II.2.

CREŞTINAREA BULGARILOR

Bulgaria a fost primul stat mare şi bine organizat din

Europa de Răsărit care a acceptat creştinismul bizantin – D. Obolensky167

Creştinarea bulgarilor, mai târziu a ruşilor, constituie incontestabil

succesul cel mai notabil al unei politici care a permis Bizanţului
să-şi extindă influenţa spirituală, artistică şi politică asupra lumii slave,
pe o arie ce depăşeste cu mult frontierele Imperiului – H. Ahrweiler168

Procesul de centralizare a statului şi de cristalizare etnică, de creştere a prestigiului internaţional

şi a puterii sale militare conduce, irevocabil, la acceptarea creştinismului de către bulgari. Acest act de o
importanţă istorică majoră, realizat de hanul Boris-Mihail (852-889), fiul lui Pressian I, va întregi
caracterul etno-cultural al poporului bulgar. Creştinarea este rezultatul evoluţiei interne a societăţii
bulgare şi a principalelor forţe sociale, în frunte cu suveranul, iar aderarea la învăţătura lui Hristos
este un proces firesc al schimbărilor sociale de amploare şi al reformelor statale din secolul al IX-lea. Pe
plan internaţional, creştinarea consolidează şi legitimează prezenţa puternică în Europa de Sud-Est a
statului bulgar în plină formare.
Acceptarea creştinismului constituie punctul final al etnogenezei bulgare; convertirea a suprimat
obstacolul de ordin religios şi a adus unitatea spirituală 169. Introducerea creştinismului ca religie oficială a
facilitat formarea unei nationalităţi comune. Religia creştină a proclamat o nouă morală pentru toţi
subiecţii statului, aceleaşi norme de conduită în viaţa privată şi socială. Creştinismul a contribuit la
atenuarea şi ştergerea diferenţelor care persistau între slavi şi protobulgari, unindu-i definitiv într-un
singur popor pe bulgari, slavi şi pe descendenţii populaţiei romanizate. Introducerea unui cod de legi
(Lege pentru judecarea oamenilor) compatibil cu morala creştină a avut un rol unificator şi a contribuit la
sinteza protobulgaro-slavă170. Convertirea statului bulgar a fost complicată ulterior de lupta îndelungată
dintre Constantinopol şi Roma pentru obţinerea supremaţiei ecleziastice în zonă.
Către mijlocul veacului al IX-lea, convertirea devenise o necesitate istorică dictată de
considerente de politică externă si internă, dezvoltarea ulterioară a statului bulgar era condiţionată
de convertirea sa. Bulgaria se vedea înconjurată de civilizaţii penetrate de ideea creştină. Statele
slave aderaseră la noua religie şi începuseră a juca rolul lor activ în viaţa internaţională a Europei
centrale,

167 OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval..., p. 101.

168 AHRWEILLER, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, Corint, Bucureşti, 2002, p. 44.
169 ANGELOV, op. cit. , p. 30.

1
170 Ibidem p. 33.

2
către jumătatea secolului al IX-lea. Bulgaria, un stat consolidat, nu putea risca izolarea; era evident
că, pentru a juca un oarecare rol în lume, Bulgaria trebuia să devină creştină.
Boris a urmărit integrarea Bugariei în comunitatea statelor creştine cu tenacitate, în ciuda
complicaţiilor interne previzibile pe care această întreprindere urma să le depăşească. Deşi era evident că
introducerea religiei creştine va întâmpina rezistenţa facţiunii bulgarilor antibizantini, statul bulgar avea
nevoie de Biserică, care să sancţioneze suveranitatea sa în relaţiile internaţionale şi să consolideze
autoritatea suveranului în interior. Convertirea ţarului Boris şi întemeierea Bisericii bulgare au contribuit
implicit la consolidarea poziţiei hanului.
Interesele au impus orientarea către Bizanţ, care în acestă epocă se afla în plin progres politic
şi cultural. Epoca iconoclastă trecuse, criza pavliciană şi pericolul arab în bazinul egeean fuseseră
definitiv surmontate, pretenţiile Bisericii Romei la supremaţie în întreaga lume creştină nu erau
acceptate. Bizanţul a încercat să-şi impună influenţa politică printre ţările slave din Sud-Estul
european pe calea presiunii militare şi a propagandei creştine 171. Biserica bizantină devenise promotoarea
influenţei politice a Imperiului, fiind gata să susţină efortul expansionist care însemna implicit lărgirea
jurisdicţiei sale. Bizanţul a trimis misiuni culturale la chazari şi în Moravia, a convertit pe bulgari şi a
creştinat pe ruşi.
Pe plan intern, după o lungă perioadă de pace cu Bizanţul, statul bulgar, deplin consolidat politic
şi economic, sub domnia lui Omurtag şi a succesorilor săi, îşi extinsese graniţele către Sud şi Sud-
Vest încorporând regiunile populate de slavi. Situaţia internă încă nu era stabilizată, divergenţele
etnice nu erau depăşite, procesul fuziunii între slavi şi protobulgari, iniţiat spontan, graţie teritoriului
comun şi intereselor economice identice, era frânat de diferenţa de religie, de moravuri şi cutume; lipsea
coeziunea internă conferită de comunitatea de cultură şi limbă 172, de identitatea de credinţă, cutume, rituri.
Pe plan intern, hanii erau incapabili să reziste unei mişcări spontane care antrena spiritele în această
direcţie. Rezistenţele păgânismului bulgar vor fi puternice. Aristocraţia militară protobulgară, încă
nedeplin asimilată, ataşată cultului păgân, va opune o rezistenţa previzibilă pe care Boris o va
zdrobi.
Suveranul bulgar a fost ferm în reprimarea rebeliunii căpeteniilor conservatoare ale bulgarilor,
răscoală care i-a periclitat tronul şi viaţa. Vechiul păgânism era legat de instituţiile protobulgare desuete,
de sistemul de clanuri pe care hanii au încercat să-l înlăture; probabil mai multe dintre clanuri reclamau o
origine divină şi nu erau dispuse să accepte superioritatea hanului 173. Creştinismul conferea împăratului
din Constantinopol sacrosanctitate, iar Boris râvnea şi el această aură.
***

171 AHRWEILLER, op. cit., p. 43. Biserica susţinea efortul expansionist al Statului, care asigura lărgirea jurisdicţiei sale.
Photios încurajează în mod deosebit întreprinderile misionare.
172 Către mijlocul secolului al IX-lea, slavizarea era în faza finală. Bulgaria era un stat slav, limba slavă se impusese,
limba turcică vorbită de protobulgari dispăruse fără urmă (nu s-a conservat nici măcar un cuvânt în acest idiom); Angelov,
art. cit., p. 32.
173 DUCELLIER, op. cit., p. 232.
 Sursele bizantine şi cele latine dau mărturie că adoptarea creştinismului s-a făcut în mai
multe etape. Convertirea bulgarilor a fost pregătită lent. Numeroasele contacte ale prinţilor bulgari cu
Imperiul bizantin, pe de o parte, cu Imperiul franc, pe de alta, i-au făcut, puţin câte puţin, receptivi
faţă de ideea creştină. Contiguitatea cu Imperiul făcea ca infiltrarea grecilor şi difuziunea culturii
bizantine şi religiei creştine să fie inevitabile174.
Khaganul Boris ezita; tentat să adopte creştinismul, nu era dispus să sacrifice forţa şi
independenţa statului bulgar. Păgânismul, religia naţională, separa net Bulgaria de adversarul său secular
şi constituia principala barieră împotriva penetrării influenţei bizantine crescânde. Creştinarea însemna
suprimarea acestui obstacol şi echivala cu acceptarea penetrării civilizaţiei bizantine în Bulgaria. Acest
om de stat remarcabil a intuit opoziţia facţiunii conservatoare a boierilor, care rămăsese fidelă tradiţiilor
păgâne ancestrale. Pentru a diminua această opoziţie, trebuia să prezinte creştinismul ca având un
caracter naţional, să convingă că noua religie nu constituia un pericol pentru stat şi că adoptarea
creştinismului nu periclita independenţă sa politică. Pe de altă parte, Boris era decis să negocieze intrarea
Bulgariei în „familia de state creştine”, cu condiţia asigurării independenţei Bisericii bulgare. Forma
concretă a credinţei creştine care să fie adoptată îi era indiferentă.
În 864, după ezitări şi tergiversări, presat de conjunctura politică defavorabilă, hanul bulgar
Boris, a fost obligat să se adreseze Imperiului de Răsărit şi să impună creştinismul ca singură religie
oficială a ţării sale. Suntem în dificultate încercând a reconstitui evenimentele cu exactitate. Relatările
analiştilor contemporani bizantini şi franci sunt succinte şi confuze; convertirea bulgarilor nu-i
interesează decât ca o chestiune secundară. Toate sursele istorice converg în a considera convertirea
bulgarilor rezultatul imediat al campaniei bizantine din 863. Autorii bizantini din secolul al X-lea
relatează în maniere diferite convertirea bulgarilor. O primă grupă cuprinde pe continuatorul lui
Gheorghe Monahul, pe Leon Grammaticus şi Genesios. Primii doi autori plasează convertirea bulgarilor
după atacul emirului de Melitene, Omar, probabil în cursul verii 863175. Lacunară este şi relatarea lui
Genesios, autorul cel mai apropiat de evenimentele pe care le relatează, care asociază convertirea
hanului bulgar, al cărui nume nu-l indică, cu domnia Theodorei. Genesios, ne informează că,
imediat după înfrângerea emirului, suveranul bulgar a consimţit să facă pace cu Bizanţul şi să
accepte

174 Putem presupune că slavii, în contact cu populaţia autohtonă creştină, au adoptat cultura acesteia şi au îmbrăţişat
creştinismul. Lipsesc surse sigure care să dea mărturie despre creştinarea în masă a slavilor, anterioară convertirii lor. Nu
trebuie să ne îndoim că, în pofida unor cazuri izolate de convertire în rândul cercurilor conducătoare protobulgare,
majoritatea acestora rămâne fidelă cultului păgân.
175 Emirul de Melitene, Omar, a întreprins o campanie devastatoare în Asia Mică până la Sinope, cucerind cetatea

Amisos (actualul Samsun), pe litoralul Mării Negre. Pentru a bloca acest atac îndrăzneţ, Bizanţul trebuia să opună toate
forţele sale disponibile; la 3 septembrie 863, strategul Petronas a repurtat o victorie strălucită asupra arabilor lui Omar
care au înaintat până în vecinătatea cetăţii Sinope. Genesios, în relatarea sa raportează convertirea bulgarilor la victoria lui
Petronas; cele două evenimente par a fi într-o strânsă înlănţuire; convertirea bulgarilor succede triumfului asupra arabilor.
Victoria lui Petronas este un eveniment de o importanţă politică enormă; pericolul arab era definitiv surmontat;
BREZEANU, op. cit., p. 81.
creştinismul; în versiunea transmisă de Genesios convertirea bulgarilor succede triumfului asupra
arabilor.
Din a doua grupă de autori fac parte Theophanes Continuatus, Skylitzes-Kedrenus şi
Zonaras, care ne furnizează informaţii mai generale despre episodul convertirii. Theophanes
Continuatus reproduce pasajul din Genesios relativ la convertirea bulgarilor, menţionând şi numele
hanului (Βώγωρις). Simion Magister se plasează între cele două grupe, încercând să concilieze
diferitele versiuni176. Continuatorul lui Theophanes, Skylitzes şi Kedrenus, parţial Simeon Magister,
raportează convertirea bulgarilor la conflictul provocat de Boris cu Imperiul, pe durata guvernării
Theodorei.
Indicaţia că pe tronul bizantin se afla Theodora este esenţială; în locul defunctului
Theophilos (829-842), a fost proclamată împărăteasă regentă a minorului Mihail al III-lea, Theodora
(842-856)177. Guvernul impopular al regentei asistată de autoritarul logothet al dromului, Theoctistos, a
fost răsturnat în 852178. Putem conchide că hanul bulgar conta pe un război intestin în Bizanţ, care să-
i permită obţinerea cedării oficiale a regiunilor populate de slavi, încorporate statului medieval
bulgar de către hanul Pressian (Perssian)179.
Skylitzes-Kedrenus adaugă că împărăteasa „guverna împreună cu fiul său minor” 180, indicaţie ce
ne permite să determinăm cu aproximaţie data acestui eveniment. Conflictul bizantino-bulgar a
urmat revoluţiei de palat care a răsturnat regimul Theodora-Theoctistos şi a permis lui Mihail III-lea
să preia puterea sub regenţa mamei sale. Sursele bizantine nu precizează nici cauzele, nici anul
declanşării conflictului. Conflictul s-a încheiat prin reînnoirea tratatului de pace. În stadiul actual al
cercetărilor nu se pot stabili cu precizie stipulaţiile acordului. Putem presupune că este vorba despre
o reînnoire a tratatului de pace negociat cu Bizanţul de Omurtag. O clauză sigură a tratatului a fost
schimbul de captivi; potrivit termenilor acordului, conducătorul bulgar a eliberat pe monahul
bizantin Theodor Kupharas, împărătesa a pus în libertate pe sora creştină a lui Boris, care, după
revenirea în capitala bulgară, a continuat să fie pedagogul creştin al hanului 181. Acest detaliu relevă
procesul penetraţiei graduale a creştinismului în Bulgaria.
Este cert că acordul de pace nu a reglementat toate problemele litigioase între cele două
state. Dacă într-o oarecare măsură interesele Bizanţului şi ale Bulgariei coincideau, aceste

interese erau
176 Symeon pseudo Magistri, Chronografia, apud P. PETROV, „La politique étrangère de la Bulgarie au milieu du IX-e siècle
et la conversion des Bulgares”, Byzantino-Bulgarica, II, 1966, p. 46.
177 Probabil în jurul datei de 20 ianuarie 842. OSTROGORSKY, op. cit., p. 247-248.
178 Din 852, basilissa a domnit împreună cu Mihail al III-lea până la începutul anului 856, când a fost silită să abdice şi a fost

internată în mănăstirea Gastria. Ibidem, p. 249.

179 Probabil aceasta este interpretarea cea mai autentică a cuvintelor cronicii lui Theophanes Continuatus (ed. Bonn, p.

162, apud CANKOVA-PETKOVA, „Contribution au sujet de la conversion des Bulgares au christianisme”, Byzantino-
Bulgarica, IV, 1973, p. 24.): „Suveranul bulgar, auzind că o femeie domnea pe tronul de la Constantinopol, a devenit insolent.
Aşadar, a trimis ambasadori zicând că a denunţat tratatele de pace şi a invadat teritoriile bizantinilor”.
180 Cedreni, Compendium, II, p. 151, 1 sq.; Ioannis Zonarae, Epitome, p. 387, 4-6 apud CANKOVA-PETKOVA, Contribution
au sujet..., p. 24.
181 Sora hanului bulgar, pe durata captivităţii sale, studiase „legea şi lucrările creştine”. Cf. Theophanes Continuatus, ed.

Bonn, p. 164, IV, 14; RUNCIMAN, op. cit., p. 127.

ireconciliabile în privinţa chestiunilor teritoriale; revendicările teritoriale ale suveranului bulgar nu au
fost satisfăcute, teritorii aparţinând de facto Bulgariei, penetrate de cultura bulgară, rămâneau sub
autoritatea nominală a Imperiului. Bizanţul nu a aceptat să facă concesii teritoriale în schimbul
privilegiului de a converti tânărul stat bulgar, deşi autoritatea sa asupra teritoriilor revendicate era
doar nominală. Violarea acestui tratat, care a rămas în vigoare până către 860, se explică prin
nesatisfacerea revendicărilor teritoriale ale Bulgariei, fapt ce l-a determinat pe Boris să accepte
propunerea unei alianţe cu Imperiul franc.
Tratatul preliminar din 853182 apare ca o etapă prealabilă convertirii la creştinism. Între Bulgaria
păgână şi Bizanţul creştin s-au instaurat relaţii paşnice care au facilitat penetraţia şi propagarea
creştinismului.
Cu diferenţe minore, relatările acestor trei cronicari se încheie cu convertirea la creştinism a
lui Boris şi a poporului bulgar. Zonaras a adăugat că penuria alimentară, care făcea ravagii în Bulgaria, l-
a obligat pe suveran să se convertească 183. După toată evidenţa, continuatorul lui Theophanes, Skylitzes-
Kedrenus şi Zonaras confundă evenimentele ce au avut loc în epoci diferite; aceşti cronicari
raportează creştinarea bulgarilor la regenţa Theodorei, sugerând că acceptarea creştinismului ar urma
rectificărilor teritoriale (cedarea Zagorei), deşi acest eveniment a survenit după detronarea împărătesei-
mamă.
Trebuie să ne mulţumim cu relatările scriitorilor posteriori. Relatarea lui Simeon Magister,
continuatorul lui Gheorghe Monahul, furnizează punctul de plecare pentru cercetarile ulterioare. Boris,
convins că se impune convertirea bulgarilor, temându-se de reacţia partidului antibizantin, intenţiona să
recurgă la franci pentru realizarea acestei opere. Preparativele convertirii au fost iniţiate în perioada ce a
urmat venirii pe tron a lui Boris, dar nu s-a ajuns la un acord definitiv asupra convertirii; tratatul de pace
din 853184, încheiat cu Theodora, nu a rezolvat într-o manieră satisfăcătoare problema revendicărilor
teritoriale ale suveranului bulgar. Pentru acestă raţiune, a iniţiat tratative cu Ludovic Germanicul,
care

182 Tratatul de pace din 853, ce a urmat conflictului dintre statul bulgar şi guvernul Theodorei, a fost un pas către o pace
durabilă, încheiată un deceniu mai târziu, şi o etapă prealabilă pentru acceptarea creştinismului. Imperiul nu a acceptat în 853
să facă concesii în schimbul privilegiului de a converti tânărul stat bulgar; pe de altă parte, suveranul bulgar nu era dispus
să renunţe la revendicările privitoare la o expansiune teritorială a statului bulgar. Când a fost evident că cele două părţi se
situau pe poziţii ireconciliabile, Boris s-a îndreptat către Occident. Alianţa încheiată cu francii se va revela ca fiind precară şi
fragilă. Este incontestabil că aceasta a exercitat o oarecare presiune asupra politicii Imperiului care şi-a dat seama de riscul la
care se expunea prin pierderea unei Bulgarii aliate şi ridicarea unui adversar redutabil. Ceea ce guvernul Theodorei a refuzat
lui Boris în 853 s-a acordat un deceniu mai târziu: Imperiul a confirmat expansiunea către Tracia a statului bulgar, în
contul privilegiului de a converti Bulgaria. Cesiunea regiunii Zagora nu putea rezolva litigiile teritoriale; „pacea durabilă” a
furnizat lui Boris ocazia de a anexa de facto corpului statului bulgar regiuni din Macedonia şi Albania meridională. Aceste
teritorii, populate de bulgari, au fost definitiv şi oficial încorporate statului bulgar prin tratatul încheiat între ţarul Simeon
şi Bizanţ (904). CANKOVA-PETKOVA, Contribution au sujet..., p. 33-37.
183 Zonaras, Epitome Historiarum, p. 388, apud CANKOVA-PETKOVA, Contribution au sujet..., p. 41.
184 Este evident că tratatul de pace s-a încheiat în jurul anului 853. În stadiul actual al cercetărilor nu se pot stabili cu precizie

