Claude Anet

CLAUDE ANET

Mayerling

41

Traducere de
ELSA GROZEA

EDITURA EMINESCU
1972

1
 Mayerling

Cuprins

Prolog ............................................................................... 3
PARTEA ÎNTÂI................................................................... 7
I PRINŢ IMPERIAL.......................................................... 8
II HOFBURGUL............................................................ 16
III FLORICICA ALBASTRĂ ............................................ 25
IV 12 APRILIE 1888 ..................................................... 35
V O INIMĂ DE FATĂ .................................................... 40
PARTEA A DOUA ............................................................ 49
I O ETAPĂ HOTĂRÂTOARE .......................................... 50
II VÂLTOARE ............................................................... 60
III POLITICĂ................................................................. 64
IV EFEMERIDELE LUI OCTOMBRIE ............................ 78
V O SCRISOARE .......................................................... 85
VI 3 NOIEMBRIE 1888 ................................................. 91
PARTEA A TREIA .......................................................... 103
I DRUM PRIMEJDIOS ................................................ 104
II STACCATO ............................................................. 113
III ÎNGRIJORĂRI ........................................................ 120
IV INELUL DE FIER ................................................... 128
V FREAMĂT ............................................................... 137
VI ÎMPĂRAT ŞI SOLDAT ............................................. 141
VII MAYERLING ......................................................... 156
Epilog ........................................................................... 163

2
Claude Anet

Prolog

O încăpere spaţioasă, înaltă, bogat mobilată, cu două

ferestre largi care dădeau spre un parc cu arbori mari şi
deşi. Un paravan despărţea, de restul camerei, patul pe
care o tânără femeie sta culcată. Părul ei castaniu, împletit
cu grijă, se contura pe pernă ca o aureolă. Deşi crispat de
durere, chipul ei era frumos; sprâncenele încruntate
formau o linie dreaptă. Printre buzele fine şi frumos arcuite
se strecura când şi când un geamăt, iar sub cearceaf
trupul se vedea încordându-se. Lângă pat, câteva persoane
cu atenţia îndreptată asupră-i – un bătrân în frac, cu o
decoraţie prinsă la rever, un bărbat mai tânăr, cu o figură
inteligentă, îmbrăcat într-un halat alb, şi două infirmiere.
La ceasul acela, în care orice femeie rănită în trupul şi în
pudoarea ei, are dreptul să fie singură, mai multe persoane
se aflau reunite în jurul acestei tinere care se chinuia. Într-
adevăr, ea aparţinea unei caste în care nici durerea, nici
bucuria nu pot fi tăinuite; împărăteasa Austriei, în vârstă
de douăzeci de ani, era silită să nască în văzul oamenilor.
În cadrul uneia dintre ferestre se profila silueta unui
bărbat scund, rotofei, cu picioare scurte; era arhiducele
Renier, care se întreţinea în şoaptă cu consilierul intim
Carol-Ferdinand, conte de Buol Schauenstein. Alte trei
personaje în uniformă priveau în tăcere parcul cu alei
drepte peste care se lăsau umbrele nopţii. Două doamne,
aşezate într-un colţ, discutau cu glas scăzut. Un bărbat de

3
 Mayerling
vreo treizeci de ani, îmbrăcat în uniforma verde-închis a
generalilor de ulani, se sprijinea de şemineu. Era de
statură mijlocie, zvelt, cu picioare lungi; chipul îi era
încadrat de favoriţi blonzi, uniţi printr-o mustaţă stufoasă.
Avea părul tăiat scurt, rărit pe la tâmple, nasul cam
îngroşat spre vârf, iar ochii prea puţin expresivi. Oricât de
stăpân ar fi vrut să fie pe sine – viaţa pe care o ducea de
zece ani, ca împărat al Austriei şi rege al Ungariei îl silise
să-şi controleze şi să-şi ascundă sentimentele – nu-şi putea
stăpâni marea nervozitate pe care şi-o trăda plesnindu-şi
degetele mâinii stângi de cele ale mâinii drepte. Când
pocnetul acesta devenea prea supărător, îşi dădea seama,
se oprea şi, trăgându-se de mustăţi, părăsea în grabă
şemineul, îndreptându-se spre fereastră. Cizmele sale
scârţâiau pe parchet. În cele din urmă, zgomotul acesta o
enervă pe tânăra femeie care-i făcu semn cu mâna să stea
liniştit.
Şi bărbatul nu se mai clinti.
— Îţi cer iertare, scumpa mea, murmură el.
Apoi, mergând pe vârfuri, ca un copil vinovat, se duse
din nou lângă şemineu.
Se scurse astfel o oră. Noaptea cobora, iar stinghereala
care-i stăpânea pe cei prezenţi crescuse într-atât, încât
devenise de nesuportat. Fiecare înţelegea, fără să fie nevoie
s-o spună, că asista nu la o ceremonie de Curte, ci la cea
mai emoţionantă dintre dramele omeneşti. Uniformele,
toate hainele acelea împodobite păreau că insultă trupul
acesta de femeie tresăltând în dureri. Liniştea nu era
tulburată decât de gemetele ce se ridicau în răstimpuri tot
mai dese, din patul bolnavei. Împăratul se afla tot lângă
şemineu; când şi când, nu se mai putea stăpâni şi atunci
scârţâitul cizmelor sale se făcea din nou auzit. Valeţi
înzorzonaţi şi nepăsători aduseră sfeşnice în care ardeau
lumânări. Flacăra lor revărsă strălucitoare reflexe peste
diamantele decoraţiilor şi peste aurăriile lambriurilor.

4
Claude Anet
În grupul medicilor aflaţi lângă pat se simţi o mişcare.
Unul dintre ei se aplecă asupra tinerei femei care se
zvârcolea în ultimele dureri; încă o clipă, apoi un geamăt
mai puternic îi făcu pe martorii acestei scene dramatice să
tresară. Nemaiputând îndura, împăratul lăsă să-i scape un
„Dumnezeule”, plin de implorare şi-şi luă capul în mâini.
Urmă un ţipăt, după care se înstăpâni o linişte atât de
deplină, încât fiecare îşi auzea bătăile inimii: deodată, un
scâncet se ridică nespus de simplu, de uman, de proaspăt
şi atât de neaşteptat totuşi, încât ochii celor de faţă se
aburiră de lacrimi.
— Un băiat! se auzi vocea răsunătoare a medicului.
— Domnul fie lăudat! răspunse împăratul din nou
stăpân pe sine.

În timp ce medicii se agitau îndărătul paravanului, uşile

cu două canaturi ce dădeau în salonul de alături se
deschiseră larg şi vestea cea îmbucurătoare fu anunţaţă, o
dată cu prenumele ales pentru moştenitor. Se numea
Rudolf, în cinstea fondatorului dinastiei de zece ori
centenară a Fauconilor1, care părăsiseră pădurile Elveţiei
pentru a se aciui în Austria. Peste o oră nu mai rămăseseră
în castelul din Laxemburg decât medicii şi funcţionarii de
serviciu ai Curţii; noul-născut fusese botezat provizoriu, iar
actul de naştere, redactat după toate formele, purta data de
21 august 1858.
Atunci împărăteasa ceru să-i fie adus pruncul. Tocmai i
se făcuse baie. Iar doica i-l înfăţişă înfăşurat în scutece
calde.
Împărăteasa îl privi îndelung. Era atât de plăpând şi de
slăbuţ, încât părea că nu-i era dat să trăiască. Ceasurile
prin care trecuse îi reveniră în minte. Câtă pompă, câte
interese şi câtă vanitate întrunite în juru-i, iar lângă ea,
copilul acesta care abia respira. Simţi apăsând asupra-i un

1 Şoimi (fr.).
5
 Mayerling
trecut tragic şi greu. Aparţinea unei rase fine, sensibile,
prea slabă pentru a suporta nu numai povara puterii, dar
şi pe cea a vieţii – o rasă de fiinţe melancolice, cu destine
inegale pe care, uneori, nebunia le ducea departe de lume.
Ce dăruise ea, dându-i viaţă, acestei fiinţe care scâncea?
Mai târziu, răspunderi uriaşe aveau să-l împovăreze, să-l
strivească.
În clipa aceea se auziră scârţâind, pe parchet, cizmele
împăratului. El se apropie şi aplecându-se deasupra soţiei
şi copilului, spuse cu glas puternic:
— E minunat băiatul nostru. Fericit voinic o să fie!
Dar ochii mamei se umplură de lacrimi. Cu o mişcare
pătimaşă îşi strânse copilul la piept.

6
Claude Anet

PARTEA ÎNTÂI

7
 Mayerling

I PRINŢ IMPERIAL

După treizeci de ani, un ofiţer călărea un pur sânge pe

aleile Praterului, ai cărui arbori începeau să înmugurească.
Deşi tânăr, purta mica ţinută a generalilor de dragoni.
Când ajunse la capătul aleii, îşi struni calul şi-l lăsă să
meargă la pas. Era un bărbat zvelt, de statură mijlocie,
bine legat, cu ochi frumoşi şi mustaţă lungă. Întâlni alţi
călăreţi care-l salutară cu respect şi cărora le răspunse
graţios la salut.
Descălecă în locul în care aleea principală dă în piaţa
căreia i se zice Steaua Praterului şi care este înconjurată de
case. Încredinţă calul unui groom şi, o clipă, rămase singur
pe trotuar, aşteptând caleaşca ce trebuia să-l ia. Peste
puţin o zări de cealaltă parte a pieţei şi făcu câţiva paşi în
întâmpinarea ei. Cum tocmai trecea pe lângă o casă de
mode, câteva tinere lucrătoare ieşiră alergând şi
îmbulzindu-se. Una dintre ele, din zăpăceală, se ciocni de
el şi fu cât pe ce să cadă. El o susţinu, o ajută să-şi
recapete echilibrul, îi zâmbi amabil şi-şi continuă drumul.
Micuţa lucrătoare îl privea buimăcită.
Între timp, celelalte o luară peste picior:
— Frumos, te arunci în braţele oamenilor!
Dar una dintre tovarăşele ei, mai vârstnică, urmărind cu
privirea pe ofiţerul care se depărta, îi spuse pe un ton
mustrător:
— Nu ţi-e ruşine, Greta, dai buzna peste prinţul
imperial?
Fetele rămaseră, toate, uluite. Se întoarseră să-l
privească pe vestitul prinţ al Vienei. Oare cu adevărat el
8
Claude Anet
fusese cel ce apăruse în mijlocul lor ca prin minune? La
câţiva paşi mai departe, acest erou se urca într-o caleaşcă,
iar vizitiul îi întinse hăţurile. Caii se încordară în ham şi
porniră. Şi, în timp ce echipajul trecea pe lângă lucrătoare,
acum înmărmurite, cu gura căscată, prinţul le salută.
Deasupra grupului fluturară mâini, şi zâmbete de veselie
luminară chipurile tinere. „Cât e de frumos! Cât e de
amabil” se auzi în urmă-i.

— O să vă pot asculta spovedania, doamnă?

Întrebarea o pusese părintele Bernsdorf, stareţul
colegiilor iezuite din Austria, unei doamne înalte, cu o talie
groasă, îmbrăcată nu prea elegant şi care nu era alta decât
alteţa-sa imperială şi regală prinţesa Ştefania, soţia
prinţului imperial.
Ea se afla în cămăruţa părintelui Bernsdorf, în
mânăstirea iezuiţilor din strada Bernardins. Nimic mai
simplu decât această odaie văruită, pardosită cu cărămidă
roşie. O masă de lemn, două fotolii îmbrăcate în rips, două
scaune de paie, un scăunel de rugăciune alcătuiau tot
mobilierul ei.
La întrebarea duhovnicului, prinţesa răspunse cu un
zâmbet puţin stingherit:
— Nu, părinte, am venit doar ca să stăm de vorbă.
Ea se aşeză într-un fotoliu şi făcu semn părintelui iezuit
să ia loc în celălalt. Îi despărţea masa.
De bună seamă că subiectul despre care avea să-i
vorbească duhovnicului era delicat, deoarece prinţesa şovăi
puţin înainte de a începe. Văzând aceasta, interlocutorul îi
veni în ajutor, aducând vorba despre prinţul imperial.
Sănătatea prinţului era înfloritoare?
— Abuzează de el însuşi, spuse prinţesa. Cum de mai
rezistă? Ştiţi, părinte, cu câtă pasiune face totul – munca,
vânătoarea, călăria. Zilele îi sunt pline…

9
 Mayerling
— Sănătatea sa ne este scumpă tuturor, zise părintele.
Dar n-aţi putea exercita asupra lui o influenţă bună, aşa
încât să obţineţi de la el să se odihnească o oră, două?
Chipul prinţesei se înăspri.
— Nu-l văd niciodată.
Şi, brusc, se opri, de parcă i-ar fi părut rău că se
dezvăluise prea repede. Tonul cu care rostise cele câteva
cuvinte îl lămuri pe iezuit, dar el se prefăcu a nu fi băgat
nimic de seamă şi continuă:
— Totuşi, seara…
— Seara, răspunse stânjenită prinţesa… ieşim. Dacă
mergem la operă sau la Burgtheater, nu rămâne lângă
mine; se plimbă pe culoare, în culise… Apoi ia masa cu
prietenii… Nu mă invită, din motive temeinice, fireşte.
În ochii prinţesei scânteia mânia. Dar părintele
continuându-şi ideea, întrebă pe un ton indiferent:
— Şi mai târziu?
La întrebarea aceasta, mult prea precisă, nu primi
răspuns… Un alt punct trebuia lămurit, şi părintele
adăugă după câteva secunde:
— De mult?
Din nou tăcere, o tăcere ce se prelungea. Părintele, care
până atunci vorbise cu ochii plecaţi, îşi ridică privirea. Avea
în faţa lui o femeie tulburată, care roşea şi care-i evita
privirea. Încet, greu, se mai scurse încă un minut. În
sfârşit, prinţesa vorbi; uitându-se spre masă, ea murmură:
— De un an.
Cu toată stăpânirea de sine, părintele tresări. O
neînţelegere de un an în căsnicia prinţului imperial, asta
însemna un lucru grav, cu consecinţe nemăsurate…
Trebuia să se gândească în linişte, să hotărască… Apoi,
când vorbi din nou, glasul său nu trăda niciun fel de
nelinişte.
— De ce nu mi-aţi spus mai devreme? întrebă el.
— Era o chestiune atât de delicată, părinte, spuse
prinţesa, la fel de stânjenită. Situaţia se putea schimba de

10
Claude Anet
la o zi la alta. Între noi, înţelegeţi, n-a fost nimic care să ne
despartă. În fiecare seară îmi spuneam că, poate, Rudolf se
va întoarce la mine…
Căldura cu care rosti aceste cuvinte dezvăluia
sentimentele ce le nutrea faţă de soţul necredincios.
— Un an, repetă părintele, clătinând din cap, un an. Şi
fetiţa voastră câţi ani are, copila mea?
Pentru prima oară în ziua aceea i se adresa astfel.
— Împlineşte cinci ani, în curând, părinte.
Duhovnicul căzu pe gânduri.
— Împărtăşesc îngrijorarea dumneavoastră, spuse el
într-un târziu. Coroana n-are moştenitor… Dar căile
Domnului sunt de nepătruns. La ceasul hotărât de el vă va
reda soţul. Domnul nu va părăsi această împărăţie asupra
căreia veghează, sunt convins. Trebuie răbdare, copila mea.
Vei şti să te comporţi ca o soţie creştină, n-o să fii
capricioasă, strecură el uşor, cu aerul că nu i-ar păsa;
trebuie blândeţe multă. Astfel vei pregăti căile Domnului.
Trebuie, de asemenea, să te rogi. Da, da, aici o să te pot
ajuta… (gândul acesta al izbăvirii îl făcu să vorbească mai
tare, cu mai multă încredere) voi dispune să se ţină slujbe
timp de nouă zile, spuse el apăsând pe cuvinte, în toate
colegiile, pentru ca străvechea casă a Habsburgilor să
reînflorească în făptura unui tânăr moştenitor…
Prinţesa nu se arătă chiar atât de sensibilă pe cât
nădăjduise el la măreţia sprijinului ce i-l oferea. Totuşi îi
mulţumi, apoi adăugă:
— Voiam să vă cer, părinte, să-l vedeţi pe prinţ şi să-i
vorbiţi.
Părintele schiţă un gest de spaimă.
— Asta e greu, copila mea, e delicat…
— Nimic nu e greu pentru dumneavoastră, părinte,
continuă prinţesa.
— Trebuie să cer o audienţă, zise iezuitul, şi să arăt
motivul… Nu pot spune că…

11
 Mayerling
— N-o să vă fie greu să găsiţi un pretext de a-l vedea pe
prinţ, insistă ea. Ştiţi tot atât de bine ca şi mine ce interese
sunt în joc.
Părintele stătu o clipă pe gânduri.
— Ai dreptate, copila mea. Îl voi vedea pe prinţ.
Peste câte va clipe, prinţesa şi doamna ei de onoare se
urcau în trăsură.
Când se întoarse în cameră, chipul părintelui Bernsdorf
exprima îngrijorarea. „Un an, un an întreg, îşi spuse. De ce
mi-a ascuns? Oare ce femeie va avea înrâurire asupra
prinţului? Este mai slab decât ne închipuim. Câte intrigi în
jurul lui! Câte influenţe dăunătoare. Locul s-o fi şi ocupat
oare?” Înălţă din umeri. „O să aflu eu… În orice caz trebuie
să văd ce-i de făcut.”

În aceeaşi zi, către prânz, două persoane discutau într-o

încăpere mică, vecină cu biroul direcţiei ziarului Neues
Wiener Tagblatt. Una dintre ele era redactorul şef al acestei
gazete, domnul Szeps, un bărbat de talie mijlocie, slab, cu
părul tuns scurt şi încărunţit, deşi nu era bătrân, cu tenul
smead; singura parte cărnoasă a feţei sale osoase o
constituia extremitatea nasului, a cărei curbă era net
semită. Gazetar bine cunoscut în Viena, el conducea cu
pricepere, într-o perioadă critică, un organ liberal în
opoziţie cu guvernul conservator şi cvasiautocrat al
contelui Taaffe. Confraţii săi şi oamenii bine informaţi din
cercurile guvernamentale se mirau văzând că Neues Wiener
Tagblatt publica din când în când ştiri exacte şi neaşteptate
privind cutare sau cutare chestiune politică. Ele erau însă
întotdeauna prezentate sub o formă atât de moderată, atât
de inofensivă, încât oficiul de presă nu găsea prilejul să-şi
lanseze atacurile şi să suspende ziarul. „De unde naiba îşi
culege Szeps informaţiile?” se întrebau cu toţii. Era şi
acesta un mijloc de a pune la încercare perspicacitatea
cunoscătorilor în materie. Dar nu găsiseră niciun răspuns
care să-i mulţumească. De aceea se şi bucura Szeps de un

12
Claude Anet
prestigiu şi de o influenţă pe care tirajul, destul de redus al
ziarului său, nu le-ar fi putut justifica.
În ziua aceea avea în faţa sa un bătrân coreligionar, pe
domnul Blum, directorul şi proprietarul lui Neues Wiener
Tagblatt, faţă de care nu avea secrete. Cei doi bărbaţi
discutaseră – cu acea subtilitate, cu acel gust pentru
dialectică îndrăgit de rasa lor – una dintre acele complicate
probleme ale politicii interne austro-ungare. Ajunseră să
vorbească despre împărat. Nicio schimbare în bine nu era
de sperat cât timp împăratul avea să fie în viaţă.
— Pare un moşneag, spuse Szeps.
— Totuşi, n-are decât cincizeci şi opt de ani şi o mai
poate duce zece ani, reluă Blum. Nu este inteligent, nu
înţelege nimic din ceea ce ne pasionează, dar trebuie să
recunoaştem că este abil şi că doar cu sărmanele sale
posibilităţi se pricepe să-şi urmeze drumul, care nu este şi
al nostru, se pricepe să dobândească ceea ce vrea, în ciuda
piedicilor ce i se îngrămădesc în cale.
— Când nu va mai fi, spuse Szeps, va lăsa lucrurile într-
un asemenea hal, încât putem prevedea o situaţie şi mai
rea, o revoluţie, sânge vărsat, o mişcare separatistă, care va
distruge imperiul. Şi când mă gândesc la cel pe care-l are
lângă el, la fiul acela minunat!… Ah, Blum, Austria n-a mai
avut niciodată un asemenea prinţ imperial şi aş îndrăzni
aproape să spun că nu-l merită. Am avea, în sfârşit, un
împărat modern, deschis celor mai generoase şi nobile idei.
Ce viitor pentru Europa! Cu Frederic al III-lea pe tronul
Germaniei, cu Rudolf pe cel al Austriei şi Ungariei,
reacţiunea din lume ar fi la pământ. Chiar şi ţarismul… Ce
speranţe, dragul meu Blum, dar şi – îşi coborî glasul – ce
temeri! Un viitor atât de mare, atârnând de viaţa unui
singur om!… Totul mă îngrijorează. Nu e fericit în căsnicie,
trăieşte într-o veşnică neînţelegere cu o femeie mărginită,
dificilă. Ar avea nevoie de o mare linişte acasă la el, de un
sprijin afectuos de fiecare clipă, şi în loc de aceasta, certuri
al căror ecou străbat zidurile groase ale Hofburgului.

13
 Mayerling
Rezultatul? – şi din nou vorbi mai încet – prinţul caută
uitarea în petreceri.
Râsul sănătos al lui Blum îl întrerupse aici pe Szeps.
— Ei haide, micul meu Szeps, de ce te sperii aşa? Crezi
că e primul prinţ moştenitor puţin desfrânat? Tinereţea
zbuciumată a lui Henric al V-lea al Angliei – care a făcut de
o mie de ori mai multe decât Rudolf – nu l-a împiedicat de
fel să fie un mare suveran. Mulţi alţii au urmat şi vor urma
aceeaşi cale. Asta este aproape o şcoală pentru cei chemaţi
să domnească. O dovadă în plus că prinţul nostru
moştenitor este viu, reacţionează…
— Dar ar putea să izbucnească un scandal, reluă Szeps,
de loc convins.
Râsul lui Blum răsună şi mai tare.
— Nimeni nu se pricepe mai bine să înăbuşe un scandal
ca stăpânii de la Hofburg. Doar nu li se întâmplă asta
pentru prima dată. Lasă-l deci pe prietenul nostru să se
distreze în voie cât este tânăr… Gaudeamus igitur dum
juvenus sumus, îngână bătrânul. Şi pentru că avem
posibilitatea să fim bine informaţi, să-l urmărim
îndeaproape, aşa încât nicio persoană vătămătoare să nu
se strecoare în intimitatea sa. Câtă vreme se mulţumeşte
să cineze în tovărăşia unor fete frumoase, primejdia nu este
mare. Dacă însă vreo femeie abilă ar dobândi influenţă
asupra lui. Atunci ar trebui să vedem… Nu v-a vorbit
niciodată despre viaţa lui intimă?
— Niciodată. Şi nici nu doresc s-o facă. E un teren
lunecos, pe care mi-ar fi teamă să mă hazardez.
— Încearcă totuşi să afli câte ceva, dacă se prezintă
ocazia. Când crezi că o să-l vezi?
— Pleacă mâine la Budapesta. De îndată ce se întoarce, o
să-mi fixeze o întâlnire… Ah! Întâlnirile astea de la
Hofburg, cu câtă bucurie mă duc la ele, dar şi cu câtă
teamă!… Gândeşte-te ce scandal groaznic ar izbucni, dacă
aş fi văzut şi recunoscut. Dar prinţul este prudent, iar eu

14
Claude Anet
îmi schimb măsurile de precauţie la fiecare întrevedere.
Data viitoare voi purta ochelari negri…

15
 Mayerling

II HOFBURGUL

Pentru ce, foarte adesea, un palat regal are o anume

tristeţe în înfăţişarea sa? Să fie oare de vină monotonia şi
lipsa de personalitate a faţadelor, care nu te lasă să
ghiceşti nimic din viaţa ce se desfăşoară îndărătul lor? Să
fie oare de vină repetarea uniformă, socotită drept nobilă, a
ferestrelor? Nu se ştie. Dar palatul Hofburg, în care fusese
crescut şi în care trăia Rudolf, era poate cel mai trist palat
regal din Europa. Toate apartamentele dădeau spre nişte
curţi, mai mult sau mai puţin întinse, dar la fel de sumbre,
fără un copac, fără un colţ de verdeaţă, fără o floare. Acolo
vântul nu pătrundea, păsările nu poposeau şi de vreme ce
niciodată nicio fereastră nu se deschidea pentru a le
arunca firimituri, nici chiar neobrăzatele de vrăbii nu
înviorau cu ciripitul lor zidurile cele înalte ale Hofburgului.
Viaţa pe care o duceau acolo auguştii săi locuitori nu era
făcută nici pentru a-l înveseli, nici pentru a-l înfrumuseţa.
Împăratul şi împărăteasa ocupau două şiruri de
apartamente ce dădeau spre curtea denumită Franzens
Platz. Cele ale împăratului, la care se ajungea pe poarta cea
mare de sub bolta ce ducea spre Michaels Platz,
cuprindeau o serie de saloane, toate cu lambriuri albe şi
aurii, stil Rococo, cu mobilier greoi în care aurul
precumpănea. Fiecare încăpere avea în colţ o sobă mare, de
faianţă, şi ea alb-aurie, ce răspândea iarna o căldură
moderată, uniformă. Un salon era pentru aghiotanţi, două
pentru înaltele personalităţi care aveau cinstea să fie
primite în audienţă, apoi urma camera de lucru a
împăratului, cu două ferestre şi două birouri, unul ceva
16
Claude Anet
mai înalt, celălalt de o mărime obişnuită; apoi dormitorul,
cu un pat îngust de bronz, încă un salon după care
ajungeai la extremitatea aripii ale cărei ferestre erau
îndreptate spre sud.
În unghi drept, dar nu la acelaşi nivel, se înşiruiau
apartamentele împărătesei. O scară formată din patru
trepte le unea cu cele ale împăratului. Din dormitor se
trecea într-un salon de recepţii, apoi urma salonul
doamnelor de onoare şi o sufragerie, mobilate, toate, cu
mai mult farmec şi cu mai mult gust decât cele ale
împăratului. Deşi pline de flori şi arbuşti, încăperile
acestea prea mari nu erau intime şi plăcute. În aripa de la
cotitură se aflau apartamentele rezervate marilor recepţii,
precum şi cele ale arhiducilor şi ale oaspeţilor împăratului.
Împăratul avea acum cincizeci şi opt de ani. O viaţă de
muncă îndârjită îl îmbătrânise de timpuriu. Albise, iar
fruntea şi creştetul îi erau pleşuve. Faţa i se acoperise de
riduri, iar nasul i se îngroşase. Rămăsese totuşi destul de
sprinten, iar picioarele îi erau tot lungi şi zvelte, picioare de
cavalerist. Avea deprinderi de bătrân birocrat; respecta
treburile zilnice, pe care le îndeplinea fără întârziere sau
întreruperi, şi nu încredinţa nimănui cele ce depindeau
direct de el. De aceea se şi culca devreme, iar dimineaţa se
înhăma la dosarele sale cu mult înainte de ivirea zorilor;
trecătorii nocturni care traversau iarna Franzens Platz
puteau vedea aprinzându-se lumina la una dintre ferestrele
apartamentului imperial, încă de la cinci dimineaţa. În
clipa aceea, o lampă era aşezată pe biroul lui Franz Iosif,
iar aghiotantul de serviciu – care poate că se întorcea de la
un bal şi care nu se culcase – primea, cu trupul pe
jumătate aplecat înainte, ordinele majestăţii-sale. Vara –
atunci se afla cel mai adesea la Schönbrunn – împăratul îşi
începea lucrul dimineaţa, pe la ora patru. Parcurgea astfel,
cu migală, documentele pe care i le aduceau, rând pe rând,
fie un aghiotant, fie un şef de serviciu, citea cu atenţie
fiecare pagină, apoi îşi punea domol semnătura în josul

17
 Mayerling
actului. Adesea, lucra în picioare lângă geam. Mai târziu, în
cursul dimineţii, venea la el primul ministru, ori vreun alt
membru al guvernului, anume chemat, prefectul de poliţie
şi întotdeauna ofiţeri superiori, şeful casei militare, şeful
Statului major; fiind înainte de toate un soldat, lucrurile
cele mai neînsemnate privind armata dobândeau în ochii
săi o importanţă extremă. Începeau apoi audienţele
particulare, puţine la număr şi scurte. Împăratul primea
persoanele care avuseseră cinstea să fie admise în
audienţă, cu o mare simplitate, care, indiferent însă de
legăturile sale cu interlocutorul, excludea, orice
familiaritate. Aceasta era de fapt arta personală a lui Franz
Iosif, de a ţine oamenii la distanţă, fără a fi însă obligat să
uzeze vreodată de morgă sau de aparenţe teatrale. Avea o
înfăţişare de om cumsecade, dar nu suporta nicio abatere
de la minuţioasele reguli pe care le stabilise. Şef al casei
Habsburgilor, îşi dirija familia dictatorial şi îşi manevra
arhiducii precum un caporal plutonul de soldaţi. Era atât
de punctual, încât cei care aveau întâlnire cu el, temându-
se să nu întârzie, îşi asigurau întotdeauna o rezervă de un
sfert de oră. Când trebuia să fie prezent într-un anume loc,
pentru vreo ceremonie publică, grajdurile palatului
primeau ordinul ca o trăsură cu cai să parcurgă în ajun
traseul stabilit a doua zi, aşa încât timpul necesar să poată
fi măsurat cu precizie.
La Schönbrunn, reşedinţa de primăvară şi de toamnă,
zilele se scurgeau la fel. Împăratul nu ieşea decât pentru
ceremoniile oficiale la care trebuia să asiste, pentru
manevrele militare, pentru vânătoare, ori pentru a face vreo
călătorie în statele pe care le conducea. Uneori, avea loc la
Hofburg câte o recepţie, câte un dineu, dat în cinstea
vreunui oaspete străin, ori câte un mare bal oferit
aristocraţiei ţării. Un ceremonial dintre cele mai stricte şi
mai severe, potrivit etichetei spaniole, reglementa aceste
serbări la care nu erau admişi, conform unei discipline a
priorităţii, riguros stabilite, decât cei ce erau în măsură să

18
Claude Anet
dovedească existenţa a şaisprezece ascendenţi nobili. Şi nu
fără o anume vanitate, se povesteau anecdote cu marele
duce al Rusiei care, la un bal dat la Curtea din Buda,
cerând să-i fie prezentată soţia generalului comandant al
armatelor austro-ungare, cu care era prieten, i se răspunse
că această doamnă de familie bună nu era nobilă şi că, în
consecinţă, oricât de înalt ar fi fost postul ocupat de soţul
ei, n-avea niciun drept să fie primită la Curte.
Aceasta era viaţa împăratului, viaţă monotonă, pe care
povara responsabilităţilor o făcea apăsătoare. Era unicul
stăpân al acelei duble monarhii; problemele cele mai
complicate ale celor zece state făcute din petice şi bucăţele
– state în care naţionalităţile se încăierau aprig, în care
luptele personale deveneau mai vii prin însăşi diferenţierea
dintre rase – îşi aşteptau soluţionarea numai de la el.
Pentru aceste popoare diverse, el însemna unitatea vie a
imperiului.
Un instinct ereditar al dificilei meserii de rege, un simţ
înnăscut şi ascuţit al jocului politic suplineau într-un fel
calităţile personale, prea puţin sclipitoare, ale împăratului.
Îşi îndeplinea menirea-i aspră şi istovitoare cu o anume
îndemânare ce uimea uneori chiar şi pe oamenii de stat cei
mai înzestraţi. Dar, la capătul zilei de lucru se simţea
obosit, cu mintea parcă golită şi fără niciun chef.
Imaginaţie nu avusese niciodată. De îndată ce lăsa lucrul,
nu mai ştia ce să facă şi-şi plimba plictisul prin încăperile
Hofburgului sau călărea pe aleile Praterului.
Se căsătorise din dragoste, şi într-un chip romanţios, cu
o foarte tânără fată, verişoara sa Elisabeth, fiica ducelui
Maximilian de Bavaria. Se îndrăgostise la prima vedere,
când ea avea doar cincisprezece ani. Din stângăcie, din
egoism, nu ştiu să se facă iubit. Prinţesa era de o
frumuseţe căreia, printr-o coincidenţă rară, dar nu unică, i
se poate alătura epitetul de suverană. O talie minunată, o
ţinută demnă, un mers de zeiţă, un chip cu un oval nobil şi
ochi mari, umbroşi, o frunte puţin cam largă, sprâncene

19
 Mayerling
drepte, o anume mândrie în privire şi părul cel mai frumos
din lume – aşa apărea ea, la şaisprezece ani, în ochii plini
de uimire ai vienezilor: o Diană coborâtă pe pământ. Era
încă o copilă. Făcea parte din înfocatul şi melancolicul
neam Wittelsbach. Iubind cu pasiune arta şi singurătatea,
ea îşi dădu curând seama că grandoarea lumii oficiale nu-i
va putea potoli sufletul. Încet, încet, se detaşă de Franz
Iosif, care nu avea cum s-o înţeleagă. Fără îndoială, de
îndată ce se simţi ea însăşi, nicio intimitate sufletească n-o
mai legă de soţul ei. Îl sluji atât cât depindea de ea,
întrucât ştia ce anume datora rangului la care el o înălţase,
deşi regreta că urcase atât de sus. Când îl născu pe Rudolf,
socoti că-şi îndeplinise datoria faţă de împărat şi monarhie,
dăruindu-le un moştenitor. De atunci, ea evită tot mai mult
să apară la ceremoniile de la Curte. Se simţea parcă
murind în atmosfera glacială a Hofburgului. Şi cum ar fi
putut ea suporta plictiseala sumbră, superficialitatea,
meticulozitatea şi gustul pentru convenţional care
domneau acolo şi care-i măsurau fiecare gest, fiecare
cuvânt? Visa la o viaţă liberă şi frumoasă, în care mintea şi
trupul să poată înflori laolaltă, visa la lungi plimbări călare,
prin ţară, la lecturi din Odiseea, la cultură fizică şi
conversaţii, prin mijlocirea cărţilor, cu cei mai mari oameni
ai trecutului şi ai prezentului. Avea un bun-gust original şi
îndrăzneţ. În Germania era aproape singura căreia îi plăcea
lirismul şi sarcasmul lui Heine. Pe de altă parte iubea
natura, cerul şi norii, liniştea pădurilor, vaietele vântului,
susurul apelor, toate acele stăruitoare glasuri ale
pământului. Dar oare puteau fi ele auzite de după zidurile
groase ale Hofburgului? Urechile puţin cam mari ale
împăratului erau mai degrabă făcute pentru a asculta
raportul unui funcţionar.
La Viena, la manejul spaniol care ţinea de palat, ea
practica o călărie de o clasă atât de înaltă, încât ar fi putut
fi invidiată chiar şi de cele mai bune călăreţe de profesie. I
se pregăteau de obicei câţiva dintre cei mai frumoşi cai din

20
Claude Anet
grajdurile imperiale, caii aceia „Isabelle”, urmaşi în linie
dreaptă ai cailor lui Carol Quintul, dar ea prefera să
străbată în lung şi-n lat câmpiile şi pădurile, însoţită de un
maestru de călărie. Cea mai fericită perioadă a anului era
aceea pe care şi-o petrecea la castelul Gödöllö, în pădurile
din nordul Ungariei. Acolo constrângerea era mult mai
mică. Nimic nu o mai despărţea de natură. Sănătatea ei
care prilejuia din când în când îngrijorări, deveni apoi un
pretext pentru a părăsi Austria. Astfel vizită Madera, Corfu,
sudul Franţei, Anglia, Normandia.
La Hofburg, nu era chip să scape de împărat. De cum
avea o clipă liberă, între două audienţe, acesta venea s-o
vadă. Îi auzea cizmele scârţâind pe cele patru trepte care le
despărţeau apartamentele. Intra. Şi cât de greu îi suporta
mersul acela suplu, de ofiţer bătrân. El îi vorbea, dar până
şi glasul lui, un glas înăbuşit, fără strălucire, sărac în
vibraţii – doar se silise să nu-l ridice niciodată – îi stârnea o
plictiseală de nesuportat. Dar nu se trăda; îl lăsa să discute
despre o deplasare sau alta, îl lăsa să povestească o
anecdotă pe care o mai auzise în aceeaşi dimineaţă, îl lăsa
să se plângă de necazurile mereu reînnoite pe care i le
pricinuia administrarea acelei imense proprietăţi, monarhia
Habsburgilor, în care patruzeci de milioane de oameni, de
naţionalităţi diferite şi duşmănoase, se ciocneau între ei. Îl
asculta cu răbdare, fără să manifeste proastă dispoziţie;
dimpotrivă, se arăta foarte atentă şi emitea păreri, dacă i se
cereau. Când împăratul pleca, îşi relua lectura întreruptă:
un poem al lui Heine, un roman abia apărut al lui
Dostoievski, care o purta într-o noapte albă, pe cheiurile
Petersburgului sau prin satul lui Stepancikov, cu Foma
Fomici. Pentru ea, eroii aceştia erau mai reali decât
şambelanii cu fireturi care se înclinau ori ele câte ori trecea
prin saloanele Hofburgului.
Împărăteasa lipsea des. Şi chiar dacă stătea la Viena, nu
pătrundea prea mult în viaţa cotidiană a soţului ei. Într-un
cuvânt, el o plictisea, dar îi inspira şi milă. Văzându-l

21
 Mayerling
înhămat la o muncă fără de sfârşit, pe care nu se putea
împiedica să n-o socotească zadarnică, împărăteasa o
considera drept propriul lui călău. Atunci, cu câţiva ani
mai înainte de momentul în care ne aflăm cu povestirea, îi
veni o idee ciudată. Se gândi să-i caute o prietenă;
împăratul înainta în vârstă şi avea nevoie de distracţii în
orele libere. „I-ar trebui o femeie tânără, cu care să se
poată destinde şi care să-l facă să uite de necazurile
guvernării, o femeie sănătoasă, plină de prospeţime,
veselă”, îşi spunea împărăteasa. Dar unde să găseşti o
femeie care să accepte să rămână la locul ei, care să nu
urzească intrigi, care să nu devină instrumentul vreunui
grup advers? Mai mult decât oriunde, în mediul Curţii
lucrul acesta părea cu neputinţă. Acolo, totul nu era decât
ambiţie, dorinţă de parvenire. Împărăteasa nu cunoştea
cercurile burgheze. Mai rămânea lumea artiştilor,
dintotdeauna binevăzuţi la Viena şi care nu o dată aveau
prilejul să pătrundă în înalta societate. Împărăteasa îşi
aminti de o actriţă de la Burgtheater, care îi fusese
prezentată la o serbare filantropică şi despre care auzise
vorbindu-se de bine. Doamna Schratt avea o fire veselă, era
tânără şi frumoasă. Împărăteasa o chemă la ea. O găsi
încântătoare şi făcu în aşa fel ca împăratul s-o întâlnească.
Simplitatea, naturaleţea şi frumuseţea doamnei Schratt
câştigară inimile celor doi soli. Fără îndoială, împărăteasa
era călăuzită de un instinct sigur în aprecierea oamenilor.
Doamna Schratt deveni deci prietena intimă a împăratului
şi rămase astfel timp de treizeci de ani, până la sfârşit. O
vedea zilnic, fie la Hofburg, la el sau la soţia sa, fie în
apartamentul ei din casa pe care i-o cumpărase la doi paşi
de palat, pe Kartner Ring: în fiecare seară, îşi petrecea
acolo o oră, două. Ea venea adesea la împărăteasă
dimineaţa. Între cele două femei se legase o adevărată
prietenie. Ei bine, nici măcar o dată – lucru de mirare –
împărăteasa nu avu de ce să regrete alegerea făcută, iar
doamna Schratt nu fu niciodată împinsă de dorinţa de a se

22
Claude Anet
amesteca în treburi care nu o priveau sau de a urma
sfaturile interesate ale persoanelor dornice să se servească
de influenţa ei. Ea se supunea împăratului câştigându-i
într-atât încrederea, încât acesta ajunsese să-i vorbească
despre toate, nestingherit. Ea ştiu deci să-l distreze pe
omul acesta care se plictisea; îl admira, îl iubea.
Şi astfel, în palatul acela străvechi, între trei personaje
atât de diferite, se statorniciră legături de dragoste, de
prietenie, de stimă reciprocă; dacă ne gândim la măreţia a
două dintre ele şi la originea umilă a celei de-a treia, dacă
punem în balanţă câte au trebuit să uite şi unii şi alţii,
pentru a nu aduce cu ei decât ceea ce aveau mai bun şi
mai de preţ în fiinţa lor, această uniune în trei ne pare ca
un fapt nemaiîntâlnit în lume, un fapt irepetabil, ce n-ar fi
putut dăinui decât în acea fermecătoare atmosferă vieneză.

Descătuşată de această grijă, împărăteasa se dărui şi

mai mult înclinaţiei sale spre singurătate şi visare. Nu
aparţinea ea oare unei rase regeşti care dăduse lumii nu
soldaţi, nu cuceritori, ci prinţi stăpâniţi de nelinişti, certaţi
cu viaţa activă, îndrăgostiţi de artă, de tot ceea ce îngăduie
evadarea din realitate, excesivi de altfel în pasiunile lor ce-i
împingeau până la punctul acela critic la care mintea se
întunecă? Se recunoştea în ei. Şi tot ca ei, voia să fugă de
ea însăşi. Copiii săi nu o legau de cercul familiei, în care se
simţea stingheră. Cele două fiice nu-i semănau câtuşi de
puţin. Erau, din cap până în picioare, viţă habsburgică.
Fiul ei cu adevărat era Rudolf: fermecător, plin de
cavalerism, fire independentă şi mândră. Adesea ea se
mustra că-i transmisese, o dată cu calităţile sale, o
ereditate grea. Cât de mult se luptase să-l smulgă morţii,
când îl adusese pe lume!
O scenă neînsemnată, petrecută pe când el era mic, îi
reveni în minte. Plăpândul copil încerca să meargă şi cădea
greoi pe covor. „Nu poţi să te ţii singur pe picioare, spusese
ea râzând. Cum vei suporta povara dublei coroane?”

23
 Mayerling
Militarii i-l răpiseră foarte de tânăr. Tatăl său socotise că
pentru a te deprinde cu disciplina nu-i niciodată prea
devreme. Crescuse, astfel, sub supravegherea generalului
de Gondrecourt. Reguli stricte îngrădiră viaţa molatică a
tânărului. Orice înclinare către fantezie fusese înăbuşită.
Îşi vedea părinţii la ore fixe şi nu în fiecare zi. Tatăl său se
amuza, manevrându-l ca pe un soldat.
Uneori împărăteasa îl avea, câteva clipe, numai pentru
ea. Atunci îi depăna poveşti cu zâne şi-l purta cu ea într-o
lume minunată. Le plăcea să vorbească, şi unuia şi altuia,
despre existenţa misterioasă a spiriduşilor, a piticilor
bărboşi şi a gnomilor care trăiau în adâncul pădurilor.
Astfel de momente erau rare, iar în decursul anilor se
împuţinară şi mai mult.
Cu toate că-şi iubea fiul, împărăteasa acceptă
despărţirea aceasta cu fatalism. „Vieţile tuturor sunt
însingurate, îşi spunea ea, iar ale noastre mai mult decât
ale celorlalţi.”
Astfel, între mamă şi fiu se ridicară bariere. Îl vedea de
departe. Devenise bărbat, era inteligent, poseda o cultură
înaltă, avea idei largi, generoase; ca şi ea însă, era sensibil,
iute, nervos, impulsiv, excesiv de impresionabil, entuziast,
dar se şi deprima neaşteptat de repede; iubea cu pasiune
viaţa pe care totuşi o consuma de parcă n-ar fi avut niciun
preţ.

