Laura Ștefan

Ţinutul lui Ruth

Editura Scriitorilor

2017
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŞTEFAN, LAURA
Ţinutul lui Ruth / Laura Ştefan. -
Brăila : Editura Scriitorilor, 2017
ISBN 978-606-94166-8-6

821.135.1

2
Te voi iubi dincolo de timp,
Spaţiu,
Lume!
Te voi chema în toate vieţile
Iar tu în toate vei veni
Şi-n toate mă vei adora,
Sorbindu-ţi lacrimi din a mea palmă
Ce chipul ţi-l alină,
În fuga de iubire.
Şi iar eu voi striga spre cer,
În viaţa viitoare…
Şi iar tu vei veni,
Iubindu-mă grăbit.
Şi iar… eu.
Şi iar... tu
Şi iar...

3
4
Capitolul 1

Undeva într-o lume îndepărtată, acolo unde se

sfârşeşte marea, se spune că există un ţinut al gândurilor,
obiectelor şi fiinţelor pierdute. Un ţinut ce poate fi găsit,
descoperit sau doar imaginat. În acel loc, unde valurile se
lovesc de stânci înalte şi reci, vântul aduce cu el cele mai
imposibile dorinţe, gânduri, iubiri sau chiar obiecte. Doar în
acest ţinut, purtate de curent, putem regăsi tot ce am pierdut
vreodată şi tot ce dorim să mai retrăim măcar pentru o
fracţiune de secundă. În ascunsa crăpătură dintre stânci, unde
poţi găsi urme de nisip fin, iar valul își abandonează spuma,
dacă închizi ochii şi te concentrezi poţi auzi cum toate
pierderile lumii se întâlnesc în acest unic loc. Aici este ţinutul
lui Ruth, un ţinut pe care aveam să îl cunosc acum, după o
lungă şi grea călătorie, spre a o regăsi pe ea.
Întreg drumul mi-am jurat în minte că de această dată
nimic şi nimeni nu ne va mai despărţi. Avem timpul, anii şi
Universul de partea noastră. Acum este momentul nostru şi nu
îl voi mai rata de teamă sau de dezamăgire. Iubirea-mi era
suficientă.
Călătoria cu trenul mă oboseşte, aşa că îmi las capul
uşor pe spate şi închid ochii, amintindu-mi chipul ei. Nu ştiu

5
dacă ţinutul a fost botezat după numele ei, sau ea a fost prima
ce şi-a primit numele: Ruth. Mi se părea că i se potriveşte
perfect. Parcă o şi văd: micuţă, cu părul său deschis la culoare
aproape alb şi creţ, mirosind a fân, cu ochii rotunzi, mereu
întrebători de un albastru în care te pierzi, cu braţele subţiri şi
iute la mânie. Se putea supăra, vinovată fiind, înainte ca tu să
te superi pe ea. Avea această calitate de a simţi oamenii, nu îi
era teamă să îţi spună adevărul în faţă, indiferent de urmări şi
recunosc că nu de puţine ori ne-am supărat unul pe altul,
poate din cauza unor cuvinte aruncate în urma vreunui conflict.
Se putea sacrifica de bună voie, fără să îi ceară nimeni să facă
acest gest şi putea păstra durerea îngropată în sufletul ei.
Orfelinatul era un loc rece, unde fiecare era pe cont
propriu, şi nu existau sentimente sau prietenii. Fusesem
abandonat în faţa uşii, o uşă din lemn, înaltă şi grea, plină de
zăvoare metalice. Te speriai de cum intrai şi erai întâmpinat de
vreo femeie din personal. Toate, începând de la femeia de
serviciu şi terminând cu directoarea, aveau aceleaşi feţe reci,
cu ochii îngropaţi adânc în craniu, buze subţiri şi palme grele,
ce dureau cumplit când te mustrau. La ferestre aveam gratii,
iar camerele aveau câte opt paturi din metal. De cele mai
multe ori, ferestrele ne erau acoperite cu pături sau cearceafuri
vechi, pe care le foloseam pentru a ne întuneca mai mult
camera atunci când dormeam.

6
 ****

Aveam aproape trei ani şi îmi amintesc perfect ziua în

care îndrumătoarea noastră a venit la orfelinat cu o cutie de
carton ca cele de încălţăminte, cu un copil în ea. Curios cum
eram, m-am aplecat asupra ei şi am zărit-o. Era cea mai
frumoasă fiinţă pe care o văzusem vreodată. M-a impresionat
statura ei fragilă şi asemănarea unui înger. Nu mai văzusem
niciodată un pui de om abia născut:
- Pe asta mică, am găsit-o pe câmp. Ce facem cu ea?
a întrebat Teresa, îndrumătoarea noastră.
Vorbea de copilul din cutie ca de un obiect de care îţi
este imposibil să te ataşezi.
- O să chem doctorul să o examineze... După cum
arată, cred că are câteva zile... Ne trebuie lapte şi scutece să
o înfăşăm. Mai găsim cred, la mine în dulap.
Teresa, împreună cu directoarea au scos copila din
cutie, au aşezat-o pe un pat, apoi au plecat să îi prepare
laptele. Am profitat de ocazie şi m-am aşezat lângă ea pe pat,
privind-o vrăjit cât de cuminte era şi ce frumos dormea. Arăta
ca o fiinţă de lumină, iar eu eram fericit, ca atunci când îţi
doreşti mult timp un animal de companie şi într-un final îl
primeşti. Era animalul meu de companie, jucăria mea, iar de
multe ori, fiind mai mare ca ea, îmi imaginam că sunt tatăl ei.

7
Nu înţeleg cum a putut cineva să abandoneze în câmp o astfel
de copilă. În fiecare seară, coboram din patul meu şi mă
lungeam lângă ea, luând-o în braţe fără a-i spune nimic.
Aveam impresia că sunt penibil să vorbesc cu o fiinţă atât de
mică, însă ochii ei rotunzi parcă mereu voiau să mă întrebe
ceva.
Dimineaţa când ne trezeau, eu eram tras de păr şi
certat că iar m-am mutat în patul Soniei. O botezaseră Sonia,
dar mie nu îmi plăcea cum sună numele acesta. Nu era
compatibil personalităţii ei.
În primii ani de viaţă îi spuneam bebe, apoi când a
început să crească, se supăra pe mine:
- Nu sunt bebe... sunt mare! mă certa ea, apoi îmi
întorcea spatele, ţuguind buzele.
Avea deja 5 ani, iar acest nume într-adevăr nu i se mai
potrivea. Însă nici Sonia. Era prea târziu să o mai botez eu,
fiindcă actele îi fuseseră făcute acum mulţi ani. Trebuia să mă
conformez şi să îi spun pe nume.
Seara urmam aceeaşi schemă. Deşi acum aveam opt
ani, aşteptam să plece îngrijitoarea noastră, coboram din patul
meu şi mă ghemuiam în al ei, dar dimineaţa când auzeam voci
pe coridoare, fugeam înapoi la mine în pat. Mă săturasem să
fiu tras de păr și certat în fiecare dimineaţă. Mă mir cum de
mai aveam păr pe cap.

8
Capitolul 2

Acoperă-mă cu aripile tale calde.

Ziua îmi desfăşuram activităţile conform vârstei mele.

Aveam camere amenajate cu bănci din lemn, în care stăteam
câte doi, iar în clasă nu eram mai mult de zece copii, cu vârste
apropiate. Pe peretele din faţa clasei aveam o tablă neagră,
pe care scriam cu cretă albă. Ne pregăteau pentru viaţa de
adult, aveau obişnuinţa de-a ne răspunde atunci când
întrebam la ce ne trebuie să cunoaştem atâtea materii.
Dacă m-ar fi întrebat cineva ce aş vrea să mă fac
atunci când voi pleca de aici, i-aş fi răspuns fără să stau prea
mult pe gânduri: soldat. Îmi iubesc ţara în care m-am născut,
educaţia pe care am primit-o fie ea poate un pic severă şi nu
aş permite niciunui alt popor să ne subjuge. Aş lupta până la
ultima picătură de sânge pentru tot ce am mai sfânt şi pentru
persoanele pe care le iubesc. Iar ea era unica persoană pe
care am iubit-o de la prima privire.
Întors în camera mea, am găsit-o în patul ei jucându-se
cu o păpușă dezmembrată, fără haine şi veche. Şi-a întors
privirea spre mine şi părea că are o energie bună, pe care mi-
o transmitea doar privind-o. Întreaga mea stare de oboseală şi

9
frustrare pe care o aveam în urma lecţiilor încheiate,
dispăruse:
- Te voi numi Ruth!
- Ruth? De unde acest nume?
- Din mintea mea. Aşa mi-a venit şi mi se pare că este
perfect pentru tine. Un nume unic, pe care nu l-am mai auzit la
vreo altă fată de aici. Un nume care nu ştii dacă este masculin
sau feminin. Un nume rar, simplu dar nobil. Aceasta eşti tu:
Ruth!
- Trebuie să îţi găsesc şi eu ţie un alt nume? Un fel de
poreclă?
- Un pseudonim, ar fi mai corect spus... dar nu. Nu
trebuie să îmi găseşti un alt nume. Îmi place numele meu,
Tudor. Războinicul Tudor!
Am luat o carte pe care am rulat-o fiindu-mi sabie şi am
început joaca alături de tovarăşa mea, Ruth.
Zilele ni le petreceam împreună, inventând poveşti, sau
jocuri, departe de ceilalţi copii, cărora le plăcea să ne distrugă
castelele de nisip sau picturile la care noi munciserăm. De
multe ori, ne căutam un loc depărtat, în spatele clădirii, unde
creşteau libere plantele Domnului. Le numisem aşa deoarece
ele nu aveau nevoie de nimic spre a creşte. Le era suficient
aerul, ploaia şi soarele. Erau libere şi primeau de la Dumnezeu
tot ce aveau nevoie.

10
 - Pe noi cine ne-a făcut? m-a întrebat într-o zi, Ruth.
Ochii ei senini erau plecaţi şi trişti. O priveam
încercând să îi explic pe înţelesul ei şi să nu o întristez mai
mult decât este.
- Şi noi suntem tot ai lui Dumnezeu. El ne-a trimis aici,
pe acest pământ pentru a ne îndeplini o sarcină. Suntem fiii
Lui şi pe toţi ne iubeşte la fel de mult.
- Şi unde este Dumnezeu? a continuat ea să mă
chestioneze.
M-am apropiat, i-am luat mâna şi i-am aşezat-o la
inima mea.
- Aici şi în inima ta şi în plantele ce cresc libere, în
pomii ce ne dau oxigen. Aerul pe care îl respirăm se numeşte
oxigen. Respirându-l, ne ajută să trăim. Când scoatem aerul
pe care l-am respirat, se spune că expirăm. Noi oamenii
expirăm dioxidul de carbon pe care plantele îl absorb, iar
împreună cu energia soarelui, îl transformă într-un fel de hrană
spre a produce mai departe oxigen...
- Datorită căruia noi trăim... Un lanţ între vieţuitoare şi
plante...
- Exact.
Deşi nu avea mai multe de 7 ani, Ruth era inteligentă şi
asimila informaţiile precum un burete, bucurându-se de orice
lecţie nouă.

11
 - Dar noi nu avem părinţi? În afară de Dumnezeu... O
mamă şi un tată? Am văzut că mulţi copii sunt luaţi de aici de
către o mamă şi un tată. Pe noi de ce nu ne ia nimeni?
- Asta nu ştiu... şi eu mi-am dorit foarte mult să am o
mamă şi un tată. Îmi închipuiam cum într-o zi, directoarea mă
va chema la ea în birou şi mă va anunţa că mi-a găsit o
familie. Am încercat mereu să fiu bun şi cuminte pentru a mă
recomanda... Nu ştiu...
- Eh... eu mă bucur că nu ai plecat de aici. Cine m-ar
mai învăţa pe mine atâtea? Teresa spune că pe mine m-a
găsit pe câmp... Cică acolo m-a lăsat barza. Dar eu nu cred.
- Te-a găsit pe câmp, i-am confirmat eu. Părul tău mult
timp ţi-a mirosit a fân uscat, a flori... Nu cred că barza ne
aduce. Cred că... oamenii ce ne-au făcut pe noi, nu ne-au vrut.
Îmi era frică de întrebarea ce va urma, fiindcă nu îi
cunoşteam răspunsul. Nu ştiu de ce nu ne-au vrut, de ce am
fost abandonaţi ca nişte lucruri de care îţi e uşor să te
descotorosești. Nişte lucruri reci, fără sentimente, fără nimic
cald. Aşa eram noi... eu.
Mult timp, înainte de ea, îmi lăsam zilele libere, să se
scurgă fără niciun gând, fără nicio trăire sau strigăt. Nu îmi
păsa dacă e frig sau cald, dacă am mâncat sau dacă mă culc
din nou cu stomacul gol. Nu existam nici pentru mine. Odată
cu venirea ei, am început să simt că trăiesc, că sângele îmi

12
este cald, că lacrimile-mi sunt sărate, iar Universul sălciu. Am
început încet, încet să gust din viaţă, să mă bucur de soare, de
apa din lacul de lângă orfelinat, iar seara când eram trist, îmi
imaginam un loc, unde aş putea arunca toate grijile şi durerile,
un ţinut în care şi jucăriile pe care le pierdeam, le puteam
regăsi acolo. Era ţinutul lui Ruth, locul în care mă simţeam în
siguranţă, locul spre care călătoream atunci când mă năpădea
tristeţea.
****

Anii treceau, noi creşteam, iar sentimentele pentru ea

creşteau, până în clipa în care am realizat că nu le mai pot
stăpâni. Erau ca nişte fiare ce mi se încolăceau şi mergeau
pretutindeni cu mine, chiar şi în vise. Voiam să mă rup de ele,
să le abandonez, dar nu reuşeam nicicând.
Cel mai greu era faptul că nu îi puteam vorbi despre ce
simt, despre ce sentimente îi port, iar tăcerea mă rodea în
fiecare zi. Mă gândeam că sentimentele mele sunt greşite, că
ea e micuţa Ruth pe care o ştiu de la câteva zile, care a
deschis ochii pe mine, privindu-mă ca pe un frate. Însă ea nu
ştia chinul prin care treceam zilnic şi lupta cu fiarele dinăuntrul
meu. Tremuram când o vedeam, iar noaptea în vis, alergam
spre ţinutul ce îi purta numele. Ţinutul sălbatic, unde regăseai
tot ce ai pierdut vreodată, poate fără să-ţi fi aparţinut. Ea nu
mi-a aparţinut niciodată.
13
Capitolul 3

Zăresc în ochii tăi, iubirea din lumea toată.

În apropierea sărbătorilor de iarnă, la orfelinat devenise

deja o obişnuinţă în a primi cupluri ce nu puteau avea copii,
pentru a înfia unul sau chiar doi.
Crescusem şi mă obişnuisem cu ideea că nu voi avea
niciodată o familie, că în această lume sunt eu singur, aşa cum
m-am născut şi cum voi muri. Nu ne însoţeşte nimeni în
această călătorie. Parcurgem singuri drumul spre următoarea
dimensiune... următorul popas.
M-am trezit din pat cu dorinţa de a mă bucura de
zăpadă, de a face un om de zăpadă alături de Ruth.
- Nu ştiu când am făcut ultima oară un om de zăpadă,
îmi relată ea, cu ochii vizibili emoţionaţi.
- M-am furişat la bucătărie şi am luat un morcov. Îl vom
aşeza pe post de nas.
Era atât de fericită că facem un om de zăpadă, încât
uitase să-şi încalţe cizmele. Fugea pe coridorul îngust şi mă
striga să vin mai repede. Afară era foarte frig, iar noi
crescusem şi nu mai găseam mănuşi de la alţi copii. Ne

14
îngheţaseră mâinile, însă nu ne lăsam bătuţi şi lucram cu zor
la omul de zăpadă.
- Am nevoie de două crengi uscate pe post de braţe,
îmi strigă Ruth. Le rupi tu?
M-am întors spre ea să îi confirm că mă duc după
crengi şi am văzut că faţa ei era vineţie:
- Ce ai păţit? Eşti bine?
- Cred că da... simt că inima îmi bate tot mai greu şi
obosesc... Poate nu m-am îmbrăcat gros... îmi revin.
- Cred că ar fi mai bine dacă te-ai duce în cameră, îl
termin eu.
- Nu, este în regulă. Vreau să îl facem amândoi.
Am fugit spre pomul de lângă clădire, am rupt în grabă
două crengi şi am revenit la Ruth. Căzuse pe jos, buzele îi
erau uscate şi aproape negre, iar la ochi avea cearcăne
adânci. Am luat-o în braţe alergând pe culoar şi chemând
ajutoare.
Doctorul nu a întârziat să apară, împreună cu
ambulanţa care a luat-o în grabă cu ei. Pe patul ce o ducea
spre ambulanţă era palidă, cu masca de oxigen, ochii închişi,
dar cu un chip relaxat. Nimeni nu ştia să îmi spună ce are şi
nu-mi era permis să părăsesc orfelinatul. Auzisem o discuţie
între Teresa şi directoare cum că Sonia, Ruth a mea, ar avea

15
o problemă la inimă. Nu îi era dezvoltată conform vârstei, iar
doctorilor le era imposibil să o ajute.
Ziua plângeam lângă omul de zăpadă pe care îl
terminasem singur, rugându-mă la soare să-şi înfrâneze razele
pentru a-l putea vedea şi Ruth, iar seara fugeam spre ţinut
pentru a fi cu ea. Plângeam în somn, iar a doua zi mă trezeam
cu genele lipite şi perna îmi era udă. Dorul mă sfâșia. Nu ştiam
care este starea ei, nu ştiam dacă va reveni şi când, dar
soarele îmi topea zilnic părţi din omul de zăpadă. Era singurul
lucru pe care îl făcusem pentru ea. Era singurul lucru pe care îl
realizasem împreună şi speram să apuce ziua să îl vadă.
Şi aşa a fost. După zile lungi şi chinuitoare, aceeaşi
ambulanţă ce mi-o luase, mi-o adusese înapoi. Era vizibil
slăbită şi mergea ajutată de o soră. Am alergat spre omul de
zăpadă, încercând să îl repar, să îi pot fura un zâmbet, fie el
scurt, în colţul gurii.
Cu paşi mici s-a apropiat de mine, în timp ce lucram la
muntele de zăpadă, aproape topit:
- Ai reuşit singur! Ştiam. În fiecare clipă m-am gândit la
cum arată.
- Şi cum arată? am întrebat gâfâind cu degetele
îngheţate.
- Arată exact cum mi-l doream... cum îl visam.
Mulţumesc, Tudor. Mi-ai lipsit.

16
 M-am ridicat şi am privit-o fiindu-mi greu să îmi
stăpânesc lacrimile. M-am dus şi am îmbrăţişat-o cât de strâns
am putut.
- M-ai speriat foarte rău. Să nu-mi mai faci aşa...
O certam, deşi ştiam că nu e vina ei. Era vina mea! A
mea fusese ideea.
- Promit să fiu cuminte, îmi răspunse cu zâmbetul pe
buze.
Era zâmbetul pe care doream să îl revăd pe chipul său,
care acum părea trist, cu ochii pierduţi şi mai slabă la trup ca
de obicei.
- Trebuie să mănânci, să îţi revii... Ai slăbit mult.
- Bine domnule, cum ziceţi dumneavoastră...
Deşi era abia ieşită din spital, cu inima redând bătăi
slabe, Ruth a mea se lupta spre a fi aşa cum o ştiu eu.
Zilele treceau, iar ea începuse să îşi revină. Zilnic
priveam de la fereastră omul de zăpadă cum se topeşte, cum
se chinuie să facă faţă razelor de soare tot mai puternice.
- Aşa ne stingem şi noi... Oricât ne-am încăpățâna, tot
ne va doborî.
Vorbea în timp ce privea pe geam ultimele clipe de
viaţă a unei forme de zăpadă.
- E doar un bulgăre, încerc să o liniştesc eu.

17
 - E mai mult de atât. E artă, suferinţă, lacrimi, gheaţă...
clipe pierdute şi rugăciuni... Dar vezi tu... el nu are inimă. Din
acest motiv, continuă să ne zâmbească în timp ce soarele îl
doboară.
- I-am dat un pic din inima mea şi l-am rugat să stea
rece până revii tu. Acum, inima mea din el te-a recunoscut iar
tu ai topit-o... uşor, la fel cum faci cu a mea.
S-a uitat spre mine, fără a-mi spune nimic şi s-a aşezat
pe pat, închizând ochii.
- Vreau să dorm.
Am plecat uşor din cameră şi m-am apucat să citesc
din manuale.

18
Capitolul 4

Nu-mi sparge visurile nebune, aruncându-le-n pustiu. Lasă-mă

să le urmez, pe drumuri înstrăinate.

După mult timp, într-o seară, m-am pomenit cu ea

lângă patul meu, încercând să mă trezească. Era trecut de 3
dimineaţa, dar ea părea odihnită cu ochii limpezi şi cu o
expresie a feţei pe care foarte rar i-am zărit-o:
- Am auzit o discuţie pe care o purta doamna
directoare în biroul ei cu un cuplu. Cei doi îşi doreau să adopte
un copil, dar care să fie mai mare... spre a nu necesita
îngrijire.
M-am ridicat brusc în capul oaselor simţind cum inima
îmi bătea plină de emoţie.
- Crezi că avem vreo şansă? o întreb încă sperând la o
familie.
- Noi doi am rămas printre cei mai vechi din acest loc.
Poate e şansa noastră, a ta... sau a mea...
- Da, cred că ne încadrăm cerinţelor... eu sunt foarte
bun la învăţătură, mă adaptez oricăror cerinţe... îmi doresc să
pot petrece măcar o perioadă în braţele unor posibili părinţi.

19
 Ruth se întristă brusc. Şi-a plecat chipul în jos, jucân-
du-se cu puful papucilor de pluş.
- Ştiu că tu ai vrea să pleci... îmi replică abătută. Eu ...
nu cred că îmi doresc asta atât de mult.
- Cum aşa? Este o şansă la o viaţă mai bună. La o
viaţă normală... Este cazul să te gândeşti şi la viitor. Nu mai ai
5 ani să îţi pese numai de joacă. Iar o familie ar putea investi
în tine, te-ar putea ajuta mai departe să fii un om de succes.
- Ce este acela, succes? Eu nu vreau succes. Eu vreau
să fiu iubită. Şi mi-ar fi frică să fiu dată unor persoane străine.
Vor putea ei vreodată să mă iubească... sau eu să îi iubesc pe
ei? Nu pot fi aruncată aşa dintr-odată în casa unor necu-
noscuţi. Succes pot avea făcând ce îmi place cu adevărat
necontând dacă ies mulţi bani, sau nu... şi nu cred că fericirea
e în strânsă legătură cu succesul.
Mă uimea răspunsul ei. Credeam că o dată cu trecerea
anilor, va fi mai reponsabilă, va învăţa mai mult şi nu va mai fi
atât de copilă. O voiam mai încrezătoare.
- Eşti încă o visătoare, i-am răspuns în timp ce m-am
întors cu spatele la ea. Hai du-te la somn, mai vorbim mâine.
Nu-mi amintesc să-i fi auzit paşii spre camera sa,
pesemne că a mai rămas în genunchi la patul meu, în timp ce
eu am adormit.

20
 A doua zi eram la cursuri, când am văzut-o pe
directoare printre geamurile ușii, agitându-se. Am încercat să o
urmăresc cu privirea, dar dispăruse de la uşă, revenind în
câteva secunde de mână cu Ruth. O îmbrăcase cu o rochie
nouă, îi strânsese părul într-o coadă împletită şi păşeau
amândouă pe coridor spre cabinetul directoarei.
M-am gândit că probabil acea familie de care îmi
pomenise Ruth cu o seară înainte o alesese pe ea ca viitor
copil. Mă bucuram pentru ea, pentru faptul că va locui într-un
cămin adevărat, dar nu puteam să nu mă întristez pentru mine.
Ştiam că timpul trece în defavoarea mea, că la cei aproape 16
ani ai mei, nu mai sunt şanse să fiu adoptat de vreo familie.
Mă amăgeam singur. Ultima mea scăpare era învăţătura.
Mi-am continuat lecţiile, încercând să mi-o imaginez pe
Ruth a mea într-o casă cu multă verdeaţă şi cu un câine ce
aleargă în jurul ei, iar ea, o tânără domnişoară, delicată şi
fericită. Merita să fie fericită. Cel mai mult îmi doream ca ea să
fie într-o familie, pentru a putea fi ajutată cu boala ei. În ultima
vreme, nu am mai deschis acest subiect niciunul dintre noi,
deşi amândoi ne gândeam la acelaşi lucru: când obosea, dacă
făceam mai mulţi paşi decât de obicei, dacă fiindu-i prea frig,
buzele sale căpătau o culoare vineţie...
Însă nu am terminat cu visarea mea, că am auzit-o pe
Ruth alergând pe coridor, apoi uşa clasei noastre răsunând

21
zgomotos de perete. Doamna directoare mă chema să o
urmez. M-am ridicat din bancă şi am venit spre dânsa fără să
ne adresăm vreun cuvânt. Nu ştiam ce s-a întâmplat şi de ce
această expresie exigentă pe chipul său. Am intrat împreună
în biroul său, unde am întâlnit un cuplu trecut de 40 de ani ce
şedea pe scaunele din faţa biroului.
- Domnii îşi doresc să adopte un copil, m-a înştiinţat
scurt, doamna directoare.
- Da, aşa este. Numele meu este Alexandra, iar acesta
este soţul meu, Raul. Suntem căsătoriţi de mai bine de 15 ani
şi, din păcate, în tot acest timp nu am reuşit să rămân
însărcinată. Şi după cum vezi... suntem trecuţi de prima
tinereţe, iar răbdarea şi sănătatea ne sunt destul de limitate.
Pe scurt ne dorim un copil, dar un copil mare, care să îşi poată
purta de grijă singur... un moştenitor.
O ascultam pe Alexandra, în timp ce îi urmăream
chipul său blajin, cu ochi rotunzi, la colţuri plecaţi, de culoare
închisă, părul şaten, strâns la spate într-o coadă simplă. Îi
admiram rochia trei sferturi, din culoare albă cu imprimeu
colorat, purtând în talie o curea îngustă din aceeaşi culoare cu
sandalele din picioare. Este de înălţime medie şi după pielea
de pe mâini nu pare o femeie muncită. Mă gândeam că Ruth
este norocoasă să fie adoptată de această doamnă.

22
 - Dânşii şi-au dorit o fată, dar Sonia, fata pe care le-am
recomandat-o, s-a purtat ca o sălbatică... aşa că m-am orientat
spre tine. Ai vrea să îi cunoşti mai bine?
Cuvintele directoarei m-au trezit brusc din visare:
- Cum? Pe mine? Nu pe Ruth?
- Ce Dumnezeu aveţi, măi copii? Nu pe Sonia... el îi
spune Ruth, explică ea cuplului. Sonia a spus că nu vrea o
familie, a început să urle pe aici, să se vaite de boala ei...
- Mai exact, ce boală are? se arătă interesat domnul
din încăpere.
- Nici noi nu ştim foarte bine... i-a răspuns directoarea,
încercând să închidă subiectul Ruth.
- Inima nu îi este dezvoltată conform vârstei ei... m-am
oferit eu să le răspund. Din păcate, nu există un tratament...
- Da. Trebuie să fie menajată... ceea ce vom face cu
ea.
Directoarea s-a grăbit să ne convingă de faptul că
acum nu boala lui Ruth era principalul subiect:
- Tudor este un băiat isteţ, care cu siguranţă va fi un
tânăr de care veţi fi mândri. Noi l-am învăţat aici tot ce învaţă
copiii în şcolile normale, tocmai pentru a putea fi pregătit
pentru o viaţă normală.
- Spune-ne Tudor, ai vrea să vii duminică la noi la
prânz... să vezi cum îţi place?

23
 Raul mă privea cu ochii sclipindu-i de dorinţă. Cu
siguranţă cei doi au suferit în tot acest timp după un copil al
lor.
- Da, sigur. Mi-ar face plăcere. Mulţumesc!
- Noi îţi mulţumim! Vom reveni duminică după slujbă
pentru a-l lua într-o scurtă vizită.
Cei doi i-au urat directoarei o zi bună, plecând cu
zâmbetul pe buze.
- Ce s-a întâmplat mai exact cu Ruth?
- Nici eu nu îmi dau seama. Se comporta tare ciudat, ai
fi zis că îi place să îi sperie pe bieţii oameni. Bine că ai fost tu
mai politicos... Acum poţi pleca. Vom stabili mâine regulile pe
care trebuie să le respecţi într-o familie.
M-am îndreptat spre uşă, privind-o pe directoare cum
îşi trăgea obosită scaunul de la birou:
- Mulţumesc!
M-a privit scurt, încuviinţând din cap fără a-mi adresa
vreun cuvânt.
Pe drumul spre camera mea, m-am gândit că nu ea era
cea căreia trebuia să îi mulţumesc, aşa că m-am oprit în
camera lui Ruth, care, ca de obicei, privea pe geam. Nu ştiu
dacă se gândea la ceva, sau doar îi place să se bucure de
verdeaţa de afară.
- De ce te-ai purtat aşa?

