100 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA.

MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 101

OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. semnificaţiile cotidiene, alimentele trecând ipostază magico-rituală şi influenţând viaţa
MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE omului în relaţiile sale cu cei din jur şi cu strămoşii. Simbolul poate transfigura un
aliment spiritualitate, întrucât „orice act alimentar este o transsubstanţiere8 Ofranda,
Lucian-Valeriu LEFTER darul presupune sacrificii personale, renunţare la sir: Credinciosul dăruieşte zeilor nu
Rezumat alimente sau sângele de pe altar, ci așa cum remarca Emile Durkheim, „gândul său”9
Dimensiunea sacră a ospăţului funerar defineşte ca bază a tuturor ospeţelor de sau spiritul lucrului oferit căci a oferi un bun înseamnă „a oferi ceva din tine însuţi”
acest fel ideea că, în viaţa de după moarte, cei decedaţi ar trebui să continue existenţa (Marcel Mauss), iar a accepta de la cineva ceva „înseamnă a accepta ceva din esenţa
aşa ca în lumea celor vii şi, în consecinţă, ospăţul are nevoie de toate elementele de care lui spirituală şi din sufletul său”10.
a avut nevoie când a fost în viaţă. Ospăţul funerar la care se face referire în română Pomana constituie un schimb de daruri între vii şi strămoşi11. Masa de pomenire,
prin cuvântul “praznice” (de origine slavă) mediază astfel transcedentalizarea tuturor praznicul oferit în schimbul plecării definitive – celui mort exclude principiul
bunurilor oferite de membrii familiei ca să fie folosite de către decedat. reciprocităţii pentru lumea aceasta, se referă la lumea de dincolo. Coliva şi colacul
Prima menţiune într-un document românesc a ciclului temporal al ospeţelor oferite la anumite date posedă valoare de contradar în cadrul unui imaginar schimb
funerare datează din sec. al XV-lea. Este într-un document dat de Ştefan cel Mare. de daruri cu strămoşii”12. Coliva este o jertfă pentru iertare, ofrandă sacralizată şi
Toate documentele de mai târziu, precum listele cheltuielilor funerare, confirmă ciclul sacralizantă adresată celor morţi pentru a le căpăta bunăvoinţa. Cel ce mănâncă colivă
de mai sus, care este îndeplinit atât cu ocazia funeraliilor, cât şi, în consecinţă, la 3, 9, preia din păcatele mortului săvârşite pe parcursul vieţii13, ceea ce ar explica participarea
20 şi 40 de zile de la deces. Apoi urmează, de obicei, masa de comemorare la jumătate tuturor la „legănarea” colivei (darul legănat al vechilor evrei) şi împărţirea acesteia
de an. Mai timpuriu ospeţele erau organizate în fiecare an în timpul primilor 7 ani după fiecărui participant, cu obligaţia de a mânca o mică parte din ea. În Moldova secolului
deces, când rămăşiţele corpului erau exhumate. Toate aceste obiceiuri au supravieţuit al XlX-lea, dar şi astăzi, ofrandele alimentare duse la biserică se numesc jertfe, în
neschimbate până în prezent în satele româneşti din Moldova. dorinţa de a menţine comunicarea cu strămoşii.
În general, cu orice ocazie care putea surveni, în special, una de celebrare, Faptul că se putea interveni în favoarea celor morţi şi că le putea îmblânzi
strămoşii trebuiau să primească partea lor în cealaltă lume, unde ei mănâncă şi beau, osânda în viaţa veşnică, prin ofrande alimentare sau ospeţe funerare, precum şi prin
precum obişnuiau pe pământ. Universul mental al lumii arhaice a fost păstrat în satul slujbe numite sărindare (cele 40 de liturghii), a îndreptăţit-o pe Violeta Barbu14, într-o
tradiţional românesc şi a persistat în societatea românească, până în modernitatea lucrare dedicată istoriei familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea, să constate
târzie, iar în zilele noastre el poate fi încă identificat în universul rural, unde memoria existenţa unei concepţii apropiate de cea barocă, a Purgatoriului, căci prin intervenţii
şi conexiunea cu strămoşii este încă vie. repetate din partea urmaşilor (trei, nouă şi 40 de zile) se putea schimba soarta vitregă
Dimensiunea sacră a ospăţului funerar, cunoscut îndeobşte sub denumirea a răposatului, o concepţie care este însă de sorginte arhaică, precreştină15. „În tradiţia
de praznic (de origine slavă), este, fără îndoială, definitorie, căci „la baza tuturor păgână – scria Philippe Aries – se aduceau ofrande morţilor spre a-i îmbuna şi a-i
praznicelor, a pomenilor în general, stă concepţia că şi în lumea «de dincolo» împiedica să revină între cei vii”16. Biserica primitivă a interzis practicile funerare de
defunctul îşi va continua existenţa şi ca urmare el va avea nevoie de toate cele ce i-au sorginte păgână (bocetele, ofrandele la morminte) şi a înlocuit ospăţul funerar cu
fost trebuitoare pe pământ. Praznicele mediază astfel transcendentalizarea tuturor euharistia oficiată pe altarele aflate în cimitir, întrucât, se pare, în Scriptură nu există
bunurilor oferite de familie spre beneficiul celui dispărut”1. Moartea individului este nici un argument în favoarea intermedierii viilor pentru morţi17; prin urmare, practica
socotită „centrul de la care se rotunjesc, temporal şi spaţial, cercuri din ce în ce mai creştinilor îşi are originea în tradiţia păgână, care în forma iniţială era mai degrabă
largi, până când se cucereşte cumpăna dreaptă între cele două lumi şi apele tulburate o comemorare decât o intercesiune. În Evul Mediu timpuriu riturile funerare erau
de accidentul funebru se întind liniştite şi calme”2. În cele din urmă, „timpul care a „dominate de doliul supravieţuitorilor şi de cinstirile pe care aceştia le consacrau
inclus în sânul său principiul morţii trebuie uitat”3, astfel că „praznicele mortuare defunctului”18. Rudele veneau la intervale regulate şi făceau ospeţe funerare pe
marchează fiecare cerc existenţial al sufletului până la 40 de zile, într-un ritm care se mormânt. Conciliile bisericeşti, precum cel din 567, de la Tours, au protestat împotriva
destinde din ce în ce mai mult, ajungând la sorocul celor şapte ani”4, după care mortul unui asemenea obicei, deoarece unii credincioşi „perpetuând vechile greşeli, duc
trecea din „rândul rudelor în rândul moşilor şi strămoşilor”5. de mâncare morţilor de Sfântul Petru (22 februarie) [...] şi mănâncă legume oferite
Esenţa tuturor ofrandelor funerare constă, îndeosebi, în alimentaţia ritualică6. demonilor”19. În fapt, ospeţele funerare strângeau legăturile de familie, linişteau pe
Dacă pentru omul modem alimentaţia este un simplu act fiziologic, pentru omul morţi prin această comuniune alimentară, obicei care în Occident, lăsase urme până
arhaic aceasta a constituit un sacrament. Odinioară, ospeţele funerare aveau loc lângă în secolul al XI-lea, când se mai vedeau nopţi de veghe20 cu dansuri şi cântece pentru
morminte tocmai pentru ca mortul „să se poată ospăta din preaplinul vital dezlănţuit a-i îndepărta pe morţi. Dacă Biserica occidentală cenzurase asemenea practici păgâne
lângă el”7. În ceremoniile funerare, actul alimentar este unul central, care depăşeşte încă de acum zece veacuri, cea orientală le-a tolerat până astăzi, deşi au mai fost unele

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
102 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 103

încercări izolate de cenzurare în secolele XVII-XVIII. ce Arnold van Gennep definea rituri de agregare a mortului în lumea decedaţilor29.
În manualul de liturgică al Bisericii Ortodoxe, practicile funerare străvechi sunt Mesele de după funeralii reînnoadă pentru vii firul rupt de moarte.
învelite în haină creştină, unde, în 1985, de pildă. sunt interpretate pomenirile morţilor „Pomana – scria Marcel Mauss – este pe de o parte fructul unei noţiuni morale
de trei zile, nouă zile şi 40 de zile, de trei luni, şase luni, nouă luni şi 12 luni, apoi anual a darului şi a bogăţiei, iar pe de altă parte, al unei noţiuni obligatorii de sacrificiu al
până la şapte ani. În spiritul pravilei lui Matei Basarab de la 1652: pomenirile de trei celuilalt”30. Generozitatea este obligatorie, altfel Nemesis se răzbună pentru surplusul
zile – Sf. Treime, de nouă zile – cele nouă cete îngereşti, sau ceasul al nouălea de pe de bogăţie al unora. Zeii şi spiritele sunt de acord ca partea ce li se cuvine, fiindu-le
Cruce, 40 de zile – Înălţarea Domnului21. Praznicul de an se ţine în cinstea creştinilor cedată prin jertfe, să servească săracilor şi copiilor. Trebuie remarcat că sensul iniţial
din primele veacuri, când se prăznuia anual ziua martirilor şi a sfinţilor. Cei şapte al pomenii s-a alterat. La origine, termenul trimitea la vechea morală a darului; se
ani sunt zilele Creaţiei. În acest timp sufletul mortului timp de trei zile dă târcoale regăseşte în sadaka arabă, zedeqa ebraică etc. ca principiu justiţiar, care a devenit
trupului, la nouă zile se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, iar la 40 de zile sufletul este ulterior pomana. La Ierusalim s-a născut, în epoca mişnaică, doctrina carităţii şi
supus judecăţii particulare după ce a trecut prin vămile văzduhului, prin rai şi iad. Or, pomenii, care, prin intermediul creştinismului şi islamismului s-a răspândit în întreaga
acestea sunt reinterpretări în spirit creştin, alături de care este admis faptul potrivit lume. Astfel s-a deturnat sensul termenului zedaqa din Biblie, unde nu însemna
căruia praznicul de 20 de zile, care s-ar ţine numai în Moldova (deşi este atestat şi pomană în sensul de milă, ci sacrificiu pentru celălalt.
în Pravila mică de la Govora, la 1640, omis însă în Pravila cea mare de la 1652!), ar
putea fi un obicei rămas de la romani22. Oricum, regula ciclului praznical este dată ***
de periodicitatea: trei, nouă, 20, 40 de zile, trei, şase, nouă, 12 luni, apoi în fiecare an Prima atestare documentară românească a ciclului temporal al praznicelor
până la şapte ani23. care marchează fiecare cerc existenţial o avem dintr-un document emis de Ștefan cel
Elementul simbolic esenţial, care nu lipseşte de la nici o manifestare Mare, o donaţie către mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, la 10 mai 1466, unde
comemorativă în cinstea morţilor, este coliva, alături de care se află colacul şi vinul. se stipulează datoria obștii monahale: „Iar după trecerea anilor noștri, după trecerea
Coliva constituie elementul central al fiecărui parastas, fie că este celebrat la mormânt, vieţii noastre, în primul an să ni se facă și să ni se cânte sfântul prohod în sobor și
în biserică sau acasă. Manualul de liturgică îl consideră o reminiscenţă a vechilor agape apoi de a treia zi, și apoi de a noua zi, și de a douăzecia zi, și de a patruzecia zi, și de o
sau mese frăţeşti ale primilor creştini, acceptând totodată faptul că este o prelungire jumătate de an și apoi de un an. Iar după trecerea acelui an, de atunci să mi se cânte
a vechilor ospeţe funerare din cultele greco-romane. Parastasul24 (gr. παράστασις) în fiecare an într-o zi, în sobor, pentru pomenire, seara parastas și colivă și băutură,
presupune mijlocirea, intermedierea înaintea lui Dumnezeu în favoarea răposatului, iar dimineaţa sfânta liturghie și colivă, și iarăși la prânz băutură, spre mângâierea
şi este, de fapt, colacul. Cât despre colivă25, care este din grâu fiert, (gr. ϰόλυβα), fraţilor”31. Însă călugării greci aveau datoria să-l pomenească și cât timp va fi în viaţă:
manualul de liturgică acceptă interpretarea potrivit căreia aceasta simbolizează trupul „Sfânta Biserică să ne cânte sâmbătă seara paraclis și duminica, la prânz, să se dea
mortului, deoarece hrana principală a trupului este grâul, care moare şi reînvie, iar băutură, marţea să ni se cânte sfânta liturghie și la prânz să se dea băutură și să mă
ingredientele folosite nu sunt decât virtuţile sfinţilor şi răposaţilor, sunt dulceaţa vieţii pomenească și în fiecare zi”.
veşnice. Colacul şi pâinea servesc unui ţel identic, iar vinul este prelungirea libaţiunilor Două veacuri mai târziu, ritualul era identic. Un document din 15 octombrie
pe care romanii le făceau pe mormintele morţilor, fapt acceptat de Biserica Ortodoxă. 1645 stă mărturie asupra acestui aspect. Isac, fiul lui Toader Tăutu, înaintea morţii a
Însă conceptul esenţial al ospăţului funerar îl constituie pomana. dăruit partea sa de ocină din Bălinești nepotului său, Pătrășcan, deoarece „și l-a luat
Pomana este forma mediată, care face posibilă comunicarea dintre vii şi morţi, de fiu și l-a învăţat carte, pentru că îi este nepot drept de frate, cum a mărturisit și
rol asemănător cu al viselor şi bocetelor26. Pentru evitarea influenţelor malefice, viii mama lui vitregă, Tudosca, cneaghina lui Toader Tăutul”. Prin urmare, i-a lăsat în
sunt obligaţi să ofere pomană morţilor sub forma meselor comemorative, praznicelor grijă, cu limbă de moarte, să-i facă „pomenirea la înmormântare și de trei zile și de
sau ospeţelor funerare. Morţii rămân astfel liniştiţi, iar pentru ca acest lucru să fie nouă zile și de 20 de zile și de 40 de zile și de jumătate de an și pe an să-l pomenească
perpetuu, viii trebuie să refacă periodic resursele de hrană ale acestora, la intervale și să-l grijească de acum precum scrie în zapis, cu mare blestem”32. De altfel, aceste
stabilite ritual (trei, nouă, 20, 40 de zile etc.)27. În caz contrar, cei vii îşi compromit obligaţii funerare pentru sufletul răposatului le regăsim consemnate, în aceeași vreme,
existenţa pentru lumea de dincolo, iar în lumea aceasta s-ar putea să aibă parte de în Ţara Românească, în Pravila de Ia Govora, la 1640: „Deci morţilor se cade să li se
răzbunarea mortului. În Maramureş, în ajunul înmormântării, seara, are loc ultima facă pomenire și slujire”, la trei zile, nouă zile, 20 de zile, 40 de zile, șase luni „și anul
cină împărţită cu mortul în casă, unde mănâncă cei ce veghează, pe sicriu aşezându-se deplin”33. Tot astfel, erau pomeniri în sâmbăta Lăsatului Sec de Carne și în sâmbăta
o farfurie, o lingură cu colacul ritual şi o lumânare în mijloc. Astfel, „pomana reglează Lăsatului Sec de Brânză, deoarece „pentru acestea să credem că [morţii] vor afla
caracterul relaţiilor sociale, pacea între vii şi morţi, menţinându-i pe cei morţi în graţia dezlegare de pecatele lor”. În Pravila cea mare, îndreptarea legii, de la 1652, se explică și
lui Dumnezeu”, se statuează „separarea şi integrarea viilor şi a morţilor”28, prin ceea „pentru ce lucru după moartea omului fac pomeane a treia zi și a noa zi și patruzecile,

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
104 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 105

și când trebuie și se oprește să nu se facă”. După ce omul moare „are slobozie doao zile preste mortu să nu de, au găini; iară în lături pot da. Picioarele dobitoacelor să nu
și îmblă cu îngerul aice jos pre lume, unde-i iaste voia [...] unele ori mearge la casa aceia le spele, nice să le arză cu lumina în frunte; și colac peste groapă să nu de, banul în
ce au făcut întru viaţa lui, iară altele ori la mormânt, unde-i îngropat trupul [...]; și face groapă să nu arunce, muierile să nu ţipe pre uliţe”. De asemenea, cei „cari nu vor
doao zile pre pământ, iară a treia zi mearge îngerul cu dânsul, adecă cu acela suflet la să-și îngroape morţii lune sau miercure, la aceia popii să nu meargă”40. În rândul
ceriu și stă naintea lui Dumnezeu. Pentr-aceaia se face a treia zi liturghie și pomană practicilor păgâne legate de cultul morţilor întâlnite la românii transilvăneni, Sava
pentru cel mort [...] <apoi> mearge cu îngerul de-i arată bogate lăcașure frumoase alt Brancovici enumera obiceiuri identice celor constatate mai târziu de Iacov Putneanul41
sfinţilor și drepţilor [...] iară a noa zi merge dă se închină lui Dumnezeu; pentr-aceia la românii moldoveni: „Oameni sau muieri [care] vor face focu în curte la Gioi Mari,
să fac liturghii și pomeane a noa zi. De-aicea iară-1 ia îngerul și treace de-i arată raiul sau la Blagoveștenii și vor pune masă și pâne, și zicu că vinu morţii să se încălzască,
și toată munca și ceale ce dădăsupt și toate muncile până în 40 de zile. Și iară merge și aruncă apă pre pajește să bee morţii”42.
după 40 ie zile dă se închină lui Dumnezeu; pentr-aceaia se fac liturghii și pomeane Sărăcia izvoarelor documentare românești referitoare la aspectele cotidiene ale
în 40 dă zile [...] atunce, după lucrure cum au făcut, dau-i loc dă se odihnește până va riturilor funerare din Evul Mediu43 este suplinită de mărturiile călătorilor străini, cărora
veni Hristos să judece lumea”34. săvârșirea riturilor funerare români li s-au părut exotice. Din acest punct de vedere,
Influenţa Reformei din Transilvania pare să fi lăsat unele urmări în spiritul ei luau contact cu o lume realmente păgână, unde, așa cum scria Anton Verancsics
regulilor impuse de unii dintre cei mai de seamă înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. după 1549, „satele arată ca niște colibe de păstori împrăștiate peste tot locul, târgurile
Recomandările lui Sava Brancovici sunt identice celor din diplomele principilor nu sunt întărite cu nici un fel de îngrădituri, iar casele ţărănești sunt puţin ridicate de
transilvăneni, emise în 1657, în scopul calvinizării școlii românești din Făgăraș, la pământ și făcute din lemn, lipite cu lut și acoperite cu paie sau stuf”44.
pentru dascălii și preoţii din Ţara Oltului, motiv pentru care hotărârile soborului Un alt călător prin Moldova, polonezul Maciej Stryjkowski. Ia 1574-1575, făcând
din 1675 au fost primite cu reticenţă, fiind văzute de unii ca încercări de introducere parte dintr-o solie aflată în drum spre Constantinopol, descrie obiceiul lituanenilor
a calvinismului în Biserica Ortodoxă românească din Transilvania35. Mai ales că care obișnuiesc să-și pomenească morţii în luna octombrie sau la fiecare sărbătoare
acţiunea de calvinizare a populaţiei românești începuse în secolul precedent, prin „cântând bocete pe morminte și plângând, mai ales femeile”, obicei ce se întâlnește
traducerile în limba română, când prima ediţie a Cazaniei tipărită Coresi, în 1567, în Ţara Românească, Moldova sau Bulgaria, unde însă. ne spune personajul nostru,
cuprindea predicile protestante la Evanghelii, fiind „o carte de propagandă calvină, „pe lângă acelea, aprind și lumânări și cădelniţează cu tămâie pe morminte”45. Spre
foarte bogată în mustrări și în îndemnuri”36. De asemenea, Molitvenicul lui Coresi jumătatea veacului al XVII-lea, pe la 1647, misionarul italian Marco Bandini observa
era „destinat românilor ortodocși recent convertiţi la Reformă, în urma acţiunii de că moldovenii își ţineau sărbătorile „petrecând ziua cu băutură, cu mese și joc” și
prozelitism calvin, desfășurată după 1564 de Gheorghe de Sângeordz, sub oblăduirea considera că este „de râs această poveste pe care ei o ţin drept temei al credinţei
principelui Ian Sigismund”37. S-a încercat eradicarea vechilor tradiţii românești, prin creștinești, cum că în Joia Sfântă sufletele morţilor, ale părinţilor, străbunilor și
propovăduirea literei Scripturii, precum în cazania de la Duminica Cincizecimii, care străbunicelor au obiceiul de a se reîntoarce la ai lor pentru hrană; de aceea, în zori,
are în vedere acele practici funerare, repetatele pomeniri pentru salvarea sufletelor capul familiei sau stăpâna casei face un foc înaintea ușii casei sale, așează lângă foc un
morţilor, unii ajunși strigoi sau „draci”, care încoace și încolo îmblă la mormânturile scăunel așternut cu o pânză curată, pune pe el pâine și mâncare, cu băutură, pentru ca
morţilor. [...] că vin morţii în casă și se ivesc oamenilor, cer agiutoriu după moarte să părinţii, străbunii și străbunele să-și întremeze sufletul”46. Înaltul prelat mai observa
le facă cu călugării și popii sărăcuste și alte minciuni”38. Obiceiul pomenirii mortului, că la înmormântare românii așează o carafa sau un ulcior cu vin la picioarele mortului
al cărui suflet așteaptă ca în purgatoriu aici, pe pământ, până la 40 de zile, era contestat „pentru ca el, însetând pe drumul pe care a pornit, să se întărească”, după care „îi
de învăţătura reformistă: „sufletele derepţilor sânt în mâna lui Dumnezeu, iară ale pune niște bani de argint în mână sau în sân pentru a-i plăti portarului ca să fie mai
păcătoșilor suflete, după eșit așa și se duc”, se spune în Cazania de la 1567: „Dară lesne primit în rai”47. Și candelele aprinse de la mormânt ori lumânările au un scop
creștine, iaste minciună cărei au învăţat să păzească omul mortul său după noao zile precis: să lumineze calea mortului „prin cotiturile întortocheate ale drumului, la poarta
și la doaozeci de zile și la patruzeci și la anul. Minciună e și aceia cărei zic că pot folosi raiului”. Răposatul are și hrana asigurată, întrucât i „se face la îngropare un ospăţ
după moarte sufletelor, că nu se schimbă locul după această viaţă, ce iaste scornit strălucit, chiar dacă ar costa jertfa ultimei vaci rămase, și se dă de pomană mâncare
pentru lăcomia cartularilor”. Altfel spus, „ale păcătoșilor suflete duse sânt și acealea”, săracilor, și toate acestea sunt închinate binelui și hranei mortului”. Și pomenile se
precum scrie în cea de-a doua Cazanie a lui Coresi, din 158139. repetau la patru săptămâni (probabil pomenirea de 20 de zile!), un an, când „trebuie
Mai târziu, mitropolitul Sava Brancovici, a acţionat în același sens, prin să fi sosit mortul în cer, oricât de lung va fi fost drumul”. În special femeile, pentru
așezământul pentru „folosul preoţilor, a besearecilor și a creștinilor”, din 1675: pomenirea morţilor pun preoţii să facă slujbe și „mai trimit și mâncare la biserică
„Bobonășaguri ce nu iaste scris la tipic să nu ţie”. Mai cu seamă cele legate de morţi pentru ei, prescuri, grâu fiert și cu miere, stafide, nuci” pe care preotul le împarte la
trebuiau stârpite: „Molitvă să nu facă, nice oaselor, nice hainelor, nice oi au vaci biserică și la mormânt celor de faţă, dar „o parte ia și el din acest prinos pentru el

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
106 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 107

acasă”. Însă „toate acestea le mănâncă cu toţii pentru sufletul răposat și ţin aceasta ca apoi colivă și vin, împărţindu-și totodată lumânări. După sfârșirea slujbei de pomenire
o faptă grozavă de bună și creștinească”48. a mortului, „toţi au luat colivă” și s-au rugat pentru sufletul mortului. După acest
Niccolo Barsi, un misionar italian din veacul al XVII-lea, fusese martor la aceleași parastas, fiul răposatei împarte pomana celor prezenţi; apoi are loc pomenirea de a
obiceiuri descrise de Bandini, dar anterior acestuia, pe la 1639. Observă că mortul este treia și a noua zi 53. În anul următor, Paul de Alep este martorul unei înmormântări
ţinut trei zile în casă, timp în care se dădea mâncare săracilor și călătorilor, după care în Ţara Românească, pe care o găsește „asemănătoare cu a moldovenilor”, ba chiar
mortul era dus la biserică în dangătul clopotelor și al bocetelor femeilor ce mergeau mai fastuoasă. Se pomenea mortul la trecerea a trei, nouă și 40 de zile, precum și în
despletite în urma sicriului. La întoarcerea acasă a alaiului mortuar, Barsi a observat timpul anului54. La moartea domniţei Bălașa, jupâneasa lui Constantin Voievod, la
că nu se mănâncă decât pește la praznic, și oamenii..spun că fac acest lucru pentru 12 martie 1657, s-a făcut mare praznic la înmormântare, împărţindu-se săracilor și
a arăta pedepsire trupului, și de durere după cel mort, dar beau totuși vin și bere”49. lucrătorilor de faţă „pâine bună și blide cu mâncare și pahare cu vin”. La pomenirea
La moartea domnului ţării era urmat același ritual funerar. Francois de la Croix, de nouă zile s-au păstrat aceleași rânduieli55.
în a doua parte a veacului al XVII-lea, ne înfăţișează o înmormântare domnească. La înmormântarea nepotului lui Barbu Poienaru, mare ban, în satul Poiana de
Domnul răposat a fost ţinut trei zile sub un baldachin, pe un pat de paradă, cu multe Gilort, pentru praznic s-au sacrificat patru boi, 50 de oi, pâini nenumărate s-au copt
lumânări, timp în care a fost vegheat neîntrerupt. Între timp, s-a servit masa obișnuită, și s-au întins valuri întregi de pânză pe mesele care ajungeau „din mijlocul casei până
carne și pește, dregătorii mâncând ca și când domnul ar mai fi în viaţă. După trei zile, afară în curte”, pe care se aflau carne și pâine. 1.500 de oameni au participat la masă,
trupul principelui a fost dus la biserică, unde rudele i-au sărutat mâinile și faţa. La „căci este obiceiul în toate ţările acestea ca, atunci când se răspândește zvonul despre
încheierea slujbei de înmormântare s-a împărţit săracilor came friptă, mai cu seamă o veselie sau o întristare, adică despre o nuntă sau o înmormântare, lumea din satele
de vacă, în asemenea împrejurări la curtea domnească fiind sacrificate 50 de vite50. vecine să vină la praznic”56.
Suedezul Weismantel, la 1713, nu trece nici el cu vederea faptul că mortului, Anton Maria del Chiaro, martor ocular la 1716, în Ţara Românească la
odată ce este introdus în groapă, i se dau pâine și vin sau apă și uneori ceva bani, înmormântarea Profirei Ciuchi, observă că la sfârșitul slujbei s-a dat fiecărui ierarh câte
pentru ca „să nu moară cumva de foame pe drum în lunga lui călătorie după viaţa o basma frumoasă în care erau înfășurate câteva monede de aur în funcţie de rangul
veșnică; și pentru ca să poată vedea și noaptea îi dau o lumânare în mână, și mai aduc fiecăruia, după care s-a mers acasă, „unde își petrec timpul ospătând pe toate rudele și
la sfârșitul nopţii tăciuni aprinși la mormânt de la care să-și poată aprinde lumânarea”. prietenii pentru a se mângâia unul pe altul. Se împart bogate pomeni pentru sufletul
Morţii nu se ceartă între ei, ci „fiecare mort în cursul lungii călătorii îl lasă bucuros pe mortului”57, avându-se în vedere zilele de Pomenire: a treia, a noua și a patruzecia, la
celălalt să-și aprindă lumânarea la nevoie până ce ajung împreună la locul și odihna trei luni, la șase luni, nouă uni și la un an după moarte. În fiecare din aceste zile, se
<căutată> și, după credinţa lor, la viaţa veșnică”51. trimit la biserică un colac mare, o lumânare de ceară și „o farfurie mare de grâu fiert
Paul de Alep nu se afla departe de percepţia mentală a altor misionari și călători, în apă din care apoi fiecare ia câte o lingură”, zicând: Dumnezeu să le ierte sufletul!”
arătând că „oamenii ţării, ei nici nu postesc, nici nu se roagă, nu au nici religie, sunt Săracilor li se dă câte „o lumânare, o pâine albă în chip de colac, o căniţă de vin, câte
creștini doar cu numele. Preoţii lor sunt cei dintâi care își încep ziua la crâșmă”. La ceva de mâncare și ceva bani”, toate acestea numindu-se pomană58. La 40 de zile se
jumătatea veacului XVII-lea, diaconul din Alep a fost frapat de habitudinile alimentare dă și un sărindar la liturghie.
ale locuitorilor ţării, la care, în Postul Mare, la masă „nu era decât bob fiert în apă În Banat și Transilvania, pe la 1770, înmormântările nu erau diferite de ale celor
și mazăre sau fasole fiartă, fără ulei, care semăna cu măzărichea și varză păstrată în din Moldova și Ţara Românească. Ignaz von Born nu uită să menţioneze că „riturile
saramură pentru tot anul, și nimic altceva”52. Deși, când postesc, oamenii locului nu sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o
întrebuinţează vin sau ulei, cu excepţia zilelor de sâmbătă și duminică, Vodă le-a dat mărturisesc ei”59. „Înmormântările la ei sunt ciudate”, ne spune autorul nostru, căci „își
oaspeţilor, miercuri și vineri, în post, precum și în timpul săptămânii, bere și mied duc morţii la groapă cu bocete deznădăjduite”, iar la coborârea sicriului în mormânt
„căci în toată această ţară nimeni nu bea apă goală, afară doar câţiva”, afirmaţie care „prietenii mortului și rudele sale scot strigăte înfiorătoare”60. Întoarcerea acasă de la
pare să se contrazică cu cea anterioară. Anumite produse erau aduse de negustori greci biserică este și ea deosebită: „Fac pâine de grâu, pe care o mănâncă pentru sufletul
din Turcia europeană: untdelemn, măsline, icre, caracatiţe, zeamă de lămâie, năut, celui mort, bând din belșug pentru a se mângâia mai bine”61. În Istoria Banatului,
orez, fidea etc. Iar altele, precum pătrunjelul, ceapa, usturoiul erau autohtone, păstrate scrisă de Francesco Griselini pe la 1780, găsim menţionarea faptului potrivit căruia
iarna în pivniţe, fiind consumate îndeosebi în zilele de post. Merele „domnești” erau rudele și copiii nu se despart de mort, „ci mănâncă în picioare în aceeași cameră, nici
păstrate în paie, iar piersicile, prunele și cireșele în sirop, „încât ai fi crezut că sunt nu uită când au vin sau rachiu, să toarne totdeauna câteva picături asupra mortului
culese de curând”. și pentru mântuirea sufletului său”62. Când se întorc acasă de la înmormântare, „se dă
Ilustrul oaspete asistă, în 1652, și la o înmormântare a cărei pomenire are loc fiecăruia câte un pahar cu vin, bere sau rachiu împreună cu pâine și cu câte o bucată
în biserica Sfântul Sava din Iași, unde s-a pus masă mare cu multe feluri de bucate, de came de oaie sau de porc”. Rudele și prietenii mortului rămân la masă și „deseori

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
108 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 109

cina se preface într-un adevărat ospăţ și nu se despart unii de alţii decât beţi bine”. „Eu, decum am făcut după putere me o bisărică di lemnu în târgul Vasluiului, unde
În perioada următoare, unele femei se duc la mormânt în anumite zile și bocesc, iar să cinsteşti hramul Adormirii Maicii Domnului, [...] nefiind dator clironomul meu a
altele duc rachiu, colaci și alte bunuri și le îngroapă în mormânt, „ca și când mortul mai faci altă bisărică di piatră”64.
ar mânca din ele, femeile vorbesc cu mortul”. La fel, ca în celelalte teritorii locuite Tot în ţinutul Vasluiului, păhărniceasa Maria Miclescu şi-a întocmit testamentul
de români, se respectă ritual funerar identic, trimiţându-se la biserică câte un colac la 29 martie 1815, în fruntea obligaţiilor urmaşilor punând „grijile sufletului mieu”,
mare și lumânare, precum și „un mare blid de mâncare, rugându-se pentru sufletul pentru care lăsa 2.000 de lei. Alţi 2.750 de lei îi lăsa pentru 150 de sărindare, pentru
celui răposat”63, la intervalele temporale știute, de la trei zile până la un an de la data „sfintele bisărici, pe unde va socoti”. De asemenea, tot pentru „sufletul mieu”, lăsa 300
trecerii răposatului la cele veșnice. de lei pentru mănăstirea Neamţului, precum şi 300 de lei pentru mănăstirea Floreşti.
Pentru zidirea bisericii din satul Moara Grecilor, aflat la marginea oraşului Vaslui, pe
*** o moşie a familiei Miclescu, lăsa „să deie agiutor cu cinci suti lei”, iar 150 de lei lăsa
Documentele inedite de arhivă întregesc, în chip fericit imaginea ospeţelor pentru a se dărui „la feti săraci pe unde să va socoti”65.
funerare, aşa cum o ştim din lucrările etnologice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi Conotaţiile simbolice ale celor 12 griji sau praznice trebuie puse în strânsă
începutul celui următor, ce aparţin părinţilor etnografiei româneşti: Teodor T. Burada, legătură cu cele 12 vămi şi cele 12 evanghelii, respectiv cele 12 opriri ale mortului în
Simeon F. Marian, Elena Niculiţă-Voronca şi Tudor Pamfile. Însă, nu vom întâlni aici drumul dintre casă şi locul de veci, când se dau de pomană ştergare sau prosoape,
liste de cheltuieli funerare. numite „poduri”, pentru vămile peste care trece răposatul în lumea fără dor. Astfel,
În arhive, majoritatea documentelor de acest fel sunt inedite, puţine fiind praznicele sunt altceva decât grijile pentru sufletul mortului, care, în intervalul de 40
publicate şi cunoscute. Acestea redau imaginea praznicelor din prima jumătate a de zile apoi de şapte ani, trăieşte într-un Purgatoriu din care încă mai poate fi salvat,
secolului al XIX-lea, întregind, aşa cum am spus, imaginea mentală asupra acestor concepţie moştenită din vremuri străvechi, creştinată şi acceptată de Biserica Apuseană
ospeţe, precum, de exemplu, cele din judeţul Vaslui (Buhăeşti, Trestiana, Zăpodeni abia în secolul al XII-lea, în timp ce în Biserica Răsăriteană a subzistat, fiind integrată
ş.a.) sau din oraşele Vaslui, Iaşi şi Botoşani. În unele documente de acest gen lipseşte tacit în cadrul riturilor funerare.
locul desfăşurării praznicului. Dar aceste liste de cheltuieli provin, majoritatea, de la O mărturie documentară interesantă se referă la pomenirea unei femei din
familiile boiereşti, existând, totuşi, şi unele care au aparţinut unor târgoveţi şi răzeşi. Iaşi. S-au păstrat confirmările scrise care atestă efectuarea pomenirilor ciclice după
Prin intermediul acestor documente, avem atestarea faptică a ciclurilor praznicale: săvârşirea din viaţă a Paraschivei Voicu. Înmormântată în cimitirul Mitropoliei la 5
trei, nouă, 20 şi 40 de zile; sunt însă excepţiile care confirmă regula, unde nu este decembrie 1842, ziua în care fiul acesteia, serdarul Gheorghe Vangheli, a întocmit lista
menţionată efectuarea pomenirii de 20 de zile. Urmează, de regulă, praznicele de cheltuielilor la moartea maică-mi”, iar la 9 decembrie o altă listă, pentru „cheltuiala di
jumătate de an şi de un an, însă nu lipseau nici pomenirile de trei şi nouă luni. Aveau trii zile”. După îndeplinirea obligaţiilor funerare, Gheorghe Vangheli a întocmit, la 16
loc şi praznicele anuale, până la şapte ani, când se dezgropau osemintele mortului; ianuarie 1843, o „adeverinţă” de confirmare, contrasemnată de mai mulţi clerici, pentru
din unele documente reiese, însă, că, în cazuri excepţionale, această pomenire se pomenirile de trei, nouă, 20 şi 40 de zile; 19 ianuarie, pentru slujbele şi sărindarele timp
făcea şi la doi ani sau la trei ani. Atât la Iaşi, la Vaslui, cât şi la Botoşani, praznicele de 40 de zile la Mitropolie, iar la 15 iunie, acelaşi an, pentru pomenirile de trei şi şase
sau pomenirile ciclice mai purtau denumirea de griji. luni reamintindu-se că s-au dus la îndeplinire toate obligaţiile „de la îngropare până la
Când, la 15 aprilie 1806, Tuduri Stavru din Vaslui îşi întocmea testamentul, patruzăci zile”, la fel, „tot cu asăminea bună şi plăcii orânduială au săvârşit şi datoriile
lăsa cu limbă de moarte ca pentru grijile sufletului său să se cheltuiască 2.900 de lei, pentru trei luni şi pentru giumătate an”. La 10 decembrie 1843 a fost reconfirmată
repartizaţi în funcţie de necesităţi: 500 de lei să s(e) cheltuiască la îngropare mea”, efectuarea pomenirilor „numele răposaţii stolnicesei Paraschiva Voicu, născută
împreună cu 20 de sărindare. Apoi, restul de 2.400 de lei „să s(e) cheltuiască la Vangheli, ci s-au înmormântat în ţintirimul Sfinţii Bisărici a Mitropolii”, căci „după
doâsprezăci griji ce las să s(e) facă după moarte mea, adică la trei şi noâ şi doâzăci şi înplinire celorlanti pominiri, s-au săvârşit şi aceste, adică de noâ luni şi di un an”. Nu
patruzăci de zile şi la giumătate de an şi la un an şi fiiştecare an păr la şapte ani, şi la s-a uitat nici pomenirea care avea să fie peste şapte ani, la dezgroparea osemintelor,
şapte ani să mă şi dezgroape aducând şi arhierei”. Tuduri Stavru venise în Vaslui în după cum observăm din „adeverinţa” din 25 iulie, acelaşi an, astfel încât, în cele din
urmă cu 35 de ani, adică pe la 1771, după cum mărturiseşte el însuşi, neprecizând de urmă, „înfiatul şi clironomul dumneaei stolnicesăi”, Gheorghe Vangheli, avea să-şi
unde anume: „Eu mă aflu de 35 de ani venit aice, în Moldova, şi la patria mea am avut îndeplinească cu prisosinţă obligaţiile funerare faţă de mama sa: „îndatoririli pusă
numai doî sorori, anumi Catrina şi Aniţa”, drept pentru care lăsa anumite sume de asupra unui fiiu muştenitoriu s-au săvârşit toati di cătră dumnealui sardar Gheorghi
bani nepoţilor săi. Moştenitorul principal avea obligaţia ca „după săvârşire mea – ne Vangheli cu deplinătati şi, încă, şi cu îndestulă prisosinţî pişti celi ci ceri, şi a sta aşăzat
spune Tuduri Stavru – din avere mea să aibă a face o bisărică de piatră sau aice în târgul prin canoanili bisăricii a Sf(i)nt(ei) noastri pravoslavnicii credinţi a Răsăritului. În
Vasluiului sau pe moşiia sa”. Însă, cum personajul nostru n-a trecut aşa de curând privire grătuirilor, în numili răposaţii stolnicesăi Paraschiva Voicu, născută Vangheli,
la cele veşnice, avea să completeze testamentul abia la 6 martie 1824, menţionând: ci s-au înmormântat în ţintirimul Sf. Bisărici a Mitropolii, atât îngropare cât şi di trii

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
110 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 111

zili, di noâ zili, di doâzăci zili şi di patruzăci zili s-au săvârşit aceste cu slujire noastră smirnă, tămâie, iar pomenile au costat 28 de lei)78.
di arhierei şi arhimandrit cu sobor mari. Pentru cari încredinţăm cu a noastri iscălituri • 1844, noiembrie, „la îngropare<a> soacră-mi Catrina” din Trestiana (100 ocale
(1843, ghenar 16 zile)”66. făină de grâu, „undilemn”, două ocale de oloi, patru ocale de orez, două dimirlii făină
În toate listele de cheltuieli funerare, alimentele ocupă locul primordial. Cele mai de popuşoi, 80 de pâini din târg, „curechi”, grâu, stafide, 16 păpuşi de smochine pentru
mari cheltuieli se făceau cu prilejul înmormântării. Pentru ilustrarea acestui fapt am pomeni, 12 lămâi, patru ocale de măsline, oţet, „chiper”, patru ocale de morun, patru
extras din listele respective câteva exemple privitoare la produsele alimentare, omiţând ocale de somn, şase ocale de păsat, bob, mazăre, „neri” (miere),ceapă, 20 de vedre de
diversele obiecte cumpărate pentru dat de pomană de sufletul mortului (testemele, vin, patru ocale de rachiu)79.
pânze, basmale etc.). Astfel, redăm câteva liste de cheltuieli67 de la înmormântarea • 1860, octombrie 26, la „pogribania maici meii, Mariia, soţia răposatului mieu
propriu-zisă68: părinte, sân Simioan Bălăuţi” din Zăpodeni (patru ocale de peşte sărat, peşte proaspăt,
• 1782, martie 3, „la îngropare<a> răposatei cucoanei An întâi căminăresăi” patru ocale de orez, măsline, stafide, piper, o dimirlie sămânţă de cânepă „ci s-au făcut
(„văpsăle la colivă”, o oca de stafide, trei „păpuşi” de smochine, o oca de „cofeturi”, oloiu” a costat 10,20 lei, tămâie, rachiu, o dimerlie mălai, varză)80.
500 de pâini şi „parale ce s-au înpărţit dinpreună cu pâine la poartă”)69. • 1865, decembrie 9, înmormântarea şi „grijile” lui Mihai Dimitriu din Botoşani
• 1827, iunie 19, la „îngropare<a> mătuşii Paraschiva” (o dimirlie de „pasat i (120 de lei pomenile, 250 de lei „jâmne” şi pâine la masă ce se împarte la norod, 300 de
grâu de colivă”, trei ocale de măsline, stafide roşii, stafide negre „cofeturi”, icre, zahăr, lei pentru bacal, icre, peşte, morun, orez şi untdelemn, 144 de lei pentru vin şi rachiu
„cafe”, oţet, 20 ocale de vin, 25 ocale de rachiu)70. pentru masă şi norod, 40 de lei la zahăr, cafea pentru musafiri şi colivă)81.
• 1827, august 23, îngroparea şi „alte pomeni pentru tata (pomeni de pâine, Uneori, când datele de pomenire pentru ambii părinţi se apropiau, se recurgea la
pomeni şi altele „ale colivii bez grâu”)71. mutarea datei de pomenire din noiembrie 1830, astfel: cheltuiala „ci s-au făcut pentru
• 1827, septembrie 12, cheltuiala „ci s-au făcut la pomenire ce douzăci de zile pomenire de trei ani pentru tata şi pentru mama de 40 zili, tot într-o zi la dou biserici”,
pentru tata” (cinci litri de miere, 45 de pâini, 10 ocale ce came, „chiperi”, rachiu pentru adică la bisericile Sfântul Ştefan şi Sfântul Haralambie (83 ocale făină de grâu, câte 20
masă, rachiu la temniţă, două vedre ce vin, „curechi”, morcovi, pătlăgele, jumătate de de parale oca, un curcan, patru găini, câte 50 de parale fiecare, o gâscă, patru cucoşi,
ocă de grăsimi, 25 dramuri de untdelemn, zeamă de lămâi, cartofi, tămâie, mere, o câte jumătate de sorocoveţ fiecare, drojdie, două ocale orez, şase păpuşi de smochine,
oca de păsat, „o garafă de vin la colivă”, colacul de la colivă, grâu, patru colăcei, cinci „pol ocă zahar”, frunză de dafin, zeamă de lămâi, „chiper”, stafide la pomeni, „pol
ocale de sare)72. ocă stafidi la bucati”, tămâie două ocale de miere, „rachiu la fimei”, „una ocă vin la
• 1830, iunie 29, „la îngropare<a> mamii” (25 ocale pomeni de pâine, zahăr la fimei”, sare 12 ocale carne de vacă, două ocale de rachiu, „măslini la fimei”, trei litri
colivă, făină la colivă, grâu, miere, tămâie, smochine, stafide, vin la masă, vin la ciocli)73. de grăsime, 3,32 de lei „la formă pentru făcutul pomenilor şi coptu”, ceapă, poleială la
• 1830, decembrie 16, „la moarte<a> răposaţii cucoane Catrinii” (20 ocale de pomene, muştar, oţet, untdelemn, nouă lămâi, 35 ocale de perje (prune de toamnă),
peşte, 100 dramuri de tămâie, patru „păpuşi” ce smochine, două merţe de grâu de cofeturi, 30 dramuri de „boeli”, o oca de rachiu, două ocale de mere, „pintrijăl”)82.
pâine, o merţă făină de popuşoi)74. 1844, decembrie, „izvod ci s-au cheltuit la grija di doozăci di zâli”, a „soacră-mi
• 1830, decembrie 18, „îngropare<a> mătuşii Catrinii” Caracaş din Buhăeşti Catrina” (50 ocale făină de grâu, două dimirlii făină de popuşoi, trei ocale de orez,
(două ocale de untdelemn, două ocale de orez, şase ocale de morun, smochine, stafide, 20 ocale carne de „mascur”, 10 ocale de păsat, 10 găini, şase păpuşi smochine „di
tămâi şi smirnă)75. celi mari”, „pol ocă strafidi”, „chiper”, două ocale de grâu, miere, curechi, şase ocale
• 1838, februarie 7, „îngropare<a> duducăi Catincăi” Negru: din Iaşi („40 ceapă, două dimirlii făină de păpuşoi, 10 vedre de vin, o vacă cu viţel, 140 pâini din
dramuri boeli pentru colivă”, 23,10 lei s-au cheltuit „pentru facirea colivii şi podoaba târg, „curechi murat”, patru ocale ceapă, opt vedre de vin, două ocale de rachiu, două
pomenilor”, o oca de posmag, jumătate de oca de zahăr, smochine, „pol oca strafidi ocale de grâu, miere)83.
roşâi pentru pomeni”, „10 alămâi pentru pomeni”, jumătate de oca de „cofeturi”, iar Un aspect deosebit de interesant al acestui ritual funerar se referă la pomana
17 lei s-au cheltuit „pentru făcutul colivii”)76. podului şi a fântânii. Pentru orice eventualitate se lăsa obligaţia urmaşilor de a face
• 1842, decembrie 5, cheltuieli „la moarte<a> maică-mi” Paraschiva Voicu, un pod şi o fântână, precum Alexandru Baron, din Zăpodeni, ţinutul Vaslui, care lăsa
născută Vangheli din Iaşi (80 de lei pomenile, 75 de lei coliva, 160 de lei „vinu ci s-au scris prin testament, la 17 mai 1823, să i se facă „pod şi fântână” după moartea sa84. De
dat”, 260 de lei sărindarul cu coliva de 40 de zile, 212,20 de lei peşte pentru preoţi şi asemenea, tot la Zăpodeni, o diată, din 12 martie 1824, obliga pe urmaşi „a face pod
pâine)77. dintăiu şi sărindar după obiceiu morţilor”85. La 7 octombrie 1847, o „mărturii di la satul
• 1843, august 3, „îngropare<a> răposatei soţii meli Catinca” (şase ocale de Zăpodeni, di la preut” încredinţa pe văduva Maria că s-a achitat de obligaţia sufletească,
grâu, miere, cafea, zahăr, cofeturi mari, lămâi, stafide roşii, 16 păpuşi de smochine, au făcut d(u)mn(eae)i fântâna şi la sfinţâre fântânâi s-au pominit sufletile răposaţilor
14 covrigi, jumătate de oca de vin, jumătate de oca de rachiu, două ocale de „rachiu ei părinţi”, Gligore şi Ilinca Buhuş. Aceasta deoarece fratele ei, Ioan Buhuş, şi sora ei,
cu şipu”, o oca de mălai, o oca de măsline, 35 de pâini, 14 pâini noi, untdelemn, orez, Aniţa, ar fi acuzat-o pe Maria că „nu au făcut fântâna pentru sufletile părinţilor”86.

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
112 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 113

Dintr-un alt sat, Hiliţa, din ţinutul Fălciu, avem o imagine mai cuprinzătoare, sufletul morţilor neamului. Şi la fiecare praznic oamenii de la masă sunt serviţi cu
care include şi ospăţul funerar prilejuit de sfinţirea podului şi fântânii. La 10 decembrie vin. Însă sufletul mortului nu este însetat numai de vin, ci şi de apă, iar uneori se dă
1845, un izvod funerar întocmit pentru „îngroparea soacră-mi Catrina”, inventaria „ci de pomană şi o găleată de apă, alături de cea cu vin. În drumul spre cimitir, atunci
s-au cheltuit pi un pod şi fântână ci s-au făcut în satul Hiliţa”, adică 60 de lei pentru când mortul trece pe lângă o fântână, se dă de sufletul lui câte o cană cu apă cu colac
pod şi 50 de lei pentru fântână. Pentru praznic s-au cumpărat „60 de pâni la sfinţitul şi batistă sau ştergar. La Hoceni, se mai ţinea timp de 40 de zile un pahar cu apă sau o
fântânii”, o oca de lumânări „tot la fântână”, cinci ocale de peşte sărat crap, trei ocale cană deasupra uşii ca să bea mortul, timp în care el mai călătoreşte încă pe pământ. Tot
rachiu „din târgu”, vin, tămâie, o ulcică, iarăşi 100 de pâini, două ocale de morun, acolo, deasupra uşii se mai punea un ştergar alb lângă doliul negru, obicei străvechi,
două ocale de crap sărat, două ocale de peşte proaspăt, „pol ocă undilemn”, o oca sufletul uşor al mortului odihnindu-se pe acel ştergar97.
oloi, trei ocale de orez, patru ocale păsat, curechi, patru ocale de ceapă, „chiper”, sare Sufletul nu este numai însetat, ci şi înfometat. „Farfuria mortului” există la toate
„chisată”, două ocale de grâu, „neri” (miere), 10 vedre de vin, două ocale de rachiu87. praznicele. Cel care ţinuse lumânarea mortului, atunci când acesta şi-a dat sufletul,
vine cu farfuria plină cu mâncare, şi o aşează la toate praznicele, precum se face, de
*** exemplu, la Olteneşti. Praznicul mortului avea trei feluri de mâncare: borş cu carne
Reţetele culinare erau destul de simple, însă nu numai de post88. În a doua parte (borş cu fasole în post), sarmale şi „plachie”, spre deosebire de nuntă, unde la masă se
a secolului al XIX-lea, Teodor T. Burada consemna reţetele culinare de la praznice în serveau numai două feluri: borş şi sarmale; acest aspect a putut fi identificat la Râşeşti,
toate teritoriile locuite de români89. Masa de praznic conţinea borş de pasăre, găluşte unde cel de-al treilea fel de mâncare, „plachia” de orez, pare să fi fost numai mâncarea
(sarmale) şi plachie (pilaf de orez), adică cele trei feluri principale de bucate ce se de la „comândare”, adică de la praznice98, după cum de multă vreme consemnase
întâlnesc până astăzi la praznicele din satele moldoveneşti. „Pomii” (crengi de copaci) Elena Niculiţă-Voronca”99.
de la înmormântare, aşezaţi pe colacii de pomenire („pomene”), sau de la diferitele În Vultureştii Vasluiului, în anii ’70 (dar şi astăzi!), praznicele de trei, nouă şi 20
praznice (trei, nouă, 20 şi 40 de zile, precum şi de trei, şase şi nouă luni; de asemenea, de zile, precum şi de 40 de zile, „când se ridică panaghia cu pomeni şi se dau haine de
de un an şi în fiecare an până la şapte ani) erau împodobiţi cu stafide, smochine, lămâi, pomană”, erau urmate de praznicul de jumătate de an, de un an şi „dezgropăciunea”
mere sau nuci90. Prezenţa tuturor acestora se regăseşte în listele de cheltuieli funerare de şapte ani, când „se dezgroapă mortul, să vadă din nou lumina soarelui”100. Şi aici
prezentate mai sus. Grâul este alimentul central, din care se face pâinea, colacii, coliva regăsim felurile servite la masă: borşul fierbinte, „ca aburii se ridice în sus”101, găluştile
şi chiar sarmalele, dintr-un amestec de bulgur (grâu dat la râşniţă acasă sau la moară) (sarmalele) şi pilaful de orez, precum şi mălai sau pâine.
şi orez. Lumânările se aşezau uneori în străchini cu grâu sau făină, în Transilvania, În cei nouă colaci cu forme specifice, numiţi „pomene”, se înfig nouă pomi
şi se puneau boabe de grâu în sicriu „ca sa nu-i pară mortului rău după munca sa şi din beţişoare sau crengi de copac împodobiţi cu felii de măr, smochine şi „perje”
să ducă mana grâului”91. Aruncarea boabelor de grâu în urma mortului avea drept (prune de toamnă), iar la capăt se înfig nouă „hulubi” împletiţi din pâine, numiţi în
scop faptul ca acesta să nu ducă cu el „vlaga boilor, roada şi puterea pământului”92, alte părţi, precum Zăpodeni, „pupeze”. Aceşti pomi nu sunt altceva decât pomii vieţii
ci, dimpotrivă, să stimuleze vegetaţia. Există chiar şi un substitut exotic – al grâului, miniaturizaţi, în vârful cărora stă pasărea-suflet, care are menirea ajute la trecerea
orezul, întâlnit în toate ospeţele funerare din secolul al XIX-lea încoace93, folosit atât sufletului mortului în Ceea lume. La 40 de zile, pomul (o ramură mare de arbore) este
la colivă, cât şi la sarmale, şi pilaf. împodobit cu hainele mortului; de pom se atârnă şi colacul în formă de scară, pe care
Calendarul praznicelor funerare s-a transmis identic până astăzi, mai cu seamă de altfel îl găsim şi între pomenile de la înmormântare. Scara simbolizează, probabil,
în mediul rural, păstrându-se cu sfinţenie ciclicitatea acestora, întocmai ca în vremea urcuşul sufletului mortului în arborele vieţii-arborele lumii, axis mundi, prin care accede
lui Ştefan cel Mare. Misterul morţii îndeamnă la cugetare, iar ştergerea vechilor la 40 de zile de la deces în lumea cealaltă. Pomul se purta cândva înaintea mortului, la
ritualuri funerare de sorginte păgână neputând fi îndeplinită de Biserică, acestea au înmormântare, cum aflăm la Râşeşti”102, pe valea Prutului, împodobit cu haine, mere
trebuit acceptate şi creştinate, aşa cum se poate constata până astăzi. Campaniile de şi altele, fiind apoi aşezal lângă cruce, la mormânt. La 40 de zile se împodobea un pom
cercetare etnografică din judeţul Vaslui, efectuate cu câţiva ani în urmă, au relevat identic. Astăzi, însă, în majoritatea satelor s-a păstrat doar pomul de la 40 de zile, când
destule mărturii de acest gen94. Ciclul praznicelor: trei, nouă, 20, 40 de zile, apoi de şase se ridică „panaghia”. În categoria păsării psihopompe trebuie situată perechea găina şi
luni, de un an, eventual anual, vreme de şapte ani, precum şi dezgroparea mortului cocoşul, ce se dau de pomană peste groapă; se crede că aceste păsări scurmă pe Ceea
împlinirea a şapte ani, se păstrează, atât la Zăpodeni, cât şi la Tătărăn (lângă Huşi), lume ajutând astfel sufletul mortului în drumul său, să treacă vămile şi obstacolele ce
Râşeşti-Drânceni, Curteni, Olteneşti, Pâhneşti-Arsura, Hoceni etc.95 se vor ivi. Sau, în alte cazuri, acest ajutor îl dă animalul psihopomp, oricare ar fi acesta,
În satele din podgoria Huşilor, vinul avea un rol esenţial, pentru ritul funerar precum porcul dat de pomană, căci fiindu-i sete mortului în Ceea lume, purcelul ce-1
existând „pomana vinului”. La înmormântare, un om merge cu găleata de vin şi dă dăduse de pomană „a făcut izvor râmând”, sau cocoşul ce-1 dăduse de pomană „era
de băut, cu o căniţă, de sufletul răposatului96. De altfel, primul vin apărut toamna în vesel şi-nvârtea la o vârtelniţă”103. Astfel, scopul pomenii este cu dublu sens, poţi să dai
gospodăria fiecărui om are soarta primelor fructe coapte, întâi se dă de pomană pentru pentru propriul suflet, dar şi pentru sufletul altuia.

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
114 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 115

Aşa precum reiese din diversele izvoade funerare, alimentele la ospeţele funerare ale nemuririi. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,1999. – P. 306). În Caraibe, la populaţiile
constituie un sacrament, transsubstanţiat întru folosul sufletului răposatului. De aceea, arhaice, comemorările se făceau la opt şi 15 zile, o lună, 40 de zile şi un an (GENNEP Arnold van. –
Riturile de trecere. Traducere de Lucia Berdan şi Nora Vasilescu. Editura Polirom, Iaşi,1996. – P. 134).
în imaginarul colectiv al satului tradiţional românesc, mortul se înfrupta din pomana 16
ARIES Philippe. – Omul în faţa morţii. Vol. I. Vremea gisanţilor. Traducere de Andrei
primelor roade, căci omul nu trebuie să guste nimic din ceea ce creşte în natură sau în Niculescu. Editura Meridiane, Bucureşti, 1996. – P. 200.
urma muncii sale, decât dacă, mai întâi, „dă celor morţi din familie ca ei să cunoască, 17
Ibidem, p. 201.
să guste, să beie şi ei să mănânce întâi, să se sature”104. Astfel, din mere se gustă prima 18
Ibidem, p. 219.
dată la Sfântul Ilie, nu înainte de a se da de pomană de sufletul morţilor familiei,
19
ARIES Philippe şi DUBY Georges. – Istoria vieţii private. De la Imperial Roman la anul o
mie. Vol. II. Traducere de Ion Herdan. Editura Meridiane, Bucureşti,1994. – P. 219.
precum şi castraveţi înmuiaţi în miere de albine. Cireşele nu se mănâncă decât după 20
Obiceiuri similare pot fi constatate în satele moldoveneşti, precum jocurile de priveghi, care,
ce, mai întâi, se dă partea strămoşilor. La Moşii de Iarnă şi de Vară, de asemenea, se însă, au persistat până în prima parte a secolului al XX-lea. Vezi pentru aceasta, studiile lui ADĂSCĂLIŢEI
dau de pomană plăcinte, sarmale, colaci, lumânări şi chibrituri, cam ceea ce i-ar trebui Vasile. – Particularităţile priveghiului ca rit funerar ir Bucovina // Romanitatea de sus. Repere etnologice.
mortului pe lumea cealaltă. Chiar şi de sufletul viermilor, la 1 februarie, se dă pomană Ediţie îngrijită şi prefaţă di Vasile I. Schipor. Editura Septentrion, Rădăuţi, 2004. – P. 47-50; Jocul şi
din toate cerealele, ca să fie astfel apărate. cântecul de priveghi în judeţul Vaslui // Un pol de contribuţii etnografico-folcloristice privind realităţile
vasluiene. Vaslui, CJCP, 2005. – P. 45-70; Jocuri de priveghi în judeţul Bacău // Concert etnologic în
În general, cu orice ocazie ivită, mai ales sărbătorească, strămoşii trebuiau să cuvinte pe portativul treimii sud-vestice a Moldovei dintre bazinul Şiretului şi Carpaţi. Bacău, 2006.
primească partea lor pe lumea cealaltă, unde se mănâncă şi se bea ca şi pe lumea aceasta. – P. 110-126. Au fost identificate 47 de jocuri în judeţul Vaslui, 43 în judeţul Bacău, în general, aceleaşi
Universul mental al lumii arhaice s-a păstrat în satul tradiţional românesc şi a persistat peste tot, precum cărbunele, ţuşca, barza, capra, calul, ursul, moartea, dracul, bâza etc. De asemenea, vezi
în societatea românească până în plină modernitate, iar astăzi se mai regăseşte, încă, studiul lui RAVARU Dan. – Jocuri de priveghi de pe Valea Tutovei // Idem, Folclor, etnografie, istorie
locală. Vol. 1. Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 1998. – P. 70-112.
în lumea rurală, acolo unde amintirea şi legătura cu strămoşii nu s-a stins. 21
BRANIŞTE Ene. – Liturgica specială pentru institutele teologice. Ediţia a II-a. Editura
Note şi referinţe bibliografice Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1985. – P. 558-560.
22
Ibidem, p. 558, nota 21.
1
CIUBOTARU Ion H. – Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din 23
MARIAN Simeon Florea. – Op. cit., p. 238-239; NICULIŢĂ-VORONCA Elena. – Datinile şi
Moldova. Editura Grai şi Suflet, Cultura Naţională”, Bucureşti, 1999. – P. 174. credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică de.... Vol. I. Ediţia Iordan Datcu.
2
Ibidem. Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998. – P. 280-281.
3
Ibidem. 24
BRANIŞTE Ene. – Op. cit., p. 553.
4
Ibidem, p. 162. 25
Ibidem. De asemenea, MARIAN Simeon Florea. – Op. cit., p. 109, unde este descris şi modul
5
TREBICI Vladimir, GHINOIU Ion. – Demografie şi etnografie. Editura Știinţifică şi de preparare a colivei, ingredientele folosite etc.; NICULIŢĂ-VORONCA Elena. – Op. cit., p. 277.
Enciclopedică, Bucureşti, 1986. – P. 292. 26
KLIGMAN Gail. – Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania.
6
VĂDUVA Ofelia. – Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti. Editura Traducere de Mircea Boari, Runa Petringenaru, Georgiana Famoaga, West Paul Barbu. Editura Polirom,
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, passim. Iaşi, 1998. – P. 110.
7
ELIADE Mircea. – Tratat de istorie a religiilor. Ediţia a III-a. Traducere de Noica Mariana, 27
Ibidem, p. 113.
Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. – P. 275. 28
Ibidem, p. 114.
8
Apud VĂDUVA Ofelia. – Op. cit., p. 32 (expresia îi aparţine lui Gilbert Durand). 29
GENNEP Arnold van. – Op. cit., p. 146.
9
Expresia este redată după VĂDUVA Ofelia (Op. cit., p. 121), fiind mai corectă, în esență decât 30
MAUSS Marcel. – Op. cit., p. 64.
cea din altă traducere românească (DURKHEIM Emile. – Formele elementare ale vieţii religioase. 31
ŞIMANSCHI Leon, în colab. cu IGNAT Georgeta şi AGACHE Dumitru. – Documenta
Traducere de Magda Janrenaud şi Silviu Lupescu, Editura Polirom, Iaşi, 1995. – P. 318), unde găsim: Romaniae Historica (DRH). A. Moldova. Nr. 135. Vol. II. Editura Academiei, Bucureşti, 1976. – P. 193.
„în realitate, credinciosul îi oferă zeului său nu alimentele pe care le depune pe altar şi nici sângele care 32
ZAHARIUC Petronel, CHELCU Marius, VĂCARU Silviu, CHELCU Cătălina. – DRH.
curge din propriile-i vene, ci gândirea sa”. Moldova. Vol. XXVIII. Nr. 222. Editura Academiei, Bucureşti, 2006. – P. 175.
10
MAUSS Marcel. – Eseu despre dar. Traducere de Silvia Lupescu, Iaşi, Editura Institutul 33
Pravila bisericească numită cea mică. Tipărită mai întâi în mănăstirea Govora. Academia
European, 1993. – P. 53. Română, Bucureşti, 1884, glava 29, col. 48, f. 53r.
11
VĂDUVA Ofelia. – Op.cit., p. 134. 34
Îndreptarea legii 1652. Ediţia Andrei Rădulescu. Editura Acaderr. Bucureşti, 1962. – P. 169,
12
Ibidem, p. 129. glava 162.
13
Ibidem, p. 84. De asemenea, MARIAN Simeon Florea. – Înmormântarea la români. Studiu 35
LUPAŞ Marina I. – Mitropolitul Sava Brancovici, 1656-1683. Cluj, 1939. – P. 70.
etnografic [Trilogia vieţii, III]. Ediţie de Teofil Teaha, Ioan Şerb şi Ioan Ilişiu. Editura Grai şi Suflet. 36
IORGA N. – Istoria literaturii româneşti. Vol. I, ediţia a II-a, Bucureşti, 1925. – P. 185.
Cultura Naţională, Bucureşti, 1995. – P. 110. 37
CORESI. Tâlcul Evangheliilor şi Molitevnic rumânesc. Ediţie critică de Vlădici Drimba. Cu
14
BARBU Violeta. – De bono conjugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul un studiu introductiv de Ion Gheţie. Editura Academiei, Bucureşti, 1998. – P. 17.
al XVII-lea. Editura Meridiane, Bucureşti, 2003. – P. 143 şi 145. 38
Ibidem, p. 75.
15
Vechii greci ofereau ospeţe funerare şi ofrande la trei, nouă şi 13 zile, precum şi la un an. 39
CORESI Diaconul. – Carte de învăţătură (1581). Publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici,
Romanii sărbătoreau ziua morţilor la 22 februarie, când le păstrau locuri rezervate la masă. Popoarele I, Bucureşti, 1914. – P. 236. De remarcat că în această a doua Cazanie au fost reformulate unele aprecieri
baltice, de asemenea, la trei, şase şi 14 zile, având şi o sărbătoare a morţilor la începutul lui noiembrie, când critice la adresa vechilor tradiţii, aşa cum se regăsesc în prima Cazanie, căpătând o nuanţă mai blândă.
morţii erau invitaţi la ospeţe (GHINOIU Ion. – Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti 40
Aşezământurile Vlădicăi Sava (1675) // Moses Gaster, Chrestomaţie română. Vol. MI, Leipzig-

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
116 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Lucian-Valeriu LEFTER 117

Bucureşti, 1891. – P. 217-219. însemnând măsură), aceasta este o unitate de măsură atestată în secolul al XVI-lea, care, în secolele
41
Despre acţiunea de „creştinare” a obiceiurilor moldovenilor de către mitropolitul Iacov, vezi XVIII-XIX, avea capacitatea de 110 şi 120 de ocale, adică 197,12 litri 215,04 litri. Sau, merţa avea 10
LEFTER Lucian-Valeriu. – Un învăţător al neamului: Iacov Putneanul // Analele Putnei. Anul V. Nr. dimirlii, dimirlia având 11-12 ocale, adică peste 17 tri (despre aceasta, vezi Nicolae Stoicescu, Cum
1, 2009. – P. 255-264. măsurau strămoşii. Metrologia Medievală pe teritoriul României. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.
42
GASTER Moses. – Op. cit., p. 217. 176 şi 204). Deşi vadra, ocaua, litra şi dramul erau unităţi de măsură pentru lichide, iar merţa şi nurlia
43
Pentru o privire cuprinzătoare a ritualului de înmormântare, din Evul Mediu până în ocolul al pentru cereale, în listele de cheltuieli avute în vedere nu se face o distincţie clară între măsuri, acestea
XIX-lea, aşa cum relatează diferite surse istorice, în special narative, vezi CHIŞ-ŞTER Ion. – Credinţele şi fiind utilizate nediferenţiat.
riturile de înmormântare în Evul Mediu românesc // Anuarul Arhivei de Folclor, XV-XVII (1994-1996). 69
DJANI, Colecţia Documente, CDXII/198.
Cluj-Napoca, p. 261-285. 70
Idem, DXCIII/151.
44
Călători străini despre Ţările Române. Vol. I. Ediţia Maria Holban. Editura Ştiinţifică, 71
Idem,, CDXIV/278.
Bucureşti, 1969. – P. 404. 72
Idem.
45
Ibidem, vol. II. Ediţia Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu. 73
Idem.
Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970. – P. 450. 74
CIHODARU C. – Documente vasluiene (ms.), nr. 209.
46
BANDINI Marco. – Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman 75
DJANI, Colecţia Documente, CDXII/148.
din Provincia Moldova, 1646-1648. Ediţie bilingvă. Introducere, text latin stabilit, traducere, glosar: 76
Idem, CDXV/129.
prof. univ. dr. Traian Diaconescu.Editura Presa Bună, Iaşi, 2006. – P. 408 şi 410. 77
Idem, CDV/95.
47
Ibidem, p. 412. 78
Idem, CDXXIV/206.
48
Pentru aceasta, vezi şi traducerea mai veche, de către URECHIA V. A. – Codex 3andinus. 79
Idem, CVIII/91.
Memoriu asupra scrierii lui Bandinus dela 1646. Urmat de text, însoţit de te şi documente // Analele 80
LEFTER Lucian-Valeriu. – Zăpodenii. Vol. I. Institutul Român de Genealogie şi Heraldică,
Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria a II-a, XVI, 1895. – P. CLVI1. Iaşi, 2004. – P. 272.
49
Călători străini.... Vol. V. Ediţia Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru Paul 81
DJANI, Colecţia Documente, CDXXIV/261.
Cernovodeanu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1973. – P. 77. 82
Idem, CDXIV/278.
50
Apud SIMIONESCU Paul, CERNOVODEANU Paul. – Pagini de etnografie românească în : 83
Idem, CVIII/91.
era memorialistică a unor călători străini (secolele XVII-XVI1I) // Revista de Etnografie şi Folclor. Tom 84
LEFTER Lucian-Valeriu. – Zăpodenii. – P. 189.
17, nr. 5, 1972. – P. 380. 85
Ibidem, p. 230.
51
Călători străini.... Vol. VIII. Ediţia Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru. şi 86
Ibidem, p. 267.
Paul Cernovodeanu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. – P. 363. 87
DJANI, Colecţia Documente, CVII1/91.
52
Idem, vol. VI. Text îngrijit de Mustafa Ali Mehmet. Editura Ştiinţifici şi Enciclopedică, Bucureşti, 88
VĂDUVA Ofelia. – Magia darului. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997. – P. 131-132.
1976. – P. 58. Aici se menţionează existenţa a două feluri de mâncare, preferabil de post, chiar în perioadele „de
53
Idem, p. 71. dulce”, precum şi explicaţia autoarei, potrivit căreia hrana de drum pentru mort avea rolul de funcţie
54
Idem, p. 125. terapeutică, în regăsirea confortului psihic pentru urmaşii în viaţă. Pentru începutul secolului al XX-lea,
55
Idem, p. 174. vezi NICULIŢĂ-VORONCA Elena. – Op. cit., p. 174-180, unde sunt informaţii deosebit de interesante
56
Idem, p. 208. asupra „bucatelor la români”. Tot aici şi menţiunea că pilaful de orez este o mâncare care „se făcea mai
57
Idem, vol. VIII, p. 384. ales la praznice după morţi” (Ibidem, p. 176).
58
Idem, p. 384-385. 89
BURADA Teodor T. – Datinile poporului român la înmormântări (1882)// Opere. Vol. III.
59
Idem, vol. X, partea I-a. Ediţia Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Folclor şi etnografie. Editura Muzicală, Bucureşti, 1978. – P. 34.
Cernovodeanu. Editura Academiei, Bucureşti, 2000. – P. 96. 90
Ibidem, p. 23. Autorul identifică originea romană a obiceiului, la Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu,
60
Idem, p. 97. Plinius etc., precum chiparosul sau bradul funerar din faţa casei, bocetele sau ospeţele pentru pomenirea
61
Idem. mortului, atestat de Horaţiu, la nouă zile de la înmormântare.
62
Idem, p. 399. 91
BOCŞE Maria. – Grâul – finalitate şi simbol în obiceiurile cu caracter agrar din Valea Barcăului
63
Idem. // Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. LX Cluj-Napoca, 1977. – P. 277.
64
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi (DJANI). Colecţia Documente. CDXXXIV/44. 92
Ibidem.
65
Document aflat în colecţia domnului Sandu Miclescu din Bucureşti, căruia mulţumim, şi pe 93
MARIAN Simeon Florea. – Op. cit., – P. 161-162, la sfârşitul secolului al XIX-lea consemna faptul
această cale, pentru amabilitatea de a ni-1 fi pus la dispoziţie. că „în unele locuri este datina de a se face coliva şi orez fiert s-au împodobit cu zaharicale ca şi grâul”.
66
DJANI. Colecţia Documente. CDV/95. 94
Campaniile de cercetare au fost iniţiate şi derulate de Centrul Judeţean pentru Conservarea
67
O parte dintre aceste documente funerare au fost publicate integral. Vezi LEFTER Lucian- şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Vaslui şi de Muzeul Etnografic a Moldovei din Iaşi, în anii
Valeriu. – Izvoade funerare // Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei (AMEM), IV, 2004, p. 307-322; 2003-2005, în satele de pe Valea Telejnei şi din zona Huşilor, la acestea participând următorii specialişti:
Ibidem (II) // AMEM. V, 2005. – P. 307-334. CAŞCAVAL Ana-Maria, FOCŞA Ovidiu, LEFTER Lucian-Valeriu, LUTIC Marcel, MUNTEANU Vasile,
68
Pentru o mai bună înţelegere, vezi această notă explicativă referitoare la vechile unităţi de MUNTEANU Victor, POP Rodica şi GIOSANU Eva.
măsură folosite în epocă, precum apar în aceste documente din textul de faţă. Astfel, atestată în Moldova 95
De exemplu, la Râşeşti, VASILACHE Aurica (17 iulie 2004), confirma că se fac praznicele
din secolul al XVII-lea, vadra avea capacitatea de 10 ocale, adică 15,20 litri. Ocaua, unitate de măsură de trei, nouă, 20 şi 40 de zile, apoi de şase luni, de un an şi de şapte an; (dezgroparea). La Olteneşti,
împrumutată de la turci şi atestată, în Moldova, tot în secolul al XVII-lea, măsura 1,520 litri. Submultiplii PANAINTE Angela (21 iulie 2005), afirma aceeaşi ciclicitate a praznicelor; de asemenea, CROITORU
ocalei erau litra (0,380 litri) şi dramul (0,0038 litri). Privitor la merţă (termenul este de origine slavă, Ioana la Leoşti-Tătărăni (22 iulie 2005). MUNTEANU Grigore şi Valeria la Pâhneşti-Arsura (20 iulie

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei
118 OSPĂŢUL FUNERAR ÎN MOLDOVA. MĂRTURII ISTORICE ŞI ETNOLOGICE Elena POSTOLACHI 119

2004) şi alţii, faptul putând fi constatat oricând la faţa locului, în orice sat, oricare ar fi acesta. MODIFICĂRI ÎN ARTA COVORULUI MOLDOVENESC ( SEC. XX)
96
Inf. PETREA Aurica (2004), Valeria şi MUNTEANU Grigore (2004), Pâhneşti; FOLESCU
Maria şi Gheorghe (2004), Curteni; PÂRĂU Gheorghe (2004), Creţeştii de Jos. Elena POSTOLACHI
97
Inf. ISTRATE Valeria şi OSMAN Zamfira (19 iulie 2005).
98
Inf. VASILACHE Aurica (18 iulie 2005). Rezumat
99
Vezi supra nota 88. În post, în locul borşului cu came se făcea borş cu fasole, însă la Hoceni aflăm că Articolul cuprinde unele aspecte ale transformărilor ce au avut loc în
se făcea mâncare de „bob sleit”, iar în afara postului rasol, mai puţin borş, inf. OSMAN Zamfira (19 iulie 2005). confecţionarea covoarelor în sec. al XX-lea, comparativ cu perioada precedentă a sec.
100
CIUBOTARU Nicolae Gr. – Comuna Vultureşti. Vol. III. Amurgul culturii tradiţionale.
Text stabilit, introducere şi note de Mircea Ciubotaru. Editura Kolos, Iaşi, 2009. – P. 221. Vezi aici XVIII-XIX. Sunt menţionate schimbările în procedeele tehnice, în motivele ornamentale,
descrierea colivelor din grâu, cât şi a „pomenilor”, adică cei noul colăcei mici şi cei nouă colaci mari de în compoziţie, în gama cromatică şi evidenţiate cauzele acestor modificări. Cu toate
la înmormântare, cu formele specifice. aceste schimbări care au avut loc în covorul moldovenesc, ele sunt înstrăinate peste
101
Ibidem, p. 222. hotare, s-a redus producerea lor. Domeniul necesită măsuri urgente de protejare şi
102
Inf. VASILACHE Aurica (17 iulie 2005); CRISTEI Niculina (18 iulie 2005).
103
CIUBOTARU Nicolae Gr. – Op. cit., p. 217. În 1974, Elena Rusu din Vultureşti povesteşte
conservare a celui mai reprezentativ gen de artă populară moldovenească.
viziunea bunicii sale, „înviate”, căci o crezuseră moartă, însă informaţia este deosebit de interesantă.
104
BURAGA Eugenia şi Costache. – Dăinuiri dăneştene (Crâmpeie monografice). Editura 1. Motivaţia
Junimea, Iaşi, 1977. – P. 122. Dincolo de limbajul vădit arhaizant al lucrării şi al concepţiilor originale Cercetătorii au apreciat covorul moldovenesc, dând preferinţă acestui produs
ale autorilor (învăţători), descoperim informaţii deosebit de interesante pentru cultura populară a satelor în sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea, considerându-l o artă autentică,
vasluiene, în speţă Dăneşti, culese de la oamenii locului, despre diverse obiceiuri şi datini.
caracterizată prin irepetabilitatea ornamentală, compoziţională şi cromatică. Această
THE FUNERAL FEAST IN MOLDOVA. HISTORIC AND ETHNOLOGIC EVIDENCES autenticitate are rădăcini adânci în perioada medievală, când fiecare familie producea
obiectele necesare în cadrul gospodăriei, urmând tradiţii locale, fără a copia şi
Abstract reproduce alte piese străine. Majoritatea autorilor, care au abordat domeniul, au
The sacred dimension of the funeral feast is defining, as at the basis of all such remarcat că la sfârşitul secolului al XIX-lea arta covorului a suportat schimbări
feasts, the idea that in the afterlife the deceased shall continue its existence just like in evidente în decor, motive, cromatică, tehnici şi materie primă. În secolul XX aceste
the world of the living and consequently it needs all the elements it needed when alive. procese s-au intensificat şi este important să se poată urmări ce impact au avut asupra
The funeral feasts, referred to in Romanian by the word „praznice” (of Slavic origin), confecţionării covoarelor. Despre covoarele produse în sistemul industriei uşoare în a
mediate thus the transcendentalization of all goods offered by family members to be doua jumătate a secolului XX s-a scris, arătându-se specificul lor în context tradiţional.
used by the deceased. Făcând o retrospectivă a bibliografiei în domeniu, am considerat că este necesar să
The first mention in a Romanian document of the temporal cycle of the funeral insistăm asupra modificării covoarelor produse în mediul tradiţional, pe parcursul
feasts dates back to the 15th century, in a document issued by Stephen the Great. All secolului trecut.
later documents, such as the lists of funeral expenses, confirm the cycle thereof, carried Drept surse ale studiului ne-au servit rezultatele cercetării de teren, întreprinse
out both with the occasion of the funeral, and thereafter, at three, nine, 20 and 40 days în cadrul expediţiilor etnografice1, studierea covoarelor expuse în diferite expoziţii
since the decease. There follows, usually the half year commemorative feasts, but the săteşti2 şi un număr de 3200 de covoare supuse expertizării în ultimul an.
three-month and the nine-month feasts were also found. Yearly feasts were also carried
out each year during the first seven years following the decease, when the remains of 2. Contribuţii anterioare la cercetare
the body were exhumed. All these customs have survived unchanged until now in the Cercetători din a doua jumătate a sec. XX au efectuat studii și au menţionat
Romanian villages of Moldavia. covorul moldovenesc contemporan, dându-i caracteristică generalizatoare în diferite
Generally, with any occasion that might come up, especially a celebrative one, the publicaţii știinţifice și de popularizare. Albumul „Ковры Молдавии” de D. Goberman3
ancestors were to receive their part on the other world, where they eat and drink as they conţine descrierea și analiza generală a covoarelor vechi moldovenești din sec. al
used to do on earth. The mental universe of the archaic world has been preserved in the XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea, iar în compartimentul ”Covoristica
Romanian traditional village and persisted in the Romanian society until full modernity, sovietică moldovenească” cuprinde numai descrieri ale covoarelor confecţionate la
and nowadays it can still be identified in the rural universe, where the memory and the întreprinderile industriale de stat și covoarele ţesute după schiţe ale artiștilor plastici4.
connection with the ancestors is still alive. Prezintă interes opinia autorului: „(...) în Moldova sunt răspândite destul de larg și se
Dr., conf. univ., produc în volum considerabil covoare cu fondal negru, pe care sunt redate buchete și
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, șiraguri de flori, reproduse în proporţii mari și culori aprinse, și umbre. Aceste covoare
Iaşi au dreptul la existenţă, cu toate că comportă elemente evidente ale tradiţiilor naţionale”

Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei Volumul 13 (26) Volumul 13 (26) Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei