I, art. 139, legea stabileşte ca obligatorii pentru toate
comunele170:
 un plan general de aliniere şi nivelment;
 un plan de sistematizare, înfrumuseţare şi extindere.
Planul general de aliniere şi nivelment priveşte situaţia existentă a comunei, cu traseul străzilor şi
uliţelor, cuprinde, de asemenea, planul de nivelment. Planul de sistematizare, înfrumuseţare şi extindere
este planul tehnic de dezvoltare a comunei şi programul administrativ de înfăptuire a lui, eşalonat în
raport cu veniturile comunei. Acesta trebuia să prevadă: zone de extindere împrejurul limitelor localităţii,
plan tehnic de dezvoltare a comunei (norme de sistematizare a extinderii), servituţi igienice, arheologice
şi estetice, regimul de înălţime, reţea de apă şi canalizare, evacuarea deşeurilor, regulament de
administraţie locală, program de executare a planurilor, raportat la mijloacele financiare ale comunei.
Pentru supravegherea tehnico-administrativă a întocmirii acestor planuri, legea constituie comisii formate
din specialişti la nivel central şi la nivel de ţinut (art. 142, art. 143), stabilind pentru acestea atribuţii
foarte clare (art. 144). Pornind de la realitatea că veniturile obţinute ale comunelor sunt insuficiente
cerinţelor de întocmire a planurilor de situaţie şi sistematizare, legea stabileşte mijloace financiare
speciale.
Programele de acţiune edilitară obligatorii prevăzute în textul legii (art. 139, al. 3) trebuiau puse
de acord cu cerinţele planului şi cu posibilităţile financiare ale unităţii administrativ-teritoriale.
Consecinţele juridice produse de planurile de sistematizare, mai ales în raport cu proprietatea
particulară, sunt de două categorii:
 reglementează exerciţiul dreptului de proprietate (parcelări, autorizări de construcţii);
 restrânge exerciţiul acestui drept (servituţi de neconstrucţie sau de reconstruire şi folosinţă).
Cu toate că prevederile acestei legi administrative în materie de sistematizare şi lucrări edilitare
se bazează şi valorifică experienţele precedente din România şi chiar din alte ţări europene, într-o
concepţie nouă, sistemică, nu putem analiza efectele ei şi sub aspectul practic, asupra teritoriului, datorită
perioadei scurte (2 ani) în care a acţionat această lege.
Analiza soluţiilor, propuse sau aplicate în practică de către diferitele regimuri politice din
România anilor 1919 – 1939 cu privire la o mai bună organizare administrativă a teritoriului, ne conduce
la următoarele concluzii:
 nici un model de organizare administrativă din perioada interbelică nu a fost rupt de contextul
european;
170
M.O. 187 din 14 august 1938.
105
  toate proiectele propuse au fost puternic influenţate de evoluţia politicii interne, multe
schimbări survenind din dorinţa unor partide de a demonstra că au soluţii politice;
 toate legiuirile au recunoscut satul ca celulă de bază în organizarea teritorială, singura
reglementare care a „atentat” la legitimitatea acestei unităţi naturale de concentrare a
populaţiei fiind legea din 1929, care le denumea sectoare ale comunei;
 comuna a fost menţinută în toate modelele, modul de formare (compunere) arătând
permanentă căutări de soluţii care să concilieze diferitele particularităţi provinciale;
 judeţul, o unitate administrativă de tradiţie în Vechiul Regat, s-a extins ca nomenclatură
asupra unităţilor de nivel similar din provinciile unite (comitatele din Transilvania, uezdi din
Basarabia, căpităniile din Bucovina). Nivelul judeţului şi-a consolidat importanţa în cadrul
organizării administrative a ţării, singura perioadă în care a funcţionat fără personalitate