24
 Şi-a întors ochii plânşi spre mine, privindu-mă fără a
avea vreo expresie a feţei.
- Ţi-am spus că îmi e frică. Nu ştiu în ce familie pot
nimeri, ce oameni sunt... ei nu mă cunosc. Nu îmi cunosc
boala...
Boala. Era prima dată după mult timp când rostea
acest cuvânt:
- Nu ai nicio boală, trebuie să înveţi să te ponderezi, ca
să nu-ţi oboseşti bătăile inimii.
- Să nu obosesc bătăile inimii, continuă ea... Bătăile
slabe ale inimii, vrei să spui. Sunt atât de slabe, că uneori mă
sperii singură când nu mi le mai simt. M-am gândit că atunci
când voi săruta un băiat pentru prima dată, voi leşina în
următoarea secundă.
Lăsă abătută capul în jos, după care continuă:
- Sau probabil... ar fi mai bine să nu mă sărut niciodată.
Cine m-ar săruta pe mine?
- Ce vorbe sunt astea? Bineînţeles că te vei săruta!
- Vei pleca împreună cu ei, nu-i aşa? continuă ea.
- Nu ştiu... probabil. Este o şansă...
- Ştiu... şi trebuie să profiţi de ea. La tine e ultima
strigare, cum s-ar zice... La aproape 16 ani, cine te-ar mai
adopta, fiindu-le copil? îmi râde ea, amar.

25
 - Când voi fi major mă voi întoarce după tine! Nu te voi
lăsa aici. Şi oricum, îţi voi scrie zilnic, te voi vizita în fiecare
săptămână... Nu te voi lăsa!
Îi spuneam aceste cuvinte în timp ce plânsul mă îneca.
Nu o puteam lăsa, dar nici nu voiam să mai rămân aici... şi nici
pe ea nu o puteam lua... Îmi era atât de greu să mă despart de
ea, de Ruth a mea. Plângea şi ea cu privirea plecată, pentru a
nu-i vedea eu lacrimile. O strângeam cu putere în braţe, îi
mângâiam părul şi îi priveam chipul ud de lacrimi. Se întoarse
spre mine, privindu-mă fix:
- Îmi amintesc cum îţi priveam gura în timp ce vorbeai
şi mă gândeam dacă voi gusta vreodată acele buze.
- Şi ... îţi mai doreşti?
- Nu ştiu... Mă va durea?
- Nu mai rău decât te doare acum…
Mi-am apropiat buzele, unindu-le cu ale ei. Eram
emoţionat de moment, de faptul că primul sărut cu Ruth era şi
prima noastră despărţire… Că nu aşa trebuia să se întâmple:
- Ruth… Te iubesc de când te-am văzut. Mai întâi ca
un tată, apoi ca un frate, iar de ceva timp, te iubesc aşa cum
un bărbat iubeşte o domnişoară. Nu te voi lăsa aici, jur! Într-o
zi, voi veni şi te voi lua cu mine.
- Aş vrea doar să mă duci să văd ţinutul tău secret.
Ţinutul lui Ruth. Mai povesteşte-mi despre el.

26
 Se aşeză cu capul pe genunchii mei, iar eu am început
a-i povesti despre ţinutul unde nimic nu se pierde, totul se
regăseşte acolo, despre sentimentele ce îşi aşteaptă cuminţi
rândul, ca cel ce le-a abandonat, într-o zi, să vină să şi le ia…
despre cum eu nu o voi abandona niciodată. Mă jucam cu
părul ei, cu chipul ei cu trăsături fine şi frumoase pe care
niciun pictor renumit nu ar fi reuşit să le redea cu aceeaşi
perfecţiune. Din când în când, mă mai aplecam asupra ei,
furându-i un sărut sau o picătură din mireasma pielii de la gât.
Atunci ştiam sigur că inima mea bătea ritmul, Ruth.

27
Capitolul 5

Pot compune propriul meu joc, prin care să nu pierd vreodată?

Să fiu eu Dumnezeu, cel ce aruncă zaruri, iar tu să-mi fii
Regină, legată de-a mea tablă...

Ziua de duminică a sosit mult prea repede. Încă nu mă

obişnuisem cu ideea de a avea o familie, de a părăsi casa în
care am crescut, de a o părăsi pe ea, cea care îmi luminase
toate zilele cenuşii.
Cu o seară înainte, mă spălasem, iar îngrijitoarea mă
tunsese precum bărbaţii ce pleacă în armată. Aveam unghiile
tăiate, părul îngrijit, o cămaşă şi o pereche de pantaloni noi.
Pantofii îi lustruisem eu, iar valiza mi-o pregătisem cu strictul
necesar. Toată noaptea am stat cu Ruth, sperând ca despăr-
ţirea să îmi fie mai uşoară a doua zi.
Nu mi-a fost. Am lăcrimat pe parcursul drumului spre
noua mea locuinţă deşi, trebuie să recunosc, îmi ascundeam
în palmă lacrimile, deoarece sunt băiat mare şi nu se cade să
mai plâng la anii mei.
Alexandra se uita din când în când la mine şi îmi
zâmbea scurt, parcă încercând să mă asigure prin această
contractare a muşchilor feţei că totul va fi bine.

28
 - Mai avem aproximativ o milă şi ajungem la noul tău
cămin. Sper să fie pe gustul tău...
Raul nu ştia cum e să creşti la casa de copii, aşa că
era inutil să îi spun că orice cămin este pe gustul meu, în
comparaţie cu orfelinatul. Nu credeam că voi ajunge în
această zi, în ziua în care voi părăsi acea casă. Am visat la
această zi, mi-a fost teamă de ea, dar nu mi-am înfrânat
visurile. Acum, aici, cu acest cuplu, mă simt o persoană
norocoasă şi cred că mi s-a dat o şansă la o viaţă normală.
Dar Ruth... Nu mă puteam bucura de mine, deoarece
gândul îmi zbura la ea şi simţeam că am abandonat-o.
- Sigur va fi pe placul meu, domnule. Nu vă faceţi
probleme!
Am fost privit de amândoi şi i-am văzut cum şi-au
împreunat mâinile de fericire.
- Nu voi insista să îmi spui „tata” deşi trebuie să
recunosc că aş simţi că plutesc dacă măcar o dată mi te-ai
adresa astfel, dar la noi în casă nu există astfel de politeţuri.
Bunul simţ îl ai cu tine, indiferent de forma de adresare. Iar noi
suntem foarte fericiţi că ne-ai dat şansa să îţi fim părinţi.
Spune-mi Raul... sau cum preferi tu, dar nu „domnule”.
Motorul maşinii s-a oprit în faţa unei case albe, din
lemn, de două etaje, cu o curte nu foarte mare, dar frumos
îngrijită şi un gard de un metru din lemn alb. Părea ca un

29
paradis, ca o altă lume. O potecă îngustă, pavată peste
gazonul proaspăt tuns, mi-a condus paşii până în faţa
treptelor, ce mă pofteau în noua mea locuinţă. Cinci trepte.
- Intră dragule, m-a invitat Alexandra.
- Mda... e mare.
- Mulţumim. Dar nu este aşa mare. Avem strictul
necesar. Patru dormitoare, un birou şi livingul. De multe ori,
familia Alexandrei ne vizitează iar camerele pentru oaspeţi ne
erau necesare. Spune-mi, nu eşti curios să îţi vezi dormitorul?
Am încuviinţat din cap şi cu lacrimi în ochi am urmat-o
pe Alexandra. Raul era în spatele nostru, având pe chipul său
acelaşi zâmbet încă de la urcarea mea în maşină. Am urcat la
etaj, iar în dreapta balustradei era un hol îngust şi lung cu trei
uşi.
- Acesta este dormitorul nostru, iar aici este noua ta
cameră.
Mâna îmi tremura pe clanţa uşii pe care într-un final am
apăsat-o, iar apoi i-am dat drumul ca şi cum clanţa m-ar fi ars.
Uşa s-a deschis mai mult singură, iar eu eram cu ochii
întredeschişi, parcă încercând să îmi imaginez cum este.
Lumina puternică a soarelui ce trecea printre ferestrele
deschise, m-a făcut să îmi deschid ochii larg.
Camera era de culoare bleu, cu un pat de o persoană
pe partea dreaptă, un birou din lac în stânga, o carpetă pătrată

30
între ele şi draperii groase, ce încadrau fereastra cu pervaz lat.
Totul mirosea a nou. În colţul din dreapta al camerei aveam un
şifonier mare, iar pe uşă era un coş de baschet, improvizat de
Raul probabil.
Sentimentul de vinovăţie m-a aruncat pe jos unde am
început să plâng aşa cum nu mai plânsesem niciodată.
Simţeam că mă sufoc, iar maxilarul îmi era încleştat, neputând
explica de unde starea mea. Alexandra şi Raul erau vizibil
îngrijoraţi. Preţ de câteva secunde, m-au lăsat să mă descarc,
dar văzând că eu nu încetez, Alexandra s-a aşezat lângă mine
pe covor. Mi-a luat palmele de pe faţă şi cu o expresie calmă
încerca să îmi înlăture lacrimile ce curgeau şiroaie.
- Ce s-a întâmplat? Nu îţi place?
Apoi după o scurtă pauză a adăugat:
- Am greşit undeva? Te rog, spune-mi! Orice ar fi, nouă
ne poţi spune.
Printre sughiţuri nu am putut scoate decât un cuvânt:
- Ruth...
I-am văzut cum se priveau, însă tot nu înţelegeau. Nici
nu aveau cum. Abia îmi ştiau numele şi vârsta, dar nu îmi
cunoşteau sentimentele mele pentru Ruth, sentimentul pe care
îl am.
- Am abandonat-o, am continuat eu bâlbâindu-mă. Nu
voi putea trăi aici. Nu pot avea toate acestea, când ea nu are

31
decât un pat într-o cameră întunecată ce miroase a igrasie. E
prea mult pentru mine. Nu ştiu dacă eu sunt cel potrivit pentru
voi. Sunteţi atât de drăguţi... Nu pot...
Plângeam fără să mă pot controla. Nu mi se mai
întâmplase acest fapt, dar sincer să fiu, nici nu îmi doream
oprirea lacrimilor.
- O iubeşti pe Ruth? m-a întrebat scurt Raul, ce încerca
să mă înţeleagă.
- Foarte mult. Nu ştiu dacă puteţi înţelege, dar ea este
totul pentru mine.
- Putem înţelege foarte bine iubirea. Lasă-ne să
căutăm o soluţie pentru prietena ta şi o vom scoate şi pe ea de
acolo. Îmi dau seama că este greu să trăieşti acolo, iar aici,
probabil tu te simţi vinovat. Dar trebuie să înţelegi că fiecare
om are o şansă, un noroc, dacă vrei să îi spunem aşa, al său.
Nu trebuie să te simţi nedrept faţă de Ruth. Cu siguranţă şi pe
ea o aşteaptă ceva bun.
Alexandra era atât de calmă când îmi vorbea, încât
cuvintele ei au reuşit să îmi aducă liniştea.
- Noi nu ne permitem să adoptăm doi copii, dar poate
reuşim să îi găsim o familie. Acum, cred că ar fi mai bine să te
întinzi. Probabil oboseala de pe drum şi-a spus cuvântul. Când
eşti cu mintea limpede, problemele încep să îşi găsească
rezolvări. Îţi promitem!

32
 Mi-au lăsat uşa întredeschisă, mi-au tras draperiile şi
au păşit uşor pe holul din dreptul camerei mele.
Nu puteam dormi. Ochii îmi erau larg deschişi şi
studiam fiecare colţ din această cameră. O cameră întreagă,
numai a mea.

33
Capitolul 6

Cum să-mi desprind trupul de tine, cea ce-mi eşti jumătate?

Ne rupem... nu vezi? Mă doare...

În acea noapte nu am reuşit să adorm. Îmi deschi-

sesem fereastra şi îmi făceam curaj să sar, să alerg desculţ
spre orfelinat şi să o strig pe tot drumul până ajungeam la ea.
Priveam speriat hăul şi îmi dădeam seama că sigur de
la aceasta distanţă mi-aş rupe vreo mână sau vreun picior.
Fiecare seară era identică. Deschideam fereastra, mi-o
strigam cu strigăt mut, priveam speriat în jos, apoi adormeam
plângând. Nu mi-o puteam scoate din minte nici pentru o
secundă. Era în permanenţă cu mine, atunci când dormeam,
când visam, când eram la micul dejun, întrebându-mă dacă ea
a mâncat... şi ce. Ruth era peste tot.
Credeam că dacă voi fi adoptat de o familie, dacă voi
avea un cămin, voi găsi fericirea ce mi-a lipsit întotdeauna. Dar
m-am înşelat. Nu sunt fericit, nu am cum să fiu, deşi probabil
mulţi m-ar considera nebun. Le mulţumesc lui Raul şi
Alexandrei, îi văd cum fac eforturi spre a mă cunoaşte, spre
a-mi oferi tot ce nu am avut în toţi aceşti ani, dar nu pot fi
fericit. Nu fără Ruth.

34
 Duminica era ziua liberă a celor doi părinţi ai mei, iar
după slujba de la biserica de lângă casă, ne-am urcat toţi trei
în maşină spre orfelinat. Niciunul dintre noi nu vorbea de parcă
cu toţii eram cufundaţi adânc în gânduri. Poate prea adânc...
Eu nu voiam să mă gândesc la nimic, nu reuşeam să privesc
pe geamul maşinii niciun peisaj, îmi repetam în minte numele
ei: Ruth, Ruth... Ruth.
În fiecare duminică o vizitam şi de fiecare dată plecam
plângând pe ascuns, ca şi cum aş fi furat ceva. Îmi furam
singur sentimentele. Ea era senină şi nu îmi părea deloc tristă
că am plecat şi am lăsat-o la orfelinat.
- Cum este noua ta locuinţă?
Mereu aceeaşi întrebare, urmată de aceeaşi privire
caldă şi pură.
- Încă încerc să mă obişnuiesc. Este ciudat cum ani la
rând mi-am dorit să plec de aici, iar acum că am plecat,
realizez că nu sunt fericit... chiar deloc. Este greu să te smulgi
dintr-un loc în care ai stat atâţia ani, încercând să te
acomodezi într-o casă străină, cu alte obiceiuri... poate cu mai
multă libertate.
- Mi se pare mie, sau te plângi de parcă cineva te-ar fi
trimis cu forţa de aici? Chiar tu ai spus că la vârsta ta, ce
şanse ar fi fost ca cineva să te adopte. Şi uite că s-au găsit, iar
tu te plângi că eşti liber.

35
 S-a ridicat de pe scaun intrigată voind să plece din sala
de mese unde rămăsesem ultimii, special pentru a vorbi. Am
prins-o de mână, poate exagerând cu strânsul ei şi am oprit-o
din a pleca:
- Să nu-mi mai întorci niciodată spatele. Nu înţelegi?
Mă privea cu ochi temători. Probabil se gândea că aş
putea-o lovi.
- Trebuie să te scot de aici, am continuat pe un ton
calm. Nu pot să trăiesc ştiindu-te aici.
Înainte de a pleca acasă, am trecut prin camera în care
am locuit atâţia ani. Paturile de metal şi camera întunecată şi
înghesuită îmi provocau acum fiori pe şira spinării. Omul se
poate adapta oricăror condiţii, însă trebuie să recunosc că
pentru un copil, aceste condiţii sunt inumane. Nu este posibil
ca un copil să crească înconjurat de igrasie, pături rupte şi
prăfuite, mâncare puţină şi lipsa afecţiunii. Din toate
neajunsurile, afecţiunea era cea care îmi lipsea cel mai mult.
Nu îmi dau seama cum am reuşit să cresc fără iubire. Mă
gândeam şi făceam paralelă între mine şi buruienile din
spatele curţii, cele despre care vorbeam cu Ruth. Ele creşteau
pentru că trecea timpul, nu pentru că erau hrănite, îngrijite,
curăţate. La fel şi eu. Totuşi, aş fi egoist să afirm că iubirea nu
am cunoscut-o. Am cunoscut-o prin Ruth. Şi chiar dacă ea nu

36
mi-a mărturisit sentimentele, faptul că eu o iubesc mă hrăneşte
clipă de clipă şi este unicul lucru pentru care trăiesc.

****

- Tudor, Tudor, trezeşte-te!

Vocea Alexandrei care mă striga din josul scării răsuna
în toată casa. Am sărit din pat, fără să-mi clătesc faţa şi am
coborât în grabă scările.
La capul lor, Alexandra avea faţa luminată iar ochii îi
râdeau mai mult decât zâmbetul ei molipsitor:
- Am o veste bună, dragul meu! Colega mea de şcoală
primară a vorbit pentru tine la şcoala de băieţi din oraş. Nu
este nevoie decât de o mică evaluare şi prezenţa noastră... Ce
zici de asta? De luni vei relua cursurile!
Sincer să fiu... speram că i-a găsit vreo familie lui Ruth.
- Mi se pare excelent! Mulţumesc mult pentru tot ce
faceţi pentru mine!
Testele pe care le-am susţinut mi s-au părut uşoare
comparativ cu ce învăţasem eu la orfelinat. Îngrijitoarea
Teresa îmi permisese să citesc ce îmi doresc din biblioteca lor,
lucru pe care l-am făcut şi se pare că mi-a ajutat la ceva.
Clasa pe care mi-a prezentat-o directoarea şcolii se
afla la parter, într-o clădire cu două etaje şi o curte mare în

37
care era amenajat un teren de fotbal. În clasa mea, erau 16
băieţi, iar mie, fiind ultimul venit, mi-a fost greu să mă integrez
în grupurile deja formate.
- Tu trebuie să fii Tudor!
Băiatul blond cu păr vâlvoi îmi întinse mâna în semn de
prietenie.
- Aşa este. Numele meu e Tudor.
- Gerald. Am auzit că ai luat testele cu punctaj maxim.
Felicitări!
- Veştile circulă destul de repede în şcoala asta, am
răspuns amuzat.
- Eh... mama mea este profesoară de fizică. Ştie tot ce
mişcă... şi se mişcă mult în şcoala asta. Cum de nu eşti la
internat?
- Internat? Nu mi s-a precizat nimic de acest lucru.
- Păi ne pregătesc de viaţa de colegiu, unde cu toţii
vom locui la internat. Nu ţi-ar plăcea să scapi de acasă şi tu?
Sau încă eşti după fusta mămicii?
Cuvintele lui Gerald m-au lovit din plin. Nu ştiam ce să
îi răspund, aşa că am ales adevărul. Oricum s-ar fi aflat.
- Ştii Gerald... eu nu am mamă.
- Of, Doamne! Eu şi gura mea mare. Îmi pare rău.
Când a murit? Cred că e tare greu să creşti fără mamă... doar
cu tată...

38
 - Nu ştiu dacă a murit sau nu.
La această replică, Gerald a rămas uimit. Ochii lui se
măriră iar buzele îi erau lipite.
- Şi da, e tare greu să creşti fără mamă... şi fără tată.
Am fost abandonat în faţa unui orfelinat şi acolo am învăţat să
cresc singur. De câteva luni, am fost adoptat de familia la care
sunt acum. Sincer îmi pierdusem orice speranţă că m-ar mai
vrea cineva. E greu... să nu aparţii nimănui, să nu îţi cunoşti
rădăcinile, rudele.
- Nu ştiu ce să spun. Cred... Of... Îmi pare rău.
Evident, nu mai era nimic de spus. Palma lui greoaie
pe umărul meu compensa cu multe cuvinte aruncate inutil.

39
Capitolul 7

Învaţă-mă să înving timpul, spaţiul... lumea. Ia-mă de mână şi

înalţă-mă ...

Revederile cu Ruth erau dureroase, dar nădăjduiam că

într-o zi, o voi lua de aici. Din păcate zilele se scurgeau, la fel
şi lunile... şi anii, iar Ruth era în acelaşi loc. Uneori, de
sărbători, doamnele de la orfelinat ne permiteau să o luăm la
noi acasă, dar să o aducem până se întuneca. Alexandra se
conforma deşi vedea de fiecare dată tristeţea de pe chipul
nostru. O conduceam până în camera ei, unde cădeam într-o
melancolie plină de emoţii în care îmi doream să îmi fac curaj
să o sărut. De la plecarea mea din acest loc, eu nu am mai
avut încredere în mine, în noi... în ea că ar mai avea vreun
sentiment pentru mine. Mă luptam eu cu mine, iar într-un final
alegeam să o îmbrăţişez şi să îi urez noapte bună.
- Ne pare rău, îmi spunea Raul. Să ştii că în tot acest
timp, am încercat să îi găsim un loc... Of, dacă am fi avut mai
mulţi bani... dacă ni s-ar fi permis, am fi luat-o de aici. Cred că
îţi este foarte greu.
- Da. Îmi este extrem de greu.

40
 Păşeam spre maşină cu privirea în jos, ştergându-mi
lacrimile frustrante. Era furie, neputinţă şi multă iubire în acele
lacrimi ce se scurgeau pe chipul meu.
Dar cum minunile nu încetează niciodată, iar dorinţele
se concretizează la un moment dat, în ziua următoare,
Alexandra avea să îmi dea vestea:
- Sora mea mai mare are o fată ce a ajuns la vârsta
adolescenţei. O cheamă Sylvia şi este o copilă cuminte. Cum
dânşii sunt mai înstăriţi, s-au gândit să îi ia Sylviei o
însoţitoare, care să o urmeze pretutindeni. Şi...
- Şi te-ai gândit la Ruth!!! Te iubesc!!! Este cea mai
bună veste din ultima vreme.
- Da, la ea m-am gândit. Dar ...
- Nu! Niciun dar. Atât. Lasă-mă să mă bucur!
- Tudor... Trebuie să luăm în considerare şi boala ei...
- Nu are nimic... E bine! Serios! Te rog Alexandra,
scoate-o de acolo! Nu mai pot!
- De acord. Nu îi voi spune nimic surorii mele. Sper să
fie aşa cum spui tu, deoarece altfel... şi Soniei îi va fi greu.
Sonia... Un nume pe care nu l-am mai auzit de ceva
vreme. Personalul din orfelinat obişnuia să îi spună aşa.
Numai pentru mine era Ruth. Unica Ruth.
Aşteptam cu nerăbdare să îi dau vestea. O rugasem pe
Alexandra să mergem în grabă la orfelinat spre a-i spune lui

41
Ruth. Mă gândeam că va fi încântată că va ieşi din acest loc,
dar se pare că mai încântat eram eu:
- Nu ştiu Tudor. Eu nu cred că voi putea face faţă... Ştii
tu... Eu cred că mă voi face de râs. Nu sunt atât de cultă cât să
fiu compania unei domnişoare ce a crescut prin şcoli bune.
S-a ridicat din scaun şi s-a dus spre fereastră,
sprijinindu-se de spătarul scaunului, apoi de perete şi în cele
din urmă de calorifer. O vedeam cum priveşte în gol.
Era iarnă, iar în zilele friguroase, ştiam că problemele
ei la inimă se intensifică. Voiam să mă fac că nu văd, poate
aşa vor dispărea, dar din păcate, metoda mea nu dădea
rezultate. I-am analizat chipul şi părea mai matur decât al unei
copile de 16 ani, cu ochii plecaţi precum o bunică obosită de
încercările vieţii. Prea multe...
M-am ridicat de pe scaun şi m-am aşezat în spatele ei,
mângâindu-i părul, apoi cu putere, am cuprins-o de mijloc şi
am lipit-o de mine. Plângea. Mi-am aşezat capul pe umărul ei
şi necontrolându-mi emoţiile, am început să plâng. Îmi era atât
de dor de ea, de părul ei, de textura şi mirosul pielii. Îmi era
dor de Ruth. Am cuprins-o de umeri şi am întors-o spre mine,
sărutând-o. Buzele noastre se uniseră puternic, ca şi cum
încercam să strivim toţi anii pierduţi inutil. Lacrimile ni se
amestecau împreună cu durerile. Mâinile îi erau reci, aşa că i
le-am adăpostit în palmele mele apoi uşor am început să îi

42
mângâi corpul firav. Era în sfârşit în braţele mele şi eram
foarte aproape de libertate.
- Te rog să accepţi! Te rog... pentru mine.
- Tudor... sincer, nu cred...
I-am acoperit buzele cu un sărut lung voind să îşi
piardă orice idee, orice teamă. După ce mi-am dezlipit buzele,
ne-am privit în ochi:
- Accept. Merg pe mâna ta.
Am luat-o în braţe şi am ridicat-o. Era cea mai fericită zi
a mea.

****

Atât doamna directoare, cât şi îngrijitoarea, au fost de

acord să o lase pe Ruth să lucreze ca însoţitoare. În ziua
următoare, sora mai mare a Alexandrei a venit la noi acasă
fiind însoţită de fiica acesteia. Sylvia este o domnişoară înaltă,
cu un păr castaniu, ondulat, ochii mari şi rotunzi, având gene
lungi ce se mişcă precum aripile unui fluture de fiecare dată
când clipeşte. Nasul în vânt îi dă un aer aristocrat, iar gura
mică şi cărnoasă pare că se potriveşte perfect tabloului creat
cu grijă de Dumnezeu.
Frumuseţea noastră exterioară, este opera lui
Dumnezeu. Cea interioară ne aparţine nouă. La fel şi talentul.

43
Nu trebuie să ne lăudăm cu harul cu care ne-a înzestrat,
pentru că nu este ceva la care am muncit noi. Atunci când ai
grijă de frumuseţea exterioară şi îţi înfrânezi pornirile
răutăcioase, lucrând numai cu bunătate sau când eşti
conştient de harul tău şi lucrezi spre a-l îmbunătăţi, ajutând şi
încântând semenii, abia atunci se poate spune că o mică
parte, din ceea ce eşti, se datorează şi muncii tale.
În cazul Sylviei, frumuseţea ei era dată de Creator, dar
prin comportamentul său, nu afişa vreo superioritate asupra
celor din jur.
Raul abia venise de la muncă:
- Ce face cumnata mea preferată? Le salută el,
îmbrăţişându-le.
- Normal că sunt preferată, din moment ce sunt şi unica
ta cumnată, îi răspunse pe ton glumeţ sora Alexandrei.
- Ce mare şi frumoasă te-ai făcut, Sylvia!
Raul continua să le complimenteze în timp ce eu eram
analizat de cumnata sa:
- Tudor, fii drăguţ şi ajută-l pe Raul la descărcatul
bagajelor. Iar voi, haideţi în casă că bate un vânt îngrozitor.
- Da... Cred că în curând va începe să ningă...
- Să sperăm că nu prea curând, mi se adresă Raul mie.
Cum ţi se pare Sylvia?

44
 - Nu ştiu... nu o cunosc spre a-mi putea da cu părerea,
i-am răspuns în timp ce îmi făceam de lucru cu bagajele lor.
- E, haide! Aşa la o primă vedere. Aveţi ceva în comun,
totuşi.
- Avem?
- Din păcate, mama ei, verişoara cumnatului meu, a
murit la numai câteva luni de la naştere. Corpul său nu a
rezistat după naştere. Aşa că familia Alexandrei a adoptat-o
foarte repede.
- Şi tatăl său?
Raul întârzie să îmi răspundă la întrebare, trăgând de o
valiză voluminoasă.
- El... nu a mai vrut să trăiască fără dragostea vieţii
lui... S-a sinucis.
- O, Doamne...
- Da. Au fost momente foarte grele pentru familie. Dar
uite că Dumnezeu a fost alături de Sylvia şi acum a crescut
chiar foarte bine. Cumnaţii mei sunt oameni înstăriţi. Tatăl
Sylviei este avocat, iar mama ei este contabilă la o firmă.
- Mi-ar plăcea şi mie să fiu avocat.
- Este o alegere excelentă. Mai ai acest an de liceu,
apoi urmează colegiul. Ai timp încă de pe-acum să te gândeşti
încotro te îndrepţi, m-a asigurat Raul.

45
 Am luat bagajele şi am intrat iute în casă, trăgând uşa
cu piciorul. Doamnele erau în living şi chicoteau ca nişte
copile. Mi-am scos bocancii şi căciula, şi m-am îndreptat spre
living.
- Tudor, dragul meu, fii drăguţ şi adu-ne tu tava pe care
am pregătit-o din bucătărie.
Alexandra era fericită în preajma surorii ei mai mari.
- Când o voi cunoaşte pe Sonia?
Am auzit această întrebare adresată de Sylvia în timp
ce mă îndreptam spre bucătărie. Din vocea Sylviei simţeam
bucuria de a avea o însoţitoare. Era perfect pentru Ruth.
Am revenit în living, cu tava, le-am aşezat-o uşor pe
masă, apoi am zâmbit scurt voind să părăsesc încăperea.
- Tudor, te rugăm să iei loc alături de noi!
- Mulţumesc, Alexandra, dar voiam să îl ajut pe Raul.
Poate mai este nevoie de lemne pentru a pune în sobe.
- Atunci adu-ne, te rog, şi nouă aici să mai băgăm în
şemineu. Se răcește destul de rapid, mi se adresă mama
Sylviei, în timp ce gusta din prăjiturile pregătite de Alexandra.
Judecând după constituţia sa, aş spune că îi plac
prăjiturile. Dar cui nu îi plac? Îmi aduc aminte cum calculam cu
Ruth zilele până la o eventuală aniversare pentru a primi un
dulce. Aşa obişnuiau îngrijitoarele să ne spună: „Cine a

46
mâncat tot din farfurie, primeşte un dulce”. Acel dulce putea fi
un tort, o prăjitură sau doar o bomboană tare.
Am ieşit din living, aşezându-mă lipit de uşă pentru a
putea auzi când o vor cunoaşte pe Ruth.
Din cele relatate de Alexandra, orfelinatul avea să îi
permită lui Ruth să părăsească locul timp de 3 zile. Asta
pentru că în acte, ea încă era în grija orfelinatului. Procedeele
de obţinere a acordului aveau să dureze poate chiar luni
întregi.
În cele trei zile petrecute cu noi, Ruth a savurat
libertatea din plin, iar inima mea creştea cu fiecare zâmbet al
ei.
Sylvia şi mama ei au plăcut-o foarte mult şi au făcut tot
ce le stătea în putere spre a o lua pe Ruth acasă la ele.
- Îţi vine să crezi? Voi locui într-o casă mai mare decât
cea în care stai tu acum... voi avea propria mea cameră. O,
Doamne, sunt atât de încântată că nici nu îmi găsesc
cuvintele!
- Şi eu sunt fericit, pentru că eşti fericită! Te iubesc,
Ruth!!!
I-am cuprins faţa şi m-am apropiat să o sărut:
- Nu, nu aici, Tudor. Dacă ne vede cineva...
- Dacă ne vede, ce? E interzis să iubeşti?

47
 S-a întors cu spatele la mine, trăgând cu greu aer în
piept.
- Eşti bine? Am întrebat-o speriat.
În anotimpurile reci îmi este teamă că inima ei ar putea
avea iar probleme, iar o eventuală criză, ar obosi-o teribil.
Mi-a dat afirmativ din cap, apoi a păşit pe lângă mine:
- Sunt obosită. Aş vrea să urc în camera mea, să mă
odihnesc. Eşti drăguţ să mă conduci în camera de oaspeţi?
Am luat-o de mână, dar din nou m-a respins trăgân-
du-şi palma îngustă. Era rece. I-am privit chipul, iar buzele îi
erau vineţii.
- Tu nu eşti bine! De ce nu-mi spui ce ai?
- Sunt bine. Noapte bună!
Mi-a închis uşa fără să aştepte răspunsul meu.
- Noapte bună şi ție, i-am spus uşii închise, în timp ce o
mângâiam. Mă întorc spre camera mea, când aud o uşă ce se
deschide uşor.
- Tudor... Nu pot să adorm... aş bea un pahar cu lapte
cald. Eşti amabil să ...
Se bâlbâia şi cu fiecare bâlbă scoasă, obrajii ei
deveneau tot mai rumeni.
- Sigur, Sylvia. Încălzesc eu laptele.
- Te pot însoți?
- Sigur. Cum doreşti.

48
 Am coborât împreună scările, timp în care ea mi-a
cuprins braţul. Am deschis uşa la bucătărie şi am aprins
lumina uşor spre a nu face gălăgie. Cu toţii dormeau după cum
era şi normal la această oră târzie. În timp ce se încălzea
laptele, am aruncat o privire spre ceas şi am constatat că era
trecut de ora 1 noaptea.
- M-am răzgândit, îmi spune Sylvia zâmbindu-mi în
timp ce stătea cu uşa deschisă la frigider. Sinceră să fiu nu am
chef de lapte. Aş bea un scotch. Ce zici?
După o zi plină de emoţii şi refuzuri din partea lui Ruth,
nu aş refuza o băutura tare, acum.
- Ok. Toarnă-mi şi mie.
Chicotea în timp ce căuta prin sertare paharele
adecvate.
- Dar nu eşti prea mică, pentru această băutură? O
întreb în timp ce mă aşezasem în spatele ei.
- La fel de mică precum eşti şi tu, mi-a răspuns
privindu-mă cu ochii ei jucăuşi.
Între timp a găsit paharele, a turnat băutura, a pus câte
două cuburi de gheaţă, apoi ne-am aşezat pe pardoseală la
discuţii.
- Ştii... mi-ar plăcea să colind lumea, îmi mărturiseşte
ea. Aş vrea să văd fiecare apus de soare din cât mai multe
țări. Să miros aerul în timp ce mă plimb pe malul vreunei mări,

49
sau în scurtul moment când îmi odihnesc picioarele de la
drumeţiile lungi. Să caut peisaje pe care să le redau pe pânza
mea, iar lumea să creadă că le-am inventat eu.. că nu ar putea
exista o astfel de paletă de culori...
O priveam cum îmi vorbea mai mult şoptit, printre
buzele sale înguste dar cărnoase, cu ochii încântaţi de parcă
acum, ea se afla în acele locuri descrise.
- Spune-mi Tudor, tu nu îţi doreşti să găseşti vreun loc,
vreo ţară?
Băutura din pahar mi-a dat curaj spre a îi mărturisi şi ei
despre Ţinutul lui Ruth.
- Sunt nopţi la rând când visez că mă aflu pe creasta
unor stânci înalte... iar la picioarele mele se sparg valurile. Le
privesc de sus, cum îşi lasă uneori spuma pe vreo piatră sau
chiar prin locurile unde pot vedea o palmă de nisip. Simt briza
puternică ce aproape mă împinge din faţă, lăsându-mi urme
peste obraji.
Sylvia îmi absorbea fiecare cuvânt mai încântată de
mine decât băutura din paharul ei.
- Visezi un astfel de loc?
- Da... şi încă de mic. I-am dat şi un nume, dar nu ţi-l
pot mărturisi...

50
 - Este fascinant. Poate el există şi poate sufletul tău
călătoreşte în acel loc. Mai există şi alte indicii, cum ar fi...
adică ai putea să îţi dai seama de locaţie, de ţară?
- Nu, nu îmi pot da seama. Mereu ajung acolo seara,
este foarte frig, iar uneori îmi este teamă să nu alunec de pe
stânci. Alteori, îmi doresc să sar, să îmbrăţişez marea, să mă
pierd în ea, să rămân pe veci acolo...
Mă privea aproape hipnotizată de cuvintele mele. Ochii
îi sticleau în cap ca unui copil ce şi-a primit jucăria preferată.
Privirea ei era o combinaţie între puritatea copilăriei şi perver-
siunea unei dame trecute de prima tinereţe. Avea acel ceva,
pe care îl găseşti la doamnele cu o anumită experienţă, ce te
pot face să îţi pierzi capul.
Mi-a luat paharul din mână şi şi-a apropiat chipul său
de al meu, apoi uşor a întredeschis buzele, gustându-mă. Nu
i-am răspuns la sărut, deoarece oricât de atras m-aş simţi de
ea, inima mea aparţine în întregime lui Ruth. S-a aşezat la
locul ei, privindu-mă, mi-a mângâiat chipul cu palma sa fragilă:
- Oh, Tudor...
Am lăsat privirea în jos, urmând o tăcere apăsătoare
între noi.
- Cred că o să mă duc la culcare, mi-a spus în cele din
urmă. Te superi dacă strângi tu?

51
 I-am răspuns ţinând privirea în joc că este în regulă, voi
strânge eu, apoi i-am urat noapte bună. Paşii ei se auzeau tot
mai de departe, apoi uşa camerei. M-am ridicat de pe pardo-
seală, am luat paharele şi le-am spălat. Mi-am clătit faţa cu
apă rece, încercând să îmi revin după acel scurt sărut. Aveam
o stare agitată, combinată cu o dorinţă carnală pe care o
lăsasem pe seama băuturii. Nu eram obişnuit cu îndrăzneala
fetelor, iar Sylvia a fost mai mult decât îndrăzneaţă. Ani în şir,
ochii mei se deschideau privind-o doar pe ea, pe Ruth. Mă
simţeam vinovat ca şi cum mi-aş fi înşelat inima, iubirea... şi
brusc mi se făcuse dor de ea. Voiam să o strâng în braţe să o
sărut pasional, să îi mărturisesc despre Sylvia, spovedindu-mă
ca unui duhovnic.
Am urcat în grabă spre camera ei, apoi am deschis uşa
privind-o din prag cum doarme. În cameră era cald, de la
lemnele ce ardeau în sobă, iar plapuma fusese înlăturată
dezvelind picioarele ei subţiri. Cămaşa de noapte i se ridicase
până mai sus de genunchi iar decolteul lăsa la vedere sânii ei
mici, rotunzi, dar fermi. M-am aşezat pe marginea patului, i-am
mângâiat picioarele, apoi i-am sărutat palmele, urcând cu
săruturile pe braţ până spre umăr. S-a trezit speriată, dar m-a
recunoscut şi mi-a răspuns tandreţurilor. Mi-a luat capul între
palmele sale şi m-a sărutat cu o dorinţă pe care nu o mai

52
simţisem până în acel moment niciodată. M-a lăsat să îi
mângâi trupul, gemând uşor.
- Ruth... Ruth ... „Te iubesc” este prea puţin pentru
avalanşa pe care o simt în mine, în stomacul meu. Lasă-mă să
îţi fiu iubit. Nu mă mai respinge, te rog! Nu mă mai omorî lent...
Lasă-mă!
Nu îmi răspundea. Doar lăcrima şi mi se pierdea în
braţe, arcuindu-şi trupul. Iubirea ei nu avea cuvinte, iar în
aceste momente îmbrăţișările vorbeau mai bine decât o
puteau face o mie de cuvinte.
A fost prima noapte în care am simţit că sunt viu, că îmi
explodează inima de fericire, că vreau să devin cineva ca să
pot susţine o familie, iar cea pe braţele căreia dormeam, era
drumul meu în viaţă.

53
Capitolul 8

Visarea mea începe cu tine.

Dis de dimineaţă se auzeau glasuri din camera de zi.

Speriată, Ruth a sărit în mijlocul patului spre a se îmbrăca:
- Trebuie să pleci, îmi şopteşte cu ochi disperaţi. Şi ai
grijă să nu te vadă cineva!
Îmi adun de pe jos hainele de casă şi dau să o sărut.
Îmi răspunde cu un sărut grăbit.
- Nu înţeleg de ce eşti atât de speriată... Zici că furăm
ceva...
Am mormăit printre buze şi m-am conformat, păşind pe
vârfuri in camera mea. Ajuns la mine în cameră, mă îndrept
spre fereastră şi constat că afară ninsese întreaga noapte, iar
stratul de zăpadă era de vreo 10 cm. Fericit că în prima
noastră noapte de amor, întreg universul îşi deschisese porţile
spre a ne da binecuvântarea aşteptată, mă arunc pe pat
privind în gol. Aveam o bucurie imposibil de descris, dar
simţeam că dacă aş întinde braţele, trupul meu s-ar putea
înălţa.
Zâmbetul m-a însoţit pe tot parcursul zilei, iar Ruth
avea obrajii îmbujoraţi. Când prindeam vreun moment în care

54
ne aflam singuri, o luam în braţe, sărutând-o cu dor. Era
fericită, dar mereu speriată. Fura săruturile mai ceva ca un
borfaş de buzunare.
- Nu te feri de iubire! Permite-i să te învăluie! O simţi?
- Simt că mi se înmoaie genunchii şi tremur numai
când te privesc. Dar mi-e frică să nu ne vadă doamna Percy.
Ce va crede despre mine?
- Şi doamna Percy, dar şi Sylvia, te plac foarte mult. Ce
să creadă? Că eşti o domnişoară îndrăgostită.
Spre după amiază, am reuşit să fug din casă câteva
ore, timp în care am făcut un om de zăpadă, ca cel din
copilărie.
- Arată super!
Sylvia mă descoperise:
- Te-am căutat prin toată casa. Voiam să îmi iau rămas
bun. În curând, eu şi mama vom pleca acasă.
A făcut o scurtă pauză, aşteptând să îi spun ceva, dar
nu-mi venea niciun cuvânt în minte. S-a apropiat de omul de
zăpadă, şi-a scos mănuşile din mâini, apoi mi-a cuprins
palmele mele.
- Sunt gheaţă. Uite, ia mănuşile mele. Ai putea răci.
- Sylvia..
- Hai, pune-le! Şi mişcă-ţi degetele spre a-ţi pune
sângele în circulaţie.

55
 - Sylvia... Sunt bine. Serios. Merci pentru mănuşi.
I le-am aşezat între palme, apoi i-am urat drum bun.
Faţa i se întristase. Mă privea fără să-mi mai adauge vreun
cuvânt, apoi a dat să plece.
- Câţi ani are? Sonia...
- 16 ani. Urmează peste două luni...
- Luni, mama va semna actele cu orfelinatul. Îmi place
Sonia şi sper să îmi fie mai mult decât o însoţitoare. Pare o
persoană bună.
- Da, aşa este, am confirmat.
- Ne mai vedem... mi-a spus, în timp ce se întorsese cu
spatele la mine, fluturându-şi mănuşile în aer.
- Ne mai vedem... am murmurat eu.
M-am întors la opera mea şi anume omul de zăpadă,
continuând unde rămăsesem. I-am pus o pălărie de la Raul şi
nelipsitul morcov, apoi am intrat în casă după Ruth:
- Tudor, dragule... Unde ai fost? Fii amabil şi ajută-l pe
Raul cu bagajele!
- Sigur.
Am urcat să iau de sus bagajele, şi apropiindu-mă de
camera de oaspeţi, am prins un scurt dialog între Ruth şi
Sylvia:
- Te rog, spune-mi Sylvia! Fără domnişoară... Îmi placi
şi aş vrea să fim prietene. Spune-mi, ştii să pictezi?

56
 - Nu domnişoară... ă... Sylvia. Nu ştiu nici dacă am
vreo fărâmă de talent. La orfelinat am învăţat să citesc, să
scriu, geografie, istorie şi aritmetică... Desen nu făceam...
- Pictură... Mie îmi place foarte mult să pictez. Când o
să rezolvăm cu actele şi o să vii acasă la noi, îţi voi arăta
tablourile mele. Acest talent îl moştenesc de la mama mea...
Ea fusese pictoriţă.
- Fusese? Întrebă Ruth mirată.
-Da.. Vezi tu... şi eu sunt orfană. Doamna Percy este
mătuşa mea, dar m-a adoptat de la câteva luni. Semănăm,
vezi?
- Da, poate, doar că eu nu îmi cunosc rădăcinile, nu-mi
cunosc niciun membru de familie.
- Acum noi vom fi familia ta.
- Mulţumesc pentru bunătatea de care daţi dovadă.
Sper să nu vă dezamăgesc!
- Nu ai cum, o asigură Sylvia.
Am luat bagajele aflate în camera Sylviei, şi am
coborât spre maşină cu ele. Raul îşi teminase treaba şi mă
aştepta cu uşa deschisă.
- A fost un week-end lung...
- Daaaa. Acum trebuie să urc să îmi termin temele
pentru mâine.

57
 Voiam să fug, spre a nu-mi adresa vreo întrebare
despre Ruth sau Sylvia. Raul era un bun observator şi nu
voiam să încep să mă bâlbâi căutând răspunsuri, întrebărilor
lui.
- Tudor, un moment.
Stătea nemişcat cu uşa deschisă, aşteptând să
coboare doamnele. Era clar, nu aveam cum să mă ascund de
el:
- Indiferent dacă ai vreo problemă, doreşti un sfat sau
dacă simţi pur şi simplu să mi te destăinui, o poţi face cu
încredere. Ce vorbim noi, rămâne între noi. Pot spune că sunt
mai trecut prin viaţă decât tine şi cred că un sfat sincer de la
un adult îţi este binevenit. Vreau să îţi fiu tată.
- Mulţumesc... voi ţine minte.
Am fugit pe scări, salutându-le din mers pe doamna
Percy şi pe Sylvia. În spatele lor Ruth. Am cuprins-o cu putere
de braţe:
- Tu ce faci?
- O vom conduce noi la orfelinat. Şoferul va face un mic
ocol, mi-a răspuns doamna Percy.
De jos Raul privea întreaga scenă:
- M-aş bucura să o conduc eu pe Sonia la orfelinat. În
fond eu sunt cel ce a luat-o pe semnătură.

58
 - Este în regulă. Sunt sigură că doamnele de acolo vor
înţelege, dată fiind vremea de afară.
Am rămas singur pe scări privindu-le cum pleacă, fără
a o mai putea îmbrăţişa sau săruta pe Ruth.
M-am îndreptat spre camera mea, urmărind pe
fereastră cum se depărta maşina cu draga mea Ruth.

59
Capitolul 9

Simt gustul ochilor tăi plânşi, în nopţile ce ne despart.

Săptămâna am început-o la cursuri. Deşi ninsese

întreaga zi, iar stratul de zăpadă devenise tot mai gros, acest
fapt putând fi un impediment pentru elevii ce se deplasau pe
jos spre şcoală, cursurile s-au desfăşurat conform progra-
mului:
- Bătrâne, azi eşti schimbat. Ce te apasă?
Gerald, colegul şi bunul meu prieten mă constatase
încă de la primele ore.
- Salut, amice! Sunt obosit şi îndrăgostit. Poate mai
mult decât îmi este permis.
- Ah, puteam să jur asta. Cine e norocoasa?
- Gerald! De când mă ştiu am fost îndrăgostit de Ruth.
Îmi este ca un drog, ce mi-a intrat în sânge, fiindu-mi imposibil
să trăiesc fără să o văd, să o simt... să o miros. Da, amice,
uneori simt că îmi pierd minţile, că nu mai gândesc raţional,
dar simt că m-am născut pentru ea. Îmi este primul gând
atunci când deschid ochii, iar noaptea, rugăciunile mele se
îndreaptă spre ea. Ştii tu... aceste sentimente mă sperie. Oare
sunt nebun? Poţi înnebuni de prea multă dragoste?

60
 - Dacă nu există nebunie, atunci nu e dragoste. Poţi
înnebuni căutând-o, nu atunci când o descoperi. Nu-ţi fie
teamă de ce simţi, fiindcă acesta eşti tu.
- Acesta sunt eu, dar numai în preajma ei. Am să îţi fac
o mărturisire. În weekend-ul ce tocmai a trecut, am cunoscut-o
pe verişoara mea vitregă, Sylvia. Este o domnişoară foarte
frumoasă, și orice bărbat ar trebui să se simtă fericit doar dacă
privirea ei se îndreaptă spre el. M-a sărutat într-o seară, în
timp ce am băut un scotch împreună. Este foarte frumoasă.
- Ai mai spus asta o dată. Bătrâne, de fapt tu vrei să
îmi spui că eşti îndrăgostit de amândouă?
- Nu! Nu... nu. Tocmai asta este. Am încercat să nu îi
dau speranţe, fiindcă Ruth va fi însoţitoarea ei. Ea nu ştie de
mine şi Ruth. Dar faptul că nu i-am răspuns la sărut, deşi
recunosc mă atrage această încântătoare domnişoară, m-a
făcut să îmi dau seama că de fapt Ruth nu îmi este o
obişnuinţă, o confuzie a sentimentelor ce i le port... Este
sufletul meu geamăn, o simt.
- Iar ea?... Cum te simte?
- Am făcut dragoste, amice...
- Deci te simte, mi-a răspuns amuzat, Gerald. Felicitări
că poţi avea astfel de sentimente! Nu toţi oamenii pot simţi
adevărata dragoste. Ştii... sunt persoane ce mor şi nu au avut
parte de această nebunie întreaga lor viaţă. Atunci când ai

61
găsit-o, strânge-o tare de mână spre a nu o pierde niciodată.
Puţin ne lipseşte nouă oamenilor, spre a scăpa printre degete
dragostea.
Profesorul de fizică intrase în clasă aşa că ne-am
aşezat la locurile noastre, timp în care eu am meditat la
vorbele lui Gerald. Are dreptate. De multe ori, suntem tentaţi
să fugim de sentimentele prea intense, să uităm de cum
suntem şi ce ne dorim... să alegem raţiunea în locul nebuniei,
de teamă să nu sfârşim singuri.
Vorbind cu Gerald despre Ruth, simţeam cum dorul îmi
creşte şi voiam să fug de la cursuri spre a o vedea. Am
aruncat o privire pe geam, iar afară ningea în continuu. Mi-am
dat seama că nu aveam cum să ajung pe jos la orfelinat. Mi-ar
fi luat foarte mult timp şi nu aş fi ajuns acasă la ora mesei, iar
Alexandra şi Raul s-ar putea îngrijora.
Cu siguranţă Alexandra trebuie să ştie dacă a reuşit
doamna Percy să încheie actele cu orfelinatul. Singurul
impediment era că Ruth este încă minoră. Deja simţeam cum
agitaţia îmi creşte în tot corpul, fiindu-mi imposibil să mă
concentrez la problemele prezentate de domnul profesor.
După cursuri, în faţa şcolii eram aşteptat de Alexandra.
După chipul său senin şi fericit, mi-am dat seama că avea să
îmi dea o veste bună:

62
 - Sora mea şi Sonia sunt la noi acasă. Au reuşit, Tudor!
Sonia a fost trimisă în grija familiei Percy!
Lacrimile au început să îmi curgă instantaneu peste
obrajii roşii.
- Alexandra... Tu eşti îngerul nostru. Datorită ţie, atât
eu cât şi Ruth, avem un cămin, avem o familie.
- Of... dragul meu. Nu îmi explic de ce am aşteptat
atâţia ani... Am tot sperat să facem un copil. Apoi anii
treceau... şi îmi dădeam singură seama că nu aş mai putea la
vârsta mea să am răbdare cu un copil mic. Ai fost cea mai
bună alegere, iar aceşti ultimi doi ani şi jumătate au fost cei
mai fericiţi din viaţa mea. Te iubesc foarte mult, Tudor şi mă
bucur că am reuşit într-un final să o ajutăm şi pe amica ta.
- Şi eu vă iubesc şi sper să vă fac mândri de mine, să
nu vă dezamăgesc niciodată! Să mergem acasă, îmi este dor
de Ruth!
Alexandra mi-a aruncat o privire prin care ar fi voit să
mă citească, apoi a pornit maşina. Îmi este ciudat să o văd pe
ea conducând o maşină. De obicei, bărbaţii sunt cei ce
conduc, iar femeile sunt în dreapta lor, admirând peisajul.
- Ştii... nu am mai văzut femei la volan, îi spun eu pe un
ton admirativ. Eşti cu adevărat curajoasă.
- Ei, mai sunt. Nu multe, dar sunt. La noi în comunitate
este nevoie să conducă şi femeia. Nu ne permitem şoferi, în

63
plus sunt multe drumuri de făcut până ajungi la magazinele din
oraş, la şcoală sau serviciu. La sora mea e altceva. Ea
locuieşte într-un oraş mare, are un nivel de trai mai ridicat... şi
atunci un şofer este o necesitate pe care ea şi-o permite. Îi va
fi bine Soniei cu familia Percy.
- La ce distanţă se află de noi? Câţi kilometri sunt, ştii?
- Vreo 35 de kilometri. Nu e greu de ajuns. Dar cel mai
frumos este faptul că ei călătoresc foarte des. Soţul surorii
mele are o firmă de avocatură şi în Paris, iar de multe ori,
pleacă luni bune de acasă, Sylvia rămânând singură. Din
acest motiv, s-au gândit că i-ar prinde bine o însoţitoare. Până
să te adoptăm pe tine, eu eram cea care mă duceam şi mai
stăteam cu Sylvia spre a mă asigura că nu îşi iese din ritm...
Ştii tu: şcoală, cursuri de balet, pictură. Îi ţineam de urât. Acum
are cu cine să îşi petreacă timpul când nu îi sunt părinţii acasă.
O priveam cum conducea şi vorbea în acelaşi timp şi
aveam impresia că această femeie a fost şofer într-o altă viaţă.
Chiar mă fascina:
- Alexandra, aş vrea să fac şi eu şcoala de şoferi. Mi-
ar plăcea să conduc aşa, ca tine.
În scurt timp am ajuns acasă. Ruth stătea într-un
fotoliu, pe când doamna Percy era întinsă pe canapea, cu o
cutie de bomboane în faţă. Chipul lui Ruth, s-a înseninat la
vederea mea. Le-am salutat politicos pe amândouă, apoi

64
m-am dus după Alexandra să o ajut în bucătărie. Trăgeam de
timp, sperând ca în bucătărie să sosească şi Ruth, dar
probabil din ruşine nu a voit să o lase pe doamna Percy
singură în camera de zi.
Am luat ceainicul, l-am aşezat pe tavă, am pus cuburile
de zahăr pe farfurie, cănile şi m-am îndreptat spre camera de
zi:
- Doamnă Percy, doriţi un ceai cald?
- Sigur, dragule, dar fără zahăr, te rog! Ţin regim.
Am aprobat din cap, deşi cutia de bomboane era mai
bine de jumătate, goală. M-am uitat către Ruth, care îşi
abţinea cu greu râsul în urma replicii doamnei Percy.
- Doreşti?
Am întrebat-o nevoind să îi pronunţ numele în preajma
doamnei Percy. Mi-a clipit din ochi că vrea, aşa că i-am turnat
cu grijă o ceaşcă pe care i-am dus-o:
- Vreau să vorbim, i-am şoptit, dar nu mi-a dat niciun
răspuns.
Salvarea mea a venit din partea Alexandrei, care
intrând în cameră ne-a gonit, argumentând că ar vrea să
discute cu sora ei mai mare.
- Suntem în camera de oaspeţi, în caz că aveţi nevoie
de noi.

65
 Pe scări am luat-o de mână, iar ea m-a cuprins mai
strâns decât o ţineam eu.
- Mi-a fost dor de tine, mi-a mărturisit. Toată noaptea
nu am reuşit să închid vreo geană. Mi-au venit în minte imagini
din seara precedentă... Tudor sunt ruşinată şi în acelaşi timp,
mai fericită ca niciodată. M-am simţit iubită, m-am simţit
femeie, am simţit că îţi ofer fericire.
- Ruth, draga mea Ruth...
Îi înlăturam firele de păr de pe chipul său senin, în
acest timp, gândindu-mă ce sentimente are ea pentru mine.
- De ce nu îmi spui? Nu mi-ai spus-o niciodată?
Mi-a întors spatele privind pe fereastră. De fiecare dată
când nu avea un răspuns, se ducea să privească pe fereastră.
Mă uitam la rochia ei gri, dintr-un material demodat, o rochie
săracă, dar care pe trupul ei părea că are viaţă.
I-am ridicat părul de pe umeri şi m-am apropiat să îi
miros pielea, apoi să i-o gust. Mirosul ei era neschimbat. Îl ştiu
de ani de zile şi nu aş avea cum să îl uit vreodată. Am lipit-o
de trupul meu, cuprinzându-i talia. O doream. S-a întors spre
mine şi s-a ridicat pe vârfuri spre a mă săruta. O sărutam tot
mai apăsat dorind să fac dragoste cu ea, dar ştiam că este
imposibil în aceste momente:
- Rămâneţi peste noapte, aici? Am întrebat-o în timp ce
îi muşcam buzele.

66
 - Nu ştiu. Peste o oră se va întuneca... Nu mi-a spus,
dar văd că nu ne aşteaptă şoferul.
Continuam să o sărut, să o mângâi, constatând că
mâna ei nu mă mai împingea delicat ca altă dată.
De jos, Alexandra ne striga la cină. Am coborât
împreună scările, eu alergând spre scaunul meu, uitând de
politeţuri. Îmi era foame şi m-am năpustit asupra fripturii
aşezate în vase acoperite, aburind. Mi-am aşezat apoi legu-
mele în farfurie, privind spre Ruth, care timid, îşi punea o
lingură de legume.
- Nu îţi este foame, draga mea? o întreabă doamna
Percy.
- Ba da, doamnă, doar că eu mănânc puţin, oricât de
foame mi-ar fi.
- Hm... eşti bună la casa omului, dacă nu consumi,
răspunse doamna Percy în glumă.
- Of, nu ştiu ce e cu Raul, se îngrijoră Alexandra,
aruncând discuţia într-o altă direcţie. În ultima vreme are foarte
mult de lucru. Şi s-a înserat. Nu ştiu ce face omul ăsta...
- Eu zic să iei şi tu loc la masă cu noi. Vine el. Are vreo
lucrare nouă?
- Da, de trei săptămâni are un client nou şi numai târziu
ajunge acasă. Dar parcă niciodată nu a întârziat atât.

67
 Alexandra avea o nelinişte ce nu îi dădea pace. Se
muta când pe un scaun, când pe fotoliu... când la fereastră. În
tot acest timp, noi mâncam în linişte. Parcă simţeam că ceva
nu e bine, dar preferam să tac. Nu ştiam ce să fac, sau ce aş
putea să îi spun Alexandrei să o liniştesc.
Liniştea din casă ne-a fost întreruptă de bubuiturile din
uşă. Acum îmi era clar. Ceva rău s-a întâmplat! Alexandra ştia
şi ea, bufnind în plâns în timp ce alerga spre uşă.
- Doamnă, doamnă... s-a întâmplat ceva groaznic.
Alexandra a îngenunchiat în faţa bărbaţilor speriaţi care
urlau relatându-i cele întâmplate. Plângea în hohote, clătinând
din cap negativ refuzând să îi mai asculte.
Pe drumul spre casă, maşina lui Raul se răsturnase în
lac. O echipă de intervenţii se afla la locul accidentului, dar cei
doi apucaseră să vadă maşina pe care au recunoscut-o ca
fiind a lui Raul.
Am plecat cu ei spre a-l identifica. Fiind temperaturile
scăzute, iar lacul îngheţat, a făcut şoc termic şi a murit la scurt
timp.
Ajuns cu cei doi bărbaţi la drumul de lângă pod, pe jos
am văzut un trup acoperit cu o pătură. Am păşit spre el, m-am
aplecat apoi am dat pătura de-o parte în dreptul capului.
- Este tata, am recunoscut, în timp ce m-a lovit plânsul.
Nu!!! Te rog, nu ne părăsi!!!

68
 Mi-am pus capul pe pieptul lui, sperând să îi mai simt
bătăile inimii, dar din păcate nu am mai simţit nimic. Doar un
trup de gheaţă.
M-a ridicat ameţit şi sufocat de durere păşind în maşina
vecinilor. Nu credeam că am asemenea sentimente pentru
Raul. Spre casă mă frământam cum să îi spun Alexandrei, ce
cuvinte aş putea alege în astfel de momente... Apoi am
realizat că pentru prima dată, l-am numit pe Raul, „tata”. Timp
de aproape trei ani nu i-am putut spune aşa, iar acum, aici
l-am numit tată. Îl simţeam ca un tată, însă nu i-am bucurat
inima niciodată... Nu pot să accept că nu mai este. Mi se pare
un coşmar din care vreau să mă trezesc.
Ajuns acasă intru şi, spre surprinderea mea, în casă
era linişte. Mă îndrept spre living, singurul loc cu lumină din
casă, unde o găsesc pe doamna Percy terminând cutia de
bomboane:
- Ce s-a întâmplat? Unde sunt Ruth şi Alexandra?
- Ruth? M-a privit ea ca pe un nebun. Alexandra e la
spital. După ce ai plecat cu acei domni, ne-am întors în living
îndurerate şi am înlemnit. Sonia era pe jos, vânătă. Am crezut
că a murit şi ea. Am sunat la salvare care a venit şi a luat-o la
spital. Alexandra a mers cu ea.
- La care spital? am întrebat în timp ce cotrobăiam
după cheile de la maşină.

69
 - De lângă oraş... Dar stai, eşti nebun? Unde fugi aşa?
Nu ai carnet.
- Veniţi cu mine? O întreb grăbit din pragul uşii.
- Nu, dragă, nu. Vă aştept aici. Dar ea, aşa reac-
ţionează? Leşină la veşti triste?
Mă opresc din a-i închide uşa.
- De obicei nu, dar acum probabil a fost tare speriată...
- Condu cu grijă, încheie ea discuţia.

70
Capitolul 10

Am încercat să conduc eu viaţa, dar târziu am înţeles că eu

sunt cel ce trebuie să învăţ ... a mă lăsa condus...

Nu-mi dau seama cum am reuşit, probabil disperarea a

fost cea care a condus maşina pe tot drumul spre spital. Am
parcat-o la o stradă distanţă, de teamă să nu fiu văzut şi
întrebat de carnet, alergând spre spital, la biroul de informaţii:
- Fiţi amabilă, m-am năpustit eu peste tejghea la
domnişoara cu halat alb. Acum câteva ore, a fost adusă o
tânără de 16 ani... cu probleme la inimă. Ştiţi unde are
rezerva?
- Numele, vă rog, îmi răspunde ea imună la durerea
mea.
Din spate, mâna caldă a Alexandrei mă trage, îmbră-
ţişându-mă. M-am întors spre ea, strângând-o cu putere, apoi
am depărtat-o privind-o disperat:
- Spune-mi că nu a murit!
A dat din cap negativ. Chipul îi era schimbat. Ochii i se
ascunseseră în cap, cearcănele îi erau vizibile, iar colţurile
gurii, lăsate în jos... de prea mult plâns.

71
 - Alexandra... Raul nu mai este. De acum suntem doar
noi doi.
Îmi plângea în braţe ca un copil mic, pe care voiam să
îl liniştesc, dar nu ştiam cum. Nu am cuvinte, care să îmi
descrie tristeţea ce o purtam în acea seară. Voiam să pot da
ceasul înapoi, să schimb cursul zilei ce tocmai a trecut... să
pot opri timpul, însă nu sunt Dumnezeu, nu pot să schimb
destinul unui om. Poate nici El nu reuşeşte... şi atunci, ce pot
face eu?
- Sonia este la terapie intensivă. Inima ei a uitat să mai
bată, dar a fost resuscitată cu succes, iar acum sperăm să îşi
revină cât mai repede. Tudor... o iubeşti, nu? Aşa cum un
bărbat iubeşte o femeie.
- Din tot sufletul, Alexandra. Dacă aş putea, i-aş aşeza
inima mea la ea în piept.
- Oh... Tudor. Eu am crezut că îţi este doar o amică şi o
ajuţi pentru că aşa fac prietenii. Dar de fapt ea este iubirea ta.
Îmi pare rău că nu am fost eu cea care a înfiat-o. Trebuia să
îmi iau un serviciu mai bine plătit şi să fac tot ce îmi stă în
putinţă să o aduc la noi... Iartă-mă! Nu mi-am dat seama.
- Nu, Alexandra. Nu este vina ta. Mi-a fost ruşine să vă
mărturisesc sentimentele mele, deşi Raul cred că simţea, însă
am fugit de explicaţii. O apostrofam pe Ruth că ascunde

72
iubirea noastră, de lume, dar şi eu făceam acelaşi lucru. O
iubesc, Alexandra.
Mi-a cuprins braţul conducându-mă spre o sală ce
arăta ca o cantină.
- Eu vreau o cafea, îţi iau şi ţie? Oricum nu vom pleca
prea repede de aici.
Am acceptat cafeaua, deoarece oboseala aproape că
mă învingea. I-am povestit despre Ruth, despre părul ei ce
mirosea a iarbă uscată şi flori, despre primul om de zăpadă şi
prima criză, despre primul sărut şi prima noapte de amor.
Plângea alături de mine şi îmi mărturisea că sora ei, doamna
Percy, a fost de acord ca Ruth să primească numele Percy, că
i-a schimbat actele şi că acum este o persoană ce are o
identitate datorită bunătăţii fiicei ei. Sylvia a fost cea care a
insistat, poate pentru că a plăcut-o sau din milă, dar a fost
decisă, că o vrea ca însoţitoare. În acelaşi timp, Alexandra
mi-a confirmat că Sylvia este îndrăgostită de mine şi că aş
face bine să am grijă să nu afle doamna Percy de senti-
mentele pe care i le port lui Ruth, deoarece fericirea Sylviei
este primul aspect pe lista ei. Aşa că voi continua să afirm că
Ruth este amica mea din orfelinat, nu voi încuraja în vreun fel
sentimentele fiicei acesteia în speranţa că poate sunt un
trecător prin inima sa, iar în timp poate îşi va găsi un tânăr de
care să se îndrăgostească. Orele treceau pe lângă noi, iar eu

73
ascultam povestea de dragoste dintre Alexandra şi Raul, o
poveste pe cât de simplă, pe atât de complexă. Aceşti doi
oameni au fost împreună din prima secundă în care s-au
cunoscut, până în ultima secundă, când drumul lui Raul a
continuat într-o altă lume. Dorinţa Alexandrei era să-l
înmormânteze alături de rudele sale, la un cimitir ce se afla în
oraşul învecinat.
A doua zi de dimineaţă, doctorul lui Ruth ne-a
prezentat starea ei.
- Pare stabilă, este conştientă, dar dorim să o mai
ţinem sub observaţie măcar trei zile. Vă rugăm mult, să
încercaţi să nu o obosiţi şi să nu îi accesaţi emoţii ce i-ar putea
provoca o eventuală criză. Din păcate, inima ei nu rezistă
şocurilor, ca să le spun aşa. Trebuie să aveţi grijă, pentru că
nu este dezvoltată, bătăile îi sunt tot mai slabe, iar şansele de
viaţă...
Alexandra, m-a cuprins cu putere de mână.
- Şansele de viaţă sunt, din păcate, reduse. Cu un ritm
de viaţă liniştit, o alimentaţie corectă şi fără prea mult efort, ar
mai putea trăi maxim 5 ani. Îmi pare rău!
Ne-a privit în ochi, după care şi-a plecat chipul peste
fişa pe care o avea în faţa lui, făcându-şi drum spre alte rude,
alţi pacienţi.

74
 Priveam îngheţat în faţă, de parcă cuvintele lui mi-ar fi
trecut pe lângă urechi, spunându-mi doar că e un incompetent,
că nu ştie ce inimă puternică are Ruth.
- Am să te aştept aici, Tudor. Du-te tu să o vezi.
Pe coridorul îngust cu miros puternic, îmi făceam curaj
să par eu, cel pe care Ruth îl cunoaște şi să nu simtă durerea
din sufletul meu. Era prea mult chiar şi pentru mine şi îmi era
teamă că voi ceda când o voi privi. Moartea lui Raul, viaţa ei
redusă... făceau ca paşii mei să păşească tot mai greu spre
salonul ei. M-am prăbuşit pe jos, plângând din toată fiinţa mea,
voind să las în acel punct suferinţa, să pot avea puterea de a
merge mai departe. Mi-am ridicat trupul spunându-mi că în
acest timp rămas, voi face totul spre a o face fericită şi a trăi
cât alţii o viaţă. Am ajuns în faţa salonului şi o priveam prin
orificiul mic din sticlă de pe uşa ce ne despărţea. Stătea
întinsă, cu ochii închişi. Am intrat uşor spre a nu-i deranja
somnul, în cazul în care dormea. Şi-a întors chipul, privin-
du-mă fără nicio expresie. Maşinăriile din salon scoteau un
zgomot teribil, iar de mâna ei era agăţată o perfuzie. M-am
aplecat asupra ei şi i-am sărutat uşor buzele uscate.
- Ţi-e sete, îţi dau puţină apă?
Mi-a dat din cap negativ. Încerca să îmi şoptească,
întrebându-mă de Raul, dar o rugam să adoarmă, că trebuie
să se odihnească. Îi spuneam că va fi bine şi pentru siguranţa

75
ei, va mai sta câteva zile în spital. Mă privea cum vorbeam
poate nulităţi, cum evitam să îi răspund la întrebări. Am luat-o
de mână şi îi mângâiam chipul său alb, mirosindu-i mâna, ce o
adăpostisem în palma mea. Credeam că dacă o voi ţine strâns
nu mă va părăsi, nu ar avea cum, sau că poate se va îndura şi
mă va lua cu ea.
****
Zilele ce au urmat, au fost printre cele mai triste zile pe
care le trăisem până la acea vreme. Simţeam că acest coşmar
nu are final, că mă scufund tot mai adânc în suferinţă şi îmi era
teamă că atunci când toate acestea vor trece, nu voi mai găsi
drumul spre a mă ridica. Mă gândeam la Ruth, care stătea ore
în şir singură într-un salon rece, la Alexandra care îşi plângea
soţul prin colţurile casei, unde regăsea amintiri ce o legau de
cel cu care împărţise toate clipele a celor peste 20 de ani.
Iubirea lor era la fel de proaspătă ca în adolescenţă. Ştiau să
se bucure împreună de micile lucruri ce le încântau sufletul, şi
chiar dacă se certau, niciodată nu adormeau supăraţi, iar din
prea multă iubire, mi-au împărţit şi mie, cel ce avea sentimente
doar pentru Ruth. Am învăţat că sentimentele diferă de la o
persoană la alta, că nu se diminuează, ci se amplifică, iar
oamenii nu sunt cu toţii răi, de multe ori, împrejurările sunt cele
ce pot schimba un comportament. Din păcate acest lucru l-am
înţeles abia acum, când Raul ne părăsise. Alexandra îmi era

76
nu doar o mamă, ci şi o prietenă de încredere. Hotărâsem să îi
spun mamă, chiar dacă prin vene nu ne curgea acelaşi sânge,
dar simţeam că o iubesc şi că mă iubeşte aşa cum numai o
mamă reuşeşte.
Hotărâsem să lipsesc câteva zile de la şcoală spre
a-mi ajuta mama. Alături de noi rămăsese şi doamna Percy
care era vizibil îndurerată. Prezenţa ei ne-a fost de mare folos,
şi din nou, privindu-le, am realizat cât de mult contează să ai
familia alături de tine în clipele de durere.
Temele îmi erau aduse de tovarăşul meu, Gerald, care
de fiecare dată mă întreba dacă sunt bine şi mă asigura că
dacă am vreo problemă pot apela oricând la el. Din păcate,
problemele ce le aveam nu îşi puteau găsi rezolvare, cel puţin
nu la Gerald.

77
Capitolul 11

Visez la acel loc, în care nimic nu va mai sta între noi.

Aşteaptă-mă...

După cum ne vorbise domnul doctor ce o avea în grijă

pe Ruth, astăzi, fiind a treia zi de spitalizare, ne-a permis să o
luăm acasă. Era slăbită, dar dornică să părăsească spitalul.
Mereu m-am întrebat dacă doctorul ce ne-a vorbit mie şi
mamei mele, îi vorbise şi ei la fel de direct. Oare ea ştie că mai
are de trăit maxim 5 ani? Nu am discutat niciodată acest
subiect, iar eu de fiecare dată îi spuneam că este bine, că
trebuie să se menajeze, şi atunci nu va mai avea crize. Însă nu
îi puteam privi chipul când o minţeam. Aveam impresia că am
chipul schimonosit de minciună, iar ea sigur mă va citi.
Ajunşi acasă, doamna Percy a decis să mai rămână o
noapte la noi, urmând ca a doua zi să plece spre casa ei,
împreună cu Ruth.
Cina a decurs în linişte. Mama împreună cu sora ei,
doamna Percy, au pregătit masa şi tot ele au fost cele ce au
strâns, pe mine şi pe Ruth, lăsându-ne la poveşti.
- Dacă îţi este frig, pot să mai aduc lemne... sau poate
doreşti să te întinzi...

78
 - Mulţumesc, Tudor. Aş vrea să mă întind.
- Te conduc în camera de oaspeţi.
Ne-am ridicat şi am condus-o cu grijă în camera unde
se consumase prima noastră noapte de dragoste. Am deschis
uşa, iar ea s-a oprit în prag. M-am întors spre ea şi am văzut
cum o lacrimă rebelă se revărsa peste obrazul său. “Mă
iubeşte” mi-am spus în minte.
- Te iubesc foarte mult, Ruth. Nu ştiu dacă reuşesc să
te fac să mă simţi, dar sper să reuşesc să te fac fericită.
A dat afirmativ din cap şi s-a întins ghemuită pe pat,
asemeni unui prunc ce creşte în pântecele mamei sale. I-am
acoperit trupul cu plapuma groasă, m-am asigurat că mai sunt
lemne în sobă, apoi am tras draperiile grele, gândindu-mă că
doreşte să doarmă până târziu. Am sărutat-o uşor, urându-i
noapte bună si m-am îndreptat spre uşă.
- Tudor?
M-am întors din uşă. Numele meu rostit de ea părea
cel mai frumos nume din întreg Univers.
- Te rog, rămâi cu mine în seara asta, a continuat cu
voce stinsă.
M-am apropiat de ea, mi-am lăsat încălţările jos şi
m-am întins, vârându-mă sub plapuma ei, ce deja îi încălzise
trupul. Am îmbrăţişat-o şi am dormit întreaga noapte cu ea în

79
braţe exact ca la orfelinat, când furam nopţi în patul ei. Era din
nou Ruth cea mică şi speriată.
A doua zi de dimineaţă, am fost trezit de mângâierile
degetelor ei firave.
- Te-ai trezit de mult? o întreb eu, bucurându-mă de
atenţia ei.
- De puţin timp, dar te priveam cum ţi s-a schimbat
chipul... cum ai trecut de la puşti la bărbat.
- Şi îţi place schimbarea?
- Îhm...
Ruth îmi luminase nu numai întreaga zi, ci reuşise să
mă ridice din durerea în care mă pierdusem. Mâna ei avea
forţa de a mă ridica şi de a mă transforma, încât uneori mi se
părea că este o fiinţă dintr-o altă dimensiune, ce sălăşluieşte
în trupul ei maladiv.
Vocile celor două surori răsunau până în camera
noastră, iar de această dată, nu am mai aşteptat să fiu gonit
din încăpere. M-am ridicat, mi-am vârât picioarele în încălţări,
am sărutat-o apăsat şi lung, apoi m-am îndreptat spre uşă.
Ştia, fără să rostească niciun cuvânt, de unde acest compor-
tament al meu. I-am zâmbit înainte de a închide uşa. Mi-a
zâmbit şi ea.
A urmat micul dejun într-o atmosferă plină de viaţă.
Doamna Percy vorbea mult, gesticulând şi mai mult. Oricine îşi

80
putea da seama că era fericită deoarece pleca acasă, la
familia ei. Ruth era tăcută, dar obrajii ei prinseseră culoare.
Până şi afară se oprise ninsoarea, ce ne îmbrăcase curtea.
Încet, încet cursul vieţii îşi reluă ritmul.
Şoferul familiei Percy era în faţa casei aşteptând
sârguincios, iar mama strângea ultimele lucruri rămase. Am
urcat la etaj unde am găsit-o pe Ruth privind pe fereastră, cu
ochii pierduţi. M-am apropiat de ea şi i-am sărutat creştetul
capului, îmbrăţişând-o strâns. Plângea. Văzând-o, simţeam şi
eu cum îmi curgeau lacrimile imposibil de oprit peste obraji,
peste părul ei, peste noi... Nu voiam să îi dau drumul. Îmi
venea să urlu numai la gândul că va pleca şi nu ştiu peste cât
timp o voi revedea. Dorul mă sufoca. Voiam să alerg nebun pe
scări, să strig că o iubesc, şi să nu mi-o ia.
- Voi termina şcoala, mă voi angaja şi voi veni să te iau
de soţie!
- Copilării... mi-a răspuns cu glas pierdut. Vei termina
şcoala după care vei urma un colegiu. În plus ştim foarte bine,
că Alexandrei i-ar fi imposibil să ne ţină pe amândoi... şi casa.
Nu te las să te ratezi din cauza mea. Nu te-aş accepta. Va
veni şi vremea noastră...
- Va veni... i-am răspuns, dar simţeam că o mint. Va
veni, mi-am repetat în minte.

81
 Am coborât împreună scările, ducând micuţa ei valiză.
Doamna Percy s-a grăbit să se urce în maşină, rugându-mă să
am grijă de sora ei. I-am făgăduit că aşa voi face, urându-le
drum bun.
- Ne vedem de sărbători!!! Striga pe geam doamna
Percy. E rândul vostru să ne întoarceţi vizita!!
În spate, Ruth privea rece precum un tablou aşezat
stingher pe un perete gol. Mama m-a cuprins de braţ, ca şi
cum mi-ar înţelege tăcerea:
- Sigur vom veni. Să aveţi drum bun!
Am auzit cum porneşte motorul maşinii, apoi uşor
depărtându-se. O priveam în acelaşi loc, până a dispărut.
- Să mergem în casă, m-a îndemnat mama.
În casă era linişte. Printre perdelele ce îmbrăcau
geamurile înalte, puteam zări lumina soarelui. Când eram mic
şi vedeam cum pătrunde soarele printre ferestre, îmi imaginam
că este un înger ce veghează asupra mea. La fel de absorbit
de lumină eram şi acum, gândindu-mă că poate Raul este cu
noi, străjuind asupra noastră.
- Săptămâna viitoare aş vrea să mă duc la şcoală, apoi
voi începe cursurile pentru a învăţa să şofez. Suntem numai
noi doi şi este nevoie ca amândoi să conducem. Aşa îţi va fi şi
ţie mai uşor.

82
 - Mulţumesc, Tudor. Important este să îţi vezi de
şcoală. Nu ar fi rău să mergem să ne interesăm de internat...
poate când o vizităm pe sora mea. Locurile se ocupă din timp,
în plus trebuie să te pregăteşti intens pentru admiterea la
colegiu. Nu oricine se poate face avocat, ştii asta...
- Ştiu... Mă voi pregăti. Vei fi mândră de mine.
- Sunt fericită că Dumnezeu mi-a scos în cale un astfel
de om precum eşti tu. Îmi dau seama cât de greu îţi este să fii
separat de Sonia, dar momentan, aceasta este singura
soluţie... pentru toţi. Inclusiv pentru ea. Îi va plăcea cu Sylvia,
crede-mă. Este o fată bună şi o va trata foarte bine. Iar părinţii
ei sigur o vor trimite să o consulte cei mai buni doctori. E pe
mâini bune.
- Ştiu...

83
Capitolul 12

Sunt zile ce se scurg inutil, precum nisipul din clepsidră,

imposibilă fiindu-mi oprirea lor şi nopţi ce-mi doresc să
treacă... precum o clipă.

Am revenit la şcoală spre încântarea amicului meu,

Gerald, care îmi oprise loc lângă el:
- Ştiam că vei veni azi, îmi spuse privindu-mă profund.
Eşti bine?
- Da, sunt bine. Reuşesc să mă repornesc...
- Ruth cum e?
- Este la familia Percy. Ne-au telefonat că au ajuns cu
bine şi ne aşteaptă de sărbători... Îmi este dor...
- Ştiu amice... nu-mi dau seama cum rezişti.
- Greu. Unicul gând ce mă însoţeşte pretutindeni, este
că într-o zi vom fi împreună.
Mereu Gerald îmi asculta oftatul şi îl simţeam alături ca
un frate, ca cel mai bun prieten. Nu îmi era teamă să îi spun ce
simt, pentru că în privirea lui vedeam înţelegere şi bunătate.
Ne vorbisem ca amândoi să aplicăm la acelaşi colegiu şi poate
avem noroc şi nimerim împreună, colegi de cameră. I-am
mărturisit despre dorinţa mea de a învăţa să şofez şi mi-a spus

84
că părinţii lui i-au cumpărat deja maşină, urmând să dea
examenul. Îmi place că avem aceleaşi dorinţe şi ne înţelegem.
În lumea mea de la orfelinat, eram înconjurat de copii ce îşi
aveau sentimentele îngheţate. Erau incapabili să ofere ajutor,
sau bunătate. Acolo toţi erau individualişti. Nu se legau
prietenii şi nu puteai avea încredere în nimeni. Acum,
întâlnindu-i pe Gerald, Alexandra şi Sylvia, am cunoscut
oameni diferiţi. La început mi-a fost greu să îmi deschid
sufletul, să pot avea încredere. Citisem mult în cărţi, iar acolo
oamenii nu erau prezentaţi într-o lumină pozitivă. De multe ori,
dacă cineva se apropie de tine, te poţi gândi că ar putea avea
un anume interes, că nu ar putea exista prietenii adevărate,
dar acum tind să cred că acele prietenii există, chit că nu
durează o viaţă întreagă, ci doar cât este necesar.
Mama şi-a reluat şi ea serviciul, treburile gospodăreşti,
încercând să îşi continue viaţa. M-a ajutat la cursurile de şofat,
mi-a fost alături şi m-a încurajat atunci când greşeam. Timpul
trece. El nu se opreşte indiferent dacă vrem sau nu să treacă,
dacă trăim sau preferăm să plângem, ascunşi sub plapumă.
Lumea în jurul nostru trăieşte şi la fel ar trebui să facem şi noi.
În acea iarnă nu a mai nins niciodată. Uitasem de omul de
zăpadă pe care îl făcusem special pentru Ruth. Acum nu mai
era decât un maldăr de gheaţă. Fiindcă soarele îl deforma
ziua, iar gerul nopţii îl îngheţa, acum nu era decât un maldăr

85
de zăpadă. Îl priveam şi îmi aduceam aminte de Raul, cum îmi
spusese să discut cu el când simt nevoia, dar eu am preferat
să fug. Uneori când fugim, e posibil să fugim definitiv.
Serile le petreceam în living, povestind cu mama sau
cufundaţi în vreo poveste dintr-o carte pe care de multe ori, o
ţineam drept paravan gândurilor noastre.
Într-una din seri, tăcerea ne-a fost întreruptă de sunetul
strident al telefonului ce stătea în holul de la intrare, pe o masă
de sticlă, sub scări. Mama a sărit din fotoliu, ducându-se să
răspundă. Mă gândeam că pe mine oricum nu are cine să mă
caute... decât Gerald, dar cu acesta mă întâlnisem la şcoală,
prin urmare nu avea de ce să mă caute la această oră. Era
doamna Percy, care voia să verifice dacă totul este bine cu
noi:
- Ne-a propus să venim săptămâna viitoare, după ce iei
şi tu vacanţă. Ce zici, plecăm mai devreme, sau ne ducem
direct pe 24 decembrie?
- Cu siguranţă plecăm mai devreme, i-am răspuns deşi
mama îmi ştia răspunsul dinainte de a mă întreba.
Mi-a zâmbit înţelegătoare. Mai aveam doar câteva zile
şi aveam să o strâng în braţe pe Ruth.

****

86
 Fiind frig afară şi voind să ne ştie în siguranţă, doamna
Percy ne-a trimis maşina cu şoferul ei să vină să ne ia de
acasă, urmând a ne conduce la casa lor.
Drumul nu a fost lung, iar pe parcursul lui, eu am privit
nerăbdător pe geamul maşinii. Mama mea era cu gândurile ei,
privind în partea opusă mie. Pentru ea, aceste sărbători aveau
să fie primele dintr-un lung şi trist şir, fără Raul. O vedeam
cum nu voia să îmi vorbească, spre a nu mă întrista, dar paşii
ei îl purtau în gând.
Pentru a ajunge la domeniul doamnei Percy, trebuia să
străbaţi un drum ce te făcea să te simţi ca într-un basm. De-o
parte şi de alta a drumului îngust, sunt pomi ce îşi împreunau
crengile deasupra noastră, lăsându-ţi impresia că treci
printr-un tunel viu. Mirificul peisaj era îmbogăţit cu picături de
gheaţă agăţate pe crengile pomilor, ce străluceau de la lumina
soarelui, în mii de culori. După ce am străbătut acest tunel
natural, am ajuns într-un loc luminos, de unde puteai zări un
gard înalt cu porţi din fier, de culoare verde ce adăpostea o
casă cu două nivele, din piatră. Aici, în acest loc, încă mai
găseai urme de zăpadă.
Am înaintat cu maşina spre porţile impunătoare ce s-au
deschis lent, permiţându-ne să intrăm în incinta curţii. Aceasta
avea în centrul ei un brad luminat şi împodobit cu ornamente
de Crăciun. Şoferul a oprit chiar în faţa casei, ce avea o uşă

87
înaltă aşa cum îmi imaginam eu că sunt cele de la castelele
medievale. În pragul ei, doamna Percy nu a întârziat să apară.
Zâmbetul ei era un accesoriu nelipsit pe chipul său rotund. În
spate, acoperită cu un şal gros, Sylvia îmi zâmbea suav.
Recunosc că preţ de câteva secunde m-am oprit pentru a privi
casa în care urma să intru. Aveam impresia că este o poveste,
că aceste domenii nu există decât în cărţi, iar azi, oamenii
trăiesc într-un ritm grăbit şi nu mai au răbdarea şi plăcerea de
a locui în case vechi şi tainice.
Cele două surori s-au îmbrăţişat intrând împreună în
casă. M-am dus spre portbagajul maşinii spre a lua bagajele
mele şi ale mamei, dar şoferul m-a asigurat că este de datoria
lui să ni le aducă, urându-mi şedere plăcută. Sylvia nu se
mişcase din locul în care se afla, continuând să mă privească
cu aceeaşi plăcere. Deşi amânasem poate momentul... din
ruşine sau de emoţii, am păşit spre ea, am sărutat-o pe obraz,
oferindu-i braţul:
- Ce face draga mea verişoară?
La această întrebare, mi-a răspuns printr-un zâmbet
ştrengăresc:
- Îmi aşteptam dragul meu verişor... Vino! Sonia nu a
dormit toată noaptea de emoţii, iar spre dimineaţă era palidă,
aşa că am trimis-o la somn. I-am promis că o voi trezi
personal, atunci când veţi veni.

88
 - Se simte bine? Am întrebat îngrijorat.
- Da, îi este bine, iar noi ne-am împrietenit, aşa cum
am sperat. Este o domnişoară timidă, poate chiar speriată, dar
cred că a început să ne cunoască şi să se deschidă. Mă bucur
că Alexandra ne-a recomandat-o ca însoţitoare. Spune-mi,
cum a fost drumul?
- Foarte plăcut. Parcă trăiţi într-o altă epocă. Am
străbătut lumi, pentru a ajunge la voi. Mă uitam la mama care
era obişnuită cu drumul, dar pentru mine a fost o adevărată
aventură.
- Mă bucur că îţi place. Te servesc cu un ceai? Mă
întreabă ea, în timp ce mă conducea spre livingul spaţios.
Aici scaunele era învelite în mătase argintie, iar pereţii
erau ornaţi cu lumânări roşii. În faţă era aşezată o pianină
neagră, de asemenea ornată cu lumânări roşii. Capacul ei era
tras, iar scaunul era cu grijă aşezat sub ea.
- Da, mulţumesc... aş bea un ceai. Dar se poate mai
târziu după...
- ... după ce o vezi pe Sonia, mi-a continuat Sylvia
fraza.
Am lăsat capul în jos, vinovat de sentimentele pe care i
le port lui Ruth şi nu verişoarei mele.
- Sigur. Te conduc la camera ei, apoi mă duc să
pregătesc ceaiul.

89
 - Mulţumesc, i-am răspuns scurt, dornic de revedere.
Mi-a arătat drumul, conducându-mă pe scările late, ce
duceau la etaj. Balustrada era din marmura albă, iar scările
era îmbrăcate în covor roșu. Ajunşi la primul etaj, atât în
dreapta cât şi în stânga aveam un culoar lung, întunecat, de
unde vedeai doar uşi.
Sylvia rămăsese în dreptul scărilor, arătându-mi cu
mâna ei subţire spre dreapta.
- Prima uşă este a dormitorului meu, a doua uşă pe
dreapta este dormitorul lui Ruth. Eu am să cobor.
Am rămas în loc, uitându-mă după ea, cum se întoarce
cu rochia ei amplă, apoi se opreşte aruncându-mi o privire
caldă:
- Mă bucur că eşti aici...
Nu a mai aşteptat să îi răspund şi a coborât graţioasă
scările, foşnind din jupele ce îi îmbogăţeau rochia. Am tras aer
în piept, simţind cum inima începe să o ia la galop şi m-am
îndreptat spre dormitorul iubitei mele. Am deschis uşor uşa,
intrând cu grijă să nu o trezesc, dar ochii ei erau aţintiţi spre
uşă. La vederea mea, s-a ridicat brusc în şezut, întinzând
braţele dezgolite de cămaşa de noapte:
- Tudor... te-am aşteptat întreaga noapte!
Am alergat spre ea, îmbrăţişând-o şi sărutând-o lung,
ştergându-i lacrimile ce îi curgeau.

90
 - Ruth! Mi-a fost dor de tine! Nu ştiu dacă pot să trăiesc
aşa. Mă chinuie fiecare zi în care nu-mi eşti în preajmă.
- Dragul meu, am mai vorbit. Trebuie să ai răbdare. Iar
acum să nu ne gândim la asta. Important este că suntem
împreună. Bine ai venit!
- Iubita mea...
I-am tras chipul inspectând-o:
- Arăţi bine. Ai mai avut dureri?
Şi-a retras capul din palmele mele, ridicându-se din
pat.
- Trebuie să coborâm. Doamna Percy se va îngrijora şi
nu aş vrea să urce să ne vadă.
- Sigur.
Am aşteptat în hol, să se schimbe în hainele de zi. Uşa
camerei s-a deschis, arătându-mi o altă Ruth. Părul şi-l
ridicase într-un coc în creştetul capului, dezvelindu-i gâtul
subţire, iar trupul îi era acoperit de o rochie verde închis,
amplă ca cea a Sylviei, strânsă în talie cu o panglică neagră.
Mi-am dat seama că indiferent de complimentul pe care l-aş
alege, nu aş putea descrie minunăţia din faţa ochilor. Mi-am
adus aminte că i-am lucrat o brăţară din piele, împletită, iar în
mijlocul ei am ales să îi aşez o inimă, pe care am zgâriat
cuvintele: pe veci!

91
 M-am apropiat de ea, i-am cuprins mâna, i-am
sărutat-o apoi i-am legat de încheietura mâinii, acest cadou.
- Te iubesc, i-am şoptit la ureche.
- Mulţumesc.
Mi-a răspuns în timp ce admira cadoul primit,
mângâindu-l. Am coborât împreună spre camera de zi unde,
pe masa de cafea de lângă fereastră, erau aşezate două ceşti,
iar între ele, ceainicul din porţelan.

92
Capitolul 13

La uşa ta îţi bat, străin în astă noapte. Nu m-alunga nu-ţi sunt

duşman, ci-s glasul dinainte de-a te naşte...

În fiecare seară, doamna Percy ne antrena în jocuri de

societate. De la banalul joc de poker, la mimă, sau întrebări
despre cultura generală. La acest joc, am avut plăcerea să
constat că domnul Percy avea cunoştinţe vaste în toate
domeniile. De la agricultură, la cinematografie, de la istorie, la
fizică şi Univers. Era un plăcut tovarăş de vorbă, în prezenţa
căruia nu simţeai cum trece timpul. Înalt, cu ochii negri şi
sprâncene unite ai fi crezut că este un domn exigent, poate
mereu ursuz, ce cu greu îi intri în voie, dar se pare că prima
impresie, în ceea ce-l priveşte, era total greşită. În mintea mea
se întipărise o idee eronată cum că oamenii cu bani, de multe
ori uită să se bucure de viaţă, devin plictisiţi din lipsă de
activităţi, nimic nu i-ar mai putea surprinde, şi îi privesc pe cei
ce nu au venitul lor, cu superioritate. În familia Percy, nu
simţeam nicio diferenţă între ei şi mine, nu mă simţeam
stingher.

93
 - Tudor, mi se adresă el în timpul unei cine. Mi-a spus
Alexandra că ai vrea să te orientezi spre drept... spre o carieră
de avocat. Este adevărat?
- Da, domnule, i-am răspuns în timp ce îmi înghiţeam
dumicatul, ştergându-mă cu şerveţelul. Mi-ar plăcea să devin
avocat, să fiu plătit de stat şi să am clienţi ce nu îşi permit
financiar un avocat. De multe ori, aceştia pot fi nedreptăţiţi, din
cauza sărăciei şi a lipsei unei apărări.
Ruth tuşeşte voind să adauge ceva.
- Tudor şi-a dorit de mic să facă dreptate între oameni.
Pe lângă această chemare spre dreptate avea dorinţa, atunci
când era mai mic, să se facă soldat. Îşi iubeşte foarte mult ţara
şi cred că ar fi în stare de orice pentru ea.
- Aşa este. Pentru iubire şi dreptate, sunt în stare de
orice, am adăugat eu.
- Interesant aspect, completă domnul Percy.
Am tras cu privirea spre Sylvia care zâmbea calin
acestui schimb de replici, apoi spre doamna Percy care mă
privea căzută pe gânduri.
Aceste zile, la domiciliul familiei Percy, au fost o
evadare benefică pentru mine şi mama. Se părea că şi ei îi
prieşte, reuşind să mai evadeze din gândurile sale.
În noaptea ajunului am mers cu toţii la catedrala din
oraş, revenind acasă cu o linişte ce ne pătrunsese pe toţi. Pe

94
drumul spre casă, ne-am oprit să admirăm oraşul frumos
împodobit, să ascultăm un cor de copii ce cântau colinde şi
discursul primarului acestui oraş. Ochii lui Ruth sclipeau ca doi
licurici, de plăcere, iar mama lăcrima în surdină. În timpul
colindelor, m-am apropiat de Ruth, atingându-i mâna ca din
greşeală. Era caldă şi catifelată, iar degetele noastre s-au
îmbrăţişat. Amândoi priveam spre scenă, poate din frică să nu
fim văzuţi, sau poate ca să nu ne citim emoţia de pe chip.
Voiam să o ţin strâns, să nu îi mai dau drumul, dar la scurt
timp, ea s-a desprins de mine. După acest moment, s-a
apropiat mama, care mi-a cuprins braţul lipindu-se de mine:
- Eşti fericit?
- În aceste clipe, da.
M-am întors spre ea şi am sărutat-o pe obraz,
mulţumindu-i de aceste momente pe care le trăiesc, datorită
ei.
După programul din oraş, am revenit cu toţii acasă.
Sylvia s-a dus înfiptă la bradul ce se afla în living, încărcat cu
globuri şi lumini, având acea emoţie pe care o întâlneşti la
copiii ce cred în Moş Crăciun. La orfelinat nu am sărbătorit
niciodată Crăciunul, doar citisem în cărţi despre această
sărbătoare, despre ce semnifică şi despre Moş Crăciun, cel
mai iubit personaj. În această seară, Moşul poposise la familia
Percy, şi pentru întâia oară ne-a lăsat daruri mie şi lui Ruth. O

95
priveam pe Sylvia cum căuta printre cutiile voluminoase de
sub brad, cadouri, înmânându-ne fiecăruia şi bucurându-se
alături de cel ce îşi primea cadoul:
- Sonia, draga mea, acesta este pentru tine... i se
adresă ea lui Ruth, întinzând spre ea o cutie frumos
împachetată.
Ruth avea ochii în lacrimi şi ne privea pe rând,
speriată.
- Haide, deschide-l! Nu eşti curioasă să vezi ce e? o
încurajă Sylvia.
Se lăsă pe genunchi şi cu gesturi timide, desfăcea
fundele eliberând cutia, apoi îi deschise capacul şi descoperi o
frumoasă rochie de culoare mov închis cu volane la mâneci.
Alături de ea, se afla un şal lung şi gros. Ochii lui Ruth
lăcrimau în continuu iar noi toţi, o priveam cum era mută de
fericire.
- Nu ştiu ce să vă spun... sincer, nu ştiu. Eu nu
credeam că voi putea trăi astfel de momente, nici nu
îndrăzneam să visez la ele. Vă mulţumesc foarte mult.
S-a ridicat în picioare, aruncându-se de gâtul doamnei
Percy care era plăcut surprinsă de gestul lui Ruth. Mâinile
dânsei s-au ridicat, mângâindu-i părul.

96
 - Este în regulă draga mea. Acum eşti aici, iar noi ne
considerăm norocoşi că am avut şansa de-a te întâlni. Bine ai
venit în familie!
Cu toţii aveau lacrimi în ochi, iar eu cu greu îmi
stăpâneam plânsul ce mă strângea de gât.
- Tudor! Întrerupse Sylvia momentul. Acesta este al
tău.
- Al meu? Am întrebat uimit.
Mi-a întins un cadou la fel de frumos împachetat, pe
care l-am desfăcut rapid. În mâinile mele se afla o carte
groasă şi veche, dacă socoteam după coperţi, pe care era
scris cu majuscule: DREPT CIVIL. Am privit-o, mirosindu-i
parfumul vechi, apoi m-am îndreptat spre domnul Percy,
întinzându-i mâna în semn de recunoştinţă:
- Vă mulţumesc mult, domnule!
- Mult noroc, tinere! Îţi opresc un loc la biroul meu.
Aveam acelaşi sentiment pe care îl avea Ruth. Îmi
părea un frumos vis din care nu voiam să mă trezesc. Eram
fericit, emoţionat, iubeam şi mă simţeam iubit. Probabil pentru
a-i cunoaşte pe aceşti oameni, a fost nevoie ca părinţii mei
naturali să mă abandoneze în faţa porţii orfelinatului. În viaţă,
şi cele mai grele drumuri pot duce spre Rai. Iar aici, între
aceste suflete, simţeam că este Raiul. Toate simţirile pe care
le avem ofilite până la acea vreme, acum începeau să prindă

97
viaţă, să se deschidă înflorind rând pe rând. O priveam pe
Ruth ce savura fericirea, privind vrăjită de tot ce o înconjura.
A urmat cina, în living, apoi am abandonat unul câte
unul, încăperea. Doamna şi domnul Percy au fost cei dintâi ce
s-au îndreptat spre dormitoare.
- A fost o zi plină. Mâine avem un program surpriză.
Haideţi nu mai staţi nici voi mult, ca să nu vă ajungă oboseala.
Noapte bună, dragilor!
S-au ridicat părăsind încăperea, apoi a urmat Sylvia,
mama, iar eu am condus-o pe Ruth la camera ei:
- Aş vrea să dorm la tine în această noapte, i-am şoptit
eu în pragul uşii.
- Nu se cuvine, mi-a răspuns scurt, dând să închidă
uşa.
- Dar Ruth... Mi-am vârât piciorul între uşă şi toc. Ruth,
te rog... Te iubesc, vreau să dorm cu tine în braţe... Mi-a fost
dor de tine!
Nu spunea nimic. Doar privea în jos, aşteptând să îmi
retrag piciorul, ceea ce am şi făcut după câteva secunde. Uşa
s-a închis, iar eu simţeam cum iar se îndepărtează de mine,
cum între noi nu este doar o banală uşă de lemn, ci o lume
întreagă. Cu gust amar, m-am îndreptat spre dormitorul meu,
aruncându-mă în pat şi privind tavanul alb. Într-un final am
adormit, având un vis agitat. Se făcea că eram îmbrăcat

98
într-un costum de ceremonie, aşteptând în dreptul unor ruine
ce cândva fuseseră o biserică. Un clopot greu suna în
continuu, iar frunzele mă învăluiau, voind să mă conducă într-o
altă direcţie. Le-am urmat şi am ajuns pe coasta unui munte,
iar sub mine se afla apa ce se spărgea tot mai violent de
stânci. Eram în Ţinutul lui Ruth, dar îl recunoscusem cu greu
din cauza norilor negri ce stăteau deasupra mea şi a vântului
ce îmi şoptea să sar. M-am apropiat de margine, am întins
mâinile voind să mă desprind de stânci. Atunci o mână m-a
tras înapoi. Era Sylvia, îmbrăcată într-o rochie albă, plină de
noroi pe margine. Picioarele îi erau desculţe iar ochii plânşi mă
implorau să nu o fac. Clopotul suna din ce în ce mai tare, iar
într-un final am deschis ochii, speriat. De la biserica din centru,
se auzea clopotul ce invita lumea la slujba de Crăciun.
M-am dat jos din pat, deşi aveam impresia că am
dormit doar câteva clipe. Mi-am clătit faţa cu apă, mi-am pus
hainele cele mai frumoase şi am coborât aproape târându-mi
paşii. În living, toată lumea era aşezată la micul dejun. Eu
eram cel din urmă care s-a trezit:
- Bună dimineaţa! Îmi pare rău că am întârziat la micul
dejun, m-am scuzat, în timp ce îmi trăgeam un scaun lângă
Ruth.
- Crăciun fericit! Mi-a urat entuziasmată Sylvia, în
acelaşi timp cu tatăl ei, ce mi se adresă:

99
 - E, asta e bună. Zici că eşti la şcoală. Eşti în familie...
Aici nu sunt necesare scuzele că somnul ţi-a fost drag până
mai târziu. Stai liniştit că te trezea majordomul dacă era ceva
urgent, mă asigura domnul Percy.
Stăteam în scaun, surprins de bunătatea lui. Oare aşa
se comportă cu toţi oamenii?
- Cum ai dormit? mi se adresă veselă, Sylvia.
- Sincer. Cam agitat.
- Cum aşa? De la ce să fie oare? a continuat ea.
I-am aruncat o privire mustrantă domnişoarei de lângă
mine, şi în acelaşi timp i-am răspuns Sylviei:
- Nu-mi dau seama. Dar tu Ruth, cum ai dormit?
Înainte de a-mi răspunde, doamna Percy interveni în
acest joc de replici:
- De ce îi spui Ruth, săracei fete? O cheamă Sonia, nu
dragă?
Ruth înclină din cap pozitiv:
- Era o joacă de-a noastră din orfelinat. Ne puneam
porecle, sau alte nume, i-am răspuns pe un ton ascuţit.
M-am uitat către mama, care mă mustra, din priviri. Am
tăcut. Şi odată cu mine, întreaga încăpere.
După câteva secunde de linişte, doamna Percy ne
informă despre programul de Crăciun.

100
 - După ce termină toată lumea micul dejun, vom merge
cu toţii la catedrală, ascultând corul ce ne va încânta cu
colinde specifice sărbătorii. În fiecare an au un program foarte
frumos de sărbători. Soţul meu obişnuieşte să ducă mici atenţii
familiilor nevoiaşe, lăsând pachetele la părintele de la parohie.
Ştie dânsul cum se le împartă. Apoi vom merge cu toţii la
munte. Am închiriat camere într-o casă veche, ce se asortează
locului. Şi-a păstrat arhitectura, fiind rustică, iar oamenii de
acolo sunt deosebiţi. O să vă placă... şi dacă avem noroc,
poate prindem ceva mai multă zăpadă decât avem noi aici.
Cu toţii ne-am conformat, iar după micul dejun, am
mers la biserică, ajutând la căratul pachetelor de sărbători. Am
stat cuminte în bancă, ascultând corul cu voci cristaline, ce îşi
înălţau sunetele spre Dumnezeu. O priveam cu durere pe Ruth
care îmi ignora privirea. Între noi era mama, ce mă luă de
mână, înclinând din cap. Nu puteam să mă liniştesc, pentru că
nu îi înţelegeam comportamentul. În cursul zilei de ieri, s-a
schimbat de la căldură şi dragoste, la gheaţă mută.
Revenind la domeniul familiei Percy, am fugit cu toţii
spre a ne împacheta lucrurile pentru drum:
- Ce e cu tine, dragule?
Mama m-a prins de braţ, conducându-mă spre camera
ei.
- Spune-mi, ce te apasă?

101
 - Nu o înţeleg... i-am replicat nervos, în timp ce m-am
aşezam pe marginea patului ei. Nu înţeleg de ce mă ignoră.
Ieri când m-a văzut, era atât de fericită... ne-am sărutat, iar
seara, parcă eram un simplu cerşetor la uşa ei, respins de
gheaţa din ochi.
- Nu ai întrebat-o?
- Dar îmi vorbeşte? Nici nu se uită la mine. Mă scoate
din minţi fata asta...
Mi-am cuprins părul cu ambele mâini, privind spre
covor. Mama s-a oprit din împachetat şi s-a aşezat lângă mine:
- Uneori asta este dragostea. Te scoate din minţi şi
totuşi nu poţi să te scuturi de ea. Ce uşor ar fi să putem să
punem lacăt inimii să uităm pe cine iubim! Dar din păcate viaţa
nu te iartă. Te zvârcoleşti şi crezi că urăşti, apoi îţi dai seama
că de fapt iubeşti... şi simţi că vrei să strigi, dar nu mai ai glas.
Tudor, inima nu te ascultă. Ea este fidelă persoanei ce o
adăposteşte înăuntrul ei. Degeaba disperi tu.
Îmi venea să plâng, jur.
- Nu înţeleg femeile... zău.
- Probabil acelaşi lucru afirmă şi Sylvia despre bărbaţi,
mi-a răspuns ea, în timp ce îmi mângâia chipul.
- Dar nu i-am dat niciun fel de speranţe Sylviei şi mă
doare să ştiu că are astfel de sentimente pentru mine...

102
 - Asta e viaţa: Pe cine iubim nu ne vrea, iar pe cine ne
iubeşte, nu vrem noi.
- Credeam că şi ea mă iubeşte.
- Te iubeşte! Crezi că ea nu ştie despre sentimentele
Sylviei pentru tine? Cum ai impresia că se simte, când
prietenă fiind cu ea, i-ar putea călca sentimentele destăinuite
spre a-şi împlini ei dragostea? Nu ştii, Tudor, dar şi în inima ei
se duce o luptă, pentru iubire, prietenie şi recunoştinţă. Nu îi
este uşor, sunt sigură. Poate acesta a fost preţul pe care îl
plătiţi, libertăţii voastre...
- Nu!!! Te rog nu spune asta! Sylvia este o domnişoară
foarte frumoasă... recunosc faptul că nu îmi este indiferentă,
iar dacă nu i-aş fi purtat lui Ruth aceste sentimente, probabil
am fi fost împreună. Dar nu pot. O iubesc pe Ruth... până
dincolo de lume.
Mama îşi sprijini capul pe umărul meu, oftând:
- Îmi pare rău să te văd că treci prin aceste chinuri! Aş
vrea să te ajut, dar nu pot, nu am cum. Din păcate numai voi
puteţi reuşi. Dar sinceră să fiu... eu nu cred că ea va mai putea
fi cu tine, după ce a fost atât de frumos tratată de familia
Percy. Nu cred. Mă pun în pielea ei şi cred că aş face aceeaşi
alegere.
M-am ridicat de pe marginea patului, îndreptându-mă
spre camera mea. Aş fi vrut să o urăsc pe Sylvia şi familia ei,

103
aruncând vina asupra lor. Dar nu puteam. Nu reuşeam să
urăsc aceşti oameni care ne-au primit cu braţele deschise. Nu
îi pot urî, oricât de mult aş iubi-o pe Ruth.
Mi-am aruncat hainele în valiza mea scorojită, găsind
cartea de la domnul Percy. Am început să plâng, scrâşnind din
dinţi. În mine era un amestec straniu de sentimente. Acum
după discuţia purtată cu mama, am înţeles purtarea lui Ruth.
Nu voiam să o mai forţez în vreun fel, spre a nu se simţi
incomodată de comportamentul meu. Am acceptat, deşi nu
mi-a fost uşor, dar nu puteam să mai lupt, nu acum. Nu era
corect să rănesc atâţia oameni buni, fiind egoist.

104
Capitolul 14

Hrăneşte-mă cu gândurile tale,

Dă-mi vise atunci de-mi este sete...
Dă-mi trupul tău de-s dornic de iubire,
Dă-mi amintiri... să pot trăi.

Ajunşi la cabana închiriată, aveam impresia că iar am

străbătut lumi şi am ajuns într-un alt colţ al Universului.
Cabana era mică, în genul casei în care locuiam cu
mama. Aici zăpada era de mai bine de un metru, accesul fiind
posibil în cabană pe o potecă îngustă, curăţată de oamenii ce
întreţineau casa. Brazii înalţi îşi aveau crengile îngreunate de
zăpadă, iar nelipsitul brad de Crăciun ne aştepta în holul
îngust de la intrare. Scările erau din lemn, iar livingul era o
cameră nu prea mare, cu un şemineu şi o masă în mijloc. Pe
pereţi erau aşezate tablouri cu peisaje specifice zonei.
Nu eram singurii clienţi, dându-mi seama după vocile
pe care le auzeam de la etajul superior. Am urcat la etaj, unde
am ajuns pe un hol lung şi îngust, ca de spital, cu multe uşi din
aceeaşi culoare cu scările. Cheia pe care o aveam în mână
m-a condus la o cameră mică, aflată la mansardă, iar din
această cauză plafonul era coborât într-o parte a camerei, din

105
cauza acoperişului. Era o încăpere mică, dar călduroasă fiind
exact ce îmi era necesar.
Nu am apucat să despachetez, că în uşă am auzit
scurte bătăi. M-am îndreptat şi am deschis, iar în faţa mea se
afla Sylvia. Era îmbrăcată într-o salopetă din material imper-
meabil şi o bluză groasă cu guler înalt. Părul îi era strâns într-o
coadă înaltă în creştetul capului. Avea un aer ştrengăresc şi
suspect:
- Bună! Uite, ţi-am adus şi ţie costumul.
- Costumul?
Eram uluit de hainele înmânate, ce erau din acelaşi
material cu îmbrăcămintea purtată de Sylvia.
- Ce este aici? Am întrebat eu mirat.
- Schimbă-te, mergem la ski!
Eram şi mai nedumerit:
- La ce? Mă bâlbâi eu.
Sylvia mi se depărtează de uşă, continuând să
zâmbească:
- Te aşteptăm cu toţii jos. Să nu întârzii!
M-am lăsat condus de programul familiei Percy, aşa că
mi-am îmbrăcat echipamentul adecvat pentru ce avea să
urmeze. Nu mai văzusem în viaţa mea o pereche de schiuri.
Îmi era teamă, dar în acelaşi timp eram curios. Mi-a tras grăbit

106
echipamentul pe mine şi am coborât în fugă scările spre a nu
mă lăsa aşteptat prea mult timp.
În holul cabanei, eram aşteptat de Sylvia şi tatăl său,
domnul Percy. Amândoi aveau lângă ei câte o pereche de
schiuri, iar sprijinite de perete, erau schiurile mele:
- Suntem gata? întrebă domnul Percy, dornic de
aventură.
- Eu da. Tudor? Sylvia mă privea citindu-mi fiecare
expresie a feţei.
Încă studiam schiurile ce sprijineau peretele.
- O să îmi rup toate oasele, nu? Până aici mi-a fost...
bombăneam glumind. Nu mi-am făcut testamentul!
- Tinere, mi-e teamă că deocamdată nu ai de ce să ţi-l
faci... mi-a răspuns în zâmbet, domnul Percy.
- Corect, nu am ce să las...
La replica mea, Sylvia nu şi-a mai putut ascunde
zâmbetul şi a bufnit în râs.
- Nu cred că acelaşi lucru a vrut să spună tata, dar e
adevărat şi cum ai gândit-o tu. Hai să lăsăm frica aici şi să ne
bucurăm de zăpadă!
- Dar Ruth şi mama ta?
- Ele au preferat să rămână în restaurant la un ceai
cald cu Alexandra.

107
 Pentru Ruth era mai indicat să rămână la căldură, dată
fiind problema ei la inimă, dar îmi părea rău că nu se poate
bucura şi ea alături de noi. Mi-am pus cu greu schiurile,
mergând şi mai greu, crispat, şi cu toţi muşchii încordaţi.
Vedeam cum în jurul meu, lumea aluneca fără nicio problemă,
schiurile fiindu-le la fel de naturale precum mersul, iar eu mă
deplasam aplecat, cu frică, târându-mă câţiva centimetri.
Domnul Percy şi-a pierdut răbdarea aşteptând după mersul
meu prea prudent, aşa că ne-a anunţat că se duce la pârtie:
- Dacă prindeţi curaj, mă găsiţi până se întunecă, sus
pe pârtie. Tudor, te las pe mâini bune. Sylvia schiază de la 5
ani. Ai grijă de ea!
- Da, domnule, i-am răspuns cu greu. Până şi muşchii
feţei îi simţeam încordaţi, încleştându-mi gura.
- Uite-te la mine! Picioarele trebuie să stea apropiate,
genunchii lăsaţi...
- Sylvia, nu te supăra, dar cu mine trebuie să ai
răbdare. Nu mai am 5 ani să îmi declanşez cu uşurinţă
abilităţile... sunt prea bătrân.
- Bine Tudor, mi-a spus în timp ce se apropia privin-
du-mă fix. Voi avea răbdare cu tine.
Răspunsul ei era dintr-o altă frază pe care probabil a
înţeles-o greşit. Dar cum Ruth nu dădea semne că mi-ar

108
răspunde sentimentelor mele, am încurajat discuţia în direcţia
spre care o pornise:
- În plus... Sylvia, crezi că eu mă mai pot concentra
dacă mă uit la tine? Fie chiar şi pentru a-mi arăta cum să stau
pe beţele astea.
Ochii i se măriră, iar chipul său a răspuns afirmativ
cuvintelor mele. Nu îmi dau seama de ce această creatură atât
de frumoasă, a ales să mă aşeze tainic în inima ei. Nu sunt
atât de frumos, cât să merit o astfel de companie... şi nici prea
isteţ. Sunt doar un simplu elev, brunet, nici prea înalt, dar nici
scund, adus de spate... probabil de la încercările vieţii, cu ochi
migdalaţi, buze conturate şi nas banal. Nici mare, nici strâmb,
cu nimic ieşit din comun. Mi-aş descrie fizicul ca fiind plictisitor.
Probabil tocmai pentru că nu m-am arătat impresionat de
frumuseţea ei izbitoare, să mă fi ales pe mine? Mi-aş fi dorit să
o iau de mână şi să o rog să mergem să ne plimbăm admirând
natura îmbăcată în haină albă... dar nu puteam. Ritmul inimii
ce bătea numai pentru Ruth nu-mi dădea pace. Mă întreb
dacă e iubire adevărată sau obsesie. Deşi nu mă vrea, nu pot
fi al altei femei.
M-am chinuit să o imit în mişcări pe schiuri, dar mare
parte din timp, mi-am petrecut-o pe jos, încercând cu greu să
mă ridic. Cel puţin Sylvia s-a distrat, fiind amuzată de căderile
mele în poziţii din care cu greu reuşeam să mă adun. Când

109
începuse să se însereze, mi-am dat seama că ea a stat numai
după mine şi de fapt nu s-a bucurat deloc de acest sport:
- Cred că ar fi cazul să te duci după tatăl tău. În curând
se întunecă, iar tu nu te-ai distrat deloc.
În timp ce stăteam în faţa ei, rugând-o să se ducă să
se simtă bine, am fost împins de un individ ce intrase în mine
cu viteză, aruncându-mă pe jos. Din nou.
Sylvia s-a aplecat speriată spre mine, oferindu-mi
mâna spre a mă ajuta, dar cel ce era lângă mine, se amuză
copios.
- Pârtia pentru copii este în direcţia opusă!
Am întors capul spre el, indignat că în loc să îşi ceară
scuze, tot el era cel ce râdea de mine şi printre fularul gros şi
căciula ce aproape îi acoperea ochii, l-am zărit pe camaradul
meu.
- Gerald, bătrâne! Ce faci aici? Adică... na e clar ce
faci. Când ai venit?
- Acum două zile. Te-am urmărit de sus şi trebuie să
recunosc că tactica ta de a intra in graţiile acestei domnişoare
fermecătoare dă rezultat. Dar totuşi să stai mai mult pe jos, nu
e plictisitor?
- Sylvia, el este colegul şi prietenul meu, Gerald... de
altfel un bădăran... Gerald, ţi-o prezint pe verişoara mea,
Sylvia.

110
 Gerald şi-a dat jos căciula făcând o plecăciune în faţa
Sylviei.
- Pe mine mă scuzaţi... Aş vrea să văd unde este tatăl
meu. În curând se va întuneca şi e timpul să cinăm.
- Vrei să merg cu tine? M-am oferit eu.
- Nu cred... că ai putea. Mulţumesc, îmi răspunse
adresându-mi un zâmbet scurt, făcând ca pomeţii ei să salte
spre ochi.
- Amice... nu mi-ai spus că este atât de frumoasă. Tu
cred că ai probleme cu ochii, nu?
- Haide Gerald! Parcă nu îmi cunoşti povestea...
- Ea unde este?
- Ruth? Este în restaurant cu mama şi doamna Percy.
Sunt terminat. Când am ajuns cu mama la familia Percy, Ruth
nu dormise toată noaptea de emoţii, apoi ne-am sărutat,
strângându-ne în braţe... emoţii. Spre seară am fost cu toţii în
oraş, iar când am revenit, sub brad ne aşteptau cadouri. De
atunci, Ruth este complet schimbată. Abia dacă mă mai
priveşte. Iar eu îmi simt sufletul sfâşiat.
- Îmi pare rău să aud că treci prin aceste dureri...
Credeam că ea e Ruth... că eşti fericit.
- Nu amice, nu e Ruth... şi nu sunt fericit. Încep să cred
că fericirea nu e pentru mine.

111
 - Asta nu cred. Peste ceva timp, îţi vei găsi şi tu iubirea
ce îţi va fi împărtăşită. Cu siguranţă, aşa trebuie să fie.
- Trebuie? De ce trebuie?
Întrebarea mea l-a incomodat pe Gerald care voia
să-mi fie un bun camarad şi să-mi spună cuvinte frumoase,
asemeni multor oameni ce încearcă să te ridice de jos,
descriind un peisaj de poveste. Dar poate pentru că de multe
ori, debordând de optimism, nefericirea ne poate lovi şi mai
dureros. Prefer să îmi păstrez raţiunea şi să văd evenimentele
exact aşa cum se scurg, fără să mă gândesc la un viitor,
presărat doar cu fericire. Din păcate, acum, prezentul îmi
prezintă o altă faţă. Viaţa ni se scurge indiferent de momentele
de fericire sau tristeţe. La sfârşit nu rămâne nimic din noi.
Poate doar lecţia pe care am învăţat-o... sau am evitat să o
vedem. Nu mă încadrez nici printre pesimiştii ce văd totul în
negru. La mine există şi nuanţe de gri, ca de exemplu, pot
afirma că am încredere în Destin şi în faptul că anumite lucruri
se întâmplă cu un anumit scop. De multe ori tindem să forţăm
natura să meargă într-o altă direcţie decât trebuie, din
egoismul de-a fi fericiţi dar acum realizez că fericirea nu
trebuie să fie doar a mea. Vreau să văd oameni fericiţi în jurul
meu. Vreau să văd iubire, să cred că există suflete pereche şi
ele rămân până la sfârşitul dansului, nu doar cât şi-au învăţat
paşii de bază. Cred că există zâmbete adevărate, ce vin din

112
interiorul sufletului, nu doar la suprafaţă şi mai cred în lanţul
viu, format din oameni ce ajută oameni.
Gerald a insistat să o cunoască pe Ruth, aşa că m-a
însoţit la restaurantul unde erau cele trei distinse doamne. Cu
un aer de gentelman, s-a aplecat sărutând mâinile celor trei:
- Sunt încântat să vă cunosc. Eu şi Tudor nu suntem
doar simpli colegi de bancă, ci şi foarte buni prieteni. Acum vă
rog să mă scuzaţi, mă voi alătura familiei mele, ce mă
aşteaptă la cină. Vă doresc un sejur plăcut!
- Mulţumim mult, Gerald. Asemenea şi vouă! I-a
răspuns mama în timp ce-l privea încântată.
Mă uitam la Ruth care aproape reuşise un scurt
zâmbet în colţul gurii. Stătea afundată în scaunul său,
acoperită de un şal gros, împrumutat de doamna Percy. În faţa
ei, ceaiul era neatins şi rece. M-am aşezat lângă ea, punând
palma peste mâinile ei, ce împreunau marginile şalului:
- Eşti bine? o întreb şoptit.
Îşi retrage mâinile încuviinţând din cap. Am continuat
să stau lângă ea, pentru a fi sigur că îmi spune adevărul,
deoarece paloarea feţei ei mă îngrijora.
După câteva clipe, la masa noastră, au sosit Sylvia şi
tatăl acesteia, vorbind tare şi vizibil fericiţi. Aerul de munte se
pare că le priește, iar pentru ei, schiatul este o plăcere.
Probabil dacă aş reuşi şi eu să stau mai mult de câteva clipe

113
pe schiuri, fără să cad, ar ajunge să îmi placă şi mie. Dar
momentan, aceste ore petrecute pe schiuri nu mi-au fost de
folos spre a mă destinde.
Pe parcursul cinei, ne-au povestit cum au făcut
întrecere, cât de repede au ajuns la baza pârtiei şi mai ales
despre tentativa mea de a schia. Mă simţeam penibil de
prestanţa mea, dar felul cum mă povestea Sylvia era chiar
amuzant. Mă uitam jenat la Ruth, care părea incomodată de
discuţie. Într-un final, nu a mai suportat povestirile Sylviei, aşa
că s-a scuzat cum că ar fi obosită şi a fugit în camera ei:
- Îmi cer scuze şi eu, dar vreau să mă asigur că este
bine. Ştiţi... ea trebuie să aibă grijă atunci când este frig,
încercam eu să mă bâlbâi, dar doamna Percy mi-a tăiat-o
scurt.
- Păi a avut grijă. A stat cu noi la căldură întreaga zi.
Cred că îţi faci degeaba probleme. Probabil a obosit-o drumul.
Ia loc cu noi.
- Cu respect, doamnă, dar aş vrea să fiu sigur. Revin
îndată.
Nu am mai aşteptat replica dânsei că am pornit-o în
pas grăbit spre camera ei. Am ciocănit. Niciun răspuns. Am
ciocănit mai tare. Din încăpere abia am reuşit să îi aud vocea
slabă:
- Pleacă.

114
 Nu am plecat. Am deschis uşa şi am intrat în dormitor,
închizând-o în urma mea. Era întinsă în pat cu spatele la uşă.
Ştia foarte bine cine o caută, şi la fel de bine ştia că nu voi
pleca. Mă apropiam spre patul ei cu paşi mici, aproape muţi.
Mă oprisem din a respira, de teamă să nu întrerup această
linişte dintre noi. Eram eu, o fantomă în camera celei mai
iubite persoane din acest Univers, cea care mă făcea să îmi
pierd minţile, să o iubesc, să o cert, să mă las alungat de ea,
spre a avea unde reveni... să iubesc. M-am aşezat pe
marginea patului, apoi m-am întins uşor lângă ea, respirându-i
pielea gâtului, a rochiei, a palmei pe care i-o cuprinsesem
printr-o mângâiere ce nu voia respingere. M-am pierdut în
sărutări ale degetelor, ce îmi răsfăţau faţa, traversând orice
emoţie şi aruncându-mă asupra buzelor ei moi. Erau plânse.
Nu am întrebat-o de ce plânge, spre a nu conteni momentul şi
a ne rătăci în cuvinte inutile. Cu fiecare sărut pe care i-l
dăruiam simţeam cum o lacrimă îmi alină obrazul, cum parcă
gustul buzelor sărate devenea asemănător cu al mării. Nu mă
respingea cum o făcea în alte dăţi, ci se lăsa purtată de val şi
se întoarse către mine, oferindu-mi îmbrăţişări disperate. Am
deschis ochii spre a o privi, acum când îmi este aproape, şi
aveam impresia că sărut o fiinţă luminoasă, pe care şi îngerii
ar fi geloşi, de ar vedea-o. Îmi mângâia pieptul, înlăturându-mi
bluza cu guler înalt şi aruncând-o pe jos, apoi cu putere îmi

115
cuprinse şoldurile, frământându-mă cu degetele ei subţiri. O
simţeam cum mă doreşte, cum până şi ei îi era imposibil să
mă mai depărteze.
Am trăit poate cele mai plăcute momente din viaţa
mea, iar Ruth ştia că aceste clipe îmi vor fi vii în inimă pentru
totdeauna. Acum după ce ne cunoşteam trupurile, ne puteam
dărui oferindu-ne unul altuia, plăcere, iubire... emoţie.
Stătea cu ochii închişi pe pieptul meu, lăsându-mă să
mă joc cu firele ei rebele ce se încolăceau pe degetele mele.
- Ai auzit? A sărit ea din braţele mele.
- În afară de aripile fluturilor din stomacul meu, ce şi-au
găsit libertatea aici în încăpere, nu am auzit nimic.
În secunda următoare, am auzit o bătaie scurtă în uşă,
apoi vocea doamnei Percy:
- Sonia, dragă, pot intra?
- Dumnezeule! E doamna Percy! Fugi! Îmi şopteşte cu
ochii măriţi aproape ieşiţi dintre pleoape şi îmbrăcându-se
agitată.
- Unde să fug, Ruth? Pe geam?
Din nou doamna Percy insistă cu bătăile ceva mai
sonore. Mi-am luat hainele de pe jos, şi m-am ascuns în
şifonier, strângând din ochi şi dinţi ca nu cumva să fiu
descoperit. Mai descoperit decât eram...

116
 - Intră, doamnă Percy, am auzit-o pe Ruth printre
scândurile ce mă ascundeau.
Paşii grei îi auzeam tot mai aproape, oprindu-se la
mijlocul camerei:
- Nu ştiam dacă e şi Tudor cu tine. A plecat de la masă
şi văd că nu a revenit.
- Nu doamnă, nu este cu mine, i-a răspuns cu voce
tremurată.
- Dar tu ce faci ? De ce ai urcat?
- Îmi era somn şi am adormit...
- Cu draperiile depărtate? întreabă ea pe un ton gros.
- Ăăă.. nu am băgat de seamă...
- Mda. Dacă îl vezi pe Tudor, trimite-l la masă că nici
nu s-a apropiat de cină, iar noi nu-l mai aşteptăm.
Aceiaşi paşi grei se îndepărtau spre uşă. După ce a
fost închisă, am mai aşteptat câteva secunde, ca să fiu sigur
că nu revine, apoi mi-am tras aer.
Uşile de la şifonier mi-au fost deschise cu forţă. Mă
aşteptam să o văd tremurând, speriată şi gonindu-mă aproape
gol pe coridor. Însă chipul ei radia, era total schimbată şi a
început a-mi râde cred că mai mult de mine, de felul în care
stăteam înghesuit în mica încăpere, cu hainele mototolite, în
braţe. Râdea cu o poftă pe care nu o mai văzusem la ea de
mult timp... poate prea mult. Era un râs de eliberare, de

117
fericire, de iubire... de tinereţe. Le cuprindea pe toate fără să
îmi poată strecura două cuvinte. Am ieşit jenat din dulap,
m-am îmbrăcat şi m-am aşezat pe marginea patului:
- Să înţeleg că nu mă dai afară?
Nu şi-a înfrânat râsul nici pentru a-mi răspunde la
întrebare. Dădea din cap negativ, apoi s-a năpustit asupra
mea, trântindu-mă pe pat şi sărutându-mă. M-am oprit şi am
privit-o întrebător. Comportamentul îi era total schimbat. Chiar
şi până a începe să mă respingă, nu era atât de dornică să mă
sărute:
- Ruth... Sigur eşti tu?
Atunci s-a oprit din orice. Şi-a încruntat sprâncenele
subţiri făcând să-mi fie teamă de răspuns:
- Adică... ce vrei să întrebi mai exact?
- Comportamentul tău este total diferit. Sincer, eu nu
mai ştiu cum să mă port cu tine. Când mă respingi, când mă
săruţi, când mă priveşti ca pe un străin... când mă doreşti.
Sunt confuz. Este vreun joc, fiindcă eu...
- Tu... Tu ce, Tudor?
- Eu simt că înnebunesc. Fiecare zi... ba nu, nu zi.
Fiecare oră, pe tine te găseşte într-o altă stare. De ce? Ce
vrei? Cum mă vrei?
- Dar tu? Tu cum mă vrei? Să-ţi fiu recunoscătoare, să
te alint, să văd cum vă zâmbiţi şi s-o aud cât te iubeşte?

118
 Şi-a oprit vorbele acoperindu-şi gura cu ambele mâini.
Apoi, ochii ei se întristau tot mai tare, până la lăcrimare.
- Ruth...
Mi-a întors spatele să nu îi citesc privirea. Prea târziu.
O cunoşteam şi în beznă.
- Ruth, am continuat eu, să nu te îndoieşti de
sentimentele mele! Te iubesc, te iubesc...
Apoi cuprinzându-i talia cu putere şi lipind-o de mine
strâns, i-am repetat obsesiv:
- Te iubesc... te iubesc... Nu înţelegi?
Mi s-a întors brusc, eliberându-se din strânsoarea mea:
- Nu, Tudor. Nu înţeleg. Mi-e frică să nu mă aban-
donezi, la fel ca cei ce m-au făcut... la fel cum am crezut când
ai plecat de la orfelinat. Am privit spre tine, încercând să te
prind din priviri, dar vedeam cum maşina se depărta tot mai
tare. Atunci am înţeles că mie nu îmi este dat să am aproape
oamenii pe care îi iubesc, sau pe care ar trebui să îi iubesc...
Poate din cauza asta inima mea a refuzat să mai crească.
Poate dacă îmi era permis să iubesc, ea ar fi funcţionat cum
trebuie.
- Poate dacă nu te abţineai tu din a iubi, ea ar fi crescut
odată cu iubirea noastră, odată cu iubirea mea pentru tine...
Trebuia doar să ai încredere.

119
 - Poate dacă nu plecai, inima mea nu ar fi îngheţat. S-a
oprit la vârsta la care m-ai părăsit.
- Minţi! Am urlat ca un nebun. Minţi şi ştii prea bine!
Problemele tale au început de când erai mică şi am făcut
împreună omul de zăpadă!
- Nu! Eram sănătoasă atunci. Nu a fost decât o teamă.
O teamă că acel moment era perfect şi nu voi mai avea
vreunul. Acel om de zăpadă era rezultatul muncii noastre, a
amândurora. Era prima dovadă că noi ne iubim, că putem face
ceva frumos, împreună. Îl priveam în fiecare noapte cum stă
nemişcat şi ne aşteaptă să ne încânte pe amândoi. Ne era
fidel chiar dacă nu era o fiinţă.
Plângea şi îşi înlătura lacrimile cu mâneca rochii. Se
aşeză obosită pe pat, precum o femeie bătrână ce îşi
odihneşte trupul după o lungă şi grea zi. M-am îndreptat spre
ea, preferând să rămân în picioare:
- Am mai făcut unul şi la mine acasă, când ai venit tu.
Voiam să îţi amintesc de mine, de noi, de puritatea noastră.
Ruth, te rog, te implor, nu mă acuza că m-am depărtat de tine,
nu mă trimite tu în singurătate. Era unica mea şansă...
- Da, a ta! Dar ştii Tudor. Eu am refuzat-o fiindcă
credeam că vom rămâne împreună la orfelinat, iar când vom
creşte, ne vom căsători. Dar acum... cum m-aş putea gândi

120
atât de departe, dacă eu nu sunt sigură că mai pot apuca să
văd vreun om de zăpadă...
- De ce nu mi-ai spus? Aş fi rămas acolo. Dar am simţit
că dacă reuşesc să ies, te voi scoate şi pe tine. Nu m-am
gândit că va dura atât de mult... că vor apărea alte probleme
pe parcurs. De ce nu mi-ai spus?
- Fiindcă uneori e bine să lăsăm libertate oamenilor să
îşi aleagă propriul drum. Iar tu ai ales. Însă acest drum nu ne
este destinat nouă. Îmi pare rău, Tudor. Dar acum sunt prea
mulţi oameni implicaţi în povestea noastră şi am călca peste
sufletele celor ce ne-au ajutat. Şi nu ar fi corect. Îmi pare rău.
- Nu! Nu Ruth!
Am căzut la picioarele ei, plângând şi implorând-o să
nu mă depărteze, însă trupul îi era de piatră. Nu se mişca, nu
clipea... chiar şi lacrimile i se opriră pe obraji. Simţeam cum
acolo în acel loc, sufletul mi se desprinde de trup, cum orice
gând mi se transformă în cenuşă. Nu puteam decât să îi spun
în continuu, NU!

121
Capitolul 15

Lipeşte-ţi inima de-a mea şi împreună vom trăi veşnic...

Afară se înserase iar dacă ieşeai din cabană puteai

auzi vântul cum îţi şopteşte, crengile cum se înclină spre a te
atinge, iar nu de mult, începuse să ningă uşor, dar cu fulgi
mari. Aveam un dor nebun de-a fugi în pădure şi de a urla,
eliberând odată cu răcnetul ce-l ţineam adânc îngropat, toate
durerile.
Am păşit peste zăpada moale, proaspăt aşternută ce
gemea sub tălpile groase ale încălţărilor mele, continuând să
merg fără nicio ţintă... fără niciun gând. Voiam să mă bucur de
natură, de minunăţia ce ne înconjoară şi pe care o vedem cu
adevărat numai în momentele de tristeţe, atunci când nădăj-
duim să găsim soluţia tuturor frământărilor, sau când căutăm
să ne destăinuim unui prieten ce sigur nu ne va trăda. Nu
aveam să găsesc aici soluţia, aveam doar să îmi jur că nu mă
voi lăsa învins de Soartă şi voi continua să merg înainte, chiar
dacă sufletul meu s-a oprit în acest loc, în acele minute de
durere. Îmi doream să pot continua să pot spera într-o minune,
promiţându-mi că mă voi ridica şi voi porni cu toate puterile
înainte.

122
 Într-un fel ştiam, încă de când am privit-o întâia oară,
că această fiinţă nu a venit decât pentru a mă însoţi până
într-un punct de unde se va desprinde de mine. Acum înţele-
sesem ceea ce nu reuşisem să văd, sau să accept, şi anume
că ea era sufletul meu geamăn, dar parcurgerea drumului îmi
aparţine doar mie. Ştiam ce simte fără a-mi spune, ştiam că
mă iubeşte şi probabil aşa va fi întreaga viaţă, la fel cum ştiam
că poate momentul nostru a trecut pe lângă noi, ratându-l cu
măiestrie. Am fi rănit prea multe persoane din jurul nostru,
persoane care au sentimente pentru noi şi ne-au ajutat. Nu
voiam să mai fiu egoist, însă nu o puteam privi, prefăcându-mă
că nu o iubesc. Nu îi puteam simţi mirosul atunci când ar fi
trecut pe lângă mine, fără a-mi fi dorit să o sărut, la fel cum nici
trupul acoperit de rochii greoaie nu i l-aş fi putut privi fără să
mi-o amintesc goală şi pierdută printre aşternuturi. Era Ruth,
cea care mi-a dăruit toate sentimentele din acest Univers, fără
să-mi fi cerut nimic.
Plângeam alături de fulgii ce-mi mângâiau faţa, ca nişte
îngeri de gheaţă, trimişi spre a-mi asculta durerea.
După minute bune de stat afară, am început să simt
frigul ce aproape mă înţepenise lângă un brad înalt, cu
crengile îngreunate de zăpadă. Mi-am târât paşii spre
dormitorul meu, urcând scările, mecanic. În holul lung, eram

123
aşteptat de mama. Chipul ei trist m-a străpuns ca un cuţit în
inimă, aşa că mi-am grăbit paşii spre a o îmbrăţişa cu putere:
- Ce s-a întâmplat, dragul meu?
Am lăsat privirea în jos, fiindcă îmi simţeam barba
tremurând şi îmi era teamă să nu bufnesc în plâns în faţa ei:
- Ai avut dreptate, mamă. Nu putem fi împreună, nu mă
vrea aşa cum poate nici eu nu o vreau ştiind că aş răni atâtea
persoane. Dar îmi este atât de greu. Mă chinui în fiecare clipă
să mă prefac că nu am acele sentimente pentru ea, să
zâmbesc familiei Percy ca şi cum aş fi în regulă, iar eu nu
sunt... chiar deloc. Nu mă mai pot preface, nu mai pot minţi. O
vreau să fie a mea, iar dacă nu se poate, atunci prefer să nu o
mai văd, fiindcă fiecare moment petrecut în compania ei, mă
omoară. Înţelegi?
Deşi eu reuşisem să nu plâng, o vedeam pe mama
cum plânge alături de mine:
- Voi vorbi cu sora mea şi o voi anunţa că doresc să
plec acasă, iar tu mă vei însoţi. Te înţeleg perfect, Tudor. Îmi
pare rău că nu ştiu cum să te ajut.
M-am aplecat asupra ei şi am îmbrăţişat-o, eliberân-
du-mi lacrimile pe umărul său. M-a condus în dormitorul meu,
urându-mi noapte liniştită din pragul uşii apoi a plecat spre
camera sa.

124
 ***
A doua zi de dimineaţă, soarele îmi lumina întreaga
încăpere, printre geamurile lăsate libere. Uitasem aseară să
trag draperiile, spre a-mi umbri camera. De afară puteam auzi
râsetele turiştilor, ţipete de copii şi foşnetul zăpezii. Preţ de
câteva clipe, am preferat să stau cu ochii închişi ascultând
acele sunete ca şi cum ar fi o simfonie. Începusem să-mi
imaginez muzica, purtat de inflexiunile vocilor, a râsetelor, sau
a săniilor de metal: Simfonia fulgilor de nea. Zâmbeam.
Creaţia mi-a fost întreruptă de vocea mamei ce se auzea de
după uşă:
- Dragule, te-ai trezit?
Am căscat ochii brusc dispărându-mi muzica din
urechi.
- Da, mamă. Nu de mult...
Uşa s-a deschis, scârţâind uşor:
- Uite, am vorbit cu sora mea şi ne va pune la dispoziţie
o maşină cu care vom călători până acasă. Sper doar să fie
drumul bun, să nu întâmpinăm neplăceri.
Mă uitam la ea, cum vorbea, ca şi cum am fi reluat o
discuţie încheiată acum câteva minute.
- Eşti bine? M-a întrebat îngrijorată, mângâindu-mi
fruntea. O, Doamne, frigi!

125
 - Nu, mamă. Probabil unde m-am trezit acum. Nu am
niciun simptom cum că aş fi răcit.
Mi-a luat palmele între ale ei:
- Frig! Nu e de glumit. Sunt indecisă. Să plecăm şi să
chem acasă doctorul, sau îl chem acum, aici? Crezi că poţi
călători?
- Sigur. Mai bine mă duc să-mi pregătesc valiza.
- Cred că ar fi mai înţelept să iei micul dejun. Ştiu că ţi-
e greu să cobori, dar oricum trebuie să îţi iei rămas bun, aşa s-
ar cuveni.
- Mda... ştiu. Cred că ai dreptate.
Am coborât din pat, mi-am clătit faţa şi am constatat şi
eu temperatura crescută, atunci când mi-am atins fruntea cu
degetele. M-am privit în oglindă şi mi-am văzut obrajii
îmbujoraţi, cearcăne, iar pleoapele roşii. Eram desfigurat de
febră, dar curios, nu aveam friguri, sau tuse... Nimic.
Mi-am făcut curaj şi am coborât la restaurant, unde am
fost întâmpinat de domnul Percy:
- Ce faci tinere, te-am aşteptat aseară, dar nu ai mai
revenit.
- Bună dimineaţa! Da, domnule, am... Am vrut să iau
puţin aer şi am stat afară admirând cum ninge...
Am lăsat capul în jos ruşinat.

126
 - Aşa se explică febra ta. Ţi-ai mai revenit? mă întreabă
mama, vizibil îngrijorată.
- Da, mă simt bine. Nu pare ceva grav.
- Bine, hai ia loc şi mănâncă pentru că eşti nemâncat
de ieri de la prânz, iar acest lucru se vede pe faţa ta străvezie.
Doamna Percy era preocupată de faptul că am sărit o
masă, iar acest lucru îmi poate afecta sănătatea. Avea
impresia că suntem făcuţi pentru a mânca, aşa că m-am
conformat, mi-am tras scaunul de la masă, iar în timp ce
dădeam să mă aşez, am aruncat o privire fulgerătoare spre
Ruth. Era în lumea ei, tăcută şi înfăşurată în şalul său.
- Spune-mi Tudor, de ce plecaţi aşa devreme? Nu vă
simţiţi bine? m-a chestionat Sylvia.
Am dat să îmi înghit dumicatul, dar mama mi-a luat-o
înainte şi i-a răspuns ea, scuzându-se cum că îi este dor de
casă, că îi este greu să fie într-un loc unde lumea se dis-
trează... iar ea nu îşi găseşte locul. I-am mulţumit, clipind cu
subînţeles, că m-a salvat de la întrebările Sylviei:
- Păcat, a continuat ea. Mi-ar fi plăcut să mai schiem.
Poate până se topeşte zăpada, mai facem un drum împreună.
Jenat de propunerea ei, nu am făcut decât să îi
zâmbesc.
După ce am terminat de mâncat, mama ne-a scuzat pe
amândoi şi ne-am retras în camere spre a ne lua bagajul.

127
Şoferul ne aştepta jos în maşină. Am ajutat-o pe mama cu
bagajul ei, aruncându-i o ultimă privire lui Ruth, ce stătea în
pragul uşii de la restaurat. Mama s-a dus către ea, urându-i
sănătate şi sărutându-i ambii obraji. Apoi din spate, doamna
Percy a venit spre a-şi îmbrăţişa sora şi sfătuind-o să aibă grijă
de ea. Domnul Percy mi-a întins mâna, cerându-mi să-l mai
vizitez, spre a vorbi despre testele ce se dau la admiterea la
colegiu, asigurându-mă că uşa casei sale îmi va fi mereu
deschisă. Lângă domnul Percy era Sylvia care, în comparaţie
cu constituţia solidă a tatălui ei, părea încă o copilă inocentă...
ceea ce aşa şi era. Am îmbrăţişat-o şi i-am urat să se distreze
şi pentru mine.
- Ne revedem curând, m-a asigurat ea, însă nu i-am
putut confirma acest lucru.
Pe drumul spre casă, mama mi-a cuprins mâna spre a
mă cerceta dacă mai am temperatură:
- Eşti bine acum. Nu mai ai febră. Ce curios...
- Poate am confundat noi... poate chiar eram încins
pentru că abia mă trezisem.
- Ştii, Tudor... temperatura ridicată a corpului nu este
doar un semn că trupul luptă împotriva vreunui virus, ci poate fi
şi o durere, pe care o resimţi în tot corpul şi atunci el
reacţionează. Ştiu asta, pentru că am întâlnit cazuri de copii ce
erau duşi de către părinţi la bunici, iar după câteva zile,

128
începeau să facă febră, fără ca doctorul să le găsească o altă
suferinţă. Iar atunci când suferi din dragoste, suferi cu tot
corpul, nu numai cu sufletul... Se poate ca aceasta să fi fost
cauza febrei tale...
Am înghiţit nodul din gât, apoi m-am destăinuit aşa
cum orice copil i se destăinuie mamei lui, fiindcă relaţia dintre
copil şi părinte este cea mai sinceră relaţie, iar în a da sfaturi,
niciun alt om nu poate sfătui mai bine ca un părinte. Mă
bucuram că o aveam acum pe mama lângă mine şi că a reuşit
să mă facă să îmi deschid sufletul în faţa ei:
- Îţi mulţumesc.
- Nu ai pentru ce, dragule. Ai inima tânără, ţi se va
vindeca... în timp.
- Nu cred, am întrerupt-o eu. Nu are cum. Ruth nu este
doar o tânără de care sunt îndrăgostit. Ruth îmi este tot. Îţi dai
seama... ea mă cunoaşte la fel cum se cunoaşte pe ea însăşi
şi cum mă cunosc eu pe mine. Îmi este soră, prietenă, iubită...
Punctul meu. Acum sunt dezechilibrat... Nu îmi găsesc
sprijinul, echilibrul, fiindcă ea era mereu lângă mine, iar
plecând, a rupt o parte din mine. O ştiam acolo, am simţit-o de
când am văzut-o întâia oară... Relaţia cu ea este atât de
puternică, încât aş crede că noi nu ne-am întâlnit întâia oară în
această lume. Poate te sperie ce afirm acum, dar cred că noi
suntem mai mult decât doi rătăciţi în această lume. Cred că

129
ne-am mai cunoscut... poate într-o altă viaţă...
- Asta nu ştim sigur. Nu ştim dacă sufletele noastre se
reîncarnează, sau nu. Nu poţi şti nici că voi v-aţi mai cunoscut,
sau aţi mai avut vreo altă relaţie într-o altă viaţă. Momentan,
aceasta este realitatea şi de cele mai multe ori, trebuie să
facem faţă clipei ce-o trăim.
Am lăsat capul în jos şi am preferat să tac, fiindcă dacă
continuam să îi mai povestesc despre cum o simt, despre cum
visam că îi este rău, iar când mă trezeam în patul meu de la
orfelinat, vedeam că îi este rău... sau despre dialogurile
noastre purtate în vise. Despre cum parcă o aşteptam la
orfelinat, iar atunci când a venit Teresa cu ea, am sărit din
scaunul de joacă, fiind captivat de acea făptură mică, iar ea
mi-a zâmbit... Îmi aminteam toate momentele frumoase
petrecute cu ea şi ştiam că nu voi înceta să o iubesc până la
sfârşitul meu. O astfel de iubire nu se vindecă, nu se uită, nu
se transformă. O iubesc şi îmi doresc să fie fericită, chiar dacă
nu sunt eu cel ce o întregeşte. O iubesc şi îi doresc să permită
altor braţe să o cuprindă, iar ea să se simtă iubită. Iubesc toate
zilele pe care le-am trăit în compania ei, binecuvântându-le.
Iubesc locurile prin care ne-am jucat, certat, sărutat... Iubesc
tot ce ţine de ea iar acest sentiment înălţător mă ajută să
păşesc spre un drum străin mie, acum.
Obsesie? Iubire? Suflet geamăn? Ruth...

130
Capitolul 16

Cu tine uit cine am fost, cine sunt şi cine eşti... fiinţă pierdută.

Nu am avut o iarnă lungă sau grea, după cum am

crezut la debutul ei. Atât eu cât şi mama, ne-am reluat
activităţile pe care le aveam înainte de sărbători. Dimineaţa
aveam cursuri până spre amiază, apoi reveneam acasă
ajutând la treburi gospodăreşti, sau la pregătirea mesei, sau
uneori preferam să pierd timpul în curtea şcolii, dezbătând
vreun subiect interminabil, cu amicul meu Gerald. Pe Gerald îl
vedeam mereu vesel, fericit, niciodată apăsat de vreo
problemă. El nu se certa cu nimeni. Sociabil din fire, avea
succes la domnişoare, la învăţătură excela, iar eu nu puteam fi
decât norocos cu un astfel de coleg şi prieten. Primăvara nu a
adus nimic nou pentru noi, aşa că majoritatea timpului, l-am
petrecut în dormitorul meu, învăţând pentru admiterea la
colegiu. Citeam foarte mult, iar ochii începeau să îmi facă
probleme. Aveam impresia că uneori mi se amestecă literele,
aşa că am hotărât să fac un drum la doctor. Acesta m-a
asigurat că vederea mea este la fel de bună ca în copilărie,
dar mi-a recomandat să păstrez distanţa corespunzătoare
atunci când citesc sau scriu. Poate eram doar obosit de ritmul

131
în care intrasem. De multe ori, Gerald îmi striga din curte să
mai rămân la un joc între băieţi, sau să ieşim la o limonadă în
oraş, dat fiind că vremea se încălzise considerabil. Îl refuzam
de fiecare dată, pornind spre casă cu gândul de-a învăţa, de-a
repeta. Nu îmi permiteam un eşec profesional.
Ajuns în dormitorul meu, am luat din birou cărţile de
specialitate, printre care şi pe cea pe care o primisem de la
domnul Percy. Mi-am trecut mâna peste ea, mângâind-o uşor,
apoi am avut în faţa ochilor, imaginea Sylviei încântată de
cadouri. Mi-am scuturat capul de amintiri, am deschis-o,
răsfoind noi legi.
Admiterea era tot mai aproape, iar teama mea creştea
în fiecare zi, până în ziua în care m-am văzut pe lista
admişilor. Din spatele meu, Gerald m-a ridicat de genunchi
urlând amândoi a eliberare. Toate temerile, grijile şi emoţiile
s-au spulberat în faţa listei din holul mare al colegiului.
Priveam uluit acea hârtie albă pe care era scris cu negru,
numele meu: Tudor R. Tremblay. Era pentru prima dată când
îmi vedeam numele cu care fusesem adoptat scris la un
avizier. Îmi plăcea cum sună, cum arată, visând la micuţele
cartonaşe pe care îţi este scris numele şi le oferi unor
persoane, spre a te contacta. Eram fericit de realizarea mea şi
priveam spre holul cu uşi înalte, iar această instituţie părea că
îmi va deschide o nouă lume:

132
 - Hai, amice! Cât mai citeşti acea listă? Vrei să o
memorezi?
- Gerald, îţi dai seama... Eu încă nu realizez. Acum 4
ani eram doar un băiat abandonat într-un orfelinat stingher, iar
acum numele meu este pe această listă, în această clădire de
unde ies viitorii avocaţi. Ciupeşte-mă! Cred că visez... şi mi-e
teamă că mă trezesc şi trag pătura ruptă de pe jos.
Gerald nu a stat pe gânduri şi mi-a efectuat o ciupitură
zdravănă pe braţul mâinii drepte. Am simţit durerea ca o
recunoaştere a puterilor mele, oferindu-mi încredere în mine.
Nu era un vis copilăresc, nu aveam să mă trezească la acea
perioadă întunecată, ci îmi deschidea uşile altei vieţi.
- Trebuie să sărbătorim! Se cere! îmi propuse, Gerald.
- Prietene, fug acasă. Am tren peste 40 de minute şi
vreau să îi dau vestea mamei mele. Sunt ceea ce sunt,
datorită ei.
În timp ce îl convingeam pe Gerald că mă grăbesc,
acesta scoase din buzunar o pereche de chei. După forma lor,
am bănuit că ar fi cheile unei maşini:
- Ce sunt astea? L-am întrebat spre a-mi confirma
bănuiala.
- În timpul pe care l-am avut între absolvirea liceului şi
admiterea la colegiu, mi-am luat carnetul de şofer. Tata mi-a

133
împrumutat maşina spre a vedea listele. Te sunasem dimi-
neaţă acasă, dar mama ta mi-a spus că ai avut tren devreme.
- Amice, eşti un geniu!
Am sărit spre a-l îmbrăţişa, dar modest din fire, Gerald
mi-a explicat că nu trebuie să fii un geniu pentru a lua acel
examen. Vorbele lui m-au ambiţionat şi pe drumul spre casă
i-am mărturisit că am de gând până la începerea anului
universitar, să îmi iau şi eu carnetul. Din păcate, lipsa banilor
ne-a determinat să vindem maşina pe care o folosea tata,
rămânându-ne doar un singur vehicul pe care îl va conduce
mama, iar când voi avea salariu, voi strânge bani suficienţi
spre a-mi lua şi eu unul. Era următorul vis pe care tindeam să
mi-l îndeplinesc.
Norocul ne-a surâs şi la repartizarea în camere, iar eu
şi Gerald împărţeam aceeaşi camera, amenajând-o după
placul nostru.
A urmat o perioadă în care am cunoscut multe
persoane, datorită lui Gerald care reuşea să se facă iubit de
toată lumea. Nu era nevoie să îmi dau silinţa prea mult spre a
cuceri vreo domnişoară, deoarece dacă îi vorbea Gerald
despre mine, aceasta mă iubea dinainte de a mă cunoaşte.
Felul lui de a fi m-a făcut să văd lumea cu alţi ochi, să mă
deschid şi să mă las purtat de fericire, să nu mai fiu
circumspect cu fiecare persoană întâlnită. Era sociabil, iar

134
acest fapt mă ajuta, integrându-mă în echipa de rugby a cole-
giului şi fiind prezent la petrecerile organizate aproape în
fiecare seară de colegii noştri. Era renaşterea mea.
Sfârşitul de săptămână mi-l petreceam acasă în linişte
cu mama, sau învăţând pentru vreun test, iar prietenul meu
prefera să rămână la internat singur, sau profitând de plecarea
mea, să aducă vreo nouă cucerire de-a sa.
Într-una din zile, întors în cameră de la cursuri, l-am
găsit pe Gerald trebăluind de zor:
- Amice, nu mai scăpăm. În seara asta s-a cerut chef la
noi în cameră. Am cunoscut două rusoaice de nu o să-ţi vină
să crezi cât sunt de frumoase...
Strângea şi îmi vorbea gâfâind. M-a bufnit râsul când
am aflat pentru ce se agita el:
- Hai prietene, oricum nu vor remarca deloc camera
noastră când vei începe tu să le vorbeşti despre eternitate...
Foloseam cuvântul eternitate, atunci când ne refeream
la felul de a cuceri vreo domnişoară, sau eventual după ce a
cucerit-o.
- Eh... ce ştii tu. Rusoaicele astea nu par aşa naive.
Treaba ta.
- Cine a zis că par naive? Serios, eu nu desconsider pe
nimeni, doar am încredere în farmecele tale.

135
 - Şi tu? mă întreabă el în timp ce terminase de aşezat
în ordine lucrurile.
- Eu voi dormi la un coleg. Este în regulă.
- Ah, nu amice. Am spus două. Una este pentru tine,
Aryna. Este frumoasă, sigur o să-ţi placă.
- Poate nu mă place ea... La asta te-ai gândit?
- Glumeşti? Cine nu te place pe tine... cu aerul tău de
filosof? Şi oricum, în seara asta am mai invitat doi colegi de-ai
mei de grupă ce vor veni cu prietenele lor, deci cel mai sigur,
vom face un poker.
Gerald ştia mereu să organizeze timpul, petrecerile,
relaţiile. La el totul se derula natural fără prea multe pregătiri şi
griji.
După siestă, m-am îndreptat spre bibliotecă, unde am
încercat să repet pentru materiile de mâine. Nu vreau să pierd
niciun curs, vreau să fiu mereu pregătit, să simt că mă hrănesc
cu legi sau articole. Voiam să simt cum în sânge începe să-mi
curgă această meserie mult râvnită.
***
Fedora şi Aryna erau chiar mai frumoase decât mi-am
imaginat. Reîntors în cameră, petrecerea începuse, iar toţi
oaspeţii era aşezaţi pe covor, fiecare preocupat să câştige la
jocul de cărţi. Abia când m-am apropiat de ei, m-au observat,

136
băieţii ridicându-se şi întinzându-mi mâna spre a mă saluta, iar
fetele mi-au trimis doar un zâmbet scurt:
- Amice, aici este locul tău. Aryna, el este Tudor despre
care ţi-am povestit.
- Sper că numai lucrurile bune, l-am completat eu, în
timp ce îi cuprinsesem palma fermecătoarei rusoaice.
Cu un păr des şi blond, ochi albaştri şi o înfăţişare de
păpuşă, te putea face să uiţi să respiri numai privind-o. M-am
aşezat lângă ei, intrând în joc, atât de cărţi cât şi de curtenitor.
Am legat uşoare discuţii prin care mi-a povestit că familia ei a
fugit din Rusia încă dinainte de-a se naşte, iar Fedora era
verişoara ei de care nu se despărţea. Am întrebat-o dacă
doreşte să bea ceva, dar m-a refuzat fin, spunându-mi că
momentan nu îi este sete şi că ar prefera să îi dau o bluză
de-a mea mai groasă deoarece îi era rece. M-am ridicat şi
m-am îndreptat spre şifonierul meu, de unde am luat un sveter
alb, cu nasturi mari din lemn. M-am întors la ea, acoperind-o
cu grijă, peste spate şi umeri. Mi-a zâmbit pătrunzător,
lăsându-mi impresia că mă place.
- Te simţi mai bine? am întrebat-o în timpul jocului de
cărţi.
- Da, mulţumesc, m-am încălzit. Îmi place cum miroşi.
- Poftim? am întrebat-o neînţelegând de unde acest
compliment.

137
 - Sveterul tău miroase tare plăcut... şi mă gândesc că
aşa miroşi şi tu.
Probabil am roşit, fiindcă i-am aruncat o privire lui
Gerald care îmi zâmbea contemplator, ca un bătrân trecut prin
viaţă şi strângând o vastă experienţă în ceea ce-i priveşte pe
oameni. De unde a ştiut el că îmi va plăcea această tânără,
aducând-o chiar în cameră?
- Am să iau o pauză... Simt nevoia să fumez, mă
însoţeşti? m-a întrebat în timp ce se ridica.
M-am grăbit ridicându-mă înaintea ei, oferindu-i palma
spre a o ajuta.
- Fumezi? am întrebat-o deşi era clar că da.
Uneori în preajma domnişoarelor frumoase, îmi pare că
vorbesc negândit.
- Mă mai prostesc, îmi răspunde cu un aer de femeie
plictisită, în timp ce expira fumul din plămâni.
- Să mergem pe balcon, pentru a nu face fum în
cameră!
- Ah. Îmi pare rău.
- Este în regulă. Domnişoarelor frumoase le iertăm
orice greşeală.
A râs scurt, neştiind probabil ce să-mi răspundă.
- De cât timp sunteţi prieteni? mă întreabă, privind spre
Gerald.

138
 - De mai bine de un an, timp în care mi-a fost tot mai
clar, că acest om are un suflet de aur.
- Eşti un norocos!
- Nu aş spune...
- Din dorinţa de a vedea aurul în mâini, a continuat ea,
oamenii din ziua de azi îşi pierd părţi din aurul sufletului, la
sfârşit rămânându-le doar un banal bolovan. Dar tu... l-ai
descoperit şi sper să vă păstraţi sufletele curate.
Mi-a plăcut gândirea ei în ceea ce priveşte prietenia. Şi
tind să o aprob. Am cunoscut multe persoane care se lăudau
cum că ar fi cei mai buni prieteni, dar timpul le-a dovedit că
s-au înşelat. Cred că este greu să îţi găseşti o persoană pe
care să o consideri prieten şi e şi mai greu, să faci ca acea
prietenie să dureze. Poate tocmai faptul că eu şi Gerald, nu
ne-am minţit niciodată, ne-am ajutat sincer la nevoie, ne-am
bucurat de reuşitele celuilalt ca şi cum ne-am bucura de noi
înşine, a făcut ca sufletul prieteniei noastre, să rămână curat.
Cu toţii suntem oameni, niciunul dintre noi nu e perfect, după
cum nici cuvântul în sine, nu ar trebui să existe. Nimic nu
poate fi perfect. Niciun om, animal, bijuterie, haină, tablou...
nimic. Poate doar muzica... sau natura. Termenul de prietenie
are o greutate, pe care puţini oameni o pot căra. Cei mai mulţi
preferă să abandoneze relaţia, la cea mai mică neînţelegere,
sau la cel mai mare impas prin care poate trece acel individ pe

139
care odată îl numeai prieten. Decât să încerci să o ajuţi, mai
bine fugi. Sau poate oamenii ne vin în viaţă pentru a-şi
îndeplini o anumită misiune, care îndată ce au terminat-o
dispar lăsându-ne întristaţi sau cu o nouă lecţie, învăţată. Şi
atunci, care ne sunt prietenii şi cum ştim că am putea călători
împreună pe un drum străin nouă? Cu Gerald sper să ne fie
cât mai lung drumul.
Aryna şi-a terminat ţigara, stingând-o apăsat în
scrumieră, dar a rămas în acelaşi loc pe balcon nemişcată.
Privea cerul, cu chipul uşor spre stânga, jucându-se cu firele
lungi de păr, lăsate libere. Rochia ei, avea un decolteu gene-
ros, ce printre volanele din dantelă, puteai descoperi un piept
voluptos.
- Aş spune că sveterul meu este cel norocos, acum.
- Şi de ce, mă rog ai spune asta?
- Fiindcă ţesătura lui, atinge cele mai mari dorinţe ale
bărbaţilor.
Ruşinată, şi-a acoperit pieptul încrucişând sveterul.
M-am uitat în spatele meu, iar prietenii mei din încăpere erau
antrenaţi în jocul de cărţi. M-am îndreptat spre ea, fixându-i
privirea, pentru a o citi dacă îmi va permite să o sărut. Buzele
ei s-au întredeschis odată cu apropierea mea, precum un
boboc de trandafir ce înfloreşte rebel.

140
 O sărutam uşor brutal şi părea că-i place. Mi-am urcat
mâna, zăvorând-o în decolteul rochii, cuprinzându-i sânii,
nedezlipindu-mi buzele. Cu cealaltă mână, am lipit-o de mine
strâns spre a mă simţi, apoi printre sărutări am invitat-o să
rămână peste noapte în camera mea. Mi-a acceptat dând uşor
din cap, nevoind să întrerupem sărutul.
Restul serii ne-am petrecut-o pe balcon, privind cerul şi
sărutându-ne pasional. Când amicii mei au încheiat jocul,
Gerald m-a anunţat că vrea să o conducă pe Fedora la inter-
natul unde stătea. Pentru că avea să plece cu maşina, l-am
întrebat dacă a consumat alcool, dar m-a liniştit spunându-mi
că nu s-a atins de băutură întreaga seară. Mi-a spus din uşă
că va întârzia aşa că am poftit-o pe Aryna în patul meu, lângă
mine:
- Pot să îţi folosesc baia?
Din pat, cum eram lungit, am întins mâna spre direcţia
unde se afla baia.
După mai bine de 10 minute, Aryna iese acoperită de
un prosop. S-a vârât lângă mine în pat tremurând. Am cu-
prins-o în braţe, masând-o pe spate, începând să o sărut, fiind
purtat de unica dorinţă şi anume de-a face amor cu ea. După
minute bune de mângâieri peste trupul ei gol şi sărutări
pasionale, se opreşte privindu-mă speriată:
- Tudor... eu sunt virgină.

141
 Cuvintele ei m-au trezit brusc din poveste. M-am ridicat
în capul oaselor, privind-o intrigat.
- Glumeşti, nu?
Mi-a clătinat din cap negativ, începând să plângă.
Mi-am tras o palmă peste cap, spre a-mi reveni din
lumea în care pluteam, lungindu-mă lângă ea. Aşa ghemuită şi
plânsă, părea într-adevăr o copilă. Dar nu înţeleg când s-a
schimbat din domnişoara fatală ce fuma sigură pe ea,
permiţându-mi să o ating, în copila virgină pierdută în aşter-
nuturile mele. Probabil la baie, mi-am răspuns în gânduri,
amuzat de moment.
Am cuprins-o în braţe adormind cu ea la scurt timp
după ce mi-am închis ochii.
Am visat-o pe Ruth că se afla într-un loc străin,
speriată, căutând o adresă ce nu reuşea să o găsească. Apoi
o trăsură o urmărea, iar în trăsură, se afla Teresa, îngrijitoarea
noastră de la orfelinat, care trăgea de ea să o urce.
- Nu! Am ţipat trezindu-mă transpirat.
M-am uitat lângă mine în pat, dar Aryna nu mai era. Îmi
lăsase un bilet pe pernă prin care îmi spunea că îi pare rău.
„Femeile“ mi-am spus în minte în timp ce mă îndreptam spre
baie. Acel vis cu Ruth mă răscolea, fără să îl înţeleg.
Gândurile mi-au fost spulberate de uşa ce s-a trântit de
perete:

142
 - Cum ţi-a fost noaptea, amice?
- E virgină…
Gerald a rămas blocat:
- Glumeşti, nu?
- E, ai să râzi, dar acelaşi lucru am întrebat-o şi eu.
- Cum e posibil? Pe balcon mai avea puţin şi te domina
ea.
- Da, ştiu. Uite biletul!
Pe Gerald îl luase un râs ca de nebun.
- Adică eu m-am chinuit în maşină, crezând că îţi las ţie
camera să vă iubiţi, iar tu ai dormit buştean?
- Nu chiar buştean… Am avut un coşmar..
- Cred şi eu. După un astfel de moment.
Gerald părea binedispus, aşa că nu i-am povestit visul
meu. Ne-am luat micul dejun, urmând să mergem la cursuri.

143
Capitolul 17

Îneacă-ţi lacrimile în ocean şi le voi găsi în adâncul lui, căci

port în ele greutatea mea.

Cele mai grele perioade sunt cele dinaintea exame-

nelor, când cu toţii suntem speriaţi de eşec. Orele petrecute în
bibliotecă atârnau mai greu decât orele de somn, într-o
balanţă a timpului. Părăseam încăperea cu ochii roşii şi mintea
plină iar de cele mai multe ori, traseul îmi era neschimbat.
Cursuri, bibliotecă, pat.
Uneori mi se întâmpla să sar peste vreuna din mese,
amintindu-mi de doamna Percy care, dacă mi-ar cunoaşte
programul, ar fi îngrijorată.
Pe drumul de pe coridor, fiind afundat în gânduri, nu
am observat cum paşii mei s-au intersectat cu ai unei
domnişoare. Aceasta s-a oprit în faţa mea, fără să-mi
adreseze niciun cuvânt. Părăsind sfera imaginară în care mă
aflam, şi revenind cu mintea în corpul fizic, am realizat cu
bucurie că fata ce mă privea fără a scoate niciun sunet, era
chiar Sylvia. Am cuprins-o în braţe ridicând-o câţiva centimetri
deasupra solului.
- Nu pot crede ochilor!!! Sylvia, draga mea...
144
 Ea nu-mi spunea nimic, doar era vizibil fericită.
- Dar ce-i cu tine aici? Adică... nu că nu m-aş bucura că
te văd.
Mă bâlbâiam ca un şcolar.
- Tudor, ai uitat că tatăl meu este avocat?
- Bineînţeles că nu, dar...
- M-a trimis special să vorbesc cu un fost coleg de-al
său, pentru a-i prelua actele de la firma pe care o deţine aici.
- Păi, de ce? Nu înţeleg...
- De la începutul primăverii, el a acceptat o slujbă la
Paris. Este avocatul unei firme binecunoscute. O astfel de
ofertă nu era de refuzat.
- Mă bucur pentru el. Cred că îţi este dor de tatăl tău...
- M-am înscris la şcoala de asistente medicale. Dar
da... îmi este dor de tata, şi de mama, şi de Sonia...
Mi-a privit ochii, citindu-mă:
- Ruth? Ce e cu ea?
Reacţia mea a fost necontrolată, chiar agresivă, dacă
socot după tonul vocii.
- Părinţii mei au plecat împreună la Paris, iar pentru că
mama nu are un serviciu acolo, a hotărât să o ia şi pe Sonia
cu ea, spre a-i ţine companie. Credeam că ştii... Au întâmpinat
probleme cu directoarea orfelinatului şi cu doamna Teresa,
pentru că nu erau de acord să o lase să părăsească ţara.

145
Credeam că ne vor retrage acordul, pe care l-am avut şi o vor
lua înapoi la orfelinat, unde spuneau ele că ar fi potrivită ca
îngrijitoare... dar tatăl meu a reuşit să le convingă.
- Oh, Doamne. Cred că i-a fost greu lui Ruth să treacă
iar prin toate aceste impedimente... singură.
- Nu a fost singură. Cu toţii îi eram alături. Dar e mai
bine că a plecat. Mie nu mi-ar fi fost de ajutor, eu fiind la
internat, iar mama era singură. Mi-a scris că îi place Parisul,
iar la sfârşit de săptămână pleacă la Monaco. Acolo stau într-o
casă pe coastă, având la picioare Marea Mediteraneeană. E
superb. Îţi poţi închipui?
Nu reuşeam să mai urmăresc cuvintele ei, deoarece în
faţa ochilor mi-a apărut o scurtă imagine cu visul pe care îl
avusesem despre Ruth. Se pare că visul nu era departe de
realitate...
- Dar tu. Să nu ne spui că ai intrat la drept... Ar trebui
să fiu supărată pe tine.
- Te pot invita la o limonadă. Poate îţi mai trece
supărarea.
- Poate. Să încercăm, mi-a răspuns jovială, Sylvia.
M-a luat de braţ şi am mers agale spre o cofetărie,
povestindu-mi despre Paris, despre străzile sale înguste şi
trotuare pietruite, despre numărul mare de turişti ce te derută,
neştiind în ce limbă să te adresezi ghizilor. Despre aerul cald,

146
şi Turnul Eiffel. Mi-a mărturisit că îşi doreşte să ajungă în
Monaco, spre a-şi linişti curiozitatea, dar până la sfârşitul
anului şcolar, nu i se întrevedea vreo portiţă de evadare. M-a
întrebat dacă aş vrea să o însoţesc, însă am evitat un răspuns
concret, spunându-i „poate”.
Am petrecut întreaga amiază împreună, iar când s-a
înserat, am condus-o la internatul sanitar, unde stătea ea:
- Îţi mulţumesc pentru această jumătate de zi petrecută
împreună, mi-a spus îmbujorată.
- Eu îţi mulţumesc. Ai reuşit să mă rupi din cărţile şi
gândurile mele, oferindu-mi această pauză plăcută.
Îmi zâmbea emoţionată, iar ochii îi sclipeau. Probabil
voia să o sărut, dar nu am putut. Mă uitam la ea cum mă
doreşte, dar nu era cea pe care mi-o doream. Probabil, dacă
nu i-aş fi cunoscut familia, pe ea şi sentimentele ei, m-aş fi
aruncat într-o aventură amoroasă. Dar dacă aş începe o
relaţie cu ea, mai mult ca sigur acest drum ar duce la o
posibilă căsătorie. Iar eu nu eram pregătit pentru aşa ceva.
Inima mea nu era eliberată. În ea sălăşluia Ruth.
I-am sărutat obrajii roşii, apoi palma şi am plecat,
zâmbindu-i. Nu m-am uitat în spate, deşi simţeam că sunt
privit. Probabil era în acelaşi loc unde o lăsasem.

***

147
 - Sylvia este în oraş, i-am mărturisit eu prietenului meu,
Gerald.
- Cum aşa? V-aţi întâlnit?
- Da, venise să vorbească cu un profesor de-al nostru.
Iar Ruth e la Paris. Au dus-o departe de mine... i-am spus în
glumă
- Crezi că special?
Întrebarea lui, mi-a tras un semnal de alarmă şi mie:
- Crezi că e posibil? I-am răspuns eu printr-o altă
întrebare. Oare doamna şi domnul Percy şi-au dat seama de
sentimentele noastre şi au acceptat această ofertă tocmai
pentru a ne depărta?
- Nu ştiu ce să cred, bătrâne, dar cu femeile nu e de
glumit. Nu m-ar surprinde ca doamna Percy să o fi lăsat liberă
pe fiică-sa pentru tine.
Gândurile îmi erau amestecate. Brusc, cutia Pandorei
se deschisese, declanşându-mi iar acea avalanşă de senti-
mente pe care le închisesem. Ruth... Ruth, iubirea mea. Atât
de mică, într-o ţară străină şi probabil, speriată... Oh, Doamne,
ce am făcut? Ce am ales...
- Dar dacă este aşa cum credem noi, atunci înseamnă
că Sylvia te iubeşte foarte mult... Iar cu dragostea, nu e de
joacă, mi-a spus într-un registru sever.

148
 - Nu, amice. Nu mă joc. Inima mea îi aparţine lui Ruth.
Că am avut pe aici aventuri cu anumite domnişoare este
pentru că am anumite nevoi anatomice...
- Înţeleg perfect.
- Dar pe Sylvia nu aş răni-o în veci. Este o persoană
bună, caldă, care mă atrage, dar nu sunt pregătit să am o
familie cu ea. Adică atâta timp cât eu iubesc altă femeie, nu
pot să mă leg într-o relaţie în care simt că bătăile inimii mele
nu-i sunt dedicate în întregime celei de lângă mine. Înţelegi?
- Greu, dar încerc. Dar spune-mi atunci, cum vezi tu o
ieşire din această situaţie? Cu Ruth este imposibil să legi o
relaţie, chit că vă iubiţi numai voi ştiţi cât. Şi totuşi va veni
vremea când va trebui să te gândeşti serios la o familie... iar
iubirea ta pentru Ruth e veşnică. Atunci cum rezolvi problema?
- Nu ştiu Gerald... Nu ştiu.
Am lăsat capul în jos, simţind cum lăcrimez.
- Am sentimente pentru Sylvia, dar nu există termen de
comparaţie cu ceea ce simt pentru Ruth. Este o altfel de iubire,
bazată pe recunoştinţă, respect, admiraţie...
- Atracţie, mă completă el, sarcastic.
- Mda, nu am negat niciodată asta, dar...
- Poate timpul va decide ce e mai bine...
- Poate...

149
 M-am îndreptat spre fereastră, iar curentul ce se
crease, făcea ca vântul să-mi mângâie obrajii, fruntea, părul.
Am închis ochii şi îi auzeam râsul colorat a lui Ruth, ca pe
vremea copilăriei, când îi povesteam vreo boacănă pe care am
făcut-o. Apoi mi-o aminteam cum mă striga într-o seară cu
vocea sa curată:
- Haide, haide... uşa la biroul directoarei este
descuiată.
Am mers amândoi de mână. Aveam vreo 12 ani şi
când am ajuns în biroul directoarei, Ruth s-a îndreptat spre un
pickup, aşezând acul pe un disc ce începuse stingher să se
învârtă, eliberând un vals vechi. S-a aşezat în faţa mea şi mi-a
spus că vrea să dansăm, dar de ruşine am refuzat-o. Nu ştiam
să valsez... iar ei îi plăcea. Atunci s-a dezlipit de mine şi valsa
singură în încăpere chicotind fericită. O priveam nemişcat ce
graţios se balansa de pe un picior pe altul, cum îşi plimba
mâinile în aer, iar pletele aurii, dansau şi ele şi mi-o imaginam
o prinţesă rătăcită în aceste haine rupte.
Lacrimile, îmi curgeau peste obraji.
- Viaţa a fost dură cu ea. Merita totul şi nu a avut nimic.
Vorbeam cu vântul. Gerald plecase, lăsând uşa came-
rei întredeschisă.

150
Capitolul 18

„De-ți sunt o poezie, scrie-mă în inimă cu versuri fără rimă”

Vocea ei şoptită m-a trezit din somn înainte de a-mi da

deşteptarea ceasul ce-mi ticăia pe noptieră. M-am uitat spre
Gerald care dormea liniştit în patul lui ce se afla în faţa mea,
aşa că m-am dat jos din pat şi am aşternut aceste versuri, pe
hârtie, apoi mi-am preparat un suc din portocale şi m-am
îndreptat către birou spre a repeta pentru examenul de astăzi.
Încercam cu greu să mă concentrez, să mă desprind de
realitatea sentimentelor şi să redevin acel imun, ce se
pregăteşte intens de examene.
Am reuşit. După un an de colegiu, am terminat
integralist şi reuşisem să îmi păstrez bursa de merit. Eram
liber şi aveam senzaţia că plutesc. Ştiam că acele examene au
pus fundaţia unei temelii ce se va ridica tot mai sus. Tindeam
la succes, la a avea cât mai mult spre a reuşi să o ajut pe
mama, iar dacă îmi va permite şi pe Ruth. Voiam să
sărbătoresc, dar Gerald plecase deja în sejur cu iubita sa.
Eram singur în cameră, dar cu o dorinţă nebună de a ieşi din
acest loc încărcat de manuale şi notiţe. Până şi aerul îmi părea
îmbâcsit de legi. Brusc mi-am amintit de Sylvia, aşa că am

151
hotărât să o aştept la facultatea ei, spre a o invita la
restaurant.
Nu am mai stat pe gânduri, aşa că am fugit spre duş,
apoi mi-am pus o cămaşă albă, subţire şi o pereche de
pantaloni gri deschis şi am fugit spre Sylvia. Mă rugam doar să
am norocul de-a o întâlni.
Am intrat în incinta facultăţii, am citit orarul de la
avizier, iar la acea oră, trebuia să fie în sala 80 spre a susţine
un examen. M-am dus spre sală aşteptând sprijinit de tocul
uşii. După mai bine de 2 ceasuri, uşa s-a deschis, începând pe
rând studenţii să părăsească sala.
Unele domnişoare îmi zâmbeau admirativ, iar altele
treceau fără să mă observe. În cele din urmă, a ieşit şi Sylvia
fără a mă observa. I-am strigat în şoaptă numele, iar aceasta
s-a întors sărindu-mi de gât:
- Tudor, dragule, pe mine mă aşteptai?
- A, nu. eram doar în trecere...
A râs, apoi m-a luat de braţ:
- Am avut un examen foarte greu, mărturisesc că încă
tremur... Tu cum eşti?
- Sunt bine. Azi am primit rezultatul la ultimul examen şi
sunt integralist şi bursier.
- Bun aşa. Ar trebui să faci cinste!

152
 - Aşa mă gândeam şi eu. Spune-mi ai vreun program
pe ziua de azi?
- Am program. Îmi petrec întreaga zi cu vărul meu
preferat!
- Preferat, zici? Dar câţi veri ai?
- Unul, râse ea, lipindu-se de braţul meu.
I-am sărutat creştetul capului şi am condus-o la un
restaurant elegant. Chelnerul ne-a însoţit, oferindu-ne o masă
la geam, de unde puteam vedea intersecţia din centrul
oraşului. Ne-a adus meniul şi amândoi am comandat aceleaşi
feluri de mâncare. Deşi am terminat repede prânzul, fiindu-ne
foame, am zăbovit la masă, încă vreun ceas, timp în care
mi-am tras scaunul aproape de-al Sylviei, i-am îndepărtat
şuviţele rebele ce îi acopereau faţa, i-am atins palma caldă,
mai plăcută la atingere decât catifeaua.
- Eşti mai enigmatic decât întreg Universul, mi-a spus
ea, aievea.
- De ce această afirmaţie?
- Tudor... ştii, probabil...
A lăsat capul în jos, dar cu două degete, i-am ridicat
bărbia:
- Continuă, i-am spus.
Voiam să aud ce are să-mi relateze. Astăzi mă
simţeam pregătit să o aud.

153
 - Am sentimente pentru tine, Tudor. Şi nu sunt
sentimentele acelea pe care le au verii. Când te văd... de fapt
de când te-am văzut întâia oară, inima mi-a luat-o la trap. Nu
vreau să fiu un impediment... ştiu, adică bănuiesc că tu o
iubeşti pe Sonia...
Oh... ce aş putea să îi răspund? Normal că ştie, eu nu
am încercat să ascund acest lucru... dar cum aş putea să o
rănesc acum?
Am oftat, apoi i-am luat palmele între ale mele,
privind-o pătrunzător:
- Sentimentele mele pentru Ruth nu mi se vor schimba
niciodată. Nu doresc să te mint şi nu voi nega acest fapt
vreodată. Dar Sylvia... eşti fiinţa pe care orice bărbat de pe
acest pământ ar vrea să o aibă. Inclusiv eu. Şi poate faptul că
m-am eliberat spunându-ţi ce simt pentru Ruth, mă face să
cred că... noi doi am putea. Sylvia, dacă tu crezi că poţi
înţelege, acest fapt îmi dă speranţa că am putea începe o
relaţie. Eu... eu simt că te iubesc. Nu te mint. Jur! Este ciudat
probabil, dar uite că poţi iubi două femei deodată. Eu sunt
dovada vie. Sentimentele sunt diferite pentru fiecare dintre voi
două, pentru că şi voi sunteţi diferite. M-am gândit zile în şir la
tine, la cum aş putea să-ţi mărturisesc ce simt, fără să te
rănesc. Nu aş vrea să te rănesc în veci. Dar te rog, răs-
punde-mi sincer: crezi că mă poţi accepta?

154
 Baza ochilor săi calini, i se umpluseră de lacrimi. NU!
Nu vreau să plângă, îmi spuneam în gând. Nu vreau să sufere!
Dar nu pot ascunde ceea ce simt, nu ar fi o relaţie, pentru că
în relaţii, sinceritatea este prioritară.
- Şi dacă ai vedea-o, ai vrea să fii cu ea? mă întreba, în
timp ce-i tremura barba.
- Nu, Sylvia. Dacă sunt cu tine, nu aş vrea să fiu cu
ea... şi cu nicio altă femeie.
- Nu ştiu dacă aş putea să fiu cu tine, în timp ce ea îmi
este însoţitoare şi ştiu că voi vă iubiţi. Cum să mă vadă la braţ
cu tine, când ea îţi poartă aceste sentimente înălțătoare? Sau
tu... cum ai putea-o privi, ştiindu-te într-o relaţie cu mine... Nu
îmi pot imagina, că aş putea-o face să sufere. Mai bine sufăr
eu. Lasă-mi timp să mă gândesc! Nu mă căuta tu. Te voi găsi
eu.
S-a ridicat de la masă plecând cu paşi mici dar iuţi, cu
capul în jos, din când în când, ştergându-şi lacrimile.
I-am făcut semn chelnerului, să-mi aducă nota, am
achitat-o şi am plecat spre internat. Pe drum mă cercetam şi
constatasem că sunt trist. Poate pentru că am rănit-o pe
Sylvia, poate pentru că odată cu răspunsul pe care i l-am dat,
am realizat că eu şi Ruth nu mai avem nicio şansă să fim
împreună... Alesesem o relaţie pământeană, o relaţie ce nu
era sortită despărţirii. Dar nu îmi puteam ignora inima ce îmi

155
dădea bătăi puternice, numai atunci când îi pronunţam
numele.
Ajuns la internat, i-am telefonat mamei, din holul mare
anunţând-o că sunt bine, am terminat examenele, dar doresc
să mai petrec în oraş câteva zile. Aveam o dorinţă mai veche,
de-a merge la operă, dorinţă pe care mi-am îndeplinit-o în
acea seară. Am vizionat opera „La Boheme” iar cele patru acte
ale sale m-au fascinat, găsind asemănări între viaţa mea şi
operă. Revenind în cameră, l-am găsit pe Gerald abătut:
- Ce faci, amice? Nu trebuia să fii prin alte locuri?
- Femeile... până să apară ele în viaţa mea, era linişte.
Acum nu pot să dorm, să mănânc... bine că am terminat cu
examenele... Te vor şi nu te vor..
- Mie îmi spui... Ce ţi s-a întâmplat?
- Lulu, cu care trebuia să plec pe litoral, s-a împăcat cu
fostul ei iubit. Varianta scurtă. Varianta mai lungă ar fi că m-a
invitat la ea acasă, după ce de mai bine de o lună legăm o
frumoasă poveste de amor şi am hotărât că mergem împreună
în sejur. Bun. Toate bune şi frumoase... de vis, chiar. Dar de
dimineaţă, când eram încă la cafea, a primit vizita fostului ei
iubit. Un ofițer, ce a îngenunchiat ca un Don Juan în faţa ei,
fluturându-i un inel.
- Nu pot să cred.

156
 - Ba să crezi. Mademoiselle Lulu nici nu a clipit. L-a
acceptat uitând de mine şi vacanţă. Şi acum, te întreb eu pe
tine, prietene: Nu mai bine plecam eu acasă la părinţi, cu
bursa la buzunar, fără să încerc să surprind domnişoare
minione?
- Nu ştiu ce să spun amice. Nu sunt eu în măsură să
dau sfaturi. Dar viaţa te poartă prin cele mai nebănuite locuri şi
întâlneşti persoane de tot felul. Acum, sincer să fiu, eu cred că
de fapt tu eşti rănit mai mult în orgoliu... fiindcă nu ai fost tu cel
ales.
- Şi în buzunar, râse el. Achitasem eu întreg sejurul.
- Oh... mda. Eşti dublu rănit. Hai la un gin!
Gerald era unic. Ştia să facă glume şi la necaz. Vedea
binele în orice rău şi deborda de energie pozitivă. Probabil din
acest motiv îmi este prieten. Împreună, echilibram balanța. Am
ieşit la un bar din apropierea internatului, unde am vorbit non
stop despre tot ce aveam pe suflet. Gerald poate părea un
bărbat superficial, care se implică în relaţii destinate despărţirii,
dar de fapt, el este profund şi loial. Am revenit când începuse
să se lumineze cerul, semn că întreaga noapte a trecut.

157
Capitolul 19

Cu cât mai lung mi-e drumul, cu atât îmi rămâne mai puţină
credinţă, că te voi găsi. Voi reuşi să-mi ard neputinţa, în focul
dragostei? Răspunde-mi, suflet nebun şi nu-mi mai chinui
raţiunea.

Din nou, somnul îmi este prea scurt. Poate pentru că

ora la care mă aflam acum în pat, nu era rezervată odihnei. Îmi
făcusem planul ca în această seară să merg la teatru, însoţit
sau nu, de Gerald, iar peste două zile, să mă întorc acasă.
M-am ridicat din pat şi m-am aşezat pe scaun, răsfoind
ziarul spre a vedea programul de la teatru. Între timp s-a trezit
şi Gerald, fiind încântat de propunerea mea de-a merge să
vedem o piesă. De asemenea nici el nu mai avea ce să facă în
oraş. Terminase examenele şi relaţia, aşa că s-a hotărât ca cel
mult la sfârşitul săptămânii să plece şi el.
Piesa la care ne-am luat bilete s-a dovedit a fi o
alegere greşită fiindcă după nici jumătate de oră, am hotărât
să părăsim sala. Am ales acelaşi bar, aceeaşi masă, aceleaşi
zâmbete. Gerald mai prietenos din fire, s-a procopsit cu o
nouă legătură. Eu nu mai aveam putere şi nici loc în inimă.

158
Mi-am terminat băutura şi am plecat la internat, culcându-mă
devreme, de această dată.
Următoarea zi, aceeaşi problemă. Orele mele de
odihnă, se împuţinau, iar somnul îmi era agitat. Simţeam o
nelinişte, o emoţie în capul pieptului, emoţie ce nu-mi dădea
pace. Când abia se trezise şi Gerald, în uşă am auzit două
bătăi scurte. Am tresărit amândoi, uitându-ne uimiţi unul la
altul:
- Cine ne-ar putea deranja? m-a întrebat el, grăbit să
deschidă.
- Un plic pentru Tudor.
Era paznicul şi i-a înmânat lui Gerald un plic alb, lung,
nesemnat:
-Se pare că eşti căutat, amice.
Mi l-a întins, privindu-mă suspicios.
Tremuram din toate încheieturile, aşa că am ales să-l
aşez sub pernă:
- Ce faci, nu-l deschizi?
- Nu. Mi-am adus aminte că astăzi este festivitatea de
sfârşit de an. Aş vrea să merg.
Mi-am pus ţinuta de festivitate, pantaloni negri, cămaşă
albă şi am ieşit din cameră. Gerald mă privea înlemnit.
Întreaga festivitate am încercat să mă gândesc de la
cine este plicul. Eram prea agitat să îl citesc şi prea speriat de

159
ce-ar putea conţine. Nu voiam să îl deschid până nu reuşesc
să-mi domolesc emoţiile. Festivitatea a fost o desprindere
inspirată, reuşind în acele minute să îmi reechilibrez corpul,
sentimentele şi emoţiile. Întors în cameră, m-am îndreptat spre
pat. M-am întins, iar palmele au început din nou a-mi tremura:
„Astăzi te provoc să fugim împreună! Nu ne uităm în
urmă, nu ne reproșăm și nu regretăm nimic. Ești al meu, iar eu
a ta. Doar azi. Atât! Te provoc să fugim, fără să ne sărutăm
sau iubim. Te provoc să mă privești ca și cum aș fi o străină, o
ființă pe care o ai în fața ochilor, întâia oară. Nu mă cunoști, nu
îmi cunoști trecutul și nici plăcerile. Te provoc să strigăm
cerului, munților și râurilor durerea noastră. Urcă-te în mașină
și vino să fugim pentru o zi doar noi doi, în lumea noastră. Te
provoc! “
În josul paginii era trecută adresa unui hotel dintr-un
oraş, aflat la mică distanţă de locul în care mă aflam.
Am împăturit biletul, vârându-l în buzunarul pantalonilor de
stofă. Eram îmbrăcat în ținuta de student. Nu apucasem să mă
schimb și nici nu mai aveam de gând să fac acest lucru:
- Îmi trebuie mașina ta, Gerald. Ești amabil?
Nu îmi permiteam să pierd vremea cu politețuri, mai
ales față de Gerald, camaradul meu.
- Uau…ușor băiatule. Unde pleci așa în grabă?
- Îți explic când revin. Cheile, te rog.

160
 Mă privește fix, voind a mă citi, preț de câteva
secunde, după care îmi aruncă lângă mine pe pat cheile ce
răsună zgomotos când se lovesc de lemnul patului.
- Totuși…aș prefera să știu și eu unde pleci!
- În aventură, îi răspund și trag ușa în urma mea.
Plec la Ruth. Ruth a mea a revenit. Inima îmi bătea în
piept ritmul lui Ruth, un ritm tot mai rar auzit în ultima vreme.
Drumul parcurs la destinaţie, m-a ajutat să-mi calmez
bătăile inimii şi pulsul ce mi-o luaseră la galop. Întreg corpul
îmi era agitat, iar pe mine mă inundase o fericire, pe care nu
credeam că o voi mai trăi vreodată. Mă priveam în oglinda
retrovizoare, repetând tot felul de replici, spre a nu-mi trăda
emoţia.
Hotelul a cărui adresă mi-o notase pe plic l-am găsit
uşor în acest oraş, străin mie. Locuitorii foarte amabili, m-au
îndrumat direct spre Ruth. Ajuns la recepţie, am apăsat un
clopoţel din argint, iar în secunda următoare, o domnişoară
brunetă, cu un zâmbet frumos, mi-a urat o zi bună. M-a
informat că tânăra ce locuieşte la etajul 8, camera 512, nu a
părăsit hotelul şi că este foarte posibil să o găsesc în cameră.
M-am îndreptat spre lifturi, apăsând butonul şi urcând spre
Ruth. În timp ce liftul urca, emoţiile-mi urcau şi ele. Zgomotul
uşilor deschise m-a anunţat că am ajuns. Am făcut un pas din

161
cabina liftului, aflându-mă la jumătatea unui hol lung, tapiţat în
culoare aurie.
Camera 512. Am bătut o dată, apoi am repetat bătaia
ceva mai tare. De după uşă, se auzeau paşii ce veneau spre
mine. Inima îmi era în gât, fiind sigur că nu-mi va permite să
vorbesc. Am tuşit, ca să înlătur nodul ce-l simţeam. Cheia s-a
rotit în zgomotul său metalic, iar uşa s-a deschis. Inima, pulsul,
respiraţia, pleoapele şi sângele mi s-au oprit. Toate au ieşit din
mine, luând direcţia ei. Firul invizibil ce mă trăgea aproape de
ea era atât de dureros încât nu i-am mai rezistat. Mă privea ca
o statuie, aflată într-un muzeu, înconjurată de suflete, ea fiind
singura căreia-i lipsea. Am tras aer adânc în piept revenin-
du-mi în simţiri. Nu ştiam ce să-i spun. Orice replică îmi
pregătisem în maşină, acum mi-era inutilă. Mi-a făcut loc să
trec pe lângă ea, în timp ce mă privea hipnotizată. Genunchii
îmi erau moi, de parcă oasele, mi s-ar fi topit. M-am îndreptat
spre mijlocul camerei, cu paşi mărunţi şi lenţi, încercând să-mi
reglez respiraţia. A închis uşa, întorcând cheia, gest ce a făcut
ca iar să-mi pierd ritmul pulsului, apoi mi-a urmat paşii. Mă
privea şi clătina din cap, ca şi cum timpul şi această lume au
greşit când ne-au aşezat pe noi, simpli pioni, pe tabla de şah.
Această fugă a noastră ne obosise, iar pe ea a lovit-o fix în
punctul din care porneşte viaţa. Inima. Avea ochii umezi, iar
buzele-i erau uscate.

162
 - Tudor...
Nu a putut spune mai mult că plânsul a lovit-o. M-am
îndreptat spre ea, am cuprins-o în braţe, încă nerealizând că
această fiinţă pierdută în braţele mele este Ruth. Îi mângâiam
părul spre a o linişti, dar nu realizasem că şi eu plâng decât în
momentul în care o picătură mi s-a prelins pe palma din părul
ei. Am petrecut minute în şir, îmbrăţişaţi şi incapabili să ne
spunem vreun cuvânt. Şi ce cuvânt era mai potrivit ca
reuniunea noastră, în care inima mea, bătea alături de-a ei,
lacrimile noastre se amestecau, ca într-un ritual de purificare a
sufletului, iar trupurile ne erau lipite, fiind un întreg.
- Aş vrea să te duc într-un loc. O să-i rog pe cei de la
recepţie să ne cheme o maşină.
- Nu este nevoie. Gerald mi-a împrumutat maşina lui.
Unde mergem?
- Vei vedea.
Mi s-a desprins din braţe, şi-a luat poşeta de pe scaun
şi mi-a aruncat o privirea ca o invitaţie. De această dată, eu
am fost cel ce-a urmat-o, hipnotizat. Îi urmăream de la spate
mersul ei legănat, părul ce-i crescuse şi pe care şi-l prinsese
în sus, lăsând libere câteva bucle rebele. Ruth a mea era
schimbată din copila fără stil, într-o domnişoară elegantă, abia
sosită din Paris.
Am ajuns la maşină. I-am deschis portiera, ajutând-o

163
să intre. Plină de graţie, şi-a ridicat uşor rochia ce atingea
pământul, descoperindu-şi glezna subţire în pasul făcut peste
pragul maşinii. Eram absorbit de schimbarea ei, deşi mereu
am afirmat că nu haina-l creează pe om. M-am urcat alături
de ea în maşină iar când am privit spre ea, nu am putut să nu
recunosc brăţara pe care i-o dăruisem de Crăciun. Era
aşezată în acelaşi loc, recunoscându-mi parcă şi nodul.
- Remarc că îţi place, sparg eu tăcerea, aruncând
privirea spre brăţară.
- Da. Nu am scos-o niciodată. O port indiferent de
ţinută. Este o parte din mine... din tine...
Obrajii i s-au înroşit, iar ea a întors capul, privind spre
dreapta.
Mi-a arătat pe unde să mergem cu maşina, veselia ei
crescând, ca o eliberare din trupul firav. A lăsat geamul jos,
admirând peisajul şi respirând adânc. Treceam pe lângă un
câmp, iar în depărtări puteai zări dealurile verzi, stufoase.
Drumul era de pământ, denivelat şi îngust, iar din loc în loc
puteai întâlni oameni ce muncesc pământul. S-a aplecat mai
tare pe geam, întinzând braţele ca şi cum ar permite aerului
să-i mângâie palmele, râzând din tot sufletul. Era fericită, iar
eu o admiram cum se distrează singură, sperând doar că
această stare euforică mi s-ar datora mie. Se apleca tot mai
tare şi începuse să-mi fie teamă, aşa că i-am atins uşor

164
piciorul stâng rugând-o să aibă grijă. La atingerea mea, a
tresărit, privindu-mă cumpătată. Apoi, observând că trecem pe
lângă alţi oameni ce munceau câmpul, s-a aplecat urlând spre
ei cu toată puterea:
- Îl iubesc!
Aceştia s-au oprit din muncă, zâmbindu-i iar ea râdea
tot mai tare. Şi-a reluat locul pe scaunul ei şi se uita fix la
mine, ca la un tablou într-o expoziţie. Am oprit maşina pe
dreapta, într-un şanţ, voind să o sărut. Aveam o poftă nebună,
şi simţeam că pentru acel sărut am trăit în beznă atâta timp.
Ea era lumina mea. Ardeam să o sărut lung, să fie cel mai
puternic gest pe care îl puteam face în aceste clipe.
- Nu. Mi-a spus ea scurt.
- Nu. Ştiu... Dar animalul din mine urlă.
A lăsat privirea în jos, zâmbind blajin.
- Ruth...
Mi-am reluat mersul cu maşina apoi mi-a spus să o las
într-o parcare. M-a luat de mână şi am urcat pe un drum
sălbatic, cu greu ajungând printre nişte ierburi crescute în
legea lor. Trebuia să ai grijă pe unde calci, deoarece
denivelările îţi puteau provoca răni. Ruth a luat-o înainte,
oprindu-se la marginea unei prăpăstii:
- Am ajuns, îmi spuse ea cu lacrimi în ochi, în timp ce
vântul îi mângâia violent şuviţele de păr.

165
Capitolul 20

Dacă aş despărţi spuma de mare, luna de cer şi-un pui de

mama lui, niciuna dintre dureri nu ar fi egală cu durerea mea,
provocată de plecarea ta...

- Ai mai călătorit spre Ţinutul lui Ruth? Îmi ţipa ea de pe

marginea prăpăstii.
- Uneori... În ultima vreme, visez tot mai rar... i-am
răspuns gâfâind de la urcuş.
- Şi dacă acest ţinut nu ar exista?
Am făcut o pauză să-mi trag suflul obosit de cât am
urcat şi i-am răspuns plin de amărăciune:
- Aş jindui o viaţă întreagă, căutându-l... căutându-te...
Am călcat peste crengile uscate, apropiindu-mă tot mai
mult de marginea prăpăstii. Nu realizasem că urcasem pe o
stâncă, iar sub picioarele noastre, valurile se spărgeau. Am
închis ochii şi mi-am revăzut întreaga viaţă. Orfelinatul, îngri-
jitoarea, paturile reci, omul de zăpadă şi Ruth. Apoi eliberarea,
nopţile-n singurătate, boala ei... şi Raul. Crăciunul, zăpadă şi
bucurii, brăţara, Ruth la mine-n braţe. Mi-era dor de noi, de
anii ce i-am rătăcit în zadar, de tot ce ar fi putut să fie.
- Este ţinutul visurilor tale? Mi-a întrerupt ea gândurile.

166
 Am deschis ochii şi o priveam, fără să fie a mea, fără
să-mi fie permis să o sărut, să o posed, să zbor cu ea...
- Unde am greşit?... Unde am greşit?! Am urlat mării.
Strigam ca un nebun, iar ea s-a dat în spate plângând
în hohote.
Se aşezase pe jos, cuprinzându-şi cu palmele,
genunchii şi plângea la fel cum plângea în patul ei, când era
pedepsită pe nedrept. M-am dus spre ea, i-am smuls mâinile
de la ochi şi am ridicat-o cu putere:
- Vreau să sărim! Nu avem nimic de pierdut... Nu pot
trăi aşa, este un blestem prea dur şi nu-l mai pot duce. Te rog,
hai să sărim! Împreună!
S-a oprit din a-mi însoţi paşii spre margine şi clătina
negativ din cap tot mai tare.
- Nu! Trebuie să trăieşti... eu nu mai am mult. Am
plecat de la Paris fiindcă aici este un doctor cardiolog renumit.
Nu putem să ne mai minţim. O ştii şi tu, la fel cum şi eu o ştiu.
Eu până aici am mers. Mai departe, trebuie să continui singur.
Te rog, jură-mi!
Am îngenunchiat în faţa ei, refuzând să o mint. Cum aş
putea să-i jur aşa ceva? Ce viaţă ar fi aia?
S-a aşezat lângă mine, cuprinzându-mă în braţe:
- Te iubesc, ştii asta. Te-am iubit din prima clipire, şi te
voi iubi până la ultima suflare. Dar nu pot fi egoistă. Vreau să

167
te ştiu fericit. Vreau să trăieşti, pentru mine. Căsătoreşte-te cu
Sylvia. Te iubeşte foarte mult, iar părinţii ei, de asemenea, te
adoră. Tudor, fiecare are destinul său. Nouă atât ne-a fost dat.
Mult, puţin. eu mă consider norocoasă pentru că te-am întâlnit,
pentru că am trăit aceste sentimente alături de tine, pentru tot
ce mi-ai fost în această viaţă. Mă simt binecuvântată că am
reuşit să ne găsim, să ne iubim, întregind această relaţie. Nu
este atât de importantă durata relaţiei noastre, cât inten-sitatea
ei. Şi ce am avut noi... mie mi-a ajuns cât pentru o viaţă
întreagă. Poate eu sunt egoistă şi mă opresc aici, tocmai
pentru că îmi doresc să nu mai iubesc nimic şi pe nimeni, dar
tu mai ai de oferit iubire. Inima ta este mai mare decât a mea,
îţi aminteşti? Şi tocmai pentru că te iubesc, te rog... să fii fericit
şi să iubeşti tot restul vieţii!
- Fără tine? Tu nu îţi poţi imagina chinul prin care trec
eu. Am acceptat că nu putem fi împreună, dar nu accept
plecarea ta definitivă! Nu pot, nu înţelegi?!
- Tudor... Eu sunt în inima ta şi acolo voi locui în veci.
Dar fericirea nu este legată de mine, de existenţa mea. Tu eşti
singurul responsabil de fericirea ta. Accept-o pe Sylvia. Nu
nega faptul că te atrage... Nu trebuie să-mi mărturiseşti, nu.
Dacă situaţia ar fi fost invers? Dacă tu ai fi fost cel bolnav, ce
mi-ai fi dorit mie?

168
 Avea dreptate. Nu poţi fi egoist cu cel ce-l iubeşti. Nu
poţi spune „dacă nu e cu mine, atunci să nu fie cu nimeni
fericit”. Când iubeşti o persoană îi doreşti tot binele din lume, şi
te rogi pentru ea.
- E greu, Ruth. Nu sunt pregătit să te pierd pe veci. Nu
voi fi niciodată pregătit.
- Dacă este adevărat ce se spune, atunci voi alege
să-ţi fiu înger păzitor.
Plângeam amândoi, îmbrăţişaţi şi chiar dacă vântul
sufla cu putere în stânci, pe noi nu ne clintea. M-am ridicat în
picioare şi am întrebat-o dacă vrea să valseze cu mine, aşa
cum îşi dorea în copilărie. A acceptat. Am început stângaci,
apoi în urechi îmi răsuna acel vals vechi, redat de pickup-ul
directoarei. Ştiam paşii, deşi era întâia oară când valsam. Eu,
ea, valsând în ţinutul lui Ruth. Simţeam cum mă desprind de
corp şi mă înalţ, privindu-ne de sus. Era o promisiune pe care
ne-o făceam având ca martor acest ţinut. El este aici şi există
datorită ei, cea ce-i poartă numele şi cea ce l-a descoperit. Eu
nu făceam decât să visez, dar acum realizez că în tot acest
timp, el exista, strigându-mă. Ne aştepta pe noi, pentru a ne
uni într-o altfel de cununie.

***

169
 Eram în vacanţă, acasă la mama, când doamna Percy
ne-a telefonat, anunţându-ne cumplita veste. Mi-o amintesc pe
mama care plângea încontinuu, plecând spre domeniul fami-
liei Percy. Eu am refuzat să o însoţesc la ei acasă. Nu voiam
să mi-o amintesc astfel pe Ruth, aşa că am luat trenul fugind
spre ţinutul descoperit de ea. Acolo ştiam că o voi regăsi. Am
urcat într-o suflare, iar când am ajuns sus, nu am putut să
plâng sau să mai simt ceva. Aveam sufletul golit. Am strigat-o
în repetate rânduri, cu întreaga mea putere. Simţeam cum
numele ei mi se eliberează din toate celulele din corp. Am
închis ochii, ascultând de vântul ce-mi şuiera la urechi, parcă
şoptindu-mi să fac acel salt. Am mai strigat-o o singură dată în
timp ce mi-am desprins tălpile de sol. Apa rece m-a cuprins
ca o fiară flămândă, neputând să-mi mai mişc vreun muşchi.
Probabil am leşinat, fiindcă nu-mi amintesc decât o forţă ce
m-a tras la mal, mângâindu-mi fruntea, rugându-mă să trăiesc.
Când am deschis ochii, acea fiinţă s-a ridicat de lângă mine,
dispărând. Am încercat să alerg după ea, dar nu am mai
văzut-o. Mereu am avut impresia că a fost Ruth. Atunci i-am
făgăduit:
- Îţi jur că voi trăi!

170
Capitolul 21

Cheamă-mă-n vise... şi voi veni

După 5 ani.
Colegiul l-am terminat cu ceva timp în urmă, reuşind pe
propriile puteri să-mi deschid o firmă cu care, în colaborare cu
statul, aveam să apăr persoanele cu venituri mici si care se
află în vreun conflict ce-şi găseşte rezolvare, la tribunal. În
timpul liber, îmi ajut socrul preluându-i firmele de care nu se
mai poate ocupa din diverse motive. Din primele salarii, am
reuşit să-mi achiziţionez o maşină, iar prietenia mea cu Gerald
este la fel de strânsă.
Mama îmi este alături în permanenţă, acceptând să se
mute cu mine, la noua mea familie.
Şi iată-mă împreună cu domnul Percy la uşa camerei
soţiei mele, Sylvia, unde amândoi aşteptam acea minune ce
numai femeile o pot realiza, fiind partenerele lui Dumnezeu, la
păstrarea şi continuarea operei Lui.
Domnul Percy aşezat pe fotoliul din hol, agita un cub
de gheaţă, în paharul său de scotch. Eram prea emoţionat să
iau loc.
- Eşti nervos? mă întreabă el cu voce caldă.

171
 - Eh... nu prea... Mă dau eu bărbat.
- Am înţeles. Dar vezi că îţi curge sânge din nas.
Mi-am atins nara cu mâna şi într-adevăr, îmi curgea
sânge. Probabil corpul trăia la intensitate maximă, iar sângele
începea să mi se reverse.
Ţipetele Sylviei erau mai stridente ca ale unui animal
înjunghiat. Aşa a strigat timp de câteva ceasuri. Îmi venea să
intru, să încerc să o ajut, chiar dacă ştiam că nu aveam cum...
şi că tot ce se întâmpla acolo era o taină ştiută numai de
femei, la care noi bărbaţii, nu aveam acces. Nu puteam decât
să mă rog să reuşească să nască mai repede, spre a scăpa
de aceste dureri ce-o chinuiau infernal. Nu cred că aş fi putut
duce un astfel de chin şi să mai şi trăiesc, după. Într-un final,
un alt glas i-a acoperit urletul Sylviei. Era un plâns puternic de
învingător. Era pruncul meu.
Uşa s-a deschis, iar în prag, moaşa plină de sudori îmi
trimite un zâmbet de pe chipul ei obosit.
- Este fată. Pare sănătoasă şi voinică...
- Şi Sylvia?
- Este bine. Nu e singura femeie ce naşte. Poţi intra,
dar să nu o obosim.
Alături de Sylvia, ce era leşinată pe pat, se aflau mama
şi doamna Percy ale cărei braţe cuprindeau copila. Mi-am
sărutat pe frunte soţia ce îmi zâmbea cu ultimile ei forţe şi

172
m-am dus să-mi îmbrăţişez fiica. Când am văzut-o la doamna
Percy în braţe, am înlemnit. Părul blond, ochii rotunzi... ace-
eaşi imagine cu ea ca atunci când am văzut-o întâia oară. Am
crezut că am vedenii şi am privit speriat spre Sylvia, care
lăcrima de fericire:
- Ştiu... mi-a spus ea. Şi eu cred acelaşi lucru...
Am luat-o în braţe, susţinând-o cu grijă şi m-am îndrep-
tat cu ea spre Sylvia:
- Bine ai venit, înger frumos! Să-ţi fie viaţa plină de
lumină, Ruth.
- Ruth? Ce nume e acesta? a întrebat intrigată doamna
Percy.
- Un nume perfect! i-a răspuns Sylvia, în timp ce ne
privea fericită.

-Sfârşit-

173
 CUPRINS

Capitolul 1 ..................................................................................... 5

Capitolul 2 ..................................................................................... 9

Capitolul 3 ................................................................................... 14

Capitolul 4 ................................................................................... 19

Capitolul 5 ................................................................................... 28

Capitolul 6 ................................................................................... 34

Capitolul 7 ................................................................................... 40

Capitolul 8 ................................................................................... 54

Capitolul 9 ................................................................................... 60

Capitolul 10 ................................................................................. 71

Capitolul 11 ................................................................................. 78

Capitolul 12 ................................................................................. 84
Capitolul 13 ................................................................................. 93

Capitolul 14 ............................................................................... 105

Capitolul 15 ............................................................................... 122

Capitolul 16 ............................................................................... 131

Capitolul 17 ............................................................................... 144

Capitolul 18 ............................................................................... 151

Capitolul 19 ............................................................................... 158

Capitolul 20 ............................................................................... 166

Capitolul 21 ............................................................................... 171

174