ZEMEŞ – PAGINI DE ISTORIE LOCALĂ

Prof. Şălaru Ştefan

Colegiul Tehnic "Dimitrie Ghika" Comăneşti

Localizarea în cadrul judeţului Imagine din Zemeş

Comuna Zemeş este aşezată în nord-vestul judeţului Bacău, pe cursul superior al

râului Tazlăul Sărat, fiind compusă din satele Zemeş şi Bolătău.
Satul Zemeş, reşedinţa comunei Zemeş, poartă acest nume din 1968 1. Anterior
satul era cunoscut sub numele de Tazlăul Sărat, Tazlău sau Tazlăul de Sus.
Satul Bolătău, aflat în nordul comunei, a primit acest nume de la un lac ce se
formase în zonă în urma unirii malurilor apei Tazlăului Sărat. Astfel, se formase un baraj
natural, iar lacul rezultat ocupa o suprafaţă de aproximativ 2 ha, cu o adâncime de 10 m,
locuitorii numind lacul “Bolătău”. În 1871, în urma unei ruperi de nori, digul format de
maluri s-a rupt. Viitura a distrus case, ferăstraie de apă (gatere), făcând şi victime
omeneşti2.
Partea de sud a satului Bolătău a purtat până în 1968 denumirea de Chilii, fiind
împărţită în Chiliile de Jos şi Chiliile de Sus. După 1968, Chiliile de Jos şi de Sus au fost
incluse în Satul Bolătău.
De-a lungul istoriei, satul Tazlăul Sărat a făcut parte din diverse unităţi
administrative. La începutul secolului XIX apare ca sat independent în cadrul Ocolului
Tazlăul Sărat. În perioada 1816-1830, Tazlăul Sărat este considerat cătun şi este înglobat
în satul Solonţ. Din 1830 până în 1865, satul Tazlăul Sărat este sat independent, făcând
parte din Ocoalele Tazlăul de Sus sau Tazlăul Sărat. În 1865, Tazlăul Sărat este sat
component al comunei Valea Arinilor, în 1871 este sat component al comunei Lucăceşti,
ca în 1873 comuna să se numească din nou Valea Arinilor. În 1876 aparţine de comuna
Măgireşti, între anii 1887 şi 1895, satul Tazlăul Sărat este împărţit comunelor Măgireşti,
Solonţ şi Valea Arinilor, iar între anii 1908 şi 1955 este sat component al comunei
Lucăceşti. În 1956 se constituie comuna Tazlăul de Sus, primind în 1964 de la comuna
1
Legea nr . 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului R.S.R., anexă în B.O.(1968) nr . 163-
165;
2
Pr . Iconom Stavrofor Alexandru Antohi, Monografia parohiei şi comunei Lucăceşti, judeţul Bacău,
Institutul de Arte Grafice “Marvan”, S.A.R., Bucureşti, 1939, p. 90;