stipulaţiile acordului. Putem presupune că este vorba despre o reînnoire a tratatului de pace negociat cu Bizanţul de
Omurtag. Revendicările teritoriale ale suveranului bulgar nu au fost satisfăcute. Zagora, fâşia dintre Sidere şi Develtos, a fost
cedată statului bulgar în virtutea tratatului din 864. O clauză sigură a tratatului a fost schimbul de ostatici, deşi sursele nu
menţionează decât pe monahul Theodor Kupharas şi pe sora prinţului bulgar.
conta pe concursul militar al Bulgariei pentru a contracara întreprinderile rebelului său fiu,
Carloman. Negocierile pentru proiectatul tratat au fost iniţiate în 860 şi au trenat până către 862.
Alianţa cu francii, deşi se va revela ca fiind precară şi fragilă, a exercitat o oarecare presiune
asupra politicii Imperiului care şi-a dat seama de riscul la care se expunea prin pierderea unei
Bulgarii aliate şi ridicarea unui adversar redutabil. Nu cunoaştem stipulaţiile tratatului din 862, dar
promisiunea suveranului bulgar de a accepta creştinismul de rit latin era una dintre clauzele acordului.
Este evident că în timpul negocierilor s-a discutat subiectul convertirii Bulgariei şi că suveranul
bulgar a agreat ideea acceptării creştinismului apusean; o epistolă a pontifului roman Nicolae din
mai 864 este dovada peremptorie185. Legătura dintre alianţa bulgaro-germană şi decizia suveranului
de a se converti este incontestabilă. Această alianţă poate fi considerată un moment preliminar
creştinării, dar de această dată, a orientat Bulgaria către sfera de influenţă a Bisericii Romei.
Proiectele lor au fost zădărnicite de evenimentele neprevăzute care au survenit. După ce a
triumfat asupra arabilor şi a asigurat frontierele orientale, Bizanţul şi-a putut îndrepta atenţia către
Balcani. Momentul era extrem de favorabil pentru Imperiu; armatele bulgare participau la campania
împotriva lui Carloman şi a Moraviei Mari. În Bulgaria, izbucnise o mare foamete 186, ceea ce a părut a fi
intervenţia divinităţii, care l-a obligat pe Boris să violeze teritoriul bizantin pentru a-şi procura cele
necesare pentru subzistenţă. Violarea teritoriului Imperiului era o întreprindere dictată de necesităţi,
menţionată unanim de cronicarii bizantini. Guvernul bizantin urmărise cu anxietate negocierile prinţului
bulgar cu Ludovic Germanicul şi era decis să profite de situaţie.
Alianţa bulgaro-germană constituia un real pericol pentru Bizanţ şi posesiunile sale balcanice,
perspectiva acceptării influenţei carolingiene şi stabilirii controlului spiritual al Romei asupra Balcanilor
fiind alarmantă. Pentru a menţine influenţa bizantină în Bulgaria, Mihai şi Bardas au proiectat o
campanie combinată de amploare. Bulgaria, vulnerabilă de pe urma privaţiunilor, nu putea spera să
reziste proiectatei invazii bizantine. Simpla demonstraţie militară a Imperiului l-a convins pe Boris să
negocieze înainte ca existenţa statului să fie iremediabil compromisă.

185 Către 863, Ludovic notifica pontifului roman intenţia exprimată de Boris de a se boteza. În răspunsul său, Nicolae I
se felicita: „Quia vero dicis quod christianissimus rex speret quod ipse Vulgarorum ad fidem velit converti et jam multi
ex ipsi christiani facti sunt, gratias agimus Deo, quem precamur ut abundare faciat incrementa frugum in horreo suo.
Jejunium vero pro eis et orationes sicut per te hortatut, Deo propitio facimus” (ad legationem Salomonis episcopi missi
anno 864, a rege Ludovico Germanico); Nicolai Papae I epistole et Decreta, P.L., 119, col. 875 apud F. DVORNIK, Les slaves,
Byzance et Rome au IX-e siècle, Libraire Ancienne Honore Champion, Paris 1926, p. 186. „Devotatul lui Hristos rege (Ludovic
Germanicul) spera că suveranul bulgarilor însuşi doreşte să se convertească din moment ce un număr mare al supuşilor
săi erau deja creştini”. Relatările privind convertirea bulgarilor de către Occident sunt în legătură cu alianţa bulgaro-
germană şi demonstrează că, după toată probabilitatea, deja în cursul lui 862, religia creştină a fost impusă populaţiei
bulgare care locuia în teritoriile învecinate cu Regatul franc; PETROV, op. cit., p. 45). Legătura dintre alianţa bulgaro-
germană şi decizia guvernului bulgar de a se converti este incontestabilă.
186 Kedrenos vorbeşte despre o epidemie de ciumă. Alţi autori menţionează o invazie a lăcustelor; principala forţă armată

de infanterie a bizantinilor a fost deplasată în Balcani, iar puternicul său atac împotriva Bulgariei a fost prevestit de o
invazie a lăcustelor şi de câteva cutremure. Hanul Boris a fost obligat să renunţe la acordul încheiat cu francii şi să accepte
creştinismul de la Constantinopol.
 Boris a acceptat declanşarea negocierilor de pace 187 şi a denunţat alianţa cu Ludovic Germanicul.
Cum adoptarea creştinismului era una din condiţiile esenţiale ale încheierii păcii, Boris s-a decis să
primească Botezul. Bulgaria urma să primească creştinismul de la greci şi să devină dependentă
ecleziastic de Patriarhia din Constantinopol. Negocierile de pace s-au purtat în ultimele luni ale lui 863,
iar negociatorii bulgari au fost botezaţi până la sfârşitul tratativelor. Un delegat al patriarhului a celebrat
ceremonia şi Mihail al-III-lea însuşi, reprezentat de un înalt funcţionat al Curţii, a fost naşul
neofitului suveran bulgar188.
Creştinarea Bulgariei a constituit prilejul unor rectificări teritoriale, Imperiul a acceptat
rectificarea frontierei în favoarea Bulgariei. Cedarea Zagorei, „regiunea deşertă şi nepopulată dintre
Sidera şi Develtos”189 disputată de cele două state balcanice încă din vremea lui Krum, a părut a fi
inevitabilul quid pro quo pentru obţinerea adeziunii Bulgariei la Biserica Orientală. Intrarea Bulgariei în
comunitatea statelor creştine era o necesitate primordială a diplomaţiei bizantine şi merita orice
concesie, chiar revizuirea frontierei în beneficiul statului bulgar. Bizanţul a consimţit să facă acest
sacrificiu teritorial; succesul religios a satisfăcut Imperiul în cel mai înalt grad. Mai mult, această
concesie părea că va asigura menţinerea Bulgariei sub vasalitatea religioasă a patriarhatului bizantin.

187 Ruptura cu francii a survenit în timpul negocierilor vizând reluarea legăturilor cu Imperiul de Răsărit. Informaţia, furnizată
de mai multe surse, privind o campanie a lui Ludovic împotriva lui Boris trebuie interpretată ca o acţiune ostilă, dar
explicabilă, ca o consecinţă a reorientării politicii externe a Bulgariei. Restabilirea relaţiilor amicale cu Bizanţul a provocat
expediţia punitivă din anul 864.
188 Persistă un dezacord în surse în privinţa datei exacte a Botezului lui Boris. Photius (Epistolae, p. 742) şi Vita S. Clementis,

p. 1201, indică doar date aproximative. Savantul istoric bulgar V.N. Zlatarski fixează acest eveniment în 864-865, mai
exact între 1 şi 19 septembrie 865. Zlatarski susţine că un număr de boieri bulgari au primit Botezul către sfârşitul anului 863,
după cum pare a insinua Cronica lui Simeon. G. CANKOVA-PETKOVA probează că acceptarea creştinismului de către
bulgari este anterioară anului 866, terminus ante quem al convertirii bulgarilor: „Să remarcăm că în Annales Fuldenses sunt
concentrate evenimente aparţinând unor epoci diferite şi situate în acelaşi an. În circumstanţele prezente, delegaţii bulgari
care s-au prezentat în 866 înaintea lui Ludovic Germanicul la Ratisbonna, l-au informat pe împărat despre convertirea la
creştinism a suveranului lor şi a unei părţi importante a populaţiei şi au solicitat trimiterea de preceptori în credinţa
creştină. În alţi termeni, faptul singur că în anul 866 ambasada bulgară a cerut predicatori catolici înseamnă că anul 866 este
terminus ante quem al convertirii bulgarilor.” Cankova-Petkova concluzionează că: „Convertirea suveranului bulgar şi a unei
părţi considerabile a populaţiei, după cum admitea în primele sale cercetări V. Zlatarski, şi după cum susţine cea mai
mare parte a cercetătorilor contemporani, a avut loc în prima jumătate a anului 865. […] Convertirea, după părerea
noastră, a urmat imediat încheierii păcii, tratat care, natural, a anulat alianţa dintre Boris şi Ludovic Germanicul, şi care
a provocat, din partea acestuia (a lui Ludovic) campania mai sus menţionată împotriva hanului bulgar. Tocmai această
agresiune a francilor face obiectul mărturiei lui Theophilact de Ochrida: După ce Boris a moştenit puterea, o mulţime de franci s-a
abătut asupra Bulgariei. La aceasta se adăuga o secetă teribilă. Aşa, poporul bulgar a suferit din pricina loviturilor duşmanilor şi din cauza
calamităţii […] din această cauză, Boris a trimis emisari la împăratul bizantin […] pentru a încheia un tratat de pace şi pentru a trăi de aici
înainte fără grijă şi în pace”. (V. Theophilacti, Martyrium,
p. 126, col. 97). Loviturile duşmanilor (πολεμίώ ξίφει ) se raportează evident la agresiunea francilor. Theophilact conectează
această agresiune cu seceta menţionată de cronicile latine, care a precedat imediat convertirea, devine evident că
începutul relatării sale: Imediat ce Boris a moştenit puterea trebuie înţeles într-un sens mai larg, adică pe durata domniei lui
Boris. Dacă admitem că negocierile de pace au avut loc către sfârşitul lui 863, tot atunci fiind botezaţi delegaţii bulgari la
Constantinopol, urmează că încheierea tratatului trebuie fixată la începutul anului 864 şi că acceptarea creştinismului a avut
loc imediat după”. CANKOVA-PETKOVA, Contribution au sujet..., p. 35-37. J.B. Bury stabileşte data convertirii bulgarilor
în 864. O scrisoare a patriarhului Photios (Ep. 4, p. 168), redactată în 867, vorbind despre misionarii latini trimişi de Roma
către sfârşitul lui 866, subliniază că în acel moment bulgarii erau deja creştini de mai puţin de doi ani (ούδ’είς δυο
ένιαυτούς). Înseamnă că data creştinării trebuie să fie 864-865. Despre 869 ca dată a convertirii bulgarilor vorbeşte Vita
S. Clementis, c. 4, p. 7, pentru
„chemarea” (κλήσις) bulgarilor. J.B. BURY, op. cit., p. 87.
189 Nu era un sacrificiu foarte mare pentru Imperiu, teritoriul cedat cuprindea Anchialos şi Develtos, care, ca şi alte
fortăreţe distruse de Krum, erau demantelate şi depopulate.
 Diferiţi autori bizantini au încercat să oculteze adevărul în relatarea evenimentelor şi să prezinte
acceptarea creştinismului ca o iniţiativă paşnică; aceştia insistă asupra influenţei exercitate de sora lui
Boris sau acordă o atenţie particulară dificultăţilor generate de foamete. Theophylact, în Istoria a celor
cinsprezece martiri atribuie această inopinată convertire puternicei impresii pe care i-a creat-o o încercare
ce s-ar fi abătut asupra poporului său, dar omite a spune explicit că această convertire a prinţului
bulgar a fost impusă cu forţa armelor. Genesios face o aluzie la o expediţie militară care ar fi
precedat convertirea bulgarilor190. Theophanes Continuatus are o altă versiune: Boris, iniţiat în creştinism
de către monahul Theodor Kupharas şi de către o soră a sa, Maria 191, într-un acces de disperare, a
invocat pe Dumnezeul creştinilor. Dumnezeu a intervenit şi hanul nu a ezitat să se boteze. Această
relatare, preluată de Kedrenos, Skylitzes, Zonaras, pare suspectă. Istoria pictorului „romeu”
Methodius192, care a zugrăvit cu înfricoşător realism icoana „Judecăţii finale” ce i-a produs
suveranului bulgar o puternică impresie, pe care o găsim la Theophanes Continuatus şi Kedrenos
este confuză şi inexactă. Simeon Magister are o versiune mai plauzibilă: după convertirea sa a
comandat pentru reşedinţa sa o icoană a Judecăţii finale. Această fervoare pentru religia creştină ar fi
provocat reacţia partidului păgân.
Decizia de a accepta Botezul de la Biserica bizantină a constituit o surpriză; în Enciclica adresată
patriarhilor orientali, Photios menţionează cu surprindere sinceră acest eveniment ca „surprinzător”,
inopinat193. Boris a surprins pe bizantini prin impacienţa de a primi Botezul. Intenţia de a îmbrăţişa
creştinismul se născuse în sufletul prinţului, dar dorinţa iniţială era de a căuta ajutorul Bisericii Romane.
Această intenţie era cunoscută de bizantini, care l-au obligat să renunţe la prima sa decizie sub
ameninţarea unei invazii. Dacă autorii bizantini vorbesc de o convertire neaşteptată, surpriza lor a
fost generată, nu de decizia lui Boris de a se converti, ci de aceea de a primi botezul din partea
clerului constantinopolitan.
Botezul oficial al prinţului a declanşat o puternică insurecţie anticreştină, în fond, de
orientare anti-bizantină. Creştinarea hanatului are loc în condiţiile unei opoziţii înverşunate a
aristocraţiei protobulgare preocupată să-şi menţine poziţia dominantă în stat, ameninţată de noua
ideologie unificatoare, care făcea din han un suveran de origine divină, cu puteri teoretic nelimitate.
Nobilimea militară protobulgară, fidelă tradiţiilor păgâne turanice, indignată de apostasia lui Boris, i-a
adus prinţului acuzaţia de a le fi dat o „lege rea”. Aceste tensiuni au atins apogeul în confruntarea

dramatică dintre
190 Această campanie o asociază cu invadarea teritoriului bizantin pentru procurarea de provizii de către Boris. Acesta ezita să
primească Botezul, demonstraţia militară care să-l convingă pe labilul han părea necesară.
191 Un rol, fie şi secundar, în convertirea suveranului bulgar l-a jucat sora sa, Maria, o creştină ferventă. Aceasta petrecuse cea

mai mare parte a vieţii la Constantinopol şi era complet elenizată.

192 Continuatorul lui Theophanes, p. 163-164 apud RUNCIMAN, op. cit., p. 103. Methodius zugravul a fost confundat cu unul

dintre „apostolii slavilor”. Steven Runciman susţine că: „Istoria lui Methodius este probabil apocrifă. Este suspectă de un
iz de naivitate monahală. Istoria monahului Kupharas este verosimilă. Influenţa acestor sclavi educaţi asupra stăpânilor
lor a fost demonstrată de cazul prinţului Enravotas; este plauzibilă presupunerea că membri ai familiei hanului erau
deţinuţi ca ostatici la Constantinopol, unii dintre ei fiind chiar convertiţi. La revenirea lor în ţară, vor fi făcut uz de toată
puterea de persuasiune. Armatele imperiale au constituit factorul decisiv.
193 P.G., 102, col. 742, apud DVORNIK, op. cit., p.189.
Boris şi marile familii boiereşti protobulgare; viaţa suveranului a fost periclitată când nobilimea din zece
districte a împresurat reşedinţa regală de la Pliska. Om de stat fără scrupule, Boris a reprimat cu
severitate rebeliunea boierilor bulgari194: 52 de case nobiliare au fost exterminate195. Boris a evitat noi
agitaţii reprimând doar aristocraţia bulgară, organizatoare a rebeliunii, în timp ce participanţii la
insurecţie, recrutaţi dintre oamenii de condiţie mijlocie, au beneficiat de impunitate, opoziţia lor fiind
genuin religioasă. Suveranul bulgar „s-a convertit în întregime împreună cu o mare parte a populaţiei”196.
Păgânismul, oficial învins sub Boris-Mihail, a continuat să supravieţuiască, în cercurile
aristocraţiei protobulgare fidelă idealurilor barbare.Tradiţia păgână a rămas profund înrădăcinată, deşi
diferenţa dintre moravurile păgâne şi cele creştine era incomensurabilă. După reprimarea sângeroasă
a insurgenţei aristocraţiei protobulgare conservatoare, agitaţiile şi revoltele împotriva creştinării
au
continuat197. Creştinismul nu a reuşit să elimine definitiv vechiul păgânism bulgar.
Autorităţile bizantine lucrau la consolidarea stăpânirii lor asupra Bulgariei. Curând după botezul
lui Boris, patriarhul Photios198 a adresat o epistolă „ilustrului şi preaiubitul meu fiu”, Mihail,
199
conducătorul bulgar (άρχων), „cea mai strălucită podoabă a eforturilor mele” . Scrisoarea lui Photios
este un document preţios şi curios. Patriarhul este un intelectual rafinat, un desăvârşit retor şi stilist.
Epistola sa demonstrează din plin aceste calităţi. Într-un limbaj abstract şi savant, demonstrând
superioritatea creştinismului faţă de păgânism şi armonizând înţelepciunea clasică cu morala şi teologia
ortodoxă, Photios face o expunere a articolelor de credinţă definite de sinoadele ecumenice şi
zugrăveşte un portret ideal al conducătorului creştin200.

194 Sursele asupra rebeliunii aristocraţiei protobulgare păgâne sunt: (1) Nicolaus, Responsa, cap.17; (2) Ann. Bert. (Hincmar de
Reims); (3) notă concisă la Th. Cont (p. 164). În ultima nu este nimic miraculos; Boris şi cei câţiva susţinători au ieşit
din palat purtând în mâini cruci şi au fost victorioşi. Responsa (cap.17) se referă la o înfrângerea a unei rebeliuni
datorată intervenţiei divine. Populaţia a zece regiuni din regat a fost incitată la rebeliune, Boris a fost asediat în reşedinţa
regală (Pliska) de o mulţime furioasă. Hanul avea doar câţiva susţinători fideli care nu l-au abandonat. Intervenţia divină
a asigurat înfrângerea rebeliunii; Boris şi cei loiali lui au ieşit din palat purtând în mâini cruci. Mulţimea a văzut semne
divine; palatul părea că arzând se prăbuşeşte peste cei din curte, caii partidei hanului cabrându-se loveau cu picioarele
din faţă pe rebeli. Boris a evitat noi agitaţii reprimând doar aristocraţia bulgară, organizatoare a rebeliunii şi participanţii la
insurecţie recrutaţi dintre oamenii de condiţie mijlocie au beneficiat de impunitate. RUNCIMAN, op. cit., p. 106.
195 Această precauţie împotriva previzibilelor conspiraţii a fiilor animaţi de răzbunare are şi o semnificaţie politică

incontestabilă fiind o lovitură dată rasei dominante care trebuie pusă în legătură cu transformarea graduală a Bulgariei într-un
stat slav.
196 Annales Fuldenses, MGH, SS, I., p. 379; („cum populo non modico”) apud CANKOVA-PETKOVA, Contribution au sujet...,

p. 30. Cei 48 de boieri reprezentau „mai puţin de jumătate din boierii a zece comitate”.
197 La începutul domniei lui Vladimir, grupul boierilor protobulgari au încercat să restabilească alianţa cu Ludovic

Germanicul şi restabilirea ostentativă a cultului păgân.