juridică fiind 1938-1940, când atribuţiile i-au fost transferate la nivel de ţinut.
Nivelul regional a suscitat căutări permanente, în perioada interbelică, politicienii recunosc că o
reformă administrativă cu excluderea nivelului regional în organizarea descentralizării este o reformă
moartă. Odată împlinie idealul unirii, discuţiile despre regionalizare au constituit totdeauna un subiect
delicat. Dintre proiectele de legi care vizau regionalizarea teritoriului171 putem aminti:
Proiectul C. I. Negruzzi 1919 – provincii;
Proiectul Comisiei Simion Mehedinţi 1920 – regiuni;
Proiectele Argentoianu 1921, 1931 – regiuni;
Proiectul P.N.R. 1922 – provincii;
Proiectul C. Stere 1929 – regiuni.
Constatăm legiferarea şi transpunerea în practică a două modele total diferite de regionalizare:
 modelul 1929, bazat pe o reală descentralizare şi pe o largă autonomie locală;
 modelul 1938, bazat pe o puternică centralizare, pe restrângerea considerabilă a autonomiei
locale şi cu accent pe profesionalizarea funcţionarilor publici apolitici.
Cu toate că primul model a fost bine elaborat şi a oferit soluţii de gestionare a teritoriului
acceptabile de către toate provinciile ţării (a valorificat experienţa aplicării Legii de unificare
administrativă din 1925), acesta nu a rezistat în timp, datorită contextului economic, perioadele de criză
necesitând sisteme administrative centralizate, ierarhizate piramidal, birocratic.
Modelul de organizare administrativă din 1938, solid, bazat pe constituţie, cu o reală adecvare la
contextul istoric, s-a remarcat prin măsurile de profesionalizare şi depolitizare a aparatului funcţionarilor
publici, dar mai ales a creat pentru prima oară, într-o abordare sistemică, unităţi de ordin regional cu
personalitate juridică, ţinuturile. Legile de organizare administrativă sunt legi cu caracter fundamental de
organizare a unui stat. Efectele lor se observă după perioade mai lungi de timp şi de aceea ele nu trebuie
modificate cu uşurinţa cu care se modifică alte legi.
Încercările de desăvârşire a unificării administrative în România interbelică nu au reuşit pe deplin
din două motive:
 instabilitatea legislativă datorată ingerinţelor continue ale politicului în detrimentul şi uneori
cu sacrificarea vieţii administrative;
 diversitatea organizărilor administrative preexistente în diferitele regiuni ale ţării, greu de
integrat într-o lege unitară, care să promoveze şi alte organisme şi reguli inexistente anterior
în aceste regiuni.
Legile administrative din perioada interbelică conţin dispoziţii privitoare la sistematizarea
localităţilor şi edilitate. Studiind aceste reglementări, se poate constata o evoluţie în timp a acestora, atât
sub aspectul tehnic, juridic, cât şi în privinţa măsurilor administrative de ordin operaţional. Dacă legile
administrative din 1925, 1929 şi 1936 vădesc o abordare simplistă, propunând măsuri cu caracter izolat,
transpuse în mică măsură în viaţa localităţilor, legea din 1938 abordează această problemă într-o
concepţie sistemică. Această lege sintetizează atât experienţa unor ţări europene (Anglia, Austria,
Germania, Franţa, Italia ş.a.) cât şi experienţa românească anterioară. Sunt stabilite reguli ale
sistematizării oraşelor, între care, impunerea unui raport între suprafaţă, populaţie şi importanţa
economică, crearea unei zone de extindere în vederea dezvoltării viitoare, structura suprafeţelor oraşelor
şi parcelarea acestora. Sunt impuse norme igienice, de canalizare şi evacuarea deşeurilor. De asemenea,
legea prevede sancţiuni pentru încălcarea disciplinei în sistematizare, dar şi modalităţi de formare a

171
I.S. Nistor, op. cit, p. 123.
106
fondurilor necesare sistematizării la diferite nivele, comisii pentru studii şi planuri corelate între ele,
soluţionarea litigiilor apărute, legate de regimul proprietăţii.

Modele de organizare administrativ-teritorială adoptate după cel de al II-lea război

mondial

Regiunile

După cel de al II-lea război mondial, sub „presiunea” modelului sovietic, se adoptă în anul 1950
Legea nr. 5 din 8 septembrie care consfinţeşte ca forme principale administrativ-teritoriale regiunea,
oraşul, raionul şi comuna.
Regiunea se compune din raioane şi oraşe de subordonare regională, fiind înfiinţate 28 de regiuni.

REGIUNEA ARAD
Reşedinţa Arad
Raioane: Arad, Criş, Gurahonţ, Ineu, Lipova.

REGIUNEA ARGEŞ
Reşedinţa Piteşti
Raioane: Costeşti, Curtea de Argeş, Găeşti, Muscel, Piteşti, Slatina, Topoloveni, Vedea.
REGIUNEA BACĂU
Reşedinţa Bacău
Raioane: Bacău, Buhuşi, Ceahlău, Moineşti, Piatra Neamţ, Roman, Târgu Neamţ, Târgu Ocna..

REGIUNEA BAIA MARE

Reşedinţa Baia Mare
Raioane: Baia Mare, Carei, Cehul Silvaniei, Lăpuş, Oaş, Satu Mare, Sighet.

REGIUNEA BÂRLAD
Reşedinţa Bârlad
Raioane: Bârlad, Huşi, Murgeni, Vaslui, Zeletin.

REGIUNEA BIHOR
Reşedinţa Oradea
Raioane: Aleşd, Beiuş, Marghita, Oradea, Salonta, Săcuieni, Şimleu.

REGIUNEA BOTOŞANI
Reşedinţa Botoşani
Raioane: Botoşani, Darabani, Dorohoi, Săveni, Truşeşti.

REGIUNEA BUZĂU
Reşedinţa Buzău
Raioane: Buzău, Cârpiniştea, Cislău, Mizil, Pogoanele, Râmnicu Sărat.

REGIUNEA CLUJ
Reşedinţa Cluj
Raioane: Aiud, Câmpeni, Cluj, Dej, Gherla, Huedin, Jibou, Turda.

REGIUNEA CONSTANŢA
Reşedinţa Constanţa
Raioane: Adamclisi, Constanţa, Hârşova, Istria, Medgidia.

REGIUNEA DOLJ
Reşedinţa Craiova
Raioane: Balş, Băileşti, Brabova, Calafat, Caracal, Corabia, Craiova, Pleniţa, Sadova.

REGIUNEA GALAŢI
107
 Reşedinţa Galaţi
Raioane: Brăila, Bujoru, Călmăţui, Făurei, Galaţi, Măcin, Tulcea.

REGIUNEA GORJ
Reşedinţa Târgu Jiu
Raioane: Baia de Aramă, Filiaşi, Gilort, Hurezani, Strehaia, Târgu Jiu, Turnu Severin, Vânju
Mare.

REGIUNEA HUNEDOARA
Reşedinţa Deva
Raioane: Alba, Brad, Deva, Haţeg, Hunedoara, Orăştie, Petroşani.
REGIUNEA IALOMIŢA
Reşedinţa Călăraşi
Raioane: Călăraşi, Feteşti, Lehliu, Slobozia, Urziceni.

REGIUNEA IAŞI
Reşedinţa Iaşi
Raioane: Codăieşti, Hârlău, Iaşi, Negreşti, Paşcani, Târgu Frumos.

REGIUNEA MUREŞ
Reşedinţa Târgu Mureş
Raioane: Gheorgheni, Luduş, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Târnăveni, Târgu Mureş.

REGIUNEA PRAHOVA
Reşedinţa Ploieşti
Raioane: Câmpina, Cricov, Ploieşti, Pucioasa, Sinaia, Târgovişte, Teleajen.

REGIUNEA PUTNA
Reşedinţa Focşani
Raioane: Adjud, Focşani, Măicăneşti, Panciu, Tecuci, Vrancea.

REGIUNEA RODNA
Reşedinţa Bistriţa
Raioane: Beclean, Bistriţa, Năsăud, Vişeu.

REGIUNEA SEVERIN
Reşedinţa Caransebeş
Raioane: Caransebeş, Almaş, Moldova Nouă, Oraviţa, Reşiţa.

REGIUNEA SIBIU
Reşedinţa Sibiu
Raioane: Agnita, Făgăraş, Mediaş, Sebeş, Sibiu, Sighişoara.

REGIUNEA STALIN
Reşedinţa Stalin
Raioane: Ciuc, Odorhei, Racoş, Sfântu Gheorghe, Stalin, Târgu Secuiesc.

