Inteligenta Emotionala
Inteligenta Emotionala
Inteligenta Emotionala
2. Emoţie şi acţiune
O viziune asupra naturii umane care ignoră puterea emoţiilor este desigur limitativă. Însăşi
denumirea “homo sapiens” (specia gânditoare) conduce la umbrirea noii aprecieri şi viziuni asupra
locului emoţiilor în viaţa noastră. Spre exemplu, în luarea deciziilor şi trecerea la acţiune, trăirile
emoţionale contează la fel de mult şi adesea chiar mai mult decât gândurile, astfel încât supremaţia
raţiunii – măsurate prin IQ – pierde teren. Inteligenţa poate să nu ducă la nimic atunci când emoţiile te
stăpânesc. În ciuda constrângerilor sociale, pasiunile copleşesc de multe ori raţiunea. Acest dat al
naturii umane rezultă din arhitectonica de baza a vieţii psihice: ne naştem cu ceea ce a funcţionat
maximal pentru ultimele 50.000 de generaţii umane.
Toate emoţiile sunt, în esenţă, impulsuri către acţiune, planuri instantanee de confruntare cu
viaţa, pe care evoluţia ni le pune la dispoziţie. Fiecare emoţie pregăteşte organismul pentru un anumit
tip de răspuns.
Mai mult, funcţiile raţionale şi emoţionale ale creierului se află într-o stare de interdependenţă.
Cercetările au demonstrat că, din punct de vedere evoluţionist, componenta emoţională a existat în
creierul uman cu mult înaintea dezvoltării raţiunii, respectiv a neocortexului. Înainte de a fi preluate
de cortex, mesajele preluate mai întâi în acea zona a creierului în care este localizata memoria
emoţională – nucleul amigdalian. Astfel, unele reacţii emoţionale şi amintiri de factura emoţională se
pot forma fără nici un fel de participare conştientă, cognitivă. În primele milisecunde ale percepţiei
noastre, nu numai că înţelegem – inconştient – ceea ce este, dar şi decidem daca ne place sau nu.
Inteligenţa emoţională influenţează de fapt gândirea raţională. De aceea, din punct de vedere
psihologic, atunci când centrii emoţiei sunt afectaţi, inteligenţa ne este scurtcircuitata. Trăirile
emoţionale sunt indispensabile deciziilor raţionale; ele ne dirijează în direcţia corectă.
IQ şi EQ sunt incompleţi şi ineficienţi unul fără celalalt. Dacă IQ te ajută să discerni, sa
calculezi, sa apreciezi corect o situaţie problematică, EQ este responsabil pentru gradul de
autoapreciere şi autocunoaştere, pentru sensibilitatea şi adaptabilitatea socială.
Cuvântul “emoţie” îşi are rădăcina în latinescul matere, care se traduce prin “a mişca”.
Emoţiile ne scot din starea de paralizie, dându-ne motivaţia acţiunii.
Este mult mai sănătos să ne acceptăm şi să ne exteriorizăm emoţiile intense decât să le
ignorăm sau să le considerăm periculoase. Asemenea durerii fizice, durerea emoţională este un
avertisment care trebuie luat în considerare.
Mai mult, autocontrolul nu vine din reprimarea sentimentelor ci din trăirea lor conştientă. J.
Segal (1997) apreciază ca “sănătos pentru minte, trup, inimă şi spirit este să lăsăm emoţiile să se
manifeste. Conştientizarea activă a stărilor afective – exteriorizarea şi trăirea din plin a emoţiilor de zi
cu zi – şi împletirea lor cu abilităţile cognitive ar reprezenta, după Segal, o dovadă de mare
sensibilitate. Conştientizarea şi acceptarea simţămintelor proprii deschide calea spre empatie pentru
că doar celor cărora le pasă de ei înşişi le pasă şi de semenii lor.”
Goleman acordă o deosebită atenţie atât empatiei cât şi abilităţii de a dirija, conduce şi mânui
relaţiile interpersonale, subsumate conceptului de ,,putere interpersonală’’. Empatia este văzută ca o
capacitate de transpunere imaginativ-ideativă, dar şi emoţională, cu funcţii de cunoaştere, anticipare,
comunicare, contagiune afectivă şi performanţiale. Puterea interpersonală se traduce într-un
autocontrol sporit, în abilitatea de a depăşi anxietatea şi stresul.