198 Într-o epocă în care împăratul face uz tot mai autoritar de dreptul său de învestire a ierarhilor, o politică ecleziastică

absolut independentă este imposibil de conceput. După destituirea venerabilului dar recalcitrantului Ignatios determinată
de divergenţe pe teme de politică bisericească, a fost impus pe scaunul patriarhal Photios, care beneficiase de o pregătire
teologică prealabilă. Numirea lui Photios în loc să atenueze tensiunile din interiorul clerului bizantin şi dintre Roma şi
Constantinopol le-a exacerbat.
199 P.G., 102, col. 742, apud DVORNIK, op. cit., p.189: „Ώ καλόν άγαλμα τών έμών πόνων”. Unii istorici au conchis hazardat

că Photius personal l-a convertit pe Boris. Patriarhul a fost activ în convertirea prinţului bulgar.
200 Asupra obligaţiilor prinţului creştin (τί έστίν έργον άρχοντος) coţnine prescripţii cu caracter didactic, privind, în

general, conduita unui prinţ creştin în raporturile cu subiecţii săi. În aproape toate aceste precepte, trebuie subliniată
absenţa originalităţii: opera lui Photios face parte din bogata literatură Furstenspielgen, şi patriarhul s-a inspirat copios din
operele
 Misiva, compusă integral în limba artificială a scriitorilor bizantini, este o operă retorică ale cărei
calităţi literare sunt incontestabile. Ca exerciţiu literar al cărui scop era de a epata, epistola este
impresionantă, însă erudiţia şi talentul dialectic al savantului patriarh erau irosite. Boris, ale cărui
cunoştinţe de limbă greacă erau lacunare, a cunoscut epistola dintr-o traducere bulgară, o traducere
la rându-i imperfectă, datorită inexistenţei unei terminologii creştine adecvate. Traducătorul epistolei s-a
lovit de incapacitatea limbii bulgare de a exprima subtilitaţile teologiei bizantine, subtilitaţi teologice care
au devenit, în traducerea bulgară, şi mai obscure iar sensul lor mai incomprehensibil pentru un
neofit. Epistola lui Fotie era inaccesibilă pentru Boris prin conţinutul său abstract şi prin limbaj.
În pofida unor concesii superficiale făcute susceptibilităţii şi preocupărilor practice ale
suveranului bulgar, epistola va fi provocat destinatarului deziluzie. Prinţul bulgar era interesat de
probleme privind aplicarea practică a creştinismului în ţara recent convertită şi a cerut sfaturi. Patriarhul
i-a răspuns de o manieră schematică şi abstractă, neglijând complet întrebările concrete ale suveranului
bulgar. Eruditul Photios a uitat că hanul neofit era preocupat de eticheta curţii sale. Boris se interesa
dacă, după convertire, purtarea pantalonilor, parte a costumului naţional, era indecentă, sau dacă
turbanul conta ca pălărie, dacă se putea arbora o coadă de cal ca stindard în luptă, iar boierii săi întrebau
dacă poligamia contravenea religiei recent îmbrăţişate. Abstracţiile teologice nu-l puteau interesa pe
suveranul bulgar. Boris a fost total decepţionat; epistola lui Photios nu putea spera să exercite o oarecare
influenţă asupra prinţului demonstrându-i aceluia distanţa insurmontabilă între bulgari şi bizantini.
Convertirea bulgarilor a ridicat suveranului Boris–Mihail problema raporturilor dintre Biserica
pe cale de a se forma şi Patriarhia Ecumenică. Acceptând dependenţa directă faţă de Constantinopol
a Bisericii Bulgariei, exista pericolul diminuării suveranităţii sale statale. Imperiul şi Patriarhia
considerau că o ierarhie episcopală greacă putea stopa expansiunea bulgară periculoasă pentru
Bizanţ.
Boris a urmărit cu tenacitate salvgardarea independenţei politice pe care o vedea garantată
prin obţinerea autonomiei religioase şi instituirea şi funcţionarea unei organizări ecleziastice
autonome. Imediat după ce clerul grec a obţinut în Bulgaria un punct de sprijin, suveranul creştin al
Bulgariei a fost

predecesorilor săi aparţinând acestui gen extrem de cultivat în literatura bizantină. A folosit, mai presus de orice dubiu,
operele bibliotecii creştine, dar fundamentul a fost împrumutat din operele antichităţii clasice păgâne (discursurile atribuite lui
Isocrate: „Ad Demonicum”, „Ad Nicoclea”). Isocrate a zugrăvit portretul ideal al principelui pentru Nicocles, prinţul
Ciprului. Există similitudini izbitoare cu Învăţăturile lui Vasile I pentru Leon al VI-lea, fiul său. Patriarhul încearcă să
concilieze înţelepciunea clasică cu moralitatea creştină. Este evident că predomină preceptele de origine clasică păgână şi
că înţelepciunea clasică nu se întrepătrunde cu gândirea creştină decât într-o manieră superficială. Patriarhul grec
subliniază obligaţiile fundamentale ale unui creştin constând în împlinirea preceptelor evanghelice, iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele. Photios trece la conduita personală a prinţului, indică ca normă generală un precept
împrumutat din antichitate: kalokagathia, tratează despre importanţa rugăciunii. Urmează o serie de recomandări generale,
împrumutate de la Isocrate şi din înţelepciunea clasică privitor la: ţinuta exterioară, maniera de a vorbi, se recomandă
evitarea râsului şi a obscenităţii, a calomniei, atenţia acordată alegerii prietenilor, îi aminteşte că prioritatea puterii
impune celui ce o exercită prioritatea în virtute. Încercarea de a schiţa portretul ideal al suveranului creştin era sortită
eşecului. Acest ideal ce răspundea unei societăţi bizantine rafinate şi civilizate era îndepărtat, dacă nu inaccesibil, unui prinţ
neofit. I. DUJCEV, Au lendemain de la conversion du people bulgare. L’épitre de Photios, Lille, 1951.
convins că Bizanţul nu dorea nimic mai puţin decât dominarea Bisericii bulgare. Revendicarea privind o
ierarhie indigenă autonomă nu a fost satisfăcută de către Bizanţ, iar epistola lui Photios nu oferea
nicio garanţie pentru autonomia ecleziastică.
Hanul bulgar nutrea sentimente ostile faţă de bizantini şi îşi exprimase insatisfacţia fată de
penetrarea influenţei răsăritene. Boris se temea de intensificarea influenţei bizantine în statul bulgar şi îl
îngrijora faptul că, în loc să contribuie la unitatea naţională şi spirituală a poporului bulgar, creştinismul
putea deveni un mijloc de asigurare a dependenţei politice faţă de Bizanţ. Exista pericolul ca, în loc
să fie parte integrantă a poporului bulgar, clerul de aici să fie un intermediar pentru penetrarea
politică bizantină.
Boris a urmărit cu obstinaţie proiectul organizării unei ierarhii ecleziatice indigene libere de orice
influenţă străină. Organizarea unei Biserici bulgare naţionale şi independente n-a fost un capriciu al
prinţului, ci o necesitate pentru existenţa statului. Se adăugau la toate acestea diminuarea prestigiului
Bisericii constantinopolitane201 şi al Imperiului de Răsărit.
Forma dependenţei religioase propuse de Constantinopol l-a obligat pe Boris-Mihail să se
adreseze Bisericii romane şi regatului Germaniei. Frustrat în planul său de autonomie şi ultragiat de
greci, care-l tratau ca pe un barbar, Boris a reluat negocierile cu Ludovic Germanicul în speranţa că
Imperiul franc se va dovedi mai generos decât cel bizantin. Alianţa cu bulgarii era preţioasă
Imperiului franc. Schimbarea de orientare religioasă şi politică a bulgarilor nu poate fi considerată o
surpriză, datorită contactelor anterioare cu Occidentul european. Nu trebuie omisă circumstanţa că o
parte a teritoriilor bulgare constituiau vechea dioceză romană Illyricum, pe care Leon III Isaurianul (717-
741) o transferase sub jurisdicţia patriarhatului bizantin. Roma nu încetase să solicite retrocedarea
Illyricului Oriental şi Siciliei sub jurisdicţia sa.
În vara lui 866, suveranul bulgar a trimis o ambasadă la curtea lui Ludovic cel Pios de la
Regensburg cerând misionari franci, şi, concomitent la Roma, pentru a-i cere pontifului Nicolae I (858-
867) patriarh şi preoţi. Demersul demonstrează obstinaţia cu care Boris preţuia ideea independenţei
religiose şi faptul că îi era indiferent de unde o obţinea, mai ales că schisma nu se consumase. Ambasada
bulgară, încărcată cu cadouri, a sosit la Roma în august 866. Boris a prezentat pontifului roman o
lungă listă cu întrebări care exprimau toate dilemele sale. Papa Nicolae I, expresia tipică a
absolutismului papal, pretindea jurisdicţie spirituală asupra întregii creştinătăţi şi restabilirea
autorităţii scaunului pontifical în zonele balcanice anexate Bisericii din Constantinopol în secolul al-
VIII-lea, a intuit că cel puţin o parte importantă a acestui teritoriu se oferea din nou autorităţii papale.
Pontiful, care dorea să câştige obedienţa Bulgariei, a elaborat un răspuns la lista cu 106 întrebări
adresate de suveranul bulgar, un document remarcabil şi extrem de practic, exemplificând pretenţia

Bulgarii aveau cunoştinţă de evenimentele care agitau lumea ecleziastică: destituirea patriarhului Ignatie, numirea ilegală a
201

unui laic pe tronul patriarhal.

universalistă a papalităţii, relevând originile conflictului dintre Biserica Bizantină şi cea Apuseană asupra
jurisdicţiei Bisericii bulgare, o rivalitate pe care suveranul bulgar intenţiona s-o exploateze pentru a întări
independenţa şi statutul propriei sale biserici.
Analiza epistolei lui Nicolae permite precizarea metodelor folosite de misionarii bizantini, care
trezeau în mintea lui Boris îndoieli. Întrebările lui Boris ilustrează tensiunile produse în viaţa socială şi
politică de conflictul ethos-ului păgân şi doctrinei creştine. Tradiţia păgână rămăsese profund
înrădăcinată, iar diferenţa dintre moravurile păgâne şi cele creştine era incomensurabilă. Putem deduce
din răspunsurile papei rezerva şi indignarea lui Boris faţă de anumite reguli de conduită pe care
misionarii bizantini încercau să le impună supuşilor săi recent convertiţi, resentimentul faţă de ingerinţa
clerului grec în viaţa politică şi conştiinţa că pretenţia de supremaţie a patriarhului bizantin îi subminase
proiectul său de a asigura autonomia Bisericii bulgare.
Întrebările sale relevă interesul său faţă de problemele generate de adoptarea creştinismului,
de impactul produs de creştinism asupra unei societăţi în mare măsură păgână şi asupra instituţiilor
tradiţionale ale bulgarilor. Multe dintre aceste dificultăţi apăruseră ca rezultat al iradierii civilizaţiei
bizantine în Bulgaria. Epistola pontifului roman sugerează preocuparea elitelor politice bulgare pentru
concilierea creştinismului cu tradiţiile societăţii lor militariste ce cultiva virtuţile militare şi glorifica
eroismul probat în campanie.
Unele din întrebările suveranului bulgar sunt triviale, multe ar surprinde pe cititorul modern prin
banalitatea lor excesivă, prin frivolitatea lor; nu vizau teologia şi dogma, ci priveau conduita. Întrebările
lui despre „câţi patriarhi adevăraţi există” şi cea cu privire la cine ocupă în creştinătate locul al doilea au
avut răspunsuri previzibile. Dacă a confirmat teoria grecească a pentarhiei, pontiful roman a
contestat vehement poziţia secundă revendicată de clerul bizantin în ierarhia scaunelor „apostolice”,
invocând argumentul că nu este ctitorie apostolică şi afirmând categoric că deţine scaunul episcopal
exclusiv din raţiuni politice. Cea de-a treia întrebare cu privire la problemele jurisdicţionale vizează
legitimitatea pretenţiei lor că Sfântul Mir se produce numai în Imperiul lor şi de aici este distribuit în
lumea largă.
Multe din întrebările sale relevă dezaprobarea faţă de regulile ritualice creştine; pontiful a
fost chestionat în legătură cu durata postului, dacă relaţiile sexuale sunt permise Duminica, dacă
trebuie să primească Euharistia zilnic în Postul Mare, dacă o femeie are obligaţia de a-şi acoperi capul în
biserică. Biserica Latină şi cea Bizantină erau extrem de ritualiste (Biserica Latină mai puţin
ritualistă), iar diferenţa dintre rituri şi disciplina ecleziastică, ce diviza şi ea cele două Biserici,
sporeau confuzia lui Boris. I-a adresat întrebări papei asupra situaţiilor în care se ivesc contradicţii între
preceptele creştine şi imperativele purtării războiului cu eficienţă.
Suveranul bulgar l-a chestionat despre inerenta contradicţie între preceptul creştin de caritate
şi obligaţia unui suveran de a nu tolera abaterile supuşilor săi, în scopul unei guvernări eficiente,
despre
permisiunea de a folosi tortura pentru a obţine mărturisirea, despre dreptul unui scelerat de a primi
azil într-o biserică, despre sancţionarea dezertării, despre posibilitatea comutării pedepsei cu
moartea. Se întrezărea întrebarea despre compatibilitatea dreptului penal, sistemul său de sancţiuni, cu
etica creştină. Papa îi recomanda atenuarea pedepselor, concilierea justiţiei cu caritatea creşină, dar a
dezaprobat vehement folosirea torturii pentru obţinerea confesiunii. Pontiful a condamnat
tratamentul aplicat impostorului grec care se deghizase în preot şi a susţinut dreptul de azil al bisericilor,
cerând insistent ca paricizii sau fratricizii care caută refugiu în biserici să fie trataţi cu clemenţă. În ochii
creştinului medieval crima este mai puţin gravă decât bigamia, omuciderea pare a fi o infracţiune mai
pardonabilă decât monstruosul păcat al bigamiei202; bulgarilor li se comandă, nu cum s-ar fi putut
aştepta la uciderea bigamilor, ci convingerea lor să-şi repudieze cea de-a doua soţie şi să facă penitenţa
impusă de Biserică.
Pontiful insistă asupra observării posturilor Bisericii, obligaţiei de a serba Duminica prin repaus,
dezaprobă câteva tabuuri pe care misionarii greci încercaseră să le introducă (interzicerea îmbăierii în
zilele de miercuri şi vineri). Nicolae insistă asupra adoptării Crucii ca stindard militar care să se substituie
cozii de cal şi interzice practica superstiţiilor păgâne şi jurământul războinicilor pe sabie. Nicolae
interzice bulgarilor să consulte augurii înaintea unor campanii militare şi îi roagă să se pregătească
de luptă rostind rugăciuni.
Papa a declarat în epistola adresată hanului fără valoare şi superflue instituţiile şi obiceiurile
pe care clerul grec încerca a le institui. Pontiful a dezaprobat categoric atitudinea clerului bizantin
care a făcut presiuni şi a obţinut executarea supravieţuitorilor răscoalei anticreştine. Se ridica acut
problema atitudinii unui stat creştin faţă de aderenţii altei religii decât cea oficială; suveranul bulgar
îl întreba pe pontif despre tratamentul recomandat a fi aplicat închinătorilor la idoli. Recomandarea
papei era să se folosească metode de persuasiune, să nu se folosească violenţa şi coerciţia,
convertirea trebuia să fie benevolă. În cazul în care acestea eşuau, urma interdicţia contactelor
sociale cu păgânii. Nicolae face o distincţie netă între adoratorii idolilor care refuză să accepte
creştinismul şi apostaţii care s-au botezat şi au căzut în necredinţă203. Atitudinea faţă de apostaţi
trebuia să fie intransigentă.
Este evident contrastul frapant între cele două misive. Niciodată reprezentanţii celor două
Biserici, occidentală şi orientală, nu s-au plasat într-un dezacord net şi n-au marcat mai pronunţat

202 „Crima omuciderii, crima lui Cain împotriva lui Abel, poate fi ştearsă în nouă generaţii prin potop; dar monstruosul păcat
al adulterului comis de Lamech nu poate fi răscumpărat decât după 77 de generaţii prin sângele lui Hristos”. Nicolaus I Papa,
Responsa, cap. IV, apud RUNCIMAN, op. cit., p. 110.
203 „Dacă guvernele creştine nu iau atitudine împotriva persoanelor de acest gen, cum se pot înfăţişa înaintea lui

Dumnezeu dând socoteală pentru conducerea pe care au exercitat-o, pentru că este de datoria unui suveran creştin să
păstreze Biserica, maica lor, în pace şi neştirbită. Am citit despre regele Nebuchadnezzar care a decretat, după salvarea
celor trei tineri din foc: Cine va blasfemia Dumnezeul lui Shadrach, Meshach şi Abednego va pieri şi familiile lor vor fi
distruse. Dacă un rege barbar a fost atât de categoric în ce priveşte blasfemia împotriva Dumnezeului lui Israel care-i
salvase pe cei trei tineri din focul material, cât de categorici trebuie să fie regii creştini în ce priveşte negarea şi batjocura
adusă lui Hristos care poate să salveze întreaga lume din focul imaterial veşnic. Cei care condamnaţi de felonie, infidelitate
faţă de suveranul lor, doar rareori scapă cu viaţă, cât de mare trebuie să fie mânia regelui împotriva celor care neagă sau
nu-şi respectă promisiunea de a se converti. Fii zelos cu zelul lui Hristos!”. Ibidem, cap. XII, p. 582-583, apud
RUNCIMAN, op. cit., p 110.
diferenţele fundamentale care separă cele două Biserici. Misiva eruditului Photios, o mostră de limbă
îngrijită, este plină de consideraţii teologice şi morale asupra datoriilor prinţului creştiτnί (έστίν έργον
άρχοντος). Scrisoarea pontifului nu vizează perfecţiunea literară, dar răspunde mai bine nevoilor
destinatarului.
Pontificele roman a evitat cu diplomaţie solicitarea instituirii patriarhatului bulgar şi i-a
recomandat să se mulţumească temporar cu un arhiepiscop, dar nu s-a angajat printr-o promisiune
formală. Rezultatul acestei epistole nu s-a lăsat aşteptat; Boris a expulzat toţi misionarii bizantini din
Bulgaria. Unul din succesele remarcabile ale politicii pontificale coincidea cu afrontul cel mai mare adus
Bizanţului şi patriarhului său: expulzarea clerului grec din Bulgaria.
Roma a intuit avantajele care izvorau din această neaşteptată victorie. Pontiful a iniţiat
acţiunea de evanghelizare în Bulgaria, ai cărei principalii susţinători au fost episcopii Formosus de
Porto şi Paul de Papulonia. Boris a primit cu mare cǎldurǎ misiunea papalǎ sositǎ în Bulgaria la sfârşitul
anului 866, a fost entuziasmat de activitatea misionară a Romei şi i-a sprijinit pe misionarii latini
zeloşi în eforturile lor. Conducătorul bulgar a jurat fidelitate scaunului episcopal al Sfântului
Petru204. Boris a găsit în Formosus de Porto205, un om remarcabil, pe al cărui sprijin conta în
organizarea unei Biserici independente, astfel încât să rivalizeze cu vecinii săi bizantini. În ciuda
afirmării ataşamentului faţă de Scaunul lui Petru, Boris n-a renunţat niciodată la visul său: organizarea
unei Biserici autonome cu rangul de patriarhat. Menţinerea controlului Romei în această îndepărtată
provincie ecleziastică era dificilă. Autoritǎţile bizantine nu s-au consolat cu infiltrarea influenţelor
romane în Balcani şi au depus eforturi susţinute pentru neutralizarea şi eliminarea înrâuririi Bisericii
romane în Peninsula Balcanică.
Reacţia guvernului bizantin a fost energicǎ, toate resursele diplomaţiei Imperiului puse în acţiune
pentru aducerea Bulgariei în „turma credincioşilor”, neputându-şi permite să aibă în imediata sa
contiguitate un stat, o Biserică şi un popor, legaţi într-o manieră politică de Occidentul european şi
dependenţi din punct de vedere ecleziatic de Roma.
În primǎvara anului urmǎtor, patriarhul Photios a adresat o enciclicǎ patriarhilor orientali,
conţinutul ei fiind dedicat în ceea mai mare parte evenimentelor recente din Bulgaria. Dupǎ ce a
fǎcut aluzie la prima convertire, când acestă naţiune barbară „a renunţat la demonii lor ancestrali şi la
orgii”, el a dezlǎnţuit un val de retoricǎ pasionalǎ pe tema recentei lor apostazii. I-a calificat pe
misionarii latini care activau în Bulgaria oameni „lipsiţi de cucernicie şi blestemaţi” şi i-a comparat cu
un pericol teribil,