REGIUNEA SUCEAVA
Reşedinţa Suceava
Raioane: Câmpulung, Fălticeni, Gura Humorului, Rădăuţi, Suceava, Vatra Dornei.

REGIUNEA TELEORMAN
Reşedinţa Roşiorii de Vede
Raioane: Alexandria, Drăgăneşti, Roşiorii de Vede, Turnu Măgurele, Vârtoapele, Videle,
Zimnicea.

REGIUNEA TIMIŞOARA
108
 Reşedinţa Timişoara
Raioane: Deta, Lugoj, Sânicolaul Mare, Timişoara.

REGIUNEA VÂLCEA
Reşedinţa Râmnicu Vâlcea
Raioane: Bălceşti, Drăgăşani, Hurezu, Lădeşti, Loviştea, Râmnicu Vâlcea.

REGIUNEA BUCUREŞTI
Reşedinţa Giurgiu
Raioane: Brăneşti, Crevedia, Giurgiu, Mihăileşti, Olteniţa, Răcari, Snagov, Vidra.

CAPITALA
Reşedinţa Bucureşti
Raioane: Stalin, 1 Mai, 23 August, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Lenin, Gh. Dej,
Griviţa Roşie.
Se pun în evidenţă 28 de regiuni şi 177 de raioane, la care se adaugă capitala Bucureşti, divizată administrativ în 8 raioane.

Capitala ţării era subordonată direct organelor centrale ale statului, şi era divizată în raioane de
oraş, un corespondent de astăzi al sectoarelor. Cele 145 de oraşe erau împărţite în trei categorii:
 orase de subordonare republicană, în număr de 7 (Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Stalin
- Braşovul de astăzi şi Timişoara;
 de subordonare regională (34);
 de subordonare raională (104).
Unei regiuni îi revenea o suprafaţă medie de 8 535 km2 şi un număr mediu de 6,3 raioane. S-au
format 177 raioane, suprafaţa medie a unui raion fiind de 1 342,7 km2.
Raioanele erau formate din oraşe de subordonare raională şi din comune. Raionul este subordonat
direct regiunii.
Comunele se compuneau din unul sau mai multe sate învecinate, şi se subordonau direct raionului
(fig. 270).

109
 Fig. 270. Organizarea teritorial-administrativă a României în 1952 (după R. A. Helin, 1967, citat de D. R. Săgeată,
2004): 1. Regiuni nou formate prin comasarea regiunilor din 1950; 2. Regiuni care şi-au schimbat denumirea; 3. Limita de
regiune; 4. Frontiera de stat; 5. Oraş de subordonare republicană.

Constituţia R. P. Române din 1952, Cap. III, art.18 precizează că R. P. România are următoarea
împărţire administrativ-teritorială: regiunile Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa,
Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara şi Regiunea
Autonomă Maghiară, în total 18 regiuni (fig. 271).

Fig. 271. Organizarea teritorial-administrativă a României în 1956 (după R. A. Helin, 1967, citat de D. R. Săgeată,
2004): 1. Suprafeţe care au trecut de la o regiune la alta; 2. Limita de regiune; 3. Frontiera de stat; 4. Oraş de subordonare
republicană.