1
Lucăceşti satul Modârzău şi partea de nord a satului Pietrosu; până în 1968, comuna
Tazlăul de Sus cuprindea cinci sate: Tazlăul de Jos, Tazlăul de Sus (reşedinţa comunei),
Chiliile de Jos, Chiliile de Sus şi Bolătău. Începând din 1968, când a avut loc ultima
împărţire administrativ-teritorială a României, comuna ia denumirea de Zemeş, fiind
constituită din satele Zemeş şi Bolătău3.
Cele mai vechi documente istorice, din evul mediu, despre locuitorii Tazlăului
Sărat, se referă la activitatea bisericească ortodoxă, la prezenţa bogăţiei de ţiţei şi la danii
de pământ. Nu se cunosc până în prezent documente cu privire la vechimea satului.
Majoritatea istoricilor consideră anul 1399 anul încetării existenţei unei aşezări
monahale de călugăriţe pe Tazlăul Sărat4.
Toponimele5 păstrate în comuna Zemeş, cum ar fi: Muntele Chiliile (Arsa
Ariniş), Muntele Trei Chilii (Stirigoi), Valea Clopotului, satul Chilii, Dealul Chilia,
Muntele Ghedeon (la est de locuinţa Gabor din satul Bolătău), Pârâul Popii (Calnuş),
Poiana Schit/Schitişor, Mănăstirea Schitişor6, ne îndreptăţesc să credem că mănăstirea
călugăriţelor ar fi fost în zona râului Tazlăul Sărat.
Documentul din 09.10.1424, din vremea domnitorului Alexandru cel Bun,
evidenţiază că a dat “acestor adevărate slugi ale noastre Toader şi Lie, loc pe Tazlău, la
Obârşia Frumoasei, unde iese din pădure…ca să-şi pună şi să-şi aşeze mănăstire…“7.
Putem deci, considera documentul din anul 1424 ca act de naştere, de
întemeiere, de ctitorie a unui local religios, al unei mănăstiri Tazlăul, alta decât cea a lui
Ştefan cel Mare de la Tazlăul Mare. Mănăstirea Tazlău din vremea lui Alexandru cel Bun,
este pe Tazlăul Sărat, în satul Tazlăul Sărat, nume schimbat în Zemeş.
Clarificarea privind precizarea locului mănăstirii lui Alexandru cel Bun de la
1424, este făcută în trei documente din 1491 din timpul lui Ştefan cel Mare 8, în care se
menţionează că: “împuternicim Sfânta noastră mănăstire de la Tazlău, cu hramul Naşterea
Maicii Domnului, unde este egumen rugătorul nostru chir popa Timoftei“, primeşte danie
de la domn, “ca să întărim şi să împuternicim” sate cu mori, cu şteze (pive de bătut
postav, scoarţe şi alte ţesături), cu gârle şi poieni şi întărire pentru braniştea din jurul
mănăstirii, arătându-i hotarele.
Un document dat la 04.10.1440 la Suceava de către domnitorii Ilie şi Ştefan, fiii
lui Alexandru cel Bun, asociaţi la tronul Moldovei, menţionează că boierul Oană Porcu “
a lăsat…un sat, anume Lucăceştii, pe Tazlăul Sărat, în dreptul Păcurii”, mănăstirii

3
Valeria Dârlău, Corneliu Dârlă , Monografia Şcolii nr . 1 Zemeş, 199 , p . 11;
4
Diacon Ioan Ivan, Pr . Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamt, Iaşi, 1981, p. 22-23;
5
Ieromonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească sec. IV-XX, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 153-155;
6
Mănăstirea Schitişor, Poiana Schit/Schitişor, localizate la aproximativ 2 km nord-est de obiectivul
industrial Dezbenzinarea Modârzău, pe partea stângă a drumului petrolier spre Muntele Uturea Mare;
7
C.Cihodaru, I.Caproşu, L. Simanschi, D.R.H.A.Moldova, vol. I (1384-1448), Editura Academiei,
Bucureşti, 1975, p. 85-86;
8
C. Cihodaru, I. Caproşu, N. Ciocan, D.R.H.A.Moldova, vol . III, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p .
169-173, 185-187, 199-201;

2
Bistriţa. Documentul menţionează, astfel, izvoare de păcură pe malul râului Tazlăul
Sărat9.
Acelaşi lucru este menţionat şi în documentul din 16.12.1442, al aceloraşi
voievozi, în care, “acest adevărat boier, pan Oană Porcu…a lăsat…după moartea sa un
sat, anume Lucăceştii, pe Tazlăul Sărat, danie sfintei noastre mănăstiri Bistriţa“.
Documentul stabileşte ca “hotarul să fie mai sus de Tazlău…,drept la fântâna neagră a
Păcurii, drept la gura Zemeşei, la Runcul Stânelor…Izvorul Negru, drept la Asău…se
îndreaptă la Chilia pe picior, în sus, drept la obârşia Urmenişului…la vârful Osoi, până la
Cărpeniş, valea în gios, drept la drumul mare, merge la câmp peste pârâu, la câmp”10.
Documentul este deosebit de important prin relatarea prezenţei ţiţeiului la
“fântâna neagră a păcurii” şi “izvorul negru”, dar şi prin toponimele care aparţin comunei
Zemeş, ca: gura Zemeşei (pârâul Zemeş, afluent al râului Tazlăul Sărat), Runcul Stânelor
şi Chilia.
În stadiul actual al cercetării istorice, valea Tazlăului Sărat cu satul Lucăceşti,
este cea veche zonă din România unde se atestă existenţa unor zăcăminte de ţiţei,
valorificate prin intermediul unor fântâni şi reprezintă “leagănul industriei petroliere din
România”11.
Ştiri preţioase aflăm şi de la episcopul italian Bandinus (Bandini), care
călătorind în 1646 prin ţările române, afirmă că a văzut pe valea Tazlăului Sărat “câteva
izvoare care ţâşnesc din vinele pământului cu o culoare transparentă, care după un scurt
timp, iau culori diferite, când ca curcubeul, când ca aerul colorat de la răsăritul sau apusul
soarelui"12.
În “Monografia parohiei şi comunei Lucăceşti”, Preotul Alexandru Antohi
menţionează că domnitorul Ştefan cel Mare a făcut danie de pământ vrednicilor săi ostaşi
Moţei, Verdeş, Gabor, Furnică, Fătu, Lazăr, Patrău, din aceste locuri, suprafaţa de 2355,4
stânjeni (3364 ha , aproximativ ⅓ din suprafaţa actuală a comunei Zemeş) din plaiul
Asăului la vest şi până în proprietăţile Schitu-Frumoasa şi Solonţ la est, devenind teritoriu
răzeşesc. Aici se află şi Munţii Stirigoi, Runcul Stânelor, Arşiţa Mare, Vârful Şarta,
Calistrul Mare, Taşbuga13.
Prima ocupaţie a locuitorilor comunei Zemeş a fost dintotdeauna extragerea
petrolului . Metodele de extracţie a petrolului au evoluat în strânsă legătură cu utilizarea
acestuia .
Primele activităţi de extracţie a petrolului, când nevoile de consum erau reduse,
erau realizate prin simpla colectare a ţiţeiului care se scurgea din pământ în gropi săpate
pe văile pâraielor sau în locuri mai joase. Ţiţeiul purtat de unii afluenţi ai râului Tazlăul
Sărat şi de apele râului, era colectat cu ajutorul cârpelor sau cu vase diferite.
9
C. Cihodar , I. Caproşu, L. Simansch , D.R.H., vol . I, p. 294-295;
10
Idem, p . 429-430;
11
Constantin M. Boncu, Contribuţii la istoria petrolului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1971,
p..20;
12
Idem, p . 19-20;
13
Pr. Iconom Stavrofor Al. Antohi , Op. cit. , p . 74-75 .

3
 În măsura în care utilizarea petrolului s-a extins, pe valea Tazlăului Sărat,
extragerea ţiţeiului s-a făcut secole de-a rândul prin gropi de păcură, băi, fântâni14.
Nevoile tot mai mari de ţiţei pentru grajdurile curţii domneşti de la Iaşi,
iluminarea curţilor domneşti şi boiereşti, iluminarea vadurilor în locurile de vamă,
interesul armatei otomane de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea pentru călăfătuirea caiacelor şi vaselor de război de pe Dunăre sau nevoile
trupelor de ocupaţie ale ţărilor vecine au determinat căutarea de ţiţei la adâncimi mai
mari, metoda de exploatare purtând numele de puţuri. În comuna Zemeş, puţurile de
mână au fost săpate mai ales în zonele Cilioaia şi Gropile lui Zaharache.
În 1862, judeţul Bacău deţinea locul I pe ţară, dând aproape jumătate din
producţia de petrol a ţării, centrele cele mai importante fiind Moineşti, Solonţ şi Tazlău15.
Distilerii primitive pentru obţinerea petrolului lampant au fost menţionate în
localitatea Valea Arinilor, în 185716, proprietar fiind Alic Leibu. În această localitate au
fost înfiinţate, în decurs de trei ani, cinci “fabrici de gaz”. Primele trei au fost înfiinţate
între anii 1857 şi 1859, iar celelalte două în 1860.Localitatea Valea Arinilor era în acea
perioadă al doilea centru din industria petrolieră din ţară, după Ploieşti 17. “Fabricile” erau
localizate aproape de râul Tazlăul Sărat, devenind cu timpul localitatea Găzărie.
În Moldova, primul oraş iluminat cu petrol lampant a fost Iaşiul, în 1857,
aprovizionarea cu petrol lampant făcându-se de la “fabrica de gaz” din Solonţ 18.
Transportul petrolului se efectua în butoaie (poloboace) ce aparţineau producătorului.
Comerţul cu păcură s-a făcut de răzeşii producători de la fabricile de gaz din
Valea Arinilor. Aceştia practicau, deasemenea, şi comerţul cu gaz, pe care îl vindeau în
alte zone, rămânându-le numele de găzari19.

14
C. Popescu, Op. cit.,p. 6;
15
Idem, Op. cit., p.31;
16
Idem, Op.cit., p. 32;
17
Ibidem, Op.cit., p. 34;
18
Ibidem, Op. cit., p. 36;
19
Alexandru Antohi, Op. cit., p. 117;