24
Claude Anet

III FLORICICA ALBASTRĂ

Valetul Loschek, omul de încredere al prinţului imperial

de care se simţea legat dintotdeauna, intră în dormitor la
şapte şi jumătate, ca de obicei. Trase perdelele, trecu în
baie, dădu porunci unui valet, se întoarse, pregăti rufăria
şi hainele prinţului. Apoi, se îndreptă spre patul îngust
aflat într-unul din colţurile încăperii. Prinţul nu se trezi.
Loschek îl privi o clipă. Buzele încreţite ale bătrânului
valet, clătinarea sa din cap arătau cât îi era de milă de
omul care dormea acolo, adânc. Totuşi se aplecă şi-i puse
mâna pe umăr…
Peste o oră, Rudolf îşi începea ziua oficială în salonul
mare, de recepţii, cu lambriuri albe şi aurii. Un aghiotant îl
aştepta în faţa unui birou pe care tocmai pusese câteva
dosare.
Ceasurile se scurgeau încet: dădu semnături, prezidă un
consiliu, primi delegaţii. Cea mai pasionantă discuţie din
timpul dimineţii fu aceea cu şeful intendenţei privind
calitatea lacului destinat să dea strălucire nasturilor de la
uniforme. Trebuia făcută o comandă. Chestiunea aceasta
gravă angaja, pare-se, sume mari, sute de mii de coroane.
Plictisit, prinţul nu fu liber decât înainte de prânz. Plecând,
aghiotantul îi reaminti că la ora 13,45 avea loc, la
Majestatea-sa, un dejun dat în onoarea celor doi prinţi
prusieni aflaţi în trecere şi că urma să vină să-l ia la 13,30.
— Cu decoraţiile prusiene de rigoare, mai adăugă el. În
cursul după-amiezii Alteţea-voastră îi va întovărăşi pe
prinţi la cursele de la Prater.

25
 Mayerling
Rămas singur, Rudolf se îndreptă spre uşa pe care i-o
deschidea Loschek; parcurse culoare lungi, urcă scări şi
ajunse, în sfârşit, într-un salon de dimensiuni reduse, cu
plafonul destul de jos. Alături se afla o cameră. De aproape
un an, Rudolf dormea acolo. Apartamentul acesta mic, în
care-i plăcea să se retragă, dădea spre Amalien Hof, şi de la
ferestrele sale se vedea aripa palatului în care locuia
împărăteasa. Salonul era confortabil mobilat, ceea ce
uimea în palatul acesta auster. Mobilă englezească, din
piele, un divan, perne, iar pe parchet o mochetă, un covor
persan, flori, un birou modern cu o trusă de scris, în
spatele căreia strălucea un craniu lustruit. În mijlocul
acestei încăperi stătea în picioare, încă puţin emoţionat de
lunga şi primejdioasa traversare a Hofburgului, domnul
Szeps.
Când îl zări pe prinţul imperial, chipul său slab se
lumină. Rudolf îl luă de mână şi-l trase spre divan, se
aşeză lângă el, luă de pe tava pe care i-o prezenta Loschek
o carafă şi umplu două pahare.
— Dragul meu Szeps, am o oră liberă, după una din
dimineţile cele mai sâcâitoare. Ţi-o dăruiesc. Dar, pentru
numele lui Dumnezeu, să nu discutăm tot treburi oficiale.
Sunt sătul de ele. Să vorbim despre orice, la întâmplare.
Între ei se înfiripă o conversaţie simplă; niciun cuvânt,
nicio intonaţie în glasul lui Rudolf nu-l făcea pe
interlocutor să simtă distanţa care-i despărţea. Era limpede
că prinţul nu se afla într-o zi – zilele erau lungi şi dispoziţia
sa schimbătoare – ci într-o oră de destindere, într-o
atmosferă de totală încredere, de care se bucura din plin.
Atinseră uşor câteva subiecte de politică, dar nu le
adânciră. Szeps se arătă îngrijorat când află că veştile cu
caracter neoficial ale Hofburgului, privind sănătatea
împăratului Frederic al III-lea al Germaniei erau proaste şi
că nu se putea spera într-o însănătoşire.
— Asta va însemna un dezastru pentru cauza liberală,
Monseniore. Toţi partizanii libertăţii se bucurau la ideea de

26
Claude Anet
a-l vedea pe acest bărbat nobil ocupând tronul Germaniei,
iar pe Alteţea-voastră, pe cel al Habsburgilor.
Rudolf schiţă un gest de indiferenţă.
— Iată, Szeps, ce n-ar trebui să-mi ureze prietenii mei cei
mai buni… Cât priveşte pe germani, vor avea un stăpân, pe
scumpul meu văr Wilhelm. Dacă el nu va duce de râpă
dinastia Hohenzollernilor, am putea crede că există un
Dumnezeu care-i ocroteşte pe regi şi pe nebuni.
Szeps ridică braţele spre cer, într-un gest de deznădejde.
După dispariţia împăratului liberal al Germaniei, i-ar vedea
pe cei împotriva cărora lupta de atâţia ani, dobândind noi
puteri la Viena. Ca toţi cei din rasa sa, excela în cântărirea
neprevăzutului, în măsurarea jocului subtil al influenţelor.
Se uită la prinţul din faţa sa. Îi citea pe chip urmele vizibile
ale oboselii. Obrazul mai palid, ochii mai adânciţi în orbite
îl alarmară. Oh, dacă-l vor pierde? Continuarea acestor
gânduri şi-o exprimă printr-o întrebare neaşteptată, care
nu avea niciun sens sau care se apropia chiar prea mult de
ştirile aduse de Rudolf.
— Alteţea-voastră se simte bine?
Avea un glas atât de tulburat, încât prinţul imperial nu
se putu stăpâni să nu izbucnească în râs.
— Mult mai bine decât sărmanul nostru Frederic,
răspunse el, turnându-şi încă un pahar de porto. Azi arăt
obosit. Asta-i firesc, sunt ostenit. Şi cum să nu fiu? Am
cinat la Sacher cu Filip de Coburg şi Hoyos până la trei
dimineaţa. Erau acolo fete frumoase, Szeps, iar tokay-ul e
excelent. Dar la şapte treizeci, călăul ăsta de Loschek m-a
dat jos din pat. Şi apoi, în dimineaţa asta nici n-am ieşit.
Am făcut treabă de conţopist. Numai o plimbare în aer liber
mi-ar face bine. De altfel, am de gând să mă duc după-
amiază la curse.
— O, Monseniore, Monseniore, ce de griji îmi faceţi!
spuse Szeps aplecându-se spre prinţ.
Avea aerul unei dădace bătrâne care dojeneşte un copil
adorat. În clipa aceea, uşa salonului se deschise încet şi

27
 Mayerling
intră Loschek. Se apropie de stăpânul său şi-i prezentă
tava de argint pe care se afla o scrisoare. Rudolf recunoscu
imediat scrisul soţiei sale. Asta fu de ajuns ca să-i schimbe
dispoziţia.
— Ştii foarte bine, Loschek, că nu-mi place să fiu
deranjat când sunt aici, spuse el pe un ton aspru.
Loschek sta spăşit.
— Prinţesa a poruncit ca aceste rânduri să vă fie
înmânate imediat. M-am temut să nu vină chiar dânsa.
Rudolf luă scrisoarea, ceru scuze lui Szeps şi o citi, apoi
o aruncă pe una dintre mobilele aflate în cameră şi zise:
— N-am niciun răspuns. Comunică prinţesei că mă voi
duce s-o văd la unu şi jumătate, înainte de a merge să iau
dejunul la împărat.
Glasul îi suna sec. Pe Szeps îl miră schimbarea
prinţului. Acesta se redresase. Chipul i se schimbase, ochii
îi străluceau, iar expresia lor era dură. Evident, nu făcea
niciun efort să se stăpânească şi, într-adevăr, nu se
stăpâni. În faţa gazetarului uluit, el se lăsă pradă mâniei.
— Asta-i viaţă? spuse. În nicio încăpere din palatul ăsta
nu pot avea linişte, în niciun colţişor nu pot fi singur
măcar o oră. Soţia mea – ducă-se dracului – nici nu mă
lasă să respir.
Pentru prima oară vorbea astfel despre prinţesă în faţa
lui Szeps. Cea mai cumplită obligaţie a unui prinţ este
poate aceea de a disimula într-una. O constrângere
continuă copleşeşte. E nevoit să-şi calculeze până şi furia.
Să-şi măsoare mânia. Rudolf înţelesese într-o clipă că n-
avea de ce să se reţină în faţa lui Szeps. De discreţia lui era
sigur, o încercase pe alt tărâm. Şi în afară de asta,
gazetarul nu era în contact cu lumea de la Hofburg. Nimic
din cele ce auzise n-ar găsi ecou în cercurile aristocratice,
de aceea prinţul se descărca cu bucuria omului care s-a
stăpânit multă vreme şi care izbucneşte pe neaşteptate.
În faţa acestei mânii deschise, Szeps nu ştia cum să se
poarte. Când nu se afla în domeniul ideilor, era timid. Nu-i

28
Claude Anet
ceruse destăinuiri, n-avea ce face cu ele. Când îşi va fi
redobândit sângele rece, prinţul îi va purta pică pentru că
auzise aceste confesiuni care-i dezvăluiau viaţa particulară.
Prietenia lor atât de preţioasă, atât de utilă, avea să sufere.
Dar oricât de mare ar fi fost încurcătura în care se afla,
pentru moment Szeps avea datoria să tacă. Se închise în el,
făcându-se tot mai mic într-un colţ al canapelei.
Prinţul vorbea acum despre scenele de gelozie cu care
soţia sa îl chinuia.
— Totul o să se sfârşească printr-un scandal, n-o să-l
putem evita…
Măsura nervos camera în lung şi-n lat.
— Un scandal! repetă Szeps îngrozit.
— Ei, da, un scandal. Nu se va mulţumi cu mai puţin.
Chiar şi în scrisoarea asta mă ameninţă că mă va părăsi şi
că se va întoarce la Bruxelles.
— Dar asta e imposibil, spuse Szeps cu tărie. E
imposibil. Monseniore! În situaţia dumneavoastră…
Ultimele cuvinte avură un efect neaşteptat asupra
prinţului. Se opri şi o rază de lumină îi trecu pe chip.
— Ia te uită, asta-i nostim, dragul meu Szeps, foloseşti
exact aceleaşi cuvinte ca stareţul iezuiţilor.
— Ca stareţul iezuiţilor? spuse Szeps năucit. Vă
mărturisesc, Monseniore, că nu înţeleg…
— A fost ieri aici, spuse Rudolf, conştient de efectul pe
care cuvintele sale aveau să-l producă; îşi privea
interlocutorul cu maliţiozitate…
Szeps era zdrobit. Prinţul continuă:
— A venit să-mi vorbească chiar despre subiectul acesta,
la instigările nevestei mele, fără îndoială. Dacă iezuiţii se
amestecă, nu voi mai avea pace. Vor să dau Coroanei un
moştenitor.
— Pe bună dreptate, îl întrerupse Szeps, pe bună
dreptate. Monseniore.
— Şi, urmă prinţul, sfinţia-sa părintele voia să tatoneze
terenul, ca să afle dacă nu cumva, în locul soţiei mele, a

29
 Mayerling
dobândit altcineva aici vreo influenţă. Îi cunosc pe domnii
ăştia: dacă ar trebui să existe o favorită oficială, mi-ar da-o
chiar ei.
Szeps nu mai putu suporta şi sări în sus:
— Monseniore, strigă el, atenţie, atenţie, vă implor. Sunt
oamenii cei mai primejdioşi din lume. Lucrează, după cum
spun ei înşişi, ad majorem Dei gloriam2, aşa că îşi îngăduie
multe… Ar fi un lucru nefast, mârşav… (îşi căuta cuvintele)
imposibil…
De data aceasta prinţul râse deschis şi-şi puse mâna pe
umărul gazetarului:
— Nu te nelinişti, micul meu Szeps, domnii aceştia n-au
pus încă mâna pe mine (se opri o clipă), dar există un loc
care trebuie ocupat… Gândeşte-te la asta, Szeps, lucrul
poate avea importanţă.
Câteva clipe fu linişte. Din nou expresia prinţului se
schimbă. Păşea prin cameră încet, cu capul plecat.
Deodată veni lângă Szeps. Se aşeză alături de el, îi oferi un
pahar cu porto şi, privindu-l drept în faţă, continuă cu o
voce scăzută:
— Fiindcă discutăm astăzi subiecte interzise, dragul meu
Szeps, te-ai gândit vreodată ce poate însemna viaţa
particulară a unui om ca mine? Şi omul cel mai sărac are
dreptul să-şi aleagă femeia. „Il faut que chaque Jeannot
trouve sa Jeannette”3, spune Voltaire. Dar pentru noi,
prinţii, raţiunea de stat hotărăşte… Şi dacă nu mi-am găsit
o Jeannette? Cu atât mai rău, înseamnă că sunt cu
desăvârşire pierdut. O să-mi spui că pot găsi distracţii în
afară şi că sunt destule. Zău că ştiu şi asta. Dar când ai o
soţie certăreaţă, nu distracţia o cauţi în afara căminului, ci
uitarea… Asta e puţin mai grav. Femeile… e totuşi ciudat,
Szeps, că femeile şi-au găsit acum loc aici între dumneata
şi mine, între noi, care am discutat întotdeauna doar

2 Spre cea mai mare slavă a Domnului (lat.).

3 Cugetare a lai Voltaire cu sensul de: „Fiecare îşi găseşte perechea”.
30
Claude Anet
chestiuni de politică. Dar cu drăcoaicele astea, te poţi
aştepta la orice. Unde nu se vâră ele?…
Începu să râdă într-un fel cam ciudat, ceea ce îl nelinişti
pe Szeps.
— Sunt prinţul imperial… sunt tânăr încă şi nefericit în
căsnicie, o ştie fiecare… Îţi închipui câtă… să-i spunem
curiozitate, poate stârni asta în rândul femeilor… Da,
doresc să mă vadă mai de aproape, să-şi încerce norocul.
Aşa că există un rol care trebuie jucat. Intrigă şi iubire
(Kabale und Liebe), faimos program feminin… Oare cine n-
ar vrea să încerce, fată sau femeie, da, fete chiar… De ce
nu?… Cine nu doreşte să exercite o influenţă asupra mea?
Cine n-are ceva de cerut? Gândeşte-te, Szeps, la numărul
oamenilor care ar avea totul de câştigat aducând o fată
frumoasă chiar aici, în încăperea în care ne aflăm.
Gândeşte-te la vorbele cu dublu înţeles sau pur şi simplu
la propunerile cinice pe care le primesc… Tatăl meu este
bătrân. Se fac speculaţii asupra venirii mele la putere. Cu
toţii trebuie să-şi ocupe dinainte poziţiile… Să pui mâna pe
prinţul imperial! Ce afacere!… Oare cine s-ar da în lături?
Prinţul tăcu şi privi în gol, uitând parcă de prezenţa lui
Szeps. Chipul său, până atunci frumos şi îndurerat, căpătă
o expresie cinică pe care gazetarul nu i-o cunoştea şi care-l
sperie.
— Cine s-ar da în lături? reluă prinţul ca pentru sine.
Nici chiar dumneata, Szeps, care eşti cinstea
întruchipată… Mi se pare că ai o fată. Dacă ţi-aş cere-o,
mi-ai aduce-o?
— Vai de mine, Monseniore, exclamă Szeps, tulburat.
— Ce vârstă are? continuă necruţător prinţul.
— Rachel a mea are cincisprezece ani, răspunse
gazetarul, pierzându-şi capul în faţa întorsăturii
neprevăzute pe care o luase conversaţia.
— Cincisprezece ani! Vârsta Julietei… Este adevărat că
în cazul nostru Romeo e de treizeci. Dar ce importanţă are
asta? Mâine poate va domni. Iată ce are importanţă! Iată ce

31
 Mayerling
nu trebuie să uiţi! M-ai avea pentru dumneata în două
feluri: prin idei… şi încă într-un fel…
Sărmanul Szeps îşi ascunse capul în mâini, pierdut de
deznădejde văzându-l pe omul în care-şi punea atâtea
speranţe, dezvăluindu-i-se într-o lumină aşa de crudă. Dar
jocul acesta răutăcios îl amuza pe prinţ. Continuă:
— Gândeşte-te, Szeps, că în istoria poporului vostru
există precedente strălucite. Aminteşte-ţi de Mardocheu
oferindu-şi nepoata, pe Esther, regelui regilor, Assuerus.
Ce unchi prevăzător! Ce mare om politic!
Aproape doborât, Szeps avu în sfârşit curajul să
intervină:
— Monseniore, Monseniore, vă rog, opriţi-vă… Nu vă pot
lăsa să… n-am prevăzut… Fără îndoială, m-am gândit
adesea la singurătatea în care trăiţi şi, cum am cinstea să
vă fiu prieten, mă doare. Cât de rău îmi pare că rangul
dumneavoastră atât de înalt vă împiedică să frecventaţi
mediul nostru… Da, se află acolo femei de o mare cultură,
cu un caracter nobil, devotate celor mai generoase idei…
Aţi găsi printre ele o prietenă sigură, care să vă fie alături
în ceasurile grele, în aspra dumneavoastră misiune. Dar
Rachel a mea este prea tânără; merge încă la şcoală,
trăsăturile nu-i sunt încă împlinite. Din cauza învăţăturii şi
pentru că are vederea cam slabă, poartă ochelari…
La cuvântul acesta neaşteptat, prinţul izbucni în râs.
— Ochelari! Iată ce o salvează pe tânăra Rachel. Ha, ha,
ha…
Râdea nervos şi râsul acesta făcea rău nervilor sensibili
ai lui Szeps. Gazetarul sta ghemuit pe divan. Ce n-ar fi dat
să se afle în clipa aceea la Neues Wiener Tagblatt! Cât de
mult regreta acele discuţii asupra politicii, ce-i drept lungi,
pasionante, totuşi atât de paşnice, pe care le avusese cu
prinţul imperial. Iată-l acum azvârlit pe o mare furtunoasă,
fără să-şi mai poată stăpâni plăpânda luntre. Se afla acolo,
aşteptând un nou val de mânie. Pentru a-şi regăsi
cumpătul, începu să-şi şteargă încet lentilele lornionului.

32
Claude Anet
Între timp prinţul se liniştea. Se mai plimba încă în sus
şi în jos, dar chipul i se destinsese. În sfârşit, se aşeză în
faţa lui Szeps şi, cu un glas destul de mâhnit, i se adresă
din nou cu sinceritatea aceea care-i dădea atâta farmec:
— Îţi cer iertare, Szeps. În realitate, sunt dezgustat de
viaţa pe care o duc. Crezi că sunt făcut pentru desfrâu? De
loc; îl suport ca pe o maladie, o maladie, vai, incurabilă! El
se hrăneşte şi se întăreşte din speranţe spulberate, din
renunţări zilnice, din dorinţa imperioasă de a uita, din
marea durere de a vedea dispărând, înghiţit puţin câte
puţin de noianul amărăciunilor zilnice, tot ceea ce, poate,
există bun şi nobil în fiinţa ta. Port în mine o dorinţă
neîmplinită pentru tot ce-i proaspăt şi pur. Apar drept un
cinic, pentru că acesta este reversul sentimentalismului
care nu vrea să moară în inima mea. În adâncul ei dăinuie
ceea ce cu naivitate numim „floricica albastră”, oare
trăieşte din idealuri şi vise. Ei bine, ei bine, Szeps, ea nu
vrea să moară, te asigur. Se plânge şi se împotriveşte în
felul ei. Cât aş dori să înăbuş glasul acesta inoportun, dar
nu izbutesc… Ea întreţine iluzii absurde, îmi vorbeşte
despre o fericire care nu-i făcută pentru mine. Ah! Până în
cele din urmă o să sfârşesc prin a o ucide… O să mai
vorbim peste un an.
Ironia tonului său nu ascundea sinceritatea. Acum Szeps
se înduioşă. Ce om, prinţul acesta imperial! Ce fire
generoasă şi nobilă! Legături noi prindeau viaţă între ei.
Cum să nu-l îndrăgeşti?
În clipa aceea se deschise uşa salonului şi apăru
Loschek. Prinţul tresări.
— Era cât pe ce să uit un dejun oficial. Din fericire
Loschek ăsta, spuse el amical arătând spre bătrânul
servitor, mă cheamă la datorie. Szeps, să nu-mi porţi pică
pentru ora aceasta de frământare prin care te-am purtat.
Data viitoare dregem totul.
Se şi grăbea spre salonul în care soţia sa, prinţesa
Ştefania, îl aştepta la ora unu şi jumătate. Vrând să nu

33
 Mayerling
rămână singur cu irascibila prinţesă pe drumul destul de
lung ce lega apartamentele ei de cele ale împăratului,
prinţul îi dăduse cu maliţiozitate întâlnire la aceeaşi oră ca
şi tânărului aghiotant, a cărui punctualitate o cunoştea şi
care venise să-l ia din salonul de recepţii.

34
Claude Anet

IV 12 APRILIE 1888

După terminarea dejunului, o trăsură a Curţii conduse

pe prinţul imperial şi pe cei doi oaspeţi prusieni la terenul
de curse al Praterului.
Toată înalta societate se afla acolo. În lumea aceasta
închisă, în care se pătrundea greu şi care nu se reînnoia de
fel, toţi se cunoşteau. Când pătrundeai în ea, te încântau
naturaleţea sa perfectă, simplitatea şi farmecul acela vienez
– comun tuturor claselor ce alcătuiau populaţia – farmec
făcut din bucuria de a trăi, din nepăsare, din curtoazie, dar
şi din nestatornicie. În operetele vieneze care au dus aerul
Vienei prin lumea întreagă, totul se petrece pe un ritm de
vals care înduioşează şi mângâie inima fără să pătrundă în
adâncul ei; în actul trei există tradiţionalul moment
dramatic: îndrăgostiţii se ceartă, au de gând să se sinucidă
sau, ceea ce este şi mai rău, să se despartă. Dar prin
această mare neînţelegere trec modulaţiile de neuitat ale
valsului, modulaţii care devin mai insistente, care triumfă
până în cele din urmă, în timp ce îndrăgostiţii cad unul în
braţele celuilalt. Acelaşi vals, uneori mai vesel, alteori mai
trist, imprimă vieţii vieneze tonul şi cadenţa sa.
Nu există decât două oraşe care ştiu să îmbrace femeia:
Parisul şi Viena. În ziua aceea, Viena îşi justifica reputaţia
şi îşi dezvăluia toată eleganţa. Rochii bogate, cu mâneci
largi, tafta, mătăsuri, catifele, blănuri, pălării împodobite
cu flori, cu pene de struţ sau de egretă erau purtate de cele
mai frumoase femei ale acestui întins şi divers imperiu –
vieneze blonde şi zâmbitoare, aristocrate din Boemia,
maghiare brune cu ochi migdalaţi, poloneze zvelte, cu
35
 Mayerling
priviri adânci, femei din Croaţia şi Slovenia, născute sub
un cer meridional. Cercurile finanţei, ale afacerilor şi ale
teatrului se amestecau cu lumea de la Curte, având acea
dezinvoltură care înlătură asperităţile şi înlesneşte
contactele. Chiar şi tinerele fete veneau la curse;
prospeţimea şi strălucirea lor aduceau şi ele un farmec de
loc neînsemnat.
Nimeni nu se bucura mai mult de plăcerea de a se afla
într-o companie aşa de agreabilă, ca o tânără fată care
ieşea în lume pentru prima oară. Nu avea decât şaisprezece
ani. Mama ei, baroana Vetsera, născută Baltazzi, dintr-o
bogată familie levantină, se căsătorise cu un funcţionar
maghiar din mica nobilime care făcea carieră în diplomaţie.
Ea se instalase la Viena, cumpărase un palat pe
Salezianergasse şi cu toate că nu era primită la Curte – îi
lipseau cei şaisprezece ascendenţi nobili – se vedea cu cea
mai bună societate a capitalei, cu excepţia, poate, a două,
trei familii cu vederi exclusiviste. Împăratul şi împărăteasa
o cunoşteau; uneori, când se ivea prilejul, îi adresau câteva
cuvinte amabile. Baroana Vetsera fusese o femeie
frumoasă. O dată cu cei patruzeci de ani, se împlinise la
trup, se împlinise cam mult chiar, aşa cum li se întâmplă
femeilor din orient. Frumoşii ei ochi cenuşii mai atrăgeau
încă atenţia. Îşi păstrase şi amabilitatea aceea perfectă cu
care îşi câştigase atât de mulţi prieteni. Era bogată şi ştia
să primească minunat; de altfel, palatul din
Salezianergasse era una dintre cele mai căutate case din
Viena. Cei patru fraţi ai săi frecventau lumea elegantă a
curselor şi a partidelor de vânătoare.
Baroana Vetsera avea doi băieţi şi două fete, Hanna şi
Maria. Hanna nu era frumoasă; cealaltă, Maria, era – când
începe povestirea de faţă – frumuseţea însăşi, dar o
frumuseţe copilăroasă încă. Era de statură mijlocie, bine
făcută, suplă, cu picioare şi mâini încântătoare; avea un
păr bogat, negru şi mătăsos şi, deşi brunetă, tenul îi era
luminos ca aurora, neaşteptat de luminos sub povara

36
Claude Anet
întunecată a părului. Altă surpriză erau ochii ei mari,
adumbriţi de sprâncene negre, ochi albaştri ca de cicoare,
plini de veselie uneori, dar cel mai adesea de o seriozitate
care uimea la o fată atât de tânără. Nasul ei era mai
degrabă puţin în vânt, iar gura mică, cu buze cărnoase,
dezvelea cei mai strălucitori dinţi din câţi există. În sfârşit,
Maria poseda cel mai preţios dintre daruri, fără de care
celelalte n-au preţ, şi anume graţia cape atrage dorinţele
zeilor şi ale oamenilor.
Sfârşind pensionul, ea îşi petrecuse iarna în Egipt, cu
familia. Din nou la Viena, abia de o lună, nu ieşise încă în
lume, dar prezenţa acestei copile în salonul mamei sale
stârnise admiraţie în rândurile celor ce frecventau de obicei
casa din Salezianergasse. Pe Maria o amuzau
complimentele ce i se adresau, fără s-o facă totuşi
vanitoasă. Ca toate fetele din vremea ei, fusese crescută cu
severitate. De altfel, mama ei nu o pierdea o clipă din ochi.
La cursele de la Prater, doamnele acestea se întâlniseră
cu mulţi prieteni. În orice loc s-ar fi aflat, erau pe dată
înconjurate de ei. Un tânăr portughez, de neam regesc, Don
Miguel de Bragance, care locuia la Viena, veni lângă Maria,
glumi cu ea şi-i propuse să joace douăzeci de florini pe un
cal ce urma să alerge în cursa a doua.
În timp ce stăteau de vorbă, se produse deodată o
rumoare uşoară. Prinţul imperial, însoţit de prinţii
prusieni, intra în loja care le era rezervată. Aceste înalte
personaje stârniră, cum era şi de aşteptat, interesul şi
curiozitatea celor ce frecventau în mod obişnuit locul unde
erau cântăriţi jocheii. Rumoarea aceasta trecu neobservată
pentru Maria, pe care Miguel de Bragance o acaparase, în
spatele fetei, mama şi sora ei îi priveau pe prinţi. Avu loc
un schimb de saluturi între public şi cei din loja imperială.
Miguel de Bragance se depărta de Maria, pentru a da
repede bani unui bookmaker4; o mişcare în mulţime o

4 Cel care înregistrează pariurile la curse (engl.).

37
 Mayerling
despărţi de ai săi. Rămase izolată, la câţiva paşi de
pavilionul central. Ridicând capul, zări în centrul lojei un
bărbat tânăr, în uniformă de general de cavalerie, cu
decoraţii pe piept. Atitudinea sa, felul în care îşi ţinea
capul, ovalul feţei, o anume linie a nasului şi-a gurii o
impresionară.
Stătea şi-l privea. „Dar e chiar prinţul imperial, îşi spuse
ea deodată; nu poate fi decât el!” Şovăia, fiindcă i se părea
cu mult mai seducător decât în portrete. În momentul acela
el întoarse capul spre ea şi, din întâmplare, privirea sa
întâlni chipul plin de prospeţime al tinerei fete. O clipă,
cuprins de admiraţie, nu-şi putu desprinde ochii de la
încântătorul tablou al acestei frumuseţi necunoscute.
Maria simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Roşi. Ar fi
vrut să se piardă în mulţime, dar nu-şi putea întoarce
privirea de la ochii aceia care-i chemau şi-i reţineau pe-ai
ei.
Un glas aproape de ea, o salvă:
— Vă pierdusem, baroană.
Era Miguel de Bragance care se înapoiase. Om nu prea
fin, el nici nu observă măcar emoţia fetei, şi astfel ea avu
timp să-şi revină. În aceeaşi clipă, baroana Vetsera şi un
grup de prieteni se apropiară de ea. Cum s-a sfârşit după-
amiaza aceea? I-ar fi venit greu Mariei s-o spună. Părea
fără gânduri, schimba cuvinte neînsemnate cu oamenii pe
care îi cunoştea, răspundea în gol, zâmbea fără motiv.
Abia mai târziu, când reuniunea se apropie de sfârşit, iar
ea se afla puţin mai departe de loja imperială, îndrăzni să-
şi ridice privirea într-acolo. Spre marea ei uimire, îl văzu pe
prinţul imperial întors în direcţia ei; părea să caute pe
cineva în mulţime. Şi deodată avu sentimentul că pe ea
voia s-o revadă. O năpădi un val de bucurie; roşi din nou.
În clipa aceea, prinţul se aplecă spre un ofiţer din lojă şi,
fără să o piardă din ochi, schimbă câteva cuvinte cu el. La
rândul său, ofiţerul se întoarse spre grupul format de
doamnele Vetsera, apoi răspunse întrebării puse de prinţ.

38
Claude Anet
Scena era atât de limpede, încât Maria nu se putea
înşela. Când se înapoie acasă, se închise în camera ei şi ca
să nu vină la masă, spuse că nu se simte bine. Voia să fie
singură. Sufletul ei era prea plin de fericire.

39
 Mayerling

V O INIMĂ DE FATĂ

Maria se gândea la prinţul imperial. Nu întâlnise încă

bărbat mai chipeş pentru a întruchipa un erou. Vedea,
concentrate în fiinţa lui, toate trăsăturile cu care
înzestrase, în lecturile şi visările ei, fiinţa ideală pe care şi-o
crease în închipuire. În el se armonizau cele mai
contradictorii însuşiri; era frumos, inteligent, curajos şi
cult, plin de cavalerism şi chibzuit, un model de curtoazie
şi amabilitate în societate; deşi iubea vinul, muzica,
femeile, nu pregeta să petreacă cincisprezece zile în pădure,
în tovărăşia pădurarilor. Se ocupa cu râvnă de problemele
cele mai spinoase. În sfârşit, era prinţ, după împărat,
personajul cel mai important al statului. Toate virtuţile sale
dobândeau în ochii ei şi mai mare preţ, căci el ar fi putut
duce o viaţă trândavă şi scandaloasă, ca mulţi alţi
arhiduci.
Astfel îşi făurea Maria o încântătoare imagine despre
eroul ei. Unde mai găseşti un prinţ ca el? Cât de inferiori îi
erau bărbaţii care veneau în casa mamei sale! Şi cu toate
acestea ei aparţineau celei mai de frunte, celei mai
strălucitoare societăţi vieneze.
Pentru a-şi întregi imaginea pe care şi-o făcuse despre el,
Maria începu să întrebe lumea din jur. În clipa aceea, mai
mult ca oricând, cronicile se ocupau de Rudolf. Nu exista
salon în care să nu se vorbească despre el, nu exista zi în
care să nu se povestească pe seama sa o nouă întâmplare,
adevărată ori nu. Din tot ceea ce se spunea ici-colo, Maria
lua numai ce-i era necesar pentru a înfrumuseţa portretul
omului devenit idolul ei. Restul, unele calomnii ori josnicii,
40
Claude Anet
nu ajungeau până la ea. Tot astfel, rădăcinile fragede ale
unui arbust ştiu să absoarbă, din pământul în care-şi
caută hrana, doar acele sucuri binefăcătoare cu ajutorul
cărora copacul se va putea dezvolta şi creşte.
Maria era dibace în arta de a pune întrebări. O făcea cu
multă prudenţă, pentru că voia ca nimeni să nu-i pătrundă
în suflet. Totuşi, avea oare ceva de ascuns? Încă nimic. Ar
fi râs, dacă cineva i-ar fi spus că începe să-l iubească pe
prinţul imperial. El o interesa, era un erou. Atât şi nimic
mai mult. Dar cât de plăcut era să viseze la el! Cele mai
dulci clipe ale zilei le petrecea astfel. Nu-şi dădea seama că
dorinţa de a tăinui sentimente aparent atât de simple şi
uşor de mărturisit dovedea că ele nu erau întocmai ceea ce
credea.
Culegea informaţii despre planurile lui Rudolf. Din
păcate, tatăl său îl trimitea mereu în diferite colţuri ale
imperiului. O dată petrecea trei-patru zile la Budapesta.
Apoi, abia reîntors, pleca la Praga. Probleme militare îl
chemau la Lemberg sau în Bucovina. Tot pentru el se
organizau partide de vânătoare în Boemia sau în Tirol. N-
aveai timp să-l urmăreşti în drumurile sale. Uneori lumea
afla că părăsise Viena, fără să fi ştiut când venise. Alteori,
deplasările erau tăinuite chiar celor din imediata lui
intimitate. Gazetele anunţau dintr-o dată că, după o scurtă
absenţă, Alteţea-sa imperială şi regală se înapoiase la
Viena. Aşa că, de fapt, niciodată nu era prezent.
Întrebările puse de Maria nu erau dezinteresate. Dacă ea
ţinea să ştie când anume se afla prinţul la Viena, era
pentru că spera să-l zărească fie la curse, fie la Prater, fie
la teatru. Când el se afla la Hofburg, ea ieşea mai des la
plimbare. Câte şiretlicuri nu folosea pentru a afla, prin
unchii săi sau prin Miguel de Bragance, la ce ore avea cele
mai multe şanse să-l întâlnească la Prater! Baroana
Vetsera, care era o femeie bună, se mira atunci văzând-o pe
Maria că nu-şi mai află locul. Trebuiau să se ducă în
fiecare zi la pădure, de două-trei ori pe săptămână la operă,

41
 Mayerling
iar succesul pe care Maria îl avea pretutindeni era plăcut
pentru inima ei de mamă.
Câteodată, văzând cât de mult o preocupă persoana lui
Rudolf, Maria se ironiza singură. Primul lucru pe care-l
citea în ziare erau cele câteva rânduri consacrate
întâmplărilor din familia imperială. Nu putea suferi vizitele
ce se făceau la Budapesta, pentru că toată Curtea pleca
atunci într-acolo, uneori chiar pentru o săptămână, iar
printre ei se afla desigur şi Rudolf cu soţia. Soţia lui Rudolf!
N-o iubea. Ştia, ca toată Viena de altfel, că prinţul nu avea
o căsătorie dintre cele mai bune. A cui era vina? A
Ştefaniei, belgiana aceea înaltă, urâtă, lipsită de fineţe.
Cum, ea avea deci norocul nemaiîntâlnit de a fi soţia celui
mai fermecător bărbat din imperiu şi nu ştia să-l facă
fericit? Maria se închipuia ocupând locul acela atât de
preţios. Cu câtă grijă ar fi vegheat asupra unui astfel de
soţ, cu câtă dragoste l-ar fi înconjurat! Dacă noaptea se
lăsa purtată pe aripi de vis, nu-şi mai afla somnul. Rudolf
(nu-i spunea decât aşa) era lângă ea; ea îi vorbea, îl
mângâia…
Într-o seară, pe când Maria stătea de vorbă cu mama ei
şi cu câţiva prieteni pe unul din culoarele de la primul etaj
al operei, prinţul şi prinţesa trecură chiar prin faţa lor.
Abia avură timp să se dea deoparte. În trecere, Rudolf
aproape că o atinse. În clipa aceea chiar prinţesa îl întrebă
ceva; el se întorsese spre ea, să-i răspundă. Nu o văzu deci
pe Maria. O zărise oare de departe? Mai târziu ea îşi puse
această întrebare, dar pe moment constată cu surprindere
că inima i se strânsese dureros la vederea neaşteptată a
acestei perechi. Auzise adesea vorbindu-se despre Rudolf
ca despre un bărbat însurat, dar nu-l întâlnise niciodată cu
soţia. Ceea ce nu fusese decât o idee căreia îi acorzi mai
mult sau mai puţin interes devenea o realitate concretă.
Exista un fapt nou… şi penibil.
În ziua aceea, deşi eroul ei se afla în sală, seara fu tristă
pentru ea.

42
Claude Anet
O vreme Maria se mulţumi să se gândească la prinţul
imperial şi să-l împodobească cu toate virtuţile. Apoi,
curând se întrebă ce impresie făcuse asupra lui. Nu se
putea îndoi că o remarcase la curse şi că poate o admirase.
Dar se ivi o bănuială. „M-a privit, este adevărat, îşi spuse
ea, dar a făcut asta pentru că mă vedea pentru prima oară.
Pentru el eram o necunoscută, iar el cunoştea toată Viena.
Pornirea aceasta spre mine nu era o admiraţie, ci
curiozitate. Sunt atât de tânără! De ce l-aş interesa?”
Alteori admitea că ar fi găsit-o frumoasă. „Să zicem că
sunt frumoasă şi că plac, îşi spunea ea, de vreme ce toţi
bărbaţii din salonul mamei mi-o repetă. Dar, vai! sunt
atâtea alte femei mai frumoase decât mine care au
nepreţuita fericire de a se putea apropia de el şi a-i vorbi.
Le vede în fiecare zi. E plictisit, m-a şi uitat. Cu prima
ocazie în care ne vom întâlni, n-o să mă mai recunoască.”
Şi deznădejdea o cuprindea din nou. Ea nu ştia că
îndoielile, neliniştile acestea sunt de fapt prima hrană a
dragostei fragede şi că, încet-încet, se alcătuiau legături a
căror putere, curând dezvăluită, avea s-o uimească.
Astfel trecu o lună. Prinţul călătorea sau, dacă se afla la
Viena, ea nu-l zărea. În sfârşit, la începutul lunii mai se
răspândi vestea că la Burgtheater urma să aibă loc o serată
de gală, dată în cinstea celui mai mare actor de tragedie
din Germania. Avea să fie prezentă acolo întreaga Vienă;
prinţul imperial urma să asiste şi el la reprezentaţie. Nu
era o seară obişnuită. Maria nu se lăsă până când nu o
făcu pe mama ei să reţină locuri. În program era Hamlet.
— Este o poveste lungă şi lugubră, spuse baroana
Vetsera fiicei sale. Eşti sigură că ţii neapărat să o vezi? Mă
voi plictisi de moarte!
Dar nu puteai să rezişti Mariei şi familiei Vetsera i se
rezervă o lojă.
În seara aceea, Maria îşi pierdu mult timp cu toaleta.
După ce reflectă îndelung, se hotărî să îmbrace o rochie
foarte simplă, de muselină albă care-i venea de minune.

43
 Mayerling
Loja pe care o alesese nu era prea departe de cea a
împăratului. Prinţul imperial şi prinţesa îşi făcură intrarea
cu puţină întârziere, în timp ce teatrul şi scena erau
cufundate în întuneric, iar Hamlet invoca spectrul tatălui
său pe terasa de la Elsenor. La începutul primei pauze se
iscă un fel de du-te-vino în loja imperială. Maria se aşeză în
aşa fel, încât să o vadă aproape tot timpul, fără să dea
această impresie. Deodată, prinţul imperial care sta în
picioare şi pe care nu-l văzuse decât din spate, se întoarse
şi, fără s-o mai caute, de parcă ar fi ştiut dinainte unde se
află, îşi opri privirea asupra ei. Privirea lui era o solie; ea
exprima admiraţie şi totodată plăcerea de a regăsi un om
pe care eşti fericit să-l vezi. Da, privirea lui spunea asta şi,
pentru a înlătura orice îndoială, ea fu însoţită de un
zâmbet fugar, ce dispăru îndată.
Pentru Maria era prea mult; simţi că roşeşte atât de tare,
încât se ridică şi, ruşinată, îşi duse la gură batista ca
pentru a-şi înăbuşi un acces de tuse, retrăgându-se în
salonaşul din spatele lojei. Acolo, în deplina ei fericire, se
mustră cu asprime: „M-a recunoscut, îşi spunea, nu m-a
uitat! Dar o să mă ia drept o fetiţă de pension, care nu ştie
decât să roşească.”
Mai târziu, în timpul serii, îşi regăsi curajul. Dar
împrejurările nu-i erau prea favorabile. Avea în sală
prieteni care o înconjurară. Pe de altă parte, prinţul
dispăru din loja imperială pentru destul de multă vreme. În
timpul acela, pe scenă, Hamlet o brusca pe Ofelia.
Urmărind aventura tristă a acestei fete îndrăgostite de un
prinţ, inima Mariei se strângea. Curând însă, Hamlet îi
stârni mila. Descoperi că actorul care-l întruchipa şi care
era vestit pentru frumuseţea sa semăna cu prinţul
imperial. Din clipa aceea, sub trăsăturile prinţului danez îl
văzu pe Rudolf. „Este nefericit, îşi spunea ea, şi nu are pe
nimeni care să-l mângâie.” Nefiind în stare să-şi
stăpânească emoţia, deplânse tragicul destin al lui Hamlet-
Rudolf.

44
Claude Anet
În ultima pauză, privirea ei o întâlni încă o dată pe cea a
eroului său. Fără să-şi dea seama, ochii Mariei erau plini
de dragoste.
Multe zile ea trăi din amintirea acestei neuitate seri.
Zâmbetul acela fugar de pe buzele prinţului îi deschidea
porţile paradisului. Astfel, ceva mai subtil şi mai dulce
decât cuvintele pornise de la el către ea. Se putea închipui
fericire mai mare? Inima i se umplu de bucurie. Câteva zile
trecură fără să-l vadă pe Rudolf. Apoi vremea se strică.
Baroana refuză să mai meargă la Prater. Maria începea să-
şi piardă răbdarea. Şi iată că, pe neaşteptate, îl întâlni pe
prinţ la Prater de două ori la rând. Era călare; ea în
trăsură, cu mama şi sora sa. Trecu foarte încet pe lângă
ele. Doamna Vetsera nu-i fusese prezentată niciodată, deşi
pe împărat şi împărăteasă îi cunoştea. De aceea, nu le
salută. Dar el o privi pe Maria cu aceeaşi caldă admiraţie
ca şi la operă. Ea se tulbură; nu se putu stăpâni să nu
roşească. Stânjeneala ei spori la gândul că mama sa avea
să observe acest lucru şi să-i pună întrebări. Din fericire,
doamna Vetsera nu văzu nimic. Puţin mai târziu. Pe când
doamnele se întorceau pe aleea principală, iar Maria abia
îşi revenise din emoţie, se întâlniră din nou cu frumosul
cavaler. Din nou el o privi pe tânăra fată şi din nou ea roşi.
Oare numai întâmplarea îl aducea în faţa ei? Cum să nu
creadă că dorise s-o mai vadă o dată?
A doua zi, scena se repetă; Maria era în culmea fericirii.
Mama şi sora ei vorbeau măgulitor despre prinţ. Astfel, ea
putu să ia parte la conversaţie şi să contribuie, fără să se
dezvăluie, la elogiile pe care ele i le aduceau.
Când se întoarse acasă, se analiză îndelung. Se mai
putea îndoi că bărbatul acela atrăgător era bucuros s-o
vadă? Dar de ce roşea ea de fiecare dală? Oare ce va gândi
prinţul despre ea?
Era adevărat că îl admira, dar era acesta un motiv să-şi
piardă orice control? Pentru că, în sfârşit, nu era nimic

45
 Mayerling
altceva în inima ei. Cel puţin aşa credea. A fost nevoie de o
întâmplare din afară pentru a-i limpezi sentimentele.
De multă vreme, baroana Vetsera luase hotărârea să-şi
petreacă vara, împreună cu fiicele sale, în Anglia. Nu era
un proiect nou. Se vorbise adesea, în Salezianergasse,
despre el. Dar iată că momentul realizării lui se apropia.
Doamna Vetsera, care avea multe relaţii la Londra, voia să
fie acolo la începutul sezonului, în a doua jumătate a lunii
iunie. Apoi, aveau să plece la ţară, la prieteni. Era sfârşitul
lui mai şi urma să se fixeze data plecării.
Ceea ce până în clipa aceea nu fusese decât un proiect
vag, devenea un fapt de care Maria trebuia să ţină seamă.
Simţea că nu va putea părăsi Viena. Viena era pentru ea
prinţul imperial; doar el dădea preţ vieţii sale. Îşi petrecea
zilele gândindu-se la el, amintindu-şi cele mai mici
amănunte din ceasurile în care îl văzuse, imaginându-şi o
viitoare întâlnire, anticipând bucuriile acesteia. El îi
umplea gândurile. Durerea pe care o simţea la ideea
absenţei îi arăta că el îi umplea şi inima.
Când făcu această descoperire, fata nu se mai întristă.
Totuşi piedicile dintre ea şi cel pe care îl iubea păreau de
neînlăturat. Şi chiar de-ar fi dispărut, ce putea ea să
aştepte de la un bărbat menit să se urce pe tron şi care era
şi căsătorit? Speranţe deşarte şi frământări inevitabile. De
altfel, eticheta Curţii de la Viena era atât de rigidă, încât
erau puţine şansele ca ea să fie vreodată prezentată
prinţului. Copila de şaisprezece ani ştia toate acestea, dar
nu voia să vadă decât un lucru: că-l iubea pe omul cel mai
demn de-a fi iubit din lume; singura ei fericire – atât de
mare încât nu putea fi asemuită cu alta – era să-l
întâlnească de două sau de trei ori pe lună, să-l admire de
departe, să-i simtă privirea oprindu-se asupra ei. Nu cerea
nimic mai mult. Atunci de ce să fie lipsită de această
bucurie nevinovată? Nu, nu se va duce în Anglia. O rugă pe
mama ei să renunţe la călătorie. Doamna Vetsera nu găsi
de cuviinţă să-şi schimbe planul unei veri plăcute pentru

46
Claude Anet
ceea ce ea socotea a fi un simplu capriciu al fiicei sale.
Maria era deznădăjduită; o neliniştea şi gândul că prinţul,
nemaivăzând-o, o va uita repede. Ceea ce-l lega de ea era
extrem de fragil. O dată plecată, legătura aceasta s-ar
frânge. Se gândi că singura cale de a rămâne la Viena era
să se îmbolnăvească. Hotărî să nu mai mănânce. Asta-i era
uşor. Tulburarea în care se afla îi răpise pofta de mâncare.
Stările proaste prin care trecu fură însă un motiv în plus ca
doamna Vetsera să grăbească plecarea. Maria trebuia
neapărat să schimbe aerul.
Maria nu avea atunci decât o confidentă, pe bătrâna ei
dădacă, o ţărancă unguroaică, cu inimă nobilă, care o
crescuse şi o alăptase. Încă din primele zile în care îl
văzuse pe prinţul imperial, ea îşi tăinui sentimentele faţă
de mama şi sora sa Hanna. Dar doicii îi vorbi deschis.
Nimic rău în toate astea, de vreme ce totul era reţinut în
ea. Spunea de pildă: „Ştii, prinţul imperial este mult mai
frumos decât în portrete”. Sau, nebună de bucurie, zicea:
„Astăzi, la Prater, m-a privit. A parcurs de două ori aleea, şi
asta numai ca să mă mai întâlnească, sunt sigură”.
Bătrâna doică, văzând-o fericită şi fără gânduri ascunse, se
bucura alături de ea. Altă dată mergea puţin mai departe
cu mărturisirile: „Privirile sale, doica mea, erau pline de
dragoste”. Doica zâmbea ascultând-o pe cea care în ochii ei
nu era decât un copil, amuzându-se de asemenea nebunii.
Bătrâna doică nu începu să se îngrijoreze decât în luna
iunie, când Maria se îmbolnăvi aproape la gândul că va
părăsi Viena. De altfel, copleşită de nefericirea ei, Maria
nu-i ascunse nimic.
— Îl iubesc, doică, îl iubesc şi niciodată nu voi iubi alt
bărbat!
Bătrâna doică deschise larg ochii înconjuraţi de
zbârcituri. Luând mâna fierbinte a Mariei, îi spuse:
— Dar eşti nebună, floricica mea, o fată ca tine nu-şi
dăruieşte inima prinţului imperial. Oamenii aceştia sunt
prea departe de noi. Ei nu ne cunosc. Ce aştepţi de la el?