110
 Fig. 272. Organizarea teritorial-administrativă a României la 1 ianuarie 1959 (după D. R. Săgeată, 2004): A. 1.
Frontiera de stat; 2. Limită de regiune; 3. Limită de raion; B. Oraşe de subordonare regională; 4. Declarate între 08.09.1950 şi
21.02.1956; 5. Declarate între 21.02.1956 şi 01.01.1959; C. 6. Oraş de subordonare republicană.
Articolul 19 din Contituţie arată că Regiunea Autonomă Maghiară a R. P. Române este formată
din teritoriul locuit de populaţia compactă maghiară secuiască şi are conducere administrativă autonomă,
aleasă de populaţia Regiunii Autonome Maghiare.
Regiunea Autonomă Maghiară cuprinde raioanele: Ciuc, Gheorgheni, Odorhei, Reghin,
Sângeorgiu de Pădure, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Târgu Secuiesc, Topliţa. Centrul administrativ al
regiunii este oraşul Târgu Mureş.
Articolul 20 menţionează că legile R. P. Române, hotărârile şi dispoziţiile organelor centrale ale
statului sunt obligatorii pe teritoriul Regiunii Autonome Maghiare, iar articolul 21 subliniază faptul că
regulamentul Regiunii Autonome Maghiare este elaborat de Sfatul Popular al acesteia, şi supus spre
aprobare Marii Adunări Naţionale a R. P. Române.
Principala obiecţie la această formă de organizare administrativă a constat în aria largă de
desfăşurare a regiunilor, cu acces dificil al localităţilor periferice la centrul regional şi eterogenitatea
acestora sub toate aspectele. În schimb, centrele raionale s-au dovedit funcţionale prin concentrarea
funcţiilor judecătoreşti, sanitare, de învăţământ şi comerciale (fig. 273).

Fig. 273. Organizarea teritorial-administrativă a României la 1 ianuarie 1961 (după R. Săgeată, 2004): A. 1.
Frontiera de stat; 2. Limită de regiune; 3. Limită de raion; B. Oraşe de subordonare regională; 4. Declarate între 08.09.1950 şi
21.02.1956; 5. Declarate între 21.02.1956 şi 01.01.1959; 6. Declarate între 01.01.1959 şi 01.01. 1961; 7. Teritoriul
administrativ al oraşelor de subordonare regională; C. 8. Oraş de subordonare republicană.

Judeţele

În anul 1968, pe fondul schimbărilor structurale în economia naţională, cu trecerea industriei în

prim plan, sub aspect valoric, şi creşterea explozivă a populaţiei urbane, cu precădere pe seama exodului
rural, se trece la o nouă organizare administrativ-teritorială, în care se regăsesc elemente ale structurilor
teritorial-administrative din perioada interbelică.

111
 Prin Legea nr. 2 din anul 1968 se adoptă ca unităţi administrative de bază judeţul, comuna şi
oraşul. Motivaţia esenţială a creării noilor structuri teritorial-administrative a constat în a genera o mai
echitabilă şi echilibrată distribuţie a forţelor de producţie în teritoriu. Judeţelor cu tradiţie industrială şi cu
grad ridicat de urbanizare (Prahova, Braşov, Timiş, Cluj) li se opuneau altele nou înfiinţate, cu grad
ridicat de ruralism şi slabe infrastructuri industriale (Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Vaslui, Ialomiţa, Teleorman
ş.a.). Acestea din urmă au fost susţinute puternic de la bugetul centralizat al statului pentru a se dezvolta
sub aspect industrial şi urbanistic.
Aşa se explică faptul că, în decurs de un sfert de secol, majoritatea oraşelor cu rol de capitală de
judeţ au crescut spectaculos sub aspect demografic şi edilitar, precum şi sub aspectul producţiei
industriale.
În expunerea de motive, la elaborarea legii (Legea nr.2 din 17 februarie 1968) s-a avut în vedere
necesitatea punerii de acord a organizării administrativ-teritoriale cu schimbările calitative intervenite în
dezvoltarea economiei pe întreg teritoriul ţării, precum şi cu modificările care au avut loc în structura
populaţiei, profilul, întinderea şi conduţiile de viaţă ale oraşelor şi comunelor. În privinţa denumirii
judeţelor, s-au avut în vedere tradiţiile istorice şi importanţa actuală a unor zone geografice sau oraşe
(fig. 274).

Fig. 274. Organizarea teritorial-administrativă a României în intervalul 1968-1981: (după R. Săgeată, 2004): 1.
Frontiera de stat; 2. Limită de judeţ; 3. Limită de comună; 4. Municipiul Bucureşti.