204P.L., 129, col. 20; Mansi, XVI, 11: „In tantumautem pietas creverat principis et abundabat circa beatum Petrum
venerationibus affectu, ut quadam die manu propria capillos suoa apprehenderet et contemplantibus cunctis se Romanis
missis tradiderit, dicens: Omnes primates et cuncti Vulgarorum terrae cognoscat ab hodierno die me servum fore post Deum
beati Petri et eius vicarii.”
205 Va deveni mai târziu candidat la tronul pontifical, va juca în istoria papalităţii un rol marcant.
cu o grindinǎ violentǎ şi cu un porc mistreţ care calcǎ în picioare viile Domnului 206. Patriarhul a
enumerat obiceiurile cele mai dezonorante şi a înşirat învăţăturile eterodoxe impuse nefericiţilor bulgari
de cǎtre latinii perverşi, incriminând obiceiul de a posti sâmbǎta, de a scurta postul cu o săptamână, de a
condamna căsătoria clericilor şi a insistat asupra faptului că numai episcopul poate administra Taina
Confirmării (Mirungerii). Unele din aceste deosebiri, care vor deveni probleme controversate, păreau a
avea o importanţă minoră însă Photios avertizează pe ceilalţi patriarhi orientali că „cea mai mică
neglijare a tradiţiilor duce la nesupunerea totală faţă de dogmă”. Patriarhul incriminează propagarea
dogmei „dublei purcederi a Sfântului Duh” (adaosul Filioque), care era o inovaţie eterodoxă şi
erezie absolută ce introduce două principii în Treime şi dizolvă monarhia Tatălui. Photios îi asigura
pe colegii săi răsăriteni că va face eforturi pentru a readuce Biserica Bulgara la Ortodoxie şi îi
îndemna să trimită reprezentanţi la Sinodul ce avea să se ţină la Constantinopol pentru a condamna
erorile latine.
Rivalitatea pentru jurisdicţia bulgarilor are rolul de catalizator al contradicţiilor dintre cele două
centre ecleziatice. Încă din 863, când papa a încercat să-şi impună suveranitatea asupra Bisericii orientale
jurisdicţia asupra tuturor creştinilor din Răsărit, între ele exista o stare limpede de schismă.
Hotărârile papei au fost ignorate de Constantinopol şi un sinod, convocat în 867 la iniţiativa lui
Photios, prezidat de împărat, l-a destituit şi excomunicat pe Nicolae I, condamnând Filioque şi alte
inovaţii latine. Situaţia s-a complicat printr-o revoluţie de palat; Mihail al III-lea a fost asasinat,
uzurpatorul Vasile I a depus pe Photios şi a reintegrat în funcţie pe patriarhul Ignatios. Noul
patriarh207, Ignatios, era agreat de papă şi numirea lui a refăcut legătura dintre Constantinopol şi Roma.
La sfârşitul anului 867, se părea că opinia bulgarilor începuse să încline spre greci. Boris dădea dovadă de
o nerăbdare tot mai mare faţă de refuzul Romei de a-i acorda un arhiepiscop ales de el. Nicolae a deplâns
faptul că bulgarii cedează propagandei bizantine, iar bibliotecarul papei, Anastasius, nota că grecii
folosesc corupţia şi sofisme ingenioase pentru a-i convinge pe bulgari să se desprindă de Roma.
Noul pontif, Adrian al II-lea, a sperat că sfârşitul schismei îi va face pe bizantini să renunţe la
pretenţiile lor faţă de Bulgaria.
Sinodul din Constantinopol, într-una din şedinţele sale extraordinare a rezolvat „chestiunea
ecleziatică bulgară” în favoarea patriarhatului din Constantinopol. Între 15 octombrie 869 şi 28 februarie
870, s-a desfăşurat la Constantinopol un conciliu al Bisericii universale, pentru judecarea ex-patriarhului
Photios şi limpezirea definitivă a raporturilor cu Roma, sperându-se a se pune capăt schismei de care
acela era făcut responsabil. Când la 8 februarie 870, în prezenţa împăratului Vasile I, a delegaţilor bulgari

206 „Enciclica
lui Fotie către patriarhii orientali”, traducere adnotată de Teodor. M. Popescu, Studii teologice, I (1930), nr. 2, p.
57-59.
207 Vasile, când accede la tron, îl destituie pe Photios, Ignatios este reînscăunat sperându-se a câştiga simpatia
suporterilor acestuia din urmă. La moartea lui Ignatios, Photios este rechemat în scaun, poate de dragul unei reconcilieri
generale sau pentru că nu-şi putea permite să se dispenseze de un om cult şi înzestrat. Leon al VI-lea l-a exilat imediat
pe autoritarul patriarh, prea independent pentru gusturile sale, deşi îi fusese discipol.
şi a ambasadorilor lui Ludovic al II-lea, Photios şi doctrina sa au fost condamnaţi se părea că
unitatea Bisericii fusese restabilită.
Delegaţia bulgară a ajuns la sfârşitul lui februarie 870 la Constantinopol, unde a fost primită
cordial. Legaţii bulgari au participat la şedinţa plenară din 28 februarie care marca închiderea solemnă a
lucrărilor sinodului. Peste trei zile, din ordinul împăratului, sinodul s-a întrunit din nou într-o
sesiune extraordinară pentru a examina mesajul lui Boris şi pentru a stabili cărei jurisdicţii trebuie să
îi aparţină Biserica bulgară. Delegaţia bulgară a prezentat solicitarea sa cerând un răspuns imediat.
Sinodul a deliberat în prezenţa împăratului, a delegaţilor patriarhilor răsăriteni şi a reprezenţanţilor
pontificali. A urmat o dezbatere aprigă, legaţii papali au pledat cauza Romei, însă bizantinii şi
reprezentanţii patriarhilor răsăriteni şi-au apărat cu tenacitate poziţia. Amândouă părţile se refereau
la precedentul istoric: legaţii papali pledau pentru confirmarea oficială a jurisdicţiei Sfântului Scaun
argumentând că Bulgaria aparţinuse provinciei ecleziastice Illyricum care fusese sub jurisdicţie romană,
iar grecii replicau că acest teritoriu aparţinuse iniţial Imperiului Bizantin. Protestele legaţilor papali,
care se refereau la scrisorile lui Boris-Mihail remise prin ambasadorul său, boierul Petru, prin care
plasa Bulgaria sub patronajul Romei, n-au găsit nici un ecou. Deznodământul era previzibil, legaţii
papali erau în minoritate, iar sinodul patriarhilor orientali a decis ca Bulgaria să intre sub jurisdicţia
patriarhiei din Constantinopol. Diferendul se soluţionase împotriva papalităţii în pofida eforturilor
lor de a prezerva ceea ce credeau că le aparţine legal. Clerul grec şi autorităţile de la Constantinopol
aveau motive de satisfacţie.
Roma a pierdut nu numai o creaţie a sa, dar suferise şi o ofensă din partea patriarhului din
Constantinopol. Pontifii romani, Adrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VIII-lea (872-882) au sperat în
recuperarea provinciei ecleziatice bulgare şi au încercat să readucă Bulgaria la „staulul roman”, eforturile
lor de a folosi ca mediator clerul croat nu au avut rezultate practice. Tentativele lui Adrian al-II-lea
de a repara erorile predecesorului său au fost inutile. Acesta a deplâns conduita incorectă a lui
Ignatios în problema Bulgariei, reafirmând drepturile Romei asupra provinciei respective şi
ameninţându-l pe patriarh cu excomunicarea. Ioan al VIII-lea (872-882), sperând într-o recuperare a
jurisdicţiei ecleziastice asupra bulgarilor l-a recunoscut pe Photios ca patriarh, deşi predecesorii săi îl
excomunicaseră208. Tentativele delegaţilor papei de a impune reexaminarea chestiunii Bisericii bulgare
Sinodului ecumenic din 879-880 au eşuat complet, risipind definitiv iluziile privind o revenire la
„staulul roman”.
Bulgaria a fost integrată irevocabil comunităţii religioase politice şi culturale bizantine; crearea
unui arhiepiscopat autocefal în 870, care în 927 a fost proclamat, în acord cu patriarhatele orientale,
patriarhat independent, excludea pretenţiile Romei privind jurisdicţia eclesiastică asupra Bulgariei.
208 Claudio RENDINA, Papii. Istorie şi secrete, All, Bucureşti, 2003, p. 289-290.
 Papa Nicolae I nu ezitase să transforme „chestiunea ecleziatică bulgară” în „mărul discordiei” cu
patriarhatul din Constantinopol. Papalitatea a comis erori grave care au avut consecinţe negative pentru
soluţionarea în beneficiul Romei a questo bulgarica ecclesiatica. Refuzul papei de a constitui în dioceza
bulgară un arhiepiscopat independent şi de a conferi rangul de arhiepiscop bulgar lui Formosus de
Porto209 sau diaconului Marin a determinat în fond reorientarea Bulgariei către Constantinopol.
Bulgaria era strâns legată de tradiţia culturală şi ecleziatică bizantină, „Bulgaria era slavă prin
limbă, bizantină prin spirit şi purtătoare a bizantinismului printre celelalte state slave” (Dvornik).
Succesul se explică şi prin considerente de ordin geostrategic; acordul efemer cu Ludovic Germanicul se
revelase ca fiind infructuos, au contat enorm proximitatea Bizanţului şi absenţa unei liant spiritual şi
lingvistic cu Occidentul.
Decizia sinodului a fost aplicată neîntârziat şi clerul latin a fost expulzat din Bulgaria. Autorităţile
bizantine s-au grăbit să profite. La puţin timp după încheierea sesiunii extraordinare a sinodului (4
martie 870), un arhiepiscop a fost consacrat de patriarhul Ignatios şi trimis spre a se îngriji de
Biserica bulgară, iar preoţii greci au revenit în Bulgaria. Raporturile cu Roma constituiseră pentru
Bizanţ un avertisment eficace. În 870, autorităţile bizantine încercau să evită greşeala comisă cu patru ani
în urmă care l-a obligat pe Boris să se orienteze spre Roma. Arhiepiscopului bulgar, deşi depindea
din punct de vedere canonic de Constantinopol, i s-a acordat un anume grad de autonomie şi un rang
superior majorităţii episcopilor din cadrul Bisericii Bizantine. Existând pericolul de a pierde în
întregime aceste
teritorii, caracterul subordonării210 acestei dioceze faţă de patriarh a trecut în plan secund, Bizanţul
acceptând să acorde Bulgariei o mai largă autonomie eclesiastică.
Data exactă a hirotonirii arhiepiscopului bulgar, deşi nu se poate stabili cu exactitate, trebuie
situată după decizia sinodului din 4 martie 870 prin care Biserica bulgară era aşezată sub obedienţa
Constantinopolului şi înainte de 10 noiembrie 871, când pontiful Adrian protestează împotriva
numirii ilegale a unui „antistes” în Bulgaria. Este singura menţiune a titulaturii şefului Bisericii
bulgare. Mai presus de orice dubiu, la sfârşitul acestei perioade, organizarea Bisericii bulgare era un fait
accompli. Statutul întâistătătorului Bisericii bulgare este ambiguu; Adrian foloşeşte termenul echivoc
„antistes”, referinţele bizantine sunt la un arhiepiscop211. În ce priveşte chestiunea raporturilor
ecleziastice ale