47
 Mayerling
— Nu aştept nimic, spuse Maria. Îl iubesc şi atâta tot.
Sunt fericită să-l văd de departe şi să-i simt privirea asupra
mea. Nu vreau nimic mai mult. Să mi se lase măcar atât!
Bătrâna doică oftă. Dar nu mai spuse nimic. În starea de
exaltare în care se afla Maria, ce rost avea s-o mai supere?
O vară petrecută în Anglia, distracţiile călătoriei o vor
schimba, desigur. La întoarcere ea avea să râdă prima de
nebuniile trecute.
Peste câteva zile. Familia Vetsera părăsi Viena.

48
Claude Anet

PARTEA A DOUA

49
 Mayerling

I O ETAPĂ HOTĂRÂTOARE

La 26 iulie familia Vetsera se înapoie la Viena. În Anglia,

unde avusese mult succes, Maria se arătase mai puţin
veselă ca de obicei. Mama ei o găsea adesea tăcută şi o
mustra, dar nu bănuia nici pe departe cauza. Temându-se
ca mama şi sora ei să nu râdă de ea, Maria nu le făcuse
nicio confidenţă.
— Fiica mea, spunea doamna Vetsera, o să mă anunţe
într-o bună zi că se mărită. Aşa e tineretul de astăzi.
Frumuseţea Mariei atinsese atunci perfecţiunea. Se afla
la anii aceia încântători, când se îmbină farmecul celor
două vârste. Copilul, seriozitatea sa dăinuie încă, se mai
dezvăluie într-o expresie, într-un gest şovăitor, dar triumful
femeii se şi vesteşte. Taina pe care şi-o ascundea în inimă
dădea privirii sale o expresie visătoare şi adâncă,
împrumuta zâmbetul unui farmec nou. Când i se făcea un
compliment, nu-şi ascundea bucuria. „Sunt sigură că o să-
i plac”, gândea ea atunci.
Cât fusese departe, imaginea lui Rudolf nu pălise.
Dimpotrivă, de la distanţă îi apărea, ca şi munţii foarte
înalţi, mult mai plin de măreţie. Trăia atât de puternic în
ea, încât pe toţi bărbaţii care-i făceau curte îi compara cu
el, dar niciunul nu se asemuia cu eroul acesta. Cum să nu-
l adore? Suferise din pricina lui, plânsese, roşise de fericire.
Şi de sfială. Când se reîntâlni cu bătrâna doică şi când, în
sfârşit, putu să discute cu ea despre Rudolf, îi spuse:
— Îl iubesc mai mult decât în primăvară.

50
Claude Anet
Tonul cu care rostise aceste cuvinte simple o impresionă
pe bătrâna doică; aceasta clătină din cap încetişor, dar nu
răspunse.
Când Maria se întoarse la Viena, prinţul imperial se afla
la marile manevre. Vreme de două săptămâni, ea se hrăni
doar cu melancolica plăcere de a afla veşti despre el din
ziare. Era mâhnită că nu se întorsese mai devreme. Pe
atunci, prinţul se afla la Laxemburg şi aproape în fiecare zi
în capitală.
De altfel, la Viena viaţa nu-şi reluase încă ritmul
obişnuit, înalta societate se mai afla prin castele sau la
vânătoare. Doamnele Vetsera se simţeau destul de singure.
Maria aproape n-avea cui să-i vorbească despre cel pe care-
l iubea. Se plimba melancolică pe aleile pustii ale
Praterului. Cu mama şi cu sora ei, prin locurile pe unde
cândva trecea cel mai frumos dintre cavalerişti. De data
aceasta, cu siguranţă că o uitase. Trecuseră mai mult de
două luni fără s-o vadă; nici nu i-ar fi trebuit atât ca să i se
şteargă din minte o imagine care, oricum, nu i se întipărise
prea tare.
Atunci intră în legătură cu o persană care avea să joace
un rol tragic în viaţa ei.
Într-o dimineaţă, doamna Vetsera, care ieşise singură în
oraş, se înapoie cu una dintre prietenele ei pe care o
întâlnise din întâmplare. Doamna aceasta, nespus de
elegantă, avea aproape patruzeci de ani; nu o mai văzuse
pe Maria de când fata se întorsese din Egipt. Frumuseţea ei
o impresiona adânc. Dar numele doamnei produse o
impresie şi mai puternică asupra Mariei. Contesa Larisch
Wallersee era, într-adevăr, vară primară cu prinţul
imperial, fiica ducelui Ludovic de Bavaria, fratele cel mai
mare al împărătesei, şi al unei actriţe cu care se căsătorise
morganatic. Ca domnişoară, fiind şi în graţiile împărătesei,
ea trăise multă vreme în preajma familiei imperiale. De
câtva timp, din motive destul de misterioase, împărăteasa
se îndepărtase de ea. Dar pentru aceasta ea nu rămânea

51
 Mayerling
mai puţin vara lui Rudolf, ştia mii de lucruri despre el,
despre viaţa lui particulară, putând să-l vadă unde voia şi
cum voia. Maria o privea extaziată.
O bună parte a dejunului vorbiră despre Rudolf, care
urma să se reîntoarcă la Viena. Căsnicia sa mergea din ce
în ce mai prost, după câte spunea contesa, de felul ei prea
puţin binevoitoare. Dar dacă ea o vorbi de rău pe prinţesă,
nu se exprimă la fel şi despre văr. Contesa, care ştia că nu
mai era în bune relaţii cu împărăteasa şi cu împăratul, nu-l
mai avea decât pe Rudolf pentru a se agăţa de familia
imperială. De aceea, se ferea, în ceea ce-l privea pe prinţ,
să se lase stăpânită de pornirile ei răutăcioase. În ziua
aceea îi vorbi de rău pe împărăteasă, pe împărat, pe
doamna Schratt, dar despre Rudolf spuse numai lucruri
bune. Fără să fi făcut lucrul acesta din vreun calcul,
pentru a o impresiona pe Maria, el fu poate fatal tinerei
fete. Dacă ea ar fi auzit-o debitând josnicii ori calomnii la
adresa eroului său, s-ar fi ferit de contesă. Dar arătându-se
atât de amabilă în privinţa lui Rudolf, contesa apăru în
ochii sărmanei fete ca cea mai bună, cea mai loială dintre
femei, iar inima închisă a Mariei era gata acum pentru
destăinuiri.
Întâmplarea vru ca, după dejun, contesa şi Maria să
rămână o clipă singure. Prilejul era bun. Maria profită de
el, pentru a-i vorbi despre Rudolf. Fără să vrea, o făcu cu
atâta căldură, încât contesei nu-i fu greu – cei peste
douăzeci de ani petrecuţi la Curte îi dezvoltaseră fineţea
spiritului – să descopere taina acestei fete. Câteva
întrebări, puse abil şi cu bunăvoinţă, o lămuriră. Maria era
încântătoare, i-ar fi fost greu contesei să n-o îndrăgească;
într-adevăr, se simţi subjugată de atâta farmec. Foarte
repede ea câştigă încrederea Mariei, care nu avea altă
confidentă decât pe doică şi care suferea din pricina tăcerii
la care era constrânsă. Şi cum contesa era o femeie care
ştia să se folosească de orice, îşi spuse că l-ar putea amuza
o clipă pe plictisitul ei văr, povestindu-i marea dragoste pe

52
Claude Anet
care o dezlănţuise în inima celei mai frumoase fete din
Viena. Oricât ar fi fost de blazat, prinţul nu putea rămâne
nesimţitor.
Când contesa Larisch Wallersee o părăsi, Maria nu-şi
mai putu stăpâni bucuria. Cu ajutorul acestei noi şi dragi
prietene avea să ştie mereu, şi la timp, când anume sosea
Rudolf la Viena, care-i erau proiectele sau dispoziţia.
Chiar şi atât însemna pentru ea o binefacere de
nepreţuit… Cu viteza fulgerului însă gândul ei mai străbătu
o etapă: poate că, într-o zi, va putea schimba cu el un
mesaj! Repeziciunea cu care ajunse la punctul acesta îi luă
respiraţia. De îndată ce bătăile inimii i se mai potoliră, ea
examină pe îndelete punctul în care se afla. Distanţa
nesfârşită care o despărţea de Rudolf dispărea dintr-o dată.
El se apropia de ea, încât mai-mai îl putea atinge. Părăsea
planeta îndepărtată de unde-i apăruse, pentru a pătrunde
de-a dreptul în lumea în care respira ea. Contesa Larisch îi
deschisese porţile… Poate că vreodată îi va putea pune faţă
în faţă. Atunci Maria i-ar vorbi… Toate acestea ţineau de
miracol. Cufundată în astfel de gânduri fermecătoare,
Maria nu mai auzea, lângă ea, sporovăială mamei şi a
surorii sale… Merse chiar mai departe… Şi deodată se
înfioră…

Prinţul imperial plecase la Praga. Ca de obicei era ocupat

cu prezidarea consiliilor, cu audienţe, partide de vânătoare,
recepţii şi serbări, acestea din urmă chiar mai obositoare
decât restul. În fiecare seară trebuia să cineze în tovărăşia
unor femei frumoase şi să bea până noaptea târziu. Ducea
viaţa pe care au dus-o în multe ţări, de-a lungul timpului,
numeroşi moştenitori prezumtivi, pe care cronicile vremii
lor i-au calificat drept desfrânaţi, dar care au devenit totuşi
regi însemnaţi. Câteodată, Rudolf se complăcea de minune
în situaţia aceasta. Se lua la întrecere cu cei mai vestiţi
băutori; făcea curte femeilor şi nu erau prea multe cele
care i se împotriveau. Părea neobosit. Oricare ar fi fost ora

53
 Mayerling
la care s-ar fi culcat, era pregătit dis-de-dimineaţă pentru
toate întrevederile ce se desfăşurau în partea oficială a zilei.
Alteori însă se simţea dezgustat de ce face şi de felul cum
abuzează de propria-i persoană. Oare nu ucidea, puţin câte
puţin, ceas de ceas, tot ce avea mai preţios în el? Odată,
discută cu un prieten, despre sinucidere, susţinând că
anticii o aplicau în chip justificat şi cu nobleţe.
— Cum să mă tem de asta? spuse el. Dacă privesc mai
îndeaproape viaţa pe care o duc, ea constă dintr-un şir
neîntrerupt de sinucideri.
Din punct de vedere politic, idealul care-i umpluse inima
tânără se destrăma zi de zi. În loc să se poată înflăcăra
pentru idei înalte, nobile, era nevoit să se bată zilnic pentru
problemele cele mai josnice, cu oameni mărginiţi şi
necinstiţi. Cum să reziste cumplitei uzuri la care-l supunea
lupta aceasta? Ce să facă?… Să fugă?… Să bea – ceea ce
însemna acelaşi lucru.
Viaţa sa intimă nu-i aducea nicio mângâiere. Acasă,
numai certuri, neînţelegeri. Iar în afara căminului, oare ce
putea dărui în legăturile de scurtă durată şi care se
succedau la voia întâmplării? Şi mereu senzaţia aceea
insuportabilă de a fi prins într-un angrenaj şi mereu
obligaţia de a-şi folosi fiecare ceas, apoi programul dinainte
fixat al tuturor orelor, fără ca vreo putere omenească să-i
poată zdruncina mersul, imuabil ca al aştrilor. Avea zile în
care nici nu încerca să lupte împotriva ideilor negre care i
se învolburau în cap. „Strămoşii se reîntorc, îşi spunea el
cu melancolie, nu pot să-i trimit la dracu, ei sunt cei care
mă vor duce într-acolo!” Pentru crize de felul acestora
găsise un leac eficace: singurătatea şi contactul cu natura.
Ceea ce mai dăinuia sănătos în fiinţa aceasta complicată şi
nervoasă redobândea o putere nouă, de îndată ce-i părăsea
pe oameni pentru a regăsi liniştea vieţii de la ţară.
La Praga, înainte de a se înapoia la Viena, el hotărî să
plece la vânătoare într-o insulă de pe cursul superior al
Dunării. Plecă singur. Tovărăşia gonacilor îi ajungea. Două

54
Claude Anet
zile trăi într-o colibă de lemn, un vânător îi pregătea
mâncarea. Câtă linişte! Fără poliţie în jurul lui, fără spioni,
fără corespondenţă zilnică de rezolvat, fără femei indiscrete
şi drăgăstoase. Totul – prietenii, familia, imperiul
dispăruseră asemenea unor umbre! În locul lor, buruienile,
crângul, copacii, apa, mai departe munţii, zăpada
imaculată, iar şi mai departe cerul, norii… Să fii în armonie
cu forţele misterioase ale naturii care imprimă un tremur
frunzelor de plop în asfinţit şi ridică, în zori, firele de iarbă
culcate de noapte! Un clopoţel albastru de volbură îşi
deschisese petalele în iarba umedă, pentru a-l saluta. Ce
preţ mai aveau, lângă floarea aceasta delicată, umezită de
rouă, cameliile şi azaleele ce înţesau saloanele mamei sale?
Prinţul ştia să desluşească nedefinita chemare care urca
din adâncul codrilor, în miez de zi, când căldura îşi
întindea vălul peste vârfurile rotunde şi îndesite ale pinilor.
Uneori, stând la pândă, rămânea în nemişcare lipit de
trunchiul unui copac. Se sprijinea de scoarţa răcoroasă.
Contactul acela îl făcea să uite de cerbul aşteptat, oaspete
liber al pădurilor ca şi el, se uita pe sine şi se contopea cu
copacul, fratele său, pe care-l strângea în braţe şi a cărui
sevă o simţea picurând încet în el…

O dată cu venirea lui octombrie, Viena se însufleţi din

nou. Curtea se afla la Hofburg, teatrele imperiale îşi
deschideau porţile, iar restaurantul „Sacher” îşi primea în
fiecare seară clientela sa aristocratică. Era o casă renumită
şi discretă, care avea, în afară de sălile pentru publicul
obişnuit, şi câteva camere alese, unde cei mai mari seniori
ai Vienei, arhiducii şi însuşi Rudolf veneau să-şi sfârşească
seara. Într-o sută de taverne se cântau, după terminarea
spectacolelor de teatru, plăcutele valsuri vieneze, la o sticlă
de bere Pilsen sau la un pahar cu vin alb ele Weidlinger.
Foarte repede, Rudolf intră din nou în caruselul fatal al
treburilor şi plăcerilor sale. Corvoada şi desfrâul erau
legate una de alta ca inelele strânse ale unui lanţ. Şi lanţul

55
 Mayerling
acesta era greu; năzuia să se desprindă din el. Dar simţea
că o necesitate de neînlăturat i-l impunea.
Accepta activitatea, corvezile reprezentării şi amănuntele
vieţii militare; toate acestea slujeau, de bine de rău, o
cauză înaltă care-l depăşea. Dar el se înăbuşea în
atmosfera vijelioasă a vieţii sale particulare. Lupta
continuă, uneori mocnită, alteori aprigă, pe care o ducea
cu soţia sa îi devenise de nesuportat. Mereu cuvinte
usturătoare, sau o tăcere grea, plină de ameninţări, sau
dojeni amare, niciodată linişte.
În toamna aceea un mic incident îl scoase din fire. Se
dusese, în timpul serii, s-o vadă pe contesa Czewucka, o
femeie frumoasă din societatea poloneză.
Pentru ieşirile sale care trebuiau să rămână secrete,
prinţul se folosea de un birjar binecunoscut la Viena,
Bratfisch, om discret şi sigur, care-i era întrutotul devotat.
Acest Bratfisch, băiat de viaţă, devenise celebru prin
măiestria cu care fluiera. Nu o dată clienţii săi de noapte îl
chemau în separeul unde cinau, pentru a-l asculta
fluierând arii populare şi cântece la modă. În seara aceea,
Bratfisch aştepta aşadar la uşa micului palat de pe
Waagzasse, în care locuia frumoasa contesă Czewucka. Din
întâmplare, chiar în aceeaşi seară, prinţesa se afla la
teatru. Drumul cel mai drept pentru a se întoarce la
Hofburg trecea prin Waagzasse. Când prinţesa ieşi de la
teatru, cupeul care o adusese o luă deci pe această stradă.
La uşa micului palat al contesei Czewucka, ea văzu trăsura
lui Bratfisch. Prea erau mulţi la Curte, interesaţi să
dezbine cuplul imperial, pentru ca prinţesa să nu ştie că
soţul ei se ocupa în clipa aceea de frumoasa poloneză.
Făcuseră în aşa fel încât ea să mai ştie că, pentru
escapadele sale amoroase, Rudolf recurgea adesea la
serviciile lui Bratfisch, pe care şi ea, ca toată Viena, îl
cunoştea. Îşi aminti deci că soţul ei refuzase s-o
întovărăşească la teatru, pentru un motiv care i se păruse
prea puţin întemeiat. Îmbinând toate acestea, avu pe loc

56
Claude Anet
convingerea că Rudolf se afla acolo, în spatele obloanelor
trase ale acelui palat.
Fără să mai şovăie, prinţesa opri trăsura, coborî şi,
adresându-se lui Bratfisch, îi porunci s-o ducă înapoi la
Hofburg. Omul se văzu în mare încurcătură. Cum să nu
execute un ordin al prinţesei imperiale? Şi apoi, dacă ar
refuza, oare scandalul n-ar fi şi mai mare? Parcă nu era în
stare să sune la uşa acelui palat? Într-o clipită, el cântări
neajunsurile situaţiei şi, arborând un zâmbet amabil, îi
răspunse:
— La ordinele Alteţei-voastre imperiale.
Prinţesa porunci vizitiului şi lacheului care conduceau
cupeul şi care purtau livreaua imperială, să aştepte la uşa
micului palat, iar ea urcă în trăsura lui Bratfisch. Sunt
lesne de închipuit comentariile slujitorimii de la Hofburg,
când prinţesa fu văzută coborând din echipajul acesta. Nici
nu trecură douăzeci şi patru de ore, şi toată Curtea era
informată asupra acestui nou scandal. Întâmplarea ajunse
până la urechile împăratului, care dezaprobă comportarea
nurorii sale. Deviza celor pe care înalta lor poziţie socială îi
aşază în văzul tuturor este învăţătura biblică: „Vai celui
care seamănă zâzanie”. Rudolf accepta regulile jocului şi
păstra asupra vieţii sale particulare discreţia necesară.
Deci cum să nu condamni o prinţesă care dădea în vileag
neînţelegerile conjugale, oferind Curţii şi oraşului prilej de
amuzament!
Rudolf nu spuse o vorbă despre toate acestea soţiei sale.
La ce bun? Socotea că situaţia lor nu se mai putea
îndrepta. Singura-i dorinţă era să nu o vadă pe prinţesă
decât oficial şi să menţină aparenţele. Lipsa de tact de care
se făcuse vinovată îl irită. Unei persoane de rangul ei nu i
se putea ierta o astfel de greşeală.
Vâlva stârnită de această istorioară nu rămase doar în
cercurile de la Curte; se răspândi şi în oraş. Dezbinarea
cuplului imperial era cunoscută şi se produse o anume
agitaţie pretutindeni unde se simţea nevoia ca prinţul să

57
 Mayerling
aibă lângă el o femeie inteligentă, îndemânatică şi sigură,
care să ştie să-i câştige încrederea şi asupra căreia să se
poată avea influenţă. Problema aceasta fu îndelung
dezbătută, între altele, într-o cămăruţă dosnică a redacţiei
Neues Wiener Tagblatt.
Tot cam atunci avu loc o serbare la Tegernsee. Rudolf,
care în momentul acela se afla în Bavaria, veni şi el cu
soţia. Acolo o întâlni, pentru prima oară de la întoarcere, pe
contesa Larisch-Wallersee, verişoara sa. Nu o stima prea
mult, dar întreţinea cu ea legături de prietenie, căci i se
arăta extrem de devotată şi, cine ştie, poate că într-o zi
avea să-i fie utilă. Politica de Curte este aceeaşi pentru cei
mari ca şi pentru cei mici: să nu jigneşti pe nimeni şi să-ţi
pregăteşti protecţii. Într-o construcţie, un simplu cep este
tot atât de necesar ca şi o bârnă.
În seara aceea, Rudolf se afla într-o dispoziţie excelentă;
vinurile ce fuseseră servite la masă şi mai ales şampania îi
plăcuseră, femeile erau frumoase, atmosfera agreabilă. Cu
îndemânarea femeii deprinsă cu uneltirile Curţii şi ale
societăţii, contesa Larisch izbuti să-l tragă mai la o parte.
— Dragul meu văr, îi spuse ea, ce existenţă duci! Nu te
mulţumeşti să fii nădejdea monarhiei, mai trebuie să faci şi
pe donjuanul. Dar ai atâta succes, încât îmi închipui că te-
ai blazat. Totuşi, dacă asta te-ar amuza, ţi-aş vorbi despre
o cucerire pe care ai făcut-o fără să-ţi dai măcar seama.
De sute de ori i se vorbise astfel lui Rudolf şi, de obicei,
asemenea discuţii se încheiau printr-o ofertă destul de
brutală. El nu se miră deci că şi verişoara lui, care se
pricepea la intrigi şi care ţinea neapărat să-şi facă simţită
influenţa, pornise la treabă.
— La ce vrei s-ajungi, Maria? o întrebă el pe un ton puţin
răstit.
— Dragul meu Rudolf, ceea ce vreau să-ţi spun este
lucrul cel mai nevinovat din lume. Un basm pentru copii.
Asta-i altceva, nu-i aşa? O fată frumoasă s-a îndrăgostit de
dumneata doar pentru că te-a văzut. Ce măgulitor! Chiar

58
Claude Anet
de-ai fi fost în locul aghiotantului dumitale, tot atât de mult
te-ar fi iubit, căci de dragoste este vorba aici, scumpul
meu, de o dragoste adevărată. Julieta…
— Şi cum se numeşte îndrăgostita dumitale?
Contesa se lăsă rugată.
— Aparţine înaltei societăţi, scumpul meu văr, şi ar fi o
indiscreţie să…
— Haide, Maria, abia aştepţi să-mi spui şi n-ai venit, de
fapt, decât pentru asta, o întrerupse vesel prinţul.
— Iată-te despotic ca de obicei, spuse contesa.
Întotdeauna trebuie să fac cum vrei dumneata. Tânăra fată
este baroana Maria Vetsera.
Auzind numele acesta, prinţul avu o tresărire. Maria
Vetsera! În faţa ochilor îi apăru un chip aproape de copil, o
fiinţă curată şi fermecătoare, de care îl lega o complicitate
mută de câteva secunde, atât doar cât s-o poată zări într-o
sală de spectacole sau pe o alee a Praterului.
— Dar e încântătoare! exclamă el.
— Ţi-am spus că e drăguţă.
— Drăguţă! E frumoasă, e minunată, reluă Rudolf cu
înflăcărare. E cea mai atrăgătoare fată din Viena. N-am
văzut-o decât de două sau trei ori, şi atunci de departe. Dar
n-am uitat-o. Poţi să i-o spui din partea mea.
— Va fi nebună de fericire, îl încredinţă contesa. Este
încă o copilă; cât va fi de mândră când va afla că ai
remarcat-o!
Rudolf plecă imediat de lângă verişoara sa şi se îndreptă
spre un grup de invitaţi unde se afla frumoasa contesă
poloneză, care la ora aceea ştiuse să-l atragă.

59
 Mayerling

II VÂLTOARE

Dacă arunci o piatră într-o mare învolburată, ea dispare

fără de urmă. Dacă arunci o piatră într-un eleşteu
netulburat de nicio adiere, căderea ei agită apa; din
punctul acela se formează cercuri concentrice, care apoi se
lărgesc, unduind până către maluri. Curând, întreaga
oglindă a apei se înfioară de lovitura primită.
Indiscreţia calculată a contesei Larisch nimeri peste un
om care putea fi asemănat cu o mare bântuită de furtuni.
Niciodată linişte, un neîncetat şi veşnic reînnoit tumult,
zilnic mii de influenţe şi presiuni. Totuşi, numele Mariei
Vetsera trezi atenţia lui Rudolf.
Îl iubea o fată… Câtă vreme va umple fiinţa lui inima ei
de fecioară? Ce putea să însemne dragostea unei fiinţe
tinere şi curate? Era frumoasă. Dar va veni un altul, liber,
care-o va culege şi-o va păstra pentru el. Şi ea va uita
atunci visul romanţios al celor şaptesprezece ani ai săi. Nu
părea totuşi cochetă. În privirea aceea care, când şi când, o
întâlnise pe a lui, citise o anume seriozitate. Simţi dorinţa
s-o mai întâlnească. Dar viaţa îl purta de ici, colo; când
avea s-o mai vadă? Poate că atunci va fi măritată şi
îndrăgostită de bărbatul ei.
Când contesa Larisch o găsi pe Maria singură – şi ea
făcu în aşa fel încât să se ivească repede prilejul – îi
transmise cuvintele prinţului. Maria roşi – roşea încă, ori
de câte ori se rostea numele prinţului – dar nu spuse
nimic. Luă mâinile contesei într-ale ei. În clipa aceea intră
doamna Vetsera.

60
Claude Anet
Cât timp dură vizita, Maria nu scoase o vorbă. Când
contesa Larisch plecă, îi strecură pe furiş:
— Să vă întoarceţi repede, vreau să vă vorbesc.
În răstimpul scurtelor clipe petrecute acolo de doamna
Larisch-Walersee, Maria trecuse, cu un salt îndrăzneţ,
peste zidurile care până atunci îi îngrădiseră orizontul. La
început, îi ajungea doar să-l vadă pe prinţ. Fericirea pe care
o trăia atunci îi umplea zilele. Apoi, din seara aceea de la
operă, când el o privise cu atâta blândeţe, nu se mai simţea
fericită decât schimbând o privire cu cel pe care-l iubea.
Dar ce departe era de ea! Venirea contesei Larisch îl
adusese însă dintr-o dată mai aproape pe acest erou
inaccesibil. Maria putea vorbi despre el cu cineva care-l
cunoştea din copilărie, care era chiar din familia lui, care-l
putea vedea oricând, cunoscând despre el mii de lucruri
tainice şi adevărate. Abia avu timp să guste din fericirea
aceasta neaşteptată, să o încerce, să-i măsoare întinderea,
să se obişnuiască cu ea, că îşi dădu seama de îngrădirile
tot atât de riguroase ca cele ale unei închisori. Acesta era
punctul în care se afla când, dintr-o dată, zidurile care o
înăbuşeau se năruiră ca printr-o lovitură de teatru, pentru
a-i oferi noi şi strălucitoare perspective.
Era ca şi cum o zână ar fi vrut să-i îndeplinească cele
mai nesăbuite dorinţe. Râvnise la un schimb de mesaje
între Rudolf şi ea; foarte curând după aceea aflase
cuvintele pe care Rudolf le rostise la adresa ei; erau chiar
cuvintele lui. O găsea încântătoare şi asta nu însemna mai
mult decât drăguţă sau frumoasă? Încântătoare! Aşadar
era pe placul lui, nu se mulţumea doar s-o admire. Dorise
chiar ca ea să ştie toate acestea! Uluită de fericire, Maria
nu mai îndrăznea să privească viitorul în faţă, nu mai
cuteza să-si exprime nicio dorinţă.
Deodată, o fulgeră un gând nou, înspăimântător. Aflase
ce spusese Rudolf despre ea. Dar ce spusese ea despre el,
aflase oare? Aflase că este iubit? Fără îndoială, contesa îi
mărturisise taina aceasta pe care ea o păstrase numai

61
 Mayerling
pentru sine. Întâi, o cuprinse un sentiment de pudoare, de
ruşine. Singură în camera ei, roşi, ochii i se umplură de
lacrimi. Văzând-o, bătrâna doică se nelinişti:
— Ce ai, floricica mea?
— Nu ştiu, spuse Maria, izbucnind în plâns şi
aruncându-se în braţele doicei; nu ştiu… sunt fericită…

Trecură câteva zile şi din nou Maria îşi pierdu răbdarea.

Dragostea este un zeu pretenţios, cu el nu te poţi târgui.
Este şi şiret. La început cere puţin şi i se dă. Curând însă îi
trebuie mai mult. Până în cele din urmă, îţi dai seama că
nu va fi mulţumit decât când va avea totul. Ceea ce
umpluse mai înainte inima Mariei de bucurie i se părea a fi
acum prea puţin lucru.
În sfârşit, după întrevederea ei cu contesa Larisch, îl
reîntâlni pe Rudolf la Prater. Cu câtă nerăbdare aşteptase
ea această întâlnire! Câte bucurii îşi făgăduise sie însăşi!
Dar vai, fericirea ei fu incompletă: chiar în clipa aceea,
mamă-sa începu să-i spuie nu ştiu ce. Abia dacă putu să-l
vadă. Se simţi atât de nenorocită, încât crezu că nu-şi va
putea stăpâni lacrimile. Prea era aspră soarta cu ea! Când
îşi reveni, neliniştea luă locul tristeţii. Dacă el o găsise rece,
indiferentă? Dacă o socotea o cochetă, care-i întorcea
spatele acum, când ştia că-i este pe plac? Şi o ipoteză şi
cealaltă erau la fel de insuportabile. Ardea de nerăbdare să
se explice. De-ar fi avut-o măcar pe contesa Larisch lângă
ea! I-ar fi explicat cum se petrecuseră lucrurile. Aceasta i-
ar fi spus lui Rudolf că Maria… Ah, dar ce putea ea să-i
spună lui Rudolf?
Peste trei zile, într-o seară, Maria se afla la operă; prinţul
veni şi el. De data aceasta îl putu privi în voie, iar el îi
adresă chiar un zâmbet imperceptibil. Nemăsurata-i
bucurie fu scurtă însă, deoarece i se păru că Rudolf nu
arată bine. Da, era mai slăbit şi mai palid, ochii îi erau
adânciţi în orbite, asemenea unui om pe care-l mistuie
febra. Maria se alarmă. Era bolnav? Sau mocnea în el un

62
Claude Anet
rău oarecare? Fireşte, oamenii din juru-i nu observau
nimic. Cine să se uite la el aşa cum o făcea ea, Maria?
Aveau să-şi dea seama de asta mult prea târziu. O, să fii
acolo, atât de aproape de el şi să nu-i poţi veni în ajutor! Ea
ştia că prinţul urma să plece a doua zi în Galiţia; călătorie
lungă şi obositoare. Pe drum se va simţi rău şi va fi departe
de ea. Era deznădăjduită. În noaptea aceea nu dormi, iar în
dimineaţa următoare, spre uimirea portarului, ceru să i se
aducă foarte devreme ziarele. Căută în ele, cu înfrigurare,
veşti despre prinţul moştenitor. Dar niciun cuvânt despre
preţioasa-i sănătate.
Astfel treceau zilele Mariei. Trăia într-o aşteptare
înfrigurată… Dar ce aştepta?…

63
 Mayerling

III POLITICĂ

Nu fără motiv se alarmase Maria la operă. Ochii ei

pătrunzători desluşiseră în trăsăturile obosite ale prinţului
semnele crizei prin care trecea. N-ar fi fost dezamăgită să
afle că nu avea în asta niciun rol. El îi umplea existenţa,
dar ea nu-şi făcea nicio iluzie în privinţa locului foarte mic
pe care-l ocupa în viaţa moştenitorului prezumtiv al
coroanei Habsburgilor. Oare se mai gândise vreodată la ea
de când o văzuse?
Mii de intrigi se ţeseau în jurul lui Rudolf. Oamenii abili,
insinuanţi, pătimaşi forfoteau în preajma lui. Politica îl
interesa. Nu vedea în ea, precum scepticii, doar un subtil
joc de cărţi. Tânăr înzestrat cu o inimă generoasă, el dorea
pentru popoarele sale mai multă dreptate, mai multă
libertate şi bunăstare. Dispreţuia arbitrarul şi faimoasa
maximă, scumpă celor care aveau în mână puterea: divide
et impera5. Le reproşa indiferenţa, lipsa de sensibilitate. Era
înconjurat de oameni ale căror idei le ura, dar era nevoit
să-i primească cu amabilitate, să le zâmbească. Fire
impulsivă, nu reuşea să se menţină în limitele prudenţei
necesare decât înfrânându-se cu mari eforturi.
Avea nevoie de prietenie, dar unde să găsească, în
situaţia lui, un prieten? Cei cu care venea în contact, oricât
ar fi părut de dezinteresaţi, voiau de fapt să se servească de
el. Faţă de un Filip de Coburg, faţă de un Hoyos nutrea
sentimentele pe care de obicei le ai pentru oamenii cu care
mergi la vânătoare sau cu care iei cina în tovărăşia unor

5 Dezbină şi stăpâneşte (lat.).

64
Claude Anet
fete frumoase. Ei nu-i cereau nimic, dar nici nu-i ofereau
mare lucru. Iar ceilalţi? Cine oare intra în cabinetul lui de
lucru, fără să încerce să tragă vreun folos? Prietenii săi de
la presa liberală făceau şi ei speculaţii, ce-i drept pe termen
lung, dar pentru o miză uriaşă. Femeile care-i plăceau –
lumea îşi închipuia cu naivitate că el le alegea – îi erau
trimise de către oameni care urmăreau un anume interes.
Niciun prieten sigur. Îl suspecta pe fiecare. La gândul
acesta amar, Rudolf se întuneca. Şi nu se putea desprinde
de el, simţea că-i pustieşte sufletul.
În familia imperială, Rudolf nu discuta cu nimeni
deschis. Cu tatăl său nu vorbea despre politică. Pe tărâmul
acesta, între ei nu putea exista înţelegere, se aflau la cele
două extreme; între ei nu se înfiripau decât conversaţii pur
formale. Cea mai apropiată de el îi fusese mama, dar, o
dată cu trecerea anilor, ea devenise mai închisă, mai
distantă, înclinarea ei spre singurătate şi călătorii se
accentua; la ceremoniile oficiale nu mai apărea… Îşi făurise
o viaţă secretă, în care nu era admis nimeni, nici chiar fiul
ei. Uneori, după câte un cuvânt, Rudolf ghicea că ea
continua să vadă în el copilul cu acelaşi sânge ca al ei.
Când şi când, câte o privire îl făcea să-şi închipuie că-l
iubea, că-i era chiar milă de el; dar de îndată ce simţea că
se dezvăluie, ea azvârlea câte o ironie, câte o vorbă
sarcastică. Nu suferea niciun fel de efuziune sentimentală.
Cu un singur om, dintre cei ce se aflau în preajma lui, se
înţelegea Rudolf: cu arhiducele Jean Salvator de Toscana.
Deşi mai vârstnic decât el cu şase ani, arhiducele îi fusese
tovarăş de joc. Era un pasionat al milităriei şi un bun
soldat. Mai erau şi alte motive care-l apropiau pe Rudolf de
vărul său. Acesta era singurul membru al familiei imperiale
cu idei liberale şi, punându-şi ideile în practică, se străduia
să trăiască nu ca un arhiduce, ci ca un om de rând. Se
îndrăgostise de o fată fermecătoare, din burghezia vieneză,
Milli Stubel, şi ducea alături de ea o viaţă liberă, plăcută.
De obicei, îşi petrecea serile la sora prietenei sale, într-un

65
 Mayerling
cerc foarte intim. Rudolf îşi admira vărul care alesese, după
părerea sa, calea cea mai bună. Îl invidia pentru faptul că
ştiuse să-şi clădească, atât de aproape de temutul Hofburg,
o fericire simplă, quasi-familială, cu o fată care-l iubea,
departe de orice minciună, de orice etichetă. Cât de
atrăgătoare i se părea o asemenea situaţie, dar şi cât de
inaccesibilă, din păcate!
Într-o seară tocmai discuta despre toate astea cu vărul
său, de faţă fiind şi Milli Stubel, care-şi făcea de lucru pe
lângă ei.
— La drept vorbind, spuse Jean Salvator, legăturile care
mă reţin în această ţară nu sunt foarte trainice… Am
încheiat cu bucuriile pe care eticheta şi onorurile ţi le pot
oferi. Milli, vino lângă mine, spuse el, adresându-se tinerei
fete. Pentru mine Milli este totul, continuă el. Nu crezi că a
sta singur la masă cu ea este mult mai plăcut decât să
participi la acele dineuri de familie sau la mesele de gală
ale Hofburgului? Aici discutăm în libertate, nu suntem siliţi
să ascultăm balivernele unchiului Albrecht (arhiducele
Albrecht, învingătorul de la Custozza, era gogoriţa lui Jean
Salvator). Pentru Milli eu nu sunt un arhiduce, ci omul pe
care-l iubeşte. Asta-i altceva, ceva ce n-o să cunoşti
niciodată. Din nefericire, mai sunt încă alteţe imperială în
ţara asta şi îmi lipseşte libertatea… Dar nu-i nimic. Într-o
bună zi am să plec… Nu-mi va fi greu să renunţ la titlurile,
la drepturile şi la prerogativele mele. Şi fata asta va fi tot
atât de bucuroasă ca şi mine… Voi părăsi Austria. Lumea e
largă, Rudolf… Iubesc marea… Există acolo, în mările
sudului, insule care mă atrag. Vom ajunge la ele încetişor,
pe o corabie cu pânze.
— Veniţi cu noi, glumi Milli adresându-se lui Rudolf,
sunteţi amiral; dacă vreţi, comandaţi vasul.
— Pentru asta ar trebui să am o prietenă ca dumneata,
răspunse el. Vărul meu Jean este un om fericit.
Din seara aceea se gândi de multe ori la această discuţie.
O viaţă nouă! Nimeni nu şi-o dorea cu mai multă ardoare

66
Claude Anet
ca el. Dar o viaţă nouă cere şi o tovarăşă nouă. Unde s-o
găsească? Era singur; adevărata lui sărăcie îi apăru şi mai
bine. În clipa aceea, prin faţa ochilor săi trecu imaginea
chipului blând şi fraged al Mariei Vetsera. Era în privirea ei
o anume seriozitate şi o pasiune ce nu puteau fi uitate.
Poate că ea i s-ar dărui întreagă, fără să-i ceară nimic…
Ridică din umeri. „Voi fi mereu un visător incorijibil”, gândi
el.

Ceea ce-l mai reţinea pe arhiducele Jean Salvator în

Austria era ambiţia. Voia să triumfe prin ideile pe care le
apăra. Se vedea puternic într-un imperiu liberal peste care
ar fi stăpânit vărul său Rudolf. De la el aştepta totul. Între
timp, se lăsa dus de firea sa aprigă, impulsivă. Critica fără
menajamente teoriile şefului armatei şi al statului major,
publica articole şi broşuri asupra acestor chestiuni, în
Austria sau în străinătate. Toate acestea nu-i puteau fi
iertate la Hofburg. În ultima vreme, împăratul interzisese
fiului său să-l mai vadă pe arhiducele Jean. Ordinul acesta
îl iritase pe Rudolf, dar trebuia să se supună. Încet-încet,
însă, în ciuda interdicţiei împăratului, reluase în secret
legăturile cu vărul său.
Jean Salvator îşi pierdea răbdarea. Împăratul se apropia
de şaizeci de ani, dar nu dădea semne de oboseală.
— Tatăl tău, îi spuse el într-o zi lui Rudolf, lucrează
întocmai ca o maşină. Nu se pasionează, nu se consumă,
deci nu se uzează. Asta poate să dureze mult şi bine… O să
mai suporţi mult timp situaţia asta? aruncase el cu
îndrăzneală.
Rudolf nu răspunse.
Chiar dacă stârnise animozitatea cercurilor oficiale, în
cercurile liberale şi în marină ideile înaintate ale lui Jean
Salvator îi atrăseseră simpatii. Într-un fel deveni şef de
partid, dar în situaţia aceasta el fu silit să ia multe măsuri
de prevedere şi să-şi ascundă activitatea. O acţiune care nu
se poate desfăşura decât în umbră dobândeşte repede un

67
 Mayerling
caracter primejdios. Din păcate, în urma obligaţiei din
partea lui Rudolf de a nu-şi mai vedea vărul, relaţiile lor
clandestine căpătaseră repede, cu sau fără voia prinţului,
aparenţa unei conspiraţii.
Nu ca să vorbeşti, între patru ochi, despre vremea de
afară ieşi seara printr-o uşă dosnică, înfăşurat într-o
mantie care îţi acoperă până şi faţa, nu pentru asta te
arunci într-o trăsură, scapi de spionii care-ţi calcă pe urme
şi foloseşti scara de serviciu. Convorbirile dintre Rudolf şi
arhiducele Jean Salvator atingeau probleme de stat dintre
cele mai grave.
Pentru Rudolf, discuţiile acestea aveau mai ales un
caracter obiectiv. Dorinţa sa era să analizeze cu un om ce
prezenta siguranţă şi care avea idei liberale, cu unul dintre
ai săi deci, problemele care îl pasionau. În felul acesta
socotea el că pregăteşte viitorul ţării sale. Arhiducele, spirit
aventuros, care se complăcea în intrigă, urmărea o ţintă
mai apropiată. Tindea, cu toată voinţa sa, spre acţiune. Dar
cum era prea perspicace, intuia rezistenţa surdă a lui
Rudolf şi faptul că deocamdată acesta nu se gândea nici pe
departe la o lovitură de forţă. Trebuia să-l conducă, aşadar,
puţin câte puţin pe calea pe care o alesese, trebuia prins
într-o reţea de intrigi, dezvăluindu-i doar o părticică din
opera întreprinsă. L-ar fi compromis astfel pe prinţ, fără
ştirea lui, şi l-ar fi împins, la ora fixată, să adopte o
hotărâre răsunătoare.
Arhiducele îşi cunoştea vărul. Nu trebuia să-l înfrunţi, ci
să te foloseşti de inevitabilele sale accese de furie care
urmau după eşecul încercărilor privind unele reforme
militare. Cei din statul major ascultau cu respect proiectele
şi observaţiile prinţului imperial, dar nu înţelegeau rostul
acestora şi nu se depărtau nici cu un milimetru de la linia
pe care şi-o fixaseră. „Sunt stupizi”, sărea atunci Rudolf.
Era momentul, pentru Jean Salvator, să plaseze o vorbă
mai îndrăzneaţă şi să pună un nou jalon.

68
Claude Anet
Chiar dacă nu-şi dădea seama de întregul joc al vărului
său, prinţul moştenitor era totuşi destul de perspicace
pentru a ghici că Jean Salvator urzea în taină mii de intrigi.
Dar până unde avea de gând să le împingă? Rudolf nu
ţinea neapărat să afle, de teama de a nu fi nevoit să rupă
relaţiile cu el.
Înainte de a pleca în Galiţia, o vorbă imprudentă a
arhiducelui trezi bănuiala lui Rudolf şi-l puse în gardă.
Arhiducele îi vorbi despre această călătorie, despre şederea
prinţului la Lemberg, pomeni numele şefului de stat major
al corpului XI de armată şi adăugă:
— E unul de-ai noştri. Poate îi spui o vorbă…
— O vorbă? Despre ce anume? făcu brusc Rudolf.
— Ei, un cuvânt drăguţ, răspunse evaziv arhiducele,
înţelegând că mersese prea departe.
Rudolf nu mai insistă, dar incidentul acesta mărunt îi
lăsă o amintire neplăcută.
Pe când se afla în tren, cuvintele „e unul de-ai noştri” îi
reveniră în memorie, luând un aspect îngrijorător. În
mintea sa înfierbântată, ele îi apărură încărcate de o
semnificaţie sinistră. „Unul de-ai noştri”… Arhiducele nu s-
ar fi exprimat astfel dacă n-ar fi fost vorba despre un
conspirator. Un conspirator! Oare exista vreo conspiraţie,
vreo înţelegere secretă între arhiduce şi ofiţerii superiori
activi? Rudolf avu dintr-o dată o licărire de lumină asupra
celor ce se pregăteau în umbră. Ei da, sub aparenţa că nu-l
interesează decât ideile, vărul lui ascundea un spirit
pozitiv, el ştia că norocul trebuie ajutat şi că, la un moment
dat, este necesar să ai în mâini puterea, puterea materială.
O rebeliune, o lovitură de stat militară, nimic nu-i putea fi
mai odios lui Rudolf, care era soldat, şi încă unul loial.
Până atunci, îşi închipuise oarecum cu naivitate că se
putea vorbi despre toate fără primejdie. Acum, înţelegea că
în mod inevitabil cuvintele tind să se traducă în fapte.
Gândul că el, prinţul moştenitor, mareşal în armată, ar
putea deveni un conducător al rebelilor, îl exaspera. Istoria

69
 Mayerling
altor dinastii era plină de asemenea revolte. Dar el, un
Habsburg, niciodată! Se încinse de mânie împotriva vărului
său care voia să-l atragă pe căi ce duceau de-a dreptul
către dezonoare. Îşi făgădui să-i spună în faţă tot ce
gândeşte, de îndată ce se va întoarce, chiar cu riscul unei
rupturi.
În timpul scurtei sale şederi în Galiţia, se montă tot mai
mult. Printr-o ciudată contradicţie, însă, se arătă foarte
amabil cu şeful de stat major al corpului XI de armată. Şi
totuşi îl privea cu îngrijorare. „Să fie acesta chipul unui
trădător?” se întrebă prinţul.
Ajunse la Viena devreme şi obosit. În corespondenţa sa,
anumite scrisori îl iritară. Hotărât lucru, pretutindeni
întâlnea piedici. O întrevedere cu soţia lui fu şi ea
plicticoasă. Pentru un moment, prinţesa adopta o atitudine
de victimă. Vorbea puţin, suspina mult. „Femeia asta nu
are nimic natural, gândi Rudolf, prefer s-o văd supărată”.
Toate astea nu erau menite să-i destindă nervii.
Avu totuşi parte de un moment de linişte. Venise să-l
vadă contele Hoyos. Era un om simplu, fără prea multe
idei, incapabil de uneltiri. Rudolf îl invita adesea la
vânătoare. Contele voia să-l roage să participe la un supeu
pe care îl organizase chiar în aceeaşi seară, la Sacher.
— Vom fi numai între noi, spuse el. Bărbaţii?
Dumneavoastră, Monseniore, Filip şi cu mine. Dar v-am
găsit o ţigancă cum n-aţi mai pomenit. O cheamă Marinka
şi e venită de curând la Viena; e poate puţin cam sălbatică,
dar când cântă, te poartă departe…
— Dragul meu, nu voi veni, îi răspunse Rudolf. Sunt
obosit. În Galiţia mi s-a dat de băut mai mult ca de obicei.
Asta face parte din meseria mea, pare-se, iar tokay-ul lor
nu era dintre cele mai bune. Şi am treburi toată ziua. Aşa
că mă voi culca devreme…
Contele Hoyos izbucni în râs:
— Ce hotărâri frumoase şi înţelepte, Monseniore. Dar
după ce vă veţi fi petrecut ziua printre hârtii prăfuite, după

70
Claude Anet
ce vă veţi fi supărat de zece ori pe proştii din Stuben Ring6,
după ce veţi fi cinat în aerul ceremonios al palatului, veţi fi
foarte fericit să vă odihniţi în atmosfera liniştită a unui
separeu de al lui Sacher. Acolo, nicio grijă, nimic oficial, un
vin excelent, două sau trei creaturi plăcute la înfăţişare şi
apoi Marinka! M-ar mira foarte tare să nu vă intereseze…
— O să cânte pentru voi. În ce mă priveşte, eu voi
încerca să dorm…
— În sfârşit, dacă somnul se va lăsa aşteptat,
Monseniore, ştiţi unde ne găsiţi…
Rudolf avu o zi plicticoasă. La dineu asistă arhiducele
Albrecht, învingătorul de la Custozza, a cărui influenţă era
încă atotputernică la Ministerul de Război. Bătrânul acesta
vorbi mult şi într-un fel care-l irită pe Rudolf. Îşi aminti de
o vorbă a lui Jean Salvator: „Cu tatăl tău poate că ne-am
înţelege până în cele din urmă. Dar cu unchiul Albrecht…
el ţine în mână toată armata. Va trebui să-l doborâm!”
Seara, în sfârşit, Rudolf putu să scape. Trecu o clipă pe
acasă, apoi, întovărăşit de Loschek care-i deschidea calea,
ieşi singur pe uşiţa de fier ce dădea în curtea elveţiană. Un
echipaj particular aştepta în colţul pieţei Iosif. Prinţul se
urcă şi aruncă o vorbă vizitiului care-şi biciui caii.
După câteva minute, Rudolf cobora într-una din străzile
pline de însufleţire din centrul Vienei. O părăsi de îndată,
pentru a o lua pe o străduţă dosnică. La parterul unei case,
de loc arătoase, împinse o uşă întredeschisă, urcă pe o
scară de serviciu, două etaje, ciocăni la o uşă murdară şi fu
introdus într-un apartament vast, în care mai multe
încăperi erau luminate. Prinţul avu impresia că în clipa în
care trecea prin dreptul unei camere a cărei uşă fu repede
închisă, două sau trei persoane încercară să se ascundă.
Lucrul acesta îl indispuse şi ajunse foarte iritat într-o
încăpere transformată în birou, unde îl aştepta vărul său
Jean Salvator.

6 Bulevard pe care se află Ministerul de Război.

71
 Mayerling
De la vorba scăpată de arhiduce, în legătură cu şeful de
stat major de la Lemberg, Rudolf îşi făgăduise să fie
prudent şi destul de şiret ca să afle până la ce punct se
angajase arhiducele. Făcu aşadar un efort şi întrevederea
între cei doi veri decurse calm.
Milli Stubel nu era de faţă în seara aceea. Absenţa ei i se
păru lui Rudolf de rău augur. Jean Salvator voia probabil
să discute politică.
Arhiducele se afla în momentul acela într-o situaţie
destul de delicată. Lucrase în taină mult mai mult decât
putea Rudolf să-şi închipuie. Trebuia acum să dea
satisfacţie nerăbdătorilor din partidul său şi să-i convingă
că prinţul imperial era alături de ei. Hotărâse deci să-şi
pună vărul în faţa unei responsabilităţi pe care trebuia să
şi-o asume. Dar ştia că trebuia să acţioneze cu multă
băgare de seamă.
Pentru moment, Rudolf vorbi cu simpatie despre ofiţerii
inferiori de origine modestă, culţi îndeobşte, la curent cu
marile probleme politice şi sociale care dezbinau imperiul.
Oameni care în ansamblu se arătau înclinaţi spre idei
liberale.
— Iată sprijinul nostru cel mai ferm, Gianni, spuse el,
folosind, pentru a se adresa arhiducelui, prenumele pe care
i-l dăduse prietena lui.
Gianni ridică din umeri.
— Vor trece de partea noastră când vom fi câştigat
bătălia, dar nu pe ei ne putem bizui pentru a începe. Ne
trebuie trupe de şoc.
Rudolf îl întrerupse râzând.
— Ţi-ai păstrat vocabularul vechii tale meserii, dragul
meu Gianni, toate metaforele tale sunt militare. Dacă ne-ar
auzi cineva, ar crede chiar că pregătim o lovitură de stat.
Urmă o tăcere cam apăsătoare; cuvântul rostit avea
greutate. Cu o privire rapidă, prinţul îşi examină vărul. Dar
acesta nu era dispus să înceapă lupta pe neaşteptate. Avea
planul său şi schimbă vorba.

72
Claude Anet
Rudolf îşi pierdea răbdarea, avea impresia că devenise o
jucărie în mâinile dibace ale lui Gianni. Între timp acesta
trimisese după vin şi vorbea despre greutăţile de care te
loveşti când te apuci să conduci o mare mişcare de idei.
— Îţi închipui, dragul meu, că eşti în stare să le
orânduieşti mersul. De loc! Nu e vorba de un bloc omogen,
ci de un amalgam alcătuit din diverse elemente. Unii sunt
pasivi, trebuie să-i stimulezi; alţii, elemente înaintate, sunt
prea activi, trebuie să-i înfrânezi. Asta nu-i uşor… Mai
mult decât atât, pe oamenii aceştia care se grupează în
jurul tău, care îţi dăruiesc încrederea, cărora le-ai făgăduit
ceva, pe oamenii aceştia trebuie, la un moment dat, să-i
mulţumeşti sau cel puţin să-i linişteşti arătându-le că
scopul pe care-l urmăresc este aproape. Altfel, te
părăsesc…
Vorbi multă vreme astfel, apropiindu-se tot mai mult de
ţinta pe care o urmărea. Rudolf, care îi înţelesese gândul,
tăcea. Îşi golea paharul şi îl asculta, plin de o mânie
lăuntrică ce sporea încet, pe măsură ce-şi dădea seama
unde voia să ajungă vărul său.
Un incident cu totul neaşteptat tulbură planurile subtile
ale arhiducelui. Un zgomot nedesluşit, dar destul de
puternic, se auzi deodată în apartament. Rudolf se ridică
brusc şi, cu un gest instinctiv, duse mâna dreaptă la
buzunarul pantalonului unde îşi ţinea revolverul.
— Ce-i asta? întrebă el, iritat.
Făcându-i semn să nu mişte, arhiducele se şi îndreptase
în fugă spre uşă şi dispăru. Rudolf continua să ţină mâna
pe revolver. Zgomotul se mai auzi un timp, uneori
accentuându-se chiar, apoi se potoli. Trecură câteva
minute.
Arhiducele se întoarse în camera unde îl aştepta Rudolf.
Tenul său de obicei palid căpătase culoare, privirea îi era
mai aprinsă. Zâmbea. Dar de data asta prinţul nu mai
încercă să se stăpânească. Tot aşteptând, mânia crescuse
în el, iar tonul cu care vorbea acum nu mai era prietenos.

73
 Mayerling
— Ce se petrece aici? Sunt oameni străini în apartament
şi tu eşti cel care i-a convocat!
Avea tonul aspru al stăpânului. Jean Salvator nu se
înşelă. Se hotărî să-i ţină piept, dar, cu supleţea rasei sale,
răspunse cu un glas aproape hazliu:
— Elementele înaintate!… Ţi-am spus că e greu să-i faci
să aştepte…
— Dar ce vrei? strigă Rudolf. Ce le-ai făgăduit oamenilor
pe care i-ai adus aici?
Fără a-l lăsa să continue şi găsind o ieşire favorabilă,
Gianni îl întrerupse şi spuse nu fără ironie în glas:
— Să te vadă doar. Nimic altceva, n-o să ai de spus
niciun cuvânt care să-ţi compromită preţioasa reputaţie.
Doar câteva banalităţi, fireşte: „Domnilor, sunt fericit să vă
salut. Şi dumneavoastră şi eu lucrăm pentru acelaşi ideal”.
Ei? Îţi place cuvântul „ideal”, face parte din vocabularul
tău. Pentru un asemenea cuvânt nu poţi atârna pe nimeni
în ştreang. Doar la Hofburg, unde toată lumea este
deşteaptă, el pare suspect. Dar, la urma urmei, poţi să rişti
să-l rosteşti… Nu-ţi cer altceva. Şi dacă totuşi e prea mult,
atunci, doar arată-te…
În loc să-l liniştească, tonul acesta îl enervă şi mai mult
pe Rudolf.
— Îţi văd jocul, vulpoiule, spuse el. Dumnezeu ştie ce-ai
urzit în spatele meu. Pregăteşti o lovitură. I-ai asigurat pe
complicii tăi că, în ziua hotărâtă, voi fi în fruntea voastră,
că pentru mine şi cu mine merg ei… Până unde ai mers?
Până una-alta, vrei să dovedeşti „elementelor” tale
înaintate, că nu eşti singur, că n-ai vorbit în vânt, că sunt
aici pentru a te acoperi. Ai crezut că te vei putea folosi de
mine ca de-o marionetă pe care o împingi pe scenă fără s-o
mai întrebi dacă vrea să apară. Ei bine, te-ai înşelat, nu mă
ai în mână…
Se plimbă în lung şi-n lat prin cameră cu chipul
contractat. O clipă tăcu. Arhiducele nu răspunse. Era

74
Claude Anet
hotărât să nu se supere şi socotea mai înţelept să-l lase pe
Rudolf să-şi descarce mânia.
— Ce ai avut de gând? continuă Rudolf. Să provoci o
răscoală, să-i ridici pe unguri, pe cehi, pe croaţi, să
stârneşti rebeliuni în armată, să tulburi imperiul, să-l duci
la ruină? Şi te-ai bizuit pe mine pentru asta? Haide, de
data asta te somez să răspunzi şi încă limpede, spuse el,
izbind atât de violent cu pumnul în birou, încât sticla de
vin se răsturnă.
Arhiducele răspunse cu un calm desăvârşit:
— Într-adevăr, ştii cât valorează pacea internă de care ne
bucurăm şi nu mi-ar fi greu să împing imperiul la marginea
prăpastiei. A şi ajuns acolo. Ştii şi tu asta la fel de bine ca
şi mine. Atunci pentru ce să te înfurii? Îmi iubesc ţara şi
sunt îngrozit când văd în ce stare a adus-o un guvern
nerod; ne pândeşte dezastrul. Asupra tuturor acestor
lucruri ai fost de acord cu mine. Ce ne dezbină? Eu spun
aşa: „Dacă vrem să salvăm imperiul şi coroana, trebuie să
acţionăm neîntârziat. Mâine va fi prea târziu. Se va
dezlănţui un ciclon care ne va înghiţi pe toţi în vârtejul
său”. Iar tu, dimpotrivă, tu care eşti sigur, ca şi mine, că
actuala situaţie este nefastă, şi că nu mai poate dura, tu
spui: „Să vorbim despre viitor, să vorbim, să vorbim la
nesfârşit. Atât şi nimic mai mult”. Dar nu mai este timp
pentru vorbe, Rudolf, nu înţelegi? Asta ar fi prea simplu,
prea comod. Să aşteptăm ce? Moartea tatălui tău? Zdravăn
cum este, poate să mai trăiască douăzeci de ani. Vrei să
aştepţi douăzeci de ani, în timp ce popoarele dublei
monarhii, cu ochii aţintiţi asupra ta, nădăjduiesc de la tine
salvarea lor? Ei bine, n-ai decât să ai răbdare! Vrei să fii la
rândul tău un om bătrân pe care nimic nu-l mai
pasionează, în care s-a stins orice ideal… N-ai decât. În ce
mă priveşte, nu accept această sinucidere.
Rudolf stătea nemişcat. Îşi repetase şi el de sute de ori
tot ceea ce-i spunea arhiducele. Dar pentru el toate acestea
nu erau decât cuvinte. Şi iată că aceste cuvinte deveneau

75
 Mayerling
acum realităţi concrete. În apartamentul acela se aflau
oameni necunoscuţi, aduşi de vărul său. Nu se mai putea
gândi decât la asta. Mânia clocotea în el. „Drept cine sunt
luat?” îşi spunea el neîncetat.
— Cine se află aici? repetă el cu tărie. Deocamdată nu
am ce face cu ideile tale. Vreau să ştiu cine este aici!
Arhiducele ridică din umeri:
— Ţii cu tot dinadinsul să ştii? Sunt ofiţeri. Cred că pe
câţiva dintre ei îi cunoşti. Dacă doreşti, îi introduc în
această încăpere unul câte unul. O să puteţi sta de vorbă.
— Nu vreau să-i văd, strigă prinţul exasperat, vreau doar
să le ştiu numele.
De data aceasta arhiducele îşi schimbă atitudinea.
Răspunse cu o vădită răceală:
— Tocmai asta n-o să-ţi spun.
Rudolf ghici gândul ascuns al vărului său. Se îndreptă
spre el ameninţător:
— Îţi permiţi…!
Jean Salvator nu se clinti.
— Ţi-ai pierdut capul, vere, zise el. Întoarce-te acasă.
Aerul Hofburgului este singurul care-ţi prieşte. N-ai ce
căuta aici.
Prinţul păli. Ridică braţul. Oare avea să-şi lovească
vărul?… Se stăpâni, făcu câţiva paşi şi se lăsă să cadă într-
un fotoliu.
Urmă o pauză lungă. Rudolf îşi ţinea privirile plecate.
Vedea ca într-un coşmar gura prăpastiei în care cădea şi se
înnămolea într-un noroi care-l înăbuşea. În faţa ochilor săi
închişi scena se schimbă brusc… Un cabinet din Hofburg,
un cabinet pe care-l cunoştea bine, iar în el un ofiţer care-i
semăna ca un frate… Un zgomot nedesluşit şi puternic
răzbătea din încăperile vecine şi de pe coridoare. Când şi
când se auzeau strigăte de: „Trăiască împăratul Rudolf!” Iar
ofiţerul acela, înclinându-se către un bătrân livid, îi
întindea o hârtie şi spunea: „Semnează”… Rudolf se înfioră,
atât era de clară viziunea sa.

76
Claude Anet
— Cu neputinţă! strigă el.
Tonul glasului său îl făcu să tresară. Se redresă,
deschise ochii. Proptit de birou cu capul în mâini, Jean
Salvator stătea nemişcat. Rudolf se ridică, veni spre el,
şovăi o clipă, apoi puse cu blândeţe mâna pe umărul
omului abătut. Jean Salvator îl privi şi Rudolf văzu că ochii
îi erau plini de lacrimi. Cu greu îşi stăpâni emoţia care-l
cuprinsese şi, cu un glas nu prea sigur, îi spuse vărului
său:
— Ai dreptate, Gianni, nu fac doi bani.
Apoi adăugă atât de încet, încât arhiducele abia îl auzi:
— Îţi cer iertare. Şi-l cuprinse pe arhiduce în braţe.
— Dacă aşa stau lucrurile, o să pice, murmură acesta.
Mă scutur de orice…
— E mai bine aşa, zise Rudolf. Te invidiez…
Peste un minut, regăsi la colţul uneia dintre străzile
vecine trăsura care-l adusese până acolo.
— La Sacher, strigă el birjarului. Şi repede!

77
 Mayerling

IV EFEMERIDELE LUI OCTOMBRIE

La Sacher

Traversă cu pas grăbit culoarul care ducea spre

separeurile de la Sacher. Un maître d’hotel abia avu timp să
se dea la o parte din drumul lui. Se deschise o uşă. Îl
învălui o atmosferă în care se îmbina parfumul femeilor, al
florilor şi al vinurilor. Comesenii aşezaţi pe divane, se
ridicară.
— Vă aşteptam, Monseniore, aşa că n-am început, se
auzi glasul vesel şi puternic al contelui Hoyos. Cunoaşteţi,
cred, aceste frumoase persoane, adăugă el arătând spre
două fete încântătoare, care-şi făcuseră de-acum un nume
la teatrul de operetă. Şi iat-o pe Marinka.
Arătă spre o femeie tânără şi plăpândă, cu ten arămiu,
cu ochii prelungi şi părul negru, strălucitor, lipit de capul
foarte mic; fata se ţinea mai deoparte.
— Soseşte la noi din sudul Rusiei, continuă Hoyos, şi
vorbeşte o germană destul de corectă.
Rudolf o privi. I se păru lipsită de interes. Îi făcu un gest
amical, apoi dădu mâna cu un bărbat de vârstă mijlocie, cu
obrazul bronzat de aerul tare, cu tâmplele încărunţite. Era
vărul său, tovarăş obişnuit de plăceri şi vânătoare, prinţul
Filip de Coburg.
— Şi acum, prieteni, spuse el, să cinăm. A venit în sfârşit
ora treburilor serioase. Trebuie să bem. Dă-mi vodcă,
Hoyos, în cinstea Marinkăi.
Goli paharul dintr-o răsuflare, apoi ceru să i se umple:
din nou.
78
Claude Anet

Până noaptea târziu cântă ţiganca. La cererea ei,

jumătate din lumânările care luminau salonul fuseseră
stinse, între timp intrase un bărbat palid, cu ochii
migdalaţi, cu vesta strânsă pe trup; ducea cu el o ghitară.
Sprijinindu-se de zid, cu capul răsturnat pe spate, cu
privirea pierdută în gol, Marinka părea absentă. Amploarea
vocii sale uimea. Avea un fel de a cânta, care făcea ca şi
melodiile cele mai răsuflate să pară emoţionante şi noi,
printr-un anume sens pe care ea îl dădea ritmului şi care îi
era propriu. Cânta arii ţigăneşti ori ruseşti, cu o melancolie
pătrunzătoare, în care însăşi bucuria părea tragică.
În seara aceea nimic nu putea fi mai aproape de sufletul
bolnav al lui Rudolf. O durere adâncă, cu neputinţă de
alinat, îi sfâşia inima. Cum mai putea trăi după scena
aceea cu Gianni? Plângea fericiri întrezărite şi pierdute
înainte de a fi fost atinse… Totuşi, vocea Marinkăi aducea
leacul suprem: uitarea. „Un narcotic venit din inima
Indiei”, gândi el.
Nu suporta ca ea să se oprească din cântec. Când, în
sfârşit, tăcu, o trase lângă el şi-i luă mâna. Rămaseră astfel
multă vreme fără să-şi vorbească. Deodată ea se aplecă
spre prinţ, îi atinse uşor fruntea cu buzele şi-i spuse doar
atât:
— Biednîi7!
— Ce înseamnă? întrebă Rudolf.
Ea nu răspunse. Nimeni nu înţelegea acest cuvânt.
— Este în ruseşte, spuse Hoyos. Nu cunosc din limba
aceasta decât cuvântul „nicevo”8 şi încă nu sunt prea sigur
de sensul lui.

Trece o femeie

7 Sărmane! (l. rusă).

8 Nimic (l. rusă).
79
 Mayerling
În dimineaţa aceea, pe când tocmai făcea ordine în
salonul de lângă micul dormitor al prinţului, Loschek avu o
surpriză.
Uşa se deschise şi apăru împărăteasa. Era singură,
îmbrăcată în negru, cu un evantai mic în mână. Nu venea
niciodată până în camera fiului ei. În afară de aceasta, nici
nu era însoţită, lucru într-adevăr neobişnuit. Să treacă
astfel, fără slujitor, fără doamnă de onoare, prin toate
apartamentele, lucrul acesta îl uimea peste măsură pe
bătrânul servitor care se afla la Hofburg de mai bine de
treizeci de ani.
Cu mersul acela uşor, grăbit, pe care şi-l păstra în ciuda
celor cincizeci de ani ai săi, ea se îndreptă spre Loschek
care nu mai contenea cu plecăciunile.
— Fiul meu nu este aici? întrebă.
— Alteţea-sa are audienţe în salonul de recepţii,
răspunse Loschek. Dacă Majestatea-voastră doreşte, mă
voi duce să-l înştiinţez pe prinţ.
— Nu, spuse împărăteasa, nu vreau să-l stingheresc. Pe
tine am venit să te văd, Loschek.
Bătrânul o privi uluit. Asta depăşea puterea sa de
înţelegere.
Împărăteasa continuă:
— Cum se simte, Loschek? Ai trăit întotdeauna lângă el,
îl cunoşti tot atât de bine ca şi mine. De câtăva vreme nu
arată prea bine. Gripă? Surmenaj?
— Da, asta este, Majestate, spuse Loschek, asta şi nimic
altceva. Prinţul este obosit… atâta tot. Nu trebuie să
căutăm alte pricini. Doarme prost, are un somn agitat.
Dimineaţa, când intru în cameră, îmi dau bine seama.
Uneori geme în timpul somnului… Ţi-e milă să-l auzi… Nici
să-l scol nu mă îndur. Dar consemnul e consemn. Nu mi-ar
ierta-o să nu fiu punctual. Se culcă prea târziu, e
adevărat… Dar aşa-i cere viaţa…

80
Claude Anet
Tăcu. Împărăteasa ascultase lunga tiradă a bătrânului
slujitor fără să se clintească, cu chipul pe jumătate ascuns
după evantai. Şi cum el tocmai adăuga:
— Ar fi tare mişcat dacă ar şti că Majestatea-voastră s-a
obosit să vină până aici…
Împărăteasa îl opri.
— Să nu-i spui nimic, Loschek, îţi interzic. Voi reveni,
poate, într-una din aceste zile.
Împărăteasa făcu câţiva paşi, examinând încăperea în
care se afla. Privirea i se opri asupra biroului. În mijlocul
lui, în spatele călimării, rânjea un cap de mort. Ea ridică
din umeri. Se apropie şi mai mult, privi craniul cu mai
multă atenţie, apoi, încet, parcă cu părere de rău, se
întoarse. Lângă trusa de scris, un revolver. Arătându-i-l lui
Loschek, ea spuse:
— Cum laşi asta aici? Nu-i bine, nu-i bine!
Rosti aceste cuvinte, apoi ieşi atât de repede, încât
Loschek nu avu nici măcar timpul să-i deschidă uşa. Ea
dispăru, lăsând în urmă-i un parfum de heliotrop.
Rămas singur, cu picioarele tăiate de emoţie, bătrânul
mai mult căzu decât se aşeză pe un scaun. Avea nevoie de
calm pentru a înţelege tâlcul acestei scene.

La Prater

În anul acela, cea de a doua jumătate a lunii octombrie

fu minunată la Viena. Pe aleile Praterului, pe sub copacii
ale căror frunze abia începeau să pălească, trăsurile şi
călăreţii îşi dădeau întâlnire pentru a gusta din frumuseţea
ultimelor zile ale anotimpului. Se întâlneau acolo oameni
de lume sau de afaceri, actriţe la modă. Într-o elegantă
caleaşca deschisă trecea o femeie zveltă, cu chip de ţigancă
şi aer sălbatic, care nu se uita în jurul ei. Foarte puţini o
cunoşteau. Doar cei iniţiaţi îşi şopteau la ureche că venea
din Rusia, că o chema Marinka şi că îi plăcea mult
prinţului imperial.

81
 Mayerling
Aproape în fiecare după-amiază trăsura baroanei Vetsera
parcurgea aleea principală. Nimeni nu împărţea atâtea
saluturi în timpul plimbării sale ca această femeie plăcută.
Maria o însoţea întotdeauna, iar uneori şi fiica ei cea mare.
Dar cel pentru care Maria venea la Prater nu se mai
arăta. Se ducea la vânătoare, se afla la Praga, la Budapesta
sau la Gratz, poate chiar în Viena, dar nu la Prater. De vreo
două săptămâni el nu mai venea nici la teatrele imperiale
ale căror reprezentaţii erau întotdeauna urmărite de Maria,
când prinţul se afla la Hofburg. De la neuitata conversaţie
avută cu contesa Larisch nu-l mai văzuse decât o dată, o
singură dată. În clipa aceea o cuprinsese o bucurie atât de
mare, încât i se părea că ea avea să-i umple viaţa întreagă.
Dar vai, trecu o săptămână, fără ca Maria să-l zărească pe
prinţ şi din nou se cufundă într-o neagră amărăciune. La
ce slujea că locuia în casa cea mai veselă, cea mai plină de
viaţă din Viena, dacă o chinuia deznădejdea? Nimic nu o
impresiona, nimic nu o putea distra. Urechea ei nu
devenea atentă decât când era rostit numele prinţului.
Băgă de seamă că adesea, în salon, când se vorbea despre
el, oamenii îşi coborau glasul. La început se îngrijoră. Să
bănuiască oare careva sentimentele pe care i le purta ea
prinţului? Nu, era cu neputinţă. Contesa Larisch Wallersee
era o prietenă sigură, de a cărei discreţie nu se putea îndoi.
Trebuia căutată o altă cauză a acestui mister. Ce anume
exista în viaţa lui Rudolf care trebuia ascuns cu atâta
grijă? Din nefericire, contesa Larisch tocmai plecase la
moşia ei, iar Maria nu îndrăznise să o întrebe ceva. Dacă
doamna Vetsera ar fi văzut vreo scrisoare cu scrisul
prietenei sale, pur şi simplu ar fi deschis-o.
Aşa încât biata Maria n-avea parte decât de nelinişte şi
de griji. Iubea şi încă fără speranţă. Totuşi nu putea şi nici
nu voia să se desprindă de dragostea ei.
În ziua aceea Maria se duse la Prater cu oarecare
speranţă. De două zile prinţul imperial se afla la Viena şi
nu ieşise călare. Curând aveau să se împlinească trei

82
Claude Anet
săptămâni de când nu se mai întâlniseră. Oare nu mai
dorea s-o vadă? Punându-şi această întrebare, Maria
surâse melancolic. Cum putea să-şi închipuie că un prinţ
atât de frumos, pe care îl iubeau atâtea femei, îşi mai
amintea de ea?
Soarele cobora spre asfinţit şi, după o oră petrecută în
parc, trăsura baroanei Vetsera urma să se înapoieze acasă.
Rudolf nu avea să mai vină. Maria se simţea îngheţată.
Mama ei, găsind-o cam palidă, o întrebă dacă nu-i este frig.
Pentru a mai prelungi puţin plimbarea, Maria răspunse că
într-adevăr îi era frig şi-i ceru voie să facă pe jos câţiva paşi
împreună cu sora ei. Baroana Vetsera încuviinţă cu
bunăvoinţă, dar nu coborî din trăsură. Nu-i plăcea să
meargă pe jos.
Maria şi Hanna o luară pe una din cărările pădurii, care
mergea paralel cu aleea pe care pornise trăsura.
Când ajunseră într-un loc unde cărarea se îndepărta
puţin de liziera pădurii, văzură deodată în faţa lor un cal
oprit în loc, iar călăreţul, un ofiţer, tocmai se apleca pentru
a-i vorbi unei doamne pe care tinerele fete n-o vedeau prea
desluşit. Călăreţul stătea cu spatele spre ele. Totuşi, pe
măsură ce se apropiau de el, inima Mariei începu să bată
mai tare. Când ajunseră în dreptul calului, fetele fură
nevoite să se abată puţin din drum, pentru a-l ocoli. În
clipa aceea ofiţerul se îndreptă şi Maria îl recunoscu pe
Rudolf. E lesne de închipuit tulburarea ei. Rudolf o privea,
era la câţiva paşi de ea. Niciodată nu fusese atât de
aproape de el. În aceeaşi clipă, fata băgă de seamă că
femeia cu care vorbea era fiinţa aceea destul de ciudată pe
care o remarcase într-o caleaşca deschisă la Prater. Pradă
unui şuvoi de sentimente pe care nu şi le putea analiza,
temându-se mai ales să nu fie indiscretă, se întoarse. Cum
mai avu oare puterea să-şi continue drumul, să răspundă
întrebărilor surorii ei a cărei curiozitate fusese aprig
stârnită de o întâlnire atât de neaşteptată? Nu făcuseră nici
cincizeci de paşi, când un tropot iute de cal le surprinse pe

83
 Mayerling
alee. Prinţul moştenitor trecea, întors puţin spre ele. Maria
avu impresia că, discret, el se înclinase spre ea.

84
Claude Anet

V O SCRISOARE

Peste câteva zile de la această întâmplare, Rudolf se

întoarse într-o noapte târziu, la Hofburg. În loc să se culce,
îşi aprinse o ţigară, se întinse într-un fotoliu şi începu să
frământe în sine gânduri amare. Narcoticul venit din inima
Indiei îşi pierduse puterea… Trebuia să găsească altceva.
Către cine să se îndrepte? La lumina lămpii, craniul
lustruit strălucea şi îi atrăgea privirea. Îşi lăsă spiritul să
rătăcească aiurea, gândindu-se la moarte, să se joace o
clipă cu ea, să o părăsească, apoi să se reîntoarcă. De
multă vreme ea nu-i mai trezea niciun sentiment de groază.
„O pace sigură… Dar asta este ultima soluţie. Înainte de a
o adopta, trebuie să le încerc pe toate celelalte.”
Apoi îi apăru imaginea lui Jean Salvator şi cea a
fermecătoarei Milli Stubel – în sfârşit doi oameni fericiţi!
Atunci îi veni deodată un gând nou care-l fascină. Brusc
luă o hotărâre. Fără să şovăie, se duse la biroul său, scrise
câteva rânduri, puse adresa şi-l chemă pe Loschek.
— Ai grijă ca această scrisoare să fie dusă mâine
dimineaţă, înainte de ora nouă, printr-un comisionar
public.
Loschek luă scrisoarea, se înclină şi ieşi.
Prinţul se culcă. „Oare va ajunge scrisoarea exact la cine
trebuie? Am făcut o nebunie. Ar fi trebuit să aştept…”
Dar, într-un fel nedesluşit încă, ştia că nu poate aştepta
şi că îndemnul necugetat care-l împinsese să trimită
scrisoarea era desigur unul dintre acelea cărora nu le poţi
rezista.

85
 Mayerling
După ultima plimbare la Prater, Maria trăise ceasuri
grele. Îl revăzuse aşadar pe prinţ, dar în ce împrejurare!
Preocupat foarte tare de o femeie pentru care nu se temea
să se compromită. Maria Vetsera, pe care toată Viena o
admira, îşi simţi încă o dată nimicnicia. Cu modestia care îi
era proprie şi care o făcea atât de atrăgătoare, era dispusă
să se înjosească şi să ridice în slăvi calităţile „rivalei” sale.
În ochii ei, aceasta devenea o frumuseţe fără cusur (nu
fusese ea remarcată de prinţ?). E de la sine înţeles că
întâlnirea cu Marinka fu repede cunoscută de toată lumea,
în zadar o rugase Maria pe sora ei să nu o dea în vileag.
Dar cum era să se lipsească Hanna de plăcerea de a povesti
o istorie atât de picantă celor ce frecventau salonul
baroanei Vetsera?
Urmaseră mii de comentarii. Astfel, Maria aflase că
Rudolf era îndrăgostit nebuneşte de frumoasa ţigancă pe
care o vedea foarte des (şi chiar la Prater!). Dar ce nu se
spunea? Lucrurile merseseră atât de departe, încât se
vorbea că prinţesa imperială avea de gând să-l părăsească
pe soţul nestatornic şi să se întoarcă în Belgia. Vestea asta
n-ar fi avut, pentru Maria, nimic neplăcut. Dar de ce
trebuia ca motivul rupturii să fie atât de dureros? Se mai
spunea – dar ce ştiau ei – că intervenise chiar împăratul.
Aceasta era atmosfera de clevetiri pe care o respira
Maria. Pentru ea, o adevărată otravă. Contesa Larisch se
afla tot la ţară, departe de Viena. Unde să caute un sprijin,
o mângâiere? Maria nu ştia decât să plângă la pieptul
doicii, neputincioasă şi îngrozită.
Într-o dimineaţă – era în 29 octombrie – se mai afla încă
în pat, când doica îi aduse micul dejun. De câteva zile, se
simţea obosită şi se scula mai târziu. Doica îi arătă un plic
pe tavă şi-i spuse:
— O scrisoare pentru tine, Maria. Eram singură jos,
când a venit comisionarul. Mi-a dat-o fără multă vorbă.
Uite-o.

86
Claude Anet
Maria se uită mirată la scrisoare. Corespondenţa ei, ca şi
cea a întregii case, trecea mai întâi pe la mama ei. Plicul,
dintr-o hârtie frumoasă, groasă, purta adresa precisă:
Baroana Maria Vetsera. Era trimisă din Viena. Cine oare îi
trimitea o scrisoare prin comisionar? Nu mai primise
niciodată scrisori pe această cale. Rupse plicul. Desfăcu
scrisoarea. La antet era trecut: Hofburg, iar dedesubt,
armele imperiale. Mariei nu-i venea să-şi creadă ochilor.
Scrisoarea era concepută astfel:

„Scumpă domnişoară Vetsera,

Vreţi să-mi faceţi plăcerea să vă plimbaţi puţin cu mine,
mâine, marţi, la Prater? Ne vom întâlni în locul în care am
avut bucuria să vă văd deunăzi către ora patru şi vom merge
îndată într-o parte mai pustie a pădurii. Cererea mea vi se
va părea poate ciudată. Să nu vedeţi în ea decât dorinţa vie
a unui bărbat care în sfârşit vrea să vă cunoască şi care de
multă vreme vă admiră de departe.
Al dumneavoastră
Rudolf”

Maria fu silită s-o citească de două ori pentru a-i înţelege

sensul de altfel atât de clar. Apoi, cu o mişcare iute, o
ascunse sub pernă. Mama şi sora ei puteau intra dintr-un
moment într-altul în cameră. Ce le-ar fi putut spune? Cu
capul pe pernă, foarte aproape de scrisul celui drag, cu
ochii larg deschişi, încercă să se gândească. Dar
vălmăşagul ideilor era atât de mare, încât nu izbuti. Îşi
repetă de zeci de ori: „Mi-a scris, mi-a scris!… Prinţul
imperial i-a scris baroanei Maria Vetsera… Rudolf i-a scris
Mariei… Deci nu m-a uitat! Se gândeşte la mine, doreşte să
mă vadă… Ah! Ah! Doreşte să mă vadă!… Îmi dă o
întâlnire, vrea să se plimbe cu mine, să-mi spună cuvinte
de dragoste, fără îndoială. Voi muri de fericire!… La Prater,
amândoi singuri la Prater. După ora patru începe să se
întunece… Mă iubeşte cu adevărat? Sau nu sunt decât o

87
 Mayerling
distracţie pentru el?… La urma urmei, puţin îmi pasă, îl
iubesc, îl voi vedea, îi voi vorbi, îl voi atinge…” Apoi se
linişti puţin. „Este un miracol că scrisoarea asta a ajuns în
mâinile mele, se gândi ea. Tot ceea ce primesc trece pe la
mama şi iată că tocmai această scrisoare… Dumnezeu ne
ocroteşte.”
Şi cum visa astfel, doica intră pentru a lua înapoi tava
cu mâncare.
— Dar ce faci acolo, copila mea? spuse ea. Încă nu te-ai
sculat?
Maria o privi.
— Mai e vorba de mâncat? Mă scol îndată. Nu pot să mai
rămân în pat…
De şase luni n-o mai văzuse doica atât de veselă şi în
inima ei se bucură.
— Ai primit veşti bune, după cum văd, zise ea luând
înapoi tava.
Maria profită de faptul că doica îşi apropiase foarte tare
capul de al ei, pentru a-i şopti la ureche:
— Mi-a scris el!
Doica fu cât pe ce să scape tava din mână. Prinzând-o
din zbor, ea spuse clătinând din cap:
— Iată că acum vă şi scrieţi!
Maria începu să zburde prin cameră.
Abia mai târziu îşi reveni şi-şi dădu seama că de fapt
lucrul esenţial era imposibil de realizat. „Nu pot să mă duc
la Prater, îşi spuse ea, n-am ieşit niciodată singură.”
Pe chipul ei se aşternu tristeţea. Nimic de făcut! Nu avea
nicio posibilitate de a părăsi singură casa, nici chiar pentru
o oră. Deci, nu-i va mai vorbi şi nu va mai păşi alături de
el, la braţul lui! Un singur om pe lumea aceasta putea s-o
ajute într-o astfel de împrejurare şi anume scumpa contesă
Larisch. Cu ea totul ar fi fost atât de uşor! Doamna Vetsera
i-ar fi încredinţat lesne fiica, ar fi plecat amândouă şi
atunci, atunci… Dar Maria visa. Contesa se afla la ţară…

88
Claude Anet
Astfel, în răstimpul câtorva minute, tânăra fată trecu de la
un exces de bucurie la culmea nefericirii.
Totuşi în agitaţia aceasta, ideile limpezi şi practice
sfârşiră prin a-şi face loc. Trebuia să-i scrie prinţului, ca să
n-o aştepte în zadar a doua zi. Neîntârziat trebuia să scrie
şi contesei Larisch Wallersee, pentru a o implora să se
întoarcă imediat la Viena. Certitudinea de a-l vedea curând
pe Rudolf o ajută să suporte decepţia cumplită de a nu-l
putea întâlni a doua zi.
Luă o foaie de hârtie. Fără să mai şovăie, scrise prinţului
următoarea scrisoare:

„Monseniore,
Cât aş fi fost de fericită să vă văd mâine la Prater! Din
nenorocire, trebuie să renunţ la această mare bucurie,
pentru că nu pot ieşi singură. Faptul îmi produce multă
mâhnire…
Ah, de-ar fi fost aici contesa Larisch! Ea n-ar fi refuzat să
mă întovărăşească. Îi voi scrie îndată, rugând-o să se
întoarcă la Viena.
Vă rog să credeţi, Monseniore, că sunt foarte dezolată de
această împrejurare!”

Nu ştia cum să-şi încheie scrisoarea şi o semnă, simplu,

„Maria”. Când o reciti, o găsi rece şi stângace. Dar cu cât se
gândea mai mult, cu atât i se părea mai greu să scrie una
care s-o mulţumească. În cele din urmă, o strecură într-un
plic pe care scrise cu o plăcere de neînchipuit adresa
principelui imperial, la Hofburg, aşa cum i-o dăduse el,
într-un post-scriptum, pentru ca scrisoarea să ajungă sigur
în mâinile lui.
Scrisoarea către contesă fu ceva mai puţin scurtă. Nu
era decât un strigăt de bucurie repetat pe patru pagini, cu
variaţiuni, şi întretăiat de rugăminţi insistente de a se
reîntoarce la Viena fără întârziere.

89
 Mayerling
Terminând-o, se gândi că această scrisoare nu va ajunge
la contesă, la Pardubitz, decât a doua zi; hotărî deci să-i
trimită o telegramă. Bătrâna doică fu însărcinată să se
ducă de îndată la poştă.

90
Claude Anet

VI 3 NOIEMBRIE 1888

Contesa Larisch sosi la Viena după patruzeci şi opt de

ore de la primirea scrisorii pe care i-o trimitea mica sa
prietenă. A doua zi primise una, urgentă, de la prinţul
imperial. Ea ţinea să-l oblige şi deci hotărî să plece imediat,
sosind în capitală la sărbătoarea tuturor sfinţilor. Ca de
obicei, trase la Grand Hotel. Un bileţel din partea lui Rudolf
o ruga să treacă pe la el a doua zi spre prânz. Zâmbi găsind
la hotel o a doua scrisoare de la Maria. Era aşteptată în
Salezianergasse, unde Maria socotea că vor putea fi singure
în aceeaşi dimineaţă chiar, după slujba de la ora
unsprezece. Până acolo se duse pe jos.
Maria nu mai avea răbdare. Siguranţa că-l va vedea în
sfârşit pe omul care de şase luni îi umplea sufletul, o
stăpânea clipă de clipă. Nici mi se întreba cum va decurge
întrevederea lor. Avea să-l vadă, să-i audă vocea, să-i
atingă mâna. Ce şi-ar mai fi putut închipui dincolo de
această fericire supremă? Sări de gâtul contesei, vorbi fără
să-i dea răgaz să scoată un cuvânt. Ce mai putea spune
când află că şi Rudolf scrisese verişoarei sale, dându-i
întâlnire pentru a doua zi la prânz.
— O să vă însoţesc? se încumetă ca să întrebe.
Contesa râse.
— Cum îţi închipui, Maria? Dumneata la Hofburg! E prea
primejdios. Poate pe o alee izolată a Praterului. Şi încă!…
Când se despărţi de Maria, se înţeleseră că va încerca să
stabilească o întâlnire către ora prânzului, întrucât atunci
doamna Vetsera i-ar încredinţa-o mai uşor.