Articolul 1 al legii menţionează că teritoriul R. S. România este organizat în următoarele unităţi

administrativ-teritoriale: judeţul, oraşul şi comuna. În continuare se arată că judeţul este alcătuit din oraşe
şi comune. Municipiul Bucureşti, capitala ţării, se organizează pe 8 sectoare.
Legea a stabilit oraşele cu rang de municipiu, în număr de 45, cărora li s-a adăugat în iunie 1968
Râmnicu Vâlcea.
Odată cu colapsul generalizat al economiei etatiste de tip socialist, de după 1989, judeţele nou
înfiinţate în 1968 au decăzut brusc sub aspect economic, în special industrial.
În schimb, judeţele cu tradiţie industrială şi funcţii centrale de nivel înalt, au prosperat în general
şi cunosc o relativă presiune demografică în urma concentrării investiţiilor, pe fondul unor infrastructuri
şi tradiţii urbane care au generat şi generează forţă de muncă cu înaltă calificare.
112
 Pierderea capitalului industrial a fost acompaniată şi de amplificarea, diversificarea şi
modernizarea serviciilor (medicale, de învăţământ, comerciale, de transport, comunicaţiei mass-media
etc.).
Astăzi configuraţia administrativă a ţării se compune din 41 judeţe, la care se adaugă municipiul
Bucureşti, 268 de oraşe, din care 97 municipii, 2 698 de comune şi 13 089 de sate.
Judeţul este condus de un prefect, care este reprezentantul puterii centrale în teritoriu.
Puterea economică, în schimb, este controlată de către Consiliul Judeţean condus de către un
preşedinte. Acesta (consiliul judeţean) construieşte şi adoptă bugetele şi coordonează politica de investiţii
la nivel judeţean.
La nivelul comunelor şi al oraşelor s-a revenit la instituţia primarului. Acesta este ales prin vot
direct de masa de alegători cu drept de vot din unitatea administrativă. Organul deliberativ este Consiliul
Local, compus din consilieri aleşi prin vot. Latura birocratică a primăriilor (înregistrări, eliberări
documente, acte stare civilă, evidenţa populaţiei ş.a.) este în responsabilitatea secretarului.
Mai recent (după anul 2000), ca urmare a scăderii accentuate a numărului populaţiei urbane, pe
fondul declinului demografic general (ca proces compensatoriu) s-a amplificat practica decretării de „noi
oraşe”.
Acestea sunt foste centre comunale, care dispun de anumite infrastructuri superioare, dar sunt
departe de a atinge parametrii calitativi impuşi de rigorile urbanismului contemporan. Ele sunt mai
degrabă produsul influenţei factorului politic în teritoriu (fig. 275).

Fig. 275. Organizarea teritorial-administrativă a României în prezent.

Sub aspect administrativ, capitala ţării, oraşul Bucureşti este divizată în şase sectoare, fiecare
sector fiind condus de către un primar şi un consiliu local.
La nivelul capitalei funcţionează Primăria Municipiului Bucureşti, condusă de un primar general
şi de un consiliu municipal.
Dată fiind complexitatea problemelor cu care se confruntă primăriile orăşeneşti, în special cele
ale oraşelor mari, activitatea acestora se desfăşoară pe comisii de specialitate.
Divizarea teritoriului administrativ al capitalei în şase sectoare sub forma unor segmente de cerc,
cu concentrarea funcţiilor administrative înspre zona centrală, conduce la aglomerarea traficului auto şi
113
pietonal în orele de vârf. De aceea, studii mai recente (R. Săgeată, 2004) propun trasarea sectoarelor
administrative în concordanţă cu desfăşurarea spaţială a principalelor cartiere.

Amenajarea spaţiului frontalier

Frontiera reprezintă un spaţiu tampon interpus între două unităţi politico-administrative statale,
organizat specific în vederea exercitării suveranităţii asupra teritoriului naţional. Ea se compune dintr-o
succesiune de fâşii dispuse paralel cu graniţa care au rolul de avertizare, administrare şi control.
Frontiera se compune din următoarele segmente teritoriale (exemplificare pe ţara noastră)
(fig. 276):
 culoarul de frontieră reprezintă teritoriul în care sunt localizate însemnele de frontieră şi care se
dezvoltă paralel cu graniţa, pe o lăţime convenită cu ţara vecină (de exemplu, cu Ucraina culoarul
de frontieră are o lăţime de 10 m, 5 m de fiecare parte);
 fâşia de protecţie a frontierei de stat care se compune la rândul ei din fâşia de control, poteca de
patrulare pedestră şi drumul de patrulare auto;
 zona de frontieră, cuprinde teritoriul din interiorul statelor pe o lăţime de 30 km în care se află
sate şi oraşe ce au statut de localităţi de frontieră.