În orice comunicare între participanţi au loc permanent schimburi emoţionale, cele mai multe
realizându-se la niveluri imperceptibile, (este vorba despre ,,emoţiile subliminale”). Inteligenţa
emoţională presupune cunoaşterea şi dirijarea acestor schimburi imperceptibile şi subtile.
Persoanele ,,abile emoţional” au capacitatea de a imita inconştient emoţiile văzute la alţii,
adoptă aceeaşi mimică, gesturile, tonul vocii şi alte aspecte nonverbale. Este vorba despre o
recunoaştere la nivelul propriu a dispoziţiilor celeilalte persoane. Când două persoane
interacţionează, dispoziţia afectivă se transferă de la persoana mai puternică în exprimarea
sentimentelor la cea care este mai pasivă. Raporturile emoţionale foarte puternice duc la apariţia
,,sincronicităţii sentimentale’’ Contagiunea afectivă, respectiv puterea de a se sincroniza afectiv se
întâlneşte la anumiţi lideri, permiţându-le să organizeze grupul, să negocieze soluţii, să stabilească
conexiuni personale multiple, să determine cauza sentimentelor negative şi a grijilor personale.
A fi empatic nu înseamnă a trăi aceeaşi emoţie, stare, a te lăsa copleşit de sentimentele sau de
dispoziţia celuilalt. Din contră, este natural şi chiar necesar să continui să te simţi bine (mai ales dacă
asta simţi) în timp ce percepi durerea celuilalt. Empatia ne face mai puternici adică mai categorici şi
mai conştienţi graţie informaţiilor pe care ni le oferă despre alţii şi despre relaţiile noastre cu ei. A şti
ce simt ceilalţi ne ajută să cunoaştem valoarea propriei noastre individualităţi, ne motivează în ceea ce
facem şi ne îndeamnă să acţionăm, îmbogăţindu-ne, astfel, pe plan personal şi social.
Oamenii au nevoie de înţelegere, nu neapărat de ajutor. Participarea sufletească, atenţia şi
înţelegerea îi fac ca să se simtă protejaţi şi îi încurajează să înveţe din senzaţiile pe care le trăiesc şi
să-şi rezolve singuri problemele. Aşadar, este suficient să ascultăm cu întregul corp, fără să ne
implicăm raţional.
Empatia ne ,,vindecă’’ de mania separării oamenilor în persoane care au dreptate şi persoane
care nu au dreptate, dar ne şi dezvaţă de tendinţa de a contrazice şi ne ajută să putem fi în dezacord cu
cineva, fără însă, a deveni dezagreabili.
Empatia este contagioasă, are puterea de a deschide inimile celorlalţi. Ea garantează doar
capacitatea de interpretare a semnelor, de la cele lingvistice până la gestică, expresii faciale şi
limbajul trupului şi nu intuirea sentimentelor unei persoane total necomunicative. În timp, semnele pe
care ajungi să le descifrezi vor contribui la desăvârşirea înţelepciunii proprii.
Aşadar, înţelegerea celorlalţi urmează înţelegerii propriei persoane. Conştientizarea
diverselor senzaţii - fie ele fizice, fie de factură emoţională - creează textura sensibilităţii emoţionale.
Adevărata EI presupune ,,acordarea’’ sensibilităţii noastre la lungimile de undă ale semnalelor
recepţionate de întregul corp. Conştientizarea trăirilor proprii se dezvoltă ca un fel de ,,al şaselea
simţ’’ anticipat de exploatarea, de solicitarea intensă a celorlalte simţuri.
Sesizarea trăirilor emoţionale şi gestionarea lor nu înseamnă nici mascare, nici reprimare, ci,
dimpotrivă, manifestarea lor, detensionarea şi energizarea organismului. Un exemplu în acest sens îl
reprezintă comportamentul copiilor, capabili să alerge şi să se joace imediat după ce au plâns
zgomotos; ei nu desconsideră senzaţiile, ci se lasă purtaţi de ele, demonstrând că sănătatea mentală şi
fizică depinde de folosirea supapei emoţionale.
Un studiu realizat într-o universitate europeană susţine că, pentru a-şi controla
comportamentul agresiv, copiii de vârstă şcolară ar trebui învăţaţi să-şi monitorizeze trăirile.