91
 Mayerling
A doua zi contesa nu-l văzu pe vărul ei decât puţin şi pe
fugă. Prinţul îi mulţumi că se deranjase atâta pentru el.
Vorbea cu tonul acela ironic pe care îl folosea adeseori faţă
de ea.
— Aerul de ţară nu-ţi prieşte de fel, Maria, eşti o
citadină. Mărturiseşte că te scot din încurcătură. Mie,
dimpotrivă, nu-mi prieşte oraşul. Dar sunt silit să trăiesc
aici… Nimic mai obositor…
Se întinse, îşi aprinse o ţigară şi continuă:
— Mi-ar plăcea s-o cunosc pe micuţa dumitale prietenă.
Am întâlnit-o deunăzi la Prater. Mi s-a părut tare frumoasă
şi atât de tânără! O pasăre rară, într-adevăr… Vreau s-o
văd mai de aproape. Merită… O să mi-o aduci aici, Maria…
Contesa începu să râdă.
— Aci, o fată tânără! Nici nu te gândi… Sunt prea mari
riscurile de a fi văzută.
În sinea sa, Rudolf observă că ea nu vorbea decât de
riscurile unei întâlniri. Îşi dădu seama că sorţii erau de
partea lui şi că era suficient să-i dea verişoarei asigurări.
— Preferi să se întâmple asta în apartamentul dumitale
din Grand Hotel? Ar fi acelaşi lucru ca într-o piaţă publică,
în plină amiază; Hofburgul, când ştii să te serveşti de el,
este locul cel mai discret din Viena. N-o să mă vedeţi decât
pe mine. Veniţi amândouă mâine dimineaţă. Nimic mai
simplu. Bratfisch vă va aştepta cu puţin înainte de ora
douăsprezece pe strada din spatele hotelului şi vă va aduce
până la intrarea din Piaţa Iosif. Veţi trece pe sub boltă şi,
după câţiva paşi spre dreapta, vă veţi afla în faţa unei uşi
mici de fier, întredeschisă. Împingeţi-o şi-l veţi găsi acolo pe
Loschek, care vă va aduce aici pe un drum sigur.
Contesa găsi de cuviinţă să mai protesteze, dar Rudolf o
opri.
— Nu te lăsa rugată, Maria. Ştiu că eşti cea mai drăguţă
dintre femei şi că vei fi fericită să-mi faci pe plac.
Tonul îi era pe jumătate dulce, pe jumătate acru. Ea
trebui să se mulţumească cu atât.

92
Claude Anet

În aceeaşi seară, contesa se întoarse la doamna Vetsera

şi o rugă să i-o încredinţeze pe Maria ca să-şi facă a doua zi
cumpărăturile împreună. Din întâmplare, încă din ajun,
Maria aranjase să se ducă la un fotograf sâmbătă
dimineaţă. Îşi dăduse seama că nu-i putea oferi prinţului o
fotografie bună! Baroana Vetsera, scurtă şi îndesată,
acceptă cu bucurie ideea de a nu mai urca cele patru etaje
ce duceau la atelierul fotograf ului.
— Sunteţi foarte drăguţă, spuse ea contesei, că mă
scutiţi de această corvoadă. Aveţi grijă ca Maria să nu ia în
faţa aparatului o mutrişoară prea neghioabă. Faceţi-o să
râdă. Şi, mai ales, n-o lăsaţi singură nicio clipă, e tot ce am
mai de preţ.
Sâmbătă dimineaţa, contesa se afla în Salezianergasse
înainte de zece şi jumătate. Maria strălucea de prospeţime
şi frumuseţe. Contesa o complimentă faţă de doamna
Vetsera, care-şi privea cu mândrie fata.
În trăsură, Maria vorbi puţin. La fotograf şedinţa fu
lungă: trei poze diferite – una cu o pălărie de fetru verde şi
cu jachetă de blană, alta decoltată şi o a treia cu părul
despletit.
— Cât e de obositor! se plângea ea doamnei Larisch. O să
mă găsească urâtă…
Dar se bucură totuşi la gândul că va putea să-i ofere o
fotografie.
— Scoateţi-mă frumoasă, spuse ea fotografului. Şi
adăugă râzând: „Trebuie totuşi să se vadă că sunt eu.”
În fiece clipă se uita la ceas; doar nu putea să-l lase pe
prinţul imperial s-o aştepte. În sfârşit, ajunseră la hotel cu
puţin înainte de ora douăsprezece. Apoi ieşiră fără să
atragă atenţia, pe scara de serviciu. Bratfisch, bine proţăpit
pe capra trăsurii, le aştepta. În adâncul cupeului
întunecos, deşi era prea puţin probabil să poată fi văzute,
îşi ascunseră faţa într-un boa.

93
 Mayerling
În mai puţin de cinci minute, Bratfisch le lăsă la intrarea
în Hofburg ce le fusese indicată. La câţiva paşi, pe dreapta,
o uşă mică de fier, întredeschisă. O împinseră. În vestibul
le întâmpină Loschek. Îl urmară de-a lungul culoarelor
strâmte, urcară scări, traversară saloane pustii. „Un palat
părăsit, gândi Maria, palatul prinţului din basme.” Atât de
mare îi era încrederea în Rudolf, încât nicio clipă nu se
temu de o întâlnire neplăcută. De vreme ce el îi indicase
acest drum, însemna că drumul era sigur.
În sfârşit ajunseră în faţa unei uşi pe care Loschek o
deschise. Se aflau într-un salon de recepţie, mobilat în
maniera rece a saloanelor de la Hofburg. Dintr-o încăpere
vecină se auzi o voce, vocea lui, spunând:
— Câţiva paşi încă, doamnele mele, sunt aici.
Şi dintr-o dată Maria se află în faţa prinţului care-i
întindea mâna. Îl salută cu o frumoasă reverenţă.
Contesa începu să râdă.
— Nu te-ai fi înclinat mai mult nici în faţa împărătesei,
Maria…
Dar fără să o ia în seamă pe verişoara sa, prinţul o
conduse pe Maria spre fotoliul de lângă canapea.
— Aşezaţi-vă, domnişoară, spuse el. Sunteţi atât de
tânără, încât puteţi suporta lumina crudă a zilei. De multă
vreme vă admir de la distanţă; lăsaţi-mă să vă privesc
astăzi, cât mai de aproape.
Fiecare cuvânt ajungea la urechile Mariei ca o
mângâiere. Îndrăzni să-l privească în ochi. I se părură de o
duioşie ironică.
Se înfiripă o conversaţie în trei. Spre marea ei mirare,
Maria nu se simţea stânjenită. De altfel, vreme de jumătate
de an se aflase cu prinţul într-un tête-à-tête imaginar, îi
făcuse mii de confidenţe, trăise în intimitatea ei. Acum,
când se afla în faţa lui, dialogul continua. Nici chiar
prezenţa contesei nu însemna un obstacol. Nu-i vorbise ea
de atâtea ori despre Rudolf?

94
Claude Anet
Exista totuşi ceva care o tulbura. Ochii aceia ai prinţului
atât de des opriţi asupra ei. Îi simţea privirea, n-o mai
părăsi lunecându-i peste toată fiinţa. Acum i se oprea pe
frunte, acum pe obraji, acum pe buze după care se cobora
spre sâni. Şi de fiecare dată simţea ca un fel de contact
real, ca o arsură uşoară ce stăruia doar o clipă, apoi
dispărea. Stânjeneala aceasta fermecătoare devenea când
şi când destul de puternică pentru a o împiedica pe Maria
să fie atentă la conversaţie. Când îi era cu putinţă, îl privea
şi ea. Era şi mai frumos decât şi-l închipuise, şi mai
seducător. Zâmbetul lui i se părea irezistibil. O îngrijora
însă chipul lui obosit şi aerul preocupat, cu toate că el se
străduia să ascundă lucrul acesta. Când şi când o cută i se
adâncea între sprâncene.
El mulţumi contesei de a o fi condus pe tânăra şi
frumoasa fată la Hofburg.
— Este singurul loc sigur, zise Maria cu nevinovăţie.
— Culcuşul leului, făcu Rudolf ironic.
Contesa interveni:
— Maria îşi închipuie că poate stăpâni fiarele sălbatice.
— Nu râdeţi de mine, reluă Maria, voiam doar să spun că
oriunde în altă parte am fi riscat o întâlnire supărătoare, pe
când aici mă simt în deplină siguranţă.
Contesa izbucni:
— Iată fetele de astăzi, dragul meu văr.
În timp ce contesa rostea aceste cuvinte, prinţul se
ridică. Maria făcu la fel.
— Nu, nu, spuse el, şedeţi. Aici, între dumneavoastră şi
mine, nicio etichetă. Dar vă rog să mă scuzaţi o clipă,
trebuie să vorbesc puţin cu verişoara mea. Vrei să vii? zise
el întorcându-se spre contesă.
O invită să iasă pe o uşă joasă pe care Maria n-o văzuse
şi care se deschidea în lambriurile peretelui. Rămasă
singură, Maria avu timpul să examineze încăperea. Era
micul salon particular, vecin cu camera în care de multă
vreme dormea prinţul. Se ridică şi se duse până la

95
 Mayerling
fereastră. O mira faptul că fereastra dădea spre Amalien
Hof, chiar în faţa apartamentelor împărătesei. În clipa
aceea, pentru prima oară, îi apăru limpede ideea că se afla
în palatul imperial, în însăşi casa împăratului şi a
împărătesei. Până atunci fusese în locuinţa unui bărbat
care, pentru ea, se numea Rudolf… Se întoarse spre masă.
Capul de mort, cu rânjetul lui, o opri. „Cum poţi să trăieşti
cu un cap de mort în faţă?” gândi ea. Şi deodată îşi
reaminti scena în care Hamlet se joacă cu craniul lui
Yorick. Rudolf asistase la reprezentaţie. O clipă, el îi
apăruse sub trăsăturile nefericitului prinţ al Danemarcei. Îi
fusese milă de el, îi mai era şi acum… Făcu un pas. Zări
pistolul. Avea o teamă instinctivă de armele de foc. Nu le
suporta zgomotul. De ce ţinea pe birou o armă atât de
primejdioasă? Se dădu brusc înapoi… în aceeaşi clipă
Rudolf se înapoie singur.
— Unde este contesa? întrebă Maria.
Rudolf observă că în glasul Mariei nu se simţea
îngrijorare, ci uimire.
— M-am descotorosit destul de greu de ea, zise el
râzând. Dar ştiu cum s-o iau. Sfârşeşte întotdeauna prin a
face ce vreau eu.
Se apropie cu pas suplu de Maria.
— De vreme ce aţi avut curajul să veniţi aici…
Maria îl întrerupse:
— N-am avut nevoie de curaj, vă asigur.
Vorbea cu atâta simplitate, încât, o clipă, Rudolf şovăi.
— Greşesc. De vreme ce mi-aţi făcut favoarea de a veni
aici, nu vreau să vă împart cu nimeni. Cunoaşteţi
proverbul englezesc: „Two is company, three is none”9.
— O, da, spuse Maria repede, e mult mai plăcut în doi.
Dacă trebuie să vă spun tot adevărul – şi sunt hotărâtă să
vi-l spun întotdeauna orice s-ar întâmpla – speram mult să
vă văd singur… Nu-mi închipuiam însă că va fi posibil. Şi

9 Doi înseamnă o companie, trei nu mai înseamnă nimic (engl.).

96
Claude Anet
iată că într-o clipă rânduiţi totul, pe măsura dorinţelor
mele, ca într-un basm.
Intonaţia şi cuvintele Mariei îl surprinseră. Nici un alt
glas, nici o altă inimă nu avuseseră vreodată atâta puritate
cristalină. Se felicită că ascultase de capriciul care îl
împinsese să scrie, aşa, într-o bună zi, fără vreo noimă –
după cum credea el – Mariei Vetsera. De obicei, după vizite
de acest fel urma îndată deziluzia. Femeile pe care le
dorise, de departe, i se păreau de aproape banale. Îi venea
să le trimită înapoi, înainte chiar de a se fi atins de ele. Dar
tânăra aceasta abia sosită, câştiga teren. Ea nu juca un
rol, nu căuta să producă vreun efect. Nu avea nimic de
ascuns, era, pur şi simplu, ea; n-avea nevoie de mai mult
ca să placă. Crea în jurul ei o atmosferă în care el respira
mai liber. Şi cât era de frumoasă!…
Îi făcea atâta plăcere s-o privească, s-o asculte, încât,
pentru moment, se mulţumi să-i dea, când şi când, câte o
replică. Ea vorbea despre trecutul „lor”.
— V-am văzut pentru prima oară, spuse ea, la 12 aprilie.
Ce vreme frumoasă era! Ştiţi că asta aduce noroc.
— Credeţi? zâmbi el cu îndoială.
— Nu sunteţi fericit? întrebă Maria repede.
— Oh, să nu vorbim despre mine, răspunse Rudolf,
dumneavoastră sunteţi mult mai interesantă. Măcar aţi
fost fericită?
— Uneori, spuse Maria, îmi închipuiam că sunt cea mai
nefericită fiinţă de pe pământ, alteori nu mai ştiam ce să
fac de bucurie. Cum să te regăseşti?
Vorbea despre zilele ei pline de contraste, de stări
schimbătoare, iar Rudolf descoperea cu uimire că în viaţa
sărbătorească a acestei frumoase şi tinere fete, doar o
întâlnire a lor la teatru sau la Prater mai însemna ceva de
şase luni încoace şi că cea mai mare deznădejde i-o
pricinuise acea nefastă călătorie în Anglia.

97
 Mayerling
— Nefastă? observă el, dar de ce? În Anglia îţi poţi
petrece vara într-un chip foarte plăcut; mai ales tinerele
fete…
Aici Maria şovăi. În cele din urmă spuse:
— O să râdeţi de mine… N-am ce face. Nu voiam să mă
îndepărtez de…
Se opri şi, pentru prima oară de când se afla în faţa
prinţului, ea roşi şi întoarse capul…
Urmă o clipă de tăcere, tot atât de agreabilă pentru
Rudolf ca şi conversaţia care-i plăcea nespus. Se miră
chiar. Oare ca să asculte istorisirile unei fete frumoase o
făcuse să vină, cu preţul unor riscuri totuşi, la Hofburg?
Erau singuri; ea îl iubea, el o găsea atrăgătoare şi stăteau
de vorbă ca doi prieteni! Îşi aminti de contele Hoyos care,
cu cinism, cerea femeilor singurul lucru pe care – după
părerea lui – ele îl pot oferi. Ceasurile libere ale prinţului şi
cele ale domnişoarei Vetsera erau rare, iar timpul preţios al
acestei vizite se scurgea. Era oare timp pierdut?
O privi pe Maria. Stânjeneala sporea farmecul chipului ei
tânăr. O pornire irezistibilă îl îndemnă să o ia în braţe, să-i
sărute buzele fragede, să-i simtă trupul de fecioară lipit de
al său. Împins de dorinţă, el se ridică şi, folosind cuvinte pe
care le mai spusese şi altora în aceeaşi împrejurare, rosti:
— Dar unde-mi sunt gândurile? Nici nu v-am invitat să
vă scoateţi blana. E totuşi cald aici. Şi-apoi, nu vreţi să-mi
arătaţi părul? După câte se spune, e minunat!
— Cu dragă inimă, spuse Maria ridicându-se.
Căuta o oglindă.
— Nu-i nicio oglindă pe aici, zise ea râzând. Oare până
într-atât să fiţi de lipsit de cochetărie?
— Treceţi alături, răspunse Rudolf arătându-i uşa
deschisă a dormitorului său.
Maria intră. Camera era mică. Şi simplă; într-un colţ, un
pat îngust.

98
Claude Anet
— Aici dormiţi? O, imaginaţia fetelor tinere! Îmi
închipuiam o cameră mare, cu un pat frumos la mijloc, un
pat princiar, un pat somptuos…
Prinţul izbucni în râs.
— Nu vă înşelaţi. O astfel de cameră există, dar îmi place
de o mie de ori mai mult aceasta, nu prea confortabilă, în
care trăiesc singur de mai bine de un an.
Maria se duse la oglindă. Rudolf o urmărea pas cu pas,
ţinându-se foarte aproape de ea.
— O să mi se ciufulească părul, zise ea, şi n-o să vă mai
plac.
Îşi scoase pălăria. De sub ea apăru o masă de păr negru
cu reflexe albăstrii. Era răsucit la ceafă.
Îşi desfăcu apoi paltonul. Din nou el se apropie de ea, s-o
ajute; o atinse uşor. În oglindă se reflecta imaginea lor;
privirea lui Rudolf ardea, ochii luminoşi ai Mariei
surâdeau. În ochii acestei copile, pe care aproape că o ţinea
în braţe, el citea încredere şi o bucurie nevinovată. Ea nu
se temea de nimic; el nu avea să-i facă niciun rău… În
clipa aceea Maria se sprijini uşor de prinţ, într-o mişcare
atât de castă, încât el se înfioră, iar trăsăturile feţei i se
contractară. În el se dădu o luptă scurtă. Se depărta brusc
şi făcu câţiva paşi.
Maria îl privi. Îngrijorată, alergă spre el.
— Ce s-a întâmplat? Ce aveţi?
— O uşoară indispoziţie, lipsită de importanţă… E
absurd… Dar a trecut… Totul e din vina dumneavoastră.
Şi din nou zâmbea, iar tonul lui o linişti pe Maria cea
care se alarma atât de repede. Prinţul mai făcu câţiva paşi
prin cameră, se întoarse apoi repede spre tânăra fată, îi luă
amândouă mâinile într-ale sale şi, privind-o în adâncul
ochilor, o întrebă:
— Săvârşiţi adesea miracole?
Uluită, Maria nu ştiu ce să răspundă. Dar chipul lui
Rudolf exprima veselie, însufleţire, era parcă al altui om.

99
 Mayerling
El o conduse în salon, o aşeză pe canapea, o servi cu un
pahar de porto şi se aşeză la picioarele ei. Acum el era cel
care vorbea despre toate şi despre nimic, cu o bună
dispoziţie care o fermeca. Părea mai tânăr, cuta dintre
sprâncene îi dispăruse. Deodată se opri şi spuse:
— Nu vreţi să-mi cereţi nimic?
Maria îl privi mirată.
— Da, reluă el, toţi oamenii care ajung în preajma mea
au ceva de cerut: unii un serviciu, alţii o avansare sau o
decoraţie, iar alţii, de-a dreptul bani. Acum vreau să ştiu ce
doreşte cea mai frumoasă solicitantă care a venit vreodată
la mine.
— Dar eu nu vreau nimic, spuse Maria, oare nu am azi
tot ceea ce-mi doresc?
— Ei bine, eu m-am gândit la dumneavoastră, continuă
el.
Se duse spre birou, deschise un sertar şi se întoarse
lângă Maria cu o cutiuţă pe care i-o oferi.
Uimită, ea privea când cutiuţa, când pe Rudolf.
— Deschideţi-o, nu sunteţi curioasă?
Ea o deschise..
— O, ce inel frumos, spuse ea, un safir şi diamante…
Dar nu pot să-l primesc… Mi-ar plăcea tare mult să fie al
meu, spuse ea repede, ruşinată la gândul că Rudolf s-ar
putea înşela asupra sentimentelor ei, dar dacă îl vede
mama…
— Înainte de a-l refuza, vreţi să vedeţi ce este gravat pe
inel? spuse Rudolf.
Maria luă inelul şi citi: „12 aprilie 1888”.
— Este oare cu putinţă? spuse ea repede, ridicându-şi
privirea spre Rudolf. Nu-mi vine să cred…
— Nu numai dumneavoastră aveţi o memorie bună a
datelor.
— Ah, sunt mult prea fericită! continuă Maria, luându-i
mâna. Voi purta inelul acesta în camera mea, în fiecare

100
Claude Anet
seară când mă rog pentru dumneavoastră şi apoi toată
noaptea, şi o să vă văd atunci în vis…
Îl mângâie uşor pe prinţul aflat la picioarele ei, iar
mângâierile i se împleteau cu vorbe drăgăstoase: „Ce bun
sunteţi! Cât de mult vă iubesc! O, dragul meu prinţ!”
În clipa aceea, la uşa care dădea spre salon se auzi un
râcâit uşor. Rudolf tresări.
— Câinele meu de pază mă avertizează. Din nefericire,
trebuie să ne despărţim. Am un dejun oficial… Bine,
Loschek, strigă el, te-am auzit.
Se întoarse spre Maria.
— Ce să vă spun? A venit aici o zână, zâna pe care o
visam pe când eram băieţel. Era frumoasă şi bună ca
dumneavoastră. Atingea câte un nenorocit cu bagheta şi,
pe loc, el îşi uita necazurile.
O ajută pe Maria să-şi îmbrace blana.
— De când aţi intrat, atmosfera acestei camere s-a
schimbat. Suntem oare în Hofburg? Nu mai am griji, nu
mai sunt nefericit…
Pentru a doua oară el rostea acest cuvânt, asupra căruia
apăsa fără voie, imprimându-i un timbru patetic. Maria
tresări. Chipul lui Rudolf se schimbase. Era palid, răvăşit,
iar ochii plini de nelinişte.
— Plecaţi cu adevărat! îngână el. Făgăduiţi-mi că veţi
mai veni… măcar de milă.
Pentru el, ca şi pentru ea, fraza era neaşteptată. Prinţul
se tulbură. O clipă nu mai fu stăpân pe sine. Pentru a-şi
ascunde emoţia, o luă pe Maria în braţe şi-şi lăsă capul pe
umărul ei. Fata simţi pe gât respiraţia agitată a prinţului.
— Nu mă lăsaţi singur, murmură el, nu ştiţi câtă nevoie
am de dumneavoastră.
Glasul său, aproape un suspin, avea inflexiuni de
umilinţă, de rugă. Oare prinţul moştenitor al unui mare
imperiu era cel care-i vorbea astfel unei fete de
şaptesprezece ani? Inima Mariei se umplu de duioşie, şi
lacrimi îi străluciră în ochi.

101
 Mayerling
— Vă aparţin pentru totdeauna, dragul meu prinţ, zise
ea. Faceţi din mine ce vreţi.
Rudolf îşi revenise însă. Cu un glas neutru, stânjenit de
slăbiciunea sa, spuse:
— Plec mâine la Buda, unde o să stau cinci zile. Apoi are
loc o vânătoare în pădurea Vienei, la Mayerling. Dar la
sfârşitul săptămânii voi fi aici. Să ne vedem atunci, vă rog.
Verişoara mea va aranja totul… Loschek o să vă conducă la
ea. Haideţi acum, trebuie să ne purtăm crucea…
Spunea toate acestea cu tonul unui om grăbit, pe care
viaţa îl mână, îl hărţuieşte. Deschise uşa salonului.
Loschek se afla îndărătul ei.

102
Claude Anet

PARTEA A TREIA

103
 Mayerling

I DRUM PRIMEJDIOS

În vălmăşagul de impresii şi simţăminte cu care Maria se

întoarse acasă în ziua aceea, amintirea ultimelor clipe
petrecute cu prinţul stăruia puternic. Scena aceea ciudată
o chinui multă vreme; auzea vocea rugătoare a lui Rudolf, îi
simţea pe gât respiraţia grăbită. Aşadar nu era fericit! O
ştiuse dinainte, dar nu-şi închipuise că disperarea lui era
atât de mare. Iată că avea nevoie de ea; îi era necesară ea,
Maria Vetsera căreia îi vorbise pentru prima oară! Cum să-i
vină a crede? Şi totuşi, cum să se îndoiască? Era departe
de el, iar el suferea din această pricină. Deznădejde şi
bucurie! Ardea de nerăbdare să-l regăsească, să-l cuprindă
în braţe. Se dojenea că nu fusese destul de drăgăstoasă cu
el, că nu ştiuse să-i aducă alinare. Bietele cuvinte pe care
ea le rostise îi apăreau cu totul sărace. „Oare ce va gândi
despre mine? îşi spunea. Mă va socoti o fată lipsită de
sensibilitate?”
Dar o adiere de fericire spulberă aceste nelinişti, precum
vântul norii. Totul dispărea în faţa unei vădite certitudini:
„Mă iubeşte. Ce-aş mai avea de spus?” Să fie iubită de
Rudolf! Nădăjduise ea oare, chiar şi în visele cele mai
nebuneşti, într-o astfel de minune? Abia cu o lună în urmă,
cu opt zile chiar, el părea departe, atât de departe… Şi iată
că ieri se aflase la picioarele ei, ea îl mângâiase, iar el
aproape plânsese pe umărul ei. Era oare cu putinţă?… Nu-i
ceruse nimic… Dar ea simţea că astfel era poate mai
aproape de inima lui, că dobândise o victorie mai mare. Şi
alte femei veniseră în taină în apartamentul lui. Oare le
mai vorbise şi altora aşa cum îi vorbise ei în clipa în care s-
104
Claude Anet
au despărţit? O, nu, de asta ea era sigură şi era mândră!
Ţinea în mâinile ei inima lui Rudolf şi acolo nu putea avea
rivală.
Dar dragostea nu cunoaşte linişte. Totul o despărţea de
prinţ. Cum să-l vadă?
Zilele şi nopţile îi fură chinuite de preocuparea de a găsi
un mijloc. Nu ieşea niciodată singură. Mama ei o însoţea
pretutindeni şi n-o încredinţa nimănui, nici măcar unei
cameriste. Doar în contesa Larisch avea încredere. Fără
îndoială, ea era cea mai nimerită. Numai că această
contesă îşi avea şi ea treburile sale, un soţ şi un castel
departe de Viena; nu-şi putea pleca zilnic urechea la
rugăminţile Mariei. Să rişte şi să profite de câte o absenţă a
mamei şi a surorii sale ca să iasă din casă rămânând astfel
la discreţia vreunui slujitor? Dacă cineva ar fi pârât-o
baroanei, ştia ce soartă o aşteaptă: în cel mai bun caz,
părăsirea Vienei; în cel mai rău, mânăstirea. Până ce i s-ar
fi găsit un soţ.
Bătrâna ei doică nu-i era de niciun folos. Nu o putea
ajuta decât să primească şi să trimită scrisorile. Dar pentru
un moment, chiar lucrul acesta era cu neputinţă. În febra
întrevederii, ea uitase să stabilească cu Rudolf această
chestiune. Data viitoare va trebui să se gândească la asta.
Dar oare când va fi „data viitoare”? Nicicând săptămâna
nu-i păruse mai lungă. În timp ce prinţul se afla la Buda,
contesa Larisch se dusese din nou, pentru câteva zile
acasă, la Pardubitz, făgăduind că se va întoarce o dată cu
vărul ei. Maria nu avea deci cui să se destăinuie. Din ziua
în care fusese primită de prinţ, se hotărâse să nu-i mai
spună nimic doicii, până atunci confidenta de zi cu zi a
amărăciunilor şi speranţelor sale. De data asta totul
devenise prea serios. Nimeni, nici chiar bătrâna doică, nu
trebuia să ştie ce face ea… Dar bucuria, ca şi neliniştea, nu
se împacă de fel cu tăcerea. Maria nu putu petrece nici
patruzeci şi opt de ore în singurătate, fără ca inima ei, prea
plină, să nu i se destăinuie doicii. Scoase din cutiuţă

105
 Mayerling
preţiosul inel. Bătrâna, atât de îngăduitoare faţă de copilă,
se nelinişti. În temerile sale ea găsi tăria să vorbească
Mariei şi să-i arate prăpastia spre care alerga.
— Încotro te duci, micuţa mea? îi spuse ea. Spre
nenorocirea ta. Nu poate să iasă nimic bun de aici… Ştii,
prinţii noştri sunt răsfăţaţi… O floare frumoasă, ei o culeg
aşa, în trecere… Apoi o aruncă şi culeg alta. Ce altceva
aştepţi tu?… Nu se va căsători cu tine. Iar tu, tu eşti prea
inimoasă, copila mea, şi vei suferi cumplit.
Luă mâna Mariei şi i-o sărută. Maria îşi dădu seama că o
îndurerase. Nu era însă în firea ei să se lase pradă tristeţii.
Râse şi şopti la urechea bătrânei:
— Tu nu-l cunoşti… Dacă ai avea douăzeci de ani!
În sfârşit, vineri, contesa Larisch făcu o vizită doamnei
Vetsera. Prinţul imperial sosise la Viena cu o seară înainte.
Maria ştia. Dar putea el oare, voia s-o vadă sâmbătă?
Câteva cuvinte ale doamnei Larisch o liniştiră pe dată.
Contesa i-o cerea doamnei Vetsera pe fiică-sa pentru a
doua zi după-amiază.
— Copila aceasta este atât de veselă, spuse contesa, şi
apoi n-am pe nimeni care să mă întovărăşească la târguieli.
O să v-o aduc devreme înapoi.
De data aceasta doamna Vetsera se lăsă rugată, nu
pentru că ar fi avut vreo bănuială asupra rolului pe care-l
juca prietena ei, ci pentru că hotărâse să iasă ea însăşi cu
Maria. Totuşi, cum era femeie bună, sfârşi prin a accepta
un compromis. Aveau să se reîntâlnească toate, la ora
cinci, la Grand Hotel, pentru ceaiul de după-amiază.

Din nou Maria se afla în apartamentul din Hofburg pe

care acum îl cunoştea. Lăsând-o în faţa uşiţei de fier,
contesa îi spuse pe un ton uşor ironic:
— Eşti, de-acum, o fată atât de mare, Maria, încât te pot
lăsa să mergi şi singură.

106
Claude Anet
Acest „de-acum” o nelinişti pe Maria. „Oare ce-şi
închipuie?” La întrebarea aceasta, fără răspuns, copila roşi
uşor.
Salonul cel mic în care o introduse Loschek era pustiu.
— Prinţul va veni îndată, spuse valetul retrăgându-se.
Salonul era admirabil împodobit cu azalee şi crizanteme
albe. Omagiul acesta delicat o impresionă pe Maria. „În
vârtejul treburilor sale a avut totuşi timpul să se gândească
la asta!” Capul de mort din mijlocul mesei privea cu ochii
săi goi. Maria se apropie de el. Nu se putea obişnui cu
gândul că Rudolf trăia în vecinătatea zilnică a morţii. Şi
revolverul acela care se afla tot acolo! Sinistră companie…
Îşi luă totuşi inima în dinţi şi puse mâna pe craniul acela
lucios. Răceala lui o făcu să se înfioare.
— Nu vă temeţi, văd, de capul acesta, spuse o voce în
spatele ei.
Maria tresări. Prinţul se afla lângă ea. Intrase fără să-l fi
auzit. De astă dată era îmbrăcat în haine civile. Nu-l mai
văzuse niciodată astfel. O surpriză, într-adevăr!
— Sunteţi tot prinţul imperial? întrebă ea zâmbind. Cât
pe-aci să nu vă recunosc…
— Atunci mă duc repede să-mi pun uniforma. Şi eu care
mă bucurasem atât că pot s-o las deoparte pentru o oră!
Ea îl examină.
— Nu, rămâneţi. Vă iubesc şi aşa, Monseniore. O strânse
la piept.
— O dată cu dumneavoastră în casa asta atât de tristă
pătrunde o rază de soare!
— Trăiţi într-o tovărăşie foarte neplăcută, zise ea arătând
spre capul de mort. Apoi mai e şi asta…
Arătă spre revolver.
Rudolf înălţă din umeri.
— Revolverul face parte din riscurile meseriei. Nu uitaţi,
frumoasă domnişoară, că înainte de toate sunt ofiţer. Prima
mea uniformă am purtat-o la patru ani. Închipuiţi-vă un
băieţandru cârlionţat, îmbrăcat în uniformă de ulan!

107
 Mayerling
Primul revolver mi-a atârnat la centironul meu de
sublocotenent la vârsta de doisprezece ani, mi se pare. Iată
cum am fost crescut. Unui biet soldat, trebuie să-i ierţi
multe lucruri…
Cât de mult îi plăcea Mariei tonul acesta glumeţ!
Ghemuită în braţele prinţului se simţea în al şaptelea cer.
Apoi el începu să vorbească despre capul de mort.
— Nu are nimic înspăimântător, vă asigur. Cel căruia i-a
aparţinut a fost un nefericit…
— L-aţi cunoscut? întrebă îngrijorată Maria.
— O, nu, vreau să spun că era un nefericit ca noi toţi;
avea o nevastă cicălitoare, dinţi stricaţi şi era împovărat de
mult mai multe griji decât putea să ducă în spinare. Şi pe
urmă, într-o bună zi, gata cu nevasta cicălitoare, cu grijile;
a găsit, în sfârşit, liniştea… Ce vi se pare înfiorător în asta?
Dimpotrivă…
Se aplecă asupra Mariei; ochii ei albaştri îi zâmbeau.
— Să-l lăsăm, zise el. Craniul ăsta e bun pentru
ceasurile mele de singurătate, când nu pot privi chipul
dumneavoastră frumos şi fraged.
O conduse până la canapea, o ajută să-şi scoată haina şi
pălăria.
— Aici este împărăţia dumneavoastră, iar eu sunt
supusul. V-aţi dat foarte bine seama de asta zilele trecute.
Vă aflaţi aici într-o siguranţă tot atât de desăvârşită ca şi în
Salezianergasse.
Se scurse astfel o oră, ca într-un vis. Nicicând Rudolf nu
fusese mai vesel, mai deschis. Vorbea despre partidele sale
de vânătoare; începuse să vâneze foarte de tânăr şi curând
îndeletnicirea aceasta îl pasionase.
— Aşa am venit pentru prima oară în contact cu natura,
spuse el. Nu cunoşti natura când ai fost crescut într-o
grădină sau într-un parc. Îi plâng pe copiii de la oraş, fie ei
bogaţi ori săraci! Nu vor şti niciodată ce înseamnă o
pădure. Ca s-o cunoşti, trebuie să te fi găsit pe potecile ei
când abia te ţineai pe picioare, s-o fi cutreierat în lung şi-n

108
Claude Anet
lat, să fi dormit în ea sub arşiţa zilei sau să te fi înfiorat de
spaimă când încep să se lase umbrele serii şi când nu ştii
cum o să mai ieşi de acolo înainte de căderea nopţii. Toate
astea eu le-am făcut când nici nu aveam zece ani…
Maria îl asculta ca vrăjită. „Există oare vreun bărbat mai
plin de omenie? Sau vreun prinţ mai simplu? îşi spunea ea.
Ah, nu m-am înşelat asupra lui. Sunt cea mai fericită
femeie de pe pământ, de vreme ce el se află aici, lângă
mine, de vreme ce-l pot auzi”.
Când prinţul se opri, ea îi spuse:
— N-aţi putea să mă luaţi o dată în pădure? Nu e
departe de Viena. Dacă aţi avea doar două ore libere… Dar
vă cer prea mult… Şi apoi acum e iarnă, nu-i aşa de
frumos…
— Pădurea este oricând frumoasă, în orice anotimp; o
altfel de frumuseţe, atâta tot. Da, vom merge amândoi în
pădurea Vienei.
— Şi o să ne rătăcim! O să-mi fie teamă şi o să mă
ghemuiesc la pieptul prinţului meu drag.
— Şi n-o să ne mai întoarcem niciodată!
Îşi petrecură toată după-amiaza sporovăind aşa, la
întâmplare. Când sosi vremea să se despartă, Maria
exclamă:
— Dar abia am venit!
Rudolf se uită la ceas şi nu-i veni a crede.
— Este oare cu putinţă ca două ore să zboare astfel?
Mariei îi venea să plângă.
— Să şi plec! Mai ţineţi-mă puţin. Poate că n-o s-o mai
vreţi pe Maria; ce am făcut ca să vă distrez? Nimic!
Şi totuşi, acta după-amiază simplă, în care, după cum ei
înşişi spuneau, nu se petrecuse nimic, în care amintirea nu
se putea prinde nici măcar de faptul cel mai mărunt, le
rămase în memorie ca cea mai fericită, dintre cele trăite.
Îi aşteptau ceasuri grele. În săptămâna care urmă,
Rudolf plecă o zi la Praga şi două zile la vânătoare. Pe
deasupra, ghinion neînchipuit, în timpul celor patru zile pe

109
 Mayerling
care prinţul le petrecu la Viena, contesa fu reţinută la ţară.
În micul palat din Salezianergasse, Maria se învârtea ca
într-o închisoare. Puteai concepe soartă mai îngrozitoare?
El era acolo, o aştepta, pentru ea îmbrăcase în flori
paradisul lor din Hofburg care – i-o jurase – nu le aparţinea
decât lor, iar ea era înlănţuită de mama ei ca un ocnaş de
galera sa!
Primi totuşi două scrisori atât de calde, încât îi aduseră
multă lumină în închisoarea ei. Erau adresate pur şi
simplu bătrânei dădace, care în viaţa ei nu primise atât de
multă corespondenţă. Prinţul îi scrise de la Praga câteva
cuvinte care preţuiau cât o carte întreagă…
„Cum, m-aş putea lipsi de dumneavoastră?”
A doua scrisoare era din Viena. Tonul ei era trist. Se
plângea de unele necazuri asupra cărora nu dădea niciun
amănunt şi cărora Maria nu le putea bănui natura… Poate,
soţia lui? Acum o detesta. Cine era această belgiană, atât
de stângace ca să nu fie în stare să se facă iubită de soţul
ei, atât de rea ca să-l facă nefericit pe bărbatul cel mai
binevoitor? De un an îl ameninţa că-l va părăsi. O, de ce nu
se întorcea în Belgia! Cuta de suferinţă dintre sprâncenele
lui Rudolf ar fi dispărut de îndată!
Maria răspunse la ambele scrisori. Răspunsurile le
adresă lui Loschek şi le trimise la Hofburg printr-un
comisionar.
„Vă iubesc, îi spunea, şi sunt nefericită. Cum să înţeleg
acest lucru? Aş vrea să fiu totul pentru dumneavoastră şi
sunt atât de puţin… Se plângea apoi de absenţa contesei
Larisch. Iar când se va întoarce, poate că veţi fi plecat! Nu-
mi place să vă ştiu departe de Viena. Ce m-aş face dacă vi s-
ar întâmpla ceva?”
Scrisese astfel patru pagini. Îl văzu totuşi pe prinţ la
operă, unde se juca Tristan şi Isolda. Se făcuse foarte
frumoasă şi ceruse mamei sale să-i împrumute câteva
bijuterii. Nu era obiceiul, la Viena, ca tinerele fete să poarte
bijuterii. O modestă cruciuliţă din email era tot ce li se

110
Claude Anet
îngăduia până la căsătorie. Dar baroana Vetsera trăise în
Orient şi în lumea diplomatică în care se îngăduie mai
multe. Era prea mândră de frumuseţea Mariei aşa că îi
oferi pentru seara aceea o diademă din diamante, pe care
Maria şi-o prinse în păr. O, cât de mult regreta că nu-şi
putea pune în deget inelul dăruit de Rudolf. Înainte de a
pleca la operă, îl sărută. Maria purta o rochie din mătase
albă. Lui Rudolf îi plăcea s-o vadă îmbrăcată astfel. Nu
împodobise el cu alb micul salon din Hofburg pentru după-
amiaza aceea de neuitat? Niciodată nu acordase atâta grijă
toaletei sale. Avea să fie de faţă şi prinţesa imperială. Maria
vroia să fie frumoasă, să atragă privirile.
Fiind plecată, contesa oferise doamnei Vetsera loja sa,
care nu era prea departe de loja prinţului. Maria se bucură
de un mare succes. Diadema făcu senzaţie. În pauză,
prietenii veniră să i-o spună. Abia atunci sosi şi perechea
princiară. Prinţesa de Coburg îşi întovărăşea sora şi
cumnatul. Rudolf îşi întoarse îndată privirile spre loja în
care se afla Maria. Deşi nu era departe de ea, îşi duse
totuşi binoclul la ochi şi, gândind că nu-l observă nimeni,
schiţă un uşor semn de admiraţie. De data aceasta Maria
nu roşi. Apoi – se discutase cumva de ea în loja imperială?
– avu satisfacţia de a le vedea pe cele două prinţese
îndreptându-şi binoclurile spre ea şi examinând-o… Mai
târziu, Maria se uită la ele. Nu erau, amândouă, nici
frumoase, nici elegante. În spatele lor, Rudolf părea din
altă rasă… „Ce poate fi comun între ei?” îşi spunea, şi
inima i se strânse la gândul că soarta celui pe care-l iubea
era legată de această femeie.
Sfârşitul acelei seri fu trist pentru ea. Tot ceea ce o
înconjura o rănea şi o făcea parcă să atingă cu degetul
piedicile care se ridicau între ea şi Rudolf.
Se aflau în aceeaşi sală, dar între el şi ea exista o
distanţă nemăsurată. El nu avea nici măcar libertatea de a
face cei câţiva paşi care îi despărţeau pentru a veni, foarte
firesc, s-o salute şi să se aşeze lângă ea, aşa cum puteau

111
 Mayerling
face toţi ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoştea. Se iubeau. Între
ei se ivise acea intimitate sufletească, atât de rară, atât de
preţioasă, acea afecţiune deosebită care uneşte mult mai
puternic oamenii decât orice alte legături oficiale, şi iată că
se şi ridica ceva izvorât din adâncul veacurilor, o sumă de
convenţii, un haos de reguli învechite, absurde, perimate,
destul de puternice însă, destul de mari pentru a constitui
o barieră de netrecut. Nu se vor putea vedea decât pe
ascuns, smulgând destinului scurte clipe necontenit
primejduite… Ce viitor!
Pe scenă, Tristan murea părăsit. Isolda se unea cu el în
moarte. Oare moartea să fie într-adevăr unicul refugiu în
care îndrăgostiţii nefericiţi se regăsesc, ce-i drept, pentru
veşnicie?
Acasă, Maria îşi petrecu jumătate din noapte plângând.
Un bilet din partea lui Rudolf, a doua zi dimineaţă, o
readuse la viaţă. „Eraţi cea mai frumoasă la operă. Vă
iubesc… R.” Scrisese acestea pe o hârtie cu iniţialele
„Sacher”, şi datată chiar în seara reprezentaţiei.

112
Claude Anet

II STACCATO

Trecu o săptămână. Contesa Larisch se întorsese în

sfârşit la Viena şi socotea că nu va mai lipsi până la Anul
nou. În vremea asta, zilele prinţului-imperial erau tot mai
încărcate, iar corvezile meseriei sale tot mai grele. Timpul
său, calculat ceas cu ceas, cu o migală care-l irita, nu-i
aparţinea câtuşi de puţin. El nu-i putea dărui Mariei decât
câteva clipe, dar nu la Hofburg. Contesa i-o aduse pe o alee
retrasă din Prater şi-i lăsase singuri.
Amurgul coborâse. Înfăşurat într-o mantie mare,
militară, prinţul îşi trecu braţul pe sub cel al Mariei şi o
conduse, cu pas grăbit, către cărarea ce se adâncea în
pădure. Mergea atât de repede, încât era nevoită să alerge
pe lângă el, Când ajunse în mijlocul crângurilor îşi încetini
pasul.
— Agenţii ne vor fi pierdut urma… Sunt spionat din toate
părţile. Prefectul de poliţie, ministrul-preşedinte, soţia mea
pun tot soiul de oameni pe urmele melc. Sunt hăituit ca un
vânat… Ce viaţă duc, mica mea Marie!… Şi nu vă e teamă
cu mine!… Ar trebui să mă evitaţi…
Vorbea sacadat, respira mai greu. Totuşi continua să se
plângă de duşmanii săi care se aflau pretutindeni şi care
nu aveau de gând să se potolească înainte de a-l fi doborât.
Vorbi şi despre insuportabilele dureri de cap care-l lăsau
fără vlagă. Nervozitatea creştea şi, cu toate că noaptea
cobora, Maria vedea ochii prinţului strălucind pe chipul
său palid.
Groaza şi mila o chinuiau rând pe rând. Ce se întâmpla
cu Rudolf?… Nervii săi, mult prea încordaţi, erau cumva pe
113
 Mayerling
cale să cedeze? Avea temperatură, îl pândea poate vreo
boală?… Nu îndrăznea să-l întrerupă. Totuşi, trebuia ca el
să se liniştească…
Fără să rostească niciun cuvânt, în timp ce mergeau, ea
îi luă mâna. Contactul acestei mâini răcoroase acţiona
asupra prinţului. Încet, încet, el se linişti. Apoi tăcu. Maria
îşi puse toată dragostea ei în mâna care i-o strângea pe a
lui. Îi mărturisea astfel, în tăcere, cât de mult ţinea la el,
mai mult decât la viaţă, până la moarte.
Noaptea îi învălui. Când şi când îi biciuia câte o creangă.
— Trebuie să ne despărţim, Maria, spuse el cu dragoste.
Noaptea, Praterul este mai periculos decât pădurea.
Se orienta în întuneric cu o siguranţă care o uimi.
Copacii se răriră în faţa lor. Se aflau la marginea pădurii.
— Cupeul contesei este acolo, zise el, arătând spre
felinarele aprinse ale unei trăsuri aflate la mică distanţă.
Sunt un ghid bun, nu-i aşa? Să nu vă gândiţi decât la asta
şi, iertaţi-mă…
Prinţul mai tremura încă. Deodată o cuprinse în braţe şi,
pentru prima oară, o sărută cu patimă.
Maria se duse singură până la trăsură. Sărutul lui
Rudolf o ardea. Flacăra pe care el o aprinsese în inima ei
nu avea să se mai stingă niciodată.

Timpul părea că o ia acum la galop. Fiecare zi, fiecare

oră era trăită într-o continuă încordare. Sosea, în sfârşit,
scrisoarea mult sperată, se aranja imediat o întâlnire, în
ciuda miilor de obstacole care o făceau dificilă şi dintr-o
parte şi din alta… Se zăreau, de departe, la operă sau la
Prater, trebuiau să se asigure, la timp, de indispensabila
contesă… Apoi, erau aşteptate cu înfrigurare ziarele, când
„el” era plecat, adică mai precis în fiecare săptămână, ziare
pe care ea le deschidea cu inima strânsă, ca să constate de
îndată că niciun titlu cu litere mari nu anunţa vreun

114
Claude Anet
atentat asupra prinţului imperial… Era măcinată de griji,
totuşi trebuia să strălucească de fericire, clipă de clipă,
când de fapt fiecare ar fi putut, dacă ar fi vrut, să-i citească
în suflet patima, patimă ce sărea, desigur, chiar şi în ochii
cei mai indiferenţi… Era silită să se închidă în sine faţă de
cei care o înconjurau, să afişeze aceeaşi expresie
indiferentă, să vorbească despre lucruri care-i deveniseră
străine, să râdă, să se ducă în oraş, să se plimbe, să iasă în
societate, să danseze, să asculte cuvinte searbede şi să
tăinuiască, în adâncul fiinţei sale, gândul acela obsedant:
„Unde se află el acum? M-a uitat? Cât îl iubesc!”
Când stătea de vorbă cu ea însăşi, Maria îndepărta, cu
bună ştiinţă, orice întrebare asupra viitorului. Încotro se
ducea? Care avea să fie sfârşitul acestei mari iubiri? O,
când să te mai ocupi de aşa ceva, când prezentul te apasă,
te copleşeşte, te umple de vrajă, stăpân tiranic şi bizar,
într-o mână cu un bici, în cealaltă cu un trandafir!
Chiar şi în zilele cele mai fericite o cuprindea uneori o
nelinişte grea. Noaptea aştepta somnul multă vreme şi
adesea adormea cu ochii plini de lacrimi.

Sănătatea prinţului se şubrezea într-una. Medicul

împărătesei veni să-l vadă; cu câteva zile înainte,
împărăteasa avusese o fugară şi secretă întrevedere cu
Loschek. Medicul îl ştia de când se născuse, îi cunoştea
suferinţele, pentru a nu mai vorbi de tarele strămoşilor săi,
moştenite, vai, din ambele părţi! Ştia că, în ciuda unor
aparenţe de robusteţe, Rudolf era o fiinţă nervoasă,
nestatornică, necontenit primejduită. Doctorul Wiederhofer
ştiuse să-i câştige încrederea. În dimineaţa aceea, stăteau
de vorbă amândoi, prieteneşte, fumând o ţigară în faţa
unui pahar de porto. Doctorul dezvolta una dintre tezele
sale favorite, potrivit căreia oamenii mari din lumea
aceasta, cei pe ai căror umeri apasă grele răspunderi, sunt
de obicei prea slab construiţi pentru a le suporta. Au viaţa
cea mai aspră, dar constituţia cea mai plăpândă.

115
 Mayerling
— Ştiu, spunea el, că se poate vorbi deschis în faţa
Alteţei-voastre. Sunteţi un om luminat, Monseniore, şi
teoriile ştiinţifice cele mai noi vă sunt cunoscute. Pot să
afirm aici ceea ce n-aş spune în alte colţuri ale acestui
palat. Astăzi, rasele voastre regeşti par să fi ajuns la
capătul puterilor. Şi cum să nu fi ajuns? Ele au o meserie
grea, muncă, responsabilităţi, un protocol continuu şi nicio
destindere. Pe de altă parte, ele practică meseria aceasta
din tată în fiu, din generaţie în generaţie. Oboseala se
adună şi se transmite. În sfârşit, pentru a-mi desăvârşi
tabloul, prinţii se însoară între ei. De zece secole, nicio
picătură de sânge proaspăt n-a intrat în familiile voastre.
Astăzi, prinţii din Europa sunteţi veri cu toţii… Nu puteţi
face decât căsătorii de sânge… E tare primejdios…
— Înţeleg prea bine, doctore, zise prinţul bine dispus.
Sunt extenuat. Într-adevăr, o oboseală de zece secole apasă
şi sărmanul meu trup. Are ce să-l zdrobească… Dar cum
nu există leac…
Bătrânul doctor clătină din cap.
— Nu există leac. Ar fi trebuit ca la fiecare generaţie o
lege specială să-l silească pe moştenitor să-şi aleagă soţia
dinafară cercului fatal al familiilor domnitoare, să-şi ia o
nevastă din societatea burgheză, din cea aristocratică, din
popor. Aşa se întâmpla în vremuri depărtate. Cunoaşteţi
cântecele şi basmele care ne-o arată pe fiica regelui stând
la fereastră sau dormind în palatul său, în aşteptarea
frumosului aventurier care să vină s-o ia de nevastă. Sau
pe cele cu fiul regelui care o iubeşte pe Cenuşăreasa cu
picior mic… Se căsătoreau şi aveau mulţi copii… Sângele
se amesteca şi se înnoia.
Chipul proaspăt şi zâmbitor al Mariei trecu prin faţa
ochilor prinţului.
— Doctore, zise el, sunt de acord cu dumneata. Încearcă
să-l convingi pe tatăl meu şi mă voi converti repede. Sunt
gata chiar să-mi anulez căsătoria pentru a încerca o astfel

116
Claude Anet
de experienţă! Poate că nu-mi va fi prea greu să-mi găsesc
o Cenuşăreasă. Până atunci…
— Până atunci, Monseniore, nu trebuie să vă surmenaţi.
Iată singura concluzie practică a acestei discuţii.
— Cereţi-mi, în cazul acesta, să nu trăiesc, răspunse
Rudolf pe un ton care-l impresionă pe bătrânul medic.
Sunteţi inteligent, dar veţi spune, ca toţi ceilalţi, să fiu mai
cumpătat. Este singurul lucru imposibil. Vreţi să vă pe-
treceţi o zi cu mine? Ascultaţi o clipă, apoi veţi hotărî. Până
una, alta, gustaţi un pahar de porto. Dacă vă place, o să vă
trimit câteva sticle. Nu veţi găsi în toată Viena unul
asemănător.
Turnă doctorului Wiederhofer un pahar şi continuă:
— La şapte şi jumătate Loschek mă trezeşte. Cu multă
greutate e adevărat; este ora la care dorm tun. Căci vai, m-
am culcat pe la trei şi somnul nu-mi ajunge!
— Iată punctul în care Esculap intervine în mod sigur, îl
întrerupse medicul. Culcaţi-vă înainte de miezul nopţii şi
totul va merge dacă nu foarte bine, cel puţin bine.
— Răbdare, răbdare, veţi înţelege îndată. La opt şi
jumătate începe ora mea oficială, lucrez cu aghiotantul
meu, cu militari, acord audienţe, prezidez comisii. Vreau să
fac totul cât se poate de bine. Am idei, ei da, închipuiţi-vă
că am idei, deşi sunt prinţ, am idei, am chiar un plan! Dar
ştiţi ce se mai întâmplă? Aici, pe locul pe care mă aflu eu,
nu trebuie să ai idei; dacă ai idei, eşti suspectat; dacă ai un
plan, e şi mai grav. Eşti imediat socotit un om primejdios…
Sunt un om primejdios, doctore, trebuie să recunoşti asta.
Întâlnesc în cercurile oficiale o opoziţie insistentă, o
rezistenţă care nu cedează. Ah, domnii aceştia sunt foarte
politicoşi, foarte prevenitori. De formă, cedează uşor. Dar în
fond, nu dau înapoi nici măcar cu un pas. Nimic, nimic,
iată rezultatul calvarului meu încăpăţânat, inteligent, da,
îndrăznesc s-o spun, de ani de zile… aşa se întâmplă cu
orice, oricare ar fi lucrul pe care-l ating. Sunt un liberal,
deci sunt suspect. Credeţi că astea nu-s motive menite să-

117
 Mayerling
ţi zdruncine nervii? Sunteţi medic. Aţi sfârşit prin a găsi cu
multă trudă remediul unei maladii. Puteţi salva mulţi
nenorociţi. Ei bine, ce-aţi zice dacă toţi colegii
dumneavoastră de la Universitate s-ar coaliza împotriva
dumneavoastră şi a descoperirii pe care aţi făcut-o?
— Asta se întâmplă, Monseniore, asta se întâmplă, fiţi
sigur.
— Dar dumneavoastră puteţi vindeca oamenii pe care îi
trataţi. În această direcţie aveţi rezultate pozitive. Eu, însă,
nu pot face nimic, şi totuşi pacientul meu îşi are
importanţa lui, este pur şi simplu dubla monarhie. Domnii
aceştia o vor lăsa mai degrabă să crape decât să încerce
măcar o singură dată remediile mele. Tocmai pentru că îmi
dau seama de gravitatea răului, de aceea mă frământ.
Uneori am dureri de cap atât de groaznice, încât chiar
dumneavoastră îmi daţi, din milă, câte un pic de morfină.
Când îmi isprăvesc lucrul, nu mai am decât un singur
gând: să uit ceea ce am făcut, să-mi uit mâniile, timpul
pierdut, pe proştii cu care mă bat… Dar n-am isprăvit,
trebuie să apar mereu, la dejun, la cină, seara… Şi trebuie
să-mi joc rolul, rolul meu, şi să mor de plictiseală. Sunt
anumite mese de seară, la care dacă n-aş bea vin, i-aş
ucide, cred, dintr-o dată, pe toţi cei care mă înconjoară. Ei
nu bănuiesc că-şi datorează viaţa şampaniei bune care mi
se toarnă… Şi nu v-am spus nimic despre toate intrigile
care se ţes în jurul meu. Reprezint speranţa multor oameni
cumsecade. Sforarii profită de asta şi nu-mi dau pace. Şi
sunt atât de perfizi, încât adesea nu pot scăpa de ei. Cât
timp mă fac să pierd!… Iar femeile, doctore, fiindcă astăzi
stăm de vorbă în voie, ce să mai spun despre femei?
Cofetarii, pentru a-şi dezgusta vânzătoarele de bomboane,
nu le interzic nimic, pare-se că le lasă să mănânce cât vor,
toată ziua. Ele se satură repede şi nu se mai ating de
dulciuri! Din păcate, doctore, pentru prinţul imperial, nu
există fruct oprit în Austria. Ar trebui să fiu dezgustat de
lucruri atât de lesne de obţinut… Şi sunt, de altfel, într-o

118
Claude Anet
anumită măsură… (şovăi puţin), în mintea mea, dacă
înţelegeţi ce vreau să spun… Dar am făcut o descoperire.
Anume aceea că femeile – o, ce sex uimitor, dragă doctore,
n-o scoatem niciodată la capăt cu ele şi sunt atât de
diferite, încât ceea ce crezi despre una nu i se potriveşte
alteia – am descoperit deci că femeile „aduc şi ele uitarea”,
cum spune cântecul. Şi, aş vrea să ştiţi că, lucrul de care
am cea mai mare nevoie acum este uitarea. Iată tâlcul
istoriei mele…
Se prăbuşi în fotoliu şi închise ochii. Discuţia aceasta
lungă, în loc să-l învioreze, îl făcuse mai palid. Doctorul îl
privea cu nelinişte. Faţa i se trăsese sub ochii pe care
frecventarea „celor care aduc uitarea” îi adâncise în orbite,
pielea era aproape albăstrie; pe la tâmple, vinele, mult prea
umflate, vădeau pulsaţiile neregulate ale sângelui.
Trecu un minut. Oare prinţul dormea? Nu, se îndreptă, îl
fixă o clipă pe doctor şi continuă, de parcă nici nu s-ar fi
întrerupt:
— Trebuie să uit cine sunt, pur şi simplu, să uit că
aparţin uneia dintre aceste rase pe care o cunoaşteţi,
ajunse „la capătul puterilor”; trebuie să uit nedreptatea de
a plăti nebuniile şi excesele săvârşite de ai mei de-a lungul
a douăzeci de generaţii. Trebuie să uit, în sfârşit – şi glasul
său deveni mai grav – că nu am dreptul să-mi aleg
fericirea, că nu mă pot îndepărta nicio clipă de la drumul
pe care mi l-au trasat. Atunci, seara, după zilele pe care vi
le-am descris, încep să mă aştern pe uitare… Nu e uşor să
uiţi. Îţi trebuie timp… Iată de ce mă întorc acasă între două
şi patru dimineaţa, în acest vechi palat, în care toţi
strămoşii mei mă pândesc…
După vizita aceasta a doctorului Wiederhofer, se luă,
într-un for înalt, hotărârea ca prinţul să petreacă
cincisprezece zile la Abbazzia, pe malul Atlanticului,
împreună cu soţia şi fiica sa. Urmau să părăsească Viena a
doua zi de Crăciun.

119
 Mayerling

III ÎNGRIJORĂRI

Maria află această veste chiar de la Rudolf, la Hofburg,

într-o seară către ora opt. Scăpase ca prin minune de
acasă: mama şi sora ei erau la operă. Ea nu-şi putu
stăpâni lacrimile. Rudolf pleca pentru cincisprezece zile.
Niciodată nu lipsise cincisprezece zile. Şi pleca cu prinţesa,
se ducea într-un loc singuratic, unde avea să fie lipsit de
ocupaţie, fără altă companie decât soţia sa; într-un fel, o a
doua lună de miere. Maria nu se îndoia… Aceasta era o
manevră a împăratului, pentru a-i apropia pe cei doi soţi.
În zadar încercă Rudolf să o împace. Doar grija pentru
sănătatea sa îl făcuse pe bătrânul său prieten Wiederhofer
să vorbească. Avea neapărată nevoie de odihnă, departe de
Viena şi de orice ocupaţie, într-un climat meridional. Bine
că nu-l trimiteau pe Riviera franceză sau la Madera! Soţia
sa? Nu putea, într-o astfel de deplasare s-o lase la Viena.
Dar vor avea două apartamente la hotel: ea cu doamna ei
de onoare, cu fiica sa şi cu guvernanta acesteia; el, cu
aghiotantul său. Avea să-şi petreacă zilele într-o barcă cu
pânze. Ea nu suporta marea. Iar el avea să-şi facă de lucru
pe la Pola, în apropiere, unde se afla flota.
Nimic n-o alina însă pe Maria. Prinţul o sărută, o legănă,
îi vorbi ca unui copil, se strădui să o facă să râdă.
Atâta blândeţe o linişti în sfârşit. Niciodată nu fusese
Rudolf aşa de bun cu ea. De obicei, ei îi revenea sarcina să-
l înveselească, să-i alunge grijile, gândurile negre care îl
bântuiau mult prea ades. Îndeplinea cu deosebită plăcere
datoria aceasta cu adevărat feminină. Acum însă rolurile se
inversaseră.

120
Claude Anet
Ora aceea de tristeţe şi de duioşie avu asupra lui Rudolf
o înrâurire puternică. Ea scoase la iveală un sentiment atât
de adânc ascuns în el, încât îl şi ignora. Imaginea acestei
fete plângând în braţele sale, trupul acesta tânăr lipindu-se
cast, de al său, lacrimile pe care el le domolise, râsul pe
care îl făcuse să răsară, în sfârşit, pe buzele frumoase ale
Mariei, îl umplură de o emoţie pe care n-o mai încercase
niciodată.
În ziua aceea nu-i putu mărturisi nimic Mariei, fiindcă
nu-şi dădea nici el prea bine seama de ceea ce simţea. Fu
nevoit s-o părăsească devreme: se ducea la operă. Dar în
tot timpul serii, oriunde s-a aflat, n-a încetat să se
gândească la lucrul acesta.
De cele mai multe ori refuza să se analizeze, ştiind din
experienţă că n-ar culege decât amărăciune şi dezgust. Dar
acel Rudolf care se născuse din apropierea cu Maria
Vetsera, era un om nou, în a cărui tovărăşie se complăcea.
Unde îl putea întâlni? Numai lângă magiciana care îl
chemase la lumină.
O căută deci pe Maria, iar piedicile care existau între ei
nu făcură decât să-i aprindă şi mai tare dorinţa. Alături de
ea, regăsea un Rudolf lipsit de cinism, pentru care lucrurile
mai aveau preţ şi savoare. Acest Rudolf, atât de deosebit,
nu-şi trăise încă viaţa. Înflorea abia acum. El era cel care-o
primea pe Maria la Hofburg sau care o conducea în grabă
pe aleile pustii ale Praterului; avea faţă de ea pudoarea şi
atenţiile unui îndrăgostit de şaisprezece ani, încrederea
unei inimi care n-a fost niciodată trădată, visurile şi
speranţele tinereţii, avântul celui care iubeşte pentru prima
oară. Acest Rudolf era dublat în chip miraculos de cel de la
Curte şi de la Sacher, de cel prins în intrigi politice şi în
întâlniri cu ţigăncile. În clipa aceea văzu limpede în sinea
sa şi înţelese că nu se putea lipsi de Maria.
Ideea aceasta, căreia i se dărui întrutotul, crescu foarte
repede. Căci orice gând constituie o hrană pentru dragoste.
Dragostea lui începu să se facă simţită în absenţa iubitei

121
 Mayerling
sale, cât şi în prezenţa ei. Dezgustul pe care-l încerca în
zilele care se scurgeau toate la fel făcea să i se pară şi mai
luminoase ceasurile rare pe care i le dăruia femeia iubită.
Într-o zi, era în a doua jumătate a lunii decembrie, Maria
îşi petrecea lângă el, în salonul plin cu flori, din Hofburg, o
bună parte din după-amiază. Îi plăcea s-o audă vorbind,
râzând şi adesea rămânea tăcut. Dar Maria, care vedea
dispărându-i, încetul cu încetul, cuta dintre sprâncene, nu
se alarma de tăcerea lui Rudolf. În ziua aceea însă i se păru
că era şi mai tăcut ca de obicei şi se nelinişti fără să i-o
spună.
Rudolf, care şedea pe un taburet la picioarele ei, se ridică
destul de brusc şi începu să umble prin cameră. Pierdut în
gândurile sale, părea s-o fi uitat. Deodată, printr-o mişcare
neaşteptată, se apropie de canapeaua pe care se afla Maria,
se aşeză alături, îşi trecu un braţ pe după mijlocul ei şi o
atrase spre sine:
— Maria, spuse, trebuie să stăm de vorbă.
Tonul era atât de serios, încât o trecu un fior.
— Am reflectat multă vreme, continuă el.
În clipa aceea citi în ochii Mariei spaimă şi, pe loc,
pentru a o linişti, murmură aplecându-se spre ea:
— Nu-ţi fie teamă, scumpa mea (era pentru prima oară
că o tutuia şi Maria se înfioră, dar de fericire). Te iubesc
atât de mult, încât nu pot trăi fără tine: iată ce voiam să-ţi
spun. Vrei să încercăm să ne gândim la viitorul nostru?
Maria îl asculta şi nu ştia ce să creadă. Oare prinţul îşi
pierduse capul? Viitorul nostru! Exista deci, pentru ei, un
viitor! Niciodată nu se gândise la asta.
— Nu vă înţeleg, zise ea.
— Să nu-mi mai spui „dumneavoastră”, micuţă Maria.
Spune-mi Rudolf…
— O, nimic nu-mi va fi mai uşor, îi răspunse ea într-un
elan de fericire, pentru mine ai fost întotdeauna Rudolf.
Dacă ai şti ce greu îmi venea să-ţi spun „Monseniore”. Mi
se părea că mă adresez cuiva pe care nu-l cunoşteam. Dar

122
Claude Anet
dacă ai fi auzit toate lucrurile duioase pe care vi le… pe
care ţi le-am spus, singură în camera mea, cu mult înainte
de a te întâlni aici! Ah, lui Rudolf îi erau adresate… La
început, am suferit mult gândindu-mă la rangul tău care
ne despărţea… iar acum tu îmi vorbeşti de viitorul nostru…
Nebună de fericire, se aruncă de gâtul lui.
— Viitorul nostru, reluă ea, oare asta are vreun sens?
Dar puţin îmi pasă, îmi ajunge, Rudolf, să rosteşti cu
buzele tale dragi „viitorul nostru”, ca să nu cer nimic mai
mult. Viitorul nostru! Mai repetă, vreau să fiu sigură că nu
m-am înşelat…
Trebui să treacă un timp, până ce Rudolf putu să
vorbească. Maria dansa, alerga în jurul lui, îi azvârlea câte
o sărutare, îi aducea o floare drept omagiu. În sfârşit, se
ghemui în braţele lui şi spuse solemn:
— Te ascult.
Rudolf îi explică, nu prea desluşit, că-i era greu să vadă
limpede în faţa sa, într-atât de tulbure era situaţia lui în
stat şi în cercul alor săi. Evenimente neprevăzute puteau
interveni şi schimba într-o clipită lucrurile. Era înconjurat
de duşmani care ocupau cele mai înalte posturi în imperiu.
Dacă tatăl lui s-ar îmbolnăvi, i-ar vedea pe toţi la picioarele
sale. Dar în prezent, nu se putea bizui pe nimeni. Era în
relaţii proaste cu cei mai mulţi dintre membrii familiei,
oameni lipsiţi de inteligenţă, retrograzi şi mărginiţi.
— Tatăl meu… Vom vorbi despre el altă dată… Mama
mea, care în realitate îmi este foarte aproape, îmi scapă şi
fuge de ea însăşi. Deseori, rătăceşte singură prin palatul
acesta mare, în care toate porţile se deschid când ea se
apropie… Deunăzi, am întâlnit-o astfel, din întâmplare,
într-una din sălile de recepţie. Surprinsă, de îndată ce m-a
văzut, a grăbit pasul, ca să-mi arate limpede că nu voia s-o
opresc. În trecere, mi-a făcut un mic semn cu evantaiul.
Totuşi mă iubeşte… Ştii ce imagine trezeşte ea în mine? Pe
aceea a unei prizoniere. Hofburgul, Viena, Austria întreagă
sunt temniţa ei. Ea nu respiră decât când se află departe.

123
 Mayerling
Ar vrea să fugă de aici şi să nu se mai întoarcă niciodată…
Şi eu sunt un prizonier, Maria…
Se opri o clipă, apoi, aplecându-se spre ea, îi şopti la
ureche, de parcă s-ar fi temut să nu-l audă alţii, ori
zidurile:
— Într-o bună zi voi pleca… Iar tu mă vei urma!
Maria asculta, înmărmurită, glasul acela misterios. Să
plece. Să plece! Fără îndoială, l-ar urma la primul semn.
Dar cum ar putea părăsi el Viena, Austria? Părea cu
neputinţă. Totuşi, înseamnă că întrevăzuse vreo
posibilitate, de vreme ce vorbise astfel. Nu-i venea să
creadă, dar inima îi bătea nespus de tare la gândul că
acelaşi destin îi va uni. Unde? Nu avea importanţă, totul
era să fie împreună. Nu îndrăzni să-i pună întrebări, deşi
ar fi vrut să afle mai multe.
În altă zi, la Prater – prinţul se întorsese de la München –
declară că nu va mai continua să trăiască alături de soţia
lui. Poate că, într-un moment de furie, ea îşi va pune în
aplicare ameninţarea atât de des proferată de a se întoarce
în Belgia. Dar în fond, el nu-i dădea crezare.
— Nu va pleca. Ameninţarea este una din metodele ei de
a mă scoate din fire, asta-i tot!
El însuşi avea însă un plan îndrăzneţ. Va cere Papei
anularea căsătoriei. Va motiva că prinţesa nu putea dărui
un moştenitor Coroanei: de când născuse fetiţa, ea nu mai
avusese alt copil. Totuşi convieţuiseră patru ani după
naşterea micuţei. Naşterea grea de atunci părea să fie
pricina sterilităţii ei. Acesta era un motiv puternic, iar Papa
se va arăta, fără îndoială, sensibil. Ajuns la acest punct,
prinţul se pierdea în nenumărate consideraţii de ordin
politic, pe care Maria le urmărea cu greu. Era evident că, o
dată cu anularea căsătoriei, el proiecta o unire morganatică
cu Maria.
— Voi fi liber, nu ne vom mai despărţi.
Sau, uitând pe papă, întrezărea deschizându-li-se în faţă
un viitor şi mai frumos.

124
Claude Anet
— Oamenii oare mă înconjoară sunt încredinţaţi că eu
ţin la putere. Se înşală. Ar fi fericiţi dacă ar şti în ce
măsură m-au dezgustat de ea. Câte intrigi, câte trădări! Şi
în fiecare zi, atâtea chipuri făţarnice… Să ajung un om
liber, aşa cum va fi într-o zi vărul meu, arhiducele Jean! Să
duc, departe de aceste locuri, o viaţă independentă! Să nu
crezi, scumpa mea, că nu se poate. Eu cred că se poate,
dac-o vrei cu tot dinadinsul…
Într-o zi, în timp ce discuta despre aceste planuri cu
aprinderea pe care o punea acum în orice lucru, el se opri,
apoi izbucni într-un râs oarecum ciudat, care o îngrijoră pe
Maria.
— Scumpa mea, spuse el, nu sunt oare stupid că-mi fac
atâtea griji? Nu există şi un alt mijloc de a scăpa de lumea
asta, de a ne dărui unul altuia, pentru totdeauna?
Ea îl privea, preocupată să-i citească gândurile până în
adâncul lor; el adăugă doar atât, într-un chip voalat:
— Oriunde aş pleca, ştiu că pot conta pe tine.
Maria se lipi de el. Din toate cuvintele acestea fără şir, ea
nu reţinea decât un lucru: oricare ar fi fost soluţia la care
se gândea, Rudolf o asocia şi pe ea. Totul avea un singur
sfârşit: unirea lor.
Gândul acesta îi umplea inima de bucurie. Maria nu voia
să cântărească perspectivele, nu voia să-l urmeze pe Rudolf
în calculul probabilităţilor. În mijlocul tuturor primejdiilor
care o înconjurau, se agăţa cu disperare de o certitudine: o
iubea mai presus de orice, nu voia să se despartă de ea.

Făcură o plimbare la Schönbrunn. De multă vreme

dorise Maria să vadă parcul în care Rudolf, copil, se jucase
şi în care publicul nu avea acces. Neglijând de data aceasta
măsurile de prevedere cu care se înconjura de obicei,
prinţul veni să o aştepte cu cupeul lui Bratfisch în colţul
străzii Marocanergasse, aproape de Salezianergasse. Când
Maria ieşi din casă în tovărăşia contesei, aruncă o privire în
jur; ori de câte ori pleca la o întâlnire, se temea să nu fie

125
 Mayerling
urmărită. Strada era pustie. Doar doi lucrători mergeau
încet spre Traungasse, cu gulerele paltoanelor ridicate.
Contesa şi Maria se urcară în cupeul lui Bratfisch, apoi
contesa coborî la prima staţie de trăsuri. Bratfisch îşi
continuă drumul spre Schönbrunn. Se opri nu departe de
intrare. Rudolf şi Maria se îndreptară pe jos spre parc.
În clipa în care intrau pe poartă, Maria se întoarse. La
vreo sută de paşi, ea zări doi bărbaţi care, în ciuda frigului,
mergeau agale. Aveau gulerele ridicate; statura şi mersul
lor amintiră îndată Mariei de cei doi lucrători de pe
Salezianergasse.
— Suntem urmăriţi, îi spuse ea repede lui Rudolf.
Spre marea sa mirare, el nu se îngrijoră, ci răspunse
printr-un gest ce trăda oboseala, însoţit de un indiferent:
„Ce pot face?” Şi nici măcar nu se întoarse.
Maria înmărmurise. Poliţia cunoştea aşadar legătura lor!
Poate chiar mai mult! Era urmărită şi nu observase încă
acest lucru! Aceşti doi oameni, întorcându-se la Viena, vor
face un raport. Pe al cui birou avea să fie depus în aceeaşi
seară? Unde va ajunge apoi? La împărat. Simţea deodată
că toate forţele oculte ale imperiului se coalizaseră
împotriva ei, atât de slabă şi de fără apărare. Cum să
lupte? Avea să fie înăbuşită, fără să poată scoate un
strigăt.
În timpul acesta Rudolf se mira de tăcerea prietenei sale
şi o întrebă de ce nu spune nimic. Nevrând să-l alarmeze şi
să strice, prin îngrijorările ei, o plimbare de la care aştepta
atâta bucurie, Maria zâmbi. Mergeau acum pe aleile secrete
ale parcului.
— Unde te jucai când erai mic? întrebă ea.
Rudolf râse.
— Nu m-am jucat multă vreme. De mic am fost
încredinţat generalului de Gondrecourt, care m-a iniţiat în
farmecele severe ale disciplinei militare. Ei bine, ştii, draga
mea, în zadar protestezi în sinea ta, în zadar găseşti asta
absurd, jignitor, dar când ai fost angrenat de mic în

126
Claude Anet
mecanismul acesta nu te mai poţi desprinde din el. Acum
am devenit bărbat, am o cultură, am idei liberale care se
află la o mie de leghe de cele ale generalului de
Gondrecourt. Totuşi, chiar după douăzeci şi cinci de ani, el
mă mai domină, îi aud glasul ascuţit şi, la comandă, lipesc
călcâiele. Vezi, încă nu m-au eliberat, rămân un soldat…
Groaznic! încheie el vesel, oare vei putea iubi un soldat?
Maria îi luă mâna într-ale ei.
„N-a avut copilărie, sărmanul. E de datoria mea să-l fac
astăzi să râdă şi să se amuze.”
Se apropie căderea nopţii. Se întoarseră la Viena.
Rămasă singură, Maria căzu pradă temerilor. Legătura lor
era cunoscută. De cât timp era nevoie pentru ca vestea să
se răspândească şi să ajungă, în cele din urmă, la urechile
mamei sale? Către orice punct şi-ar fi îndreptat privirea, nu
vedea decât catastrofe iminente.
Totuşi trebui să-l lase pe Rudolf să plece, pe Rudolf,
singurul ei sprijin. În ultima clipă, ca dovadă a dragostei
sale mari, el îşi amână plecarea la Abbazzia cu douăzeci şi
patru de ore.

127
 Mayerling

IV INELUL DE FIER

Tuturor îngrijorărilor ei i se mai adăugă una. Cum să nu

se neliniştească o inimă iubitoare de intimitatea celor doi la
Abbazzia? Oare prinţesa nu va face totul pentru a-şi
recuceri soţul? Maria primea mesaje pline de dragoste. Dar
aveau ele destulă putere ca s-o liniştească? Îşi repeta
cuvintele prin care Rudolf îi făgăduia unirea destinelor lor.
Cuvintele acestea atât de minunate, de înfocate în clipa în
care le rostise el, păreau să-şi fi pierdut orice căldură în
atmosfera din Salezianergasse. Le avea mereu în faţă,
neînsufleţite, fără strălucire. Nicăieri nu afla mângâiere.
Când plecase de lângă ea, Rudolf o prevenise asupra
primejdiei oricărei confidenţe făcute contesei Larisch.
După o absenţă de aproape două săptămâni, Rudolf se
întoarse mai îndrăgostit de ea ca înainte. Despărţirea îi
fusese de nesuportat. În viaţa sa tumultuoasă, Maria
aducea prospeţime; într-un cuvânt, o dorea nespus.
Legătura lor era încă pură; totuşi îl stăpânea şi o dorinţă
fizică. Felul plăcut în care ştia să-l învăluie această fată
atât de tânără şi atât de frumoasă, râsul, mângâierile ei
nevinovate erau un balsam pentru nervii iritaţi ai prinţului.
Nu voia să se mai lipsească de ele. La început, poate că-i
trecuse prin minte să se distreze cu ea, ca şi cu atâtea alte
femei cochete, care ştiau pentru ce anume veneau la el şi
pe care nu trebuia să le dezamăgească. Dar încă de la
prima întrevedere, el înţelesese că Maria era altceva, că
preţuia mult mai mult. Din ziua aceea, vrăjit de ceea ce el
însuşi numea miracol, o respectase. Şi acum îşi jurase că
va face din ea soţia lui, în ciuda oricăror piedici.
128
Claude Anet
Abia reîntors la Viena, el trebui să plece la Praga. N-o
zări pe Maria decât de departe, la operă. Dar peste două
zile – era într-o duminică – abila contesă Larisch i-o aduse
la Hofburg, seara, către ora şapte.
Maria se simţea la capătul puterilor. Îşi făgăduise să nu-
şi dea în vileag tristeţea faţă de un om nefericit, care avea
nevoie de veselie în jurul lui. Dar de data aceasta
despărţirea fusese lungă şi crudă. Când îl văzu pe Rudolf,
nu se mai putu stăpâni. Fără a-şi mai putea opri lacrimile,
se aruncă în braţele celui drag, exclamând:
— Aşadar voi fi întotdeauna despărţită de tine? Nu mai
pot!
Intonaţia glasului ei, sentimentul sfâşietor al
nesiguranţei, ameninţarea care plutea neîncetat asupra
iubirii lor, tulburarea de a simţi trupul Mariei atât de
aproape de al său îl biruiră. Rudolf uită de jurămintele pe
care şi le făcuse. Copleşită dintr-o dată de fericire. Maria
nu i se împotrivi.
Din ziua în care se dăruiseră unul altuia, Rudolf înţelese
că nu mai avea nicio clipă de pierdut, că trebuia să aibă
grijă de viitorul lor. Nici chiar lumea întreagă coalizată
împotrivă-le nu avea să-i mai despartă. Nu mai era timp
pentru vorbe. Se grăbi să acţioneze.
În aceeaşi noapte chiar, întorcându-se de la operă, el
scrise Papei o scrisoare. Explica în ea raporturile sale cu
soţia sa, neputinţa în care se afla ea de a da dinastiei un
moştenitor, neînţelegerile dintre ei, atât de grave, încât un
scandal era iminent, fie că ar fi plecat în Belgia, stârnind
vâlvă, fie că el însuşi ar fi părăsit-o, nemaiputând suporta
convieţuirea. El încredinţa sfinţiei-sale grija de a analiza ce
urmări nefaste putea să aibă această situaţie pentru casa
Habsburgilor, pentru Stat şi pentru biserică. Îl implora,
prin urmare, să binevoiască a pronunţa anularea căsătoriei
sale cu prinţesa Ştefania.
Scrisoarea aceasta autografă, redactată cu destulă
pricepere, deşi fusese scrisă într-un moment de aprindere,

129
 Mayerling
părăsi Viena chiar a doua zi, printr-un prieten sigur al
prinţului, care avea misiunea s-o înmâneze personal Papei.
Când îşi redobândi sângele rece, Rudolf consideră
primejdios demersul său. „Nu am şanse, nici una din zece,
să obţin ceea ce cer, îşi spuse el. Dar chiar de n-ar fi decât
una dintr-o mie, şi tot sunt dator să încerc.”
Peste două zile urma să plece la Budapesta. În ajun
trecu în ascuns pe la vărul său arhiducele Jean Salvator.
Nu se mai văzuseră din acea dramatică seară care pusese
capăt relaţiilor dintre două fiinţe anume făcute – din multe
puncte de vedere – să se înţeleagă, dar care – din alte
puncte de vedere, nu mai puţin însemnate – se aflau la
antipod una faţă de cealaltă. În ziua aceea, vechea prietenie
care-i lega şterse neînţelegerile dintre ei. Încă o dată
discutară deschis. Fură abordate subiecte politice, pentru
că niciunul, nici celălalt nu erau persoane particulare şi
pentru că, vai, viaţa lor intimă era legată de cea a Statului.
Arhiducele Jean se sperie de paloarea şi nervozitatea
vărului său, care părea la capătul-puterilor. Dacă vreun
martor indiscret ar fi ascultat la uşă, ar fi fost îngrozit
auzind de mai multe ori cuvântul „moarte” care părea să
puncteze discuţia. Când Rudolf plecă, arhiducele îl
îmbrăţişă frăţeşte şi îi spuse:
— Doar tu mă mai reţii aici; dacă ai dispărea, n-aş mai
sta aici o zi în această ţară blestemată.
Sâmbătă, 19 ianuarie, în cursul dimineţii, Rudolf se
întoarse de la Budapesta. Dăduse Mariei întâlnire la el.
Despărţindu-se de contesă în faţa uşiţei de fier, Maria fu
mirată că Loschek o conducea pe un drum necunoscut.
— În dimineaţa aceasta prinţul are audienţe, spuse
bătrânul servitor. Vă va întâlni, baroană, într-un salon
vecin cu cel în care primeşte.
O introduse într-o încăpere spaţioasă, cu lambriuri alb-
aurii, stil Ludovic al XV-lea. Banchete tapisate şi un birou
antic împodobeau o parte a salonului. Un birou modern,

130
Claude Anet
model englezesc, o canapea şi două fotolii din piele,
ascunse după un paravan mare, ocupau cealaltă parte.
Rudolf nu se afla acolo. Dar peste câteva minute, Maria
auzi glasuri în spatele paravanului. Uşa se deschise. Rudolf
alergă spre ea.
— Am diverse corvezi în dimineaţa asta, dragostea mea,
zise el. Iartă-mă, dar voiam să te văd imediat şi ţi-am dat
întâlnire aici. Mai am de primit o delegaţie şi voi fi liber…
Până atunci, iată ceva pentru tine…
Scoase din buzunar un inel de fier lustruit şi bine lucrat,
pe care-l oferi Mariei.
— Uită-te ce scrie în interiorul lui. Ştii că sunt tare în
inscripţii.
Maria citi: 13 ianuarie 1889. I.L.V.B.I.D.T.
— Nu înţeleg decât data şi mi-e dragă, spuse ea,
aruncându-i o privire încântătoare. Dar citeşte-mi restul.
Cu o voce gravă, Rudolf citi:
„In Liebe vereint bis in dem Tode” (Uniţi prin dragoste
până la moarte).
Maria se strânse lângă el. Nu putea vorbi. Cuvintele
acestui magician vibrau în ea, chemau o viziune pe care ea
o ţintui cu privirea. Ştiuse să împodobească moartea cu o
frumuseţe ciudată, însoţind-o cu dragostea; oare ea va fi
aceea care îi va uni pentru eternitate?
Maria îşi ridică privirea spre Rudolf care o strângea la
piept:
— Te voi urma unde vei voi, iubirea mea.
Se auziră câteva bătăi în uşă. „Este Loschek, spuse
Rudolf, nu te îngrijora.”
Într-adevăr era Loschek, care anunţa că delegaţia
aştepta în salonul alăturat.
— Nu voi zăbovi mult, zise el Mariei. Doar atât cât să
spun câteva banalităţi acestor oameni de treabă. Aici să n-
ai nicio teamă. Nu există niciun risc. Te păzeşte Loschek.
Prinţul ieşi, iar Maria rămase singură. Se simţea parcă
desprinsă de ea însăşi. Un singur cuvânt rostit de Rudolf îi

131
 Mayerling
deschisese calea către o lume necunoscută, iar lumea
aceasta se afla la adăpost de furtunile ce bântuie pe
pământ. Era o lume scăldată într-o lumină senină.
Neliniştile şi amărăciunile care o mistuiau pe ea, pe Maria,
nu-i treceau pragul. Acolo, nici frământări, nici lupte, nici
absenţe dureroase, nici despărţirea pentru care nu există
leac. O împărăţie a păcii şi a unirii veşnice.
Fericită, pierdută în gânduri, Maria auzi deodată un zvon
de glasuri care o făcu să tresară. Zvonul acesta venea de
după o uşă mică, aflată în spatele paravanului. Uşa se
deschise. Maria auzi un glas de femeie spunând:
— Unde erai, Loschek? Te-am căutat în micul
apartament al fiului meu.
Apoi, glasul foarte stânjenit al lui Loschek:
— Rog pe Majestatea-voastră să mă ierte! În dimineaţa
aceasta prinţul primeşte aici, aşa că l-am însoţit.
Ascunsă după paravan, Maria tremura.
— În ce stare s-a întors de la Budapesta?
Acum, glasul se apropiase.
— Prinţul se simte bine… Are nevoie de puţină odihnă,
desigur, dar nu e nimic grav…
Maria, pe care teama o ţintuia locului, înţelegea că
Loschek făcea imposibilul pentru ca împărăteasa să nu
înainteze mai mult în salon. Poate va izbuti să o oprească
în spatele paravanului.
— Îi vei spune că am venit să mă informez de sănătatea
lui.
— Prinţul va fi foarte mişcat de solicitudinea Majestăţii-
voastre.
Urmă o tăcere. Maria se şi socotea scăpată, când glasul
acela feminin reluă:
— Vreau să-i las un bilet pe birou.
Câţiva paşi grăbiţi pe parchet şi, ajungând la micul birou
englezesc, împărăteasa o zări pe Maria, îmbujorată,
stânjenită, neştiind cum să-şi păstreze cumpătul.

