Începuturile simbolismului românesc. Factori sociali, psihologici și ideologici.

Deschiderea către poezia nouă

- Simbolismul românesc nu a reprezentat doar un fenomen literar. El are și implicații sociale. Este un fenomen estetic
legat de o anume necesitate socială și morală obiectivă. El nu este doar o „aventură spirituală” sau experiență estetică ale
căror origini rămân operele lui Baudelaire, Verlaine, Rimbaud și Mallarme.
- În studiile românești, simbolismul reprezintă o reacțiune antiparnasiană, influențată de muzica lui Wagner, Debussy,
Cezar Frank, de pictura și sculptura impresionistă a lui Monet și Rodin și de atmosfera morală a orașului modern. Fără
nicio explicație de ordin social, politic
- „mal de siecle” , Franța ultimelor decenii din sec. XIX. Făcut din dezamăgire, neîncredere în viitor, conștiință a
„învingerii” și a lipsei de speranță, neliniște, nemulțumire confuză și iritată de prezent, până la sufocare, exacerbare a
simțurilor și nevoie de evadare, această stare de spirit depresivă crește pe două realități sociale fundamentale: profunda
decepție ce a urmat înfrângerii din 1870, apoi eșecul Comunei și repulsia față de spiritul filistin al marii burghezii în netă
ascensiune în ultimele decenii din secolul al XIX-lea.
- revolta este simțită și condusă de cu intensitate poeții din clasa mic-burgheză aflați în poziții minore care poartă în
sufletul lor o melancolie a unei vieți obscure de funcționari, slujbași mărunți sau declasați. Își vor găsi refugiul în
cafeneaua literară, în poezia de evaziune, în diferite orientări spiritualiste și ocultiste.
- Poezia simbolistă își trage o parte din sevă și dintr-o anume structură interioară contemplativă, abulică, indecisă, de o
certă complexitate interioară, cu înclinații retractile, introvertite și inhibitorii. Toți acești poeți sunt produsul unei
sensibilități citadine, „moderne” cu un registru propriu de emoții și senzații mai fine, uneori alterate în sensul nevrozei,
morbidului și în genere a spiritului decadent cu care simbolismul nu se confundă, nici în esența, nici în totalitatea
manifestărilor sale.
- Astfel, putem vorbi și de o serie de schimbări sociale și politice care au favorizat apariția și receptarea simbolismului în
spațiul românesc. Simbolismul corespunde și la noi nevoii de expresie în poezie a unui suflet nou în tendințele și
oscilațiile sale, în aspirații și înfrângeri, în răbufnirile, întrebările și rătăcirile sale.
- Figura proeminentă: „Artistul proletar-cult” după definiția lui Gherea. El suferă de mizerie și insalubritate, de
nesiguranța asigurării existenței, de tuberculoză. Se formează astfel o psihologie specifică.
- Pe de altă parte, orașul nu acționează numai cu efect demoralizant, depresiv, ci și solidarizant, energetic. Orașul
sugerează idei, probleme.
- Mihail Săulescu, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ștefan Petică se încadrează în formula artistului proletar-cult
- Al. Macedonski, Ovid Densusianu, D. Anghel, Minulescu fac parte dintr-o altă aripă simbolistă, văzând dintr-un alt
unghi viața, fără zbucium interior, fără drame. „Fete galante”.
- În Franța cei mai mulți poeți simboliști sunt mic-burghezi ca origine socială i ca stil de viață. Verlaine este fiu de ofițer,
Mallarme este profesor de liceu. Însă originea socială nu i-a împiedicat să se ridice împotriva propriei lor clase
- Fenomenul contradicțiilor, oscilațiilor și tendințelor divergente ale simboliștilor. Progresism și evazionism. Consumarea
indignării într-un dezacord abstract, ineficient și totuși de o autentică trăire morală. Poetul se consideră o victimă, un
paria, un izolat, un excomunicat moral.
- La Bacovia avem expresia artistică a unei adevărate crize morale de disperare. În opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au
culoarea cenușie a plumbului, fiindcă peste tot domină tristețea, apăsarea, dezgustul refulat, fie pentru o lume stăpânită de
forțe obscure, implacabile, covârșitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet oboseală, descompunere,
conștiința mizeriei iremediabile sau nostalgia dureroasă a evadării.
- Poetul simbolist citadin suferă de trivialitatea orașului burghez. Aici toate idealurile se destramă, lupta pentru existență
este cruntă, platitudinea filistină.
- În capitală nu se visează. Viața e aici prea aspră și realitatea prea neîndestulătoare pentru a lăsa timp regretelor” Petică
Ștefan.
- În aceste medii va înflori o stare permanentă de insatisfacție, de nemulțumire, de dezgust de viață, de revoltă imprecisă și
abstractă, care ia uneori calea anarhismului sufletesc, alteori pe aceea a evaziunii și a întoarcerii spatelui realității, declară
trivială, înjositoare, urâtă.
- În provincie, mediul prezintă toate caracterele insalubrității fizice și morale.
- Marasmul simbolist predispus la decepție, individualism, izolare.
- O altă cauză socială este înfrângerea forțelor revoluționare. Mai mulți poeți simboliști au avut tangențe serioase cu
mișcarea socialistă.
- Psihologia inadaptării devine o realitate morală întâlnită în poezia simbolistă. Refugiul în singurătate, sentimentul
izolării, interiorizarea individualistă a conștiinței, introvertire, însingurare. „Cântecul singurătății” scris într-o infinitate de
variante.
- Drama simboliștilor este imposibilitatea integrării în comunitate, din care nu ei se exclud în mod voluntar, ci pătura
conducătoare opacă și mercantilă îi exclude, poetul neprezentând pentru burghezie nicio valoare utilă și de schimb.
Conștiința unei superiorități morale rănite, complex de inferioritate. Tendința de evaziune din poezia simbolistă. Se
refugiază în „temple”, în „turnuri”, în „grădina Hesperidelor”, pe „insule”. Epoca produce numai dezgust, iar singura
soluție fiind însingurarea, mizantropia, introvertirea.
- Singurătatea la Bacovia reprezintă o atitudinea morală tipică și implicit un motiv poetic central, reluat în numeroase
variațiuni, căci poetul trăiește această realitate inevitabilă ca o dramă. De asemenea, singurătatea reprezintă și o formă de
autoapărare, de conservare a sufletului de descompunere.
- Psihologia izolării morale atrage după sine urmări dureroase. În singurătate, sufletul devine trist, amorf, apatic. El va
cunoaște neliniști și plictiseli sumbre, agravate de toate accidentele depresive ale existenței (noapte, ploaie, așteptare,
decepție, monotonie, boală). Apare melancolia, nostalgia, spleen-ul
- melancolia reprezintă un adevărat punct nodal, o zonă sufletească mobilă, instabilă, profund contradictorie
- spleen-ul simbolist generează inerție, blazare, pesimism, damnare, nevroză, dar și reacțiuni compensatorii, stenice,
vitaliste, voluntariste.
- cele două atitudine ce izvorăsc din sănătatea morală a poeziei - melancolie și euforie, scepticism negru și trăirea nevoii
de ideal, între pasivitate și răzvrătire. Așadar se cunosc două poziții simboliste de neconfundat.
- ceea ce se observă la poeții simboliști este chiar o înclinare vădită spre autoanaliză. Ei își descriu melancolia și blazarea.
- decepția trădării oportuniștilor socialiști
- „Noi nu suntem de pe lumea aceasta” Rimbaud, în timp ce Verlaine lansează ideea „poetului blestemat” sau un „paria la
Macedonski.
- Și astfel se naște ideea că poetul „modern” simbolist reprezintă un exemplar de „elită” al umanității. Superioritate ce
vine din complexitate psihologică ce îl definește.
- Aceeași psihologie începea să apară și la noi, însă redus la scară. La începutul secolului, în România, nu exista nici
marea metropolă modernă, nici ritmul trepidant de existență, nici tumultul de senzații și de emoții al mediului care corupe.
- Nevroză - afecțiune specifică simboliștilor
- Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că poeții simboliști vor încerca o evadare din tumultul nevrotic pe care-l resimt,
din conștiința angoasantă, din delirul frenetic , din această condiție de exasperare, melancolică, contemplativă, abulică,
retractilă, apatică, din însingurare, din singurătate, din depresie, din mizantropie, iar soluțiile vor fi pur imaginare. Ele se
vor consemna numai pe plan de conștiință. Evaziune în plan imaginar.
- poezie a plecărilor, a chemărilor enigmatice
- conflictul dintre eu și realitate care va duce la abstragerea de la viața reală. Hiperbolizarea ca funcție de potențare,
unificare și esențializare a metaforei care cristalizează o întreagă sedimentare de impresii și idei ale conștiinței, predispusă
spre înstrăinare. Poetul se refugiază prin vaste deplasări în spațiu, în exotic, explorând cele 4 puncte cardinale, iar prin
regresiune în timp, în legendar, basm, mit și feerie. Recurgerea la diferite forme de „stupefiante”. refugiul în lumea artei
cu unele exagerări estetizantă va reprezenta o soluție promovată de Macedonski. Poetul care trăiește drama inadaptării, a
inaderenței la mediu pe latura socială, își va traduce inconformismul, singularizarea, răbufnirea indignării prin aceeași
atitudine neconformistă și în planul artei. Necesitatea de compensație prin artă a insatisfacțiilor și loviturilor existenței.
- Visul atât ca formă gratuită de vagabondaj, dar care are și caracter de reconstituire a unei lumi mai bune, de proiecție a
unui univers refăcut după norme ideale.
- Poeții simboliști privesc lumea în bloc și o confundă cu stilul burghez de viață, căreia-i opun „nostalgia unui lucru care
nu se poate împlini”.
- trei atitudini recurente și predilecte: evazionism, exacerbarea a simțurilor, estetism.
- Idealul simboliștilor rămâne mereu vid de conținut, reprezentând o aspirație în alb, o nostalgie de absolut, trăsătură
specifică întregii poezii moderne de după Baudelaire, care cultivă „elevația”, dar numai ca soluție negativă pentru fuga de
platitudine.
- Jean Royere consideră că poeții simboliști au considerat arta ca un absolut. În lipsa unui ideal sau neputința de a găsi un
ideal deși există această dorință, poeții simboliști vor pune accent pe artă.
- Tema ascensiunii spre ideal, obsesia de excelsior. Un adevărat punct nodal al psihologiei simboliste. Realizarea
idealului cere un „suflet tare”, Săulescu. Desprinderea din marasm și inerție se face cu greutate, de multe ori niciodată.
Dualitate contradictorie.
- Mediul de predilecție = cafeneaua literară, cenaclul izolat. Nuanțe de ocultism.
- În concluzie, putem sublinia pe marginea celor spuse mai sus că epoca în care simbolismul românesc și-a făcut apariția
și s-a dezvoltat este contradictorie și difuză.
Precursori
Macedonski
- elemente romantice, parnasiene - predominante
- i se datorează introducerea primelor idei simboliste în literatura română
- „arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puțin decât arta muzicii”. Muzicalitatea poeziei, unul dintre articolele
fundamentale ale crezului simbolist, era înțeleasă mai mult sub forma sonorității exterioare, a plăcerii pur acustice.
- „poezia complicată cu instrumentalismul”
- ideea de noutate. Exprimarea prin imagini spre a da naștere ideii
- „simbolismul este ultimul cuvânt al geniului omenesc”
- simbolismul, „pentru a ne sugera idei...ne înfățișează una sau mai multe imagini ce se transformă la urmă în cugetări”.
- sugestie prin imagine
- revolta împotriva platitudinii burgheze
- teoria corespondențelor
- „valoarea de muzică și de culoare a semnelor grafice”
- „deșteptarea de imagini, de senzații și cugetări, cu ajutorul formei”
- „muzică, imagine și culoare”
- versul liber
- eclectismul lui Macedonski.
Teoreticieni
- Arghezi care la început pledează pentru simbolism în articolul program din 1904 din revista Linia Dreaptă în care găsim
prima teoretizare românească a esteticii simboliste. Se pronunță împotriva discursivității și retorismului în poezie,
proclamând virtuțile sugestiei. Emotivitatea inefabilă poeziei care sugerează ideii, care trezește simțuri. Teoria
corespondențelor. Simbolul. Ideea transmisă prin simbol.
- Sugestivitate, muzicalitate, corespondența între senzații, simbolizarea prin imagini vor deveni piloni fundamentali în
poezia simbolistă română care și-au găsit expresia clară în teoretizările lui Arghezi, Macedonski și alții.
- Teoretizările lui Ovid Densusianu din revista Vieața nouă din 1905-1925. Dimensiune reacționară din teoretizările
simboliste ale lui Ovid împotriva sămănătorismului și poporanismului. Caracter polemic. Poezia satului vs. poezia
orașului. Sensibilitatea complexă a citadinului. Omul modern opus omului primitiv, rudimentar. Înnoirea spiritului
omenesc. Intelectualizare. Reînnoirea culturii. Emancipare.
- Agitația în prejma războiului. Reafirmarea crezului simbolist care se opunea barbariei războiului
- simbolismul fuge de descriptiv și caută prin sugerare redarea esenței firești a lucrurilor.
Ideologia și filosofia simbolismului
- Apărut în plină criză a culturii și societății burgheze, la sfârșitul secolului al XIX-lea, simbolismul prezintă multe din
fisurile și simptomele acestui mediu social care se descompune. Un apăsător și obsedant sentiment de dezagregare, de
decrepitudine. Predilecție pentru decadență, pentru procesele sufletești, artistice, sociale, istorice în plină carență, în curs
de dizolvare, de prăbușire iremediabilă. Ideea de decadență traduce în primul rând un anume conținut ideologic și moral,
sentimentul „sfârșitului de veac”, conștiința declinului și a prăbușirii unei civilizații, a sterilizării literaturii de marile
pasiuni și entuziasme, exacerbarea sa în rafinamente rare, agonice, uneori maladive. Spectrul eșecului, al ratării,
terorizează spiritul multor poeți ai acestei epoci. Voluptatea prăbușirii în neant.
- Soluțiile sunt ineficient, expediente produse de dezorientarea morală a acestor poeți, în plină criză de neadaptare, de
neintegrare socială, derută în care vibrează foarte viu sentimentul prăbușirii unei lumi pândită de o catastrofă iminentă.
- confesiunile lui Bacovia în care este subliniată convingerea adâncă a participării la spectacolul unei lumi în prăbușire.
Poetul are în cel mai înalt grad sentimentul agoniei lumii în care i-a dat să trăiască. Conștiința tragică a existenței sale.
Percepția societății în plin proces de dezagregare atinge proporțiile intensității tragice.
- Conștiința descompunerii sociale este doar punctul de plecare al unui proces mai complicat. Nu se regăsește un
sentiment de regret, de solidarizare, de compătimire în fața acestui marasm. Se constată bucuria dezastrului, satisfacția că
o ierarhie socială se prăbușește.
- Situația socială la începutul simbolismului în Europa: triumful burgheziei, societate meschină, avidă de câștig și foarte
plată, lipsa idealurilor înalte, de sensibilitate și generozitate. Domina spiritul de afaceri, cultul agresiv al banului,
individualismul egoist și rapace, mediocritatea spirituală. Este o atmosferă sufocantă și trivială, exasperantă, climat
irespirabil. Într-o astfel de ambianță se va trăi o senzație de asfixie morală. Evadarea nu va consta într-o explozie de
revoluție socială, ci în revoluții literare, artistice. Revolta împotriva burgheziei. Ostilitate. Sarcasm. Satiră. Critică violentă
- influența socialistă, anticapitalistă se pliază pe spiritul de revoltă simbolist manifestat împotriva burgheziei filistine.
- Numitorul comun al tuturor simboliștilor este această profundă antipatie, repulsie față de burghezie.
- după 1880 această stare se cristalizează la toți poeții români. Combinație între frondă, epatare, sfidare și revoltă.
- Minulescu apasă pedala ironiei pentru a demonta valorile și convențiile burgheze.
- burghezul era văzut ca fiind capitalistul ce se închină „vițelului de aur”.
- Opoziția cea mai puternică împotriva capitalismului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și-a găsit expresia vitală în
manifestul simbolist, căruia i-a lipsit avântul pașoptist de a activa în plan politic și social, ei mărginindu-se astfel la sfera
artistică. Ei nu au avut structura luptătorului politic, lipsind cu desăvârșire activismului politic, efervescența militantă.
Refugiul în exprimarea acestei inaderențe sociale prin artă. Recuperarea artei prin refuzul unui activism politic. Estetismul
rămânând singura formă ideologică a luptei de clasă. Simboliștii vedeau în capitalism un pericol pentru creație și artă.
- Atitudine de respingere și critică a poeziei patriotice
- respingerea tradiționalismului care gândea în opoziția sat-oraș
- pentru simboliști, specificul național nu reprezintă un monopol al satului, nici un dat fix, imuabil, nici o realitate
impermeabilă
- poziție critică în fața naționalismului
- detașare de ortodoxism, clericalismul considerate ca fiind incompatibile cu scepticismul spiritului modern.
- așadar, orientare filosofică a simbolismului este negativă, fiind expresia unui idealism subiectiv, cu orientări mistice și
magice, uneori de-a dreptul ocultiste, totul perimat și retrograd în gândire.
- conflictul cu științele exacte angajate în progresul cunoașterii omenești. Spiritul scientist rigid. Pentru simboliști,
cunoașterea se lovește de limite de neîntrecut; esența realității nu se lasă dezvăluită niciodată. Materia, realitatea sunt
iluzii, aparențe, „reprezentare”. Știința nu poate lămuri tot. Există un inefabil de nepătruns. Reacțiune antipozitivistă a
simbolismului. Antiraționalismul simbolist. Anticartezieni, antiintelectualiști. Predilecția pentru afectivitate, intuiție și
spontaneitate, ignorate de pozitivismul occidental.
- rezistența în fața teoriilor mecaniciste. Filiera bergsoniană. Pledoaria pentru pulsația vieții interioare, pentru eul
fundamental și dinamic, succesiunea stărilor de conștiință, suprapunerea și devenirea lor continuă.
- noțiunea de „idealism” opusă noțiunii de „materialism”
- teoria corespondențelor, realitatea ca proiecție a conștiinței individului (pe filieră schopenhaueriană). Obiectivitate vs.
subiectivitate.
- „idealitatea lumii”, proiecție subiectivă a conștiinței individuale. „În raport cu omul, subiect gânditor, lumea, tot ceea ce
este exterior eului, nu există decât conform ideii pe care ne-o facem despre ea. Noi nu cunoaștem decât fenomenele, nu
raționăm decât asupra aparențelor; orice adevăr în sine ne scapă; esența este de necucerit. ”
- „Lumea este reprezentarea mea. Nu văd ceea ce este, ceea ce este este ceea ce văd. Câți oameni gânditori, atâtea lumi
deosebite.” Schopenhauer.
- „Natura în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă, ci așa cum o văd ochii noștri în anumite momente” Remy de Gourmont
- izvoarele filosofice erau operele marilor filosofi germani: Schopenhauer, Hegel, Hartmann, Kant.
- urmările morale și estetice ale acestui idealism vor duce la ceea ce se poate numi „individualism”. Din moment ce
„lumea este reprezentarea mea”, unica rațiune a poetului devine dezvăluirea acestei reprezentări, reflectarea permanentă a
existenței în propria sa conștiință. Vom vorbi astfel despre un subiectivism în cunoaștere care duce la cultivarea
sistematică a originalității, la absolutizarea celei mai efemere percepții, transformată în fetiș, la respingerea oricărei
codificări, legiferări și încadrări în reguli raționale, voluntare, ale creației. Bizarul, insolitul, straniul, unicul, irepetabilul
vor deveni predispoziții artistice pentru simboliști.
- Solipsismul. Atitudine anti-imitativă. Refuzul oricărei obiectivități a creației. Cercetarea constantă a acestui eu interior.
- Natura nu este decât o interpretare personală a unor fenomene a căror realitate absolută rămâne fundamental necunoscută
omului
- „Realitatea pentru om e subiectivă. Un individ deci e: el singur, o întreagă lume, și pentru el e singura lume valabilă.
Mai mulți indivizi reprezintă astfel mai multe lumi care se pot deosebi până la sângeroase contradicții. Simbolismul a
transpus concluziile acestor adevăruri, destul de elementare, în literatură. Ele au dus însă la cultivarea individualității și
deci la diferențiere; niciodată antagonismul moral dintre reprezentanții naturali ai unei epoci de sensibilitate dată nu a fost
mai pronunțat ca în cadrele literaturii simbolismului.” Remy de Gourmont
- Agnosticism. Lumea transcendentă este insondabilă prin cunoaștere intelectuală. Simbolismul a pledat pentru teoria
existenței unei pretinse realități suprasensibile, care depășesc posibilitățile umane de cunoaștere obiectivă.
- De aici locul însemnat misterului, inexplicabilului, incognoscibilului, misterului, inefabilului. Iar această realitate de
ordin transcendental reprezintă o zonă a cunoașterii prin intuiției, confuză, nu poate fi descrisă, ci numai simbolizată și
sugerată.
- „Dincolo de lumea pe care o vedem, este lumea - numai întrevăzută - a forțelor ascunse; alături de realitatea cunoscută
de toți, trăiește - cum s-a zis - a doua realitate, vagă, confuză, haotică...” Ovid Densusianu.
- Misterul nu poate fi exprimat prin limbaj exact, ci doar prin tăcere. Nu poate fi gândit și definit, ci numai sugerat și
simbolizat prin corespondențe emotive, afective, fie cu elemente pur imaginare din conștiința poetului, fie cu imaginea
percepută de el în natură. Misterul predispune la reverie și tristețe care vor implica stările de conștiință vaporoasă, vagi,
cenușii.
- Maurice Maeterlink, izvorul acestei atracții spre insondabil. Autor prolific tradus în spațiul românesc între 1900-1916
prin care sunt preluate teme precum: „fatalitate”, „taină”, „moarte”. Însă, simboliștii vor prelua cu precădere evazionismul
său radical. Însingurarea, contemplativitatea. reculegerea, tăcerea, individualismul.
- Mentalitatea ce neagă categoric puterea de cunoaștere obiectivă va duce în cele din urmă la intuiție, la misticism și de
aici la magie. Dacă absolutul rămâne etern insondabil, incognoscibil, metoda cea mai adecvată de a-l pătrunde este doar
inspirație, inițierea, ocultismul.
- Poetul simbolist se dovedește a fi un introvertit, un narcisist. El este concentrat exclusiv asupra lumii sale interne,
incomparabil mai pură, mai interesantă pentru el, mai apropiată lui, decât cea comună, burgheză. Pentru acest poet,
cunoașterea pleacă din interior în afară. A căuta ca imaginea din natură să corespundă imaginii sale interne i se pare o
necesitate evidentă și un procedeu cu totul firesc. Eul liric se proiectează în exterior numai cu scopul de a se regăsi, tradus,
exprimat, clarificat, consolidat în sine. Dacă realul nu poate împlini acest oficiu, el trebuie ignorat, negat, exclus. Poetul
este un „Demiurg”, modificând arbitrar realitatea, conform stărilor sale de reverie, halucinație. Poetul este, conform teoriei
lui Rimbaud, un „maestru în fatasmagorii”. Alchimia verbului.
- Negarea total a realității va duce la spiritualism și ezoterism. Poezia devine operă de inițiere, iar poetul mag. Și de aici o
mulțime de forme de evazionism ocult. Poetul, creator de lumi noi.
- Forme ocultiste se pot observa și în atmosfera simbolistă din România de după 1900 în cercurile prezidate de
Macedonski. Imitații franceze. De amintit și revista ocultă Hermes scoasă de Macedonski în 1902. „Poezia este o scânteie
a Divinității”.
- Simbolismul nu reprezintă în niciun fel un curent închis, codificat, reglementat de dogme fixe, asemenea clasicismului.
Ceea ce-l definește este, tendința de evoluție, deplasarea pozițiilor, modificarea progresivă a sensurilor de bază, împletirea
cu o serie întreagă de idei și atitudini contemporane. De aceea, simbolismul va avea orientări ideologice diverse, adesea
net contradictorii.
- forme de nietzheianism, individualism, anticreștinism, titanism.
- Moartea se leagă de ideea de frumusețe, devine un excitator de energii, servește drept mijloc la îmbogățirea sensibilității.
Recurgerea la tema morții fiind un mod de a-și mări setea de viață.
Estetica simbolismului
- eclectism în teorii, definiții vagi, lipsa unor repere clare, idei generale
- suprasaturarea eminesciană ca factor determinant în apariția simbolismului. Influența lui Macedonski în acest sens prin
critica sa la adresa epigonilor eminescieni.
- simbolismul se dezvoltă la început ca o reacție împotriva romantismului, împotriva poeziei intime și personale, de dor și
jale. Și astfel acest lirism confesional de tip romantic ajunge să fie contracarat.
- Neajunsul romantismului în nouă epocă. Simbolismul exprima o sensibilitate nouă, într-o epocă nouă, diferită de epoca
romantică.
- caracterul polemic cu toate direcțiile literare: naționalism, sămănătorism (idealizarea vieții țăranului, interzicerea
influențelor literare străine, încetarea exprimării în poezie a sufletului urban, cultivarea temelor rurale, simularea
limbajului „țărănesc”), tradiționalism, naturalism, eminescianism, realism.
- simbolismul este în parte produsul unei psihologii mai mult sau mai puțin „cosmopolite”. Parisul devenise la sfârșitul
secolului al XIX-lea un centru literar, unanim recunoscut, al întregii lumi literare moderniste. Nerecunoașterea unor poeți
din partea societății din care făceau parte era compensată prin refugiul acestora în cafenele din Paris.
- rasismul literar cu care a luptat categoric simbolismul la începuturile sale.
- simbolismul reprezenta încă de la începuturile sale principiul libertății și al progresului în artă.
- „internaționalismul” poeziei simboliste - acuza lui G. Ibrăileanu
- influența wagneriană una dintre filiațiunile estetice importante.
- influența impresionistă o altă coordonată esențială din poezia simbolistă.
- școala lui Monet în pictură este citată de Ovid Densusianu în articolele sale.
Tradiție și inovație
- lipsa definițiile și teoretizările la început.
- simbolismul introduce ideea de „nou” în literatura română, dându-i un sens revoluționar, de avangardă, opus ideii de
tradiție. Opus de asemenea spiritului static, metafizic.
- ideea de „actualitate”, de „contemporaneitate” istorică. Poezia reprezintă „o înțelegere mai adâncă a lumii
înconjurătoare”, potrivit lui Ovid Densusianu.
- o altă inovație importantă adusă de simboliști a fost acceptarea influențelor străine în literatura română
- simbolismul surprinde momentul de stagnare al poeziei
- spirit critic promovat de simboliști
- căutarea formelor noi pentru idei vechi
- inovația e de fapt o mutație, un moment estetic inedit, revoluționar față de trecut, în măsura în care-l neagă.
- simbolismul este o mișcare de eliberare poetică. Or, eliberare fără libertate nu se poate. Proclamarea libertății în artă de
către simboliști trădează uneori un silogism: arta este eliberă, simbolismul este artă, deci simbolismul este liber.
- libertatea în artă - teoretizările lui Remy de Gourment. Însă cam toate curentele și mișcările artistice au invocat libertatea
în artă, fugind de constrângere morală, religioasă, dogmatică, de reguli estetice fixe.
- „Arta, copii mei, înseamnă a fi absolut tu însuți” - Verlaine
- Macedonski cerea „închiderea templului pentru profani”
- arta pentru elite. conflict între „artist” și „mulțime”
- arta pentru artă
- „arta este strict individuală, autonomă, absurdă și, dacă vreți, chiar inutilă. Ea nu există decât în exemplare unice”
Minulescu.
- tendința de purificare a poeziei
- eliberarea de discursivitatea, de proză, de tezism
- integrare, osmoză și sincronizare istorico-socială
Teoria simbolului
- confuzia simbol=simbolism
- 1892, Macedonski: „simbolismul este numele modului de a exprima prin imagini spre a da naștere cu ajutorul lor ideii”
- alegorie vs. simbol. În alegorie predomină procesul intelectual. Ideea preexistă în conștiință, preocuparea constând în
găsirea unei metafore convenabile. Poezia ajunge la poezie didactică, abstractă. Alegoria are nevoie de interpretare, de o
etichetă explicativă pentru a fi înțeleasă; simbolul, dimpotrivă, se bizuie pe sugerarea stării psihologice respective.
Alegoria este un act de convenție, în timp ce simbolul, un act de „corespondență” obiectivă, între imagine și emoția pe
care o exprimă.
- ideea devine artă, poezie, simbol, prin imagini sensibile. Arta exprimă idei, faptul este evident, demonstrat științific.
Esențială, în simbolism, nu este însă prezența sau absența universală a ideii, ci modul de comunicare a acesteia, metoda
particulară a reflectării ideii prin imagini. Poezia este imagine, metaforă, simbol.
- simbolul, expresie imagistică a „ideii”. Simbolul este o comparație, dar o comparație într-adevăr „ambiguă”. El unifică
două planuri, imaginea sensibilă, și conținutul pe care îl exprimă. El proiectează o serie întreagă de semnificații.
- două feluri de simbol: unul prin care simbolul reprezintă o asociație spontană între senzație, emoție și imagine sensibilă.
Aceste simboluri nu se fac, ci se nasc. Ele sunt date imediate ale conștiinței, predominând intuiția și nu analiza. În cel de-
al doilea caz, simbolul nu este altceva decât produsul unei confecții. Se pierde astfel principiul spontaneității.
Corespondențele
- exprimarea unei echivalențe care se stabilește într-o anumită stare psihologică a poetului și un element corespunzător din
natură. Afectivitate-imagine. Formă de reflectare a realității. Solidaritatea poetică eu-natură.
- fenomen de ordin inefabil, trans-intelectual, corespondențele nu se nasc decât în stări de reverie poetică, în care
receptarea universului se face exclusiv pe cale emoțională.
- presupun în mod organic realitatea unei emoții
Obscuritate și claritate
- universalitatea emoției, caracterul său accesibil, inteligibilitatea.
- simboliștii se poziționează împotriva ermetismului în poezie
Sugestia
- a simboliza înseamnă a evoca, respectiv a impresiona capacitatea de emotivitate a cititorului. Scopul poeziei devine
trezirea stării lirice, în care limbajul afectivității devine mai clar și mai comunicativ decât acela al noțiunilor.
Muzicalitatea
- „prin cuvânt poezia grăiește și gândește, prin muzică, ea cântă și visează”, Ion Pillat.
- „muzică și imagine”, Macedonski.
- sunetele pot produce stări
- inspiră inovații formale
Versul liber
- care produce și el efecte muzicale
- a nu se confunda cu cultul versificației goale, formaliste
Formă și formalism
- ideea de formă joacă un rol extrem de important pentru simbolism
Temele simbolismului
Formele evaziunii
- singurătatea, izolarea, însingurarea dar într-o altă manieră decât în romantism. Singurătatea în simbolism este o apăsare
evocată în surdină, semielegiac. Senzația este numai de neplăcere, de insatisfacție morală, nu de criză, indiciu că poetul
simbolist, în ultimă analiză, nu se complace în singurătate.
- soluția simbolistă la singurătate sunt alcoolul și fumul de țigări. apar uneori prin poezie
- la Ion Minulescu singurătatea este o atitudine literară.
- efectele morale și literare ale singurătății: pierderea din capacitatea de consonanță, individualizare, melancolie, spleen
(amestec de plictiseală profundă, dezolare și tristețe abstractă). Spleenul simbolist, dezvoltat de Baudelaire, este apăsarea
sumbră a anotimpului pluvios, a zilei interminabile, aride, fără conținut, a speranțelor învinse și a neliniștii atroce, de
durată, de monotonie mecanică, exasperantă a existenței fără conținut.
- psihologie amorfă, intraductibilă, inefabilă, inexprimabilă, prin faptul că nu conștientul este acela care domină, ci stările
confuze, subconștiente. Atitudinea este contemplativă, și dispoziția cea mai curentă a clipelor de melancolie este simpla
reverie, visarea cu ochii deschiși, fără direcție precisă, în pur vagabondaj caleidoscopic al imaginilor.
- visul/reveria în simbolism are o funcție predominant psihologică, de nuanță sentimentală, exprimând nevoia sufletului
uman de a depăși luciditatea obositoare, apăsătoare, sumbră, căutând o soluție imaginară pentru criza sa morală.
- evaziunea imanentă și transcendentă. plecări, călătorii, mare.
- obsesii exotice în care sunt posibile toate reveriile
- o altă modalitate de evaziune este predilecția pentru mit și legendă cultivată îndeosebi în poezia franceză
- fuga în spațiu și timp prin regresiune pleacă din aceeași atitudine sufletească avidă de evaziuni în toate direcțiile
- parfumul înainte de a fi „simbol” și „corespondență” este un mijloc de simplă reverie, visare și evaziune. Este un mijloc
de uitare, de narcoză a durerii existenței, un fel de stupefiant.
- transpunerile de senzații, sinesteziile, au fost mai mult teoretizate, decât cultivate în simbolismul românesc, care în
ansamblul său nu le transformă în jocuri gratuite.
- cultivarea muzicii ca temă literară va intre cu necesitate în logica internă a curentului. A cânta de „dor”, de „jale”
reprezintă pe de altă parte și o atitudine românească tradițională, care se complică poetic într-un joc de analogii și asociații
metaforice.
- în simbolismul francez se constată o adevărată obsesie muzicală, în care vioara languroasă la Verlaine, Mallarme, Stuart
Merrill, pianul obsedant la Jules Laforgue, marșul funebru la Rollinat, caterinca melancolică, faimoasa orgue de barbarie
la mulți formează imagini tipice, de o mare răspândire. Evocarea sunetelor muzicale, de diferite tonalități și timbre,
echivalează cu transcrierea în registre melodice și simfonice a unei întregi game de emoții, și a întâlni la simboliștii
români reprezintă un fenomen literar care nu surprinde.
- în genere, poetul simbolist este foarte sensibil la orice sunet care-i pune în mișcare vibrațiile sufletești (vânt, ploaie,
furtună), muzică instrumentală, voci și cântec, de predilecție obsedant, tulburător, straniu. Muzica în poezia simbolistă nu
exprimă nici exultanța, nici euforie, nici bucuria de a trăi. Ea este nostalgică și depresivă, stil „fin de siecle”, ca un album
de romanțe de Raynaldo Hahn, transfigurare lirică a unui moment istoric depășit, irepetabil.
- poezia poeziei. Poezia în sens de refugiu spiritual, compensație la neaderența la mediu. Impermeabilizare morală,
transfigurare a realității prozaice. Geniul damnat care fuge spre „ideal”, spre excelsior. Replica dată de poet la nivelul
conștiinței poetice trivialității mediului, căruia îi întoarce spatele prin artă.
Lirismul
- iubirea este tot o formă de reverie și nostalgie. Ba chiar o formă de evaziune socială.
- la poetul simbolist erotica reprezintă o metodă de compensație, de refugiu moral, o formă de transfigurare a mediului
trivial, plat, burghez în ultimă analiză.
- simbolismul repudiază sentimentalitatea burgheză cuminte, anodină, lacrimogenă, galanteria mondenă, refularea, falsa
pudoare.
- erotica simbolistă fuge prin definiție de materializare, de senzualitate și posesiune. Sentimentele sunt exprimate discret,
învăluit, prin gesturi și declarații simbolice.
- erotică cifrată, prin corespondențe
- o iubirea care triumfă nu are nimic simbolist în ea. În schimb chemarea, nostalgia , reveria, incertitudinea sunt la mare
stimă, și din această sentimentalitate vaporoasă simbolistul își face o virtute.
- iubirea în simbolism este numai o plecare. speranță și ratare.
- momentul inevitabil al despărțirii trezește melancolii; revederea, rememorări nostalgice de iubiri defuncte.
- caducitatea iubirii
- afectivitatea poetului simbolist, care e difuză, nu este numai propriu-zis erotică. Ea se proiectează asupra mediului
imediat, asupra cadrului de viață. O undă de emotivitate discretă învăluie întreaga existență. Eul liric transmite prin
contact afectiv ceva din vibrația sa tuturor obiectelor percepute, care încep să prindă viață.
Vitalitate și nevroză
- mediul în care trăiește poetul este unul ce duce la intoxicație sufletească și nevroză. Există, însă, o serie de reacțiuni
vitaliste produse tocmai de această invazie a tulburării maladive.
- poezia simbolistă nu este în totalitate contaminată de nevroză. Impulsiunea vieții se face mereu simțită. Ea luptă să
alunge stările crunt depresive, morbide. Acest antagonism, care produce adesea efecte literare notabile, este mereu
prezent, și expresia sa poetică dă simbolismului o notă particulară de vitalism care trebuie reținută.
- predilecția simboliștilor pentru parfumuri și muzică este tot de ordin vital. Aromele, emoțiile sonore excită, stimulează
vitalitatea, răscolesc, dau șocuri. Beția olfactivă nu este altceva decât indiciu de vitalitate. Drama simbolistă, cu pendulări
și oscilări
- alternanța anotimpurilor, succesiunea ritmului cosmic inspiră acestei zone a poeziei simboliste adevărați tropi dialectici.
Ruina naturii atrage viața; energia se naște din decrepitudine; din urât, tristețe, țâșnește triumful.
- nevroza la Maurice Rollinat provine, și ea pune în circulație o întreagă tema a „frisoanelor”, a „plictiselii” crunte, negre,
expresie a „nevrozei moderne”, a uni secol rece, isteric și posomorât, ros până la măduvă.
- nevroza este o alterare a sensibilității și a conștiinței, pe care simbolismul românesc începe s-o exploreze, de la formele
sale mai ușoare de morbidezza, până la acelea turburătoare, grave, de răvășire interioară. Peisaj sufletesc dezaxat.
- în singurătate ești cuprins de tot felul de neliniști, de agitații inexplicabile, mai ales când cade noaptea.
- pendularea vitalitate-nevroză, cădere-regresare.
- psihoză a morții, formă specială de nevroză. În această atitudine nu întră propriu-zis teroare, ci nostalgie, o tragică
melancolie a vieții refuzate, care-și presimte neliniștită sfârșitul.
Misterul
- predilecție pentru ideea de mister în simbolism, însă în poezia românească acest lucru nu este atât explorat
- misterul pentru simboliștii români este mai puțin o obsesie reală și adâncă a incognoscibilului, a planului ocult, a
transcendentului insondabil, cât o etichetă verbală pentru un tip mai acut de nostalgie și nevroză.
- substanța pare mai mult psihologică decât metafizică
- tema servește la transmiterea senzației de prezență apăsătoare, obscură, care turbură senzației prin inexplicabilul său
logic.
Orașul
- peisajul citadin reflectă în primul rând o experiența reală.
- melancolia întreținută de mediul urban, trist, monoton, depresiv, murdar.
- orașul simbolist este propriu-zis locul unde nu se întâmplă nimic. În acest mediu existența se consumă lent, obscur, într-
o apăsătoare plictiseală. Nu-i de mirare că poetul simbolist se va simți, precum Bacovia, izolat, pierdut într-o provincie
„pustie”. El se surprinde adesea rătăcind, absent.
- orizontul închis barează vizualitatea și stimulează imaginația, nostalgia, spleen-ul. În spațiul restrâns, perfect limitat,
evaziunea devine o imperioasă necesitate, și imposibilitatea realizării împinge la visare cu o forță invers proporțională.
- senzație de sufocare poetică
- viziunea este demiurgică și simbolul este de fapt Prometeu, titanul care personifică suferința și sforțarea creatoare. Acest
maestru tentacular ucide într-adevăr omul ca individualitate ireductibilă, dar elanul său tinde să-l atragă și să-l integreze
unui efort colectiv unanim, înnobilându-l.
Natura
- imaginea nu mai este nici descriptivă, parnasiană, smălțuită și rece, nici de tipul „pastelului”, natură moartă versificată.
Vizualitatea simboliștilor este slabă, imprecisă, și, în ultimă analiză, neglijabilă, căci în poezia lor emoția nu pleacă din
afară înăuntru, ci dinăuntru în afară. Natura este o regiune unde înfloresc misterele, simbolurile și corespondențele
percepute prin intuiție.
- asupra cadrului cosmic poetul proiectează sensibilitatea sa, printr-un puternic „transfer” emoțional. El o pătrunde, o
animă, îi dă un suflet și personalitate. Peste tot poetul simbolist descoperă viață, afectivitate, senzații, ritm la care el
participă. Participare, animism, simbolizare, corespondență, aceasta este în esență natura pentru simboliști, sensuri asupra
cărora ei sunt edificați.
- natura constituie un pretext pentru proiecțiile imaginare ale eului liric. Natura suferă un proces de selectare, de
interpretare și de restructurare.
- cultivarea intensă a senzațiilor olfactive. Marea predilecție pentru flori la simboliști de aici vine. Paradisul odorifer.
- floarea care cade este emblema iubirii care se stinge. Floarea ofilită simbol al stingerii vieții
- amurgul este de factură simbolistă. Este confidențial, muzical și melancolic
- afinitatea psihologiei lui Bacovia cu ideea poetică de „amurg”.
- poetul nu are nicio afinitate pentru natura gigantică, sălbatică, sublimă, a romantismului. Ceea ce el caută este liniștea
parcului melancolic, cu alei tăcute, discrete, bazine și jocuri de apă, statui și boschete delicate. Aici este liniște, lumina
irizează prin frunzișuri, zgomotele orașului se aud vătuite sau sunt inexistente, totul predispune la solitudine și reverie.
- s-a putut izola un colț de lume, rupt de prezent și realitate, populat cu viziuni poetice
- toamna anotimpul predilect în simbolism. Stimulează interiorizarea. Examenul de conștiință devine mai profund, poetul
își descoperă întreaga drama a nerealizării
- Bacovia apare copleșit de manieră: străzi pustii, acorduri de vioară, frunzișul smuls în vârteje. Muzicalitate e funebră.
Neliniștea este mai gravă și nervii de toamnă ai lui Bacovia au o vibrație mai dureroasă. Toamna e simbolul ideilor
defuncte.
Temele sociale
- poetul este în polemică declarată cu burghezul a cărui ordine socială și ideologică el n-a acceptă.
- poezie a geniul damnat, condamnat să trăiască în mijlocul burgheziei „tâmpite, să scrie și să moară neînțeles.
- o viziune critică a orașului burghez vine adesea să întregească evocările citadine ale simbolismului.
- sentimentul este de dispreț, superioritate morală, revoltă și uneori și de ironie
- sub influența experiențelor direct de viață și în același timp a ideologiei socialiste, se conturează la un grup de poeți
simboliști, mic-burghezi declasați sau semiproletari, o poezie la început de nuanță umanitaristă, apoi cu tensiune socială
evidentă, de ordinul revoltei proletare directe.
- prin sentimentul de revoltă există dorința de schimbare a societății
- în ziua intrării în război, în 1915, mulți simboliști participau intens la evenimente, și fondul lor ideologic suferă
transformări considerabile. Din simbolism ei păstrează doar unele idei poetice și forme de expresie. La Mihail Cruceanu,
surprindem tocmai un astfel de moment tipic de interferență.
- Liturghii profane, Minulescu - atitudine laice, sceptice, antireligioase. Orientare antimistică și anticlericală
- și prin stil și prin idee poezia este net de factură nu numai simbolistă, dar și simbolică pentru conflictul rațiune-religie,
popor-cler.

Motivele de inspirație a tuturor acestor teme relevă nu doar un echilibru, dar chiar și o relativă superioritate a temelor
viabile asupra celor depășite, perimate, cu implicații negative. Propriu-zis iremediabil inactuale apar, azi, în majoritatea
lor doar temele evaziunii, nevrozele și misterele. În schimb, în lirismul simbolist, poezia vitalității, a orașului și a naturii,
pe lângă unele estetisme și poze convenționale, există în mod incontestabil și zone viabile compacte. Imaginea
simbolismului ca pură poezie a „evaziunii” nu corespunde adevăratei fizionomii a acestui curent literar. Formele
„evaziunii”, cum s-a putut constata, nu sunt nici exclusive, nici cultivate în mod extravagant. Raportate la totalitatea
motivelor și ideilor poetice simboliste, ele se dovedesc a fi în minoritate. Adevăratul punct slab al tematicii simboliste stă
în altă parte, și anume în înclinarea spre stereotip, manieră și monotonie, poate viciul de bază al curentului. Universul
simbolist este limitat ca note fundamentale, iar acestea - destul de puține - sunt tratate, în genere, ne varietur. Simbolurile,
corespondențele, imaginile-cheie se repetă mereu, uneori până la sațietate. Din această cauză o lectură prelungită a poeziei
simboliste anemiază sufletește, obosește, și în cele din urmă plictisește. Limitarea și stereotipia temelor atrage după sine și
o anume îngustare a percepției vieții. Viața nu este absentă în poezia simbolistă, dar nici reflectată în totalitate. Aspecte
importante ale universului liric, moral, social sunt ignorate, cu toate infiltrațiile de ordin ideologic, înaintat, care sunt
evidente. A urmări prin simbolism drama omului în profunzimile sale, cu toată introspecția destul de acută a suferinții în
izolare și nostalgie, nu este cu putință. Aceeași observație și pentru dimensiunile și crizele vieții sociale burgheze, pe care
simboliștii le sondează, le pun uneori în lumină, prin interferare, dar cu intermitență. Când poezia socială se consolidează
definitiv, simbolismul ca modalitate practică dispare. În sfârșit, față de programele și intențiile ideologice-estetice ale
simbolismului, temele rămân uneori în urmă ca realizare. Ele sunt ceva mai reduse, mai sărace și mai palide decât
anticiparea lor teoretică. „Practica” simbolistă, așa cum apare ea examinând catalogul temelor, relevă deci o anume
insuficiență și incapacitate de traducere în imagine a ceea ce în „teorie” era limpede și recomandat cu precizie.
Concluzii
- O primă constatare legitimează apariția simbolismului românesc printr-o cauzalitate precisă de ordin social, ideologic și
literar, determinată de realități naționale specifice. Ivirea sa n-are nimic arbitrar, nimic întâmplător în ea. Așa cum am
arătat pe larg, simbolismul românesc este produsul mediului urban, îndeosebi mic-burghez, adesea proletarizat și declasat
al psihologiei și aspirațiilor acestei categorii sociale și morale. Constatarea îndepărtează ideea unui simbolism românesc
de pură imitație. Un fenomen de imitație, incontestabil, există, dar numai ca o coincidență între condițiile interne,
prielnice receptării, și prestigiul poeziei apusene al epocii.
- Simbolismul francez a fost un catalizator al sufletului intelectualului român, mic-burghez sau proletar. Dar nu el i-a
produs în esență revoltele, nostalgiile sau idealurile, ci condițiile sociale și materiale de existență, de la sfârșitul secolului
al XIX-lea și începutul celui următor. În acest mediu se formează o psihologie care și-a apropiat noi forme de expresie
poetică, prin afinități elective și fenomene de absorbție și imitație inevitabile.
- Simbolismul este o demonstrație a puterii creatoare a spiritului literar românesc. Acesta se dovedește capabil nu numai
să recepteze organic simbolismul apusean, dar și să-l interpreteze, să-l dezvolte în sens original, aducând unele note noi,
particulare. Este deci adevărat că simbolismul prilejuiește intelectualului român o experiență nouă. O dovadă evidentă în
acest sens constă în faptul că simbolismul românesc reușește, de foarte multe ori, o adevărată asimilare în profunzime a
temelor simboliste în realitățile naționale.
- Simbolismul nu rupe în totalitate legătura cu alte mari tradiții ale poeziei române, pe care le continuă. Simboliștii
continuă acțiunea eminesciană de rafinare a sensibilității, de împrospătare a limbajului poetic, conjugând-o cu aceea
întreprinsă de Macedonski. Prin originalitatea talentului lor, unii sporesc puterea cuvântului și a frazei poetice simțitor.
Însă unei prefaceri adânci, imprevizibile, cu aceea săvârșită de Eminescu, verbul românesc avea să fie supus de Tudor
Arghezi. Macedonski și simboliștii anticipează și pregătesc experiența artistică atât de bogată în consecințe a autorului
Cuvintelor potrivite și a celorlalți poeți care, în perioada interbelică, au dat o contribuție remarcabilă la evoluția
mijloacelor de expresie lirică.
- Simbolismul reprezintă o fază de trecere necesară, o etapă în bună parte ascendentă a poeziei românești în plină evoluție
creatoare. Tot ce este nou, modern, în poezia română (folosim aceste noțiuni în accepția lor pozitivă) și de la simbolism
pornește pe multe laturi. O dată cu simbolismul apare o nouă tematică poetică, o nouă atitudine lirică, un nou stil, o nouă
estetică literară, și această contribuție inovatoare se dovedește fecundă, plină de însemnate urmări literare. De la
simbolism înainte se va scrie o altfel de poezie.
- Simbolismul provoacă o revoluție tematică, plină de urmări pentru lărgirea sferei inspirației. El aduce peisaje noi, urbane
și exotice, în baza unei evidente predilecții și aspirații spre complexitatea civilizației moderne și nostalgia depărtărilor, de
înțeles în primul rând printr-o sufocare în mediul burghez sau patriarhal; o interiorizare, o „adâncire” și o „esențializare”
vădită a lirismului, care devine mai intim, mai discret, mai complex și mai profund; o capacitate mai mare de introspecție
și analiză a conștiinței, în zone încă neexplorate în poezia română. Toate aceste atitudini și motive pătrund cu succes în
poezia română, care tinde, prin simbolism, să devină expresia literară a „vieții moderne”, a „vieții sufletești de azi”.
Aceasta printr-un efort fără precedent de integrare în ritmul civilizației și societății moderne, la faza respectivă a evoluției
sale istorice.
- Tehnica și măiestria simbolismului nu este cu nimic inferioară celei romantice sau a altor curente anterioare, față de care
are chiar avantajul unei flexibilități și nuanțări mai accentuate a limbajului liric, a varietății imaginilor și ritmurilor, a
îmbogățirii evidente a limbii. Reprezentarea naturii, a lucrurilor, a stărilor de conștiință, a devenit mai vie, mai plastică,
mai comunicativă, mai directă. Bacovia, Miulescu și în genere toți simboliștii folosesc un limbaj curent, și nu „poetic”.
Vocabularul se lărgește considerabil, și nici chiar mai ireductibili detractori n-au contestat acest aport al simbolismului.
Preocupările de simbolizare, sugestie și muzicalitate a poeziei sunt cele mai accentuate care s-au produs până atunci în
literatura română. Lucrurile acestea le observase Macedonski, cu perspicacitate, încă din 1899.
- Pe latură ideologică, simbolismul are raporturi tangențiale, dar nu lipsite de urmări, cu socialismul, de asemenea cu
unele ideologii progresiste burgheze. El este infuz, mai ales în ultima sa fază, de mișcarea de idei contemporană, în care
ipostază are reprezentări, deși nu limpezi, totuși insistente, despre stare prezentă și viitoare a societății. Cu toate orientările
sale predominant idealiste, simbolismul nu se așază de partea ideilor conservatoare și reacționare, care circulau în cultura
noastră în epoca respectivă. Dimpotrivă, direct sau indirect, mai toți poeții simboliști români au avut o atitudine
antișovină, antinaționalistă, antisămătoristă. Pentru orientarea lor parțial „cosmopolită”, în care vedem și o formă de
protest față de neaoșismul contemporan intolerant, simboliștii au fost atacați și repudiați de cultura oficială a timpului. Nu
există neutralism politic și social, și a nu lua poziție favorabilă pentru climatul șovin și xenofob reprezenta de fapt o
poziție ostilă acelui curent. Pe de altă parte, deși burghezia nu era atacată frontal, neaderența la valorile sale se constată la
mulți simboliști.
- Simbolismul este scindat de la un capăt la altul de tendințe divergente, în primul rând de ordin moral: „Există cel puțin
două direcții în simbolismul românesc: una reprezentată de poeți mai expansivi, cu privirile întoarse spre lume, retorici,
neologistici până la stridență, alta, susținută de lirici interiorizați, receptivi mai ales la aspectele sumbre din viață,
meditativi”.
- Privind de sus, se pot distinge în simbolismul românesc două linii ideologice opuse, cu accente sociale și formaliste care
traduc, în esență, antagonismul dintre cultura progresistă, democratică și reacționară, în faza istorică respectivă. Dar, în
genere, poziția ideologică a simbolismului românesc este mult mai puțin vicioasă decât se bănuiește, întrucât prin nicio
manifestare a sa el nu acordă un sprijin important sau decisiv burgheziei, mentalității sale sau scării de valori capitaliste.
Lirica simbolistă în ansamblu exprimă o inaderență subiectivă la rânduieli sociale dominate de spirit mercantil, de dispreț
pentru valorile spirituale, de mediocritate și filistinism.
- În domeniul realizării artistice, izbutește pe alocuri maniera, o înclinare spre convenționalism, stereotipul fiind unul din
viciile estetice de bază ale curentului. Temele, simbolurile, imaginile au de multe ori tendința de a se repeta, fapt care dă
nu o dată poeziei simboliste un aer de monotonie. Există, incontestabil, un „univers poetic” simbolist, identificat repede
după lectura câtorva volume, întrucât ideile se repetă. Spleen-ul, ploaia, muzica languroasă, melancolică, abstractizările,
alegoriile revin câteodată prea des. Această manieră trădează o optică generalizată, care ar fi, în definitiv, acceptabilă,
dacă ar trăda un unghi autentic de percepție. În realitate este însă vorba uneori mai mult de un fenomen de contaminare
literară, de imitație, de sărăcie a spiritului de invenție poetică. Simbolismul constituie sub acest raport un act mai mult de
convenție literară, decât de imaginație reală. De fapt nici un curent literar nu a fost ferit de aceste fenomene negative.
- Dacă poetul simbolist se plictisește, este fiindcă viața n-are adesea pentru el nici un sens. Atunci el încearcă un sentiment
de sufocare morală și de revoltă, dar și la acest capitol, deficiența poziției sale este vădită. Protestul simbolistului este
anarhic, fără obiect social bine precizat. Neavând o concepție de viață, constructivă, simbolistul n-a putut soluționa
problema idealului de viață și nici n-a putut orienta spiritul său de revoltă față de societate burgheză.
- Individualismul, sentimentul de izolare, înstrăinarea, descurajarea, pesimismul simbolist sunt note morale în care
conștiința epocii noastre nu se mai regăsește. Ea nu mai poate să vibreze, să-și descopere „corespondențe” cu această
poezie, pentru că orientările și dimensiunile societății socialiste au devenit cu totul altele. A face azi poezie simbolistă, cu
acest conținut depresiv, reprezintă un act anacronic, un adevărat nonsens social, psihologic și estetic.
- Simbolismul este produsul unei anumite epoci, ireversibile, și al unei anumite configurații sufletești, irepetabile.