Obiceiuri de Sfintele Pasti

Mareste imaginea.

Obiceiuri de Sfintele Pasti

Ciclul pascal

Cea mai mare sarbatoare a crestinilor, Invierea Domnului, este prilejul, pentru romani, de a trai clipe de bucurie sfanta, dar si de a sarbatori in cadrul comunitatii. Pastele, cum denumesc romanii sarbatoarea Invierii, isi are etimologia in cuvantulebraic pesah, trecere. Pastele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Rosie, din robia Egiptului, in pamantul fagaduintei, Canaan. Pastele crestinilor este, in primul rand, sarbatoarea Invierii Domnului, dupa al carui model vor invia toti crestinii. Dar inainte de a face o discutie aprofundata asupra sarbatorii Pastelui, trebuie sa spunem ca ea nu este una izolata. Antreneaza un intreg ciclu de sarbatori si evenimente, care fac sa se individualizeze, clar, in calendarul romanilor, momentul pascal. Acesta cuprinde mai multe sarbatori, de la intrarea in Postul Mare pana laPogorarea Duhului Sfant (Rusaliile), adica perioadele numite, in termeni bisericesti, a Triodului si a Penticostarului. Pe planul culturii populare, inceperea Postului Mare este marcata prin distractia care se face inainte de post. In Vestul tarii, dar si in zonele cu populatie catolica, aceasta poarta numele de farsang, fasanc sau fashing. Este, de fapt, un carnaval al intregului sat, la care tinerii se mascheaza, iar cei mai in varsta asista. Mastile sunt fie confectionate ad-hoc, din materiale existente prin gospodarie - haine vechi, perdele, obiecte vechi, etc. - fie sunt consacrate prin traditie, cum e cazul "berbecilor" de la Slatina - Timis, din judetul Caras - Severin. Cele mai des intalnite scenarii la farsang, nelipsite din cele mai multe locuri, sunt "nunta", "medicul" si, obligatoriu, "inmormantarea". Aceasta din urma mimeaza ceremonialul unei inmormantari traditionale, numai ca mortul este ... farsangul - o papusa din paie, imbracata in straie vechi. Ea este arsa, la sfarsitul carnavalului, ca semn al mortii iernii si al venirii primaverii. Momentul marcheaza si sfarsitul carnavalului, care se desfasoara in ultima zi a saptamanii branzei. Mascatii umbla pe strada, sau joaca, sau colinda pe la casele oamenilor, jucand mici scenete improvizate, sau doar urand ceva gazdei. Deoarece multi dintre ei sunt

feciori de insurat, "spargerea carnavalului" se soldeaza, de regula, cu o petrecere, la care sunt invitate si fetele din sat.

Intre datinile de Lasata Secului, se individualizeaza obiceiul "Cucii", specific Dobrogei (mai demult) si satelor din sesul Dunarii. Astazi obiceiul este sporadic intalnit, cel mai spectaculos carnaval fiind in comuna Branesti, langa Bucuresti. Acum obiceiul este o parada a mastilor de cuci si cucoaice, urmat de o bataie si de hora. In vechime este atestat un obicei mai amplu, in trei parti. Prima se desfasura in dimineata zilei de Lasata Secului, cand cucoaicele (flacai travestiti in femei), cutreierau satele simuland bataia cu chiuliciul (un bici in varful caruia atarna o opinca rupta). A doua parte a obiceiului o constituia o piesa care o avea in centru pe "bunica cucilor", in jurul careia se adunau, in mijlocul satului, miri si mirese, ciobani si ciobanite, vanatori si vraci, constituind o parada zgomotoasa. Dupa ce trageau trei brazde simbolice, in forma de cerc, unul dintre ei (de obicei mirele) era udat cu vin.

Seara se desfasura ultima parte a carnavalului, cand mastile erau rupte de pe cap, se tranteau la pamant, se calcau in picioare si se striga:

"Sa piara cu tine Tot ce-i rau in mine Si sa fie luminat Cum am fost inturnat" [1] Sfarsitul era, fireste, hora.

Dar acestea nu sunt singurele manifestari consemnate in cultura populara romaneasca. Pe langa ele, au existat si alte obiceiuri la prinderea postului, numite "Refenele" [2] sau "Vergel", Alimori, Hodaite (in Hunedoara) sau Priveghi (in Banat), strigarea peste sat sau alte obiceiuri. "Refenelele" sunt petreceri ale tinerilor din duminica dinaintea Lasatului de Sec. Ei se adunau pe la unele case, unde petreceau (dansau) aceleasi jocuri ca la hore, dar insotite de chiuituri (strigaturi). Dupa ce se infierbantau putin feciorii, se luau de fetele suparate ca au trecut caslegile prea repede si le ironizau: "Lucra, mama, ce-i lucra Si-mi porneste ursita Doara ma pot marita, Ca-s batrana ca si tine Si rad oamenii de mine.

Vinde, mama, gastele, Risipeste-mi gatele, Ca sa trec Caslegile! Dup ce-oi trece pe prag,

Mi-o iesi grija din cap, Oi pune furca-n carare, Mai mult nu te-oi supara." [3]

Feciorii necasatoriti, luati in batjocura, se dezvinovateau astfel:

"Socotit-am sa ma-nsor, S-aduc maicii ajutor; Socotit-am sa ma las, Sa nu-i fac maicii necaz".

La Lasatul Secului de branza, pe inserate, tinerii aprindeau focuri pe dealul din jurul satului. Dansau in jurul lor, sau sareau peste foc, iar baietii cu un taciune sau cu un bat aprins la un capat, faceau cercuri in aer, strigand: "Alimori! Alimori!". In alte zone, in prima duminica a Postului Mare, feciorii satului strangeau doua carute cu paie, de la fiecare gospodarie cate o furca. Afara din sat puneau deasupra paielor o figura de barbat si una de femeie, facute din lemn, ca doi indragostiti. Apoi aprindeau niste roti de lemn puse in varful unor bete si le roteau. Alti tineri faceau un fel de pod, de care se loveau rotile aprinse si sareau in sus, strigand: "Asta am aruncat-o in norocul Mariei!". Iar cu cat roata sarea mai sus, cu atat se spunea ca va fi norocul mai mare. In muntii Apuseni se practica o sarbatoare a focului viu, numita Hodaite, varianta locala a Alimorilor. Ea avea loc intr-o zi din saptamana alba (a branzei) sau in prima zi a Postului Mare. Pe dealurile sau pe muntii dimprejurul satelor, copiii mai maricei (peste 12 ani) dadeau drumul unor manunchiuri de nuiele impletite cu foi de porumb si paie, strigau:

"Pazea, ca vine roata de foc, Cu belsug, cu noroc; Pazea, ca vine soarele Si va arde picioarele, Pazea, pazea!" [4]

[1] R. Vulcanescu, Mitologie romana, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1987, p. 434

[2] M. Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Buc., 1976, p. 85 [3] S. Fl. Marian, Sarbatorile la romani, vol. 1, Ed. Grai si suflet - Cult. nat., Buc., 2001, p. 205

[4] R. Vulcanescu, Mitologie romana, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1987, p. 382

Tot la Lasata Secului se facea strigarea peste sat. Flacaii se urcau pe un deal sau intr-un copac, vestind in tot satul numele fetelor care nu s-au maritat si pricina. Sau se imparteau in doua cete, ce urcau pe dealuri opuse si se faceau ca intreaba si raspund despre fetele care nu s-au maritat si pricina acestui fapt. Prin Maramures, la poarta fetelor batrane se puneau matahai, papusi de lemn sau de paie cu organele genitale supradimensionate, care purtau bilete satirice la adresa defectelor fetei sau a pricinii pentru care nu s-a maritat.