132
Claude Anet
Împărăteasa şovăi puţin, apoi, cu politeţea cea mai
încântătoare, spuse:
— Îmi cer scuze că te-am deranjat, domnişoară.
Şi întorcându-se repede spre Loschek, al cărui chip
exprima cea mai mare tulburare, adăugă:
— Trebuia să mă previi că este cineva aici, nerodule…
Poţi să ne laşi.
Loschek plecă.
Privirea împărătesei se întoarse spre Maria care,
revenindu-şi, îi făcea în sfârşit o adâncă reverenţă.
— Voiam să aflu veşti despre Rudolf, o să-i scriu totuşi
câteva cuvinte, dacă îmi permiteţi.
Se aşeză la birou, puse deoparte evantaiul, căută un toc,
hârtie. Apoi o privi pe Maria:
— L-ai văzut pe fiul meu în dimineaţa aceasta,
domnişoară?
— Da, doamnă, spuse Maria cu un glas foarte scăzut şi
făcând o nouă reverenţă.
— Cel puţin arată bine?
— Mi s-a părut cam obosit.
— Bietul băiat, spuse împărăteasa, ridicându-se şi
vorbind cu sine. Destinul e orb. Nu era făcut pentru viaţa
pe care i-am dat-o.
Glasul ei, felul în care apăsa pe anumite cuvinte, însuşi
sensul celor spuse evocau în inima Mariei amintirea lui
Rudolf într-un chip atât de viu, încât teama îi dispăru,
făcând loc emoţiei. Împărăteasa îşi luă evantaiul şi se
îndreptă spre uşă. Avea să plece astfel? Acum Maria dorea
să mai rămână. Simţea că în lumea aceasta ostilă avea în
ea o aliată.
Între timp, după o uşoară şovăire, împărăteasa se hotărî.
Se întoarse spre Maria şi spuse:
— Nu te-am văzut niciodată, domnişoară. Nu mai ies în
lume. Ştiu totuşi cine eşti. Drumurile noastre ar fi trebuit
să se întretaie, dar fiindcă întâmplarea a făcut să ne
întâlnim, vreau să profit de ea un minut. Aşează-te puţin…

133
 Mayerling
Împărăteasa o invită pe un fotoliu. Ea însăşi se aşeză pe
canapea. O clipă îşi făcu vânt cu evantaiul; cu o mişcare a
piciorului îşi potrivi poala rochiei sale negre. O privea pe
Maria.
— Eşti chiar mai frumoasă decât mi s-a spus… Şi cât de
tânără!… Ce vârstă ai? Ţi se mai poate pune o astfel de
întrebare.
— Am şaptesprezece ani, doamnă.
— Şaptesprezece ani, repetă împărăteasa. Poate avea
cineva şaptesprezece ani?…
Se opri puţin, apoi, uitând din nou de Maria, adăugă:
— La şaptesprezece ani eram căsătorită şi nefericită. Cu
toate acestea eram tânără (o privi iar pe Maria) şi frumoasă
ca şi dumneata!
Maria se încumetă să spună:
— Majestatea-voastră e tot frumoasă…
— Frumuseţe de femeie bătrână.
Cuvintele acestea, pe care împărăteasa apăsă anume,
pecetluiau piatra mormântului în care de multă vreme îşi
închisese tinereţea. Maria nu îndrăznea să-şi ridice
privirea. Auzea mişcarea înceată a evantaiului.
Împărăteasa continuă:
— În tinereţe… câtă strălucire, cât farmec! Zadarnic
luptăm împotriva anilor. Câte frământări pentru a ne
păstra linia! Dar obrajii aceştia rotunzi, de copil, ochii
aceştia vioi, farmecul acesta unde să le mai regăseşti după
ce s-au pierdut?… Nu există nimic frumos şi adevărat în
afară de tinereţe. Oamenii tineri nu se înşală. Tot ceea ce
fac este bine… Lumea le aparţine. Ar trebui să murim
tineri!…
Rămase câtva timp pe gânduri. Apoi, cu alt ton, spuse:
— Îţi cer iertare, domnişoară, am visat cu glas tare,
asemenea omului care de multă vreme trăieşte în
singurătate… Plec… Fiul meu nu trebuie să ne găsească
împreună. Sunt mulţumită că te-am văzut. Acum ştiu că
eşti frumoasă şi că în dumneata nu este nimic rău. Aş vrea

134
Claude Anet
ca fiul meu să fie fericit. Are puţini ani înainte pentru asta.
Şi totuşi, doar fericirea contează!… Dar e greu s-o atingi
când eşti prinţ. Adesea, mi-e milă de el… Nu i-o spun.
Înduioşările de acest fel n-au niciun rost… Locuim într-un
palat mohorât… în el, dumneata pari o floare. Nu mai veni
aici. Aerul e nesănătos. La noi florile se ofilesc atât de
repede… Îngăduie-mi să te sărut, copila mea. Te simt
aproape de inimă…
împărăteasa se ridică, o cuprinse pe Maria în braţe şi o
sărută pe frunte. Apoi ieşi repede, cu capul sus. Rochia ei
de mătase foşni uşor.
Copleşită de emoţie, Maria se lăsă să cadă pe canapea şi,
cu capul în mâini, plânse încet. Între timp, uşa cea mare
cu două canaturi se deschise fără ca ea să-şi dea seama, şi
Rudolf apăru, vorbind delegaţiei care se afla în camera
alăturată…
— Domnilor, vă mulţumesc şi vă spun: pe curând.
Uşa se închise îndărătul său.
Când intră, prinţul o văzu pe Maria plângând ca un
copil. Veni lângă ea, o mângâie, vru să cunoască pricina
lacrimilor ei. Repede mângâiată, dar încă plină de emoţie,
Maria îi povesti scena care avusese loc.
— Eram atât de speriată, încât n-am putut rosti niciun
cuvânt. Mă temeam, fără motiv. Am înţeles imediat că cel
puţin ea nu voise să ne despartă. Dar există în fiinţa ei, mi-
e greu să-ţi explic, ceva plin de măreţie, ceva îndepărtat şi,
în acelaşi timp misterios, de parcă ar cunoaşte lucruri pe
care noi n-o să le ştim niciodată… Foloseşte cuvinte foarte
simple, al căror sens este însă profund. Să nu-ţi închipui
că a încercat să mă înfricoşeze. Dimpotrivă, a fost foarte
bună cu mine, chiar caldă. Ai putea crede? M-a sărutat…
Poate că întrezărea nenorociri mari care ne ameninţă şi ele
aceea s-a lăsat pradă înduioşării. Nu mi-a spus asta, dar
am simţit-o în felul ei de a fi, de a mă privi şi de a tăcea…
După ce a plecat, eram atât de tulburată, încât m-a podidit
plânsul, fără motiv, vezi bine, aşa ca o proastă ce sunt…

135
 Mayerling
Totuşi, Rudolf, continuă ea trecându-şi braţele pe după
gâtul prinţului, sunt fericită; nu există decât o singură
nenorocire adevărată, despărţirea, însă inelul pe care mi l-
ai dat astăzi mă linişteşte.

136
Claude Anet

V FREAMĂT

În cercurile cele mai bine informate ale oraşului şi ale

Curţii începeau să umble zvonurile. „Nu este adevărat,
spuneau unii, că prinţul imperial se complace numai în
desfrâu. De data aceasta iubeşte cu adevărat…” Alţii, mai
răutăcioşi, adăugau că povestea ţinea mai de mult şi că
partidele de plăcere de la Sacher nu erau de fapt decât o
mască menită să ascundă lumii adevărul. Toţi admirau
jocul dublu al prinţului şi modul elegant în care ştiuse să
înşele opinia publică.
Dar pe cine iubea oare? Aici părerile erau împărţite. Unii
afirmau că o fată frumoasă răpise inima acestui bărbat
care până atunci nu şi-o dăruise nimănui. Alţii clătinau din
cap cu îndoială: „Cine poate crede că un bărbat ca prinţul
imperial se mulţumeşte cu o gâsculiţă, fie ea chiar nespus
de frumoasă?” Un schimb de priviri la operă, o întâlnire
tainică la Prater (în ceea ce priveşte întâlnirea de la Prater
părerea era afirmativă), ajungeau oare unui om blazat? Iar
despre întâlniri particulare nici nu putea fi vorba. Tânăra
fată, al cărei nume era rostit în şoaptă, nu fusese văzută
niciodată şi nicăieri singură, ci întotdeauna în tovărăşia
mamei sale sau a contesei Larisch (la numele acesta, două,
trei persoane, pentru care societatea vieneză nu avea
secrete, schimbară priviri fugare şi complice, dar nu
scoaseră niciun cuvânt şi pe bună dreptate). Trebuia
admisă deci ideea că această frumoasă şi tânără fată, care
îl subjugase pe prinţ prin farmecul ei, constituia ea însăşi
un paravan. Menit să ascundă ce?… Iată punctul la care
cei mai subtili copoi pierdeau orice urmă… Se vorbea
137
 Mayerling
despre o nobilă doamnă poloneză, de origine germană,
desigur o spioană sau – dacă acest cuvânt înspăimânta –
un agent al acelui diabolic Cancelar de Fier care,
nemulţumit de ideile liberale afişate de prinţ, voia să-l
readucă, pe un drum de catifea, pe căile sale… în sfârşit,
după alţii, o micuţă burgheză, de o frumuseţe cerească,
sucise într-atât capul prinţului încât Imperiul şi Coroana
nu i se mai păreau acestuia decât fleacuri, în comparaţie
cu preţul ce-l reprezenta cucerirea acestei umile persoane.
Oricum, recunoşteau cu toţii că de data aceasta omul pe
care nu se putea pune mâna, nestatornicul, în sfârşit se
fixase. Cât privea urmările acestui fapt pentru stat, pentru
Coroană, pentru dinastie, pentru partidele politice, pentru
opoziţie şi pentru guvern, pentru armată şi pentru el
însuşi, importanţa lor nici nu putea fi evaluată, într-atâta
erau de complexe, de nesigure, de schimbătoare.
Şi totuşi, prea erau numeroase persoanele care şopteau
numele micuţei baroane Vetsera, pentru ca acest lucru să
nu ajungă şi la urechile eroilor noştri. Contele Hoyos, care
nutrea faţă de prinţ o prietenie adevărată, şi care se ţinea
departe de orice intrigă de la Curte, găsi de cuviinţă să-l
avertizeze. Spre marea lui uimire, prinţul îi răspunse
simplu:
— Îţi mulţumesc, Hoyos, o iubesc într-adevăr pe această
fată. Dar mă bizui pe dumneata pentru a dezminţi orice
clevetire în care numele ei ar fi legat de al meu.
Cât despre Maria, ea trecu printr-o experienţă
edificatoare. Intrase la operă înainte de începerea
spectacolului; păşea în faţa mamei şi a surorii sale, de-a
lungul culoarului în care dădeau lojile. În uşa
întredeschisă a uneia dintre ele, două doamne, prietene ale
baroanei Vetsera, discutau. Maria se îndreptă spre ele,
pentru a le saluta. Doamnele acestea, care stăteau cu
spatele, vorbeau cu atâta însufleţire, încât nu simţiră în
preajmă pasul uşor al fetei. Maria aproape că le atingea.
Desluşi în discuţia lor numele ei şi pe cel al prinţului

138
Claude Anet
moştenitor… În aceeaşi clipă doamnele o observară şi
tăcură brusc. Ele nu-şi putură ascunde, în ciuda
experienţei lor mondene, o uşoară stânjeneală. Maria
rămase ea însăşi înmărmurită. Prezenţa imediată a
baroanei Vetsera puse capăt acestei atmosfere tulburi, care
nu durase decât o secundă, dar şi atât şi era prea mult.
Dacă s-ar fi întâmplat cu o lună mai devreme, incidentul
ar fi îngrijorat-o nespus pe Maria. În seara aceea o lăsă
aproape indiferentă. Simţea că a devenit jocul unor forţe de
temut, peste puterile ei, forţe care aveau s-o azvârle, vie ori
moartă, nu-şi dădea seama încă unde anume. Ce
importanţă avea că se vorbea în Viena despre legătura ei cu
prinţul? Mai avea să treacă timp până ce totul ar fi ajuns la
urechile mamei sale, întrucât aceste zvonuri erau lipsite de
temei. Timpul! De pe acum nu mai făcea niciun proiect,
nici măcar pentru următoarele trei zile. Cine i-ar fi putut
spune unde avea să se afle peste o lună sau peste o
săptămână?
Rudolf era din nou plecat, pentru patruzeci şi opt de ore.
Era singurul lucru care avea importanţă. Ce veşti va aduce
el oare la înapoiere? Va primi vreo telegramă de la Roma?
Viaţa ei atârna de acest răspuns.
Când, după două zile de vânătoare la castelul Orth, pe
malul Dunării, prinţul se reîntoarse, el nu găsi atât de mult
aşteptatul răspuns din partea Papei. De bună seamă că
cele auzite la Hofburg îl determinară, pe de altă parte, să
sporească precauţiile în ceea ce privea întâlnirile sale cu
Maria. Temându-se de un scandal din partea prinţesei
moştenitoare, care prin câteva vorbe cu dublu înţeles îl
făcuse să priceapă că nu ignora actuala sa legătură, el nu
îndrăzni s-o mai cheme pe Maria la el. Ceru deci
îndatoritoarei sale verişoare să i-o aducă, seara, la Prater.
Iarna, la ora nouă seara, Praterul era un loc sigur pentru o
întâlnire.
În cupeul lui Bratfisch, Maria trăi surpriza de a-l regăsi,
un Rudolf, dacă nu vesel, cel puţin liniştit, vorbind despre

139
 Mayerling
orice cu o detaşare pe care nu i-o cunoştea. O învelea într-
una în pulpanele mantalei lui largi; ea se ghemui în braţele
sale, se lipi friguroasă de el. Ah, numai pe ea o iubea în
lumea asta. În seara aceea, el nu mai cerea nimic mai mult
de la viaţă. Nu auzea vâltoarea care creştea în jurul lui, nu
ţinea seama de ameninţările voalate ale soţiei sale;
răspunsul Papei continua să se lase aşteptat. Ei bine. Dacă
Papa îi refuza ajutorul, avea să se lipsească de el.
— Câtă vreme sunt sigur de tine, spuse el cu duioşie
Mariei, nimic nu mă poate atinge cu adevărat.
E lesne de închipuit bucuria fetei la auzul acestor
cuvinte. Ar fi îndurat şi chinurile infernului pentru a le
asculta rostite de gura celui pe care-l iubea.
Noaptea îi învăluia. În depărtare, se zăreau luminile
oraşului duşman. Gerul poleia geamurile trăsurii ce ducea
cu sine, pentru câteva clipe doar, două fiinţe care uitaseră
totul în afară de fericirea supremă de a fi împreună.

140
Claude Anet

VI ÎMPĂRAT ŞI SOLDAT

Ziua de sâmbătă 26 ianuarie trebuia să fie, gândeau ei, o

zi fericită: aveau să se vadă de două ori – o dată în timpul
dimineţii, în taină, la Hofburg, şi seara, la balul pe care-l
dădea ambasadorul Germaniei, prinţul de Reuss. Maria îşi
făcea intrarea în lume. Rudolf avea să fie şi el acolo; de
asemenea şi prinţesa imperială. Maria îşi pregătise cea mai
încântătoare dintre toalete. Avea să poarte în păr diadema
cu diamante a mamei sale, iar în deget, primul inel pe care
Rudolf i-l dăruise. Ea spusese mamei că inelul era un dar
al scumpei lor prietene, contesa Larisch, oferit cu prilejul
intrării ei în societate.
Dar roata destinului se învârti altfel decât nădăjduiseră
cei doi îndrăgostiţi.
Dimineaţa, Maria îl găsi pe Rudolf îngrijorat. Şi, cu toate
strădaniile lui de a-i ascunde starea în care se afla, Maria îl
cunoştea prea bine pentru a nu o băga de seamă. Prinţul
nu primise veşti de la Roma. Aceasta explica îndestul
tristeţea lui. Maria încercă totul pentru a i-o risipi. Folosind
un mijloc care îi reuşise adesea, ea începu să vorbească de
frumoasele zile pe care aveau să le trăiască după ce,
abdicând de la demnităţile şi drepturile sale, Rudolf va
duce viaţa unui simplu particular, departe de Austria.
Niciun subiect nu părea mai atrăgător în ochii prinţului.
Dacă Papa încuviinţa anularea, Rudolf rămânea prinţ
imperial, cu tot cortegiul de îndatoriri, de funcţii, de
responsabilităţi şi necazuri pe care această unică şi înaltă
poziţie le trage după sine. Fără îndoială, el nădăjduia să
obţină atunci consimţământul tatălui său pentru o
141
 Mayerling
căsătorie morganatică cu Maria. Va izbuti oare? La gândul
acesta ea se înspăimântă. „Nu există fericire”, spuse ea.
Dar să trăiască ascunşi, departe de ochii lumii, cât de mult
le surâdea amândurora!
În ziua aceea, ea reluă o discuţie purtată adesea.
— Ştii, zise, mi-e teamă că te vei plictisi când vei sta
degeaba. Nu eşti obişnuit…
— Nici douăzeci de ani de odihnă nu-mi vor fi de ajuns
pentru a îndepărta oboseala din mine. Unde vom merge?
Şi iată-i plecaţi din Andaluzia în Ţara bascilor, din
Algeria în Normandia, din insulele Pacificului în Ceylon.
Maria încheie astfel:
— La urma urmei, ce-mi pasă? Pentru mine paradisul va
fi oriunde vom fi împreună.
Rudolf o îmbrăţişă.
— Te închid în închisoarea ta.
Maria reveni la un subiect mai precis.
— Ai uitat că de multă vreme trebuia să-mi arăţi
pădurea iarna? Ce încredere voi putea avea într-un om care
nu-şi ţine făgăduielile?
— Voi merge să vânez la Mayerling, luni şi marţi,
săptămâna viitoare, în plină pădure a Vienei, aproape în
munţi. Am acolo un mic castel de vânătoare. Mi-ar plăcea
să stai cu mine în zilele acelea. Dar pentru un moment e cu
neputinţă, din păcate!
— Cât aş fi de fericită! Dar bagă de seamă, Rudolf. Dacă
mă duci acolo, nu mă voi mai întoarce niciodată la Viena.
— Ei bine, ne-am înţeles. Când va veni ceasul să nu ne
mai despărţim, te voi duce acolo.
În clipa aceea se auzi la uşă râcâitul uşor prin care
Loschek îşi anunţa prezenţa. Dispoziţia prinţului se
schimbă pe dată.
— Vezi, spuse el Mariei, nu-mi dau pace. S-au unit cu
toţii împotriva mea… Oare ce le-am făcut? N-ar putea să
mă dea uitării într-o bună zi?… Intră, strigă el lui Loschek.
Bătrânul slujitor apăru.

142
Claude Anet
— Ce s-a mai întâmplat, de ce mă deranjezi?
Glasul prinţului îi trăda neliniştea.
— Monseniore, un aghiotant al Majestăţii-sale cere să
vorbească Alteţei-voastre.
Rudolf se întoarse spre Maria.
— Treci pentru o clipă, în camera mea. Nu e probabil
nimic important, dar trebuie să-l primesc.
După ce plecă Maria, Loschek îl introduse pe ofiţer.
Acesta venea să comunice prinţului că împăratul dorea să-l
vadă neîntârziat în cabinetul său.
Înainte ca aghiotantul să-şi fi încheiat fraza, Rudolf
înţelese că tatăl său îl chema pentru un motiv foarte grav şi
că discuţia aceasta avea să-i hotărască soarta.
— Vă urmez, spuse el.
Ofiţerul se retrase, Rudolf deschise Mariei uşa. Ea
observă că expresia feţei îi era schimbată.
— Trebuie să mă duc la tatăl meu. Vorbeşte întotdeauna
destul de mult. Nu pot să te mai păstrez lângă mine,
dragostea mea.
Maria se îngrijoră.
— Vrea să-ţi vorbească despre mine?
— Nu cred să fie asta. Mă cheamă pentru nişte treburi
oficiale, plicticoase.
Maria nu se lăsă convinsă.
— Mi-e teamă!
Rudolf o luă în braţe.
— Nu te teme de nimic, scumpa mea. Ştii doar că nimeni
nu ne poate despărţi. În cel mai rău caz, vom merge
împreună la Mayerling, chiar de-ar fi să nu ne mai
întoarcem niciodată… Voi încerca să-ţi trimit câteva
cuvinte după-amiază. Dacă nu, diseară, la ambasadă, voi
găsi eu un mijloc prin care să-ţi comunic cum merg
treburile noastre.
Se îmbrăţişară pătimaş.

143
 Mayerling
După câteva minute, Rudolf intră în cabinetul
împăratului. Era o încăpere spaţioasă, rece ca înfăţişare, în
care mobilele nu erau niciodată schimbate din loc.
Scaunele şi fotoliile stăteau aliniate ca un pichet de soldaţi,
nici o hârtie nu zăcea pe vreo masă sau pe vreun birou,
nici un toc sau creion care să nu fie la locul lui. Două
ferestre mari, încadrate de draperii grele, verzi, ce cădeau
drept, o luminau. Când Rudolf pătrunse aici, încăperea era
scăldată în trista lumină de iarnă a unui cer sur, încărcat.
În ziua aceea Rudolf avea cele mai serioase motive să fie
îngrijorat de convorbirea cu tatăl său, şi cum se temea că
va fi în inferioritate în lupta pe care urma să o susţină, fu
cuprins de o stare proastă care începu să se accentueze
până deveni de nesuportat. Vedea în cabinetul acesta rece
un câmp de bătaie, în care doi adversari urmau să se
înfrunte într-o luptă ce se putea încheia cu pieirea unuia
dintre ei. Dar vai, în această luptă ciudată se temea că
nervii nu-i vor rezista. Ce arme avea să folosească tatăl
său? Nu discutaseră niciodată astfel de probleme. Nu-şi
putea imagina din ce unghi avea să le abordeze împăratul.
„De s-ar menţine măcar în limitele administrativului”,
gândi Rudolf.
Împăratul şedea la biroul său, în mica ţinută de
feldmareşal. Părul rărit, favoriţii, mustaţa îi erau albe de
tot. Pe nasul destul de proeminent călăreau ochelari cu
rame groase. Citea o hârtie de format mare, urmărind, cu
creionul, rând după rând.
Îi făcu fiului său un semn cu mâna, să aştepte şi să se
aşeze.
Rudolf îl examină, de parcă nu l-ar fi văzut de multă
vreme, deşi în ajun luaseră masa împreună. „A îmbătrânit
mult, gândi el, şi nu are decât şaizeci de ani. Dar parcă a
fost vreodată tânăr? Un bătrân birocrat, însărcinat cu
afacerile familiei Habsburg… Toată ziua cu nasul în
hârtii… Acum va lua «dosarul Rudolf» şi preţioasa noastră
viaţă, a mea şi a Mariei, va fi pusă în discuţie ca şi când ar

144
Claude Anet
fi vorba de alegerea între două calităţi de postav pentru
uniformele trupei.”
Între timp împăratul sfârşise de citit hârtia. Deschise un
sertar, o aşeză cu grijă înăuntru, puse jos creionul, îl lipi
de creioanele de alte culori care se aflau acolo, îşi scoase
ochelarii, îi şterse, îi vârî în tocul lor, iar tocul îşi găsi locul
între trusa de birou şi creioane.
După toate aceste mici operaţii împăratul se întoarse
către fiul său. Începu, cu un glas lipsit de timbru:
— Am primit în dimineaţa aceasta, de la Vatican, o
scrisoare care m-a surprins. Este o scrisoare personală de
la Sfântul Părinte, o scrisoare care nu a trecut prin
birourile curiei. Conţinutul ei rămâne deci secret, ştiut
numai de Sfinţia-sa şi de mine.
„Tonul administrativ, eram sigur”, gândi Rudolf sâcâit.
Iritarea pe care i-o producea vocea monotonă a tatălui său
era mai puternică decât faptul că peste o clipă urma să
cunoască un răspuns, pentru el vital.
— Am aflat astfel, continuă Franz Iosif, că ai scris direct
Sfântului Părinte, la 14 ianuarie al acestui an, într-o
chestiune despre care nu mi-ai vorbit…
Împăratul îşi privea fiul, aşteptând un răspuns. Rudolf
spuse doar atât:
— E o chestiune cu totul personală, tată.
— Chestiunea aceasta – aici este eroarea ta – continuă
glasul fără timbru, nu trebuie în niciun caz considerată
personală. Ea priveşte cele mai înalte interese ale statului.
Aşa a socotit şi Sfântul Părinte, de vreme ce-mi adresează
mie răspunsul la scrisoarea pe care i-ai scris-o tu. O cerere
ca aceea pe care i-ai făcut-o nu putea veni decât de la
mine, şef de familie şi împărat, învestit – în virtutea unui
pact care reglementează acest lucru – cu o putere absolută.
Aici, împăratul se complăcu să emită, câteva clipe,
consideraţii juridice extrem de savante privind statutul
care încă din 1839 precizase, cu înţelepciune, drepturile şi
prerogativele capului familiei. Într-un fel subtil, discută

145
 Mayerling
punctul interesant privitor la problema în cauză: împăratul
este legat de acest pact, sau, în calitate de şef, îi este
superior? Părea să-l invite pe Rudolf să-i împărtăşească
admiraţia pentru prudenţa pe care Ferdinand I şi consilierii
săi o manifestaseră în redactarea acestui act.
— Şi răspunsul…? împăratul îl privi mirat.
— Nu ţi-au ajuns cele câteva minute petrecute aici
pentru a-l cunoaşte?… Este negativ, băiete, este negativ…
Îşi clătină capul în semn de încuviinţare. Socoti util să
mai adauge câteva consideraţii de ordin general. Rudolf nu-
l mai auzea.
Acum, când cunoştea răspunsul Papei, îşi dădea seama
că nu crezuse nicio clipă într-o altă posibilitate. Acţionase
împins de împrejurări. Un om care nu are decât două
drumuri pentru a scăpa de moarte, le încearcă pe
amândouă. Unul dintre aceste drumuri reprezintă un
impas. Rămâne deci celălalt, să plece cu Maria… În clipa
aceasta, nădăjdui că tatăl său se va opri aici. Nu luptase
încă şi totuşi se simţea copleşit de oboseală. Avea nevoie de
puţină odihnă, trebuia să-şi pregătească fuga…
Dar împăratul prinsese de coadă un subiect şi-l dezvolta.
„Câtă încetineală, gândi Rudolf, e un moşneag.” O clipă
examină urechile tatălui său. Întotdeauna i se păruseră
mari. Oare se mai lungiseră? Pielea lor arăta ca
pergamentul, parcă nicio picătură de sânge n-ar mai fi
circulat prin ele. „Sunt moarte, îşi spuse Rudolf, poate că
vor şi cădea.” Ideea aceasta îl amuză.
Împăratul se opri. Urmă o tăcere lungă. Rudolf se ridică,
de parcă audienţa s-ar fi terminat.
Tatăl său îl reţinu printr-un gest:
— N-am isprăvit…
Se trase de mustaţă, indiciu neîndoios de enervare. „S-a
făcut, gândi Rudolf, ne vom bate.” Chipul zâmbitor al
Mariei îi apăru în faţă şi se simţi plin de putere.
— Nu ţi-am vorbit niciodată despre viaţa ta particulară –
tonul împăratului se schimbase – şi aş fi vrut să nici nu-ţi

146
Claude Anet
vorbesc vreodată. Dar acum lucrurile au ajuns până acolo,
încât împăratul, nu tatăl, este nevoit să intervină. Ai o
legătură…
Aici Rudolf nu se putu stăpâni. Răbdarea îi fusese pusă
la îndelungă încercare. Uită de respectul datorat tatălui
său şi spuse tăios:
— Sunt oare singurul?
Cu o autoritate scorţoasă, dar fără a-şi pierde calmul,
împăratul continuă:
— Nu e vorba decât de tine. Ai săvârşit imprudenţe mari.
Din păcate, n-ai ştiut să păstrezi secretă legătura aceasta.
Până şi soţia ta este informată şi ştii la ce pericole ne
expune. Ne putem aştepta la un scandal. Oamenilor de
condiţia noastră nu le este îngăduit scandalul. Or, în
ritmul în care merg treburile, el va izbucni… Scandalul
acesta se va răsfrânge asupra casei noastre – rostind
cuvântul acesta, pentru el plin de sens, glasul împăratului
devenise mai puternic – suntem înconjuraţi de duşmani.
Există multă lume interesată în a exploata tocmai ceea ce
poate slăbi monarhia. Vrei să compromiţi, prin uşurătatea
ta, opera seculară la care lucrăm?
Prea multe cuvinte, din acest scurt discurs, îl răneau pe
Rudolf. Cum să audă, fără a se mânia, cuvântul „legătură”,
calificând unirea pe veci dintre el şi Maria? Cum să suporte
cuvântul de „uşurătate”, pentru nişte simţăminte care
sfidau moartea? Era pe punctul de a-şi pierde cumpătul.
Dar se stăpâni şi, printr-un efort, îşi impuse să rămână
calm.
În timpul acesta împăratul aştepta un răspuns.
— N-ai nimic de spus?
— Ce vreţi de la mine?
— Vreau să rupi legătura cu domnişoara Vetsera.
Oricât de mult s-ar fi aşteptat să-l audă, numele acesta îl
făcu pe Rudolf să tresară. I se păru că umplea încăperea
mare şi mută şi că până şi mobila fusese cuprinsă de un
freamăt. Doar împăratul stătea posomorât şi impasibil, cu

147
 Mayerling
privirea aţintită asupra fiului său. Sugrumat de emoţie,
Rudolf nu putea rosti niciun cuvânt. Din cap făcu semn că
nu.
Împăratul spuse atunci:
— Cred că nu m-ai înţeles.
De data aceasta, Rudolf vorbi, la început cu un glas
înăbuşit, apoi din ce în ce mai aprins.
— Dorinţa dumneavoastră nu m-a surprins. Când m-aţi
chemat, ştiam ce vreţi să-mi spuneţi. Să pun capăt…
O clipă şovăi. Să rostească numele Mariei în faţa tatălui
său i se părea un sacrilegiu. Domnişoara Vetsera? Există o
domnişoară Vetsera? Îşi reveni:
— Să pun capăt…? E cu neputinţă. Nici să nu vă gândiţi.
Să nu credeţi că vorbesc astfel din pricina mâniei. De luni
de zile mă aflu în faţa acestei întrebări. Ei bine, am făcut o
descoperire, da, o mare descoperire, anume că nu am decât
o viaţă în faţa mea şi că vreau să fiu… mi-este aproape
ruşine să v-o spun, fiindcă acest cuvânt nu a fost, poate,
niciodată rostit aici… vreau să fiu fericit.
Se opri; i se păruse că tatăl său îl priveşte cu curiozitate.
„Pesemne că în ochii lui par cel mai ciudat dintre animale”,
gândi Rudolf, care se simţea cu totul detaşat. Continuă pe
un ton în care se făcu simţită o uşoară ironie.
— Mă uimeşte faptul că mă siliţi să iau o hotărâre. Cu
înţelepciunea şi experienţa pe care le-aţi acumulat, îmi
închipuiam că o să mă lăsaţi să-mi găsesc un fel de viaţă
care să împace îndatoririle potrivnice – cele faţă de
dumneavoastră – cu cele faţă de mine însumi. Să fie oare
aceasta cu neputinţă?
Împăratul dădu din cap negativ. Bătu uşor în masă cu
vârful unui coupe-papier. Era singurul semn de nervozitate
pe care-l manifesta. Zgomotul acesta continuu îl enervă pe
Rudolf. Simţea că nu câştigase nicio palmă de teren.
Deodată se hotărî să atace.
— Nu ţin la putere, atmosfera în care ea te sileşte să
respiri este otrăvită. Multă vreme am crezut că puteam fi

148
Claude Anet
util. Consilierii dumneavoastră, tată, mi-au răpit această
iluzie…
— Nu există consilieri, spuse împăratul, nu exist decât
eu.
— N-are nicio importanţă. În ciuda funcţiilor mele, în
ciuda atribuţiilor pe care le îndeplinesc, mă simt inutil în
acest imperiu. Nu joc decât un rol decorativ; nu mai cred în
ceea ce fac. Aşa că renunţ. Nu cunosc nicio lege, după câte
ştiu, care să mă oprească să renunţ.
Coupe-papier-ul fu trântit pe masă cu o mişcare bruscă.
— Ce aud? răsună glasul mânios al împăratului. Uiţi că
ai de îndeplinit o misiune aici şi că…
Rudolf nu-l lăsă să continue:
— O va îndeplini un altul. Nu va fi pentru prima dată ca
în casa Habsburgilor succesiunea să fie trecută unei
ramuri colaterale! Vărul meu Francisc Ferdinand îmi va lua
locul şi-l va ocupa cu cinste. Are idei demne de toată
încrederea, pe când ale mele miros a erezie. În cercurile
guvernamentale sunt privit cu suspiciune. Vor privi cu
bucurie plecarea mea.
— Nu vei pleca.
Glasul împăratului suna tăios. Faţa lui Rudolf se
congestiona. Făcu însă un mare efort pentru a se stăpâni.
— S-ar fi putut să nu mă nasc, pot muri mâine…
Monarhia va continua. Aveţi în verii mei o rezervă
inepuizabilă de bărbaţi…
— Destul cu sofismele, zise împăratul.
— Dar nu sunt de loc sofisme, aruncă Rudolf. Nu aţi
înţeles asta, de o oră de când discutăm? Am găsit, în
sfârşit, fericirea! Nu voi renunţa la ea. Dacă nu mă veţi lăsa
să mă bucur de ea într-o poziţie oficială, voi deveni
persoană particulară.
— Şi din ce-ai să trăieşti?
Întrebarea era fără echivoc şi-l făcu pe Rudolf să se
oprească în loc. Îşi privi furios tatăl.

149
 Mayerling
— Vreţi să spuneţi că o să mă lipsiţi de mijloace
materiale de existenţă? O puteţi face, dar ar fi un procedeu
nedemn.
— Taci! Nu sunt obligat să răspund întrebărilor tale…
Voi acţiona cum va fi mai bine…
— Fiţi atent. Pentru dificultăţile pe care mi le puneţi în
cale există şi o altă ieşire…
O linişte prelungită urmă ameninţării directe cuprinse în
această frază. Franz Iosif se sprijini cu coatele de birou şi,
printr-un gest care îi era familiar când voia să cugete, îşi
ascunse capul în mâini.
Rudolf se ridicase. Uitând de orice etichetă, începu să se
plimbe în sus şi în jos prin salon. Îşi va câştiga libertatea
altfel… Gândul de a o părăsi pe Maria nici măcar nu-i trecu
prin minte. Vor pleca împreună, oricare le-ar fi soarta.
Cuplul pe care îl formau nu va fi dezbinat. Rudolf se simţea
atât de obosit, încât năzuia spre o odihnă veşnică. De ce nu
părăsea de îndată salonul acesta îngheţat? Ce mai spera?
Ce absurd e să te mai baţi, când există un loc în care se
poate ajunge uşor, în care orice luptă încetează şi unde
domneşte pacea eternă! Despre ţinutul acela încântător,
aflat dincolo de marginile lumii terestre, avu o viziune atât
de senină, atât de atrăgătoare, încât o păstră până la
sfârşitul acestei scene penibile.
În sfârşit, împăratul se îndreptă. Veni spre fiul său şi,
punându-i mâna pe umăr, îl trase spre o canapea.
— Să ne aşezăm. Acum nu mai vorbeşte împăratul. Să
discutăm ca tată şi fiu…
Gestul şi tonul îl surprinseră pe Rudolf. Rămase tot
încordat. Era probabil vreo manevră de-a tatălui său, vechi
politician, abil în arta de a mânui oamenii. Îşi făgădui să fie
atent şi să nu rişte nimic. Dar răspunse invitaţiei cu un
avânt care i se păru împăratului sincer.
— Nimic nu mi-ar putea face o plăcere mai mare.
Împăratul îl pofti să se aşeze lângă el.

150
Claude Anet
— Eşti fiul meu, fiul meu unic. Te iubesc şi, nu ştiu de
ce, noi nu am avut niciodată prilejul să discutăm de la
inimă la inimă, ca tată şi fiu. Nu am timp nici pentru mine,
asta o ştii şi tu! Oftă. Câte treburi, câte griji!
Continuă astfel pe un ton familiar, povestindu-şi viaţa,
începând de la optsprezece ani, vorbind despre furtuna
care bântuia pe atunci în Europa răsturnând dinastiile
asemenea unor castele din cărţi de joc; vorbi despre făclia
sa aprinsă prima în Viena încă cufundată în noapte, despre
cei patruzeci de ani scurşi astfel într-o muncă ingrată,
cotidiană, despre bătrâneţea care începea să-l apese fără să
fi avut nici măcar o zi de răgaz.
Vorbea cu glas scăzut, fără a se plânge, fără a căuta să
se înnobileze şi din toate aceste lucruri ce i se aruncau în
faţă cu o neglijenţă aparentă, Rudolf îşi forma, puţin câte
puţin, o părere nouă despre tatăl său. „Cât este de abil, îşi
spuse, nu-l credeam în stare de atâta dibăcie.” Îşi aminti de
cugetarea unui scriitor modern: „Habsburgii sunt artişti
înnăscuţi”. Cugetarea aceasta îl uimise. Şi iată, descoperea,
lucru surprinzător, că tatăl său avea talent! În clipa aceea
îl admiră, dar hotărârea sa rămase nestrămutată, exact ca
la începutul convorbirii.
Între timp împăratul continua:
— Noi reprezentăm, fiule, o casă seculară. În cercurile
opoziţioniste pe care le frecventezi – o, nu-ţi port pică
pentru asta, se grăbi el să adauge, e sarcina ta de prinţ
moştenitor – politica mea nu este privită cu indulgenţă.
Oamenii care nu-s la putere nu se gândesc decât la ziua de
azi. Eu sunt însă angrenat într-un fel de lanţ de oameni
înhămaţi toţi la aceeaşi muncă şi am obligaţia să mă
gândesc şi la generaţiile care vor veni, după ce noi vom fi
dispărut. Popoarele mele nu înţeleg întotdeauna temeiul
actelor mele, dar le-am câştigat încrederea, aşa că ele, deşi
nedesluşit, simt totuşi că împăratul şi regele lor munceşte
în folosul lor… Dacă ne-am părăsi postul, fiule, dacă
dinastia ar dispărea, aceste popoare, astăzi unite, s-ar

151
 Mayerling
dezbina şi s-ar măcina în lupte fratricide. În locul unui
imperiu prosper şi măreţ, pe care strămoşii tăi l-au clădit
cărămidă cu cărămidă, n-ar mai rămâne decât ruina unor
state slabe, neliniştite, tremurând pentru ziua de mâine,
ameninţate la graniţe de vecini puternici… Că nu-i posibil
să-mi răspunzi acum, pe loc, la cele ce-ţi spun, o simţi tu
însuţi foarte bine, Rudolf.
Într-o altă împrejurare, Rudolf s-ar fi socotit fericit să
înceapă, pentru prima oară, o controversă politică cu
împăratul. Acum însă era prea târziu, nu mai era vorba de
patruzeci de milioane de oameni, de un imperiu, ci de
Maria. Şi de el însuşi. Tulburarea sa crescu.. Se vedea
luptând împotriva unui adversar abil care-şi alegea cu
dibăcie terenul. Avea să fie învins, fără doar şi poate, mai
bine să termine, să fugă… Din slăbiciune, totuşi, amână şi
aruncă în discuţie vorbele:
— Nu-i oare o prostie să te strădui pentru viitor?
Popoarele nu sunt niciodată mulţumite, se plâng mereu,
sunt ingrate… Oricând se poate revărsa peste noi un
uragan dinspre nord. Crezi că dinastia noastră, de zece ori
seculară, ar fi în stare să reziste?
— N-am idee, zise împăratul, deşi dacă mă gândesc bine,
mă cam îndoiesc. Poate că eu voi fi ultimul împărat. Dar
datoria noastră rămâne aceeaşi. Un ostaş nu discută
ordinul care i s-a dat. Mu peste mult va fi rândul tău să
preiei schimbul. Mă bizui pe tine…
Cu un glas înăbuşit, de parcă ar fi vorbit pentru sine,
Rudolf spuse:
— Singurul lucru care contează este ca acest schimb să
fie preluat. Nu contează de cine. Dacă un soldat este
absent, un altul îi ia locul.
La cuvântul acesta împăratul tresări. Chiar fiul său, un
Habsburg, să vorbească astfel? Stăteau acolo, unul lângă
altul, doi bărbaţi de acelaşi sânge. Totuşi, între ei se
deschidea o prăpastie. Împăratul, nemişcat, îşi simţea
capul gol, nu ştia încotro s-o apuce…

152
Claude Anet
În clipa aceea se produse un mic incident neaşteptat.
Din Franzens Platz se auzi sunetul goarnei, vestind
schimbarea gărzii. De patruzeci de ani de când domnea,
împăratul avea obiceiul să privească acest batalion care
venea la ora aceea la palat. Oricare i-ar fi fost atunci
preocuparea – audienţă ori prezidare de consiliu – el lăsa
totul baltă şi se ducea la fereastră, iar inima sa de ostaş se
bucura privind defilarea acelor soldaţi chipeşi pe care îi
pregătea pentru apărarea imperiului.
Deci şi în ziua aceea, ca şi în cele precedente, răspunse
chemării goarnelor şi se îndreptă spre fereastră. Rudolf îl
urmă, involuntar. Larma veselă a muzicii militare îi cuceri
pe amândoi schimbând atmosfera ostilă a încăperii. Acum,
împărat şi prinţ nu mai erau decât doi soldaţi care priveau,
cu ochi de experţi, un spectacol în care îşi arătau
competenţa.
— Regimentul de vânători din Tirol, spuse împăratul. Ce
ţinută! Ce supleţe!
— Sunt cei din Méran şi Innsbruck, adăugă Rudolf. Ţin
la oboseală. Şi nu se plâng niciodată.
— Ştii, cu noul regulament am făcut progrese serioase în
instrucţia recruţilor. Cei mai mulţi dintre ei nu au decât
şase luni de cazarmă. Şi uite rezultatele…
Stăteau astfel de vorbă, ca nişte oameni care
îmbrăcaseră din cea mai fragedă tinereţe uniforma militară
şi n-o mai lăsaseră niciodată. Dăduseră uitării cearta.
Deodată, împăratul îşi luă fiul de braţ.
— Eşti soldat, sunt şi eu tot soldat. Aşa că putem sta de
vorbă… Priveşte la oamenii aceştia viguroşi. Sunt tineri, au
toată viaţa înaintea lor… Ei nu mă cunosc, nu aşteaptă
nimic de la mine. Pentru ei nu reprezint decât corvoada
serviciului militar… Ei bine, dacă mâine s-ar ivi nişte
complicaţii, dacă vreun uragan din nord s-ar abate, cum
spui tu, asupra noastră, dacă voi avea nevoie de ei, poţi fi
sigur că vor răspunde la apelul meu, da, vor răspunde cu
toţii, până la ultimul, şi îmi vor da ceea ce au mai de preţ,

153
 Mayerling
sângele lor!… Te-ai gândit vreodată la asta, Rudolf? Pe
când tu, tu, fiul meu – stai în cumpănă…
În timpul acestui discurs exasperarea lui Rudolf
ajunsese la culme. Cu o neasemuită virtuozitate, împăratul
îi cânta aria care făcea să vibreze în fiinţa lui corzile cele
mai sensibile. Folosirea unui astfel de procedeu avea în
sine ceva necinstit. Se părea că o muzică militară sosise
chiar la momentul potrivit pentru a imprima argumentelor
sale un anumit patetism, întocmai după cum, în unele
melodrame, tremolo-urile orchestrei acţionează asupra
nervilor spectatorilor. „Nu mă voi lăsa prins, gândi el. Dar
cum să scap?…” Nu-l mai asculta pe împărat. Îşi repeta
cuvintele rostite de acesta cu câteva minute în urmă: „Voi
acţiona cum va fi mai bine.” Cuvintele acestea erau
întotdeauna menite să ascundă sau să întârzie un refuz. În
familie, se făcea uneori haz pe această temă. Cuvintele
acestea aveau deci un sens precis: dacă Rudolf va părăsi
Austria, împăratul, care dispunea singur de întreaga avere
şi de toate apanajele casei Habsburgilor, nu-i va da niciun
ban… „Voi acţiona cum va fi mai bine” însemna un şantaj,
pentru a-l determina să se despartă de Maria, şantaj
absurd de vreme ce vieţile lor se contopiseră. Împăratul, cu
capul lui sec, cu inima sa rece, avea să înţeleagă toate
astea mult prea târziu, doar văzându-i morţi împreună…
Pentru moment însă, în ciuda mâniei care fierbea în el,
Rudolf îşi păstra încă luciditatea… Trebuia să uzeze de
viclenie, deoarece tatăl său nu-l va lăsa să plece înainte de
a-i fi smuls o făgăduială… Ce preţ ar avea un jurământ
smuls în asemenea împrejurări? Era un punct asupra
căruia se mai putea discuta. Chiar împins de nevoie, el nu-
şi va călca totuşi jurământul. Trebuia să caute o cale
lăturalnică şi să nu facă decât promisiuni pe care va putea
să le respecte… Era, de fapt, o chestiune de diplomaţie.
Cine va purta răspunderea unei asemenea minciuni?
Însuşi împăratul, de orbit ce era… Din clipa aceea, Rudolf
manevră, pentru a-şi câştiga dreptul de a muri, cu acelaşi

154
Claude Anet
sânge rece, curaj şi îndemânare pe care altul le-ar fi folosit
ca să-şi apere viaţa.
Împăratul încheie cu o frază care făcea de asemenea
parte din vocabularul său cotidian.
— Ne-am înţeles, Rudolf.
— Mai rămâne de lămurit un singur lucru, spuse
prinţul, împrumutând dinadins tonul folosit de tatăl său.
N-o voi mai putea vedea pe domnişoara Vetsera. Bun,
numai că nu mă pot despărţi de ea, aşa cum ai concedia
dumneata pe unul dintre miniştri. Ar fi un gest de o
cruzime inutilă.
Chipul împăratului se lumină parcă a zâmbet. Era, într-
adevăr, mândru de modul elegant în care ştia să se
descotorosească de vreun ministru care încetase să-i mai
fie pe plac. Acesta, după o audienţă plăcută, tocmai când
îşi închipuia că se află în culmea favorurilor, găsea, când
se întorcea acasă, o scrisoare de demisie pe care trebuia
doar s-o semneze.
— Nu mă opun s-o mai revezi o dată.
— Singur? întrebă Rudolf.
— Singur, dacă vrei, deşi asemenea întrevederi sunt
foarte penibile. Este totdeauna mai înţelept să le eviţi.
Rudolf se simţi cuprins de furie, auzindu-l pe tatăl său
vorbindu-i astfel.
— Asta este treaba mea, spuse el cu violenţă.
— Cum ţi-e voia. Dar ai grijă, să fie pentru ultima oară.
Îţi cer cuvântul de onoare.
— Ţi-l dau.
Împăratul se ridică. Ar fi dorit să-şi cuprindă fiul în
braţe. Chipul lui Rudolf era însă palid şi contractat, iar
ochii îi ardeau în aşa fel, încât Franz Iosif se mărgini să
ofteze şi să încheie, pe un ton administrativ:
— Poţi pleca.