209 Se pare că Formosus l-a informat pe pontif despre aspiraţiile lui Boris şi despre rolul pe care urma să-l joace în
organizarea şi conducerea Bisericii bulgare. Episcopul de Porto a inspirat papei neîncredere; era suspectat că proiectează
să obţină pentru Biserica bulgară o independenţă şi autonomie mărite. Nicolae nu a cedat presiunilor lui Boris şi a
refuzat categoric consacrarea unui patriarh. Nicolae a declarat că Formosus nu putea, fără a viola canoanele, să ocupe un
alt scaun episcopal, din moment ce era titularul celui de Porto. Pontiful a pus capăt misiunii lui Formosus de Porto în
Bulgaria, trimiţând în schimb pe Grimoald şi Dominic. Se pare că Formosus, înainte de a părăsi Bulgaria, l-a sfătuit pe Boris
să persiste în solicitarea sa. Pontiful roman a decedat la 13 noiembrie 867. DVORNIK, op. cit., p. 192-194.
210 Este greu de crezut că Bizanţul nu şi-a asigurat o posibilitate de ingerinţă în afacerile religioase ale Bulgariei.

Caracterul subordonării Bisericii Bulgare rămâne o chestiune încă nedeplin elucidată.

211 Vlasto emite supoziţia că întâistătătorul Bisericii bulgare nu era un arhiepiscop autocefal, ci arhiepiscop, a cărui consacrare
şi învestire era rezervată Constantinopolului, alegerea şi instalarea unui arhiepiscop autocefal revine în mod normal clerului
său. VLASTO, op. cit., p. 162-163.
Bulgariei cu Constantinopolul şi caracterul subordonării Bisericii bulgare rămânem pe terenul
ipotezelor212.
În 893, Boris a abdicat şi s-a retras în viaţa contemplativă ; depusese toate eforturile pentru a
introduce în ţara sa creştinismul bizantin şi sinceritatea credinţei sale este mai presus de orice dubiu.
Aristocraţia protobulgară213, intimidată de represiunile care au urmat revoltei sale nereuşite, va găsi în
succesorul lui Mihail, Vladimir-Rassate (889-893), instrumentul ideal al revenirii la păgânism 214. În ce
priveşte politica externă, Vladimir a încercat să schimbe orientarea politică a ţării; a denunţat alianţa cu
Bizanţul şi a încercat să refacă vechea alianţă franco-bulgară, cultivând relaţiile cu Arnulf de Bavaria care
încuraja politica sa antibizantină.
În faţa pericolului influenţei bizantine, păgânismul, pe care-l abjuraseră, exercita o atracţie
particulară, era un fel de garanţie a independenţei naţionale. Reacţia boierilor protobulgari relevă
tenacitatea tradiţiilor păgâne la cei incomplet asimilaţi. Revolta este anticreştină şi antibizantină. Nu ştim
dacă bizantinii au avut vreun rol în reprimarea acestei tentative de revenire la păgânism. A fost
ultima încercare a partizanilor vechii religii bulgare de a prelua puterea. Vreme de patru ani (889-
893), s-a declanşat o ofensivă antibizantină şi anticreştină. „Apostatul” a iniţiat o campanie energică de
revigorare a păgânismului, acţiunile sale subminând poziţiile Bisericii şi ale noii credinţe. Nominal
creştin, Vladimir a întemniţat pe arhiepiscopul Ştefan şi a permis alte persecuţii anticreştine.
Restabilirea ostentativă a păgânismului sub Vladimir va fi efemeră.

212 Caracterul subordonării Bisericii bulgare este ambiguu. „E. Golubinski a fost cel dintâi care a emis o ipoteză asupra
caracterului subordonării diocezei bulgare faţă de patriarhatul constantinopolitan. După el, şeful Bisericii bulgare este
puţin probabil să fi purtat titlul de arhiepiscop autocefal. I. Snegarov, celebrul cercetător în domeniul Bisericii bulgare, a
afirmat că mitropolitul bulgar avea misiunea de exarh al patriarhiei de Constantinopol. Acestei ipoteze lansate de
Snegarov s-au raliat savanţi, care văd pe Ioan Exarhul şeful Bisericii bulgare. V.N. Zlatarski a supus unei critici severe
opinia lui Golubinski. El este de părere că arhiepiscopul bulgar era un mitropolit autonom, puterea supremă revenea
patriarhului. Istoricii au preferat una sau alta din cele două teze. Dată fiind absenţa surselor directe care să determine exact
raporturile ecleziastice ale Bulgariei cu patriarhatul constantinopolitan, toată discuţia se învârte în jurul interpretării
titulaturii şefului Bisericii bulgare. Unica menţiune modernă privind această titulatură se găseşte în corespondenţa
pontifului Adrian al II-lea cu diferite persoane privind destinul provinciei ecleziastice bulgare. Într-o scrisoare din 10 nov.
871, papa Adrian numeşte câţiva ierarhi activând în Bulgaria „antistes”. Semnificaţia termenului este controversată. Câţiva
savanţi o explica ca fiind titulatura şefului autonom al Bisericii bulgare. Snegarov contestă această explicaţie amintind că
există numeroase titluri similare desemnând simple episcopate. După părerea autorului articolului este indubitabil că
„şeful Bisericii bulgare poartă titlul de arhiepiscop- mitropolit autocefal” invocând în favoarea acestei teorii argumentul că
„în chrysobulul datat de Dolger (mai 1020), privind privilegiile arhiepiscopului autocefal de Ohrida, Vasile al II-lea
restabileşte situaţia din 870. Vasile a subliniat că a menţinut drepturile şi puterea arhiepiscopului bulgar pe care acesta o
deţinea de mult timp. Nu este niciun dubiu că s-a conservat caracterul de mitropolie autocefală pe care Bulgaria îl
deţinea din 870”. Swoboda a invocat un alt argument pentru determinarea statutului Bisericii bulgare; în secolul al XII-
lea un monah sicilian, Nil Doxapatros, constata că Bulgaria are aceeaşi organizare ecleziastică ca Ciprul, adică o mitropolie
autocefală. Swoboda susţine că în 870 Bizanţul ar fi acceptat să restabilească arhiepiscopia Justiniana Prima, fondată de către
Justinian cel Mare (527-565); toate provinciile menţionate de Novella XI ca aparţinând diocezei Justiniana Prima (Dacia
Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Pravalitania, Macedonia Salutaris şi o parte a Moesiei Secunda)
erau încorporate statului bulgar. V. SWOBODA, „L’origine de l’organisation de l’Eglise en Bulgarie et ses rapports avec le
patriarcat de Constantinopole (870-919), Byzantino-Bulgarica, II, 1966, p. 121-134.
 Intervenţia lui Boris, revenit din retragerea sa benevolă într-o mănăstire, a reuşit să elimine
definitiv influenţa protobulgarilor păgâni în viaţa politică a ţaratului şi să asigure astfel triumful
creştinismului prin aducerea pe tron a celuilalt fiu al ţarului Boris, Simeon. Conştient că Vladimir îi
periclitează munca, Boris a ieşit din izolarea sa monastică şi, cu ajutorul fidelilor săi, l-a detronat şi orbit
pe Vladimir. Coroana îi este dată lui Simeon ale cărui abilităţi politice şi devoţiunea lui faţă de
cultura bizantină era mai presus de orice dubiu. Vechile temple păgâne bulgare au fost demolate sau
transformate în biserici creştine. Totuşi, rezistenţa obstinată a păgânilor la creştinare, rivalitatea
religioasă dintre Roma şi Constantinopol şi prozelitismul cultelor eretice creaseră deja fermentul religios
care avea să constituie punctul de plecare pentru reînvierea tradiţiei dualiste în Balcani.
Boris a convocat, în toamna lui 893, o mare adunare generală a ţării care a ratificat instalatarea lui
Simeon drept noul conducător (a renunţat la voturile monahale depuse anterior), a decretat adoptarea
oficială a limbii slave în Biserică, intuind şansa de a fi conservată independenţa Bisericii bulgare prin
introducerea limbii slavă. Printr-o decizie a aceluiaşi sinod capitala a fost formal transferată de la Pliska,
unde păgânismul constituia încă o forţă, aşa cum a indicat evenimentele recente, la Veliki (Marele)
Preslav, important punct strategic, mai puţin legat de trecutul păgân al statului bulgar.
Când pericolul care ameninţase fundamentele creştinismului în statul bulgar trecuse, Boris s-a
dedicat definitiv vieţii contemplative. Boris-Mihail, mort la 2 mai 907, a fost canonizat de Biserica
ortodoxă bulgară, iar memoria „sfântului ţar” este venerată de toţi suveranii bulgari medievali.
Politica exterioară a lui Boris a fost condusă de principiul confirmării suveranităţii statului
bulgar, pe care o vedea salvată prin organizarea unei Biserici autonome. Ezitările în politica externă,
între Biserica Orientului şi cea a Occidentului, între Imperiul franc şi Bizanţ, se explică atât prin
circumstanţe, cât şi prin obsesia suveranului bulgar pentru independenţa Bisericii bulgare.
Dezvoltarea istorică a statului bulgar, nu numai în domeniul politic şi economic, ci şi în cel
cultural şi ideologic, era legată de Bizanţ mai mult decât de lumea occidentală medievală. Interesul
statului bulgar era incontestabil legat de Bizanţ, penetrarea culturii bizantine creştine era evident mai
intensă. Reintrarea Bulgariei pe orbita politică a Bizanţului se datorează într-o mare măsură
eforturilor diplomaţiei bizantine. Politica papală inconsecventă a comis erori grave, tergiversând
satisfacerea revendicării bulgare privind consacrarea unui arhiepiscop.