Conştientizând senzaţii fizice – de exemplu, împurpurarea obrajilor sau încordarea anumitor părţi ale
corpului – din momentele din care îşi ies din fire, ei ar putea să-şi înfrâneze agresivitatea. Chiar şi
atunci când ne-am format anumite automatisme, putem să ne dezvăţăm de comportamentele
respective luând în considerare senzaţiile din acele momente.
Capacitatea de a ne simţi emoţiile atrage după sine puterea de a ne induce şi de a menţine o
stare de fluiditate a conştiinţei care permite trecerea spre acţiune direct din interior, fără filtrul raţiunii.
Este aşa-numita ,,stare de graţie’’ sau de ,,revărsare’’ în care a excela vine de la sine, fără efort, pe un
fond de relaxare, de uitare de sine. Intrarea în această stare reprezintă inteligenţa emoţională la cei
mai înalţi parametri; starea de revărsare reprezintă probabil culmea exploatării emoţiilor în serviciul
performantei şi învăţării; în această stare emoţiile sunt pozitive, stenice şi rezonante cu sarcinile de
îndeplinit. Trăirea este plăcută, atenţia acordată sarcinii este maximă, conştiinţa fuzionând cu
acţiunea. Deşi legătura cu timpul şi spaţiul se pierde, persoana demonstrează un control optimal al
activităţii desfăşurate.
Se spune că oamenii se concentrează cel mai bine când cerinţele faţă de ei sunt mai mari decât
în mod obişnuit şi sunt capabili sa dea mai mult. Dacă li se cere prea puţin, oamenii se plictisesc.
Dacă este prea mult pentru ca ei să se descurce, devin anxioşi. Revărsarea se instalează în acesta zona
delicată, între plictiseală şi anxietate.
În revărsare, creierul este într-o stare de calm; când persoana este angajată în activităţi care îi
captează atenţia fără efort, creierul ei “se linişteşte”, în sensul că se înregistrează o scădere a excitaţiei
corticale, simultană creşterii eficienţei. Astfel, chiar şi o muncă foarte solicitantă poate părea
înviorătoare sau de împrospătare a forţelor, mai degrabă decât epuizantă.
Situaţia tensională este descrisă de existenţa unor factori contextuali cu caracter neobişnuit,
neaşteptat, care ameninţă integritatea organismului sau pun sub semnul întrebării reuşita acţiunilor
ulterioare.
Conceptul de “risc” caracterizează comportamentul decizional desfăşurat într-o situaţie ce
poate implica primejdie şi nereuşită, deoarece există insuficiente informaţii şi, de asemenea,
probabilitatea de a întâmpina obstacole, finalul nefiind sigur. Situaţia de risc este împrejurarea în care
individul trebuie să aleagă între cel puţin două alternative care diferă între ele atât prin valoare cât şi
prin probabilităţile de câştig asociate astfel încât unei utilităţi mari i se asociază o probabilitate de
reuşită scăzută şi invers.
Caracterul tensional şi cu risc crescut al situaţiilor de luptă rezultă din multitudinea
solicitărilor neobişnuite la care sunt supuşi indivizii şi colectivul, din condiţiile dăunătoare, exprimate
în privaţiuni, incertitudini, presiuni, ameninţări care asaltează organismul. Caracterul ameninţător al
unor asemenea situaţii constituie o particularitate esenţială a stărilor tensionale.
Orice efort prelungit, intens depus pentru a rezolva o problemă pune persoana într-o stare de
tensiune ce se exprimă prin disconfort, prin senzaţii neplăcute, emoţii negative, astenice. Procesele
emoţionale alcătuiesc fondul şi latura energetică a vieţii psihice şi a comportamentului, îndeplinind
un rol important în declanşarea şi susţinerea dinamică a activităţii adaptative şi de luare în stăpânire a
ambianţei. Durata şi intensitatea lor sunt strâns legate de activitatea nemijlocită, de structura psihică a
persoanei, de formaţia lui intelectuală şi morală.