155
 Mayerling

VII MAYERLING

În sâmbăta de 26 ianuarie 1889, prinţul Henric al VII-lea

de Reuss oferă la ambasada Germaniei cea mai
strălucitoare serbare din acel sezon. Familia imperială este
prezentă, de asemenea prinţul imperial şi prinţesa Ştefania,
arhiducii şi arhiducesele, corpul diplomatic, Curtea, marii
funcţionari, comandanţii de arme, frumuseţile fără pereche
ale dublei monarhii, toalete, uniforme, rochii bogate, tunici
cusute cu aur, diademe străvechi care nu ies din cutiile lor
decât de trei sau patru ori pe an, decoraţii prinse pe
piepturi vârstnice, perle, diamante, şiraguri de pietre
scumpe, coliere, cercei, solitare, câte fulgere aprinse sub
cristalul lustrelor! Orchestra lui Johann Strauss, valsurile
sale cele mai strălucite, un moment de răgaz şi odihnă, de
lux şi plăcere, de uitare şi destindere în lupta aceasta aspră
pentru existenţă, un zâmbet în mijlocul atâtor prefăcătorii
– un bal.
Cine şi-ar putea închipui că aici se află doi condamnaţi
la moarte? Nu mai au nici măcar trei zile în faţa lor. Totuşi,
au venit la bal. Unul este personajul de frunte al ţării,
Alteţea-sa imperială şi regală, prinţul Rudolf; celălalt, fata
cea mai frumoasă, cea mai încântătoare şi cea mai tânără
din toată reuniunea – nu are decât şaptesprezece ani –
baroana Maria Vetsera, care-şi face în seara aceasta
intrarea în lume. Ea poartă o rochie de un albastru pal, o
diademă în păr, o broşă de diamant, un inel în deget. Este
amabilă, frumoasă, farmecă inimile. Zece bărbaţi eleganţi,
titraţi, bogaţi, se bat s-o ia de nevastă. Dar ea a ales
logodna cu moartea.
156
Claude Anet
Prinţul este foarte bine dispus astăzi. Râde, glumeşte,
face curte femeilor. Schimbă câteva cuvinte cu Maria
Vetsera. În clipa aceasta multă lume îşi aţinteşte privirile
asupra lor, ştiţi, din pricina nebuniilor care se povestesc;
dar nu trebuie să li se dea crezare câtuşi de puţin! El, câtă
degajare! Ea, câtă graţie! Ce vorbesc oare? Nu se înţelege
decât atât, după complimentele de rigoare pe care prinţul le
mânuieşte de minune când se opreşte lângă o femeie
frumoasă: „Mergem la vânătoare la Mayerling luni şi marţi.”
Atât şi nimic mai mult. Nu, hotărât lucru, nu-i nimic între
ei. Discută un minut, apoi se despart şi se pierd în
viitoarea balului. Unde se vor regăsi?
Este oare cu putinţă atâta detaşare şi dezinvoltură în
apropierea morţii? Probabil nu ştiu că vor muri. Iată
motivul veseliei lor din această seară, o veselie atât de
firească, de sinceră. Iată motivul fericirii care scânteiază în
ochii frumoşi ai acestei fete.
Dar nu, ei ştiu că vor muri. Şi-au scris singuri soarta în
cartea destinului. Întrevederea cu împăratul, din aceeaşi
dimineaţă, le-a hotărât destinul. Vor pleca la Mayerling şi
acolo… Maria a aflat aceasta în urmă cu câteva ceasuri din
rândurile pline de afecţiune, de iubire, trimise de Rudolf
aproape fericit să scape de această lume care îi chinuie.
Pentru un moment ea nu se gândeşte decât la un lucru, că
va trăi singură, alături de el, o zi sau două, departe de toţi.
Este destul pentru a-i ilumina chipul tânăr. În seara
aceasta el o găseşte frumoasă, îi place atât de mult, încât
ar dori s-o cuprindă în braţe. Balul acesta este, într-adevăr,
cel mai încântător cu putinţă.
Contele Hoyos dansează cu ea; Maria îl priveşte cu
simpatie de când ştie că este prietenul lui Rudolf. Apoi
dansează cu Miguel de Bragance. Acesta este un văr al
prinţului imperial. Şi el îi face curte şi chiar mâine ar lua-o
în căsătorie, dacă ea ar consimţi; o viaţă lipsită de
necazuri, princiară, străbătând Europa. Să refuzi o

157
 Mayerling
căsătorie atât de aleasă, câtă eleganţă! În seara aceasta îi
trec prin minte doar gânduri uşoare care-i plac.
Perechile care dansează se opresc o clipă. Ce s-a
întâmplat? Prinţesa imperială face înconjurul saloanelor, la
braţul ambasadorului Germaniei. La trecerea ei, bărbaţii se
înclină, femeile îşi învolbură rochiile în graţioase reverenţe.
Maria şi Miguel de Bragance rămân neclintiţi. Prinţesa
înaintează, salută tot mai des. Este înaltă, solidă, talia ei
nu s-a mai refăcut după singura naştere pe care a avut-o.
În ochii Mariei ea apare lipsită de frumuseţe, de graţie, de
afecţiune; ea a adus la disperare un prinţ cum n-a mai
cunoscut Austria, nădejdea popoarelor dublei monarhii; ea
l-a condamnat la moarte. Gândurile acestea fugare se
învârtejesc în mintea fetei şi o umplu de mânie… Acum
prinţesa se află la trei paşi de Maria. O măsoară cu
curiozitate, cu sfidare… Cum să suporţi atâta insolenţă?…
Toate privirile sunt îndreptate când spre soţie, când spre
cea despre care se bănuieşte că i-ar fi rivală. Încă un pas.
Cei din jurul Mariei fac reverenţe, bărbaţii se apleacă.
Privirea prinţesei se opreşte asupra Mariei… Aceasta
rămâne ca de piatră. Picioarele ei nu se îndoaie, aşa cum
cere eticheta, capul îi rămâne drept, Maria îşi priveşte
rivala în faţă… Prinţesa şi ambasadorul s-au depărtat. O
rumoare trece din grup în grup, şoapte zboară de la o
ureche la alta, sub cristalele lustrelor, în acordurile unui
vals vesel de Strauss, între două pahare de şampanie…

Peste două zile, un crepuscul de iarnă; un cer acoperit

cu nori care aleargă biciuiţi de vânt; o dungă trandafirie la
apus, pe deasupra munţilor; crengile brazilor împovărate
de zăpada pe jumătate topită; un grup de clădiri mici,
înconjurate de un zid, pe o coastă de deal; de acolo,
privirea fuge peste vâlceaua în care câteva case stau
adunate în jurul unei biserici cu acoperiş ţuguiat, apoi se
ridică pe povârnişul acoperit de păduri. Acolo se află

158
Claude Anet
castelul de vânătoare Mayerling, situat la patruzeci de
kilometri de Viena. El aparţine prinţului imperial.
Rudolf şi Maria păşesc pe o cărare ce şerpuieşte prin
pădure. El şi-a trecut braţul pe sub cel al fetei. Imagine
fidelă a realităţii: el este cel care-o conduce, deşi se sprijină
de ea. Se aud bătăile surde ale unei ciocănitoare care
scotoceşte în scoarţa unui fag, apoi ciripitul ei zgomotos,
când cei doi, în plimbarea lor, o pun pe fugă. Cărarea suie
destul de pieptiş. Când şi când fata se opreşte.
— Mi se taie respiraţia, spune ea, luând mâna lui Rudolf
şi punând-o în dreptul inimii.
Prinţul îi simte bătăile repezi, prin haina de lutru care o
acoperă. Viaţa circulă intens în trupul acesta tânăr…
— Mi-ar plăcea să mă rătăcesc, Rudolf, dar cu tine nu se
poate. Cunoşti fiecare copac în parte şi ei fac de strajă în
jurul nostru. Nu-mi poate fi teamă…
Ei continuă să meargă. Nu se simt datori să vorbească.
Nu sunt înspăimântaţi de gândurile lor mute. Nu-şi ascund
nimic. Maria se cufundă în pădurea la care visează de
multă vreme.
Dar trebuie să se întoarcă, noaptea e adâncă. În
depărtare, se văd clipind în sat două, trei luminiţe. Câţiva
paşi încă şi cei doi intră în pavilionul de vânătoare.
Aici, o încăpere destul de mare care serveşte drept salon
şi sufragerie; este împodobită cu trofee, gravuri de
vânătoare şi flori! Maria n-a fost nicicând sărbătorită astfel.
Oare nu este şi ea asemenea acestor trandafiri abia înfloriţi
care vor muri? Rudolf trage o perdea; iată dormitorul,
foarte mic; un pat mare îl umple aproape; alături, o cameră
de baie.
— Asta-i tot, spune el scuzându-se. Te mulţumeşte?
Ea îi sare de gât pentru a-şi ascunde roşcata.
A fugit de acasă doar cu o geantă, de parcă s-ar fi dus în
oraş după cumpărături. În camera de baie ea găseşte
rufărie de noapte, o rochie de casă elegantă, văluri şi
dantele albe, doi pantofiori drăguţi, garnisiţi cu pene de

159
 Mayerling
lebădă… Rudolf s-a gândit la toate. Îl sărută iarăşi pentru
că el a vrut-o frumoasă la cină.
Altcândva, cina aceasta cu tovarăşii de vânătoare ai lui
Rudolf, prinţul Filip de Coburg şi contele Hoyos, ar fi
îngrijorat-o. Dar şi ea şi Rudolf sunt acum departe de
oameni, pentru ei nu mai există nici etichetă, nici acel „ce
va spune lumea”. Ea continuă să-şi tutuiască iubitul. Cum
de nu înţeleg ceilalţi, auzind-o vorbind astfel, că se află la
uşa mormântului? Ei nu observă nimic ciudat. Cina este
veselă. Bratfisch, chemat şi el, fluieră cu atâta măiestrie şi
simţ al umorului arii populare, încât Maria râde cu hohote.
Şi toată lumea se duce la culcare devreme, pentru că a
doua zi începe vânătoarea şi trebuie să se scoale dis-de-
dimineaţă. Din nefericire, vremea este îngrozitoare, dinspre
munte bântuie furtuna. Poate că ziua va fi stricată.
Pentru prima oară, după mii de mângâieri, Maria
cunoaşte încântarea de a adormi în braţele lui Rudolf. Ea
se trezeşte târziu, îl vede lângă ea. Surpriză şi bucurie: n-a
plecat la vânătoare! Nu se va despărţi de ea nicio clipă.
Afară, vijelia de zăpadă şi ploaie biciuie copacii care gem. El
glumeşte cu ea, se joacă, o tachinează. Ea e atât de fericită
că-l vede drăgăstos şi fără griji!
După dejun, ei profită de o trecătoare îmbunătăţire a
vremii, pentru a mai face o plimbare prin pădure. Şi-au şi
făcut obiceiuri! Îl vede pe Rudolf calm, cuta dintre
sprâncene i-a dispărut. Doar trecutul, împovărat de griji, o
înfricoşează; ochii lui Rudolf, ca şi ai ei, sunt însă
îndreptaţi spre viitor. O clipă se gândeşte din nou la tot
ceea ce părăseşte el din dragoste pentru ea… Într-o zi,
Maria a văzut în camera tezaurului coroana lui Carol cel
Mare, aur masiv încrustat cu nestemate. Se uită pe furiş la
Rudolf, îşi închipuie capul îndrăgit sub coroana de zece ori
seculară. „Cât ar fi de frumos! Şi din cauza mea…” Nu se
gândeşte la ceea ce sacrifică ea, la floarea divină a tinereţii
sale, la spaimele ultimului ceas, atât de aproape. Se
bucură că-l însoţeşte pe Rudolf mergând unde a hotărât el.

160
Claude Anet
N-ar fi putut lăsa să facă singur această călătorie?
Mulţumită prezenţei celei pe care o iubeşte, el este fericit…
Pentru bolnavul acesta drag se teme de înserare. Repede
sunt aduse lămpi.
— Aş vrea să scriu o scrisoare, spune el.
Ea îl priveşte cu îngrijorare. Oare mai are treburi? Se
agaţă din nou de viaţa care fuge de el? El o înţelege, fără ca
ea să fi vorbit.
— Mamei mele doar… Există un cimitir în pădurea de
aici. Aproape, la Alland. Să fim aşezaţi unul lângă celălalt.
Cei care îndură chinurile unei iubiri neînţelese ne vor
aduce flori şi se vor ruga pe mormântul nostru. El va fi
mereu acoperit cu flori şi vom auzi, în somnul veşnic,
cuvintele şoptite de îndrăgostiţi.
Maria scrie şi ea mamei, surorii şi fratelui său. Le cere
iertare că pleacă astfel. Viaţa îi este pentru vecie legată de
cea a lui Rudolf. Aici, pe pământ, nu li se dă pace. Ea
foloseşte cuvinte drăgăstoase şi naive. Îl roagă pe fratele ei
să nu plângă şi îi făgăduieşte să vegheze, de dincolo,
asupra lui.
Şi iată cina. Singur Hoyos este prezent. Prinţul de
Coburg, reîntors la Viena, a contramandat venirea lui
Rudolf care era aşteptat la Hofburg, la un dineu de familie.
În sfârşit, noaptea. Înlănţuiţi, ei nu vorbesc sau îşi spun
unul altuia miile de cuvinte pline de iubire ale
îndrăgostiţilor. Ea nu ştie ce anume a hotărât Rudolf. Când
va fi sfârşitul? Nu-i pune întrebări. Pradă oboselii, se
ghemuieşte în braţele lui, murmurând:
— De-aş putea să nu mă mai trezesc niciodată…
Şi nu mai ştie de ea. Somnul eternizează un sărut pe
buzele ei întredeschise. Doarme, încrezătoare, fericită ca un
copil. Noapte asupra ei, noapte asupra lui Rudolf. Ea
visează şi zâmbeşte. Nu simte alături de ea un trup care se
mişcă şi se îndepărtează; nu aude un geamăt înăbuşit, nici
zgomotul unui sertar care se deschide, nici sunetul metalic
al revolverului… Nu vede, în raza de lumină tulbure care se

161
 Mayerling
filtrează pe fereastră, apropiindu-se cu paşi de lup, Regele
Spaimelor.

Primul foc de revolver îl trezi pe Loschek care dormea nu

departe de stăpânul său. Încă buimac de somn, el nu-şi
dădu seama din ce parte venea detunătura. Pesemne vreun
vânător… Totuşi se sculă. Când ajunse în vestibulul de
lângă camera prinţului, răsună un al doilea foc. Se năpusti
să deschidă uşa. Era închisă cu zăvorul. Între timp apăru
şi contele Hoyos. Amândoi sparseră uşa.
Întinsă pe pat, Maria Vetsera, acoperită cu trandafiri.
Fulgerătoarea moarte o surprinsese în somn. Nu făcuse
nicio mişcare.
De-a curmezişul patului zăcea Rudolf, până în urmă cu o
clipă prinţ imperial al Austro-Ungariei, cu craniul zdrobit
groaznic de un foc de revolver tras în tâmpla dreaptă.

162
Claude Anet

Epilog

În dimineaţa acelei zile de miercuri, puţin după ora

unsprezece, doamna Schratt, dichisită şi veselă ca de
obicei, fu anunţată împărătesei care o aştepta. Aceasta o
primi în dormitorul ei şi între cele două femei, atât de
diferite, care împărtăşeau, şi una şi cealaltă, intimitatea
împăratului, se înfiripă o conversaţie liberă. Doamna
Schratt poseda arta de a o amuza pe împărăteasă.
În momentul acela se deschise uşa care dădea spre
salonul de recepţii şi o doamnă de onoare, cea mai
apropiată de împărăteasă, doamna de Ferenczi, intră. Cu
toată obişnuinţa pe care o avea de a se stăpâni, chipul îi
era răvăşit. Arătându-i-o doamnei Schratt, împărăteasa
spuse râzând:
— Priviţi-o, dramatizează totul. O să mă anunţe acum că
una dintre blănurile mele a fost roasă de molii.
Gluma aceasta n-a produse efectul aşteptat. Chipul palid
al doamnei de Ferenczi rămase încremenit. Ea se apropie
de împărăteasă cu o scrisoare în mână. Aceasta, privind-o
mai atent, fu dintr-o dată cuprinsă de teamă şi se ridică.
— Ce este?
Doamna de Ferenczi făcea eforturi zadarnice pentru a
vorbi. Îngrozită, împărăteasa o prinse de umeri. O întrebă
din priviri fără a mai scoate o vorbă. Tremurând ca o
frunză, nefericita doamnă de onoare avu în sfârşit puterea
să spună:

163
 Mayerling
— În clipa aceasta contele Hoyos s-a întors de la
Mayerling…
Se opri. Ochii împărătesei o devorau… Doamna de
onoare adăugă repede, cu glas tulburat:
— O nenorocire groaznică!… Prinţul imperial a murit!…
Oricât de curajoasă ar fi fost împărăteasa, lovitura o făcu
să se clatine. Doamna Schratt se grăbi s-o susţină. Ea şi
doamna de Ferenczi o readuseră la viaţă. Împărăteasa era
tare; cu un glas ce nu părea al ei, începu să ceară
amănunte… O sinucidere!… Se cutremură, gândindu-se la
sfârşitul atâtora dintre ai săi… Prinţul o luase cu sine pe
tânăra baroană Vetsera… Smulse scrisoarea din mâinile
doamnei de Ferenczi şi citi primele cuvinte: „Scumpă
mama, am ucis…” Nu putu continua. Fără a mai vorbi, cu
faţa în palme, plânse.
Apoi se redresă.
— Împăratul trebuie să afle imediat…
Şi, întorcându-se spre doamna Schratt, o întrebă:
— Cine dintre noi îl va anunţa?
Cele două femei se priveau. Cine îndrăznea să intre în
cabinetul împăratului, aducându-i asemenea veste?
Stăteau acolo, pe loc, îngrijorate, şovăitoare, cu inima
sfâşiată, când în aceeaşi clipă auziră scârţâind cele patru
trepte de lemn care despărţeau apartamentul împăratului
de cel al soţiei sale.
— El este, murmură împărăteasa şi se apropie de
doamna Schratt.
Uşa se deschise şi apăru împăratul. Pe obrazu-i ridat se
citea aerul satisfăcut al unui şcolar care, pentru câteva
minute, fuge de la oră.
Împărăteasa se îndreptă hotărâtă spre el şi cu multă
blândeţe, dar fără menajamente, îi spuse în puţine cuvinte
vestea cea groaznică.
Un moment, împăratul păru a nu înţelege. Privirea îi
alerga, întrebătoare, de la soţie la doamna Schratt; le

164
Claude Anet
întreba pe amândouă, cu ochii săi goi. Apoi, zdrobit, se
prăbuşi greoi pe canapea…
Multă vreme rămase aşa, între soţie şi doamna Schratt;
fiecare dintre ele îi ţinea câte o mână. El nu încerca să
lupte împotriva durerii care îl copleşea. Se simţea lovit ca
tată, ca credincios, ca împărat. Mai auzea şi acum
cuvintele lui Rudolf în scena din sâmbăta care trecuse:
„Pentru greutăţile pe care mi le puneţi în faţă, există o altă
ieşire…” Nu dăduse crezare acestei ameninţări. Şi totuşi
văzuse paloarea fiului său, ochii săi arzând de mânie.
Acţionase bine, după cum spunea el. Dar evenimentele îl
depăşiseră. O sinucidere! Fiul său, fiul său unic, singura
sa nădejde, să se sinucidă! Era un lucru monstruos, de
neînţeles… Nu te puteai gândi la asta fără să nu fii cuprins
de ameţeală… Biserica! Ce va face ea? Rudolf va apărea în
faţa Judecătorului Suprem, fără a fi fost izbăvit prin
rugăciunile şi ceremoniile cuvenite. Oare va plăti rătăcirea
de o clipă cu o veşnicie de chinuri? Dar monarhia, rod al
răbdării, opera seculară a casei sale, va supravieţui oare
acestei lovituri dezastruoase? În orice parte s-ar fi
îndreptat, nu vedea decât nenorociri. Minute preţioase se
scurgeau fără ca el să se clintească. Trebuiau luate
grabnice hotărâri. Contele Hoyos îl aştepta în cabinet.
Trupul lui Rudolf se mai afla acolo, laolaltă cu al acelei
fete… Îşi şterse urma lacrimilor de pe obrajii veştejiţi, îşi
sărută soţia, apoi pe doamna Schratt şi se îndreptă spre
apartamentele sale.
Peste puţin, Hofburgul începu să împartă porunci.
Omul de încredere al împăratului, ministrul-preşedinte,
contele Taaffe, soseşte de la Reichrath încă de la unu şi
jumătate. Prefectul de poliţie, membrii cabinetului civil
sunt şi ei prezenţi. Într-o atmosferă de consternare şi
durere, sunt luate măsuri grabnice.
Contele Szecsen de Temerin, un înalt funcţionar de
poliţie, unul dintre doctorii împăratului, profesorul
Wiederhofer şi alţi demnitari ai Curţii pleacă neîntârziat la

165
 Mayerling
Mayerling de unde vor aduce trupul prinţului. În ce-o
priveşte pe Maria Vetsera, dispoziţiile cele mai severe…
La unu şi un sfert dimineaţa, toţi aceşti demnitari se şi
înapoiază. Rudolf este expus în apartamentul său ce dă
spre curtea elveţiană. Nu s-a ţinut de loc seama de dorinţa
exprimată faţă de mama sa, de a fi înmormântat în
cimitirul sătesc din Alland, alături de Maria. Pentru
Hofburg, Maria nu există, n-a existat niciodată. În camera
lui, plină de flori, Rudolf este culcat pe un pat de
campanie; o cuvertură de mătase roşie îl acoperă până la
bărbie; capul îi este bandajat cu o pânză albă care ascunde
spărturile craniului.
Împrejurul Hofburgului se adună poporul. Mulţimea
numeroasă, freamătă. Întrucât poliţia a devenit insuficientă
pentru a restabili ordinea, se simte nevoie de intervenţia
trupei. Se înregistrează răniţi, ba chiar şi un mort.
Fatalitatea cere ca în orice mare eveniment, doliu ori
naştere ilustră, să existe un sacrificiu uman. Încă o dată,
legea aceasta obscură, ciudată dar certă, îşi vădeşte
atotputernicia; un om este omorât pentru că a murit
prinţul imperial.
Pentru moment, versiunea oficială e că prinţul a
sucombat în urma unui anevrism.
Totuşi, în timpul nopţii se face autopsia. Cu toate
măsurile de prevedere, sinuciderea nu mai poate fi
tăinuită. Raportul medicilor apare vineri 1 februarie. El
conchide asupra sinuciderii survenite în urma unei
tulburări momentane a facultăţilor mintale.
Sprijinindu-se pe acest raport, împăratul trimite Papei o
telegramă de două mii de cuvinte, solicitând funeralii
religioase pentru fiul său. Este un lucru la care ţine, un
lucru sfâşietor, capital; fiul său are urgentă nevoie de
rugăciunile Bisericii. Vaticanul şovăie. Cum să acopere o
sinucidere atât de răsunătoare? O nouă telegramă a
împăratului. Dacă biserica îi refuză această ultimă
mângâiere, este hotărât să abdice. Papa Leon al XIII-lea, în

166
Claude Anet
ciuda rezistenţei cardinalului Rampolla, secretar de stat, se
lasă, în sfârşit, impresionat şi acordă funeralii religioase10.
Funeraliile au loc cu mare pompă, la 5 februarie, ora patru,
şi trupul lui Rudolf este dus la biserica Capucinilor unde
sunt înmormântaţi Habsburgii şi ducele de Reichstadt,
alipit familiei austriece11.
Împărăteasa, prinţesa Ştefania, arhiducesele nu sunt de
faţă. Ele asistă la o slujbă, în capela castelului. Împăratul
pare foarte stăpân pe sine. Când soseşte, îşi roteşte privirile
asupra adunării, pentru a se încredinţa că totul este în
ordine, cum se cuvine. În timpul slujbei stă impasibil. Nu
se prăbuşeşte decât mai târziu, când sicriul descoperit,
aflat în criptă, este prezentat stareţului ordinului de către
marele mareşal al Curţii, prinţul de Hohenlohe, care
întreabă:
— Recunoaşteţi rămăşiţele pământeşti ale defunctului
Rudolf, arhiduce de Austria şi, în timpul vieţii, prinţ
moştenitor al Coroanei?
Stareţul răspunde cu fraza tradiţională:
— Da, le recunosc şi, de acum înainte, vom veghea cu
pioşenie asupra lor.

Să părăsim cripta în care atâtea mărimi umane sunt

adunate în jurul mormântului unui prinţ pe care iubirea l-
a dus până la moarte, să lăsăm să fluture pe acei pereţi

10 Temerile lui Franz Iosif fură mari. El fu informat cu exactitate asupra

rolului jucat de cardinalul Rampolla. Peste treisprezece ani, la
conclavul care urmă după moartea lui Leon al XIII-lea, acesta plăti
scump devotamentul său faţă de regulile şi canoanele bisericii.
Tocmai când se aştepta să câştige uşor victoria în alegerea la
pontificat. Austria, uzând de un foarte vechi privilegiu, hotărî
excluderea cardinalului. Franz Iosif nu uitase.
11 Este ultima ceremonie la care apăru oficial arhiducele Jean Salvador.

După câteva luni el renunţă la titlurile şi demnităţile sale; se căsători,

luă numele de Jean Orth, părăsi Austria şi, în iunie 1890, corabia cu
pânze Santa-Maria, pe care o cumpărase şi cu care pleca spre mările
sudului, pieri în apropiere de capul Tres Puntas.
167
 Mayerling
îngheţaţi draperiile negre pe care se desluşesc armele
imperiale, să lăsăm sufletele rătăcitoare din acest cavou să
se emoţioneze şi să salute jalnica victimă care soseşte
printre ele, încă acoperită de un sânge tânăr, şi să ne
reîntoarcem la Maria Vetsera, părăsită în locul unde fusese
ucisă. Nimic nu poate egala cruzimea cu care rămăşiţele
pământeşti ale acestei încântătoare fete au fost tratate.
Luni 28 ianuarie, când Maria plecă la Mayerling, contesa
Larisch-Wallersee se reîntorsese în Salezianergasse. Se
prefăcu înnebunită. Maria fugise, povestea contesa, în timp
ce ea, având treabă într-un magazin, o lăsase singură.
Pare-se că ar fi scris un bilet în care anunţa că se ducea să
se arunce în Dunăre.
Ne închipuim lesne uimirea, spaima, durerea baroanei
Vetsera în faţa acestei relatări ce nu putea fi prevăzută.
Contesa o linişti pe prietena sa şi, chinuind-o în alt fel, îi
spuse pe şleau:
— Maria nu s-a omorât. A fugit cu prinţul imperial după
care este nebună.
— Dar nici nu-l cunoaşte! sări doamna Vetsera.
Atunci doamna Larisch-Wallersee, fără a rosti un cuvânt
despre rolul pe care-l jucase în această intrigă al cărei
suflet fusese, povesti legătura Mariei cu prinţul imperial.
Doamnei Vetsera nu-i venea să-şi creadă auzului. Fata
ei, de care nu se despărţea niciodată, o copilă încă, iubita
prinţului imperial de care totul o despărţea!… Trebuia
neîntârziat s-o ajungă din urmă pe fugară. Vru să alerge la
ministrul-preşedinte, la contele Taaffe, pe care îl cunoştea
personal. Contesa o făcu să-şi schimbe părerea. Contele
era mult prea cunoscut în cercurile mondene, povestea s-ar
răspândi. Se va duce să-l vadă pe prefectul de poliţie. Şi
repeta într-una: „Am pierdut-o pe Maria, trebuie s-o
regăsesc”.
Se duse într-adevăr la prefectul de poliţie care-i răspunse
că nu poate pune poliţia în mişcare decât dacă primeşte
vreo plângere. Doar mama putea s-o depună; de altfel, dacă

168
Claude Anet
oamenii săi ar da de urmele prinţului imperial, s-ar opri de
îndată, neavând dreptul de a-l urmări.
Doamna Vetsera îl trimise pe fratele său, Alexandru
Baltazzi, cu contesa. Nici acest nou demers nu avu succes.
Temându-se de scandal şi sperând în fiecare clipă că Maria
se va întoarce acasă, baroana nu se hotăra să înainteze
plângerea. Unde era prinţul imperial? Întrebă acasă, la
contele Hoyos, tovarăşul său de vânătoare. Portarul nu ştia
unde vânează stăpânul său.
Contesa se oferi să meargă să se informeze la Hofburg.
Se întoarse seara. Rudolf vâna la Mayerling cu prietenii săi.
Avea să se întoarcă a doua zi, seara, pentru un dineu de
familie la Curte.
Astfel trecu noaptea. Maria nu se întorcea. A doua zi
dimineaţa, contesa Larisch socoti prudent să părăsească
Viena şi să se ducă la castelul său. Sărmana doamnă
Vetsera alergă la prefectul de poliţie. Acesta primi cu multă
neîncredere versiunea pe care contesa o dăduse privind
dispariţia tinerei fete. Îşi cunoştea lumea şi, brusc, o
întrebă pe doamna Vetsera:
— Sunteţi sigură de contesă?
Baroana îi înmână o plângere referitoare la răpirea fetei
sale; prefectul îi spuse din nou că, având în vedere că e
vorba de prinţul imperial, nu va continua urmărirea.
În orele următoare, panica doamnei Vetsera crescu şi
mai mult. Se gândea să se arunce la picioarele împăratului.
Neputând ajunge până la el, ea interveni să fie primită de
contele Taaffe.
Acesta fusese pus la curent de către prefectul de poliţie.
El o sfătui pe doamna Vetsera să aibă răbdare, întrucât nu
era lucru sigur că fiica ei se afla la Mayerling. În aceeaşi
seară, contele urma să cineze la Hofburg. Acolo avea să-l
întâlnească pe prinţ. Ancheta s-ar putea desfăşura mai
lesne.

169
 Mayerling
Doamna Vetsera nu înţelegea nimic din toate
tărăgănările acestea. Îl implora să-i vorbească el însuşi
prinţului.
Contele îi răspunse că relaţiile sale cu prinţul erau de
aşa natură, încât nu-i îngăduiau nici cel mai mic amestec
în afacerile sale personale. Mai adăugă că împărăteasa era
singura persoană care putea aborda asemenea subiect cu
fiul ei; asta, fireşte, dacă presupunerile baroanei Vetsera
erau întemeiate.
— Dacă vine diseară la dineu, detectivul nostru şef îi va
urmări la ieşire, cu toate că îmi este cu totul neplăcut să
mă ocup de treburile particulare ale prinţului imperial.
Se mai scurse o noapte, fără ca doamna Vetsera să-şi
afle o clipă de linişte. Dimineaţa, o scrisoare a doamnei
Larisch îi aducea dovada concretă a legăturii Mariei cu
Rudolf. Era aşadar sigur că, în ciuda îndoielilor întemeiate
ale înalţilor funcţionari, fata plecase cu el. De la contele
Taaffe baroana nu mai primise nicio ştire. Oare nu-l
întâlnise, în ajun, pe prinţ la Hofburg? De ce tăcea?
Mistuită de nerăbdare şi teamă, ea se duse la palat, către
sfârşitul dimineţii, şi întrebă de doamna de Ferenczi pe
care o cunoştea întrucâtva.
Aceasta o primi, după ce o făcu să aştepte destul demult.
Contele Taaffe o informase, spunea ea, fără să adauge însă
că aflase de curând despre sfârşitul tragic al celor doi
îndrăgostiţi. Baroana o imploră să-i obţină o audienţă la
împărăteasă, care cu siguranţă că ştia unde se aflau Maria
şi prinţul şi care putea împiedica izbucnirea scandalului.
Doamna de Ferenczi răspunse evaziv că era prea târziu, că
scandalul era inevitabil, dar că Majestatea-sa o va primi
totuşi pe doamna Vetsera.
Rostind aceste cuvinte încărcate de ameninţări, ea se
depărtă, lăsând-o uluită pe baroană. Peste câteva minute,
intră împărăteasa, palidă, împietrită parcă. Veni spre
doamna Vetsera, îi luă mâna şi spuse:
— Copiii noştri nu mai sunt.

170
Claude Anet
Cuvintele acestea, atât de pline de omenie, folosite de
împărăteasă, mişcară inima sfâşiată a doamnei Vetsera,
unind în aceeaşi durere două mame la fel de lovite.
Între timp, vrând să uite de sine, împărăteasa începu a
vorbi despre lovitura groaznică – a cărei forţă şi ale cărei
consecinţe nu puteau fi măsurate – care-l copleşise pe
împărat.
Doamna Vetsera plecă atât de emoţionată de la această
audienţă, încât abia după ce ajunse acasă îşi dădu seama
că nu aflase de la împărăteasă niciun amănunt privind
împrejurările în care Maria şi prinţul îşi găsiseră moartea.
Martiriul doamnei Vetsera abia începea.
Către mijlocul după-amiezei, în timp ce aştepta din clipă
în clipă o veste de la Hofburg, prin care să i se comunice
când îi va fi adus trupul fiicei sale, se anunţă un înalt
funcţionar de la Curte. Folosind un limbaj voalat şi perfid,
acesta vru s-o facă să înţeleagă că ar fi mai prudent pentru
ea să părăsească imediat Viena, deoarece împrejurările în
care murise prinţul aveau să devină repede cunoscute şi se
ivise teama unei explozii de furie a poporului care-l adora
pe Rudolf.
Doamna Vetsera îl privea şi nu înţelegea. El explică
atunci că baroana Maria Vetsera îl otrăvise pe prinţul
imperial şi apoi se omorâse. Un compartiment fusese
reţinut, pentru doamna Vetsera, în trenul de seară cu
destinaţia Veneţia.
Mută de groază, zdrobită de această ultimă şi laşă
lovitură, ea se supuse. Avea să plece în aceeaşi seară, fără
sa aştepte întoarcerea cumnatului ei, contele Stockau, care
plecase la Mayerling la începutul după-amiezii. Dar
sărmana femeie se încrezuse prea mult în puterile sale.
Bolnavă, ea fu nevoită să coboare din tren la Reifling unde
rămase peste noapte. Întoarsă la Viena, a doua zi
dimineaţă, joi 31 ianuarie, contele Stockau îi relată cele
aflate la Mayerling. Prinţul şi Maria muriseră ucişi de două
gloanţe de revolver; nu se putea presupune că Maria l-ar fi

171
 Mayerling
asasinat pe prinţ; totul părea să dovedească, dimpotrivă, că
Rudolf o ucisese pe Maria, înainte de a-şi lua viaţa. Nu i se
îngăduise contelui să pătrundă în castel pentru a i se da
trupul nepoatei sale.
Abia mai târziu el află motivul intervenţiei incalificabile a
funcţionarului trimis de Hofburg. Se temuseră ca nu
cumva doamna Vetsera să se ducă la Mayerling să ceară
rămăşiţele pământeşti ale fiicei sale. Se luase hotărârea ca
ea să părăsească Viena chiar în aceeaşi zi. S-a văzut mai
sus cum s-a achitat funcţionarul de această detestabilă
misiune. Ar fi de dorit să se creadă că el este unicul
răspunzător al metodelor folosite faţă de doamna Vetsera.
Între timp, aceasta mai aştepta ordinele Hofburgului
privind înhumarea fiicei sale. Ca şi împăratul, ea era
credincioasă, ca şi el, dorea rugăciunile bisericii. Cine se
îngrijise de biata copilă? Ce mâini îi făcuseră toaleta
funebră? Cine o veghea în acel castel pustiu? Întrebările
acestea fără de răspuns îi sfâşiau inima.
Către începutul după-amiezii, cumnatul ei, contele
Stockau, veni din partea împăratului. Avea pentru ea o
scrisoare a prinţului imperial. Urma ca scrisoarea să fie
înmânată baroanei, dacă ea îşi va da cuvântul de onoare că
o va înapoia de îndată contelui care trebuia s-o ducă înapoi
împăratului.
Ea îi făgădui, şi scrisoarea îi fu încredinţată. Adresa era
scrisă de mâna prinţului. Plicul conţinea trei scrisori ale
Mariei, cu data de marţi 29 ianuarie – una pentru mama
sa, celelalte două pentru sora şi fratele ei.
Prima era concepută astfel:

„Scumpă mamă, iartă-mă pentru cele ce am făcut… Nu pot

rezista iubirii… Vreau să fiu îngropată lângă el, în cimitirul
din Alland… Sunt mai fericită în moarte decât în viaţă.”

Surorii sale îi scria:

172
Claude Anet
„Plecăm cu bucurie spre tărâmul misterios de dincolo.
Gândeşte-te uneori la mine. Fii fericită şi să nu te căsătoreşti
decât din dragoste. Eu nu am putut face o asemenea
căsătorie şi cum iubirea m-a învins, plec cu el.
Maria
Nu plânge, sunt bucuroasă. Aici totul este minunat şi îmi
aminteşte de Schwarzau. Adu-ţi aminte de linia vieţii din
palma mea. Încă o dată, adio. Adu-mi în fiecare an, la 13
ianuarie, o floare pe mormântul meu.”

Fratelui ei îi scria:

„Iubite frate, adio. Voi veghea asupra ta din cealaltă lume,

căci te iubesc mult. A ta soră credincioasă.”

După ce citi aceste ultime cuvinte ale fiicei sale, Baroana

Vetsera le restitui împăratului. Peste o oră, acesta i le
înapoie contelui Stockau; baroana putea să le păstreze. În
acelaşi timp, împărăteasa îi trimitea din partea lui Rudolf o
fotografie a Mayerlingului, pe care ferestrele camerei
ocupate de ei erau însemnate cu o cruce făcută cu
cerneală. În sfârşit, contele Stockau primise încuviinţarea
să plece imediat la Mayerling şi s-o înmormânteze pe Maria
în cimitirul aflat nu departe de Heiligenkreuz şi care ţinea
de mânăstirea cu acelaşi nume. El trebui să aibă asupra sa
deplina împuternicire a mamei celei decedate. Ordinele
necesare înhumării fuseseră date la mânăstire.
Prezenţa doamnei Vetsera la înhumare – care trebuia să
aibă loc noaptea şi în taină – era categoric interzisă.
Instrucţiunile ferme ale Hofburgului interziceau de
asemenea contelui să aducă un sicriu şi un giulgiu. Nu
putea călători de la Mayerling la Heiligenkreuz decât cu o
trăsură obişnuită care avea să-l aducă de la Viena. Niciun
preot nu trebuia să-l însoţească. Sicriu şi giulgiu avea să
găsească la capelă, în cimitirul din Heiligenkreuz. Un înalt
comisar de poliţie urma să-l aştepte acolo.

173
 Mayerling
Cruzimea gratuită a unor asemenea ordine o copleşi pe
doamna Vetsera. Ar fi putut ea suporta oboseala şi grozăvia
unei asemenea călătorii? Încredinţă deci contelui Stockau
împuternicirea cerută; el plecă cu trăsura, însoţit de
cumnatul său, baronul Alexandru Baltazzi.
Înnoptase de mult când ajunseră la castel. Sunară la
uşă, dar nu le răspunse nimeni. După ce aşteptară mai
mult de o jumătate de oră, o altă trăsură sosi ele la Viena.
Din ea coborâră consilierul de Curte, Slatin, reprezentantul
marelui mareşal al Curţii şi un medic al împăratului,
profesorul Auschenthaler.
Ei rupseră sigiliile puse pe uşa camerei în care se afla
corpul Mariei.
Ce spectacol îi aştepta!
Aproape goală, Maria zăcea pe pat. În cursul nopţii
fusese transportată acolo în grabă, iar peste ea erau
aruncate în dezordine o grămadă de haine care o
ascundeau. Nu acordaseră moartei nicio grijă pioasă; mai
avea încă ochii deschişi, iar valul de sânge care-i ţâşnise
din gură nu fusese spălat. Era întinsă acolo, cuprinsă de
rigiditatea morţii, cu capul întors; nimeni nu se ruga la
căpătâiul ei.
Fu întocmit un proces-verbal de sinucidere, deşi după
urma lăsată de glonţul care pătrunsese în dosul urechii
stângi era evident că fusese omorâtă. Unchii Mariei fură
constrânşi să-l semneze, altfel înhumarea nu putea avea
loc, iar o anchetă ar fi fost inevitabilă, ceea ce-ar fi atras
după sine un scandal şi mai mare.
Doctorul Auschenthaler şi un slujitor îi făcură în sfârşit
toaleta mortuară. Trebuiră să îmbrace cadavrul acela rigid
şi – amănunt groaznic – să-l îmbrace în rochia de oraş cu
care Maria venise, fericită, la Mayerling. Când fu gata,
pieptănată şi cu pălăria pe cap, unchii ei o luară fiecare de
câte un braţ şi, între ei, ea coborî scara, în noapte, de
parcă ar fi fost vie. Hofburgul, stupid şi crud, nu voia să

174
Claude Anet
existe la Mayerling vreun alt cadavru alături de cel al
prinţului imperial12.
Cei doi bărbaţi o instalară pe Maria între ei, în trăsura
care o luă pe drumul de munte spre Heiligenkreuz, care se
afla la o distanţă de şase kilometri. Din pricina făgaşurilor,
cadavrul se clătina la hârtoape, alunecând rigid când spre
dreapta, când spre stânga.
Trăsura pierdu timp mult din cauza vremii îngrozitoare.
Era polei, caii fură potcoviţi din nou, deoarece alunecau,
înainte de sosirea la Heiligenkreuz, un înalt comisar de
poliţie, baronul Gorupp, opri echipajul, urcă alături de
vizitiu şi-i porunci să mâne direct spre cimitirul care se
găsea la capătul unei alei mărginite de copaci înşiraţi la
oarecare distanţă de drum13.
Abia la miezul nopţii, trupul adus la capelă fu învelit în
linţoliu şi aşezat într-un sicriu, înjghebat în grabă de către
tâmplarul mânăstirii. O parte din noapte trecu cu
semnarea şi înregistrarea documentelor oficiale. Ploaia,
ceaţa, poleiul îngreunară munca groparilor. Dimineaţa, fu
nevoie ca unchii Mariei şi cei doi comisari de poliţie să

12 Peste şase luni, baroana Vetsera ceru împăratului, printr-o petiţie,

permisiunea de a publica, pentru câţiva prieteni doar, documentele de
care m-am servit aici şi care pun într-o lumină adevărată chipul
Mariei, arătând împrejurările în care a murit.
Răspunsul împăratului, adresat doamnei Vetsera la 19 iulie 1089 şi
redactat de adjutantul general, contele Eduard Puar, arată că regretă,
tardiv, măsurile pe care le-a dictat:
„Oricât de mult ar deplânge Majestatea-sa ofensa ce a putut-o pricinui
inimii unei mame dezolate, dispoziţiile luate privind înhumarea
nefericitei fete, trebuia să se ţină totuşi seama de zăpăceala fără de
seamăn care domnea la locul catastrofei, de rapiditatea care se
impunea în luarea hotărârilor şi de urgenţa lor.” (n.a.).
13 Posedăm procesul-verbal al comisarului de politie Habrada, privitor

la înhumarea Mariei Vetsera. Procesul acesta verbal, care figura

printre hârtiile contelui Taaffe, a fost publicat în Neue Freie Presse, la
11 octombrie 1922. El cuprinde relatarea tuturor detaliilor macabre
ale transportării corpului de la Mayerling la Heiligenkreuz, precum şi
cele privind înhumarea.
175
 Mayerling
ajute ei înşişi la înhumare. Stareţul mânăstirii asistă şi el,
rosti o rugăciune în faţa mormântului şi-şi dădu
binecuvântarea.
Mult mai târziu, baroana Vetsera primi autorizaţia să
readucă la Viena trupul fiicei sale. Dar n-o făcu. Maria fu
lăsată în liniştitul cimitir de ţară, unde-şi aflase în sfârşit
odihna. În amintirea acestei copile, doamna Vetsera ridică
o capelă. Pe pereţii acesteia, ar fi putut grava pioasele
rânduri aparţinând lui Shakespeare:
„Să nu-i tulburăm fantoma. Să o lăsăm să treacă. Ar
însemna să-i vrem răul, dacă am încerca s-o reţinem mai
mult pe roata acestei lumi barbare.”

Amboise, 21 februarie 1929

176