In sud, la Calarasi si acum se merge cu prajituri, tort si alte bunatati la nasi sau la parinti, srigandu-se: "Urlaria! Urlaria! Urlaria, c-a murit baba Maria!" pentru alungarea spiritelor rele dar si pentru ca se lasa sec de oua si branza si incepe Postul Mare.

Prima zi dupa Lasata Secului se numea Lunea curata, cand batranele incepeau a tese panza din care se faceau camasile de Paste. Tot in aceasta zi, oamenii obisnuiesc sa purifice spatiul in care traiesc, prin diferite ritualuri.

In Banat, ziua aceasta se numeste Spolocanie, iar oamenii se spala cu bautura, la carciuma satului, de mancarea de dulce. In alte parti ale tarii, de Spolocanie, vasele din care s-a mancat de dulce se spalau cu lesie si se urcau in pod, unde se pastrau pana la Paste.

Jumatatea Postului Mare (miercurea din saptamana a patra) era numita Miezul sau Miaza Paresii (de la cuvantul Paresimi, care insemna Postul de 40 de zile) sau Paretii (aceasta sarbatoare era socotita ca un perete care desparte Postul Mare in doua). Ziua era tinuta cu sfintenie de femei, care nu munceau si mai ales, nu ungeau peretii ca sa nu se imbolnaveasca de "dansele", ori sa nu innebuneasca ele sau familia. Era credinta ca tot ce se lucra in aceasta zi se strica, nici un lucru neputand fi dus la bun sfarsit.

Un singur lucru se putea face in acesta zi: numaratul oualor si al calupelor de in, cinepa si lana. Pe vremuri, nu se luau oua din cuibar, de la Lasata Secului pana in acesta zi. Atunci se strangeau si se numarau, ca sa nu se strice pana la Paste si ca gainile sa faca mai multe oua. In Oltenia, copiii isi ajutau mamele la alesul celor mai bune oua, care urmau a fi inrosite sau inchistrite. Se spune ca ouale de gaini negre, numite "harapesti", avand coaja galbuie, sunt mult mai tari. Ceea ce ii ajuta pe posesorii lor sa castige mai multe oua de Pasti.

Ziua Sfantului Toader (prima sambata din Postul Mare) este momentul in care se aduc prescuri si coliva la biserica. Dupa sfintirea de catre preot, ele se dau de pomana pentru morti. De atunci, in fiecare sambata a postului trebuie duse prescuri, pana in Joia Mare.

In sudul tarii obiceiul se cheama "sarindar" si consta in ducerea la biserica a gaului (arpacas, in zilele noastre). In fiecare sambata, pana in sambata lui Lazar, se pomenesc mortii. La "spartul sarindarului" se face coliva din acest grau si cate o masa pentru intreaga comunitate, ca pomana pentru morti. Exista chiar si obiceiul necanonic de a-si "purta sarindarele" de viu; pana la parastasul de sapte ani, care se face dupa ce moare un om. Acesta, fiind inca in viata, si le face singur, cu pomenile necesare. Obiceiul este practicat mai ales in Sudul tarii, in Oltenia. Dar sa revenim la ziua lui San Toader, in care etnologii vad o ramasita a cultului hipic sau a curselor de cai care anuntau venirea primaverii. Tot in aceasta zi se tundeau vitele. Fetele culegeau buruieni (radacina de urzica, frunze de nuc) cu care isi spalau parul, zicand: "Toadere, San-Toadere, Da cosita fetelor Cat codita iepelor" [5]

Baietii isi taiau parul si-l ingropau la o salcie, zicand: "San-Toadere, na-ti parul meu si da-mi coama calului tau". [6]

Tot in acesta zi, baietii se infrateau, iar fetele se prindeau surate, pe paine si sare, rostind:

"Eu ti-oi fi frate Pana la moarte, M-oi lasa de paine Si de sare mai bine, Decat sa ma las de tine". [7]

In ziua de Mucenici (Macinici; sarbatoare cunoscuta sub denumirea bisericeasca deSfintii 40 de mucenici din Sevastia Armeniei si sarbatorita la 9 martie) gospodarii dadeau foc la gunoaie. Femeile afumau casa si pomii din gradina cu petice aprinse, ca sa le fereasca de ganganiile si jivinele care le pericliteaza. In zilele noastre este obiceiul sa se faca "macinici". In Moldova se fac copti, din aluat insiropat, uns cu miere si presarat cu nuca. In Sudul tarii se fac fierti in apa si arome (rom, scortisoara, coaja de portocale). Asa e obiceiul, in amintirea celor 40 de sfinti mucenici inghetati in iezerul Sevastiei. Mucenicii, in forma cifrei 8, se dau de pomana pentru morti si se consuma si de cei ai casei. Obiceiul de a da martisoare si de a le purta in piept este de data mai recenta. In mod traditional, martisorul era o ata de culoare rosie, sau realizata prin impletirea unui fir rosu cu unul alb, care se purta la mana ca semn al venirii primaverii. Tot de data recenta este sarbatorirea femeilor, la 8 martie. Am amintit si aceste sarbatori deoarece ele fac parte din calendarul acestei perioade, fiind serbate de romani prin schimburi de daruri. Sunt insa sarbatori laice, care nu au de-a face cu ciclul pascal.

Buna - Vestire (Blagovestenia) simbolizeaza inceputul mantuirii neamului omenesc. In aceasta zi, Arhanghelul Gavriil i-a binevestit Sfintei Fecioare Maria zamislirea lui Mesia, cel de veacuri asteptat. In calendarul ortodox este zi de dezlegare la peste. La romani exista credinta ca pana si cel mai sarac om trebuie sa manance peste, ca sa fie sanatos si iute ca pestele tot anul. Dar exista si credinta de a lua intai anafura de la biserica si a merge apoi la pescuit, unde se zice ca pescarul va prinde mult peste. Se mai spune ca, asa cum e vremea de Bunavestire, va fi si la Pasti.

In trecut, in aceasta zi, inainte de rasaritul soarelui, se afumau pomii cu tamaie si pleava de canepa, pentru a fi feriti de insecte. Dupa momentul zilei in care se arata soarele, se spune ca vor fi frumosi papusoii semanati devreme, la mijloc sau tarziu. [8]

[5] S. Vrabie, De civitate Rustica. Studii si cercetari de etnologie si literatura populara romana, Ed. Grai si suflet-Cult. Nat.,Buc., 1999, p. 194

[6] Idem

[7] S. Fl. Marian, Op. cit. , Vol. II, p.84

[8] S. Fl. Marian, Op. cit. , p.1

Se crede ca de Blagovestenie pamantul este binecuvantat, caci inviaza toata musca si incepe a creste iarba. Iar cine doarme in aceasta zi va fi somnoros tot anul. [9] Tot acum se spune ca se dezleaga limba pasarilor cantatoare si cucul, care a fost uliu toata iarna, redevine cuc, [10] pana la Sanziene sau la Sfantul Petru. Cei ce il aud cantand pentru prima data il intreaba cat mai au pana la moarte sau pana la casatorie. [11] Iar raspunsul cucului este interpretat ca de cate ori canta, atatia ani mai sunt pana la evenimentul respectiv. Sfantul Gheorghe este, pentru crestini, sarbatoarea Sfantului Mare Mucenic militar, care a fost chinuit si omorat pentru Hristos, pe vremea imparatului Diocletian. Este considerat sfant purtator de biruinta si reprezentat in iconografia ortodoxa calare pe un cal alb si omorand un balaur, simbol al raului. In calendarul popular, sarbatoarea se regaseste cu numele de Sangeorz. Ea coincide cu triumful primaverii, dar si cu perioada delicata din viata culturilor, cand acestea sunt amenintate de "strigoii de bucate", sau loajnice, cum li se spune prin Muntii Apuseni. De aceea, se fac felurite ritualuri de aparare impotriva strigoilor, de care se spune ca pot fi afectati si oamenii, dar si vitele, carora li s-ar putea lua mana in aceasta perioada.

Femeile si fetele seamana busuioc, ca sa miroase frumos; busuioc bun de dragoste, credeau taranii. Fetele sunt udate de flacai. Unii privegheau noaptea, uitandu-se in varful dealurilor, sa vada jucand comorile. In comunitatile pastoresti acum se angajau ciobanii, paznicii si slugile la stani. Era ziua sambrei oilor, a alcatuirii tarlei, insotita de o petrecere colectiva, avand un farmec aparte. Sambata dinaintea Floriilor poarta numele de sambata lui Lazar, in amintirea lui Lazar cel inviat de Mantuitorul din morti. Acum este ziua de dezlegare a sarindarelor, cand se pomenesc mortii.

Femeile faceau, mai demult, placinte, ca sa nu moara de dorul lor, asa cum a patit mama lui Lazarel (Lazarica). In sesul Munteniei si, mai rar, in Dobrogea, fetele umbla cu Lazarita (Lazarelul). Colinda din casa in casa, in timp ce mireasa (Lazarita) merge inainte si inapoi in cercul lor, cantand cantecul lui Lazar. Se spune ca Lazar i-a cerut mamei sa-i faca azima, dar ea a refuzat. Apoi el a plecat cu oile, s-a suit in copac sa le scuture frunze si, cazand, a murit. Surorile lui l-au scaldat in lapte dulce, apoi l-au inmormantat. Colindul se sfarseste cu bocirea lui Lazar de catre surori si de mireasa. Obiceiul este intalnit si astazi, mai rar, in Sudul tarii.

Duminica Floriilor (numita si a Stalparilor) marcheaza momentul primirii triumfale pe care i-a facut-o multimea Mantuitorului, la intrarea in Ierusalim. In aceasta zi e obiceiul de a se sfinti, la biserica, ramuri de salcie, care simbolizeaza stalparile de finic cu care multimea l-a intampinat pe Hristos. O legenda, pe care am intalnit-o atat in Bucovina, cat si in Maramures, spune ca salcia a fost aleasa si binecuvantata, pentru ca si-a plecat crengile, oferindu-i o ramura Maicii Domnului, care mergea spre Golgota si voia sa-i duca Fiului Ei rastignit o cununa fara de spini. Mai demult, era obiceiul ca aceste ramuri sfintite sa fie puse langa tetrapod, pentru a putea fi luate de credinciosii care se inchinau la icoana praznicului. Restul erau pastrate si impartite celor ce nu au putut fi prezenti. Tot mai demult ele se tineau in mana, cu evlavie, pana dupa Liturghie. Apoi erau duse acasa si se atingeau cu ele vitele, ca sa creasca si sa infloreasca precum "matisoarele". [12] In cursul anului, salcia se pastra la icoane, facuta cerc. Se spune ca era buna de leac pentru galci, friguri, dureri de gat. Cand fulgera si trasnea, se aprindea pentru izbavirea de frica. [13] Astazi se pastreaza o vreme la porti si usi, apoi fiind arsa. [9] E. Niculita Veronca, Datinile si credintele populare romanesti adevarate si asez. in ordine mitologica, Ed. Polirom, Iasi, 1998, p. 277 [10] D A. Vasiliu, Obiceiuri, credinte si datini de Pasti, Buc., 1940

[11] S. Fl. Marian, Op. cit. , Vol. I, p.229

[12] S. Fl. Marian, Op. cit. , Vol. II, p. 250

[13] A. Gorovei, Credinte si superstitii ale poporului roman, Ed. Grai si suflet - Cultura Nationala, Buc., 2003, p. 211 Dupa cum mentionam si mai sus, putine dintre aceste obiceiuri se mai pastreazaastazi. Cele mai prezente sunt pomenirea mortilor, care se face in fiecare sambata a Postului Mare, frecventarea sfintei biserici mai des, spovedania. Obiceiurile popularese tin mai putin si mai sporadic. Nu se poate vorbi despre o generalizare a acestora nici in ce priveste sarbatorirea, nici in privinta teritoriului romanesc. Pentru romani, Postul Mare este cel mai important si mai sfant post de peste an. Fiecare incearca sa posteasca dupa putere, mai ales prima saptamana si Saptamana Mare, sa faca milostenie si fapte bune, sa se impace cu cei cu care s-a certat. Datinile populare, ele se mai pastreaza doar in unele localitati. Cu trecerea anilor, parca timpul e tot mai putin ingaduitor cu oamenii, grijile vietii lipsindu-i tot mai mult de bucuria sarbatorii. Sau, poate ca se vede tot

mai mult influenta crestinismului, care considera Postul Mare drept o perioada de adanca pocainta si tanguire, pentru ca acum a fost chinuit si omorat Creatorul lumii. Iar la rastignirea Lui, ne facem cu totii partasi, prin pacatele noastre. De aceea, din punct de vedere crestin, sunt interzise petrecerile si serbarile de orice fel. Postul Mare dureaza 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mantuitorului. Ultima saptamana (Saptamana Mare) este dedicata insa, in afara Postului, patimilor, rastignirii si punerii in mormant a Domnului. Este cea mai aspra saptamana de post. In toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar dimineata slujbe speciale, care predispun la meditatie asupra vietii crestine si a patimilor Domnului. Deniile (slav. denii = zilnic) sunt slujbe specifice Postului Mare; Utrenii ale zilei urmatoare. Ele se desfasoara in prima, a cincea si ultima saptamana a Postului, fiind cele mai frecventate de romanii de astazi. Randuiala este de a se imbraca in haine cernite sau, macar, femeile sa-si acopere capul cu o naframa neagra. E regula ca pana la deniile din saptamana a cincea sa fie gata curatenia prin case si ograzi. Batranii obisnuiau sa manance putin in seara de Florii, apoi nu mai mancau pana in Joia Mare, cand se spovedeau si se impartaseau. Tinerii mancau in aceasta saptamana paine si poame uscate, band doar apa de izvor. In sat se pastra o liniste si o atmosfera de reculegere, de tristete evlavioasa. Se faceau focuri rituale, se ingrijeau si curatau gospodariile, se intrerupea munca la camp si lucrarile mai importante. Se confectionau haine noi pentru sarbatoare. Se taiau vite si pasari pentru Paste. Se tocmeau lautari pentru hora satului. Oamenii se spovedeau si se iertau reciproc. Chiar daca azi nu se mai practica vechile obiceiuri, romanii cinstesc in mod deosebit sfintele slujbe din Saptamana Patimilor. Fiecare zi din Saptamana Mare are semnificatia sa. Luni se pomeneste Iosif cel cu bun chip, care a fost vandut de fratii sai pe 30 de arginti, ca si Mantuitorul. E pomenit si smochinul neroditor pe care Hristos l-a blestemat si s-a uscat. Marti se pomenesc cele zece fecioare-cinci intelepte si cinci nebune pentru ca nu facusera fapte de credinta si milostenie. Miercuri se pomeneste femeia pacatoasa, care a spalat cu mir picioareleMantuitorului, spre ingroparea Sa. In Joia Mare se praznuieste spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, Cina cea de Taina, rugaciunea din gradina Ghetsimani si vinderea Domnului de catre Iuda. In seara acestei zile crestinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul tarii, fetele fac cate 12 noduri unei ate, punandu-si la fiecare cate o dorinta si dezlegandu-le cand dorinta s-a implinit. Acesta ata si-o pun sub perna seara, crezand ca-si vor visa ursitul. Tot aici se pastreaza obiceiul de a spala picioarele celor din casa (copii) de catre femeile mai in varsta.

In Vestul tarii, o familie care prepara painea pentru Paste, pentru biserica, o aduce acum cu vase noi, cu lumanari si vin, pentru a ramane pana la Pasti. Din Joia Mare pana in ziua de Pasti se zice ca nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toaca.

In traditiile romanilor, Joia Mare se mai numeste Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagra, Joimarita. Ea este termenul pana la care femeile trebuiau sa termine de tors canepa. La cele lenese se spunea ca vine Joimarita sa vada ce-au lucrat. Iar daca le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie batrana mergea pe la casele cu fete mari si dadea foc canepii netoarse. Sau copiii, unsi pe fata cu negreala, mergeau sa le indemne la lucru pe fetele de maritat si sa primeasca oua pentru incondeiat de Paste, zicand: "Catii / Matii / Toarse caltii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul sa ti-l vaz! / Si de-l ai, / Sa te - nduri si sa ne dai / Cele oua - ncondeiate / De acolo din covate". [14] Joia Mare este considerata binefacatoare pentru morti. Acum se face ultima pomenire a mortilor din Postul Mare. In Oltenia si acum se fac in zori, in curti si / sau la morminte focuri pentru morti din boz sau nuiele [15]; se spune ca ele inchipuiesc focul pe care l-au facut slujitorii lui Caiafa in curtea arhiereasca, sa se incalzeasca la el, cand Iuda l-a vandut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfantul Petru, cand s-a lepadat de Hristos [16] . In unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se striga peste sat. Dar strigarea o facea Voevoda Tiganilor - un flacau caruia i se comunicau abaterile fetelor si feciorilor din Postul Mare. [17]

Joia Mare este cunoscuta mai ales, in cultura populara actuala, ca ziua in care se inrosesc ouale; pentru ca se spune ca ouale inrosite sau impistrite in aceasta zi nu se strica tot anul. De asemenea, oamenii cred ca aceste oua sfintite si ingropate la mosie o feresc de piatra [18]. Ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale si in galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa "cu model".

Mai demult, ouale se vopseau cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se dadea stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.

Spiritualitatea romaneasca pastreaza si cateva legende referitoare la inrosirea oualor. Cea mai cunoscuta spune ca, intalnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus ca Hristos a inviat. Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, jidanii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena. Iar pietrele se prefaceau in oua rosii. Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a

fost rastignit Hristos, Maria Magdalena a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului. Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi. [19] [14] Tudor Pamfile, Mitologie romaneasca, Editura Alfa, Bucuresti, 1977, pag.100

[15] I. Muslea, Cercetari etn... si de folclor, Vol. II, Ed. Minerva, Buc., 1972, p. 224

[16] I. Nicolau, Credinte si superstitii romanesti, Ed. Humanitas, Buc., 2000, p. 107

[17] I. Ghinoiu, Sarbatori si obiceiuri romanesti, Ed. Elion, Buc., 2003, p. 195 [18] G. Poboran, Sarbatorile romane si romane, Slatina, 1914, p. 116

[19]

Dar oul, simbol al fecunditatii si al formei aproape desavarsite, era folosit si de alte popoare, in ritualurile lor de sarbatori. Popoarele Asiei si Europei, care serbau Anul Nou la echinoctiul de primavara, ofereau in dar, prietenilor si vecinilor, oua rosii. Acest obicei, mult practicat in Italia, Spania, Franta, Rusia si chiar in Persia, s-a transmis crestinilor de la pagani. Si romanii se zice ca foloseau ouale rosii la sarbatoarea lui Janus. La persi, egipteni, greci si gali oul era emblema universului, opera divinitatii supreme. La crestini se credea ca el il reprezinta pe Creator, care creeaza tot si contine in sine totul. La romani este nelipsit in ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paste, dupa ce este sfintit si toata familia ciocneste oua. In dimineata primei zile de Paste, e obiceiul, in Bucovina, de a te spala cu ou rosu si cu bani, ca sa ai fata rosie ca oul si sa fii bogat tot anul. Ouale colorate in alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primaverii. Cele colorate in negru simbolizeaza chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, daca vrem sa vorbim despre arta populara in privinta ornarii oualor de Paste, trebuie sa ne referim la incondeiatul oualor. Ouale inchistrite sunt simbolul Mantuitorului, care a iesit din mormant si a inviat, precum puiul din gaoace. InBucovina (si nu numai) ele se numesc si "oua muncite", dedicand stradania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume. Tehnica difera in functie de zona, timp, creatorul popular. Cea mai raspandita si mai renumita traditie a incondeiatului oualor este in Bucovina. Mai intai, aici se incondeiau oua crude, apoi

fierte, iar azi se inchistresc oua golite de continut. Instrumentul cu care se "scriu" ouale se numeste chisita (un varf ascutit de tabla de arama, fixat intr-o maciulie a unui bat plat). Tehnica traditionala spune ca la incondeiat se misca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai foloseste si penita, in cazul incodeierii oualor cu tus.

Tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiata de traditie este incondeierea prin acoperirea succesiva cu ceara, apoi scufundarea oului in diferite bai de vopsea: intai galben, apoi rosu, verde, albastru, negru.

In ornarea oualor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de maces, graul, coarnele berbecului, pestele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cararea (calea) ratacita, carligul ciobanului, crucea Pastelui, etc. Mai nou se intalnesc icoane pictate pe oua sau in interiorul oului. Tot un motiv traditional il constituie incondeierea cu increteli (motive ornamentale) de pe camasile populare.

Se mai intalnesc si alte motive: sarpele, grebla, furca, cibotica cucului, hora, closca cu pui, coada randunicii, laba gastei, coltul porcului, strugurele, ciresica, floarea pastii, fierul plugului, cheptenul, fraul, ferestruica, etc., prezente, mai nou, in zona Branului. Dar se mai incondeiaza oua si in Vrancea, in Oltenia, etc.

In ziua de azi se intalnesc si alte tehnici: incondeierea cu ceara colorata, cu ceara arsa, cu tusuri, etc. La urma, oualor li se da luciu cu lac.

In cultura populara actuala, ouale impistrite sunt, mai mult, obiecte de arta. Este o adevarata industrie a incondeierii oualor, care constituie mandria Pastelui bucovinean. Ele sunt vandute si peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate si de straini. Insa traditia general tinuta de romani este inrosirea oualor, care este o adevarata marca identitara si o indeletnicire speciala a fiecarei gospodine pentru Joia Mare.

Vinerea Mare (Vinerea Pastilor, Vinerea Seaca, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a intregii crestinatati pentru ca in aceasta zi a fost rastignit si a murit Mantuitorul lumii. Zi aliturgica, pentru ca Liturghia reprezinta jertfa nesangeroasa a lui Hristos, in chipul painii si al vinului, iar cele doua jertfe nu se pot aduce in aceeasi zi. In seara acestei zile se oficiaza denia Prohodului Domnului.

In mijlocul bisericii se scoate Sfantul Epitaf (care-l inchipuie mort pe Mantuitorul, inconjurat de Apostoli si Maica Domnului) pe sub care toata lumea trece, pana in dupa-amiaza zilei de sambata. In zorii zilei de Inviere este dus din nou in Sfantul altar si este asezat pe sfanta masa, unde ramane pana in miercurea dinaintea Inaltarii Domnului. Se spune ca pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfantul Aer nu-i doare capul, mijlocul si salele in cursul anului, iar daca isi sterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi [20]. Acestei zile i se spune si Vinerea Seaca, pentru ca batranele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafura de la biserica. Dupa cantarea Prohodului Domnului se inconjoara de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfantul Epitaf, care apoi este asezat pe masa din mijlocul bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumanari si-si jelesc mortii. La sfarsitul slujbei, era obiceiul ca preotul sa imparta florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, in trecut, pleca acasa cu lumanarile aprinse pe drum, ca sa afle si mortii de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori si intrand, se inchinau, faceau cate o cruce cu lumanarea aprinsa in cei patru pereti sau doar la grinda de la intrare si pastrau lumanarea pentru vremuri de primejdie.

In popor se crede ca daca ploua in Vinerea Mare anul va fi manos, iar daca nu, nu va fi roditor. Unii cred ca, daca se scufunda in apa rece de trei ori in acesta zi vor fi sanatosi tot anul. Femeile nu umplu bors in acesta zi, sa nu se scalde Necuratul in el; nu coc paine sau altceva, sa nu arda mainile Maicii Domnului; nu cos, ca sa nu orbeasca; nu tes, nu torc, nu spala, pentru a nu o supara pe Sfanta Vineri; afuma casa cu tamaie, inconjurand-o de trei ori, in zorii acestei zile, pentru ca ganganiile si dihaniile sa nu se apropie de casa si de pomi. Copiii aduna flori de pe camp si le duc la biserica. Inaltatoare zi de doliu, tacere si meditatie, Vinerea Mare este cinstita mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Asa ramane ea in constiinta romanilor contemporani. Sambata Mare este ziua ingroparii Domnului cu trupul si a pogorarii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua in care se definitiveaza pregatirile pentru marea sarbatoare a Invierii; spre seara, crestinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul noptii. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca batranii si copiii sa se impartaseasca. Ziua Invierii Domnului, cunoscuta si sub numele de Pasti incepe, din punct de vedere liturgic, in noaptea dinainte; la miezul noptii, cand se spune ca mormantul s-a deschis si a inviat Hristos. Chiar daca romanii participa in numar destul de mic laSfanta Liturghie din aceasta noapte sfanta, ei vin la Slujba Invierii, pentru a lua lumina. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineata, la biserica, in locurile unde se sfinteste pasca si prinoasele.

In biserica este obiceiul ca, in aceasta noapte, sa se sfinteasca painea numita pasti, fie sub forma de anafura sau anafura amestecata cu vin (in Vestul tarii). In Bucovina, aceasta paine, sub forma de prescuri, o aduc la biserica femeile, in Vinerea Mare, cand se slujeste Sfantul Maslu. Iar in zona Banatului o aduce o singura familie, in Marea Joi, ca milostenie pentru o ruda decedata in anul care a trecut, impreuna cu vin si vase. In Moldova mai ales, dar si in alte zone ale tarii, femeile pregatesc din grau pasca. Ea se framanta din faina curata de grau, la care se adauga lapte, uneori si oua. Pasca are forma rotunda pentru ca, in popor, se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac impletit in trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizand crucea pe care a fost rastignit Hristos. Intre impletituri se pune branza sarata sau dulce, framantata cu ou si stafide. Pasca se impodobeste cu ornamente din aluat - flori, spirale, frunze, etc. In anumite regiuni ale tarii, ea este un aluat simplu, ornamentat si cu cruce; aluat de paine sau de cozonac. Inainte de a se face pasca, femeile "se grijesc, se spala pe cap, se piaptana, imbraca straie curate, fac rugaciuni si apoi se apuca de plamadit" [21]. Si faza coacerii este ritulizata: "cand pun in cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereti si apoi la gura cuptorului, zicand: Cruce-n casa, / Cruce-n masa, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casa" [22].

Dupa cum pasca este un aliment pe care si evreii il consumau cand sarbatoreau Pastile la fel e si mielul. La pastile evreilor, fiecare cap de familie trebuia sa aleaga din turma sa un miel sau un ied de parte barbateasca, fara defectiuni corporale, pe care il pastra din ziua de 10 Nissan pana in 14, cand trebuia junghiat intre cele doua seri. Pragul si partile laterale ale casei unde se consuma, se ungeau cu sangele lui, apoi se pregatea pentru a fi fript impreuna cu toate maruntaiele in cuptor, fara ca inainte sa fie fiert sau sa i se zdrobeasca vreun os.

Legat de mielul pe care il consuma romanii de Paste in vremurile noastre, putem spune ca preparatul traditional, drobul, s-a impus intai in lumea urbana romaneasca, apoi, prin imitatie, si in cea rurala, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a inceput sa aiba un consum specializat, ritual. Pregatirea drobului presupune utilizarea unui intreg arsenal de mirodenii, sare, piper,enibahar, tarhon, patrunjel,marar. Drobul a devenit, prin excelenta, alimentul care se identifica, in actualitate, aproape complet, - la fel ca pasca si ouale rosii - cu sarbatorile Pastelui. "Taierea mielului la Paste nu este altceva decat jertfa anuala a zeului din religiile precrestine.", spune Ion Ghinoiu (Varstele timpului, p. 166). Sau, am spune noi, are acest corespondent in religiile pagane, suferind o resemnificare in crestinism. Mielul este insa, mai cu seama, semnul "blandetii, al simplitatii, inocentei si puritatii. E unul dintre simbolurile Mantuitorului Hristos. [23]"

[20] B. Craciun, Sfintele Pasti in datini si obiceiuri, Ed. Portile Orientului, Iasi, 1994, p. 30 [21] E. Niculita, Veronca, Op. cit., Vol. I, p. 339

[22] Idem, p. 341

In cele 7 zile ale Pastilor evreiesti (14-21 Nissan) nu se consuma decat azima, painea dospita fiind interzisa, iar cel ce o consuma, ucis cu pietre (Ies, 12-15). Aceasta paine aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israelitii in noaptea iesirii din Egipt si simboliza, prin lipsa fermentilor de dospire, curatia, prevenirea starii de coruptie si chemarea fiilor lui Israel la o viata curata si sfanta. Traditiile populare ale romanilor, dar si ale crestinilor, inca din cele mai vechi timpuri, sunt departe de traditia iudaica, ce presupunea o sarbatoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca si mielul, se consumau in graba, insotite de ierburi amare, dupa cum amara fusese si robia din tara Egiptului. Pasca primilor crestini era o paine dulce, care se sfintea de catre preoti, apoi se impartea saracilor. Amintirea acesteia este pasca de astazi. La biserica pasca este dusa intr-un cos anume pregatit pentru Paste. Dupa sfintirea din dimineata primei zile de Paste, pasca dobandeste puteri purificatoare, asemeni anafurei. Ea este sfintita si se consuma imediat dupa anafura. Tot in cosul care se duce la sfintit, femeile pun carnati, oua rosii si impistrite, colaci, branza, slanina, drob, usturoi, sare, prajituri si alte alimente. Acestor alimente, sfintite, li se atribuie puteri vindecatoare.

In unele locuri se spune ca, cine mananca oua in ziua de Pasti va fi usor peste an. In trecut albusul de ou rosu sfintit se usca, se pisa si se sufla in ochii bolnavi de albeata, ai vitelor si oamenilor. Cu slanina se ungeau ranile sau vreun picior scrantit. De asemenea, pentru friguri, omul se afuma cu slanina si tamaie puse pe o lespede. Slanina, consumata ca atare, se spunea ca are proprietati tamaduitoare pentru oameni si vite. Hreanul sfintit se pastra in pamant, crezandu-se ca el curateste apa fantanilor, vindeca de boli si friguri. Daca cineva il consuma cand vine de la biserica, se spune ca va fi iute si sanatos tot anul.

Sarea era folosita la sfintirea fantanilor, iar azi e pusa in mancare. Cuisoarele se spunea ca sunt bune pentru dureri de masele, iar cu faina se freca ochiul vitei bolnave de albeata.

Despre usturoiul sfintit se spunea ca nu se strica; dar folosea si la alungarea strigoilor sau pentru tamaduirea celor bolnavi de vatamatura. Puteri deosebite i se atribuie si lumanarii de la Inviere, care este pastrata sapte ani si aprinsa in caz de grindina, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Invierii este deosebita, ea simbolizand noaptea luminii, a izbavirii omului din iad, din pacat si din moarte. Spun sfintii ca intreaga omenire va invia dupa modelul Invierii lui Hristos . De aceea, in zilele noastre, Invierea este privita ca o sarbatoare a luminii. Seara sau la miezul noptii, cand oamenii merg la slujba Invierii, aprind lumanari la mormintele celor morti din neamul lor. In Bucovina e obiceiul ca, in noaptea Invierii, sa se lase luminile aprinse in toata casa si in curte, ca sa fie luminata gospodaria, in cinstea luminii pe care a adus-o Hristos in lume, prin Invierea Sa. Multimile participa, in toata tara, la Slujba Invierii. In unele locuri (Moldova, Bucovina) la miezul noptii, cand se spune ca s-a deschis mormantul si a inviat Hristos, se aud impuscaturi si pocnituri. Dupa unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar in acest moment ele nu au nimic de-a face, in acest context, decat cu invierea din mormant a lui Hristos; vestesc deschiderea mormantului Domnului. In unele locuri era obiceiul ca, in noaptea Invierii, sa se aprinda, pe dealuri, "focurile de veghe". In jurul lor, oamenii istoriseau intamplari din viata lui Hristos. Flacaii sareau peste aceste focuri, pentru ca vrajitoarele si fermecatoarele sa nu aiba putere asupra lor. In zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curtile bisericilor, ca oamenii sa prinda si momentul Invierii. Din acest moment salutul obisnuit este inlocuit cu cel de "Hristos a-nviat", la care se raspunde "Adevarat a-nviat", salut pastrat pana la Inaltarea Domnului. Este o forma de marturisire a Invierii si a credintei crestine. La intoarcerea de la slujba de Inviere, crestinii pun intr-un lighean un rosu si o moneda de argint, peste care toarna apa neinceputa. Exista apoi datina de a se spala, dandu-si fiecare cu oul rosu peste obraz si zicand: "Sa fiu sanatos si obrazul sa-mi fie rosu ca oul; toti sa ma doreasca si sa ma astepte, asa cum sunt asteptate ouale rosii de Pasti; sa fiu iubit ca ouale in zilele Pastilor." Atunci cand se da cu banul pe fata, se spune: "Sa fiu mandru si curat ca argintul. Iar fetele zic: "sa trec la joc din mana-n mana, ca si banul", "sa fiu usoara ca si cojile de oua, care trec plutind pe apa." In unele sate, in lighean se pune si o crenguta de busuioc existand credinta ca, daca te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.

Familia crestina se asaza apoi la masa pascala. Dupa aceasta masa, capul familiei ciocneste oua cu sotia si la formula traditionala :"Hristos a inviat!" adauga: "Hai sa ciocnim oua, ca sa ajungem si la anul Pasti frumoase, iar dupa moarte sa ne vedem iarasi in ceruri!" Apoi

ciocnesc si ceilalti membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai intai revine celui mai in varsta. Se crede ca, facand acest lucru, membrii familiei se vor vedea si pe lumea cealalta.

Se spune ca in prima zi de Pasti nu e bine sa mananci oua rosii, pentru ca tot anul "iti va mirosi gura ca oul clocit" sau ca e bine sa mananci ouale nesarate, caci altfel ti se vor rosi mainile. In ziua de Paste se spune ca nu e bine sa dormi, ca-ti ia strigoiul anafura dintre dinti, o vinde diavolului si nu mai ai noroc in casa.

Dupa credinta populara, e bine sa tii minte cu cine ai ciocnit oul prima data pentru ca, daca din intamplare te ratacesti printr-o padure, trebuie sa-ti amintesti cu cine ai ciocnit oul de Pasti si imediat gasesti drumul. Baiatul, daca vrea sa ciocneasca oul cu o fata, il incearca sa vada daca este tare, ciocnindu-l usor de frunte. Fata incearca oul baiatului in dinti.

In unele locuri, atat in Bucovina, cat si in Transilvania, exista datina ca a doua zi de Pasti sa vina baietii la udat. Dupa traditionalul "Hristos a inviat, baiatul spune ca i-ar fi sete si scoate o ulcica cu apa pe care o varsa fie pe gatul fetei, fie pe fata ei, rostind: "Sa-ti fie inima curata ca apa si ea sa te fereasca de orice boala." Se mai practica in ziua de astazi si udatul cu parfum, in loc de apa, prin partile Transilvaniei si Banatului. Baiatul primeste cateva oua rosii si este invitat la masa pascala.

Ofranda pascala pentru morti devine, elementul central al palierului popular al sarbatorii destul de arareori. In sud-vestul tarii acest lucru se petrece atunci cand in prima zi de Paste (eventual in a doua) "se dau hore de pomana". Fundamentala pentru hora pascala a mortului este si pomana de haine si / sau alimente. Oferita de cea mai batrana femeie din neam (sau de o alta femeie, chiar de o fetita, daca in familie nu mai traieste nici o femeie matura), ea este destinata, in virtutea acelorasi analogii, doar celor de un sex cu mortul.

Joia de dupa Pasti (din sambata luminata) mai este numita Joia necurata sau Joia rea. Impreuna cu prima joie de dupa Rusalii, formeaza, in credinta populara din Transilvania, Joile verzi, tinute inca de femei, care cred ca, daca muncesc de aceste sarbatori, le va merge rau. Saptamana de dupa Pasti (Saptamana luminata) era tinuta de femei aproape toata: martea pentru boala cea rea, miercurea pentru tunete si trasnete, joia pentru grindina, vinerea pentru rodirea pamantului. Cea mai mare sarbatoare din aceasta saptamana este insa Izvorul Tamaduirii, tinuta vineri. Sarbatoarea isi are originea in a doua jumatate a primului mileniu crestin, pe la anul 450, cand

se spune ca viitorul imparat Leon cel Mare a intalnit prin padure un orb, care i-a cerut apa. El a cautat si a gasit un izvor, cu apa caruia s-a vindecat orbul. Iar cand a devenit imparat (asa cum ii proorocise Maica Domnului cand cauta izvorul) a zidit o biserica langa izvorul tamaduitor, la care s-au facut multe vindecari si minuni. In prezent, sarbatoarea se tine in cinstea Maicii Domnului, considerata Izvorul tamaduirii, ca Cea care L-a nascut pe Hristos Dumnezeu, de la care vine tot darul. In aceasta zi se face, in toate bisericile, aghiazma, pentru tamaduirea de boli. In trecut, se faceau procesiuni cu icoana Maicii Domnului la camp, pentru ploaie. Era ziua cea mai propice pentru sfintirea izvoarelor si a fantanilor, considerate sacre intraditia populara. In unele locuri se crede chiar ca toate izvoarele sunt sfintite si tamaduitoare in aceasta zi. In zona Dambovitei este obiceiul sa se stropeasca, cu aceasta apa, casa, animalele, pasarile si fantana. In unele locuri se faceau descantece pentru tamaduirea bolavilor. Se lua un petic sau ciucure, ca semn de la bolnav. La revarsatul zorilor, se lua apa de la izvor, lasandu-se semnul luat. Se inchina si se spunea "Maica Domnului, ajuta-ma" apoi se umpleau vasele. Cei bolnavi sareau in apa sau isi udau partile bolnave, in speranta ca se vor insanatosi. Ritualul prevede ca, daca teai departat de izvor, sa nu vorbesti cu nimeni. Iar daca esti intrebat ceva, sa raspunzi: "curand intrebasi, curand sa fie leacul" [24]

In zilele noastre circula si alte povestiri despre izvoarele tamaduitoare de la Dervent, manastirea Izbuc din Banat, si alte izvoare locale, la care se spune ca s-au tamaduit oameni. Ele sunt mai mult apropiate de biserici sau locuri in care se zice ca ar fi izvorat apa prin minune.

Duminica imediat urmatoare Invierii este numita Duminica Tomii, fiind ziua in care Hristos s-a aratat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalti apostoli cand li s-a aratat Domnul, si se indoia de Invierea Mantuitorului. In popor se crede ca raiul ramane deschis de la Inviere pana la aceasta data pentru sufletele aflate in iad. De asemenea, se crede ca cei ce mor in aceasta perioada merg in rai pentru ca, in acest interval, usile raiului sunt deschise, iar ale iadului, inchise. Despre cei ce se nasc in aceasta perioada, se spune ca vor avea noroc toata viata. Dumininica Tomei se mai numeste si Pastele mic. In aceasta zi, prin sate, inca se mai fac hore. Mai demult, tinerii se legau frati "de sange", "pe datul mainilor" sau "pe par".

In prima luni din a doua saptamana de dupa Paste se serbeaza Pastele Blajinilor, Pastele Mortilor, Pastele Rohmanilor sau Matcalaul. Despre Blajini se crede ca sunt fiinte mitice, care

locuiesc in Ostroavele Albe ale Apei Sambetei, se crede ca ar fi copiii nebotezati, morti dupa nastere sau oamenii de demult, cu o credinta mai curata decat a pamantenilor. La acesta sarbatoare, se impart bucate pentru morti, cu credinta ca acum sufletele lor sunt slobode si se pot infrupta din acestea. Celor ce nu impart se spune ca le vor cere mortii noaptea. Se faceau, in unele locuri, sarbatori campenesti, unde oamenii mancau oua rosii si incondeiate (ale caror coji se dadeau pe apa curgatoare) sau colaci. Sarbatoarea este mai putin tinuta in ziua de azi.

Dupa Inviere, la 40 de zile (in joia celei de a VI-a saptamani) se sarbatoreste Inaltarea Domnului, cunoscuta, in popor si sub numele de Ispas. Este una din cele mai vechisarbatori crestine, serbata, in vremea crestinismului primar, odata cu Rusaliile. De Ispas se organizau nedei, targuri (balciuri), jocuri ale tinerilor. In calendarul pastoresc, sarbatoarea marca momentul urcarii ciobanilor la munte. In unele parti ale Moldovei, se taia din varful cozii vitelor par, care se ingropa intr-un furnicar, ca sa se inmulteasca viteii precum furnicile.

S. Fl. Marian mai consemneaza, in unele parti ale Moldovei si Munteniei, obiceiul tinerilor de a culege flori de alun, despre care credeau ca sunt bune de leac si de dragoste. Doar in acesta zi se spune ca se saturau caii de pascut doar pentru un ceas: de aceea se numea si Pastele cailor. In zilele noastre, de Inaltare se fac pasca, oua rosii si cozonac, precum la Paste. Inaltarea este cunoscuta ca sarbatoarea eroilor; de aceea, se fac slujbe speciale sipomeniri ale mortilor la monumentele eroilor, in unele garnizoane militare si in biserici. In unele locuri se iese la holda si se citesc rugaciuni pentru recolte. Mai demult se faceau si cununi de spice. Obiceiul se mai pastreaza in Vestul tarii, unde se tin la prapurii din Biserica pana in anul urmator. In sambata dinaintea Duminicii Mari sunt sarbatoriti Mosii de vara sau Mosii de Rusalii. Acum se dau de pomana vase pline cu bautura si mancare si se slujesc parastase pentru morti.

Seara, baietii taiau nuiele mari de tei, pentru a fi sfintite a doua zi, de Rusalii, la biserica. Acum se aduc, in unele locuri, ramuri de nuc, ce se sfintesc si se pastreazala icoane, la fel ca salcia de Florii. Aceste ramuri se crede ca sunt bune impotriva ploilor cu piatra, sau ca plante de leac. S-au ales aceste ramuri intrucat frunzele de tei si de nuc preinchipuie limbile de foc ce s-au pogorat peste apostoli in aceasta zi. Din punct de vedere crestin, sarbatoarea are o foarte mare importanta, fiind considerata ziua de nastere a Bisericii.

In popor se credea ca, in aceasta zi, spiritele mortilor devin agresive inainte de a se intoarce pe lumea cealalta; exista credinta ca, din Joia Mare pana la Rusalii ele salasluiesc printre cei vii. Cele mai agresive erau considerate Ielele (Vantoasele, Rusaliile sau Soimanele) despre care se spunea ca incing hore pe campuri si ca il orbesc, ologesc sau amutesc pe cel pe care il gasesc lucrand. De aceea, pentru a se feri de pocitul Rusaliilor, oamenii se feresc sa lucreze.

Bolile cauzate de iele poarta numele generic de "luatul din calus", intrucat se credea ca pot fi vindecate prin jocul calusarilor in jurul bolnavului.

Cel mai celebru dans al romanilor, Calusul, care a fost mult exploatat in latura sa spectaculara, este, de fapt, un joc al cetei masculine desfasurat de Rusalii. Calusarii sunt legati prin juramant si legi caluseresti. Juramantul se depune pe steagul lor special, la hotar, si consta in fagaduinta ca vor pastra legile caluseresti, ca vor juca cu dreptate si fara suparare, ca nu vor ascunde din banii primiti, ca se vor avea ca fratii si vor fi supusi vatafului. In Ardeal, legamantul se face la 9 hotare, cu apa din 9 izvoare.

Ei jucau prin curtile oamenilor si se spunea ca ii tamaduiesc pe cei bolnavi. Cu acest scop foloseau si usturoi, pelin, o basma alba, fire de grau, tamaie, etc. Pentru ca bolile de care tamaduiau se spunea ca sunt de sorginte magica. Mamele isi dadeau copiii in bratele calusarilor pentru a fi si ei la fel de voinici si jucausi. Se credea mai demult ca in aceasta zi trebuie sa petreci cu calusarii; iar daca vei dormi, sa-ti pui un cutit sub cap, ca sa nu te trezesti pocit.1 Cu adanci radacini istorico-mitologice, Calusul este cel mai spectaculos dans romanesc, pastrat si azi in zona de Sud a tarii, dar si in Ardeal, in unele locuri. Din pacate, oamenii cred ca el nu mai are rol vindecator, nici nu mai alunga Ielele - credinta oamenilor e alta acum. Dar se pastreaza, fie in forme mai ritualizate, la sate, fie in forme mai spectaculoase, in cadrul festivalurilor de la orase.

Daca adaugam ca, a doua zi dupa Rusalii, este sarbatoarea Sfintei Treimi, putem spune ca asa se incheie ciclul pascal la romani. Acesta este cel mai important ciclu de sarbatori crestine, alaturi de care isi fac simtita prezenta si obiceiurile populare, izvorate fie din practici crestine foarte vechi, fie din vechi ritualuri folclorice. Adunate la un loc, ele alcatuiesc perioada cea mai sfanta din viata Bisericii si a oamenilor, constituind un important reper al comunitatii si spiritualitatii romanesti contemporane.