Factorii situaţionali care provoacă o anumită trăire afectivă, pozitivă sau negativă
condiţionează succesul sau, dimpotrivă, eşecul. Pe fondul unei situaţii tensionale sau de risc crescut
apar o serie de emoţii – nelinişte, teamă, frică – care exprimă starea afectivă a individului în raport cu
modificările mediului, ale factorilor situaţionali. Apariţia reacţiilor emoţionale negative are loc în
situaţii cum ar fi:
1. atunci când persoana trebuie să răspundă la solicitări pentru care nu este pregătit, nu şi-a
elaborat modalităţi adecvate de acţiune;
2. când se găseşte în faţa necunoscutului, într-un mediu care comportă riscuri ;
3. când întâmpină dificultăţi de adaptare;
4. când consecinţele eşecului, ale incapacităţii de a răspunde solicitărilor sunt negative pentru
individ, în raport cu poziţia sa în cadrul grupului, cu prestigiul câştigat în faţa superiorilor
şi a colectivului.
Intensitatea stării tensionale depinde de semnificaţia pe care o atribuie persoana în cazul
consecinţelor eşecului, de locul ocupat de ea în cadrul acţiunii, de posibilităţile de a răspunde eficient
la solicitări.
Cercetările au demonstrat că stări tensionale pot precede acţiunile cu un grad ridicat de
complexitate, cu un grad mai mare sau mai mic de risc. Dacă are intensitate moderată, emoţia are un
efect energizant, mobilizator, iar comportamentul este unul adaptiv, normal. Este cazul luptătorului
antrenat, stăpân pe sine, autocontrolat. Din contră, emoţiile intense pot conduce la dezorganizarea
conduitei, la derută sau la paralizarea disponibilităţilor acţionale.
Tensiunea psihică moderat-crescută, în limitele activităţii fiziologice normale, se traduce
printr-o vigilenţă eficientă, printr-o mobilizare a instrumentelor de lucru disponibile, printr-o susţinere
motivaţional-emoţională optimă. O astfel de alăturare de condiţii psiho-funcţionale poate fi asimilată
stării de “revărsare “ – expresie a unui nivel de inteligenţă emoţională excepţional.
Aşadar, înzestrarea cu o inteligenţă emoţională crescută îi asigură individului obţinerea facilă,
fără efort susţinut a unor rezultate superioare în acţiunile întreprinse, în special o dată cu instalarea
aşa-numitei “stări de revărsare”- stare de detensionare a activităţii psiho-fiziologice în ciuda păstrării
parametrilor energo-dinamici eficienţi. Afirmaţia rămâne valabilă atât în cazul sarcinilor individuale,
cât şi al celor de grup sau care vizează interacţiunea individ-colectivitate.
Pornind de la cele prezentate, putem spune că o persoană conştientă de trăirile sale, care este
capabilă să-şi dirijeze emoţiile astfel încât reacţiile sale emoţionale la diferite situaţii să constituie un
suport stenic, pozitiv, va putea să înţeleagă reacţiile celorlalţi şi să intre în relaţii cu aceştia, sa-i ajute
să-şi stăpânească, să-şi reprime la rândul lor, manifestările dezadaptative.
Este de aşteptat ca astfel de persoane să reprezinte liderii grupurilor din care fac parte, chiar
dacă nu au fost investite cu această autoritate, ascendentul şi puterea lor de influenţare asupra
celorlalţi decurgând din claritatea cu care îşi expun punctul de vedere şi aşteptările faţă de acţiunile
grupului şi de aportul fiecărui membru, din fermitatea poziţiei adoptate. În dobândirea autorităţii, un
rol deosebit joacă empatia şi abilităţile interpersonale, dar şi participarea la schimburi de mesaje
emoţionale, de multe ori la niveluri imperceptibile (subliminale) – cu o putere de contagiune şi
influenţare sporită, până la “sincronicitatea sentimentelor”. Această contagiune afectivă permite
organizarea grupurilor, negocierea soluţiilor, stabilirea de conexiuni personale multiple, determinarea
cauzelor sentimentelor negative şi a grijilor personale, motivarea proprie şi a celorlalţi etc.
Persoanele “abile emoţional” au capacitatea de a imita inconştient emoţiile văzute la alţii
(adoptă aceeaşi mimica, gesturile, tonul vocii şi alte aspecte nonverbale), chiar de a-şi reconstrui la
nivelul lor dispoziţiile celeilalte persoane, lucru care îi oferă posibilitatea să intre “pe aceeaşi lungime
de undă ” cu interlocutorul, să-l abordeze într-o manieră empatică. În plus, când două persoane
interacţionează, dispoziţia afectivă se transferă de la persoana mai puternică în exprimarea
sentimentelor la cea care e mai pasivă.