Fig. 276. Componentele structurale ale unei frontiere.

Graniţa este definită de o linie imaginară, transpusă în

plan vertical, ce delimitează spaţiul aerian, solul şi subsolul
dintre două state. La nivelul solului se materializează prin
borne, ziduri sau garduri, iar pe frontierele naturale acvatice,
prin balize. Graniţele configurează forma plan-spaţială a
statelor, în interiorul acestora exercitându-se dreptul de
suveranitate. În cadrul graniţelor statale se includ componentele
naturale şi antropice asupra cărora statul are suveranitate. În
cadrul acestora se include: spaţiul aerian, spaţiul maritim, solul,
subsolul şi apele interioare (râuri şi lacuri), aşezările, drumurile
etc.
Teritoriul naţional este dat de configuraţia plan-
spaţială a graniţelor şi cuprinde toate componentele naturale şi
antropice ale unui stat.
Spaţiul aerian naţional este delimitat de planul vertical
imaginar a cărui limită este concordantă cu graniţa terestră.
Acesta se desfăşoară pe verticală până la 80 – 100 km, fiind
rezultatul unor convenţii internaţionale.
Spaţiul maritim se delimitează în cazul statelor care au
ieşire la mări sau oceane. În general, este recunoscut ca spaţiu
maritim naţional al statelor cel ce se desfăşoară pe o lăţime de
12 mile marine (1 milă marină - 1852 m), perpendicular pe linia
ţărmului, inclusiv platformele continentale şi resursele acestora
(fig. 277).

Fig. 277. Elemente de apartenenţă

ale spaţiului maritim naţional.

În cazul statelor care deţin

insule în cadrul apelor teritoriale,
limitele de apartenenţă se extind de la
acestea în larg, tot cu 12 mile marine.
Restul spaţiului maritim până la 24 de
mile marine formează zona contiguă,
asupra cărora statele nu au suveranitate
deplină, dar îşi pot exercita controlul în
privinţa protecţiei mediului, pescuitului
114
ş.a. Zona economică exclusivă se desfăşoară până la 200 mile maritime faţă de ţărm. Aici statele riverane
au dreptul de explorare şi de exploatare a resurselor naturale biotice şi abiotice, de utilizare a forţei
vântului şi a apei pentru producerea de energie electrică (după V. Bodocan, 1996).
La peste 200 mile marine se desfăşoară spaţiul mărilor adânci, care constituie bun al întregii
omeniri şi formează zona apelor internaţionale (fig. 278).
Fig. 278. Profil transversal în cadrul spaţiului
maritim naţional.

Frontierele se împart în două mari categorii:

naturale şi convenţionale.
Frontierele naturale sunt date de prezenţa
cursurilor de apă, a cumpenelor de ape ce separă două
state şi a strâmtorilor (ex. Dunărea, în cazul României
cu Bulgaria) (fig. 279).
În cazul cursurilor de apă graniţa se consideră
ca fiind linia talvegului la apele cele mai mici.
Fig. 279. Tipuri de frontiere după modul de trasare
(după G. Erdeli şi colab., 1999).

Frontierele convenţionale sunt de regulă cele

de uscat. Ele se trasează în relaţie cu statul vecin, pe
baza unor tratate şi a unor planuri detaliate ce
consfinţesc configuraţia frontierei.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României,
nr. 105/27.06.2001, publicată în Monitorul Oficial nr.
352/30.06.2001 defineşte şi concretizează conţinutul
noţiunilor de zonă de frontieră, frontieră de stat, culoar
de frontieră, fâşie de protecţie a frontierei şi frontieră
internă. Astfel, aşa cum s-a mai menţionat zona de frontieră cuprinde teritoriul aflat pe o adâncime de 30
km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior.
Frontiera de stat este definită de linia reală sau imaginară care trece în linie dreaptă de la un semn
de frontieră la altul (acolo unde nu este marcată în teren cu semne de frontieră, aceasta este definită de
linia ce uneşte un punct de coordonate faţă de altul) (fig. 280).

Fig. 280. Elementele de aparteneţă în graniţele ţării (după G.

Erdeli şi colab., 2000).

Pe Dunăre şi cursurile navigabile frontiera trece pe

mijlocul şenalului navigabil iar pe celelalte ape curgătoare
nenavigabile, până la mijlocul pânzei de apă.
Culoarul de frontieră reprezintă fâşia de teren situată
de o parte şi de alta a frontierei de stat, stabilită în baza
acordurilor şi convenţiilor de frontieră încheiate de România
cu statele vecine. Asupra lăţimii culoarului de frontieră,
acesta se stabileşte de acord cu fiecare dintre statele vecine,
astfel încât să se asigure vizibilitatea şi protecţia semnelor de
frontieră.
Fâşia de protecţie a frontierei de stat este segmentul de teren ce se desfăşoară în lungul frontierei
cu scopul protejării semnelor de frontieră şi asigurării controlului accesului în apropierea liniei de
frontieră. Fâşia de protecţie a frontierei are o lăţime către interior de 20 m (nu se constituie fâşie de
protecţie a frontierei interne la ţărmul Mării Negre, pe malul Dunării, pe căile de comunicaţie şi în zonele
cu lucrări hidrotehnice din zona de frontieră). Fâşia de protecţie a frontierei de stat se constituie şi se
marchează prin grija administraţiei publice locale în colaborare cu poliţia de frontieră.
Frontierele interne sunt frontierele terestre comune ale României cu fiecare dintre statele vecine.
Frontiera se marchează în teren prin semne specifice. Acestea sunt reprezentate de borne
numerotate pe care sunt trecute insemnele statului român (drapelul de stat).
115
 Punctele de trecere a frontierei sunt constituite din spaţii specifice, amenajate în vederea
asigurării controlului persoanelor şi mărfurilor ce fac obiectul traficului transfrontalier. În funcţie de
interes, de relaţiile cu vecinii şi configuraţia naturală a teritoriului se deosebesc şase categorii de puncte
de trecere a frontierei:
 pentru traficul pietonal (pe jos şi cu bicicleta);
 pentru mijloace auto;
 pentru traficul feroviar;
 ferry-boaturi;
 aeriene;
 mixte.
De regulă, pentru trecerea frontierei la mersul pe jos sau cu bicicleta se asigură puncte de acces şi
de trecere simple în proximitatea fâşiei de frontieră. Aici are loc şi controlul documentelor de trecere şi
cel al mărfurilor.
Pentru trecerea frontierei cu mijloace auto se amenajează spaţii speciale elaborate, care constau
în: culoare de trafic, copertine de protecţie, birouri, cabine pentru controlul actelor, puncte de control
pentru bagaje şi mărfuri. În majoritatea cazurilor aceste frontiere dispun de drumuri de acces două sau
mai multe benzi de circulaţie, cu selectarea tipului de mijloace de transport (autoturisme, autobuse,
autocamioane). În numeroase cazuri în asemenea puncte de frontieră funcţionează magazine cu regim de
„duty-free shop”, la care se adaugă ghişee de schimb valutar, de încheere de asigurări, taxe ecologice etc.
În cazul punctelor de trecere a frontierei pe calea ferată sunt stabilita staţii de îmbarcare a
personalului vamal şi militar de control, respectiv de debarcare a acestora după executarea controlului şi
trecerea frontierei. Din considerente de timp controlul persoanelor se realizează între cele două staţii
dintre statele vecine. Controlul mărfurilor ce fac obiectul traficului transfrontalier pe calea ferată se
realizează în punctele de încărcare prin intermediul organelor vamale interne.
Liniile de ferry-boat asigură transferul persoanelor, mijloacelor de transport şi a mărfurilor peste
cursurile de apă , mări sau lacuri între două state riverane. Controlul vamal se realizează în porturi la
îmbarcare, fără a fi exclus controlul şi din partea statului de destinaţie.
În aeroporturile internaţionale serviciile vamale şi controlul documentelor de călătorie se
realizează în incintele aeroportuare.

116