Pentru a spera ca influenţa personală să fie una stenică, benefică şi constructivă, individul
trebuie să fie el însuşi stăpân pe sine, cu autocontrol puternic. Persoanele cu EQ crescut ştiu să
detecteze semnalele de anxietate, să determine stimulii care declanşează neliniştea (până la senzaţii
somatice) şi să-i direcţioneze pe ceilalţi spre dobândirea unei dispoziţii optimiste şi entuziaste, care să
faciliteze rezolvarea cu maxim de energie a diferitelor probleme dificile. În ceea ce priveşte furia – ca
emoţie care dezorganizează conduita – ea trebuie acceptată la fel ca şi liniştea; sublimarea sau
catharsis-ul furiei nu duce la înlăturarea acesteia, ci la prelungirea sa. Benefică este conştientizarea
furiei, acceptarea ei, pentru că nimic nu se poate depăşi prin negare sau refulare, dar găsirea unor
modalităţi de contracarare a ei, de stăpânire a răbufnirilor impulsive sau canalizarea energiei într-o
direcţie constructivă. EQ furnizează capacitatea de autoliniştire, de scădere şi înlăturare treptată a
anxietăţii şi îngrijorării.
Comentariile pe marginea conceptului de “inteligenţă emoţională” şi definirea situaţiilor
tensionale sau cu risc crescut sugerează modalităţi comportamentale eficiente asemănătoare celor de
care depinde reuşita acţiunilor întreprinse în aplicarea măsurilor pentru restabilirea ordinii şi liniştii
publice ; iată cum se poate realiza o corespondenţă între elemente ale inteligenţei emoţionale şi aceste
condiţii de conduită:
- păstrarea stăpânirii de sine pentru a nu se lăsa dominat sau acaparat da emoţii
(autocontrol);
- manifestarea consecvenţei în aplicarea şi susţinerea măsurilor specifice (fermitate,
autoritate);
- solicitudine, ascultarea cu răbdare şi atenţie a tuturor persoanelor implicate (abilităţi psiho-
sociale);
- respectarea fără discriminare a demnităţii tuturor persoanelor, inclusiv a celor turbulente
(autoritate);
- evitarea afirmaţiilor bazate pe incertitudini sau lipsite de temei legal (autoritate);
- păstrarea permanentă a controlului şi autocontrolului asupra ţinutei, gesticii şi mimicii
(autocontrol);
- tratarea cu tact a persoanelor bolnave psihic, a minorilor, a tinerilor, a femeilor, a
persoanelor în stare de ebrietate (abilităţi psiho-sociale);
- ignorarea intenţionată a observaţiilor ironice, dacă acestea nu afectează buna-cuviinţă, nu
ajung la ultraj sau calomnii grave, sau nu tulbură ordinea sau liniştea publică ( abilităţi
psiho-sociale ).
Considerăm în final că în procesul de pregătire pentru misiuni care comportă risc şi acţiune în
situaţii tensionale este necesar să se realizeze antrenamente ideomotorii şi emoţionale, în care
anticiparea şi executarea pe plan mental a mişcărilor şi acţiunilor trebuie să fie însoţită de proiectarea
trăirilor afective declanşate de diferiţi stimuli.
Anticiparea acestor stări, emoţii, sentimente, reacţii afective nu se poate realiza fără
parcurgerea anterioară a etapelor de conştientizare a senzaţiilor şi trăirilor şi de acceptare a acestora.
Proiectarea în diferite situaţii presupune şi estimarea comportamentului celorlalte persoane implicate,
lucru dificil în absenţa sensibilităţii faţă de trăirile altei persoane, a atenţiei pentru aceasta şi
înţelegerii poziţiei sale, aspecte care aduc în prim plan empatia. Desigur că o atitudine empatică
garantează adoptarea unei modalităţi corespunzătoare de interacţiune psiho-socială, stabilirea unor
relaţii eficiente şi productive, cu alte cuvinte, a unui comportament bazat pe aptitudini sau abilităţi
interpersonale. Motivaţia ocupă în toate aceste aspecte un loc deosebit de important, dat fiind faptul
ca lipsa sa îngreunează, dacă nu face chiar imposibilă orice acţiune umană.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE: