UNIVERSITATEA ,,BABEȘ-BOLYAI”

CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

ALEXANDRU MORARU COSMIN COSMUȚA

ISTORIA BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE

An II, Sem. I
– Note de curs –

Cluj-Napoca

2017
 CUPRINS

I. Dezbinarea bisericească din Transilvania (1698-1701). Cauzele și urmările ei

până în 1850 .............................................................................................................5

II. Mitropolia Ungrovlahiei și Eparhiile ei sufragane: Râmnic, Buzău și Argeș în

sec. al XVIII-lea. Ierarhi de seamă.........................................................................19

III. Episcopul Inochentie Micu și lupta sa națională .......................................................30

IV. Lupta clerului și a credincioșilor din Transilvania pentru apărarea ortodoxiei în

secolul al XVIII-lea ................................................................................................ 35

V. Mitropolia Moldovei și Eparhiile ei sufragane: Roman, Huși și Rădăuți în

secolul al XVIII-lea. Ierarhi de seamă ...................................................................43

VI. Biserica Ortodoxă din Banat și părțile Aradului până la sfârșitul secolului al
XVIII-lea ................................................................................................................53

VII. Viața bisericească românească în Maramureș și Bihor până la sfârșitul

secolului al XVIII-lea ............................................................................................. 61

VIII. Biserica Ortodoxă din Transilvania între 1761-1810 .............................................68

IX. Mitropolitul Grigorie Dascălul ..................................................................................76

X. Mitropolitul Veniamin Costachi .................................................................................81

XI. Preoțimea ortodoxă română în secolul al XVIII-lea. Pregătirea și activitatea ..........87

XII. Mănăstiri și viața mănăstirească din provinciile românești în secolul al

XVIII-lea. Călugări cu viață îmbunătățită: Starețul Paisie și ucenicii săi.
Generalități .............................................................................................................94

3
XIII. Biserica Ortodoxă din Transilvania între 1810-1845. Episcopul Vasile Moga .........103

XIV. Biserica Ortodoxă Română din Bucovina sub Imperiul habsburgic (1775-
1918) ....................................................................................................................109

XV. Mitropolitul Andrei Șaguna ....................................................................................118

XVI. Biserica Ortodoxă Română din Basarabia sub Imperiul țarist (1812-1918) .............. 125

4
 I. DEZBINAREA BISERICEASCĂ DIN TRANSILVANIA (1698-
1701).
CAUZELE ŞI URMĂRILE EI PÂNĂ ÎN 1850

A. CAUZE POLITICE ȘI RELIGIOASE

1. Situația istorică și politică a Transilvaniei la sfârșitul sec. al XVII-lea

Din anul 1683, când turcii au fost înfrânți sub zidurile Vienei, în Transilvania,
care fusese „principat autonom sub suzeranitate otomană”, a început să se instaleze pe
îndelete regimul habsburgic. În urma unor tratative și acorduri cu habsburgii, principele
transilvănean Mihail Apaffi a cedat, în 1687, 12 cetăți și orașe, trupelor imperiale
(ajunse deja în Transilvania), plătindu-i-se, în schimb, sume bănești și recunoscându-i-se
unele privilegii. În următorul an (la 9 mai 1688), Transilvania a fost luată sub stăpânirea
împăratului de la Viena.
Prin diploma leopoldină, din 1691 (după numele împăratului), s-au recunoscut
atât privilegiile celor trei națiuni: unguri, sași și secui, dar și drepturile celor patru
«religii recepte» din Transilvania: catolică, luterană, calvină (reformată) și unitariană.
Românii (și credința lor) erau considerați «tolerați», deși constituiau majoritatea
populației transilvănene.
Amintim că, în 1694, a fost înființată Curtea aulică transilvană, care își avea
sediul în Viena, cu scop de a fi organul de legătură dintre Curtea vieneză și Principatul
Transilvaniei. După cum se observă, prin înființarea acestor organisme centrale, s-a avut
în vedere pierderea independenței principatului Transilvaniei, adică subordonarea sa
totală Imperiului Habsburgic.

2. Date privitoare la situația religioasă din Transilvania (sec. XVI-XVII)

În paralel cu dominația politică a habsburgilor, în Transilvania s-a desfășurat și o

5
activitate susținută pentru întărirea catolicismului în aceste teritorii.
Pentru a înțelege mai bine această situație, trebuie să arătăm faptul că,
prin Reforma protestantă din secolul al XVI-lea și Biserica Romano-Catolică din
Transilvania a pierdut un mare număr de credincioși, prin trecerea lor fie la luteranism
(îndeosebi sașii), fie la calvinism (o bună parte dintre unguri) sau chiar la unitarianism
(tot populația maghiară). Pentru a-și „recupera” credincioșii pierduți, catolicii aveau o
singură alternativă, atragerea de partea lor a unor credincioși din populația majoritară (a
românilor ortodocși). Pe acest fond de lipsuri de drepturi ale românilor (politice,
naționale, economice și chiar religioase), catolicii au început a-i atrage pe români de
partea lor, atât prin forță, dar mai ales, prin înșelăciune.
Prima încercare de „unire” între catolici și românii din Transilvania a avut loc pe
vremea mitropolitului Teofil, în anul 1697. Istoricii iezuiți și chiar cei uniți au susținut
că pe vremea mitropolitului Teofil, în cadrul unui sinod s-ar fi hotărât unirea românilor
transilvăneni cu Biserica Romei. În sprijinul susținerii teoriei lor au adus trei procese
verbale, care s-ar fi încheiat în cadrul sinodului de unire, ținut la Alba Iulia în februarie
1697. Cu acest prilej s-ar fi acceptat, între altele, cele patru puncte catolice (primatul
papal, adaosul filioque, azimele și purgatoriul), hotărâri acceptate atât de Teofil cât și de
către un număr de 11 protopopi, la care se adaugă și un preot. Din cercetarea atentă a
textelor celor trei procese verbale, reiese limpede că ele au fost alcătuite de către
persoane din afara Bisericii Ortodoxe, deoarece, mitropolitul Teofil era numit
„episcop”, dar și terminologia folosită era una de influență catolică, neuzitată de
ortodocși la acea vreme; în același timp, s-a constatat, mai târziu, că însăși semnătura lui
Teofil a fost plastografiată (falsificată), iar cele ale protopopilor fuseseră luate din vreun
dosar al unui sinod ținut mai înainte. Amintim faptul că nu după multă vreme, a murit și
mitropolitul Teofil.
Istoricii ortodocși sunt de părere (pe baza celor arătate) că sub mitropolitul
Teofil nu s-a realizat nici o unire, deoarece nu s-ar fi justificat unirea din 1698, de sub
mitropolitul Atanasie Anghel.

6
 3. Unirea cu Biserica Romei (1698-1701)

După moartea mitropolitului Teofil, au apărut mai mulți candidați, între aceștia
și un tânăr ieromonah (sau poate, ierodiacon) Atanasie, la botez Anghel, fiul unui preot
din Bobâlna (jud. Hunedoara); a urmat școala calvină din Aiud, ori după unii, la Alba
Iulia, după care s-a călugărit la mănăstirea din Alba Iulia (de pe lângă reședința
eparhială ortodoxă). Prin mită, guvernatorul Transilvaniei și-a dat acordul să plece în
Țara Românească (în septembrie 1697), pentru a fi hirotonit ierarh în locul lui Teofil. La
București, se aflaseră, între timp, atât de intențiile prozelitiste catolice din Transilvania,
dar și de noul candidat modest pregătit din punct de vedere teologic și cultural, dar și
șovăielnic, în același timp. Pentru acest motiv, el n-a fost lăsat să se reîntoarcă imediat în
Transilvania, ci ținut în București, unde s-a încercat pregătirea și întărirea lui în credința
ortodoxă: a fost hirotonit arhiereu abia în 22 ianuarie 1698, de Teodosie, Mitropolitul
Ungrovlahiei. Cu acest prilej, lui Atanasie i s-a „cerut să iscălească un îndreptar
dogmatic, liturgic și canonic”, ce cuprindea 22 de puncte, întocmit de patriarhul Dositei al
Ierusalimului și de mitropolitul Teodosie, pentru a-l obliga pe Atanasie să rămână
statornic în Ortodoxie. Acest îndreptar era, de fapt, o adevărată mărturisire de credință,
prin care se obliga să păstreze credința ortodoxă în fața acțiunilor prozelitiste calvine și
catolice.
Înainte de a pleca spre casă, mitropolitul Atanasie a primit ajutoare materiale din
partea lui Constantin Brâncoveanu, și anume: veșminte, cărți, iar, mai apoi, bani, pentru
a putea rezista în fața tuturor încercărilor ce puteau veni din partea catolicilor.
Reîntors în Transilvania, a constatat că erau în toi acțiunile iezuiților de a atrage
pe români la unirea cu Biserica Romei. De pildă, la insistențele iezuitului Paul Ladislau
Bárányi, împăratul a dat o „rezoluție” (în 14 aprilie 1698), prin care li se oferea șansa
românilor din Transilvania de a primi drepturi egale cu ale celorlalte etnii și confesiuni
„recepte”, în schimbul unirii cu Biserica Romei (dacă vor recunoaște pe pontiful roman
drept cap al întregii Biserici).

7
 Nu după multă vreme, cardinalul Leopold Kollonich a venit cu unele completări
la rezoluția împăratului Leopold I, arătând, într-un manifest din 2 iunie 1698, că acei
preoți (ortodocși), care vor primi cele patru puncte „florentine” (primatul papal,
filioque, azimile și purgatoriul), vor avea aceleași privilegii ca și preoții catolici.
Pe baza acestor două documente, iezuiții au început acțiunea de unire a
românilor cu Biserica Romei. Astfel că au alcătuit un «manifest de unire» (cunoscut și
sub numele de «carte de mărturie»), semnat de 38 de protopopi ortodocși, la
7 octombrie 1698 (format din trei file – șase pagini).
Pe pagina întâi se cuprinde declarația de unire, în care se spune, între altele: «Noi
mai în gios scriși, vlădica, protopopii și popii bisericilor rumănești dăm de știre ... că ...
den bună voia noastră ne unim cu Beserica cea catholicească și ne mărturisim a fi
mădulările ceștii Beserici sfinte catholicească a Romei prin această carte de mărturie a
noastră și cu acele privileghiomuri voim să trăim cu carele trăiesc mădulările și popii
aceștii Beserici sfinte ... pentru care mai mare tărie, dăm și peceților și scrisorile
mănilor noastre. S-au dat la Bălgrad în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie».
Întrucât în acest text nu erau referiri clare privitoare la credință și cult, protopopii
au adăugat (ulterior) un «post scriptum», scris mărunt în 13 rânduri (tot pe aceeași
pagină), în care se arăta, între altele: «Însă într-acesta chip ne unim și ne mărturisim a fi
mădulările sfintei catholoceștii Beserici a Romei, cum pre noi și rămășițele noastre din
obiceiul Besericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate țărămoniile,
posturile, cum până acum, așa și de acum înainte să fim slobozi a le ținea după
călindarul vechiu și pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinții
sale să n-aibă putere a-l clăti den scaunul sfinții sale...».
Pagina a doua, a fost lăsată liberă, pentru a fi tradusă de iezuiți, ulterior, în limba
latină. Profitând de bunătatea și credulitatea protopopilor ortodocși, această pagină (după
semnarea actului de cei 38 de protopopi) a fost tradusă în latină cu unele adausuri și
anume că ei (protopopii ortodocși) primesc și cele patru puncte „florentine”.
Pe paginile 3, 4 și 5 au fost puse semnăturile celor 38 de protopopi (cu 37 peceți,
probabil unul uitându-și pecetea acasă); în pagina a cincea, după semnături s-a făcut un
al doilea adaos (în 7 rânduri), în care se arăta: «Și așa ne unim acești ce scri [scriși] mai
8
sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile și cărindariul nostru
să stea pre loc, iară să [dacă] n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceți să n-aibă nici o
tărie asupra noastră și vlădica nostru Athanasie să fie în scaun și nime să nu-l
hărbutăluiască»; este, de fapt, o prescurtare a primului adaos (post-scriptum); s-a dovedit
că acest post-scriptum a fost scris chiar de mitropolitul Atanasie.
Pagina a șasea a rămas goală, dar nici n-a mai fost completată ulterior de către
cineva.
De remarcat că acest act oficial (din 7 octombrie 1698) n-a fost înaintat nici
Curții din Viena și nici pontificului de la Roma. El a fost făcut rătăcit și s-a găsit abia în
1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. Referindu-se la acest act, descoperitorul
său, istoricul unit Nicolae Densușianu, a spus, între altele: «Avem înaintea noastră o
traducere din cele mai mișelești și criminale, falsificarea unui document public, un
tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa
Biserica română de Alba Iulia ... ».
Faptul că, în textul latin s-au găsit adaosuri, de care protopopii ortodocși n-au
avut cunoștință; că actul n-a fost semnat, alături de cei 38 de protopopi și de mitropolitul
Atanasie (deși cel de al doilea adaos a fost scris de el însuși), fac ca „manifestul de
unire” din 7 octombrie 1698 să fie nul.
În ultima vreme se acreditează tot mai mult ideea că, în 7 octombrie 1698, n-ar fi
existat nici un sinod, ci la textul de unire alcătuit de iezuiți au fost atașate semnăturile
culese de la fiecare protopop în parte (probabil când au trecut prin Alba Iulia cu o altă
ocazie), ori au fost luate de pe un act anterior.
Spre sfârșitul anului 1698, Paul L. Baranyi a înaintat Dietei Transilvaniei
traducerea latină a actului unirii românilor (din 7 oct. 1698), dar aceasta n-a dat crezare
spuselor iezuitului pomenit. În această situație, Dieta (în care majoritatea
erau reformați) a hotărât să se facă anchetă în sate să se vadă dacă este reală afirmația
lui Paul L. Baranyi; în ianuarie 1699 s-a făcut cunoscut rezultatul anchetei: aproape
nimeni nu s-a declarat unit.

9
 Cu toate acestea, în februarie 1699, împăratul Leopold I a dat Diploma întâi
leopoldină, prin care se hotăra înființarea Bisericii Unite și că preoții acesteia vor fi
scutiți de dări.
În această perioadă, când nici Atanasie n-a făcut eforturi pentru răspândirea
credinței catolice, ierarhul român a menținut „rânduielile ortodoxe” și a publicat două
cărți, în anul 1699: Chiriacodromionul (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam al Moldovei)
și o Bucoavnă (Abecedar); mai mult, în vara anului 1700, Constantin Brâncoveanu a dăruit
Mitropoliei Transilvaniei moșia Merișani (jud. Argeș), pentru întreținerea ei, în speranța
rămânerii în Ortodoxie a lui Atanasie Anghel.
Deoarece autoritățile catolice au constatat că: „unirea” nu progresa, l-au chemat pe
mitropolitul Atanasie la Viena pentru a răspunde acuzațiilor aduse de iezuiți la adresa lui;
la începutul anului 1701, mitropolitul Atanasie Anghel se găsea la Viena pentru a
răspunde la 22 de acuzații. Din comisia de judecată a făcut parte și cardinalul Kollonich,
care l-a convins pe Atanasie să accepte unirea, altfel, urma să fie înlăturat din scaun. În
această perioadă (în 19 martie 1701) a fost dată și cea de a doua Diplomă leopoldină, în
care erau confirmate scutirile clericilor și ale credincioșilor, în cazul în care ar îmbrățișa
catolicismul; în același timp, se specifica subordonarea ierarhului român arhiepiscopului
romano-catolic de Esztergom (Ungaria). După ce Atanasie Anghel și-a dat acceptul de a
rămâne în uniație, în 24 martie 1701 (cu acordul său) a fost rehirotonit de cardinalul
Kollonich mai întâi în preot, după ritul romano-catolic, iar în ziua următoare (25
martie), în episcop. Era cea mai urâtă atitudine a reprezentanților Bisericii Romei,
deoarece prin gestul lor nu recunoșteau hirotoniile Bisericii Ortodoxe.
Mai târziu, în 7 aprilie 1701, Atanasie Anghel a semnat un act prin care s-a
angajat, între altele, că va întrerupe legăturile cu Țara Românească (în special cu
mitropolitul și domnul țării); de asemenea, a fost de acord să accepte pe lângă el un
teolog (catolic), care avea dreptul să-i inspecteze întreaga activitate.
După ce s-a reîntors de la Viena, episcopul Atanasie (rang umilitor pentru el) a
fost instalat (pentru a doua oară) ca episcop unit în catedrala ortodoxă din Alba Iulia, în
14/25 iunie 1701. Din acest moment, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei și-a încetat
oficial existența la Alba Iulia.
10
 În urma acestui act, reprezentanții credincioșilor ortodocși din ținuturile Alba
Iuliei, Hunedoarei, Făgărașului, Brașovului ș.a. au protestat energic împotriva lui
Atanasie, pentru ruperea unității de credință.
Nu după multă vreme, Atanasie Anghel a fost caterisit de către patriarhul Calinic al
Constantinopolului, patriarhul Dositei al Ierusalimului și mitropolitul Teodosie al
Ungrovlahiei.
Prin urmare, între 1698-1701, a avut loc, prin fals și înșelăciune, unirea unei
părți a românilor din Transilvania, cu Biserica Romei, care a adus dezbinare între fiii
aceluiași neam, dar și la divizarea unității neamului nostru; românii ortodocși vor
rămâne fără conducător spiritual vreme de șase decenii (pentru hirotonii apelând la
ierarhii din Țara Românească sau Moldova), iar instituția mitropolitană nu s-a refăcut decât
numai după un veac și jumătate (în anul 1864, la Sibiu).

B. URMĂRI. O NOUĂ BISERICĂ ROMÂNEASCĂ.

BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA (1701-1850)

1. Biserica Unită din Transilvania sub păstorirea lui Atanasie Anghel (1701-
1713)

Prin instalarea lui Atanasie Anghel la Alba Iulia, la 25 iunie 1701, ca episcop
unit, a încetat, de fapt existența Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania (deși majoritatea
românilor de aici au rămas statornici în ortodoxie) și a luat ființă Biserica Română Unită
sau Biserica Greco-Catolică, supusă Arhiepiscopiei maghiare romano-catolice de
Esztergom (Ungaria), iar aceasta Scaunului de la Roma. Prin urmare, prin gestul lui
Atanasie Anghel, românii ortodocși din Transilvania au rămas fără un conducător
spiritual, ei fiind conduși de preoți și protopopi, iar când era nevoie de hirotonii, vor
apela la ierarhii din Țara Românească și Moldova, dar, uneori, și la ierarhii sârbi de la
Carloviț (Serbia).

11
 Atanasie Anghel și-a început noua păstorire, pe de o parte, într-o atmosferă de mari
proteste din partea ortodocșilor din Transilvania, de amenințări și anatematizare din partea
Patriarhului Ecumenic Calinic II, a Patriarhului Dositei al Ierusalimului și a lui Teodosie
al Ungrovlahiei; pe de altă parte, în 1703, a izbucnit în Transilvania și Ungaria răscoala
„curuților”, împotriva Imperiului Habsburgic (condusă de Francisc Rákoczi II, de unde
i-a venit și numele); între conducătorii români din Transilvania pomenim pe Gligor
Pintea (Pintea Viteazul) din Baia Mare, Marcu Hațeganu din Bihor și alții. Până la
urmă, însă, după victorii, când de o parte, când de alta, curuții și imperialii au ajuns la o
înțelegere, în 1711 (sub Alexandru Károly), la Satu Mare și astfel răscoala a încetat.
Amintim că, în cadrul conflictelor dintre curuți și imperiali, în 1707, episcopul
Atanasie Anghel, refugiindu-se la Sibiu, în locul său, la Alba Iulia a fost pus (de curuți)
episcopul ortodox venit din Moldova, Iov Ţirca; șederea sa aici a fost de scurtă durată,
deoarece, revenind aici habsburgii, l-au alungat pe Iov Ţirca din scaun și acesta a ajuns,
tot pentru puțin timp, episcop (ortodox) în Maramureș.
Cu toate acestea, cea mai mare problemă pentru Atanasie Anghel a fost
supunerea sa față de teologul iezuit, prevedere stipulată în Diploma Leopoldină din 19
martie 1701; prin această diplomă, teologul iezuit avea dreptul să controleze întreaga
activitate a episcopului român unit; între împuternicirile teologului iezuit amintim:
însoțirea episcopului Atanasie Anghel în toate vizitele canonice; cercetarea
corespondenței episcopului unit, verificarea gestiunii episcopiei, să-și dea acordul în
privința candidaților la preoție, în cazul în care se vor tipări cărți la Alba Iulia, teologul
iezuit să aibă dreptul să le cenzureze ș.a.
Deși îngrădit din toate părțile, Atanasie Anghel a reușit să tipărească anumite cărți
de învățătură: Pâinea pruncilor sau învățătura credinții creștinești strânsă în mică sumă,
Alba Iulia, 1702; Catehismul lui Canisius, tradus în românește de Gheorghe Buitul, Cluj,
1703 și Catehismul Mare, Sibiu, 1709.
Date fiind condițiile grele în care trăia și nefiind sprijinit nici de partea
credincioșilor și a clerului unit, la îndemnul protopopului Vasile «notarășul», Soborului
mare din Alba Iulia și a fratelui său, protopopul Petru din Daia, toți protopopii uniți și
Episcopul Atanasie Anghel au înlăturat uniația în iulie 1711. Se poate spune că, pentru o
12
perioadă de aproape o jumătate de an uniația din Transilvania, a încetat, fiindcă nu s-a
mai întreprins nimic în favoarea acesteia. A fost un moment favorabil uniților din
Transilvania, deoarece muriseră, între timp, „artizanii” unirii românilor: împăratul
Leopold I și cardinalul Kollonich. Această stare de fapt n-a durat însă mult, deoarece, în
18 noiembrie 1711, iezuitul Gabriel Hevenessy i-a obligat pe Atanasie Anghel și pe
protopopi să se reîntoarcă la uniație, făcând „o nouă mărturisire de credință în favoarea
unirii”. Cei doi frați protopopi au fost pedepsiți, prin destituire, iar Atanasie Anghel a
început să treacă printr-o nouă stare de remușcări, care i-au grăbit sfârșitul, murind la 19
august 1713.

2. Urmașii lui Atanasie Anghel. Generalități (1713-1850)

În cele de mai jos, vom prezenta, pe scurt, viața și activitatea ierarhilor Bisericii
Române Unite cu Roma (1713-1850), din care va reieși și situația grea a Bisericii
Ortodoxe Române din Transilvania, persecutată politic și subjugată și din punct de
vedere confesional.
După multe încercări de a alege un episcop în locul lui Atanasie Anghel, în cele
din urmă, guvernul transilvănean l-a recomandat Curții din Viena pe Ioan Giurgiu
Patachi (de loc din loc. de azi Cășiel, în județul Cluj) care l-a întărit, în 23 decembrie
1715; el avea studii la Roma; crescut în ritul catolic, el va impune în credința și cultul
Bisericii Române Unite influențe romano-catolice, îndepărtându-se de hotărârile Actului
de Unire din 1698.
Amintim că, tot în această perioadă, în preajma anului 1714, fosta catedrală și
reședință a mitropolitului (ortodox) din Alba Iulia a fost dărâmată, ideea fundamentală
fiind ștergerea urmelor ortodocșilor de aici. Pentru punerea în aplicare a acestei mârșave
acțiuni s-a „uzat” de canoane, care nu permiteau existența a doi episcopi într-o cetate, și
pentru că, în 1715, a fost reînființat scaunul episcopal romano-catolic la Alba Iulia (care
a fost desființat în anul 1556). În această situație, guvernul Transilvaniei a decis (în 4
octombrie 1715), ca Episcopia Română Unită să-și stabilească sediul la Făgăraș; mai
mult, împăratul a acordat acestei episcopii două moșii: la Sâmbăta de Jos și la Gherla,
pentru a se putea întreține.

13
 Deși a fost (încă din 1715) întărit de împărat, abia în 1721, Ioan Giurgiu Patachi
a fost confirmat de către papă ca episcop al Făgărașului, unde prin înșelăciune au luat
drept catedrală fosta ctitorie (ortodoxă) a lui Constantin Brâncoveanu din această
localitate. Cu toate protestele ortodocșilor din Făgăraș, precum și a doamnei Maria,
văduva lui Constantin Brâncoveanu, către Curtea din Viena, biserica pomenită n-a mai
fost cedată ctitorilor (ortodocșilor).
În perioada scurtă cât a condus Biserica Unită, Ioan Giurgiu Patachi a întreprins
o serie de acțiuni prin care urmărea catolicizarea „legii strămoșești”. Dar, n-a reușit să-și
îndeplinească gândurile sale, fiindcă a murit, pe neașteptate (probabil otrăvit), la 46 de
ani (în 29 octombrie 1727).
I-a urmat în scaun un ierarh patriot și cu mult respect față de Ortodoxie,
Inochentie Micu (Klein), între 1730-1744, despre care se va vorbi într-o temă specială.
În locul său era numit fostul vicar al lui Inochentie Micu și anume Petru Pavel
Aron (hirotonit în 12 noiembrie 1754).
Pe vremea sa au fost înființate trei școli la Blaj (în 1754), una elementară (sau de
obște), alta latinească și a treia, seminarul (pentru pregătirea clerului); pentru aceste
școli au fost întocmite regulamente pentru buna funcționare a lor; între elevii acestor
școli erau și ortodocși.
El a mai deschis la Blaj o mănăstire cu hramul „Buna Vestire” (în 1760), iar în
cadrul acesteia, un nou seminar teologic, sub directa lui supraveghere; a înființat și o
tipografie eparhială, precum și o altă mănăstire în Alba Iulia – Maieri.
În tipografia sa de la Blaj a tipărit cărți de slujbă, cu un „conținut curat ortodox” și
anume: Ceaslovul (1751), Strașnicul (1753), Liturghierul (1756), Evloghionul (1757),
Octoihul (1760), Catavasierul (1762), Acatistierul (1763), Psaltirea (1764) ș.a.
De pe vremea sa s-a păstrat, în manuscris, o traducere a Sfintei Scripturi după
Vulgata, care a văzut lumina tiparului în zilele noastre (2000).
Cu toate aceste realizări de seamă, el a fost un prigonitor al Bisericii Ortodoxe,
cu ajutorul autorităților de stat, fiind reprimată răscoala lui Sofronie de la Cioara.
A murit în timpul unei vizite canonice (în 9 martie 1764) în Maramureș și apoi
înmormântat la Blaj.
14
 Urmașul său a fost Atanasie Rednic (hirotonit în 1765). I-a prigonit pe cei care l-
au contestat (Silvestru Caliani și Grigorie Maior).
Sub el s-au tipărit câteva cărți de slujbă cu conținut ortodox și anume: Evanghelia
(1765), Orologhionul (1766), Apostolul (1767), Penticostarul (1768), Catavasierul
(1769), Octoihul (1770) și Triodul (1771).
A fost un ierarh neînțelept, creând multe conflicte în diferite localități ortodoxe,
ceea ce a făcut ca și împărăteasa să-l mustre pentru lipsa sa de tact pastoral. Pe de altă
parte, a ajuns la mari neînțelegeri și cu monahii de la mănăstirile unite din Blaj. A murit
în 1772, fiind îngropat la Blaj.
I-a urmat în scaun, unul dintre contestatarii săi, Grigorie Maior, hirotonit
arhiereu în 1772, în prezența împărătesei Maria Tereza, în Capela Curții din Viena.
Pe vremea păstoririi sale, s-a îngrijit nu numai de școlile de la Blaj, ci a reușit să
trimită la studii peste hotare tineri români la Viena, la Roma (între care pe Gheorghe
Șincai și Petru Maior), la Târnavia (Slovacia) ș.a.
Pe vremea sa au fost tipărite câteva cărți de slujbă, după „modelul ortodox”,
între care pomenim: Psaltirea (1773), Acatistierul (1774), Liturghierul (1775),
Evanghelia (1776), Catavasierul (1777), Arhieraticonul (1777), Ceaslovul (1778),
Minologhionul (1781) ș.a. De precizat că toate aceste cărți de slujbă au păstrat
rânduielile ortodoxe; a mai tipărit: Viețile Sfinților Pahomie, Dorotei și Teodor Studitul (în
latină, 1768) și o Bucoavnă (în 1777).
Asemenea antecesorilor săi, sub el, numeroase localități ortodoxe au fost trecute
la uniație, aceasta ducând la un conflict deschis și cu protestanții din Transilvania, pe de
altă parte, a ajuns la neînțelegeri și cu monahii blăjeni. Toate acestea au dus la cererea
demisiei sale din partea Curții din Viena; s-a retras din scaun abia în 15 august 1782,
stabilindu-se la mănăstirea din Alba Iulia – Maieri; aici a trecut la cele veșnice, în
februarie 1785.
Urmașul său a fost Ioan Bob. Cu toate că a fost numit în 1782, instalarea sa a
fost făcută doi ani mai târziu (în 1784).
A făcut parte din Dieta Transilvaniei, fiind singurul român, în acest înalt for
decizional al soartei românilor din Transilvania; pe vremea sa a fost alcătuit Supplex

15
Libellus Valachorum, cunoscut, atât de el, cât și de episcopul ortodox Gherasim
Adamovici (din Sibiu).
În urma presiunilor făcute de cărturarii români, Ioan Bob și Gherasim Adamovici
(de la Sibiu), au plecat la Viena, în toamna anului 1791, pentru a susține drepturile
neamului nostru; în acest sens, cei doi ierarhi au alcătuit un concis lex (în 30 martie
1792), în care au cerut drepturi pe seama românilor, egale cu ale celorlalte națiuni din
Transilvania.
Păcat, însă, că a introdus „multe înnoiri catolicizante” în Biserica Unită între
care: prefacerea Sf. Daruri la cuvintele „Luați mâncați” ... și „Beți” ...; împărtășirea
credincioșilor cu miride; încurajarea celibatului; concentrarea conducerii Episcopiei în
mâna sa; limitarea drepturilor protopopilor; organizarea unui capitlu (consiliu eparhial),
din șapte preoți celibi, numiți canonici; a înființat posturile de viceprotopopi,
administratori și notari ș.a.
Mai mult, a ajuns la mari neînțelegeri cu reprezentanții Școlii Ardelene: Samuil
Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, care, criticându-l pentru inovațiile catolice, au
fost îndepărtați de la Blaj. A murit în 2 octombrie 1830, la 91 de ani.
I-a urmat Ioan Lemeni, fost canonic și vicar la Blaj. Pe vremea lui (din 1831), au
fost ridicate de la cinci la șapte clase cursurile gimnaziului din Blaj (care s-a numit
„Lyceum”), iar din 1850 la opt clase „Gimnasiu superior”; cursurile teologice de la trei
la patru ani. Amintim că, la gimnaziul pomenit, au fost dascăli de renume, între care
pomenim pe Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul și alții; cursurile acestui
gimnaziu au fost urmate nu numai de către uniți, ci și de către tineri ortodocși.
Pe plan politic, episcopul Ioan Lemeni, împreună cu vlădica ortodox de la Sibiu,
Vasile Moga, au înaintat memorii Curții din Viena (în 1834 și 1842), pentru a cere
drepturi pe seama neamului nostru, între care, recunoașterea românilor ca a patra
națiune (așa precum a cerut Inochentie Micu și prin cele două Supplexuri din 1791 și
1792); Ioan Lemeni a mai trimis un „memoriu-protest”, în 1792, Curții vieneze,
împotriva unui proiect de lege care prevedea „introducerea limbii maghiare ca limbă
oficială în Transilvania”.

16
 Amintim că episcopul Ioan Lemeni împreună cu ierarhul Andrei Şaguna din
Sibiu au prezidat Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj (din 3/15
mai 1848); cu toate că Ioan Lemeni a fost de acord cu hotărârile Adunării, mai apoi, a
manifestat o „atitudine filomaghiară”.
La scurtă vreme după evenimentele de la Blaj, Ioan Axente Sever, ajungând
prefect de Târnave, nu i-a mai permis lui Ioan Lemeni (care fusese la Cluj, să prezinte
Dietei hotărârile Marii Adunări) să se reîntoarcă la Blaj; Ioan Axente Sever împreună cu
Simion Bărnuțiu au reușit să obțină de la organele „militare austriece”, suspendarea lui
Ioan Lemeni (în 1848) și demisia sa (în 1850). Refugiindu-se la Viena, a trăit, pe rând,
în două mănăstiri catolice de acolo, până în 1861, când a decedat.

Concluzie

Prin Actul de Unire cu Biserica Romei din 1698 a luat ființă Biserica Română
Unită (numită, mai apoi, și Greco-Catolică). Episcopii uniți de după Atanasie Anghel au
împrumutat elemente romano-catolice în credința și cultul Bisericii Unite. În același
timp se cunosc acțiuni comune între Biserica Ortodoxă și cea Unită din Transilvania, pe
plan național. În schimb, prin ademeniri și forță, mulți ortodocși au fost trecuți la
Uniație.

Bibliografie selectivă:

1. Dragomir Silviu, „Alegerea și numirea episcopului Ioan Patachi”, în Revista

Teologică, IX (1915), nr. 16-18, pp. 216-276.
2. Dragomir Silviu, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul
XVIII, Sibiu, 1920, VIII+259 și 255 p.; Ed. II, vol. I, Cluj-Napoca, 2002, 580 p.;
vol. II, 400 p.
3. Mârza Iacob, Școală și națiune, Cluj-Napoca, 1987.

17
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
1992, pp. 523-533; vol. 2, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2006, pp. 253-278;
457-465.
5. Pâclișanu Zenovie, „Alegerea și denumirea episcopului unit Ioan Patachi”, în
Cultura Creștină, VI (1916), nr. 2, pp. 37-43 și nr. 3, pp. 68-75.
6. Stăniloae Dumitru, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a
poporului român, București, 1973, pp. 11-48.
7. Suciu Coriolan, Arhiereii Blajului ctitori de școli naționale, Blaj, 1944.

18
 II. MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ȘI EPARHIILE EI
SUFRAGANE: RÂMNIC, BUZĂU ȘI ARGEȘ ÎN SEC. AL XVIII-
LEA.
IERARHI DE SEAMĂ

1. Biserica din Țara Românească sub regimul fanariot

Regimul turco-fanariot a fost inaugurat în Moldova în anul 1711, iar în Țara

Românească în 1716.
Domnii din cele două țări române erau recrutați dintre greci din cartierul Fanar
din Constantinopol (fiindcă turcii nu mai aveau încredere în domnii români), ei trebuind
să ducă la îndeplinire politica turcească: de a menține pe români sub dominație
turcească și de a exploata bunuri de la noi pentru întreținerea Porții Otomane. Întrucât la
numirea fiecărui nou domn, turcii încasau sume însemnate, aceștia erau schimbați des,
fiindcă, orice înlocuire, însemna o importantă sursă de venituri pentru Poartă; așa s-a
întâmplat că, în perioada domniilor fanariote (care au durat până în 1821) au fost
schimbați 40 de domni în Țara Românească și 36 în Moldova.
Odată cu venirea domnilor fanarioți a pătruns la noi și influența grecească, limba
greacă folosindu-se în principalele sectoare ale vieții românești: în stat, în Biserică și
chiar în școli.
Pe linie bisericească, amintim că, în cursul regimului fanariot, în scaunele
eparhiale din Țara Românească au ajuns și vlădici de neam grec; de pildă, în scaunul
Mitropoliei Ungrovlahiei din 12 episcopi, un număr de șase au fost de neam grec; la
Episcopia Râmnicului au păstorit doi greci, iar la eparhia Buzăului cinci greci. În același
timp, s-a creat tradiția alegerii de arhierei titulari, uneori chiar onorifici, ce au ținut
titlurile unor scaune eparhiale, care ajungând sub stăpânire turcească au fost desființate;
de obicei erau de neam grec (puși sub influența domnului fanariot), dar și majoritatea
19
egumenilor mănăstirilor din țară (care erau tot de neam grec); în această perioadă,
numeroase mănăstiri au fost închinate Locurilor Sfinte. Prezența ierarhilor în fruntea
unor centre eparhiale sau a egumenilor greci la conducerea unor mănăstiri a dus la
scoaterea din țară a multor bunuri materiale, care au sărăcit, în același timp și Biserica
noastră; de cele mai multe ori, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte sau conduse de
către egumeni greci au rămas în paragină, pe când, în realitate, aveau averi apreciabile.
Toate aceste nedreptăți, patronate de regimul fanariot, prin impunerea venită din
partea Porții Otomane, au dus la numeroase nedreptăți și greutăți, care au apăsat greu pe
umerii majorității populației sărace, accentuând pauperizarea ei; toate nemulțumirile au
dus, în cele din urmă, la mișcări populare, la revoluție, care, în 1821, a înlăturat regimul
fanariot din Țările Române.

2. Mitropoliții Ungrovlahiei. Ierarhi de seamă

Între mitropoliții de frunte ai acestei Mitropolii îl pomenim pe Neofit Cretanul

(1738-1753). Era de neam grec, din insula Creta, de unde îi vine și numele Cretanul. A
fost dascăl al copiilor domnitorului Constantin Mavrocordat; drept răsplată pentru
serviciile sale aduse domnitorului, acesta l-a recomandat să fie ales mitropolit al Mirelor
Lichiei; a fost hirotonit în 27 ianuarie 1737; după moartea mitropolitului Ștefan al
Ungrovlahiei, la intervenția aceluiași domnitor, a fost mutat în scaunul mitropolitan din
București.
A fost un bun gospodar, sporind averea Mitropoliei, prin cumpărări de moșii, vii,
mori, case ș.a.
Alături de domnitorul Constantin Mavrocordat, mitropolitul Neofit a acționat
(împreună cu alți boieri și clerici) pentru desființarea „rumâniei” – robiei.
A luat parte activă la alcătuirea „Constituției” de pe vremea lui Constantin
Mavrocordat din 1741, în care au fost introduse prevederi pentru ajutorarea clerului și a
mănăstirilor (scutirea de dări) ș.a.
A sprijinit școlile, el însuși întemeind una în satul Pătroaia, unde copiii de țărani
frecventau cursurile gratuit.

20
 S-a îngrijit de tipărirea de cărți de învățătură și de slujbă în limba română (vreo
30 la număr); de pildă, în tipografia «de la școala Văcăreștilor» a tipărit: Învățătura
bisericească a mitropolitului Antim Ivireanul, Întrebări bogoslovești a Sf. Atanasie cel
Mare; Liturghier și Molitvelnic (toate în 1741); în tipografiile mitropolitană și
domnească a scos la lumină următoarele cărți: Catavasierul (1742), Evanghelia (1742,
1750 și 1753), Triodul (1742, 1746), Apostolul (1743), Penticostarul (1743),
Antologhionul (1743), Liturghierul (1746), Octoihul (1746, 1752), Ceaslovul (1747,
1748), Psaltirea (1748); cărți de învățătură: Cazaniile lui Ilie Miniat (1742, în
românește), Pravoslvanica mărturisire a lui Petru Movilă (1745), Mărgăritarele
Sfântului Ioan Gură de Aur (1746) ș.a.
Mitropolitul Neofit a avut un rol de seamă la înființarea, dar și la colecționarea
de cărți pentru biblioteca Mitropoliei din București.
El a făcut două vizite canonice importante în eparhia sa, dar și a Râmnicului,
unde, pe lângă o intensă activitate misionar-pastorală a copiat inscripțiile unor lăcașuri
de cult alcătuind primul «corpus» de inscripții din țara noastră; a făcut, cu același prilej,
însemnări de călătorie, cu „știri istorice, geografice și etnografice”.
A trecut la cele veșnice la 17 iunie 1753.
Câțiva ani mai târziu s-a remarcat în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei vlădica
Grigorie II (1760-1787). Ierarh cărturar, a tradus și a tipărit aproximativ 40 de cărți de
slujbă în limba română, majoritatea cu cheltuiala sa; unele au fost lucrări și din
spiritualitatea ortodoxă răsăriteană.
S-a implicat, apoi, alături de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782), în
înființarea de școli, în reorganizarea celor ce au existat până atunci, inclusiv cea
superioară de la Sf. Sava din București.
În același timp, este ctitorul bisericilor bucureștene: Oborul Vechi și Sf. Nicolae
Vlădica.
În anii 1770-1771 a făcut parte din delegația Ţării Românești, la Petersburg,
pentru a cere sprijin țarinei Ecaterina II, „în vederea eliberării țărilor române de sub
suzeranitatea otomană”.

21
 Câțiva ani mai târziu (în 1774) a primit de la generalul rus Petru Saltâkov,
comandant al oștirii rusești din Principatele Române, moaștele Sfântului Dimitrie
Basarabov, ce au fost așezate în Catedrala mitropolitană (azi, patriarhală din București),
unde se află și astăzi, Sfânt pe care îl prăznuim în fiecare an la 27 octombrie.
În anul 1776, patriarhul ecumenic Sofronie II, împreună cu sinodul
constantinopolitan, au „acordat mitropolitului Grigorie și urmașilor săi în scaun titlul
onorific de «locțiitor al scaunului din Cezareea Capadochiei»“, pe care din 1925, îl
poartă Patriarhii României; și aceasta ca pe un semn de recunoaștere a Bisericii noastre
(și a Ţării), în susținerea Ortodoxiei răsăritene, greu încercată de stăpânirea otomană.
În sfârșit, un alt mitropolit de seamă al Ţării Românești a fost și Dositei Filitti
(1793-1810). Grec de origine, călugăr la mănăstirea „Sf. Ioan” din București și apoi
episcop de Buzău (1787-1793). Dovedindu-se un ierarh vrednic (gospodar, bun
cărturar), în 1793 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei.
A fost și un om energic, luând măsuri împotriva tuturor abuzurilor egumenilor
greci de la mănăstirile închinate; s-a luptat pentru îmbunătățirea stării materiale a
clerului; s-a opus impunerii unor noi dări „asupra poporului” din partea statului; a fost
preocupat de pregătirea clerului și de îmbunătățirea învățământului școlar; a înființat o
școală pentru pregătirea clerului la Mănăstirea Antim din București (în 1797).
În același timp, de sub teascurile tipografiei din București au fost scoase la
lumina tiparului multe cărți de slujbă și de spiritualitate răsăriteană, în limba română.

3. Episcopia Râmnicului. Ierarhi de seamă

Cel dintâi ierarh de seamă de la Râmnic a fost marele cărturar Antim Ivireanu
(1705-1708), despre a cărui activitate de aici s-a prezentat în altă parte.
Urmașul său a fost Damaschin Dascălul, o vreme episcop la Buzău (1702-1708).
El a păstorit la Râmnic între 1708-1725, în vremuri grele, deoarece între 1718-
1737 Oltenia a fost ocupată de austrieci.
Pentru a-și ocroti Eparhia, a înaintat diferite memorii Curții din Viena, cerând să
i se „păstreze vechile drepturi”, iar mănăstirile să nu fie încartiruite de soldați. Dacă

22
prima dorință i-a fost îndeplinită, mănăstirile, însă, au fost încartiruite de soldați
austrieci.
În același timp, Episcopia Râmnicului, sub jurisdicția Mitropoliei sârbe, fiind,
astfel, scoasă de sub jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei, deoarece austriecii nu doreau
nicio legătură cu Țara Română.
Activitatea de tălmăcire și de tipărire a cărților de slujbă și de învățătură în
românește a fost continuată și la Râmnic. Astfel că aici a tipărit următoarele cărți:
Ceaslov (1724), Învățătură pentru șapte Taine (1724) și o Psaltire (1725) (au rămas,
între altele, Mineele, tipărite între 1776-1780); o seamă de cărți tălmăcite de el vor fi
tipărite de către urmașii săi: Inochentie de la Brâncoveni (1728-1735) și Climent de la
Bistrița (1735-1748); cărți de slujbă și de învățătură creștinească.
Episcopul Damaschin Dascălul a murit pe neașteptate în 5 decembrie 1725.
Un alt ierarh de vază al Râmnicului, din a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, a fost episcopul Chesarie (1773-1780).
Ajuns în fruntea Episcopiei Râmnicului, ierarhul Chesarie a crescut averea
Eparhiei (prin cumpărări și danii) și a sprijinit refacerea unor lăcașuri de cult; a
întemeiat și două școli: una la metocul Episcopiei din București și alta la metocul
„Obedeanu” din Craiova.
În același timp, a „refăcut vechea tipografie” de la Râmnic (și cu ajutorul lui
Hagi Constantin Pop), a tipărit cărți de slujbă și de învățătură: Octoih (1776), Triod
(1777), Ceaslov (1779), Psaltire (1779); opera sa de bază a rămas, însă, diortosirea și
tipărirea Mineielor (pe lunile octombrie-martie), care au fost tipărite pentru prima dată
în limba română (între 1776-1779); restul de șase mineie (aprilie-septembrie) au apărut
în anul 1780, sub urmașul său în scaun, episcopul Filaret (1780-1792).
Cu toate că la traducerea în românește a Mineielor de la Râmnic au participat și
alți cărturari ai vremii, meritul lui Chesarie și al urmașului său Filaret rămâne
incontestabil, fiindcă ei au fost nu numai conducătorii și inițiatorii apariției Mineielor de
la Râmnic, ci și cei care au suportat, în bună parte, tipărirea lor.
Pe de altă parte, cei doi ierarhi și-au adus o contribuție însemnată prin prefețele
scrise pentru fiecare minei, în care au fost oferite date prețioase despre lunile anului,

23
despre „datinile religioase de obârșie romană păstrate de poporul nostru, întâmplările
biblice mai de seamă, precum și sărbătorile ortodoxe din fiecare lună”; în același timp,
s-au făcut prezentări din istoria poporului nostru, cu dovezi despre originea latină a
poporului și a limbii române, cât și despre continuitatea lui neîntreruptă în Dacia.
Se poate afirma că, prin Mineiele de la Râmnic, a pătruns o limbă română
unitară în bisericile ortodoxe românești (evitându-se regionalismele), contribuind la
unitatea de limbă și de simțire a neamului nostru.

4. Episcopia Buzăului. Ierarhi de seamă

Spre deosebire de Episcopia Râmnicului, Eparhia Buzăului n-a trăit, în această

perioadă, vremuri așa de tulburi ca cea dintâi (Episcopia Râmnicului).
Cu toate că era stăpânirea fanariotă, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea,
episcopia Buzăului a fost păstorită numai de vlădici de neam român; episcopii greci vor
apărea aici abia din a doua jumătate a acestui veac (al XVIII-lea).
De precizat că în prima jumătate a secolului al XVIII-lea ierarhii de la Buzău s-
au remarcat mai mult pe plan gospodăresc și misionar-pastoral. Între aceștia s-a
remarcat și pe plan cultural vlădica Metodie (1741-1748).
Fiind un om de carte, a readus la viață tipografia Episcopiei din Buzău (care și-a
încetat activitatea în 1704), tipărindu-se, cu sprijinul său, cinci cărți în limba română:
Acatistul cătră Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, un Ceaslov, un Apostol, un
Catavasier (toate patru în 1743) și un Evloghion (Molitvelnic) (în 1747).
În același timp s-a îngrijit de buna funcționare a celor două școli de la centrul
eparhial Buzău (grecească și slavonească), înființând alta (grecească) la Focșani (în
1746).
A refăcut catedrala eparhială din Buzău și a ctitorit schitul Cislău și biserica
mănăstirii Meneide (Vintilă Vodă).
A trecut în veșnicie la 23 martie 1748.
Un alt episcop de neam român de la Buzău a fost Cosma Popescu (1763-1787).
În aproape două decenii și jumătate de păstorire la Buzău a avut, între altele,

24
următoarele înfăptuiri: a reluat activitatea tipografică, întreruptă de înaintașii săi,
episcopii greci, tipărind o Psaltire (în 1767), un Liturghier și un Catavasier (amândouă
în 1768), pe cheltuiala sa, în limba română.
A avut grijă de cele două școli de la Episcopie (una greacă și alta slavo-română),
ultima devenită școală românească.
Pe linie economică-administrativă a sporit averea Episcopiei, a făcut lucrări de
restaurare la clădirile acesteia, afectate de războiul ruso-turc (1768-1774). A zidit aici un
Paraclis nou, diferite dependințe, a ctitorit lăcașuri de cult ș.a.
Datorită activității sale reprezentative, în 1787 a fost înălțat în scaunul de
mitropolit al Ungrovlahiei.
După ce Dositei Filitti, episcop de Buzău (1787-1793), un vlădică gospodar și
cărturar, a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, în locul său a fost numit nepotul lui,
Constandie Filitti (1793-1819).
În cei 26 de ani de păstorire a desfășurat o intensă activitate economică, socială,
culturală și chiar politică.
Dintre acestea amintim numai latura culturală și anume că el a „sprijinit toate
manifestările culturale și artistice ale timpului, prin școală, tipar, muzică, teatru, pictură
etc.”; deși grec de neam, și-a pus toată ființa sa în slujba Bisericii și a neamului nostru,
dar și al poporului din care a făcut parte.

5. Înființarea Episcopiei Argeșului. Episcopul Iosif

a) Motivele înființării Episcopiei Argeșului

Amintim că, în epoca fanariotă, scaunele eparhiale din Țara Românească și

Moldova au fost ocupate multă vreme de ierarhi de neam grec, impuși de către Poartă
prin domnii fanarioți; era o politică a Porții de despuiere de bunuri materiale a țărilor
noastre, dar și de a avea oamenii lor de încredere aici.
Așa se face că noul mitropolit al Ungrovlahiei, Dositei Filitti, grec de neam (fost
episcop la Buzău între 1787-1793), a dorit să lase în locul lui, la Buzău, pe un nepot de
al său, Constandie Filitti, propunere ce a întâmpinat reacția boierimii române. În

25
vederea rezolvării acestei probleme, mitropolitul Dositei a motivat necesitatea creării
unei noi episcopii la Argeș, pentru care a propus, în 18 octombrie 1793, pe Iosif de
Sevastias (de neam român). În urma acestei propuneri, atât domnitorul Alexandru
Moruzi (1793-1796), cât și boierii români au fost de acord cu înființarea noii episcopii
de Argeș și cu numirea în fruntea ei a episcopului român Iosif; în același timp, s-a
împlinit și visul mitropolitului Dositei, fiindcă aceeași conducere a țării a fost de acord
ca nepotul său, Constandie Filitti să fie numit episcop de Buzău.

b) Episcopia Argeșului și Episcopul Iosif

Data înființării Episcopiei Argeșului poate fi considerată ziua de 18 octombrie

1793, în frunte cu Episcopul Iosif. Întărirea lui Iosif, însă, în scaunul de la Argeș s-a
făcut de către Patriarhul ecumenic, Neofit VII, o lună mai târziu (în 17 noiembrie 1793).
În anul următor (la 24 februarie 1794), domnitorul Alexandru Moruzi a dat și un hrisov
de înființare a Episcopiei Argeșului, prin aceasta primind și o recunoaștere oficială din
partea autorităților de stat.
Născut pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, în loc. Malaia din părțile Vâlcii, s-a
călugărit de tânăr la schitul Turnu, așezat, apoi la mănăstirea Cozia; hirotonit diacon și
preot de episcopii Chesarie și Filaret ai Râmnicului, a ajutat la tipărirea cărților în limba
română la Râmnic. Mai apoi, a fost numit egumen al mănăstirii „Sf. Dumitru” din
Craiova, metocul Episcopiei Râmnicului.
Datorită activității sale reprezentative pe linie cărturărească, episcopul Filaret l-a
propus pe Iosif să fie înălțat în treapta de episcop; cu aprobarea patriarhului ecumenic, a
fost ridicat pe scaunul de episcop al Sevastiei (din Asia Mică), la începutul anului 1792;
cu toate acestea, episcopul Iosif al Sevastei nu s-a dus niciodată la scaunul pentru care a
fost hirotonit, ci a stat la București, în preajma lui Filaret, ajuns între timp, pentru scurtă
vreme, mitropolit al Ungrovlahiei (1792-1793). De pe acest rang, episcopul a fost
numit, în 1793, episcop al Argeșului.
Aminteam că tânărul Iosif s-a remarcat la Râmnic pe linie cărturărească. Pe
același tărâm cărturăresc a activat și la Argeș. Pentru a-și putea realiza gândurile sale, a
26
colaborat cu negustorul sibian Hagi Constantin Pop, care i-a acordat lui Iosif mult ajutor
material. De pildă, cu sprijinul acestui negustor, episcopul Iosif a tipărit, în 1796, la
Sibiu, cartea Alegere din toată Psaltirea (o traducere din greacă), între 1804-1805; din
inițiativa celor doi (Iosif și Constantin Pop) au fost retipărite cele 12 Mineie, la Buda,
după ediția Mineielor de la Râmnic din anii 1776-1780; un rând de exemplare au fost
tipărite pentru Țara Românească și alt rând de exemplare pentru Transilvania. Amintim
că, după Mineiele de la Buda, s-au tipărit, mai târziu, Mineiele de la mănăstirea Neamț
(1830-1832) și cele de la Sibiu (1853-1856).
Episcopul Iosif a diortosit o carte tipărită la Sibiu în 1811, intitulată: Învățătură
de multe științe folositoare copiilor creștinești celor ce vor să învețe să știe
dumnezeiasca Scriptură (după ediția grecească, din Viena, 1806).
În același an (1811), Episcopul Iosif a mai tipărit la Buda, un Octoih, ajutat între
alții de doctorul oculist Ioan Piuariu Molnar, fiul preotului Ioan Piuariu (zis Popa
Tunsu) din Sadu (Sibiu), care a mai colaborat și la tipărirea Mineielor de la Buda.
Tot în anul 1811, Episcopul Iosif tipărea o altă ediție a Octoihului, la Râmnic. În
anul următor (în 1812), a ajutat cu 200 de taleri la tipărirea cărții Ușa Pocăinței (la
Brașov).
A mai sprijinit tipărirea unor cărți de învățătură și de spiritualitate răsăriteană la
Neamț și București.
Episcopul Iosif a purtat de grijă și unor școli din eparhia sa ori din cadrul
Mitropoliei Ungrovlahiei. De pildă, în 1797, a întemeiat la mănăstirea Antim, la
București, o școală pentru pregătirea viitorilor clerici; a patronat școala de la Episcopia
Argeșului, la care învățau și tineri din Transilvania; s-a îngrijit apoi de o școală din
Pitești și de alta la Slatina.
Pe plan gospodăresc amintim, mai întâi, restaurarea mănăstirii Argeș (ctitoria lui
Neagoe Basarab); tot aici a ridicat un paraclis („Sf. Nifon”), precum și case noi, a oferit
obiecte de cult ș.a.; a ctitorit (încă înainte de a ajunge episcop) o biserică (din lemn) în
localitatea Brezoi (Vâlcea); a refăcut schitul Corbii de Piatră (Argeș); a ctitorit două
biserici (din lemn) în Galeș și Săliște (Argeș), o biserică în satul său natal (Malaia,

27
Vâlcea) și biserica din Valea Danului (Argeș); a sprijinit și ridicarea altor lăcașuri de
cult în eparhie.
Din cadrul activității sale administrativ-gospodărești, amintim faptul că pentru
câteva luni (aug. - dec. 1812), a fost și locțiitor de mitropolit al Ungrovlahiei.
În 1819 a avut chiar șansa de a ajunge mitropolit al Ungrovlahiei, dar fiind prea
bătrân, alegătorii s-au îndreptat către unul mai tânăr (Dionisie Lupu).
A trecut la cele veșnice la 27 octombrie 1820, fiind înmormântat în mănăstirea
Antim din București, metocul Episcopiei Argeșului.

Concluzie

Ierarhii Mitropoliei Ungrovlahiei, ai Episcopiilor Râmnicului, Buzăului și

Argeșului, s-au dovedit nu numai păstori de seamă sau buni gospodari, ci și oameni de
cultură, contribuind la crearea și promovarea limbii române, prin tipăriturile lor, dar și la
unitatea de limbă, de credință și de neam.

Bibliografie selectivă:

1. Bulat T. G., „Titularii Episcopiei Buzăului din secolul al XVIII-lea”, în Glasul

Bisericii, XXXII (1973), nr. 11-12, pp. 1295-1305.
2. Ciurea Alexandru I., „Câteva aspecte esențiale ale regimului turco-fanariot în
Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIX
(1971), nr. 7-8, pp. 838-843.
3. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
1992, pp. 318-327; 329-336; 436-443; vol. 2, Ed. a III-a, Iași, 2006, pp. 379-296;
379-385.

28
4. Sacerdoțeanu Aurelian, „Tipografia Episcopiei Râmnicului (1705-1825)”, în
Mitropolia Olteniei, XII (1960), nr. 1-2, pp. 45-58.
5. Simedrea Tit, „Tiparul bucureștean de carte bisericească în anii 1740-1750”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), nr. 9-10, pp. 845-942.
6. Șerbănescu Niculae, „Episcopii Argeșului”, în Mitropolia Olteniei, XVII (1965),
nr. 7-8, pp. 602-630.
7. Șerbănescu Niculae, „Episcopii Râmnicului”, în Mitropolia Olteniei, XVI
(1964), nr. 3-4, pp. 171-212.
8. Ţepelea Gabriel, „Mineiele de la Râmnic”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXXIV (1966), nr. 3-4, pp. 369-387.

29
 III. EPISCOPUL INOCHENTIE MICU
ŞI LUPTA SA NAŢIONALĂ

A văzut lumina zilei în 1692, în localitatea Sadu, jud. Sibiu, la botez primind
numele de Ioan. A învățat carte la școlile iezuite din Sibiu și Cluj, iar teologia și
filosofia la Seminarul catolic din Târnavia, Slovacia.
În urma morții neașteptate a episcopului unit, Ioan Patachi, în 1727, în locul lui
sinodul electoral al protopopilor uniți, întrunit la Alba Iulia, în iunie 1728, a propus ca
episcop pe Ioan Micu, ce era încă student în anul trei la Seminarul catolic pomenit. În
1729 intră în mănăstirea ruteană unită „Sf. Nicolae” din Muncaci, unde a fost hirotonit
preot, iar în următorul an (1730) este călugărit sub numele de Inochentie, nume ce va
deveni celebru, prin lupta dusă pentru binele poporului român din Transilvania. A fost
hirotonit episcop în octombrie 1730 și instalat abia în septembrie 1732, în scaunul de la
Făgăraș.
Istețimea nativă, pregătirea serioasă în școli de seamă din țară și străinătate,
contactele cu lumea emancipată din afara hotarelor țării au fost elemente ce i-au înlesnit
„descifrarea” mai rapidă a stării jalnice a românilor transilvăneni de la începutul
veacului al XVIII-lea.
Înainte de a se reîntoarce pe pământul străbun, Inochentie a plecat la Viena, unde
a stat douăzeci de luni (1730-1732) în care a făcut opt memorii către împăratul Carol al
VI-lea, în care a arătat soarta românilor transilvăneni: 1. „Asuprirea preoților uniți ca și
înainte de unire, cu violarea diplomei leopoldine; 2. Nobilii și popii de alte confesiuni
au sarea gratis din prea bogatele saline ale țării; să se dea sarea gratis și popilor români;
3. Nu numai preoții, ci și românii seculari nobili, nenobili sau țărani să fie considerați ca
indigeni, ca membri adevărați acestei patrii și mai mult nu ca tolerați, prin urmare dacă
se vor uni toți românii, toți să fie indigenați; 4. Executarea ritului grecesc cere
necondiționat, ca în comunele mai mici să fie câte un preot, în cele mai mari însă

30
neapărat câte doi și pe lângă aceștia să mai rămână scutiți de la nevoile publice câte doi
indivizi, pe când la alte confesiuni sunt scutiți câte patru”.
Între timp, împăratul i-a acordat Episcopului Inochentie titlul de baron, titlu
absolut necesar pentru a se impune în viața publică și politică, iar din 1732 i s-a dat loc
în Dieta Transilvaniei.
„Împovărat” cu aceste demnități și onoruri, Inochentie va „începe lupta pentru
independența Bisericii sale, care pentru el făcea parte din independența și demnitatea
națiunii sale”. Acest fapt este confirmat și de către istoricul unit Augustin Bunea, în
lucrarea sa: Episcopul Ioan Inocențiu Klein, Blaj, 1900, p. 27.
Din toamna anului 1734 până în vara anului 1735 îl întâlnim pe Episcopul
Inochentie din nou, la Viena, timp în care a înaintat alte memorii împăratului, pentru a
susține drepturile românilor transilvăneni: recunoașterea românilor ca a patra națiune în
Transilvania; națiunea română să fie reprezentată în toate „staturile” vieții publice;
alături de Inochentie să fie în Dietă și alți reprezentanți clerici și mireni; poporul român
să fie reprezentat peste tot unde se hotărăște soarta sa ș.a. Alături de aceste doleanțe
„duce o luptă hotărâtă împotriva oricărei alterări a conținutului ortodox al bisericii
sale, împotriva «latinizării», adică a catolicizării ei”.
În sprijinul revendicărilor sale, episcopul Inochentie a adus anumite temeiuri:
românii transilvăneni depășeau „din punct de vedere numeric pe toate celelalte națiuni
din Transilvania” (70%); ei suportau cele mai multe sarcini publice, plătind cele mai
multe contribuții către autoritățile de stat. În consecință, este „profund nedrept ca
națiunea română la sarcini să fie cea dintâi, iar la beneficii nici cea mai de pe urmă”.
Memoriile Episcopului Inochentie au fost trimise de Curtea vieneză guvernului
Transilvaniei, spre a le aviza. În răspunsul său, din 17 iunie 1735, guvernul arăta că
Inochentie și clerul său nu este sincer față de actul unirii cu Roma.

31
 Din analiza răspunsului amintit, reiese limpede că „pârâșii” Episcopului unit
doreau cu tot dinadinsul catolicizarea românilor, pe când Inochentie milita pentru
păstrarea credinței străbune, așa după cum se afirmase și în actul de unire, din octombrie
1698.
În vederea stăvilirii acțiunii de catolicizare a Bisericii unite, Inochentie începe
lupta pentru îndepărtarea teologului iezuit de pe lângă el, persoană ce-i supraveghea cu
multă atenție activitatea misionar-pastorală. Această poziție față de teologul iezuit,
precum și statornicia sa în a obține drepturi pe seama poporului român din Transilvania,
aveau să-i aducă necazuri și suferință și să-i grăbească sfârșitul.
De fapt, sinodul din 1739, mergând pe linia trasată de Inochentie hotăra: „Cele
patru puncte care conțin unirea le va observa și ține perpetuu și fără încetare clerul
nostru, dar la mai multe să nu fie silit sub nici un pretext”.
În cursul anului 1742, episcopul Inochentie Micu s-a dus din nou la Viena, la
împărăteasa Maria Tereza (1740-1780), fiica lui Carol al VI-lea ca să obțină
confirmarea Diplomei a II-a leopoldine, care, după părerea sa, ar fi dispus „ridicarea
românilor uniți la treapta de status”.
Împărăteasa nu i-a dat câștig de cauză lui Inochentie, ci nobilimii maghiare și
săsești transilvane. Aceasta l-a indignat profund, fapt ce-l va determina să lupte aprig
împotriva conducătorilor catolici, calvini și luterani, deoarece constatase că toți se
opuneau acordării de drepturi românilor din Transilvania.
Punctul culminant al luptei lui Inochentie, pentru câștigarea de drepturi pe seama
românilor transilvăneni îl constituie anul 1744. În Dieta de la Sibiu, din ianuarie-
februarie a acelui an, în care Inochentie a cerut, din nou, recunoașterea românilor ca a
patra națiune, a „trebuit să înfrunte diferite incriminări la adresa poporului său”.
În timpul acestor mari frământări, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin ca
Inochentie să se prezinte la Viena. Înainte de plecare, a ținut un mare sobor la Episcopia
unită din Blaj (iulie 1744), la care au participat clerici și mireni atât uniți cât și
ortodocși. Sinodul a dezbătut situația poporului român din Transilvania, precum și
refuzurile făcute de Curtea din Viena la toate cererile lui Inochentie. La urmă, cu toții
și-au dat seama că „uniația n-a adus românilor nici un folos, ci numai necazuri și lupte
32
între frați”.
Unele mărturii relevă faptul că rezultatul sinodului a fost următorul: „Clerul,
nobilimea și țărănimea au dat scrisoare că ei se leapădă de unire dacă nu li se vor da
toate cele cerute”.
După ce a ajuns la Viena (sept. 1744), Episcopul Inochentie Micu a prezentat
Curții un alt memoriu, prin care a cerut revendicări pe seama românilor transilvăneni,
între acestea Inochentie arată că atât clerul cât și ceilalți români uniți au hotărât că „...
dacă nu li se va împlini cererea, mai bucuroși vor să fie «schismatici», decât catolici;
asta cu atât mai mult cu cât cei de rit latin îi recunosc pe românii uniți ca fiind catolici
numai cu numele, nu și când este vorba de a beneficia de drepturile ce li se cuvin,
consemnate în diploma din 1701”.
La Viena, în loc să fie cercetate revendicările formulate de Inochentie, a fost pus
în fața unei comisii de judecată, cerându-i-se să răspundă la 82 de învinuiri ce i s-au
adus de către cele trei națiuni „recepte” din Transilvania. Cele mai grave învinuiri au
fost: agitarea poporului român împotriva stăpânirii și amenințarea că va părăsi unirea.
Numai aceste două învinuiri erau suficiente pentru a i se da pedeapsa capitală.
Pe tot parcursul cercetării sale din partea comisiei, atitudinea lui Inochentie a
fost demnă și el necruțător în argumente. La a doua ședință a refuzat să se mai prezinte,
motivând că este anchetat de către un for de judecată laic, fapt ce era împotriva
canoanelor bisericești.
La scurtă vreme, a părăsit Viena, plecând la Roma, pentru a fi ajutat de pontiful
„Cetății Eterne”. Aici a înaintat noi memorii papei, prin care l-a rugat să mijlocească pe
lângă Curtea din Viena pentru recunoașterea celor două diplome leopoldine (1699 și
1701). Dar intrigile s-au țesut mereu împotriva lui atât în țară cât și la Viena, pontiful
roman dând crezare spuselor catolicilor, deci, adversarilor lui Inochentie.
Cu toate acestea, mulți clerici și credincioși transilvăneni îl iubeau și-l îndemnau
să nu renunțe la scaunul episcopal de la Blaj. A încercat, chiar în mai multe rânduri, să
se reîntoarcă acasă, dar nu i s-a permis de către Curtea din Viena. Mai mult, au venit și
presiunile de a se retrage, atât din partea Vienei cât și a Romei. În cele din urmă, a fost
nevoit să semneze actul de retragere din scaun în 1751. Au urmat grele suferințe

33
sufletești și trupești. Din lipsă de mijloace materiale a fost nevoit să-și vândă și crucea
episcopală de pe piept, pentru a putea supraviețui.
Că a fost iubit de către clericii și credincioșii săi o dovedește faptul că, la
alegerile de episcop de Blaj, din 1764, i-au fost acordate un număr de 72 de voturi. Cu
toate acestea, i s-a refuzat numirea de către împărăteasa Maria Tereza.
A trecut la cele veșnice în septembrie 1768, după 24 de ani de exil, fiind
înmormântat în Biserica Madona del Pascolo din Roma.
Cu câțiva ani în urmă a fost adus în țară și reînhumat în Catedrala mitropolitană
din Blaj.

Bibliografie selectivă:

1. Albu Corneliu, Pe urmele lui Ion-Inochentie-Micu-Klein, București, 1983.

2. Bariț George, Părți alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani în urmă,
Ed. a II-a, Brașov, 1993.
3. Bunea Augustin, Episcopul Ioan Inocențiu Klein, Blaj, 1900.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
1992, pp. 361-373; vol. 2, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2006, pp. 314-324.
5. Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, București, 1967.
6. Stăniloae Dumitru, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a
poporului român, București, 1973.

34
 IV. LUPTA CLERULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR
DIN TRANSILVANIA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI
ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

1. Proteste împotriva unirii cu Roma

Dezbinarea religioasă a românilor din Transilvania, dintre 1698-1701, a produs

vii proteste împotriva acelora care au săvârșit actul de unire, în frunte cu mitropolitul
Atanasie Anghel.
Încă pe când Atanasie se afla la Viena, epitropul Mitropoliei Ortodoxe din Alba
Iulia, Pater Ianoș, i-a trimis o scrisoare (în 13 martie 1701) mitropolitului pomenit în
care i-a atras atenția asupra faptului că la hirotonire (la București)
a săvârșit un jurământ de credință în Ortodoxie și că, actul său de unire cu Biserica
Romei va avea urmări „nefaste” pentru poporul român: fărâmițarea unității naționale.
Proteste vehemente împotriva lui Atanasie au făcut credincioșii din Șcheii
Brașovului, din Țara Făgărașului și din ținuturile Hunedoarei (în anul 1701).
Tot în cursul anului 1701, nobilul român Gavriil din Țagul Mare (azi Țaga,
Bistrița-Năsăud), împreună cu alți credincioși au înaintat un memoriu-protest
guvernatorului Transilvaniei, în numele celor din Alba Iulia, pentru că uniții le-au luat
două biserici din același oraș; la scurtă vreme au înaintat (autorităților transilvane) alte
memorii împotriva unirii cu Roma, fapt ce a determinat pe autoritățile vremii să-i
întemnițeze, la Sibiu, pe protestatari, în frunte cu nobilul Gavriil; de precizat că Gavriil
a stat cinci ani în închisoare (fiind eliberat abia în 1706), pe când cei mai bătrâni au
murit în detenție.
După cum am mai arătat în altă parte, pentru fapta sa, Atanasie Anghel a fost
anatemizat de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, de către patriarhul ecumenic
35
Calinic II și de către patriarhul Dositei al Ierusalimului; era o atitudine corectă față de
un ierarh sperjur și mincinos, care a „stricat” unitatea Ortodoxiei românești.
Amintim că, în Brașov și în Țara Bârsei, credincioșii ortodocși au rămas
statornici în credința străbună, ei intrând „sub oblăduirea duhovnicească” a Mitropoliei
Ungrovlahiei până în 1724, iar de aici înainte sub cea a Episcopiei Râmnicului; pe lângă
ajutoarele materiale pe care cele două eparhii le-au acordat românilor ortodocși din
Transilvania, ele s-au îngrijit și de problemele lor spirituale: hirotoniri de preoți și
diaconi, trimiterea de cărți de cult, de cărți teologice cu un cuprins moralizator sau de
școală, veșminte, vase liturgice ș.a.
Acțiuni mai ample pentru apărarea Ortodoxiei au început abia în anul 1744, prin
călugărul sârb Visarion Sarai.

2. Călugărul Visarion Sarai

S-a născut în jurul anului 1715, în Bosnia, din părinții Maxim și Maria, stabiliți
mai târziu în Croația; la botez a primit numele de Nicolae. După unii cercetători ar fi de
neam sârb, iar mai recent s-a emis ipoteza că s-ar trage dintr-o familie de români din
Bosnia, pe numele Ciurcea sau Tiurcea (Cojocaru); numele său întreg era Nicolae Sarai-
Tiurcea.
În tinerețe a călătorit pe la mănăstirile din Muntele Athos și la Ierusalim, unde
s-a călugărit la mănăstirea Sfântul Sava, primind numele de Visarion; la câtva timp s-a
reîntors în Serbia.
Dintr-o cronică a vremii reiese că „avea o înfățișare de ascet îmbrăcat foarte
modest... săvârșitor de minuni fiind prin tăria credinței sale”. În afară de limba sârbă,
vorbea, probabil, greaca, precum și „ceva românește”. Pe lângă calitățile duhovnicești,
Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu minte ageră și cu multă putere de convingere, care era
în stare să miște mase întregi de oameni. „El însă nici nu simțea trebuința de a întinde
vorbă multă și a ținea prelegeri de dogmatică – arată George Barițiu –, precum făceau
iezuiții. Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare ... știau să bage în fiori pe miriadele de
oameni”.

36
 Cu acordul mitropolitului Carlovițului, Arsenie Ioanovici Şacabent, la începutul
anului 1744, a venit în Banat, iar de aici a trecut în Transilvania, „începând lupta pentru
apărarea Ortodoxiei”.
În pelerinajul său spre Transilvania, s-a oprit în apropierea orașului Lipova,
unde, pe culmea unui deal, a ridicat o troiță, din fața căreia predica mulțimilor de
credincioși români învățătura cea dreaptă, îndemnându-i să lepede uniația cu Biserica
Romei.
Aceleași îndemnuri le-a făcut și în drumul său pe Valea Mureșului spre Dobra
(jud. Hunedoara), Deva, Orăștie, Săliște și Sibiu.
În aceste lungi călătorii a fost însoțit și întâmpinat mereu de mulțime de
credincioși, pe care îi mobiliza, le înflăcăra credința străbună, iar pe cei uniți îi întorcea
la ortodoxie. Despre această situație, guvernul Transilvaniei va raporta mai târziu
următoarele: „Starea unirii e cât se poate de tristă, după ce falsul călugăr ... adunase
mulțime mare de oameni obișnuiți să se mire de lucruri deșarte și astfel în multe locuri
s-a răsturnat ce s-a înălțat în cursul altor cinci zeci de ani”.
La Sibiu, autoritățile „informate de succesul predicilor sale”, l-au arestat și l-au
trimis în temniță. După „un lung interogatoriu”, de la Sibiu a fost mutat în închisorile
din: Deva, Timișoara, Osiek, Raab, iar, în cele din urmă, în fioroasa temniță de la
Kufstein, din Munții Tirolului. Aici, credem că a murit „ca sfânt mărturisitor pentru
Ortodoxie”.

3. Câțiva conducători ai luptei pentru apărarea credinței străbune

Lupta împotriva uniației a fost dusă nu numai de clerici, ci și de o seamă de

credincioși din ținuturile transilvănene.
Între acești credincioși, la loc de frunte se numără și țăranul Nicolae Oprea, din
Săliștea Sibiului.
După cum reiese din mărturiile scrise ale timpului, Nicolae Oprea de cel „puțin
trei ori a ajuns să bată la porțile ... împărătesei Maria Tereza ... și ale sfetnicilor ei,
ducând jalbe de protest împotriva silniciilor și cerând libertate pentru credință.

37
strămoșească...”.
Primul drum la Viena l-a făcut în toamna anului 1748, împreună cu un alt
apărător al credinței ortodoxe, Ioan Oancea din Făgăraș.
Dintr-o plângere a lui Nicolae Oprea (din 1749) către mitropolitul din Carloviț,
Pavel Nenadovici, reiese că n-au fost primiți de către împărăteasă, ci numai de către
anumiți sfetnici ai ei. „Dar n-am putut aștepta răspunsul împărătesc – ne arată în jalbă
Nicolae Oprea –, pentru că ne-a amenințat Cancelaria care purta treburile peste Ardeal
să plecăm (îndată) din Viena, căci dacă n-am fi plecat, Dumnezeu știe ce rău ne-ar fi
ajuns. Noi vrem preoți de legea noastră, căci pentru credința strămoșilor noștri suntem
gata a suferi și mucenicie sau izgonire din această împărăție, iar legea nu o vom
lepăda”.
Aflând, între timp, că Ioan Oancea a fost întemnițat, Nicolae Oprea s-a mutat în
Banat, împreună cu alți țărani din părțile Sibiului. De aici va face al doilea drum la
Viena, însoțit de alți patru credincioși, în anul 1749 sau 1750. În jalba lor cereau Curții
din Viena „dreptul de a-și păstra netulburați credința strămoșească”, un episcop ortodox
și să se facă cercetare cine dorește să rămână ortodox sau unit.
În urma acestor memorii, împărăteasa de la Viena a scris guvernului transil-
vănean că: „întrucât de repetate ori și în chip atât de neîngăduit acest om ne-a tulburat cu
drumurile lui, din care se vede că el e căpetenia mai multor astfel de răsculați, atunci
când se va întoarce acasă, să fie prins și întemnițat”.
În primăvara anului 1752, Nicolae Oprea împreună cu preotul Moise Măcinic
din Sibiel (jud. Sibiu) se aflau la Viena cu un alt memoriu al românilor ortodocși
transilvăneni. De data aceasta au fost primiți de cancelarul Austriei și de împărăteasa
Maria Tereza. După această audiență, cei doi au fost arestați și anchetați, iar apoi
aruncați în temnița din Kufstein.
Prin anul 1756, Curtea din Viena vestea că unul dintre aceștia a reușit să
evadeze, dar n-a mai ajuns acasă.
Mai târziu (în 1784), Stana, soția lui Oprea, a rugat pe împăratul Iosif al II-lea
să-i elibereze soțul „măcar acum la bătrânețe”. Cancelaria împărătească i-a răspuns că
nu se mai știe nimic despre el. Aceasta înseamnă că își sfârșise deja viața în amintita
38
temniță habsburgică, pentru apărarea credinței strămoșești.
În același timp, în acțiunile pentru apărarea Ortodoxiei, au mai fost implicați și
alți clerici și credincioși; între aceștia amintim pe: protopopul Nicolae Pop din Balomir
(fost vicar al lui Inochentie Micu), trecut la Ortodoxie, care a făcut câteva drumuri până
la țarina Elisabeta a Rusiei (1741-1761), pentru a sprijini pe românii din Transilvania; în
cele din urmă, protopopul Nicolae a fost nevoit să se retragă în Țara Românească, unde
s-a călugărit sub numele de Nichifor.
Tot în această vreme, ieromonahul Nicodim (din ținuturile Albei), în 1750 a fost
la Viena, unde a prezentat situația românilor ortodocși din Transilvania; pentru a nu fi
arestat, a fugit din Viena și s-a dus la țarina Elisabeta, înfățișându-i aceeași situație din
Transilvania; în anii ce au urmat a mai fost încă de două ori în Rusia pentru a strânge
ajutoare pe seama românilor ortodocși transilvăneni.
Un alt luptător pentru apărarea Ortodoxiei a fost preotul Cosma din Deal (de
lângă Sebeș), care după ce a făcut temniță vreme de 60 de săptămâni (prin 1751-1752),
a „cutreierat” peste 40 de sate din Transilvania, întărind pe credincioși în Ortodoxie;
dintre preoții care au pătimit în închisoare, pomenim pe: Ioanăș din Săliște (Sibiu),
Oprea din Săliște (Sibiu), Ioan din Poiana Sibiului, Maniu din Poiana Sibiului, Avram
din Cut (Sibiu), Ioan din Răchita (Sibiu) ș.a.; au suferit închisoare și unele soții de
preoți: preoteasa lui Cosma din Deal (și copilul lor, care a degerat în închisoare), soția
lui Dan din Tilișca (Sibiu), soția preotului Ioan din Poiana Sibiului, soția preotului Ioan
din Răchita, soția preotului Ioan din Cugir ș.a.
În același timp, au fost întemnițați sute de credincioși și credincioase din
ținuturile Sibiului, pentru că au luptat pentru apărarea credinței străbune.

4. Răscoala condusă de Sofronie de la Cioara

S-a născut în satul Cioara (jud. Alba), dintr-o familie preoțească, pe la începutul
veacului al XVIII-lea; la botez a primit numele de Stan.
După ce un timp fusese preot de mir în satul său natal, plecând în Țara
Românească s-a călugărit, se pare la mănăstirea Cozia, primind numele de Sofronie.

39
 Reîntors în Transilvania, și-a făcut „o țâr de schit în mijlocul codrului”, în
apropiere de Cioara, dărâmat mai apoi de autoritățile vremii.
Deoarece toate încercările și memoriile făcute Curții din Viena, au rămas fără
nici un rezultat, românii ortodocși din Transilvania „au ales ultima cale în vederea
dobândirii libertății religioase și anume răscoala împotriva uniației și a iobăgiei”;
aceasta a fost condusă de călugărul Sofronie de la Cioara. El îi îndemna pe credincioși
„să-i alunge pe preoții uniți” și să fie statornici în credința ortodoxă.
Către sfârșitul anului 1759 a fost arestat și închis în localitatea Bobâlna, lângă
Orăștie, dar în februarie 1760 a fost eliberat de vreo 600 de țărani, conduși de preotul
Ioan din Săliște. Din părțile Orăștiei, Sofronie a plecat în Munții Apuseni. În urma
îndemnurilor și predicilor sale „în multe sate nu mai rămăseseră uniți decât cel mult
preotul”, majoritatea trecând la ortodoxie.
La Abrud, ieromonahul Sofronie este prins din nou de autorități, dar, la scurt
timp, a fost eliberat, temându-se de o „răzvrătire a moților”.
În august 1760, Sofronie a convocat „un sobor de preoți și de mireni”, la Zlatna,
în care au fost alcătuite memorii către împărăteasă și către guvernul ardelean;
împărătesei i se cerea ca românilor să li se respecte credința ortodoxă, iar cei arestați
pentru credință să fie eliberați „căci dacă nu li se împlinesc aceste cereri, dragostea
dintre popoare se va tulbura și vor fi răscoale în toată țara”. Cam același era și
conținutul memoriilor către guvernul ardelean.
Mișcarea călugărului Sofronie s-a întins în toată Transilvania. Datorită acestei
situații, împărăteasa Maria Tereza înștiința, la 20 octombrie 1760, că „în curând, va sosi
în Transilvania comisia care să înregistreze declarațiile fiecăruia în ce lege să rămână.
Împărăteasa recunoștea, pentru prima oară, că din pricina credinței lor, mulți români au
pătimit moarte și alte pedepse grele”.
Ieromonahul Sofronie pe unde trecea convoca sinoade (adunări de clerici și
credincioși), „îndemnându-i să-și păstreze credința strămoșească”. Într-un sinod ținut la
Alba Iulia, în februarie 1761, s-a cerut din nou eliberarea celor închiși pentru credința
cea dreaptă, încetarea prigoanelor îndreptate împotriva lor, iar, la urmă, s-au luat mai
multe măsuri „privind cultura și moralitatea preoților și a mirenilor”. În același an, a fost
40
trimis în Transilvania generalul Bucow pentru a „întări uniația și a înăbuși orice mișcare
împotriva ei”. Așa s-a și întâmplat: au fost trecute cu sila la uniație numeroase sate
ortodoxe, iar bisericile date uniților; au fost dărâmate sau arse aproape 200 de biserici și
mănăstiri ortodoxe din Transilvania etc.
În această situație, ieromonahul Sofronie s-a văzut nevoit să se retragă în Țara
Românească, unde și-a încheiat zilele într-o mănăstire de acolo. Este cinstit ca
mărturisitor al credinței ortodoxe, în fiecare an, la 21 octombrie.

5. Generalul Bucow în Transilvania

Pentru restabilirea liniștii în Transilvania, împărăteasa Maria Tereza a trimis aici

pe generalul Nicolae Adolf Bucow, cu unități de infanterie și cavalerie. El avea
misiunea de a înăbuși orice mișcare populară și de a întări uniația. Pentru realizarea
acestui deziderat a trecut cu forța la uniație zeci de sate ortodoxe, a dat uniților sute de
biserici ortodoxe, iar acolo, unde a întâmpinat opoziție, a distrus lăcașurile de cult (cele
din lemn au fost arse, iar cele din piatră au fost dărâmate cu tunurile); astfel că au fost
distruse peste o sută de schituri, mănăstiri și biserici ortodoxe din Transilvania. În urma
unui recensământ comandat de Bucow, s-a dovedit că majoritatea populației românești
din Transilvania a păstrat credința ortodoxă.
Călugărul Sofronie de la Cioara a fost nevoit să plece în Țara Românească și
astfel răscoala sa a fost înfrântă.
Singurul mare câștig pentru românii din Transilvania a fost acceptarea de către
Curtea din Viena a unui episcop ortodox în persoana unui ierarh sârb, Dionisie
Novacovici, care s-a așezat la Rășinari (lângă Sibiu).
Prin urmare, vreme de șase decenii, românii ortodocși din Transilvania, după
dezbinarea din 1698-1701, au rămas fără ierarh (între 1701-1761), ei adresându-se
pentru hirotonii, îndeosebi, la vlădicii din Țara Românească, Moldova și chiar la cei
sârbi din Carloviț.
După nenumărate memorii, după acțiuni pentru apărarea Ortodoxiei și chiar
după mișcări populare, abia după 60 de ani Curtea din Viena a îngăduit ca românii să

41
aibă un episcop în fruntea lor, dar de data aceasta, după cum s-a arătat, de neam sârb; se
credea, probabil, că numai așa românii ortodocși vor fi mai ușor supuși Curții din Viena,
prin intermediul ortodocșilor sârbi, dar nu s-a întâmplat să fie așa. Deși de alt neam,
episcopii sârbi din Transilvania au apărat cu tărie Ortodoxia, dar, în același timp și ființa
neamului românesc de aici.

Bibliografie selectivă:

1. Cotoșman Gheorghe, „Eremitul Visarion Valahul”, în Mitropolia Banatului, VII

(1957), nr. 1-3, pp. 99-124.
2. Dragomir Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul
XVIII, 2 vol., Sibiu, 1920-1930, 224 p. + 225 p. (I) + 440 p (II); Ed. a II-a, Cluj-
Napoca, 2002, 580 p.+ 400 p.
3. Florea Lucian, „Ortodocșii din Brașov în luptă cu uniația în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea”, în Glasul Bisericii, XXVII (1968), nr. 9-10, pp. 991-
1003.
4. Mureșianu Ioan B., „Contribuții la istoria Bisericii bănățene în prima jumătate a
secolului XVIII (călugărul Visarion Sarai)”, în Mitropolia Banatului, XVIII
(1968), nr. 10-12, pp. 639-653.
5. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
1992, pp. 374-390; vol. 2, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2006, pp. 325-341.
6. Păcurariu Mircea, Sfinți daco-romani și români, Iași, Ed. a II-a, 2000.
7. Ranca Ion, „Date noi privind mișcarea lui Sofronie (1759-1761)”, în Apulum,
Alba Iulia, XVIII (1980), pp. 277-289.

42
 V. MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI EPARHIILE EI SUFRAGANE:
ROMAN, HUȘI ȘI RADĂUŢI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA.
IERARHI DE SEAMĂ

1. Biserica Ortodoxă din Moldova sub regim fanariot

În perioada regimului fanariot din Moldova (1711-1821), precum și în Țara

Românească au fost dese schimbări de domni (în număr de 36), dar fiecare în parte,
pentru a fi cât mai mult menținuți în scaun, au crescut tributul față de Poartă, în
detrimentul populației de aici.
În Moldova acestui timp, s-au petrecut pierderi teritoriale; aici au fost dese
războaie între ruși și turci, jafuri repetate din partea tătarilor, pătrunderea elementului
grecesc, ceea ce a dus la sărăcirea populației și la bulversarea vieții Bisericii noastre din
Moldova.
Cât privește ierarhii Bisericii Moldovei, spre deosebire de cei din Țara
Românească, în epoca fanariotă, a fost numai un mitropolit grec, impus cu forța de către
domnitor și un episcop grec la Roman, ajuns aici în aceleași condiții, precum și
mitropolitul grec de la Iași.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Moldova a devenit teatrul
războaielor dintre ruși și turci, mai ales între anii 1768-1774 și 1787-1791; în același
timp, pe lângă frustrările și pierderile materiale pe care le-au suferit locuitorii acestei
țări, viața Bisericii noastre a cunoscut destule neîmpliniri în toate domeniile de
activitate. De remarcat că, cea mai mare pierdere pentru Moldova a fost anexarea părții
de nord a acesteia (numită Bucovina), în 1775, Imperiului habsburgic.
Dacă domnii fanarioți din Moldova au fost des schimbați de către Poarta
Otomană (ca și cei din Țara Românească), din rațiuni financiare (la venirea noului domn
se plăteau din partea acestuia sume considerabile), ierarhii din scaunul mitropolitan au
43
păstorit ani îndelungați. Pentru acest motiv, vlădicii moldoveni au putut desfășura o
însemnată activitate culturală (mai ales de tipărire a cărților de slujbă și de învățătură în
limba română).

2. Mitropoliții Moldovei. Ierarhi de seamă

Dintre mitropoliții Moldovei din acest veac s-au remarcat Iacob Putneanul,
Gavriil Callimachi și Iacob Stamati.
Mitropolitul Iacob Putneanul s-a născut la Rădăuți, în preajma anului 1719; din
fragedă tinerețe s-a călugărit la mănăstirea Putna, unde, mai apoi, a ajuns să fie hirotonit
ierodiacon (diacon-călugăr) și ieromonah (preot-călugăr).
Amintim că, la Putna (ca și în alte mănăstiri moldovene) erau cel puțin trei școli
pentru pregătirea tinerilor (elementară, de preoție și una „latinească”), pe care, probabil,
le-a frecventat și tânărul Iacob.
Pe lângă pregătirea teoretică, s-a dovedit și un bun organizator, ceea ce l-a făcut
să fie ales la conducerea mănăstirii Putna (în 1744).
Un an mai târziu (la 11 august 1745), datorită acelorași calități de cărturar și
gospodar, a fost ales episcop de Rădăuți, iar mai apoi, în 13 noiembrie 1750, mitropolit
al Moldovei.
Pe când a fost episcop la Rădăuți (1745-1750), a desfășurat, pe lângă
o activitate gospodărească și alta culturală, tipărind pentru clerici (în tipografia
de aici) un Liturghier (în 1745) și întemeind o școală pe lângă această Eparhie
(în 1747).
Ajuns în fruntea mitropoliei Moldovei (în 1750), în plină epocă fanariotă, când
influența grecească s-a făcut simțită în Moldova, a inițiat tipărirea de cărți (teologice,
școlare și de cult, în limba română), pentru a contracara elenismul din cultura noastră.
Astfel că primele cărți le va imprima în tipografia particulară a lui Duca Sotiriovici (din
Iași) și anume: Sinopsis adică adunare a celor șapte taine și a celor șapte laude a sfintei
Biserici și canoane din sfânta pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751),
pentru îndrumarea clerului (pe cheltuială proprie); a doua carte: Sinopsis de molitve din

44
Psaltire, adunate de prea înțeleptul Ghenadie Scolarie, patriarhul Ţarigradului (tot în
1751), tipărită pe cheltuiala unui boier; a treia carte în aceeași tipografie: Târnosania
(slujba sfințirii lăcașurilor de cult), în 1752.
Se pare că, din 1752, a mutat tipografia de la Rădăuți la Iași, pentru a-și vedea
mai ușor împlinite gândurile; astfel că, în tipografia proprie, a tipărit atât cărți de cult,
cât și unele de învățătură, pentru preoți și anume: Penticostar (1753), Evloghion (1754),
Antologhion (1755), Alfavita sufletească (1755), Apostol (1756), Psaltirea (1757),
Sinopsis adică adunarea de multe învățături (1757), Liturghierul (1759).
Pentru școlile primare din Moldova, a tipărit, în 1755, un Abecedar (Bucovar),
în prefața căruia, mitropolitul Iacob s-a adresat părinților, îndemnându-i „să-și dea
copiii la învățătură”. Pomenim că acest abecedar s-a răspândit în multe zone ale țării,
inclusiv în Transilvania; a fost reeditat, cu câteva completări, în 1771, la Viena.
Pe linie gospodărească, mitropolitul Iacob a restaurat, între 1756-1760, întreaga
mănăstire Putna, aproape distrusă într-un cutremur din anul 1739; a refăcut biserica,
căreia i-a adăugat un pridvor, care există până astăzi, zidul înconjurător, inclusiv
turnurile, adăugând și unul nou (turn deasupra porții de la intrare), dar și chiliile
mănăstirii.
La apelurile sale, domnii din Moldova au acordat mănăstirii Putna anumite danii
și scutiri de dări; de asemenea, și mitropolitul Iacob a acordat unele danii aceleiași
mănăstiri.
În ceea ce privește activitatea patristică și socială, pomenim plângerea
mitropolitului Iacob și a unor boieri către „sultanii” tătari, rugându-i să oprească
distrugerea ținuturilor moldovene și masacrarea locuitorilor (fapt întâmplat în 1758,
când au fost distruse 11 ținuturi din 18).
În următorul an (în 1759), s-a așezat în fruntea a mii de țărani și orășeni nevoiași
din capitală (Iași), protestând în fața curții domnești împotriva grecilor care jefuiau țara.
La scurtă vreme, mitropolitul Iacob Putneanul a ajuns la mari neînțelegeri cu
domnitorul Moldovei, Ioan Teodor Callimachi (1758-1761), din pricina „văcăritului”
(dări mari pentru vite), greu de suportat de țărani. Amintim că, pentru prima dată, a fost
introdusă în Moldova darea văcăritului, pe vremea lui Constantin Duca, desființată prin

45
blestem „de un sobor de vlădici”, în 1698; cu toate acestea, mai târziu, unii domnitori n-
au ținut seama de acest blestem; în 1757, la insistențele mitropolitului Iacob Putneanul,
domnitorul Constantin Racoviță a fost de acord cu desființarea văcăritului, acțiune
finalizată printr-o slujbă solemnă ținută în catedrala Mitropoliei din Iași.
La venirea în fruntea Moldovei, în 1758, a lui Ioan Toader Callimachi, acesta a
insistat pe lângă mitropolitul Iacob să fie de acord cu reintroducerea văcăritului, pentru
ca noul domn să-și poată „plăti datoriile” pe care și le-a făcut atunci când a ocupat
tronul moldovean. Deoarece mitropolitul Iacob a refuzat reintroducerea văcăritului,
domnitorul și marii boieri au făcut mari presiuni asupra mitropolitului, care, în cele din
urmă, a demisionat din scaun, la începutul anului 1760, retrăgându-se la mănăstirea sa
de metanie, Putna. La Putna și-a continuat atât activitatea gospodărească (participând la
continuarea refacerii mănăstirii), cât și cea culturală, întemeind împreună cu
arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu (în 1774) «o școală duhovnicească» după
modelul școlii lui Petru Movilă din Kiev.
Mitropolitul Iacob Putneanul a trecut la domnul în 15 mai 1778, fiind
înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii Putna.
Cu toate că a trăit în vremuri grele (sub stăpânirea fanariotă), mitropolitul Iacob
Putneanul a desfășurat o bogată activitate gospodărească, dar și o însemnată acțiune
culturală, tipărind în limba română cărți de slujbă, teologice și școlare, ajutând la
biruința scrisului și a culturii românești.
Cel de al doilea ierarh de seamă a fost mitropolitul Gavriil Callimachi.
Născut în preajma anului 1720 la Câmpulung Moldovenesc, s-a călugărit de
tânăr la mănăstirea Putna, unde a deprins tainele cărții.
Cu ajutorul fratelui său, Ioan Teodor, ajuns mare dragoman la Istanbul, l-a dus și
pe Gavriil acolo, unde a devenit arhidiacon la Patriarhia Ecumenică. Mai apoi, a fost
numit mitropolit al Salonicului.
Câțiva ani mai târziu, când Ioan Teodor Callimachi a ajuns domn al Moldovei,
tot la dorința sa, în 1760, cu aprobarea patriarhului ecumenic, vlădica Gavriil a ajuns
mitropolit al Moldovei, unde a păstorit două decenii și jumătate.

46
 S-a dovedit un bun patriot, mai ales în perioada războiului ruso-turc (1768-
1774), iar alături de alți boieri l-au forțat pe fratele său să renunțe la repunerea
văcăritului, o povară grea atunci pentru țărani.
În timpul păstoririi sale, a ridicat o Catedrală mitropolitană la Iași, cunoscută sub
numele „Mitropolia Veche”.
Cu sprijinul și cu binecuvântarea sa au fost tipărite la Iași multe cărți de slujbă, între
care amintim: Evanghelia (1762), Ceaslovul (1763, 1773 și 1777), Molitvelnicul sau
Evhologhionul (1764, 1774, 1785), Catavasierul (1778); de asemenea, cărți de
învățătură ortodoxă pentru preoți și credincioși.
Se presupune că tot în vremea sa s-a tipărit și o Gramatică (1770), a sprijinit
dezvoltarea învățământului și pregătirea dascălilor pentru școlile din Moldova.
Tot în timpul său, au apărut tipografii particulare, de pildă, cea a lui Stribițchi,
înzestrată cu caractere rusești, în care s-au tipărit în românește diferite lucrări, cărți
pentru învățătură, pentru învățarea limbii ruse (el însuși dovedindu-se un filorus), cărți
populare ș.a.
Pe vremea sa, nordul Moldovei (Bucovina) a căzut sub stăpânirea Imperiului
Habsburgic (în 1775), iar după acest trist eveniment, Episcopia Rădăuților a devenit
sufragană a Mitropoliei sârbești de la Carloviț.
În același timp, l-a sprijinit pe vestitul călugăr Paisie Velicicovski, venit de la
Muntele Athos în Moldova (în 1763), să se așeze la mănăstirea Dragomirna cu 64 de
monahi; apoi, să se mute cu cei 350 călugări și frați la mănăstirea Secu (în 1779) și să-i
încredințeze (lui Paisie) stăreția mănăstirii Neamț, pe care în decurs de 15 ani, să o
ridice „pe culmi noi de viață duhovnicească și culturală”.
A trecut la Domnul la 20 februarie 1786, fiind înmormântat în biserica „Sfântul
Gheorghe” din Iași (Mitropolia Veche).
Cel de al treilea ierarh reprezentativ a fost mitropolitul Iacob Stamati.
A văzut lumina zilei în preajma anului 1749, în localitatea Gledin din ținuturile
Bistriței, probabil dintr-o familie de țărani credincioși, la botez, primind numele de Ioan.
De tânăr și-a îndreptat pașii spre mănăstirea Neamț, unde, după câțiva ani de ucenicie s-
a călugărit, primind numele de Iacob (probabil la 15 ani). La scurtă vreme, dovedindu-

47
se un bun gospodar, a fost numit econom al mănăstirii Putna; se pare că între timp a fost
hirotonit diacon (ierodiacon) și preot (ieromonah); ca econom, a condus destinele
mănăstirii cu multe roade, vreme de câțiva ani; remarcat ca bun chivernisitor al
bunurilor Bisericii, Iacob a fost numit apoi econom la Mitropolia din Iași, ocupând
această funcție timp de opt ani. Dovedindu-se și de această dată bun gospodar,
mitropolitul Gavriil Callimachi l-a ales episcop de Huși (în 9 decembrie 1782); după
aproape zece ani de păstorire a fost ales mitropolit al Moldovei (21 iunie 1792); a trecut
la Domnul în 11/12 martie 1803.
În calitate de episcop de Huși, s-a preocupat, mai întâi, de progresul religios-
moral al credincioșilor săi; a înălțat o nouă reședință eparhială; a făcut reparații capitale
la clădirile din incinta acesteia; s-a preocupat de sporirea averii eparhiei.
Ca mitropolit al Moldovei s-a remarcat atât pe tărâm gospodăresc, cât și cultural.
Pe linie gospodărească, a ridicat, la Iași, ca și la Huși, o nouă reședință eparhială, în
cadrul căreia a înălțat și un paraclis; a refăcut alte două biserici existente în incinta
Mitropoliei din Iași; a sporit averea mitropoliei prin danii proprii sau prin unele venite
din partea credincioșilor. El este ctitorul bisericii Banu din Iași, înălțată înainte de anul
1800 și pe care a și înzestrat-o cu odoare și obiecte de cult, după cum reiese din
testamentul său.
Pe de altă parte, a desfășurat și o bogată activitate culturală, pentru românii de
dincoace și de dincolo de Nistru; a purtat de grijă școlilor românești din Moldova.
Pentru românii de dincolo de Nistru, a tipărit câteva cărți la Dubăsari și anume: Bucovar
(Abecedar) românesc (1792), un Bucovar slavon (1794) și un Ceaslov românesc (tot în
1794); în localitatea Movilău a imprimat: Istoria lui Alexandru cel Mare, în limba
română (1796), Psaltirea, tot în românește (1796) și un Bucovar românesc (în 1800).
Pentru românii de dincoace de Nistru, a imprimat cărți în românește, în
tipografia Mitropoliei din Iași și anume: Critil și Andronius, roman moralizator, scris de
spaniolul Balthasar Gracion (din sec. XVII), tradus din grecește în românește; anumite
cărți de cult: Liturghierul (1794), Ceaslovul (1797), Prăvilioară adică Molitvelnic în
scurt (1802), Psaltirea (1802) ș.a.; a fost imprimată și o Listă a domnilor Moldovei; au

48
fost tipărite trei cărți de școală ale episcopului Amfilohie al Hotinului: Gramatica
Theologhicească, De obște geografie și Elemente aritmetice.
Mitropolitul Iacob Stamati s-a îngrijit și de calitatea învățământului românesc
din Moldova. Astfel că, împreună cu alți trei boieri, Mitropolitul Iacob Stamati
(președinte al epitropiei școlilor), a înaintat domnului Constantin Ipsilanti un raport
despre învățământul din Moldova, care este cunoscut ca «anaforaua mitropolitului
pentru școli» sau «ponturile asupra școlilor». În acest raport, s-au făcut unele
recomandări privitoare la îmbunătățirea procesului instructiv-educativ în învățământul
românesc din Moldova, chiar și la Academia din Iași, înființată de domnitorul Grigorie
Alexandru Ghica, între anii 1765-1767. Menționăm că în „anaforaua” mitropolitului
Iacob se găsesc date însemnate despre Academia din Iași, cât și despre școlile din
Moldova, în general. De pildă, toate școlile moldovene erau întreținute din banii pe care
îi plătea fiecare preot și diacon (câte 4 lei anual); la Academie limbile de predare erau
greaca sau franceza, multe discipline umaniste, din care făcea parte și latina; elevii
săraci erau întreținuți gratuit și cei silitori aveau burse; elevii nesilitori erau îndepărtați
din școală; studiile se făceau în serii de câte șase ani fiecare; școala domnească avea
bibliotecă, iar cei ce aduceau cărți în țară (îndeosebi negustorii), trebuiau să-i ofere câte
un exemplar acesteia. Prin urmare, se poate afirma că metodele pedagogice exprimate în
„anaforaua” au fost împrumutate din „pedagogia iluministă de atunci”.
Mitropolitul Iacob Stamati a trecut în veșnicie, după cum s-a spus, în noaptea de
11 spre 12 martie 1803 (la 54 ani) și a fost înmormântat conform unei tradiții mai vechi
„șezând în scaun” (în catedrala „Sf. Gheorghe” din Iași).

3. Episcopia Romanului. Episcopul Pahomie

Din fiecare Episcopie ortodoxă moldoveană am ales câte un ierarh de seamă. În

cazul de față, pe episcopul Pahomie.
A văzut lumina zilei la mijlocul secolului al XVIII-lea, în localitatea Gledin (azi,
jud. Bistrița-Năsăud), la botez primind numele Petru. După călugărie, la mănăstirea
Neamț, cu numele Pahomie, a fost hirotonit ierodiacon și ieromonah. Mai apoi a ajuns

49
eclesiarh și egumen al acestei mănăstiri. Mai târziu, a plecat, vreme de doi ani, la Kiev
și Rostov, pentru a experimenta viața spirituală din acele ținuturi.
Întors în părțile moldovene, a stat câtva timp într-o sihăstrie din preajma
mănăstirii Neamț.
La începutul anului 1707 a fost ales episcop la Roman (hirotonit arhiereu în 18
ianuarie 1707).
Șase ani mai târziu (1713) s-a retras din scaunul Episcopiei Romanului,
așezându-se la schitul Pocrov, de lângă mănăstirea Neamț, ctitorit de el.
În cursul anului 1717 s-a dus din nou la Kiev, rămânând acolo până ce a trecut la
cele veșnice în 1724, fiind înmormântat în Lavra Pecerska din Kiev. El este considerat
ca „unul dintre reprezentanții de frunte ai spiritualității monahale românești”.
În cursul anului 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în
rândul sfinților, cu zi de prăznuire 14 aprilie.

4. Episcopia Hușilor. Episcopul Inochentie

S-a născut în preajma anului 1710, în localitatea Brahna, din părțile Neamțului.
De tânăr a intrat în mănăstirea Neamț, iar mai apoi, s-a mutat la mănăstirea Putna. Aici a
fost remarcat de vlădica Iacob Putneanul, care i-a dat încredințarea de „dichiu”
(administrator) la Episcopia din Rădăuți (1750-1752).
Se pare că la recomandarea lui Iacob Putneanul a fost ales episcop la Huși în
anul 1752, unde a păstorit vreme de trei decenii, dovedindu-se un gospodar priceput,
„un bun patriot și un ales păstor de suflete”.
Un fapt de seamă a fost rezidirea din temelie a „catedralei episcopale de la Huși,
ctitorită de Ștefan cel Mare, care ajunsese în stare de degradare”.
A refăcut, apoi, casele din incinta Episcopiei, și schitul Brădicești, un metoc al
Eparhiei Hușilor.
În același timp, a sporit averea Episcopiei, prin cumpărări de bunuri, precum
moșii, păduri, vii ș.a.

50
 Între anii 1769-1780 a condus o delegație moldoveană la St. Petersburg, la curtea
țarinei Ecaterina II, pentru a-i cere sprijin în fața stăpânirii turcești. În timpul șederii în
Rusia episcopul Inochentie a primit un rând de veșminte arhierești, ca semn de prețuire
din partea celor vizitați.
A trecut la cele veșnice la 1 octombrie 1782 și a fost înmormântat în Catedrala
episcopală din Huși, ce a fost „refăcută de el din temelii”.

5. Episcopia Rădăuților. Episcopul Dositei Herescu

A văzut lumina zilei în cursul anului 1710, în Bucovina. Din tinerețe s-a
călugărit la mănăstirea Putna, unde a fost o vreme și egumen.
Datorită activității sale, în 13 noiembrie 1750 a fost ales episcop de Rădăuți,
unde a desfășurat o bogată activitate gospodărească (prin cumpărări de bunuri).
Cu banii săi s-a înălțat biserica din Vadul Vlădicii (de lângă Rădăuți, în 1773), o
biserică cu hramul „Sfânta Treime” din Cernăuți (împreună cu un frate de al său), precum și
biserica din Vicovu de Jos (în 1777), care mai târziu a fost mutată la Bahrinești.
În cursul anului 1781, tot cu banii săi, a înălțat o clopotniță lângă biserica
Episcopiei Rădăuților (cu hramul „Sfântul Nicolae”), care dăinuiește și astăzi.
După ce, în 1775, Bucovina a fost ocupată de austrieci, reședința episcopală i-a
fost mutată la Cernăuți (în 1781). În următorul an (1782) a fost instalat oficial la
Cernăuți. Din 4 iulie 1783 i s-a acordat titlul de „episcop exempt al Bucovinei”, iar
Episcopia Rădăuților a fost pusă sub jurisdicția Mitropoliei sârbe de la Carloviț.
De menționat că, în 1783 a adus din Polonia moaștele Sfântului Ioan cel Nou,
așezându-le în mănăstirea cu același nume, la Suceava.
În cursul păstoririi sale „s-a dovedit un energic apărător al intereselor românești din
teritoriile de sub ocupație austriacă. Pe lângă protestele sale împotriva trimiterii de vicari
sârbi și a conducătorului școlii teologie de la biserica «Sfântul Ilie», el a amenințat
Guvernul cu răzvrătirea poporului dacă vor fi încurajați rutenii așezați în eparhia sa. S-a
opus la secularizarea moșiilor Episcopiei și s-a străduit ca veniturile noului Fond religionar
să fie folosite numai pentru nevoile Bisericii Ortodoxe din Bucovina”.

51
 A trecut la Domnul în 22 ianuarie / 2 februarie 1789, la Horecea – Cernăuți.

Concluzie

Dacă facem o privire generală asupra vieții bisericești din Mitropolia Moldovei,
cu Episcopiile ei sufragane, constatăm că, deși într-o perioadă politică nefavorabilă
(domniile fanariote, 1711-1821), am avut ierarhi vrednici, apărători ai credinței, buni
gospodari, aleși păstori de suflete, patrioți, iubitori și promotori de cultură ortodoxă
românească, care și-au înscris numele cu cinste în istoria Bisericii noastre.

Bibliografie selectivă:

1. Ciurea Alexandru I., Figuri de ierarhi moldoveni: Iacob Stamati (1749-1803),

Iași, 1946.
2. Grigoraș N., „Mitropolitul Iacob Putneanul”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
XXXIV (1958), nr. 9-10, pp. 791-810.
3. Mosor Constantin, „Aspecte principale din viața și activitatea mitropolitului
Moldovei Gavriil Callimachi (1760-1786)”, în Biserica Ortodoxă Română,
LXXXVIII (1970), nr. 7-8, pp. 764-777.
4. Novac Teodor, Daniel Herescu. Viața și activitatea sa ca episcop de la 1750-
1789, București, 1901.
5. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a III-a, Iași,
Editura Trinitas, 2006, pp. 297-313; 395-404.
6. Popescu Anton, „Inochentie, episcopul Hușilor”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, LXIII (1967), nr. 3-4, pp. 275-287.
7. Voicescu Constantin, „Viața și activitatea episcopului Pahomie al Romanului”,
în Biserica Ortodoxă Română, LC (1972), nr. 5-6, pp. 596-611.

52
 VI. BISERICA ORTODOXĂ DIN BANAT ȘI PĂRŢILE ARADULUI
PÂNĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA

1. În Banat

Încă din cele mai vechi timpuri a existat în Banat o viață românească și
bisericească. De pildă, anumite descoperiri arheologice, ne arată existența creștinilor în
această parte de țară, încă din secolul al IV-lea.
Ca și în celelalte provincii românești, locuitorii din Banat au fost la început
organizați în cnezate și voievodate. Spre sfârșitul secolului al IX-lea, aflăm în Banat, un
voievodat condus de către voievodul Glad.
Două secole mai târziu (sec. al XI-lea), a existat în aceste ținuturi un conducător
politic ce s-a numit Ohtum (sau Achtum), ce își avea sediul în cetatea Morisena (în
comuna Cenadul de azi). La început fiind păgân, s-a botezat în credința răsăriteană,
dincolo de Dunăre, la Vidin (în Bulgaria de azi).
Nu după multă vreme, Ohtum a fost ucis de către un nepot al regelui Ungariei,
Ștefan cel Sfânt, pe nume Cianadinus. De precizat că, la Morisena, pe vremea lui Ohtum
a existat o mănăstire ortodoxă, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, ocupată de
Cianadinus. În locul călugărilor ortodocși, Cianadinus a adus aici călugări catolici, în
frunte cu episcopul (catolic) Gerard. În schimb, călugării ortodocși au fost nevoiți să se
mute la mănăstirea ortodoxă „Sf. Gheorghe” din Oroslaoș (azi, localitatea Maidan), se
pare, întemeiată de un strămoș ortodox de al lui Cianadinus.
Cu toate că, treptat, după voievodul Glad, Banatul a fost ocupat de unguri, au
mai existat ceva vreme, în locul voievodatelor, un gen de „districte românești”, fiecare
district alcătuit din mai multe sate, având în fruntea lor un conducător.

53
 Cu vremea, regii maghiari au înăsprit dominația împotriva românilor ortodocși
din Banat, asemenea celor din Transilvania, cu scopul de a-i trece la catolicism, și,
implicit, să-i maghiarizeze.
În cursul anului 1552, Timișoara și Banatul de vest (cunoscut și sub numele de
timișan) au ajuns sub stăpânire turcească, transformându-se această zonă în „pașalâcul
Timișoarei”. Părțile Caransebeșului și Lugojului, între 1541-1658 și 1688-1699 au
rămas principilor Transilvaniei, dar și ei sub stăpânire otomană.
Abia în urma războiului austro-turc (1683-1699), în urma înfrângerilor oto-
manilor, de la Viena, Mohács și Zenta, teritoriile Ungariei, Serbiei de Nord, Crișanei, și
mai apoi a Banatului, s-au eliberat de sub turci. Ungaria a fost numită regat aparținător
habsburgilor.
Mai apoi aceste teritorii au trecut sub stăpânirea Imperiului habsburgic (în
întregime din 1718), dăinuind așa până în 1918.
Datorită stăpânirii turcești în Balcani și în Serbia, un mare număr de etnici sârbi
au emigrat în ținuturile Banatului și ale Aradului, unde au găsit o populație românească,
credința ortodoxă contribuind la buna conviețuire între sârbi și români.
Astfel că, vom afla în zona Banatului și Aradului atât episcopi români, cât și
sârbi pentru populația ortodoxă de aici.
Între ierarhii de seamă din Banat, din secolul al XVII-lea, care i-au păstorit atât
pe români cât și pe sârbi amintim pe mitropolitul Iosif, numit și cel Nou (1643-1655).
Născut în ținuturile Dalmației (azi, Croația), după ce s-a călugărit, a trăit o vreme la
Muntele Athos. Cunoscut fiind ca un monah vrednic, patriarhul ecumenic de atunci,
după ce Iosif a fost hirotonit ierarh, l-a trimis ca mitropolit pentru creștinii ortodocși din
„pașalâcul Timișoarei”, care s-a străduit să aducă nu numai un spor duhovnicesc pentru
păstoriții săi, ci și să dea o bună organizare Eparhiei Timișoarei. S-a dovedit un om
milostiv față de nevoiași, pe care i-a sprijinit și material în măsura posibilităților sale.
După 12 ani de păstorire la Timișoara, datorită unor neînțelegeri pe care le-a
avut cu patriarhul de la Ipek, în 1655 vlădica Iosif s-a retras la mănăstirea Partoș, în
partea de sud-vest a Timișoarei, unde a mai viețuit până în preajma anului 1656.

54
 Cunoscut de credincioșii ortodocși din Banat ca făcător de minuni, în anul 1950,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților, canonizarea lui
solemnă făcându-se abia în 1956. Moaștele sale au fost așezate în Catedrala
mitropolitană din Timișoara (la 8 octombrie 1956), fiind prăznuit în fiecare an la 15
septembrie.
După el și alți ierarhi ortodocși și-au avut reședința la Timișoara. Din nefericire,
în secolul al XVIII-lea, Mitropolia Timișoarei „a fost redusă la rangul de Episcopie
Ortodoxă Sârbă”.
Între ierarhii ei de seamă, tot de neam român din Serbia, amintim pe episcopul
Gheorghe Popovici. La vremea păstoririi sale, Eparhia Timișoarei se afla sub jurisdicția
Mitropoliei de Carloviț (cu credincioși sârbi și români).
De tânăr, a fost tuns în monahism la Patriarhia Sârbă din Ipek. Între anii 1735-
1737 a fost mitropolit la Niș. Dar, din pricina războiului austro-turc a fost nevoit să se
refugieze la Carloviț, unde a fost un simplu „arhiereu fără eparhie”.
În cadrul Congresului Sârb de la Carloviț, din 24 februarie 1745, a fost
recunoscut ca ierarh la Timișoara. Cu toate că avea numai rangul de episcop, el s-a
intitulat „mitropolit al Timișoarei și Lipovei”.
În timpul păstoririi sale, a înălțat o Catedrală la Timișoara, cu hramul „Înălțarea
Domnului” (între 1754-1758) și o nouă reședință eparhială tot aici.
La 1 septembrie 1757 a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat în biserica
(catedrala), acum sârbească, din Timișoara, ctitoria sa.
În același timp, în sec. XVI-XVII, unii ierarhi sârbi de la Vârșeț și-au avut
reședința la Caransebeș. Episcopii de aici, deși populația majoritară era cea românească,
au fost în cea mai mare parte sârbi și într-o proporție mai mică români.
Această Episcopie a Caransebeșului, ca și cea a Timișoarei, s-a dezvoltat în mod
deosebit după anul 1716, când Banatul s-a eliberat de sub dominația turcească.
De arătat că, Episcopia Caransebeșului, cu populație românească și sârbească, și-
a avut reședința aici până în anul 1775, când sediul ei a fost mutat din nou la Vârșeț.
Între anii 1775-1865 credincioșii români au aparținut de Episcopia de la Timișoara și
Caransebeș – Vârșeț.

55
 Abia mai târziu (în 1865), s-a restaurat Episcopia Caransebeșului, dar acum ca
Eparhie ortodoxă românească în Banat, sub jurisdicția Mitropoliei Ardealului, cu sediul
la Sibiu.

2. În părțile Aradului

Ca și în cazul Banatului, se cunosc încă din vechime cnezate și voievodate

românești. Între acestea s-a evidențiat cel al lui Menumorut, în secolul al IX-lea, ocupat
treptat de unguri.
În Evul Mediu, în dreapta și în stânga Mureșului, este atestat comitatul Arad, iar
la nord-vest de acesta, până în Țara Crișurilor, comitatul Zarand. Cele două comitate au
avut o populație majoritară românească. De remarcat că, în comitatul Aradului s-au
așezat, în timp, atât maghiari cât și sârbi, celor din urmă regii maghiari acordându-le
anumite „privilegii și proprietăți, pentru a-i folosi în viitor drept scut împotriva
invaziilor otomane”. Între aceștia s-a remarcat familia Brancovici, care a dat și ierarhi
ortodocși sârbi în ținuturile Aradului.
Cât privește populația românească de aici, se constată existența unor biserici
(ruine) din părțile Aradului, din sec. al XV-lea, la Lipova, Șiria, Hălmagiu, Dezna,
Ceala ș.a. De asemenea, au existat și mănăstiri ortodoxe, una din sec. al XIII-lea, pe
locul actualei mănăstiri din Bezdin și alta la Hodoș-Bodrog, din secolele XIV-XV.
Date sigure despre existența unor episcopi în ținuturile Aradului avem numai din
secolul al XVI-lea. Se presupune că până acum preoții din aceste părți (Arad și Zarand)
au fost hirotoniți de către vlădicii transilvăneni sau de cei din Serbia și Bulgaria de azi.
Abia după anul 1557, când a fost reînființată Patriarhia sârbă de la Ipek, au putut
veni în Banat și în părțile Aradului, episcopi sârbi, care au avut credincioși români și
sârbi.
Reședința acestor ierarhi a fost fie la Ienopole (Ineul de azi, jud. Arad), fie
Lipova sau chiar la mănăstirea Hodoș-Bodrog.
Aminteam mai înainte că, în Evul Mediu, mai precis în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, s-a stabilit la Ienopole Gheorghe Brancovici care a fost „înrudit cu

56
familia despoților sârbi cu același nume”. Lui i-a dăruit principele Transilvaniei,
Sigismund Báthory (1581-1597), anumite domenii în părțile Aradului și ale Cenadului,
dar și titlul de „comite” al Ienopolei.
Din această familie, Brancovici, au ajuns câțiva din membrii ei vlădici, la
Ienopole și anume: Matei Brancovici (nepotul lui Gheorghe Brancovici) și fiul lui
Matei, Sava Brancovici, tot episcop la Ineu; mai apoi, Longhin Brancovici, un alt nepot
al lui Sava (hirotonit de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris). Un alt descendent din
această familie și anume Sava Brancovici va ajunge mitropolit al Transilvaniei, cu
scaunul la Alba Iulia (1656-1680), despre care am luat cunoștință în altă parte.
Ultimul episcop de la Ineu (Ienopole) a fost sârbul Isaia Diacovici, pomenit în
anul 1690, care în anul 1706 a mutat sediul Episcopiei de la Ineu la Arad, unde a rămas
până în zilele noastre.
De acum înainte (din 1706), vreme de peste un veac (până în 1815) au fost la
Arad numai episcopi sârbi. Ei și-au întins jurisdicția și asupra ortodocșilor din ținuturile
Bihorului, care n-au avut un ierarh (ortodox) ca păstor duhovnicesc.
Abia în cursul anului 1792 a fost organizat un Consistoriu ortodox românesc, cu
sediul la Oradea, pus sub jurisdicția Episcopiei Aradului.
De amintit că, cel mai reprezentativ episcop sârb de la Arad din această perioadă
a fost Sinesie Jivanovici (1751-1768), dovedindu-se și un „luptător energic împotriva
uniației în părțile Aradului, făcând numeroase vizite în Arad și Bihor”. El a fost și
ctitorul mănăstirii Gai (azi un cartier din Arad), devenită gropniță pentru episcopii
ortodocși ai Aradului.
Trebuie observat faptul că, deși majoritatea populației din ținuturile Aradului era
românească, totuși episcopii de aici erau de neam sârb, politică susținută de unguri și de
Curtea din Viena, pentru a-i ține pe români în stare de supunere și umilință, în ideea că
așa vor putea fi mai ușor stăpâniți.
Pe de altă parte, cu toate că la început ierarhii sârbi de la Arad (dar și din
celelalte eparhii) au fost de mare sprijin românilor ortodocși de aici, cu vremea „păstoria
lor s-a schimbat într-o dureroasă oprimare, fiind mai mult în folosul dominației
Imperiului habsburgic, spre paguba vieții politico-naționale și bisericești a românilor”.

57
 Din această pricină, pentru românii din Arad și Banat a început o puternică
mișcare, ce avea drept obiectiv alegerea unui episcop de neam român la Arad.
O primă etapă a fost înființarea unei Școli pedagogice românești la Arad (în
1812), la care, în 1822 s-a adăugat și un Institut teologic, pentru pregătirea viitorilor
dascăli și preoți ortodocși români, pentru ținuturile Aradului. Aici au predat valoroși
profesori, care, de fapt, au fost „inițiatorii luptei pentru … alegerea și numirea unui …
episcop român la Arad”.
În anii 1814 și 1815, îndeosebi, s-au înaintat memorii Curții din Viena, în
vederea realizării acestui vis, mai cu seamă că în 1815 a murit și ultimul episcop sârb de
la Arad.
Cu toate acestea, Curtea din Viena a amânat numirea unui ierarh român până în
1829, când a fost ales și numit episcop Nestor Ioanovici, pe atunci arhimandrit și
egumen al mănăstirii Bezdin (din apropiere de Arad).
Originar din Făgăraș (născut în 1766), de neam român, dar cu numele sârbizat,
cu studii la Carloviț, a fost călugărit într-o mănăstire din Serbia. Pentru câțiva ani a fost
egumenul unei mănăstiri tot din Serbia.
După moartea episcopului sârb de la Sibiu, Gherasim Adamovici (în 1796),
clerul și credincioșii sibieni au dorit să fie numit Nestor Ioanovici în scaunul episcopal
de aici, dar nu s-a întâmplat să fie așa, pentru că, în 1810, a fost ales, Vasile Moga.
Egumenul Nestor Ioanovici n-a avut noroc să fie ales nici episcop al Aradului (în
1816), rămânând pe mai departe la o mănăstire în Serbia. În anul 1824 a ajuns egumen
al mănăstirii Bezdin (de lângă Arad), pentru ca în 1828 Sinodul electoral să-l aleagă
episcop al Aradului, hirotonit la Carloviț și instalat la Arad în 22 octombrie 1829.
În scurta sa păstorire (de mai bine de un an de zile) s-a îngrijit de problemele
administrative ale eparhiei, de soarta clerului și a credincioșilor persecutați de către
autoritățile deținătoare de pământuri și bunuri. Fiind om de cultură, vlădica Nestor și-a
luat colaboratori pe măsură cu studii de teologie și filozofie, cunoscători de limbi
străine, maghiară, germană, sârbă, latină; a achiziționat cărți pentru Episcopie ș.a. A
trecut la Domnul (la numai 63 de ani) în 9/21 februarie 1830, fiind înmormântat în

58
Catedrala veche din Arad, iar în 1860 sau 1861, reînhumat la mănăstirea „Sfântul
Simeon Stâlpnicul”, din Arad-Gai.
După o lungă perioadă de vacanță, de aproape 5 ani, i-a urmat un alt ierarh
român vrednic, în persoana lui Gherasim Raț.
Născut în anul 1795, în părțile Bihorului, a urmat studii gimnaziale la Oradea și
Timișoara, iar Teologia la Viena. A fost preot și profesor la Institutul Teologic din Arad
(1822-1835). Rămas văduv, a fost tuns în monahism, în 1834, ajungând protosinghel. În
3 februarie 1835 a fost ales episcop al Aradului, apoi hirotonit la Carloviț (în 25 martie
1835) și instalat la Arad (în 18 aprilie 1835).
În cursul păstoririi sale, pe lângă grija purtată credincioșilor, a fost preocupat de
„disciplina clerului și ridicarea nivelului Institutului Teologic din Arad”. A fost unul
dintre colaboratorii apropiați ai mitropolitului Andrei Șaguna, făcând eforturi împreună
„pentru separarea ierarhică a Bisericii ortodoxe românești de Mitropolia sârbă de
Carloviț”. A trecut la Domnul în 15 august 1850, la Arad, fiind înmormântat în
Catedrala din Arad, și reînhumat mai apoi, la biserica „Sfântul Simeon Stâlpnicul”, din
Arad-Gai.
Întrucât la sfârșitul anului 1864 s-a reînființat Mitropolia Ortodoxă Română a
Transilvaniei, ce a fost redusa la tăcere prin Actul de Unire dintre anii 1698-1701,
Episcopia Aradului „a fost scoasă de sub jurisdicția Mitropoliei sârbe din Carloviț,
devenind, împreună cu nou înființata Episcopie a Caransebeșului – sufragane ale
Mitropoliei Ardealului”, de la Sibiu.

Concluzie

Dacă se face o privire de ansamblu asupra vieții bisericești a românilor ortodocși

din Banat și părțile Aradului, observăm că au viețuit în condiții foarte grele, pe de o
parte, datorită acțiunilor prozelitiste ale altor etnii și culte de aici, dar, pe de altă parte,
din pricina unor ierarhi sârbi care au susținut unele acțiuni politice ale Imperiului
habsburgic împotriva neamului nostru.

59
Bibliografie selectivă:

1. Cotoșman Gheorghe, Din trecutul Banatului. Studiu introductiv de istorie

național-bisericească, Timișoara, 1934.
2. Cotoșman Gheorghe, Episcopia Caransebeșului până în pragul secolului al XIX-
lea, Caransebeș, 1941.
3. Mureșianu Ioan B., Mănăstiri din Banat, Timișoara, 1976.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a III-a, Iași,
Editura Trinitas, 2006, pp. 150-158; 437-456.
5. Pop Ștefan, Din trecutul diecezei Caransebeșului, vol. I, Caransebeș, 1932.
6. Suciu I. D., Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977.
7. Vesa Pavel, Episcopia Aradului (1706-2006), Arad, 2007.
8. Vesa Pavel, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalități (1706-1918), Cluj-
Napoca, 2006.

60
VII. VIAȚA BISERICEASCĂ ROMÂNEASCĂ ÎN MARAMUREȘ ȘI
BIHOR PÂNĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA

1. În Maramureș

Teritoriul din nordul țării noastre, Maramureșul, a fost locuit din vechime de
români, care au avut în fruntea lor cnezi și voievozi; voievodatul Maramureșului a
supraviețuit în fața ocupației maghiare până în secolul al XIV-lea.
În Maramureș îi întâlnim pe voievozii Dragoș și Bogdan, cel din urmă fiind
întemeietorul Țării Moldovei, în 1359.
Din punct de vedere bisericesc românii de aici au fost o bună vreme, majoritatea,
de credință ortodoxă.
În Maramureș, s-a aflat una dintre cele mai vechi mănăstiri din țara noastră și
anume cea de la Peri, cu hramul „Sfântul Mihail”, ctitorită de voievodul Sas Vodă, fiul
lui Dragoș și închinată de voievozii Balc (Balița) și Drag, Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol (în 1391), astfel devenind stavropighie a acesteia.
Primul ei exarh, Pahomie, a primit din partea Patriarhiei constantinopolitane
„toate drepturile unui episcop”, în afară de hirotoniile preoților, pe care urmau să le facă
«arhiereii locali», adică, episcopii ortodocși din zonă.
Spre sfârșitul secolului al XV-lea, egumenul Ilarie de la Peri „a ajuns la
neînțelegeri cu episcopul ortodox din Muncaci, care începuse să sfințească biserici în
aceste părți” românești; mai apoi, egumenii de aici au fost nevoiți să se supună
arhiepiscopului din Transilvania”, bineînțeles, ortodox și el.
În cursul secolului al XVI-lea, creștinii ortodocși din Maramureș au ajuns sub
jurisdicția episcopilor ruteni de la Muncaci, iar „alteori își întindeau jurisdicția asupra
Maramureșului episcopii Vadului sau chiar mitropoliții din Bălgrad (Alba Iulia)”.

61
 De menționat că, la începutul secolului al XVII-lea, credincioșii ortodocși din
Maramureș au avut de înfruntat asalturile romano-catolicilor, sprijiniți de habsburgi, de
atragere a românilor ortodocși de aici la uniatism.
Calea spre aceste acțiuni prozelitiste catolice a fost deschisă de Unirea de la
Brest-Litovsc (din 1596), când o parte din rutenii de credință ortodoxă din Polonia au
fost atrași la unirea cu Biserica Romei.
În acest context, „orașul Muncaci, locul episcopilor ortodocși de altădată a fost
luat de episcopii, care căutau să atragă și pe românii ortodocși din Maramureșul
învecinat”.
În secolul al XVIII-lea, când Transilvania era deja sub stăpânire habsburgică,
mai precis din 1732, „comitatele (județele) Maramureș, Ugocea, Sălaj, Sătmar și Bihor
au fost dezlipite de Transilvania și alipite, din punct de vedere administrativ, la
Ungaria”.
Reîntorcându-ne la perioada de dinaintea unirii de la Brest-Litovsk (1596), în
secolele XVI-XVIII existau și români ortodocși în Maramureș.
De pildă, în secolul al XVI-lea a fost menționat, episcopul Serghie, care și-a avut
reședința la Muncaci. Recomandat de Mihai Viteazul pentru această demnitate,
episcopul Serghie a păstorit pe ortodocșii din Maramureș până în anul 1616, când a fost
nevoit să se retragă la mănăstirea Tismana, de unde și venise.
Un alt domnitor, Constantin Movilă, al Moldovei, îl recomanda în 1608, pentru
românii ortodocși din Maramureș, pe episcopul Silovan. Mai departe nu avem alte știri
despre el.
Între anii 1634-1639, a păstorit ca episcop ortodox în Maramureș episcopul
Dosoftei, după unii, având reședința la mănăstirea Moisei.
Câțiva ani mai târziu, între 1645-1646, a păstorit pe ortodocșii maramureșeni
episcopul Silvestru, probabil și el cu reședința la Moisei.
În cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea i-a fost încredințată grija
duhovnicească pentru românii ortodocși din Maramureș mitropolitului Sava Brancovici
al Transilvaniei. De arătat că el a târnosit mănăstirea Moisei, care dăinuie și astăzi, care
între timp a devenit metoc al cunoscutei mănăstiri moldovene, Putna.
62
 Un alt vrednic ierarh ortodox maramureșean, amintit în 1690, a fost Iosif Stoica,
hirotonit de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, pe când cel din urmă se afla în pribegie
în Polonia. S-a dovedit un ierarh mare apărător al ortodoxiei în fața atacurilor uniților de
a-i atrage pe românii maramureșeni la Uniație, încât, pe vremea sa, niciun preot de aici
n-a semnat actul de Unire din 1698.
Știm că, după anul 1705, administrația de stat habsburgică „i-au intentat un
proces, care s-a terminat cu înlăturarea și întemnițarea sa în cetatea Hust”, de unde nu s-
a mai reîntors niciodată la credincioșii săi.
Pentru scurtă vreme, principele Francisc Rákoczy, „care ridicase armele
împotriva habsburgilor din Transilvania, a numit episcop (ortodox) pe Iov Țirca (1707-
1709), hirotonit în Moldova”.
După ce mișcarea lui Francisc Rákoczy a fost înăbușită (în 1711), episcopul Iov
Țirca a fost obligat să-și părăsească scaunul, reîntorcându-se, probabil, în Moldova.
În cursul anului 1711 a fost ales episcop ortodox în Maramureș protopopul
Ștefan din Petrova (probabil văduv sau celib). El fusese călugărit la o mănăstire din
Moldova, cu numele Serafim. Păstoria lui a fost una extrem de grea, întrucât a avut de
luptat nu numai cu prozelitismul catolic, ci și cu cel calvin (reformat). În cele din urmă,
și el a fost înlăturat din scaun în 1714, iar apoi întemnițat. Era un obicei, din partea
autorităților de stat de atunci, de a scăpa definitiv de cineva, în cazul de față, de un alt
episcop ortodox din Maramureș.
Câțiva ani mai târziu, în 1718, se afla în fruntea ortodocșilor maramureșeni
episcopul Dosoftei Teodorovici, care, de asemenea, a fost hirotonit în Moldova. El și-a
avut reședința la Uglea. A avut o intensă activitate misionar-pastorală în Maramureș și
chiar în Transilvania, fiindcă, la acea vreme, n-a mai existat niciun ierarh ortodox, din
pricina Uniației dintre anii 1698-1701.
A păstorit până în anul 1739, când în locul său a fost numit Gavriil de la
Bârsana, după care, nu mai avem mențiuni despre vreun episcop ortodox, deoarece,
după acest an, ortodoxia românească din Maramureș a fost redusă la tăcere.

63
 De aici înainte, credincioșii români uniți din Maramureș au ajuns sub jurisdicția
episcopilor ruteni uniți din Muncaci, iar din 1853 încoace, sub cea a Episcopiei Române
Unite din Gherla.
Abia după anul 1900, va reînvia și ortodoxia din Maramureș, care va ajunge sub
jurisdicția Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului (din 1921).
De precizat că, în epoca medievală, „s-a dezvoltat o artă bisericească specific
românească, în lemn”, lăcașurile de cult maramureșene fiind „lucrate și zugrăvite de
meșteri locali”. Între acestea amintim pe cele din Cuhea (azi, Bogdan Vodă), Ieud,
Rozavlea, Șieu, Poienile Izei, Oncești, Bârsana, Călinești, Budești, Sârbi și, se pare și
cele din părțile Chioarului și Lăpușului: Șurdești, Plopiș, Văleni, Rogoz ș.a.

2. În Bihor

În Bihor aflăm o veche viață românească, organizată în cnezate și voievodate.

De pildă, în sec. al X-lea, îl întâlnim pe voievodul Menumorut, care stăpânea zona de
vest a țării până în părțile Aradului.
Sub Ștefan cel Sfânt (997-1038), părțile Bihorului au fost ocupate de unguri și se
pare că la Biharea (aproximativ 10 km de Oradea), pe locul unei episcopii ortodoxe, a
fost înființată una catolică.
Pe vremea lui Ladislau I (1077-1095), sediul episcopiei catolice de la Biharea a
fost mutat la Oradea.
În această perioadă se cunosc nume de preoți și protopopi ortodocși, „hirotoniți
probabil de un arhiereu … ortodox … de prin partea locului”.
De asemenea, există urme de vechi biserici românești la Seghiște, Tărcăița și
Voievozi (din sec. XIV), cea de la Tărcăița având și picturi din acest secol.
În același timp, s-au înălțat biserici ortodoxe din lemn, „opera unor meșteri
populari anonimi” și anume la: Rieni, Brădet, Stăncești, Tilecuș (sec. XVII-XVIII).
Până la evenimentele Uniației din Transilvania dintre anii 1698-1701, episcopii
români ortodocși din Bihor au ținut legături cu cei din Transilvania (de la Alba Iulia),

64
pentru păstrarea unității de credință și de ființă națională, în fața atacurilor prozelitiste
calvine (reformate) și catolice.
De pildă, principele Gheorghe Rákoczy I, pentru a-i atrage pe românii ortodocși
din Bihor la calvinism, a numit un „episcop” româno-calvin (în Bihor), „în persoana
preotului … român … Avram din satul Burda”, de lângă Beiuș. Mai apoi s-a înființat și
un protopopiat român-calvin.
De vreme ce avem cunoștință de preoți și protopopi ortodocși români în Bihor,
presupunem că au existat și „arhierei locali” ortodocși, care i-au hirotonit pe aceștia. Din
nefericire, nu le cunoaștem numele, deocamdată, din lipsă de documente.
Amintim că, după anul 1600, comitatele din vestul țării: Solnocul de Mijloc,
Crasna, Bihor, Zarand, Arad, Caraș „au ajuns sub dominație otomană (pașalâcul de
Oradea”). După acest an a început să înceteze și prozelitismul calvin în sânul
ortodocșilor români din Bihor.
Astfel că, în 1664, a putut fi întâlnit un episcop ortodox sârb în Bihor, ca trimis
al patriarhatului ecumenic din Constantinopol, pentru a avea grijă de ortodocșii de aici.
Se presupune că este vorba despre episcopul Ștefan, de loc din Lipova.
Câteva decenii mai târziu, avem o nouă mențiune despre un alt episcop ortodox
în Bihor, pe nume Petru Hristofor (c. 1708-1712), ce se presupune că făcea parte dintr-o
familie de aromâni (sau greci) din Oradea.
Tot în această perioadă a început o nouă ofensivă prozelitistă, împotriva
românilor ortodocși din Bihor. De data aceasta, din partea Bisericii Unite, „acțiune
sprijinită de episcopii romano-catolici din Oradea și de autoritățile maghiare de stat”.
În urma acestei ofensive furibunde, în anul 1777, va lua ființă la Oradea o
Episcopie Română Unită, „care a continuat acțiunea prozelitistă, deși, cu slabe
rezultate”.
În împrejurările date, întrucât românii ortodocși n-au putut avea un ierarh
propriu, ei au ajuns sub oblăduirea duhovnicească a episcopilor ortodocși de la Arad.
Aceștia, pentru a nu-i lăsa fără un conducător spiritual pe românii ortodocși din Bihor,
au numit aici vicari, care au îndeplinit o intensă misiune pastorală în aceste ținuturi.

65
 În cursul anului 1792, a luat ființă la Oradea un Consistoriu Ortodox, având în
frunte un vicar, care depindea de Episcopia Aradului, cu aceeași misiune, de a menține
flacăra credinței ortodoxe în Bihor, dar și de a apăra elementul românesc din această
zonă a țării, greu încercată de asupritorii străini.
Viața acestui Consistoriu Ortodox a durat până în anul 1920, când, în locul
acestuia, a fost înființată Episcopia Ortodoxă Română din Oradea.

Concluzie

Din cele prezentate, reiese că viața bisericească a românilor ortodocși din

Maramureș și Bihor, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a desfășurat în condiții
foarte grele, regimurile habsburgic și cel maghiar susținând prozelitismul catolic și
calvin (reformat), ce avea drept obiectiv deznaționalizarea românilor și trecerea lor la
cultele catolic și calvin, străine de credința, tradiția și spiritul neamului nostru.
Din nefericire, majoritatea românilor ortodocși din Maramureș și o bună parte
din Bihor, prin ademeniri și prin forță, au îmbrățișat uniatismul, dar și o mică parte,
calvinismul (reformismul), în special cei din urmă, pierzându-și ființa națională și fiind
maghiarizați.

Bibliografie selectivă:

1. Brătulescu Victor, Biserici din Maramureș, București, 1941.

2. Firu Nicolae, Biserica ortodoxă română din Bihor în luptă cu unirea,
Caransebeș, 1913.
3. Firu Nicolae, Urme vechi de cultură românească în Bihor, Oradea, 1922.
4. Lițiu Gheorghe, „Eșecul „uniației” și reacția românilor ortodocși în Bihor în
secolul al XVIII-lea”, în Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), nr. 9-10, pp.
1114-1123.

66
5. Lupșa Ștefan, Istoria bisericească a românilor bihoreni, I, Oradea, 1935.
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a III-a, Iași,
Editura Trinitas, 2006, pp. 159-169; 446-456.
7. Reli S., Biserica ortodoxă română din Maramureș, în vremurile trecute,
Cernăuți, 1935.
8. Ștefănescu I. D., Arta veche a Maramureșului, București, 1968.

67
 VIII. BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA
ÎNTRE 1761-1810

1. Situația generală a românilor ortodocși transilvăneni

După cum pomeneam într-un alt curs, românii ortodocși din Transilvania au
rămas fără conducător spiritual (ierarh) din anul 1701, când Atanasie Anghel a devenit
primul episcop al Bisericii Unite cu Roma. De atunci încoace, românii ortodocși din
Transilvania au adresat numeroase memorii Curții din Viena, pentru a li se aproba și lor
un ierarh, care să-i conducă duhovnicește; pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, ei au
înaintat, în paralel, memorii și mitropolitului sârb din Carloviț (îndeosebi lui Pavel
Nenadovici, 1749-1768), pentru a fi de acord cu „refacerea” episcopatului ortodox
român din Transilvania. Cu toate insistențele românilor ortodocși, rezolvarea problemei
lor a fost dictată, până la urmă, de interese politice; este vorba de așa-numitul război «de
șapte ani» (1756-1763) purtat între două mari alianțe: Austria, Rusia și Franța, pe de o
parte, iar Prusia, Saxonia (și alte state germane) și Anglia, pe de altă parte.
Pentru a se putea menține relațiile bune dintre Austria și Rusia, și pentru a le da
satisfacție românilor transilvăneni care luptau împreună cu armatele Imperiului
habsburgic, împărăteasa Maria Tereza și-a schimbat politica religioasă; astfel că, prin
intermediul cancelarului W.A. von Kaunitz și al ministrului Iosif Bartenstein, au
acceptat, între altele (în ședințele Consiliului de miniștri din iulie-august 1758),
„numirea unui episcop pentru românii ortodocși” din Transilvania.
Cu toate că, între mitropolitul sârb de atunci, Pavel Nenadovici și Curtea din
Viena au fost neînțelegeri pe seama candidatului la episcopat (Nenadovici îl voia pe
Partenie Pavlovici), în cele din urmă, sfetnicii împărătesei l-au impus pe episcopul sârb
Dionisie Novacovici de la Buda, considerat o persoană care putea să facă „orice
concesii” conducerii Imperiului habsburgic.
68
 Episcopul Dionisie era originar din Dalmația; de tânăr s-a călugărit la mănăstirea
„Sf. Sava” (din Cattaro); a făcut studii la gimnaziul și mai apoi, la Academia
duhovnicească din Kiev. După terminarea studiilor a fost numit profesor de Teologie (la
Novisad), iar în 1748, predicator la Episcopia sârbă din Buda; în urma vacantării
scaunului de episcop de la Buda, la insistențele clerului și ale credincioșilor de aici a
fost numit episcop, hirotonit (în 1749) și instalat abia în 1751, fiindcă alegerea sa n-a fost
pe placul mitropolitului Pavel Nenadovici.

2. Episcopul Dionisie Novacovici

Astfel că, după zece ani rodnici de păstorire la Buda, Consiliul de miniștri de la
Viena (peste voia lui Pavel Nenadovici), l-a numit pe Dionisie (în 12 martie 1761),
episcop al românilor ortodocși din Transilvania; cu toate că numirea sa a fost făcută în
martie 1761 (după care, la câteva săptămâni a venit în Transilvania, „ocrotit” de
generalul Adolf Bucow), decretul imperial de numire a fost emis în 13 iulie 1761, iar
instalarea a fost făcută (cu „onoruri militare” de către Bucow) abia în 4 septembrie
1761, în biserica „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului; de precizat că, la instalarea sa, au
participat puțini clerici și credincioși, ceea ce denotă că n-au fost încântați de numirea și
instalarea unui episcop sârb în fruntea Bisericii lor.
Două luni mai târziu (în 6 noiembrie 1762), Maria Tereza a dat un nou decret,
prin care li s-a acordat ortodocșilor din Transilvania „o toleranță condiționată” (la fel ca
și în 1759); de precizat că, încă de la început, lui Dionisie i s-au impus „11 restricții”,
vizându-se mai ales să nu împiedice răspândirea unirii cu Roma.
Deoarece episcopul Dionisie n-a fost primit cu încredere la instalare, nu s-a
așezat în Șcheii Brașovului, ci s-a dus la Sibiu, care din 1717 era capitala Transilvaniei.
La început a stat într-o casă cu chirie, vreo doi ani (având multe necazuri din partea
magistratului poștal din Sibiu), după care s-a stabilit într-o casă țărănească modestă din
localitatea Rășinari (de lângă Sibiu).
Deși de alt neam, s-a îngrijit de viața duhovnicească a credincioșilor săi, prin
vizite canonice, dar și prin scris (a învățat și românește), combătând, îndeosebi uniația, mai

69
ales prin lucrările: Despre deosebirile fundamentale dintre Biserica Răsăritului și cea
de Apus, Despre purgatoriu, Despre purcederea Sfântului Duh (în românește și
sârbește); de asemenea a alcătuit o statistică a clerului și credincioșilor ortodocși, care
nu s-a deosebit mult de cea a autorităților de stat; în eparhia sa au existat, de pildă, 1224
preoți, în 44 de protopopiate.
Deoarece clerul și credincioșii i-au arătat aceeași neîncredere, în 1762 și-a
înaintat demisia din scaun; nu i s-a acceptat decât în 1767, după care la 1 octombrie s-a
stabilit în localitatea Sântandrei (lângă Buda), unde, după mai bine de două luni de zile
a trecut în veșnicie (8 decembrie 1767).
De amintit că averea rămasă de la el, a fost dată în folosul bisericilor catolice din
Transilvania; episcopul unit Atanasie Rednic a propus ca ortodocșii să fie luați sub
jurisdicția sa.
Până la urmă, generalul-comandant al Transilvaniei a numit ca administrator al
eparhiei pe episcopul Ioan Georgevici (al Caransebeșului și Vârșețului), acceptat de
Maria Tereza în 7 octombrie 1768; o lună mai târziu, același ierarh era numit
administrator episcopal la Mitropolia din Carloviț (19 noiembrie 1768); astfel că,
Episcopia Ortodoxă a Transilvaniei a rămas, din nou, fără ierarh.
Abia în decembrie 1769, în cadrul Congresului național-bisericesc sârb, a fost
ales pentru Transilvania vicarul lui Dionisie (de la Buda), Sofronie Chirilovici.

3. Episcopul Sofronie Chirilovici

Cu toate că la început, Maria Tereza n-a fost de acord cu această numire, printr-o
rezoluție (din 12 ianuarie 1770), l-a numit totuși pe Sofronie Chirilovici, episcop al
ortodocșilor din Transilvania; asemenea antecesorului său, i s-au impus condiții aspre,
între care, să nu facă vizite canonice, să nu se întrunească cu preoții săi în sobor, să nu
accepte clerici hirotoniți în alte părți (îndeosebi în Țara Românească) ș . a .
Episcopul Sofronie a fost obligat să se instaleze la Sibiu, deși n-avea casă
proprie (ședea tot în chirie), dar nici biserică eparhială; a slujit în biserica grecească din
Sibiu (cu sprijinul guvernului).
70
 Sub păstoria sa, cu ajutorul autorităților de stat, episcopii uniți Atanasie Rednic
și Grigorie Maior au răpit, cu forța, de la ortodocși, biserici care au fost date uniților.
Datorită greutăților pe care le-a întâmpinat, în cele din urmă, a reușit să plece din
Transilvania, în 1774, când a fost numit episcop la eparhia sârbă din Buda.
În urma plecării sale, Eparhia Ortodoxă din Transilvania a fost condusă (în
calitate de vicar) de către protopopul Ioan Popovici din Hondol (jud. Hunedoara).
În această perioadă de vacanță episcopală, Grigorie Maior (episcop unit) a
declarat unite (ajutat de autorități) zeci de sate ortodoxe; clericii și credincioșii care
părăseau unirea erau aruncați în temniță; prin edictul de toleranță (din 29 oct. 1781) al
împăratului Iosif II (1780-1790), soarta românilor ortodocși transilvăneni a început să se
mai îmbunătățească.
Cu toate împotrivirile autorităților de stat din Transilvania, ale episcopului
romano-catolic din Alba-Iulia și ale celui unit de la Blaj (Grigorie Maior), împăratul
Iosif II (în urma recomandării mitropolitului Moise Putnic din Carloviț) a numit ca
episcop pentru ortodocșii transilvăneni pe arhimandritul sârb Ghedeon Nichitici (în 6
noiembrie 1783).

4. Episcopul Ghedeon Nichitici

În același an (1783), Episcopia Ortodoxă Română a Transilvaniei era pusă sub

oblăduirea Mitropoliei sârbe din Carloviț „în probleme spiritual-dogmatice”; trei ani mai
târziu (8 decembrie 1786) atât ea, cât și Episcopia Ortodoxă Română a Bucovinei erau
supuse administrativ sub ascultarea aceleiași Mitropolii sârbe din Carloviț.
Noul episcop (Ghedeon Nichitici) fusese diacon al ierarhului Dionisie
Novacovici, mai târziu, protopop la Abrud, egumen al unei mănăstiri sârbești, iar din
1783, vicar la Episcopia Bucovinei (al vlădicăi Dositei Herescu).
A fost instalat la Sibiu (la 1 iulie 1784), unde a trăit tot într-o casă închiriată.
A făcut o „conscripție” a eparhiei pe care o conducea, identificând 120.552
familii în 31 de protopopiate și 981 de parohii.
În cei patru ani de păstorire s-a îngrijit să dea sfaturi preoților pentru buna

71
administrare a parohiilor; a constatat că este nevoie de înființarea unui Seminar teologic
ortodox pentru ca viitorii preoți să-și însușească scrisul, cititul, cântarea bisericească și
catehismul. Dacă nu i s-a înfăptuit acest deziderat, a luat ființă, în schimb, un curs
pedagogic, sub îndrumarea lui Dimitrie Eustatievici (căruia i-a urmat protopopul Radu
Tempea V), în care s-au pregătit nu numai învățători, ci și viitorii preoți.
A trecut la Domnul la 20 noiembrie 1788 (la 52 de ani), fiind înmormântat în
biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Rășinari; avutul său l-a lăsat pentru zidirea bisericii
din cartierul Maieri (Sibiu), dar și pentru preoții săraci.
După moartea episcopului Ghedeon Nichitici, pentru a doua oară, conducerea
Eparhiei a fost dată protopopului Ioan Popovici de Hondol, pentru mai bine de o
jumătate de an; în 10 iunie 1789, la propunerea mitropolitului sârb de la Carloviț,
împăratul Iosif II l-a numit episcop pe arhimandritul Gherasim Adamovici, pe atunci
egumen la mănăstirea Bezdin (jud. Arad); el a fost instalat, tot la Sibiu, în 13 septembrie
1789.

5. Episcopul Gherasim Adamovici

Noul episcop a luptat, ca și antecesorul său, pentru drepturi pe seama poporului

român; în vremea păstoriei sale s-a redactat, în 1791, memoriul Supplex Libellus
Valachorum, la care au colaborat oameni de seamă, ortodocși și uniți, prin care s-au
cerut drepturi pe seama românilor din Transilvania, între care și recunoașterea lor ca a
patra națiune (ca de altfel mai înainte, episcopul Inochentie Micu); memoriul a fost respins,
însă, în Dieta Transilvaniei de la Cluj din iunie-august 1791, acceptându-se numai
dreptul de exercitare a cultului nostru (ortodox).
Întrucât memoriul pomenit a fost respins, clerul și credincioșii ortodocși și uniți
i-au împuternicit pe cei doi episcopi (Gherasim Adamovici și Ioan Bob) să plece la
Viena pentru a susține „doleanțele națiunii române”; aceasta s-a întâmplat în decembrie
1791. În perioada decembrie 1791 - martie 1792, cei doi ierarhi au înaintat Curții din
Viena trei memorii, în care s-a arătat situația tristă a românilor din Transilvania, deși
majoritari în țară; cel de al treilea memoriu (din 30 martie 1792) s-a numit Supplex

72
(după modelul celui din 1791), în care, în 17 puncte, au răspuns la calomniile pe care
Dieta Transilvaniei le-a adus la adresa neamului nostru; în același timp, cei doi ierarhi
au adus argumente istorice privind originea, vechimea și numărul mare al românilor
(1/3 din întreaga populație transilvăneană), tocmai pentru a justifica recunoașterea lor ca
a patra națiune.
Pentru îndrăzneala lor, cei doi episcopi au fost aspru mustrați, recomandându-li-
se să se întoarcă acasă; cu toate acestea, ei au mai înaintat un memoriu împăratului,
cerându-i ca măcar o singură doleanță să le fie îndeplinită, ca nu cumva populația
românească să se răzvrătească (fiindcă nu li s-a împlinit nici măcar o doleanță); pentru
a-i liniști pe cei doi ierarhi, li s-au făcut câteva „promisiuni vagi”, care de fapt, nu s-au
mai îndeplinit. După ce Leopold II a murit (1 martie 1792), noul împărat, Francisc I
(1792-1830), a început acțiuni de „reprimare a oricăror mișcări naționale și sociale”.
Gherasim Adamovici s-a îngrijit și de clerul și credincioșii săi, trimițându-le, cu
prilejul marilor sărbători scrisori pastorale, de statornicie în credință și de mângâiere
sufletească.
Pe de altă parte, sub Ghedeon Nichitici și Gherasim Adamovici s-au tipărit cărți
de slujbă și de zidire sufletească, la Viena, apoi la Buda, dar și la Sibiu și anume:
Adunarea Cazaniilor, Ceaslov, Psaltire (în 1798, toate la Viena); Preoția sau îndreptarea
preoților (1789), Ceaslov (1790 și 1794), Dezvoltatele și tâlcuitele Evanghelii (1790),
Sinopsis adică cuprinderea în scurt a Bibliei (1791), Psaltirea (1791), Acatist (1792),
Alegere din toată Psaltirea (toate la Sibiu, în 1796).
Episcopul Gherasim Adamovici a trecut la cele veșnice în aprilie 1796, fiind
îngropat în biserica din cartierul Maieri din Sibiu.
După moartea sa, Curtea din Viena a lăsat scaunul vacant vreme de 14 ani,
treburile Eparhiei fiind conduse de protopopii ortodocși Ioan Popovici din Hondol
(†1805) și Nicolae Huțovici din Hunedoara; în această perioadă prozelitismul uniat,
nestânjenit de nimeni, a făcut noi „victime” în rândul creștinilor ortodocși.
În această perioadă a fost înființat un „curs” pedagogic (1807) și unul teologic
(1811) la Sibiu, primul condus de preotul Gheorghe Haines, iar al doilea de Gheorghe
Lazăr.

73
 Tot în această vreme, s-au tipărit anumite cărți de cult și anume: Mineiele (1804-
1805), la Buda, având ca model pe cele de la Râmnic (1776-1780), Psaltirea (în mai
multe ediții), Ceaslovul (1807 și 1809), toate la Sibiu ș.a.
După numeroase insistențe ale mitropolitului sârb din Carloviț, împreună cu cele
ale ortodocșilor români din Transilvania, abia în 19 septembrie 1810, protopopii întruniți la
Turda, propunând trei candidați, a fost ales dintre aceștia de Curtea din Viena, preotul
(ajutător) Vasile Moga (din Sebeș, Alba), de neam român; a fost instalat la Sibiu abia în
următorul an (1811).

Bibliografie selectivă:

1. Bunea Augustin, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisie Novacovici sau istoria
românilor transilvăneni de la 1751 la 1764, Blaj, 1902.
2. Hitchins Keith, Beju Ioan, „Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania după 1761”, în Mitropolia Ardealului, XIX (1974), nr.
1-3, pp. 13-46.
3. Lupaș Ioan, „Contribuțiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792. Cu 48 de acte
inedite culese din arhivele din Viena, Budapesta, Sibiu și Brașov”, în Analele
Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, S.II, tom. XXXVII, București,
1915.
4. Lupșa Ștefan, „Biserica ardeleană în anii 1767-1774. Dezvoltarea ei politică și
confesională”, în Anuarul XXIII (V) al Academiei Teologice Andreiane, Sibiu,
1947, pp. 22-52.
5. Lupșa Ștefan, Știri și documente despre Biserica Ortodoxă Română din Ardeal
după 1761, culese din Arhiva Consiliului de Stat și a Cabinetului imperial din
Viena, Sibiu, 1945.
6. Matei I., Vacanțele Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal în veacul XVIII. Documente
inedite, Cluj, 1922.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
74
1992, pp. 487-498; vol. 2, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2006, pp. 426-436.

75
 IX. MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL

1. Scurte date biografice

A văzut lumina zilei la București, în anul 1765 (din familia Miculescu), la botez
primind numele de Gheorghe; a făcut carte la Școala „Sf. Sava” din București (pe atunci
cursurile erau de 12 ani), unde a învățat, în afară de discipline umanistice și teologice,
limbile latină și greacă.
În preajma anului 1790, el cu alți doi colegi (Gherontie și Dorotei) au plecat la
mănăstirea Neamț, unde era vestitul călugăr Paisie; acolo, tânărul Gheorghe a fost tuns
în monahism de Paisie sub numele de Grigorie, iar la scurtă vreme, hirotonit întru
diacon (ierodiacon); la Neamț, la mănăstirile Antim (din București) și Căldărușani, au
tradus și tipărit numeroase lucrări din Sfinții Părinți (după ce între timp a fost la
Muntele Athos, împreună cu prietenul său, călugărul Gherontie, omorât de tâlhari în
preajma orașului Filipopol, azi Plovdiv, Bulgaria).
Datorită pregătirii sale cărturărești, activității sale cultural-tipografice și de
traducător de excepție, dar și vieții lui morale deosebite, pe când era la mănăstirea
Căldărușani, a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei (în 4 ianuarie 1823; a fost hirotonit
arhiereu în 10 ianuarie și în 11 ianuarie 1823 instalat mitropolit al Ungrovlahiei).
După izbucnirea războiului dintre ruși și turci, mitropolitul Grigorie a fost ales
locțiitor de domn (caimacam), în aprilie 1828; la scurtă vreme a ajuns în conflict cu
autoritățile rusești de ocupație, care în februarie 1829 l-au înlăturat din scaunul
mitropolitan și l-au surghiunit la Chișinău; i s-a permis reîntoarcerea în țară abia în
1832, dar numai la Buzău, unde a stat un an și jumătate, fiindcă aceleași autorități
rusești doreau să-l demită din scaun; cât a stat aici a înființat o tipografie, scoțând la
lumină câteva lucrări din Sfinții Părinți; abia în aprilie 1833 i s-a îngăduit să se așeze la
mănăstirea Căldărușani, iar patru luni mai târziu (în august 1833) și-a reocupat scaunul
mitropolitan; la 22 iunie 1834 a trecut la cele veșnice.

76
 2. Activitatea administrativ-gospodărească (ca mitropolit)

Ocupația țaristă (1808-1812), mișcarea revoluționară Eteria, revoluția lui Tudor

Vladimirescu (din 1821), iar apoi războiul ruso-turc (1828-1829) au avut influențe
nefaste asupra vieții bisericești din Țările Române.
După înlăturarea regimului fanariot, mitropolitul Grigorie a fost nevoit să
oprească abuzurile care s-au făcut în biserică prin ierarhii și egumenii de neam grec
(îndeosebi trecerea bunurilor peste hotare, hirotonirile ilegale de preoți în sudul Dunării,
refacerea vieții spirituale); între primele măsuri semnalăm ocuparea scaunelor eparhiale
(sufragane) vacante, cu ierarhi de neam român; astfel că la Argeș a fost numit și așezat:
Grigorie Râmniceanu (în februarie 1823), din 1828, Ilarion; la Râmnic: Neofit (în
aprilie 1824) și la Buzău: Chesarie (în aprilie 1824).
De asemenea, pentru ca să nu mai fie hirotoniți preoți la sud de Dunăre
(îndeosebi la Vidin, Vrața ș.a.), pentru Țara Românească, mitropolitul Grigorie s-a
adresat patriarhului ecumenic, Antim; acesta, la rândul lui (împreună cu membrii
sinodului patriarhal) l-a atenționat, îndeosebi pe mitropolitul din Vidin, să nu mai
hirotonească clerici pentru români.
În același timp, mitropolitul Grigorie a fost nevoit să plătească (cu mari eforturi)
datoriile mari ale Mitropoliei Ungrovlahiei, făcute de către înaintașii săi; mai mult, a
sprijinit și la acoperirea datoriilor statului (alături de mănăstirile neînchinate). Până spre
sfârșitul vieții, mitropolitul a reușit chiar să sporească veniturile Mitropoliei.
Pe de altă parte, a fost nevoie să se „pună rânduială” în mănăstirile închinate la
Locurile Sfinte, datorită abuzurilor călugărilor și egumenilor greci din ele; în acest sens,
mitropolitul Grigorie împreună cu boierii (din Divanul țării) au prezentat domnitorului o
plângere (în 9 martie 1823), prin care i-au propus să fie numiți în acele mănăstiri
egumeni de neam român; să fie alcătuite inventare cu bunurile mănăstirești; propunerile
fiind aprobate de către domnitor, în aprilie 1823, în locul egumenilor greci au fost
numiți călugări (egumeni) de neam român; o altă plângere în acest sens a fost făcută de
mitropolitul Grigorie și către Poarta Otomană, în 6 noiembrie 1825. Datorită
conjuncturii politice (convenției ruso-turcă din 1826, de la Akkerman), în 1827, Poarta

77
Otomană a emis un firman prin care călugării greci de la mănăstirile închinate au fost
repuși în drepturi; cu toate încercările mitropolitului Grigorie de a se reveni asupra
acestei situații, călugării și egumenii greci de la mănăstirile închinate n-au putut fi
înlăturați până pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, odată cu secularizarea
averilor mănăstirești din 1863.

3. Activitatea cultural-tipografică

Pregătirea sa intelectuală, bogata activitate de traducător și tipograf i-au oferit

calitatea de a fi numit „Dascălul”, respectiv Grigorie Dascălul.
Pe tărâm cultural s-a remarcat de pe vremea cât a fost călugăr la Neamț (după
1790); împreună cu prietenul său Gherontie, ierodiaconul Grigorie a reușit să tipărească
în 1799, Carte folositoare de suflet, în tipografia mitropolitană din București (retipărită,
mai apoi în 1800 și în 1819, la Iași); tot o lucrare comună a fost și Chiriacodromionul la
evangheliile duminecale (a lui Nichifor Theotochis), tipărit și mai târziu în mai multe
ediții (la Buzău, 1839, Iași, 1840-1841, București, 1857 ș.a.); după ce vlădica Veniamin
Costachi a ajuns mitropolit al Moldovei, Grigorie și Gherontie au tălmăcit și tipărit la Iași
și alte cărți și anume: Întrebări și răspunsuri oarecare bogoslevești (ale Sf. Atanasie),
1803, Tâlcuire la cele patru Evanghelii ale lui Theofilact, arhiepiscopul Bulgariei, cu
însemnări oarecare de la Evtimie Zizolinos adăugită (1805), Descoperire cu amănuntul
a pravoslavnicei credințe a sfântului Ioan Damaschin (1806), Octoihul (tipărit la Buda,
în 1811, cu sprijinul episcopului Iosif al Argeșului).
După moartea prietenului său Gherontie, ieromonahul Grigorie a tradus și a
tipărit pe mai departe cărți teologice și de cuprins moralizator; astfel a tipărit la Neamț:
Chegragarion (a Fericitului Augustin), în 1814 (după o versiune în limba greacă,
Convorbiri cu sine însuși – Soliloquia); Psaltirea (prescurtată, ce a fost realizată tot de
Fericitul Augustin pentru Monica, mama sa); Apologia adică cuvânt sau răspuns
împotriva socotelii celor fără de Dumnezeu, doveditoriu cum că Domnul nostru Iisus
Hristos iaste Dumnezeu adevărat (1816 și la București, în 1819); Tâlcuire pe scurt... la
antifoanele celor 8 glasuri (de Nichifor Calist Xantopol, 1817); Arătare sau adunare
78
pre scurt a dumnezeieștilor dogme ale credinței, Neamț, 1816; Viața cuviosului
părintelui nostru starețul Paisie (care a fost inclusă în: Adunare a cuvintelor celor
pentru ascultare, Neamț, 1817; în urma ostenelilor de la mănăstirile Antim și
Căldărușani a tipărit la București: Cuvinte șase pentru preoție ale Sf. Ioan Gură de Aur
și ale altor trei Sfinți Părinți trei canonicești epistolii împotriva simoniei (1820).
Ajuns în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei și-a continuat activitatea de traducere a
cărților sfinte; astfel că i-au apărut în tipografia mitropolitană din București și alte
lucrări: Dovedire împotriva eresului armenilor (1824), Două cuvinte ale Sfântului Casian
Râmleanul (1825), Cuvinte ... ale Sfântului Vasile cel Mare și Grigorie Cuvântătorul de
Dumnezeu (1826), Cuvinte ... ale Sfântului Ioan Gură de Aur (1827), Cuvânt al Sfântului
Ioan Gură de Aur la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (1827), Cuvinte zece
pentru dumnezeiasca pronie ale lui Teodoret al Cirului (1828), Patericul (1828), ș.a.
Cât a fost la Buzău (încă în exil) a înființat aici o tipografie, în care a scos la
lumină patru din lucrările pe care le-a tradus în exilul de la Chișinău și anume: Ale lui
Iosif monahul Vrienie cuvinte doaozeci și doao pentru purcederea prea Sfântului Duh
(1832), Ale lui Fotie patriarhul Constantinopolului epistolie de obște cătră scaunele
arhierești ale Răsăritului și doao cuvinte doveditoare pentru purcederea Prea Sfântului
Duh ale Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului (1832), Cartea ce să
numește împărțirea de grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur (1833), Carte ce să numește
Puțul Sfântului Ioan Gură de Aur (1833).
S-a îngrijit să se înființeze școli românești la Buzău, Focșani, Bucov sau Urlați și
Seminarii Teologice pe lângă fiecare Eparhie.

4. Activitatea misionar-pastorală și socială

Ierarh evlavios, s-a îngrijit îndeaproape de viața duhovnicească a clerului și a

credincioșilor săi; a făcut chiar intervenții pentru ei (dar și pentru văduvele de preoți și
diaconi) la autoritățile de stat pentru a fi scutiți de anumite dări; a redus taxele pe care
păstoriții săi trebuiau să le dea instituțiilor bisericești (protopopiate și eparhii); a
desființat „darea cârjei”, pe care toți preoții și diaconii erau obligați să o dea la

79
instalarea unui nou mitropolit, precum și taxa pentru „adeverința de hirotonie și
duhovnicie”.
După o bogată activitate în toate domeniile vieții bisericești (dar și cu însărcinări
laice - caimacam - locțiitor de domn), mitropolitul Grigorie a trecut la Domnul (la 69 de
ani), în 22 iunie 1834, fiind așezat „în scaun”, după o veche tradiție, într-un mormânt cu
boltă, de lângă Catedrala (biserica) Mitropoliei din București.

Bibliografie selectivă:

1. „Biserica Ortodoxă Română” – număr omagial – LII (1934), nr. 5-6, pp. 289-
305; 326-340; 341-419; 420-421; 422-456.
2. Bulat T. G., „Mănăstirile pământene din Țara Românească în epoca
Regulamentului Organic”, în Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), nr. 9-
10, pp. 1165-1176.
3. Ionașcu Ion, „Mitropolitul Grigorie IV și întrebuințarea unor venituri în vremea
păstoriei lui (1823-1834)”, în Raze de Lumină (București), X (1938), nr. 1-4, pp.
270-301.
4. Ionașcu Ion, „Știri noi despre mitropolitul Grigorie Dascălul”, în Biserica
Ortodoxă Română, LVI (1938), nr. 1-4, pp. 18-29.
5. Ionescu Ioan, „Mitropolitul Grigorie Dascălul”, în Glasul Bisericii, XLVIII
(1989), nr. 2-3, pp. 122-136.
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a II-a, București,
1997, pp. 36-46; vol. 3, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2008, pp. 34-43.
7. Voicescu Constantin, „Cărți de zidire sufletească traduse din grecește de
mitropolitul Grigorie Dascălul”, în Glasul Bisericii, XXXII (1973), nr. 7-8, pp.
719-725.

80
 X. MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI

1. Viața – scurte date biografice

S-a născut din părinții Maria și Grigorie Costachi (amândoi din familii
boierești), la 20 decembrie 1768, în localitatea Roșiești (azi jud. Vaslui), la botez
primind numele de Vasile.
A învățat carte (cu un dascăl grec) la casa părinților săi din Iași, apoi, pentru
scurtă vreme, a urmat cursurile școlii grecești de la mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași.
Nemulțumit de școala de aici, avea de gând să plece, probabil, la mănăstirea Neamț,
unde era vestitul stareț Paisie. Tatăl său, însă, văzându-i înclinația spre călugărie, l-a dat
în seama vrednicului vlădică Iacob Stamati, episcop de Huși; la scurtă vreme (la numai
15 ani) acesta l-a și călugărit sub numele de Veniamin (în 1784). Trei ani mai târziu (în
1787), episcopul Iacob Stamati l-a hirotonit diacon (ierodiacon); în anul următor (1788),
mitropolitul Moldovei Leon Gheucă chemându-l la Iași, l-a hirotonit preot (ieromonah) și
l-a numit eclesiarh la catedrala mitropolitană. Un an mai târziu (1789), același
mitropolit i-a încredințat egumenia mănăstirii „Sf. Spiridon” din Iași, pe care a condus-o
cu multă pricepere; în același timp l-a preocupat și pregătirea sa cărturărească.
Când episcopul Iacob Stamati de la Huși a fost înălțat în scaunul mitropolitan de
la Iași, în locul său (de la Huși) a fost ales egumenul (și arhimandritul) Veniamin (la 26
iunie 1792), având atunci numai 23 de ani și jumătate. Ajuns în fruntea Episcopiei
Hușilor, s-a preocupat de sporirea averii acesteia, dar și de Centrul eparhial, dovedindu-
se un bun chivernisitor al bunurilor Bisericii.
După patru ani de rodnică păstorire la Huși, pentru pregătirea sa cărturărească,
dar mai ales pentru evlavia sa, la 1 iunie 1796 a fost ales episcop la Roman.
Cu experiența câștigată la Huși, a reușit, în scurtă vreme, să plătească datoriile Eparhiei
făcute de înaintașii săi și chiar să sporească averea acesteia.
Bogata experiență misionar-pastorală și administrativ-gospodărească dobândite în cei
11 ani de păstorire la Huși și Roman, dar, mai ales, pregătirea sa cărturărească, au făcut
ca, în 18 martie 1803, să fie ridicat în scaunul mitropolitan al Moldovei; aici a păstorit
aproape 40 de ani, dar cu două întreruperi (între 1808-1812 și 1821-1823).
81
 Din pricina unor neînțelegeri cu domnitorul Mihail Sturza, mitropolitul
Veniamin s-a retras din scaun la 18 ianuarie 1842, stabilindu-se la mănăstirea Slatina; a
trecut la cele veșnice în 18 decembrie 1846, fiind înmormântat în biserica acestei
mănăstiri, iar din 30 decembrie 1886, a fost așezat în catedrala Mitropoliei din Iași (care
a fost începută sub el).

2. Veniamin Costachi – ctitor de școală românească

La scurtă vreme de la instalarea sa ca mitropolit la Iași, a obținut din partea

domnitorului Alexandru Moruzi câteva hrisoave privitoare la înființarea unor școli
bisericești și laice în Moldova; de pildă, în 1803, s-a înființat un Seminar teologic la
Socola-Iași și altul pentru călugărițe la mănăstirea Agapia; o școală de cântări
bisericești la Iași (în 1805); tot cu ajutorul mitropolitului Veniamin s-a deschis o școală
particulară de cântăreți bisericești la biserica „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava.
Pentru pregătirea viitorilor profesori, mitropolitul Veniamin a trimis tineri la
studii peste hotare, între aceștia, cel mai de seamă fiind Gheorghe Asachi. El a studiat
matematica și pictura la Viena, arheologia, pictura, sculptura, clasicii romani și italieni
la Roma (toate între 1805-1812). La îndemnul mitropolitului Veniamin, tânărul Gheorghe
Asachi a predat un curs de inginerie (în limba română), la Academia domnească din Iași
(între 1814-1818). Prin cursul predat de Gheorghe Asachi „s-au pus bazele
învățământului politehnic la noi”.
Spre sfârșitul anului 1824, mitropolitul Veniamin a deschis o școală elementară
(în limba română) la mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași.
În ianuarie 1828, Veniamin Costachi și Gheorghe Asachi au reușit să înființeze o
școală «normală» (cu doi ani de pregătire) și un gimnaziu (cu patru ani de studiu); în
1832 au fost înființate șase școli «ținutale» în câteva orașe din Moldova: Roman, Huși,
Botoșani, Bârlad, Galați și Focșani; în 1841, la Iași, a luat ființă prima școală de arte și
meserii în Moldova; în 1843 a fost înființată, tot la Iași, prima școală publică pentru
«fetele orășenilor».
În ceea ce privește învățământul superior, tot în urma strădaniilor mitropolitului

82
Veniamin și ale lui Gheorghe Asachi, în 1834 a fost înființată Academia Mihăileană din
Iași (numită așa după domnitorul Mihail Sturza), inaugurată în 16 iunie 1835; în cadrul
ei se afla o facultate de filosofie (cu 2 ani) și alta juridică (de 3 ani), dar și «cursuri
extraordinare» de „inginerie, economie, filologie și arte frumoase”; din această
Academie a luat ființă, în 1860, Universitatea din Iași, cea mai veche din țara noastră.
În același timp, s-a continuat trimiterea tinerilor la studii și în alte localități de
peste hotare și anume: la Kiev, Paris, München, la Academia Domnească „Sf. Sava” din
București.
Se poate afirma că, mitropolitul Veniamin, prin școlile înființate, a participat la
promovarea limbii române în Moldova.

3. Sprijinitor al culturii teologice și laice

Pentru tipărirea de cărți în limba română, mitropolitul Veniamin a înființat, în

1807, o tipografie la mănăstirea Neamț, dar, în același timp, a refăcut-o și pe cea veche
de la Mitropolia Iași.
Mitropolitul Veniamin și-a concentrat atenția, în primul rând, în direcția
traducerii operelor Sfinților Părinți, a scriitorilor postpatristici, dar și asupra literaturii
teologice moderne grecești, ruse și slave.
După ce multe dintre acestea au fost traduse în limba română, au fost puse sub
tipar; dintre zecile de cărți teologice sau de cuprins moralizator amintim pe cele mai
reprezentative și anume: Tâlcuirea celor șapte Taine, Iași, 1807; Chiriacodromionul la
Apostolii Duminicilor de peste an (după Nichifor Theotochis), Neamț, 1811; Viețile
Sfinților, în 12 volume, Neamț, 1807-1815; Adoleskia Filotheos adecă Îndeletnicire
iubitoare de Dumnezeu (de Evghenie Vulgaris), 5 vol., Iași, 1815-1819; Cuvintele și
învățăturile prea cuviosului părintelui nostru Efrem Sirul, Neamț, 3 vol., 1818-1823;
Cuvintele și învățăturile Sfântului Isac Sirul, Neamț, 1819; Istoria Scripturii Vechiului
Testament, Iași, 1824; Istoria Scripturii ceii Nouă, 2 vol., Iași, 1824; Funie sau frânghie
întreită, Iași, 1831; Iubitorul de înțelepciune, Iași, 1831; Drept slăvitoare învățătură (a
mitropolitului Platon al Moscovei), Iași, 1839; Istoria bisericească (a arhiepiscopului

83
Meletie al Atenei), 5 vol., Iași, 1841-1843; Piatra scandaliei sau lămuriri despre
începuturile și pricinile adevărate ale schismei ...., Iași, 1844; Pidalionul, Neamț, Iași,
1845 ș.a.
De la el ne-au rămas și numeroase manuscrise (apărute după moartea sa), între
care pomenim: Tâlcuirea Psaltirii (de Eutimie Zigaben) 2 vol., Iași, 1850-1862; Istoria
bisericească (de Teodoret al Cirului), București, 1894; Trimiteri ale Sfântului Apostol
Pavel (de Teofilact al Ohridei), 3 vol., București, 1904-1906 ș.a.
De asemenea, mai avem de la el multe traduceri (în manuscris) din Sfinții Părinți
și anume: Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Faptele Apostolilor și la Epistolele
Sfântului Apostol Pavel, în 7 volume (traducere care a durat aproape un deceniu) și
altele.
Tot pe vremea sa au fost tipărite aproape toate cărțile de cult (peste 70 de
volume), între care la loc de frunte sunt cele 12 Mineie, tipărite la Neamț, între 1830-
1832.
Pe lângă aceste cărți bisericești au mai fost tipărite și unele laice, ca de pildă:
Descrierea Moldovei (de Dimitrie Cantemir), Neamț, 1825; Manual de patriotism (de
Iancu Nicola), Iași, 1829; Hronograful (Sf. Dimitrie al Rostovului), Neamț, 1837 ș.a.
În același timp „peste o sută de cărți” au fost tipărite la îndemnul sau cu sprijinul
său, majoritatea având caracter religios.
Trebuie să pomenim, în același timp, cele „peste 20 de valoroase” prefețe la
diferite cărți (tipărite sub el), care au un profund caracter teologic, pastoral sau literar,
contribuind astfel la crearea unei frumoase limbi liturgice românești, la „unificarea și
fixarea limbii literare române”.

4. Pe tărâm social și pastoral

Încă de pe când a fost monah a sprijinit pe bolnavii și spitalul din mănăstirea „Sf.
Spiridon” din Iași; ca episcop la Roman a acordat 80 de pungi de bani spitalului și
farmaciei ce erau pe lângă mănăstirea „Precista Mare” din Roman. Cât timp a fost
mitropolit al Moldovei a plătit anumiți medici din Iași pentru a fi îngrijiți săracii, iar la

84
urmă, întreaga sa avere (moștenire de la părinții săi sau de când era arhiereu) a fost
donată spitalului „Sf. Spiridon” din Iași și pentru susținerea celor nevoiași.
A dat pastorale pentru preoți, în care le arăta modul de comportare și de relație
cu păstoriții lor; de bună organizare și de întărire a disciplinei în sânul monahilor și
monahiilor; a dat îndrumări preoților în privința bunei desfășurări a slujbelor religioase,
în ceea ce privește viața de familie: dispense, divorțuri ș.a.

5. În rândul ctitorilor de lăcașuri sfinte

Sub arhipăstorirea sa de la Iași a fost pusă piatra de temelie a catedralei actuale a

Mitropoliei (cu hramul „Întâmpinarea Domnului” și „Sf. Mucenic Gheorghe”), în 1833;
lucrările ei de construcție au fost întrerupte în 1842 (atât din pricina retragerii lui
Veniamin din scaun, dar și pentru că au apărut unele fisuri în ziduri); reluarea lucrărilor
a avut loc mai târziu (între 1880-1887), fiind terminată și sfințită sub mitropolitul Iosif
Naniescu, în 1887.
El a mai ctitorit un paraclis, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, la
mănăstirea Neamț; a sprijinit refacerea mănăstirii Agapia și un paraclis cu hramul
„Nașterea Maicii Domnului”; în afară de acesta, a mai ajutat la înălțarea de chilii și de
alte „construcții gospodărești” în cuprinsul Mitropoliei; a făcut danii în bani, cărți,
obiecte de cult, veșminte ș.a.

6. Acțiuni patriotice

În calitate de locțiitor de domn (caimacan) al Moldovei în anii 1807 și 1821 s-a

îngrijit de buna rânduială în țară, de ocrotirea clerului și a credincioșilor săi.
De asemenea, a avut un rol însemnat în „alcătuirea Regulamentului Organic al
Moldovei”, reușind să introducă „unele articole care favorizau dezvoltarea
învățământului românesc”.
După cum am arătat mai sus, a trimis pastorale clerului și credincioșilor săi, prin
care a căutat să mângâie pe păstoriții săi afectați de nenorocirile războaielor, care au
trecut peste ei, îndemnându-i la pace și unitate.

85
 Prin școlile înființate de el (în limba română), prin cărțile tipărite pentru Biserică
și Națiune, a contribuit substanțial la „românizarea” învățământului în Moldova, la
menținerea conștiinței naționale, dar și la promovarea și unitatea limbii române literare
(tot un act de patriotism).
După cum pomeneam mai sus, din pricina neînțelegerilor cu domnitorul Mihail
Sturza, s-a retras din scaun (la mănăstirea Slatina) la 18 ianuarie 1842 și a trecut la
Domnul în 18 decembrie 1846.
Ierarh evlavios și demn de misiunea sa, mitropolitul Veniamin Costachi s-a
dovedit un cărturar de frunte și patriot luminat, înscriindu-și cu cinste numele în rândul
ierarhilor de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române.

Bibliografie selectivă:

1. Cocora Gabriel, „Mitropolitul Veniamin Costachi traducător și diortositor de

cărți bisericești”, în Biserica Ortodoxă Română, XCIX (1981), nr. 5-6, pp. 663-
668.
2. Dură Nicolae V., „Preocupările canonice ale mitropolitului Veniamin Costachi
în pastoralele și corespondența sa”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLVII
(1971), nr. 7-8, pp. 471-493.
3. Isar N., „Trăsături iluministe în gândirea și activitatea lui Veniamin Costachi”,
în Revista de Filozofie, XV (1968), nr. 4, pp. 445-452.
4. Mănucă Mihai, „Mitropolitul Veniamin Costachi”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXVI (1968), nr. 1-2, pp. 165-181.
5. „Mitropolia Moldovei și Sucevei” – număr festiv, XLIII (1967), nr. 1-2, pp. 7-
174.
6. „Mitropolia Moldovei” – număr omagial, XXII (1946), nr. 10-12.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a II-a, București,
1997, pp. 7-23; vol. 3, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2008, pp. 9-24.

86
 XI. PREOȚIMEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-
LEA. PREGĂTIREA ȘI ACTIVITATEA

A. PREGĂTIREA

Pomeneam în altă parte că, în secolele anterioare, pregătirea viitorilor clerici era
una modestă, din pricina condițiilor istorice vitrege din toate ținuturile românești,
stăpâniri străine, mișcări populare, răscoale, revoluții ș.a., care n-au permis aici o
dezvoltare firească și din punct de vedere cultural-teologic.
Până în acest secol, pregătirea viitorilor preoți s-a făcut pe lângă diferite centre
eparhiale, mănăstiri, schituri sau din inițiativa unor așa-numiți „clerici cărturari”, ea
rezumându-se la scris, citit, socotit, tipic și cântare bisericească, elemente minimale de
învățătură de credință. În schimb, viața particulară a clericilor a fost una aleasă, de înaltă
ținută morală, ceea ce a dat și trăinicie Bisericii Ortodoxe Române, în fața tuturor
vicisitudinilor vremilor.
Cu secolul al XVIII-lea aflăm știri sigure cu privire la școli pentru pregătirea
personalului de cult, s-au alcătuit manuale școlare, nu numai cu conținut religios, ci și
laic.
De pildă, în secolul al XVIII-lea, în Țara Românească și Moldova au fost
înființate școli pentru pregătirea viitorilor preoți și anume, în Țara Românească la:
București, Râmnic, Buzău și Argeș, iar în Moldova la: Iași, Roman, Rădăuți și Huși.
Tot în Țara Românească amintim școlile de la mănăstirile „Sfântul Gheorghe
Vechi” din București (încă din sec. XVI), apoi cele de la Colțea, Domnița Bălașa și
Schitu Măgureanu, apoi „Sf. Dumitru” și Obedeanu din Craiova, iar în Moldova
„Sf. Sava”, „Sf. Nicolae”, „Sfânta Vineri” și Barnovschi, toate din Iași.
De asemenea, Școala duhovnicească de la Putna, înființată de arhimandritul
cărturar, Vartolomeu Măzăreanu, ajutat de mitropolitul Iacob Putneanul.

87
 În același timp, pomenim, Școala clericească de la mănăstirea „Sfântul Ilie” din
Suceava, dar mai cu seamă, școala de pe lângă mănăstirea „Antim” din București, care a
dăinuit o jumătate de veac ș.a.
În Transilvania, Banat și Maramureș sunt vrednice de amintit școlile de la
biserica din Șcheii Brașovului (sec. XV), de la mănăstirile Prislop, Râmeț, Hodoș-
Bodrog, Sâmbăta de Sus, Moisei; de asemenea, cele de pe lângă Episcopiile din Sibiu,
Arad, Timișoara, Caransebeș și Vârșeț, fără să mai pomenim numeroasele școli
poporale din aceste ținuturi românești, care au pregătit și viitori preoți, dar și buni
patrioți, care împreună cu păstoriții lor au apărat, uneori, cu prețul vieții lor, credința
răsăriteană și pământul strămoșesc.

B. ACTIVITATEA

1. Clerul ortodox din Țara Românească

Ca și în secolele anterioare, în veacul al XVIII-lea, numărul clericilor era ridicat,

în fiecare parohie existând mai mulți preoți și diaconi, motivul principal fiind acela că ei
nu erau obligați să plătească anumite dări față de autoritățile de stat, ori să presteze zile
de clacă pe moșiile stăpânilor lor; pentru acest motiv, domnii fanarioți de multe ori s-au
implicat în limitarea hirotoniilor viitorilor clerici, tocmai pentru a spori numărul celor
care trebuiau să plătească dări statului.
În general, clerul constituia o „tagmă închisă”, adică ea se transmitea „din tată în
fiu”.
În ceea ce privește traiul preoților, el nu se deosebea aproape deloc de cel al
credincioșilor de rând; trăiau în case modeste din lemn și aveau aceeași îmbrăcăminte ca
și păstoriții lor. Abia din acest secol, episcopul Inochentie de la Râmnic a hotărât ca
preoții săi să poarte haine de culoare neagră (de obicei din postav), precum și cizme; tot
din aceeași perioadă s-a introdus pentru clericii de mir obiceiul de a purta reverendă,
după tradiția grecească.

88
 Pe lângă activitatea misionar-pastorală și duhovnicească, preoții (fiecare în
parohiile lor), după terminarea slujbelor de duminică, deveneau adevărați „judecători”,
aplanând unele neînțelegeri și conflicte dintre credincioșii pe care îi păstoreau.
Lăcașurile de cult erau înălțate și întreținute de către boierii localităților, dar și
cu sprijinul sătenilor; în unele locuri, preoții primeau și pământ pentru a se putea
întreține. De obicei, preoții trăiau din munca lor proprie, dar și din daniile în natură sau
bani din partea credincioșilor; uneori și preoții trebuiau să presteze „câte o zi sau două
de clacă”, pe moșiile stăpânilor localităților. Unele venituri se obțineau și din alcătuirea
(pentru credincioșii lor) a unor acte oficiale: testamente, contracte de vânzare-
cumpărare, foi de zestre ș.a.
Pe lângă slujba de la altar, unii clerici prestau și alte genuri de servicii și anume:
poslușnici – diferite activități pe lângă Centrele eparhiale, pentru a fi scutiți de dările
„tagmei preoțești”; pogonași – lucrau la viile Eparhiilor; postăvari – lucrau postav
pentru eparhii; lumânărari sau cerari – făceau lumânări dar și ceară pentru lăcașurile de
cult; călărași – curieri ai eparhiilor; zapcii sau vătășei – adunau „dările preoțești” pentru
Eparhii.
În ceea ce privește pregătirea școlară și teologică a preoților era destul de
scăzută, de multe ori reducându-se la scris, citit, socotit, tipic și cântare bisericească; ei
se pregăteau pe lângă diferite mănăstiri, în unele biserici de seamă din orașe, sau în
școlile de la Centrele eparhiale. În secolul XVIII erau „școli speciale” pentru viitorii
candidați la preoție pe lângă biserica „Sf. Dumitru” din Craiova (din 1764), la
mănăstirea „Obedeanu” din Craiova (din 1775), pe lângă Mitropolia din București (din
1797); nu cunoaștem câtă vreme durau cursurile și care a fost programa acestor școli
pentru pregătirea clericilor.

89
 2. Clerul ortodox din Moldova

Ca și în Țara Românească, viața clerului a fost aceeași sub toate aspectele ei:
traiul, activitatea misionar-pastorală și duhovnicească, implicarea în problemele
naționale și sociale.
În ceea ce privește pregătirea școlară și teologică era cam aceeași, ca și în Țara
Românească; de pildă, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a dispus în 1741,
organizarea pe lângă fiecare centru eparhial a unor cursuri ce durau 40 de zile, în care se
făcea o „completare” a cunoștințelor teologice ale preoților; câțiva ani mai târziu (din
1747), viitorii clerici se pregăteau pe lângă școlile de la Centrele eparhiale, ori de pe
lângă bisericile „Sf. Sava”, „Sf. Paraschiva”, „Sf. Nicolae Domnesc” din Iași sau altele;
în 1774 s-a înființat la mănăstirea Putna o școală pentru viitorii clerici, cu sprijinul
mitropolitului Iacob Putneanul, ajutat de arhimandritul cărturar Vartolomeu Măzăreanu.
Ca și în Țara Românească, clerul din Moldova mai avea și alte îndeletniciri: unii
erau tipografi, zugravi de biserici sau icoane, sculptori în lemn, copiști de manuscrise
ș.a.
Pentru abaterile sale, clerul era judecat de către Centrele eparhiale, pedepsele lor
variind (în funcție de abateri) de la oprirea de la săvârșirea sfintelor slujbe, la caterisire
și chiar la închisoare în diferite mănăstiri.
Tot în această perioadă clerul de mir era obligat să plătească (pe lângă unele dări
domnilor fanarioți) și felurite taxe către protopopi sau ierarhi (episcopi sau mitropoliți),
pentru a contribui la întreținerea instituțiilor superioare bisericești.

3. Clerul ortodox din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș

Situația clerului ortodox din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș a fost

mult deosebită de cea din Țara Românească și Moldova, mai ales din pricina stăpânirii
habsburgice și a prozelitismului catolic (prin uniația din 1698-1701); amintim că pentru
apărarea credinței ortodoxe mulți clerici (și credincioși) au fost maltratați, închiși ori
martirizați.
90
 În ceea ce privește pregătirea clerului de aici, nu se deosebea cu nimic față de
cea a preoțimii din țările române; viitorii preoți se pregăteau pe lângă mănăstiri și
schituri din Transilvania, pe lângă biserica din Șcheii Brașovului, sau de cele mai multe
ori, în mănăstiri și biserici din Țara Românească.
Școli speciale pentru pregătirea personalului de cult (de scurtă durată) s-au
înființat la Sibiu (în 1786) și în Timișoara (în 1790), iar pentru cei din Banat și ținuturile
Aradului, la Carloviț sau Vârșeț (la sfârșitul secolului al XVII-lea).
Referindu-ne la situația materială a preoțimii, ea era foarte grea, majoritatea
trebuind să plătească taxe mari către autoritățile de stat; pe lângă acestea se plăteau
unele dări către protopopi și ierarhi, iar cei ce se hirotoneau îndeosebi în Țara
Românească sau la diferiți ierarhi sârbi erau obligați să achite, de asemenea, anumite
sume împovărătoare pentru acea vreme.
Familiile de preoți se întrețineau din averea personală, din sesia parohială, din
daniile credincioșilor, iar mai târziu, și din anumite taxe anuale (puse pe fiecare familie
de credincioși), uneori chiar obligații în natură (ex.: produse).
În Banat, în părțile Aradului, în Crișana și în Maramureș, preoții ortodocși
români erau obligați să plătească anumite dări, bunuri în natură, să facă zile de clacă ș.a.
Preoțimea ortodoxă transilvană a participat în cursul sec. al XVIII-lea la diferite
mișcări populare, pentru dreptate socială și libertate națională. De pildă, preotul Lupu
Șandru din Borșa, Maramureș, în fruntea unor țărani a zdrobit o oaste tătărească, în 4
august 1717 (la Strâmtura Borșei), fiindcă păgânii au prădat câteva sate maramureșene.
Câțiva clerici ortodocși au participat la mișcarea țărănească din Banat (1738-
1739), în final, fiind uciși; între ei amintim pe Damaschin Brenca și alții.
Numeroși clerici ortodocși români din Transilvania au luat parte activă la
răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (din 1784); aproximativ 30 de preoți au fost de
partea răsculaților; între preoții cei mai activi pomenim pe: Constantin Turcu (zis
Costan) din Crișcior, Avram din Uibărești, Ioaneș Cazan, Dănilă din Crișcior, Gheorghe
din Bucuresci, Zaharia din Bretea Mureșeană, Mihai din Gelmar, Gheorghiță Nicula
din Albac, Ioan Hagi Crișănuț din Bistra, Ioan Cocan din Pâclișa, Petru Iancu din
Lupșa, Ilie din Galda, Petru (zis Rotogol) din Abrud, Vasile din Pintic, Cluj, Gheorghe

91
din Bedeleu, Cluj, Ioan din Leheceni, Bihor, iar Nicolae Rațiu din Alba Iulia-Maieri i-a
spovedit, împărtășit și le-a scris testamentele lui Horea și Cloșca înainte de tragerea lor
pe roată; preoții participanți la această răscoală au fost anchetați, după care, maltratați,
închiși și unii uciși.
În secolul al XVIII-lea, preoțimea ortodoxă românească a dus o viață grea atât în
Țara Românească și Moldova (sub domnii fanarioți) dar, mai cu seamă, în Transilvania
sub stăpânire străină habsburgică; ei, deși aveau o pregătire teologică modestă, au reușit
să-i statornicească pe credincioșii lor în credința ortodoxă, să se implice în evenimentele
naționale și sociale, suferind alături de păstoriți și unii să primească „cununa
muceniciei” pentru salvarea și binele neamului românesc.

Bibliografie selectivă:

1. Bobulescu C., Fețe bisericești în războaie, răzvrătiri și revoluții, Chișinău,

1930.
2. Breabăn B. I., Starea culturală și morală a preoțimii din Muntenia în epoca
fanariotă, Cernăuți, 1935.
3. Cronț Gheorghe, „Instanțele de judecată ale Biserici în țările române în secolele
XIV-XVIII”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LII (1976), nr. 5-6, pp. 338-
359.
4. Furtună D., Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea. Starea ei culturală și
materială, Văleni de Munte, 1915.
5. Iorga Nicolae, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902.
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a,
București, 1992, pp. 570-584; vol. 2, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2006, pp.
212-223; 498-511.
7. Popescu Niculae M., Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942, Ed. a
II-a, 2002.

92
8. Reli Simion, „Originea și evoluția istorică a costumului preoțesc la români”, în
Candela, XLVI (1935), pp. 71-116.
9. Șerbănescu Niculae, „Atitudinea preoțimii față de dreptele năzuințe ale
poporului”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 3-4, pp. 220-242.

93
 XII. MĂNĂSTIRI ȘI VIAȚA MĂNĂSTIREASCĂ DIN
PROVINCIILE ROMÂNEȘTI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA.
CĂLUGĂRI CU VIAȚĂ ÎMBUNĂTĂȚITĂ:
STAREȚUL PAISIE ȘI UCENICII SĂI.
GENERALITĂȚI

A. SITUAŢIA MĂNĂSTIREASCĂ ÎN PROVINCIILE ROMÂNEȘTI

ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

În secolul al XVIII-lea, fiecare provincie românească a avut o situație politică

deosebită, care a influențat negativ viața Bisericii Ortodoxe Române în toate laturile ei:
administrativ-gospodăresc, economic, cultural, spiritual-duhovnicesc.
De pildă, în Țara Românească și Moldova (1716/1821 și, respectiv, 1711/1821),
perioada domniilor fanariote, a stagnat, între altele, procesul de întemeiere a noi schituri
și mănăstiri, ori de refacere a celor existente sau lăsate în paragină, deoarece bogățiile
acestora erau trecute de călugării greci peste graniță, la Locurile închinate, din Răsăritul
creștin sau de la Muntele Athos.
În Transilvania, Maramureș, Bihor și Banat, Unirea cu Biserica Romei (1698-
1701), prin ademeniri și forță a unei părți a românilor ortodocși, dar, mai cu seamă,
distrugerea a majorității schiturilor și mănăstirilor de aici, de către generalul Adolf
Bucow, în anii 1761-1762, a însemnat aproape reducerea la tăcere a vieții monahale din
aceste teritorii strămoșești.
Cât privește partea de Nord a Moldovei, adică Bucovina, care, în 1775 a căzut
sub austrieci, a mai rămas un mic număr de schituri și mănăstiri în aceste teritorii, din
pricina condițiilor istorice neprielnice românilor de aici.

94
 Revenind, pe scurt, la fiecare provincie în parte, amintim că, în Țara
Românească, pe lângă vechile și cunoscutele mănăstiri, Snagov, Dealu, Căldărușani,
Cernica ș.a. cu viață monahală, după Regulile Sfântului Vasile cel Mare, în secolul al
XVIII-lea s-au înălțat și alte vetre monahale, în același spirit monahicesc răsăritean, la
Văcărești (în București), cea cu hramul „Sfântul Pantelimon” (tot în București), apoi,
„Sfântul Spiridon Nou” și „Stavropoleos”, amândouă, tot în capitală ș.a., unele, înălțate
de domnitori, altele, de mari dregători români, cu dragoste față de cele Sfinte.
În Moldova, în afară de marile și vechile mănăstiri de la Neamț, Putna, Sucevița,
Moldovița, Voroneț, Dragomirna, Durău, Sihăstria, în secolul al XVIII-lea au mai fost
întemeiate noi mănăstiri, precum „Precista” din Focșani, „Frumoasa” de lângă Iași,
„Sfântul Spiridon” din Iași, care a avut și un important rol filantropic; de asemenea,
mănăstirea cu hramul „Proorocul Samuil”, din Focșani, mănăstirea Văratec, azi în jud.
Neamț ș.a.
Asemenea și celor din Țara Românească, monahii moldoveni au trăit în duhul
Regulilor monahale răsăritene, îndeosebi ale Sfântului Vasile cel Mare.
În Transilvania, Maramureș, Bihor și Banat, cu o istorie zbuciumată atât din
punct de vedere politic, dar și etnico-confesional, ne amintim de prozelitismul protestant
și cel catolic, îndreptat împotriva Bisericii Ortodoxe, între altele, cu vechile mănăstiri
Hodoș-Bodrog, Bezdin, Lipova, Partoș, Râmeț, Peri, Nicula, Moisei, Bixad, Prislop,
Lupșa, Sâmbăta de Sus, majoritatea greu afectate de „tunurile” lui Bucow (pe lângă alte
aproximativ 200 schituri și mănăstiri), starea acestora n-a fost îmbucurătoare.
Cu toate acestea, din secolul al XVIII-lea avem știri și despre alte schituri și
mănăstiri din aceste ținuturi românești, între care amintim, pe cele de la: Abrud, Cioara,
Măgina, Săliște, Sibiel, Racovița, Breaza, Comana de Jos, Arpașu de Sus și de Jos,
Scorei, Silivașu de Câmpie, Toplița, Hodac, Ibănești, Monor, Petridu de Sus, Cășei,
Chiuiești, Rebra Mare și Rebra Mică, Zagra, Mănăștur, Cobza, Caransebeș, Baziaș,
Lugoj, Srediștea Mică, Vărădia, Zlatna ș.a., toate păstrând cu sfințenie credința
străbună, spiritul național românesc, dar și cel monahicesc răsăritean; de asemenea,
tradiția copierii de manuscrise liturgice, școlare sau din lucrările Sfinților Părinți
răsăriteni, și, nu în ultimul rând, ele au fost adevărate școli pentru copiii sătenilor noștri.

95
 În Bucovina, după cum s-a arătat mai sus, după 1775 au fost desființate peste 20
de schituri și mănăstiri, fiind transformate în biserici parohiale; au mai rămas doar
mănăstirile: Putna, Sucevița, Dragomirna și „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, care
au mai păstrat aici flacăra vieții monahale. Mulțimea de călugări din schiturile și
mănăstirile din Bucovina au fost nevoiți să treacă în Moldova, așezându-se la diferite
mănăstiri de acolo.
În Basarabia, se constată, în secolul al XVIII-lea, întemeierea unui număr
însemnat de mănăstiri, care „și-au continuat lucrarea lor duhovnicească și românească în
mijlocul credincioșilor”; acestea au fost: Căpriana, Hâncu, Hârbovăț, Hârjauca, Rughi,
Curchi, Călărăușeuca, Saharna, Condrița, Japca, Dobrușa, Suruceni, Chițcani (pe
Nistru), numită Noul Neamț, fiindcă a fost întemeiată de călugări veniți de la istorica
mănăstire Neamț.
Cu toate condițiile neprielnice din punct de vedere politic, din toate provinciile
românești, Bunul Dumnezeu a rânduit să avem în aceste mănăstiri (precum și în cele
nepomenite), călugări luminați, duhovnici de seamă care au păstrat cu multă demnitate
tezaurul vieții duhovnicești (în toate provinciile românești pomenite), dovedindu-se prin
toate acțiunile lor și apărători vrednici ai ființei noastre naționale.
Între aceștia, din secolul al XVIII-lea, merită să fie pomeniți starețul Paisie și
ucenici săi, care prin traducerile lor din Sfinții Părinți, prin scrierile lor proprii, dar mai
cu seamă, prin impulsul vieții duhovnicești monahale, au creat așa-numitul curent
paisianismul, care nu este altceva decât vechiul curent monahicesc răsăritean isihasmul,
pus într-o nouă matrice, cea de simțire ortodoxă și românească.
În ce privește arta bisericească, în mănăstiri s-a păstrat, în general, stilul
bizantin, la care s-au adăugat elemente locale.
În arhitectură, în Țara Românească, se observă la lăcașurile de cult din piatră,
stilul brâncovenesc (plan dreptunghiular, cu pridvor deschis, cu coloane și multe
decorații sculpturale, în exterior).
În Moldova, „meșterii locali au început să caute anumite formule proprii,
combinând elemente (în secolul al XVIII-lea) din arhitectura Țării Românești cu altele

96
de proveniență locală și cu elemente de decor baroc și clasic venite prin intermediul
Rusiei și Poloniei”.
Din cele „aproximativ 200 de biserici din lemn din Țara Românească și peste
260 din Moldova, marea majoritate aparținătoare acestui secol (al XVIII-lea), au fie un
plan dreptunghiular, fie unul trilobat, multe cu pridvor deschis, pe latura de sud sau de
vest”.
În Transilvania, Maramureș, Bihor și Banat, majoritatea din lemn, bisericile au
un stil arhitectonic autohton, adică planul dreptunghiular, cu un turn clopotniță, majoritatea
cu vârful în formă de coif, de influență gotică; cele din piatră, cu influență barocă.
Cât privește pictura în Țara Românească, se menține încă, în secolul al XVIII-lea,
tradiția „școlii brâncovenești de pictură”.
În Moldova, se păstrează încă stilul bizantin cu elemente locale (țărănești) în
vestimentația sfinților.
În Transilvania, Maramureș, Bihor și Banat s-a dezvoltat o pictură cu caracter
popular, realizată de meșterii locali (de zugravi), având la bază elemente bizantine și
tradiționale românești (port popular românesc, specific zonelor respective), tradiție ce se
transmitea din tată în fiu. Zugrăvelile din interior erau direct pe bârnă, iar unele pe
pânză și apoi aplicate pe lemn.
Arhitectura și pictura din lăcașurile de cult ortodoxe românești au un specific
propriu Bisericii noastre răsăritene.

97
 B. STAREŢUL PAISIE ŞI UCENICII SĂI

1. Viața și activitatea lui Paisie Velicicovski

S-a născut în anul 1722, în orașul Poltava (Ucraina de azi), dintr-o familie
preoțească (Ioan și Irina) la botez primind numele de Petru (al 11-lea copil din cei 12). A
învățat carte la școala parohială din Poltava (patru clase), Academia duhovnicească din
Kiev; amintim că această Academie avea trei cicluri (cu 12 clase), în care se învățau nu
numai limbi străine: latina, greaca, slava și polona, dar și gramatică, poetică, retorică,
filosofia și teologia. După primele patru clase, a părăsit Academia și în 1740 s-a așezat
la mănăstirea Liubețki (pe Nipru); trei luni mai târziu, s-a stabilit, pentru scurtă vreme,
la mănăstirea Medvedovschi (în Ucraina), unde a fost tuns în rasofor, în august 1741,
sub numele de Platon.
Din pricina stăpânirii polone catolice, peste acea parte a Ucrainei (unde
ortodocșii erau prigoniți, ori lăcașurile lor închise), tânărul călugăr Platon s-a reîntors la
Kiev, așezându-se la Marea Lavră a Peșterilor; aici s-a îndeletnicit, între altele, cu
sculptarea icoanelor în aramă.
Nu după multă vreme, dorind să cunoască o viață duhovnicească aleasă, în 1742
a venit în Moldova, trecând succesiv vreme de câțiva ani (patru) prin schiturile Dălhăuți
și Poiana Mărului (jud. Vrancea), Trăisteni și Cârnul (jud. Buzău). La Poiana Mărului a
avut șansa să-l cunoască pe marele schimnic Vasile, precum și alți călugări, ce trăiau în
spiritul vieții duhovnicești de la Muntele Athos. Această înaltă trăire duhovnicească l-a
făcut pe călugărul Platon să plece la Muntele Athos, să ia contact personal cu
spiritualitatea de aici. În acea vreme, însă, multe erau schimbate la Athos, mai ales din
pricina stăpânirii turcești, atât starea clădirilor (unele în ruină), cât și viața
duhovnicească, erau în decădere. Ajuns aici, Platon s-a așezat într-o chilie din preajma
mănăstirii Pantocrator, unde a început să ducă o viață mănăstirească, în duhul celor
văzute în Ucraina și în Moldova. Prin 1750, a sosit la Muntele Athos și starețul Vasile de
la Poiana Mărului; acesta l-a îmbrăcat pe Platon în Mantie și i-a dat numele de Paisie.
Datorită vieții sale alese și-a făcut repede ucenici în jurul său; la insistențele ucenicilor

98
săi, a acceptat să fie hirotonit preot (ieromonah) de către episcopul Grigoras, în 1758,
fiindu-le un bun duhovnic. Întrucât numărul ucenicilor lui Paisie creștea de la o zi la
alta, au zidit Schitul „Sf. Prooroc Ilie”, unde s-au și mutat (care aparținea tot de
mănăstirea Pantocrator). În timp ce ucenicii se îndeletniceau cu cele gospodărești, Paisie
a început revizuirea vechilor traduceri slave ale operelor Sfinților Părinți, după textul
original din limba greacă.
Sporirea numărului de ucenici (64) și lipsa unui spațiu suficient de cazare, l-au
făcut pe Paisie să hotărască plecarea lor de la Athos și îndreptarea spre Ţările Române (în
1763). Mai întâi, s-au așezat la mănăstirea Vărzărești (Rm. Sărat), dar la scurtă vreme s-
au dus înspre Iași; aici au fost primiți de către mitropolitul Moldovei, Gavriil
Callimachi; el le-a aprobat stabilirea la mănăstirea Dragomirna. Aici, pentru ucenicii săi,
al căror număr era în continuă creștere (au venit aici români, ruși, ucraineni și din alte
părți), starețul Paisie a alcătuit un «îndreptar» sau «așezământ» (în 28 de puncte), în
care a dat anumite norme de viețuire duhovnicească, după modelul celei experimentată
la Schitul „Sf. Ilie” de la Muntele Athos (adică, viața de obște); starețul Paisie s-a
îndeletnicit și aici cu traducerea scrierilor unor Sfinți Părinți din limba greacă în română
sau slavonă; a alcătuit și o lucrare despre Rugăciunea minții; datorită numărului mare de
călugări slavi, în fiecare zi se faceau slujbe în română și slavă (alternativ), ori predici în
românește și slavonește.
Din cauza ocupării Bucovinei (Moldovei de Nord) de către austrieci, în 1775,
toți călugării de la Dragomima, în frunte cu Paisie, s-au așezat la mănăstirea Secu, unde
vreme de patru ani au ținut Pravila de la Dragomima.
După patru ani de ședere la Secu, la insistențele domnitorului Constantin
Moruzi, în 1779, Paisie a fost numit stareț la Neamț. La fel ca și în celelalte mănăstiri,
starețul Paisie a impus viața de obște de la Athos; aici s-au înălțat noi chilii, un spital și
o casă pentru oaspeți. În același timp a crescut și numărul călugărilor de la Neamț (la
700), între ei fiind și din alte Biserici Ortodoxe. Starețul Paisie și o seamă dintre
ucenicii săi de aici s-au îndeletnicit și aici cu traducerile din Sfinții Părinți, astfel, încât
de pe vremea sa (a lui Paisie) se păstrează aproximativ 300 de manuscrise (din care vreo
40 numai de la el).

99
 Deoarece și-a presimțit sfârșitul, a început să-și alcătuiască autobiografia, pe
care n-a mai terminat-o deoarece în 15 noiembrie 1794 a trecut la Domnul; a fost
înmormântat în cea mai mare biserică a mănăstirii Neamț.

2. Ucenicii starețului Paisie

Între ucenicii starețului Paisie, la loc de frunte se numără starețul Gheorghe de la

Cernica, originar din Transilvania. Aici, începând cu anul 1781, a îmbunătățit situația
materială a mănăstirii, dar și pe cea duhovnicească, după modelul „Pravilei” lui Paisie.
Mai târziu, în 1794, i-a fost încredințată și stăreția mănăstirii Căldărușani, povățuind
după aceleași reguli de obște (ale lui Paisie) cele două mănăstiri, până la moartea sa,
întâmplată în 3 decembrie 1806. Amintim că starețul Gheorghe a alcătuit (încă din
1785) o «diată», în care a fost înfățișată aleasa viață mănăstirească de la noi din secolul
al XVIII-lea.
Între ucenicii apropiați ai starețului Gheorghe, îl amintim pe ieromonahul
Macarie (sec. XVIII) care a tradus din greacă în română anumite lucrări între care:
Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul, care au fost tipărite la București în anul 1775; alt
ucenic al starețului Gheorghe a fost ieromonahul Dorotei, succesorul lui Gheorghe la
conducerea mănăstirii Căldărușani; el a întocmit o Povățuire pentru monahii acestei
mănăstiri, precum și ieromonahul Protasie, care a alcătuit o Povățuire (în versuri), tot
pentru călugării de la Cernica.
Printre călugării care au viețuit la cele două mănăstiri, Cernica și Căldărușani (în
sec. al XIX-lea) și care au transmis paisianismul, la loc de frunte se numără starețul
Calinic (1818-1850), mai apoi episcop la Râmnic. Pentru viața sa curată, a fost trecut în
rândul sfinților (în 1955). Un alt ucenic „direct” al starețului Paisie a fost ierodiaconul
Grigorie, ajuns mai târziu mitropolit al Ungrovlahiei ș.a.
Între ucenicii lui Gheorghe pomenim și pe Chiriac Râmniceanul (în Oltenia),
Arsenie, ctitorul mănăstirii Ghighiu (aproape de Ploiești), pe un evreu (rabin), botezat cu
numele de Neofit ș.a.

100
 Prin viața și activitatea sa de traducător din scrierile Sfinților Părinți, prin
introducerea vieții de obște și organizarea mănăstirească, starețul Paisie a creat un
adevărat curent spiritual, monahicesc, cunoscut sub numele de paisianism, care a adus o
reală înviorare a monahismului românesc, precum odonioară Sfântul Nicodim de la
Tismana; de fapt, în monahismul românesc, isihasmul și paisianismul sunt pilonii pe
care s-a înălțat spiritualitatea monastică de la noi.

Concluzie

Cu toate că în secolul al XVIII-lea provinciile românești n-au beneficiat de un

regim politic favorabil, ba, mai mult, neprietenos, viața monahală și-a adus o contribuție
covârșitoare la apărarea și păstrarea credinței străbune și a ființei noastre naționale, dar,
în același timp, și la progresul spiritual și duhovnicesc în ținuturile noastre.
Între monahii de seamă care au dat un nou impuls vieții monahale în această
perioadă, creând un adevărat curent cultural-duhovnicesc, numit paisianismul, după
numele întemeietorului său, Paisie Velicicovschi (continuat de ucenii săi), care a dăinuit
în majoritatea mănăstirilor românești până în zilele noastre.

Bibliografie selectivă:

1. Eftimie Andrei, „Influența paisiană în mănăstirile românești”, în Mitropolia

Ardealului, XI (1966), nr. 4-5, pp. 331-348.
2. Furtună Dumitru, Ucenicii starețului Paisie la mănăstirile Cernica și
Căldărușani, București, 1927.
3. Mihail Paul, „Starețul Paisie de la Neamț, înnoitorul monahismului”, în
Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXVIII (1962), nr. 5-6, pp. 409-417.

101
4. Mihail Paul, „Traduceri patristice ale starețului Paisie”, în Mitropolia Olteniei,
XXIV (1972), nr. 3-4, pp. 217-223.
5. Moraru Alexandru, „Mănăstirile ortodoxe din Transilvania în secolele XIV-
XVIII și rolul lor în apărarea Ortodoxiei”, în vol. Monahismul ortodox
românesc. Istorie. Contribuții și repertorizare, București, vol. I, Ed. Basilica,
2014, pp. 481-513 (sub același titlu este tratată și situația mănăstirilor din
Bihor, Sătmar și Maramureș).
6. Muntean Vasile V., „Mănăstirile ortodoxe din Banat în secolele XIV-XVIII și
rolul lor în apărarea Ortodoxiei”, în vol. Monahismul ortodox românesc. Istorie.
Contribuții și repertorizare, București, vol. I, Ed. Basilica, 2014, pp. 515-525.
7. Onicov Eugen, „Mănăstirile ortodoxe din Basarabia în secolele XIV-XVIII și
rolul lor în apărarea Ortodoxiei (până la 1812)”, în vol. Monahismul ortodox
românesc. Istorie. Contribuții și repertorizare, București, vol. I, Ed. Basilica,
2014, pp. 527-541.
8. Păcurariu Mircea, „Mănăstirile ortodoxe din Țara Românească și Moldova în
secolele XIV-XVIII și rolul lor în apărarea Ortodoxiei”, în vol. Monahismul
ortodox românesc. Istorie. Contribuții și repertorizare, București, vol. I, Ed.
Basilica, 2014, pp. 383-479.
9. Vicovan Ion, „Situația monahismului din Bucovina în secolul al XIX-lea până
în anul 1918”, în vol. Monahismul ortodox românesc. Istorie. Contribuții și
repertorizare, București, vol. I, Ed. Basilica, 2014, pp. 703-730.

102
 XIII. BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 1810-
1845.
EPISCOPUL VASILE MOGA

1. Starea generală a românilor ortodocși din Transilvania între 1701-1810

Dezbinarea românilor din Transilvania, prin unirea cu Biserica Romei, între

1698-1701, a adus urmări nefaste asupra ortodocșilor de pe aceste meleaguri (pe lângă
ruptura spirituală și zdruncinarea unității românilor), Biserica străbună a rămas fără un
conducător spiritual (ierarh) vreme de șase decenii (până în 1761); după cum arătam în
alt curs, pentru probleme superioare bisericești (îndeosebi hirotonii de preoți și diaconi),
românii ortodocși trebuiau să apeleze la ierarhii din Țările Române, ori la cei sârbi.
După nenumărate memorii (după cum s-a mai spus), adresate Curții din Viena
ori mitropolitului sârb din Carloviț, românii ortodocși din Transilvania au primit dreptul
(în 1761) să aibă un ierarh în fruntea lor; de data aceasta de neam sârb. A urmat, apoi, o
perioadă de vlădici sârbi și anume: episcopii Dionisie Novacovici, Sofronie Chirilovici,
Ghedeon Nichitici și Gherasim Adamovici (cu unele „vacanțe” mai mici sau mai mari
între unii dintre aceștia) până în 1796, la moartea celui din urmă episcop sârb pomenit.
După moartea lui Gherasim Adamovici, așa cum s-a mai întâmplat, Curtea din
Viena a lăsat mai multă vreme vacant (timp de 14 ani) scaunul Episcopiei Ortodoxe
Române din Transilvania, perioadă în care Eparhia a fost condusă administrativ de către
vicarii ei: Ioan Popovici din Hondol (†1805) și Nicolae Huțovici din Hunedoara; această
„vacanță” episcopală impusă de către imperialii de la Viena a creat nu numai probleme
de ordin spiritual (prin lipsa ierarhilor din mijlocul credincioșilor), ci și primejdii venite
din partea prozelitismului catolic.
În cei 14 ani de „vacanță” s-au înaintat, din nou, memorii Curții vieneze atât din

103
partea românilor ortodocși, cât și de către mitropolitul sârb din Carloviț, pentru
ocuparea scaunului episcopal ortodox din Transilvania; s-a întâmplat că unii candidați s-
au autopropus pentru scaunul vacant de episcop.
După ce au fost respinse toate cererile (de autopropunere), abia în 1809, Curtea
din Viena a aprobat alegerea unui nou episcop, dar de această dată de neam român; în
urma acestui accept, Sinodul electoral ținut în Turda (din septembrie-octombrie 1810) a
propus suveranului de la Viena trei candidați: protopopul Niculae Huțovici din
Hunedoara (cu 46 voturi), preotul ajutător Vasile Moga din Sebeș (36 voturi) și
arhimandritul (de neam român) Nestor Ioanovici de la mănăstirea Bezdin (cu 16 voturi);
mai pomenim că 5 voturi a mai primit și protopopul Nicolae Panovici (din Brașov); în
urma propunerii Guvernului Transilvaniei, împăratul l-a numit ca episcop pe Vasile
Moga (în 21 octombrie 1810).

2. Vasile Moga – scurte date biografice (1810-1845)

S-a născut în anul 1774 dintr-o familie de preot, în localitatea Sebeș, jud. Alba; a
urmat Școala românească și Gimnaziul luteran din Sebeș, apoi Liceele catolice din Alba
Iulia și Cluj. În urma morții tatălui său Ioan (în 1798) a fost hirotonit preot (necăsătorit)
la Arad, slujind pe rând (ca preot ajutător) alături de unchiul său (protopopul Avram) și
de fratele său (protopopul Zaharia); după ce a fost propus să fie episcop, s-a călugărit
mai întâi la mănăstirea Cruședol (în 18 aprilie 1811), iar în 23 aprilie același an (1811),
a fost hirotonit arhiereu de către mitropolitul sârb din Carloviț, Ștefan Stratimirovici; în
29 iunie 1811 a fost instalat în Cluj, de față fiind și guvernatorul Transilvaniei Gheorghe
Banffy; Vasile Moga a condus destinele Bisericii Ortodoxe din Transilvania până la
moartea sa (în 1845).

104
 3. Episcopul Vasile Moga – activitatea arhierească

Cu toate că Decretul imperial de numire îi fixa reședința la Cluj (unde era și

Guvernatorul Transilvaniei), la scurtă vreme, după ce a fost numit și-a cerut
permisiunea ca reședința lui să fie tot la Sibiu; precizăm că, la numire (în 21 decembrie
1811), i s-au fixat 19 puncte (condiții) umilitoare, între care: să fie „supus credincios”
împăratului, fiindcă el l-a numit; să prezinte lunar (Guvernului) procesele verbale ale
ședințelor Consistoriului Eparhial; să nu-i accepte pe clericii (îndeosebi pe călugării) din
Țările Române în Transilvania; să nu fie împotriva „răspândirii uniației” ș.a.

4. Pe tărâm gospodăresc

La început, episcopul Vasile Moga a stat într-o casă închiriată (până în 1816,
când în urma acordului Curții vieneze a reușit să-și cumpere o casă, care i-a devenit
reședință eparhială); mai târziu, între 1819-1821, a cumpărat o casă spațioasă, ce i-a fost
reședință, dar și așezământ pentru Seminar; s-a construit apoi o aripă nouă, drept
locuință a cadrelor didactice.

5. Pe linie culturală

Când a ajuns în fruntea Episcopiei Ortodoxe a Transilvaniei, exista la Sibiu un

curs pentru pregătirea învățătorilor și a viitorilor preoți, înființat în 1786 de către
Dimitrie Eustatievici, „Directorul școlilor ortodoxe românești din Transilvania”; la acest
curs a activat scurtă vreme și Gheorghe Lazăr (cu studii la Viena); el a predat
Dogmatică, Morală, Cântări bisericești și Tipic; cursurile durau doar șase luni; din
pricina unor neînțelegeri cu episcopul Vasile Moga, în 1815, Gheorghe Lazăr a fost
nevoit să plece de la Sibiu; ajuns în Țara Românească (în 1816, după ce trecuse prin
Brașov) a devenit un reprezentant de frunte al învățământului românesc.
Episcopul Vasile Moga a trimis tineri la specializare la Universitatea din Viena,
între care amintim pe: Ioan Popasu, viitorul episcop al Caransebeșului și Sava Popovici-

105
Barcianu, preot cărturar; în același timp, a dat peste 40 de circulare prin care îndemna să
se deschidă „școli poporale” (elementare) în fiecare localitate.
Sub el (și cu binecuvântarea lui) au fost tipărite cărți de slujbă, dar și de
învățătură creștinească în tipografiile unor sași din Sibiu și Brașov: Cărticica
năravurilor bune (pentru tineri, în 1819 și 1837), Învățătura theologhicească despre
năravurile și datoriile oamenilor creștini (1820), Bucoavna (în câteva ediții), Psaltirea
(câteva ediții), Liturghierul (începând cu 1814, în mai multe ediții), Ceaslovul (în 1816, dar
și în alte ediții), Acatistul (1819), Penticostarul (1841), Evanghelia (1804 și 1844),
Octoihul mic și altele.
În același timp, a recomandat clericilor săi să-și cumpere diferite cărți de cultură
generală sau religioase chiar de la uniți, între care pomenim: Predicile lui Petru Maior și
Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți a lui Samuil Micu.

6. Pe tărâm pastoral-social

Cu toate greutățile întâmpinate din partea autorităților de stat, Vasile Moga s-a
îngrijit de viața păstoriților săi nu numai prin vizite canonice, ci mai ales prin
numeroasele pastorale prin care îi îndemna pe credincioși să meargă la biserică în
duminici și sărbători; să nu fure, să nu rostească vorbe urâte, să nu trăiască în
concubinaj, să nu se cunune tineri în grade apropiate de rudenie, nici feciori sub 20 de
ani și fete sub 15 ani ș.a.; pe preoți îi atenționa să săvârșească sfintele slujbe după
rânduielile bisericești (tipic); să nu se facă mese și pomeni (cu mâncare și băutură) în
biserică sau în fața acesteia; preoții să nu facă slujbă de afurisanie sau de blestem;
bisericile să fie ridicate în „mijlocul satului” pentru a fi mai ușor frecventate de
credincioși ș.a.; să se înlăture superstițiile cu privire la morți (credința în strigoi ș.a.),
sărbătorile „băbești”; să nu se ducă mortul descoperit până la groapă și morții să nu se
dezgroape; pentru preoți a introdus registre (protocoale) pentru botez, cununie și
înmormântare; în cazul unor boli contagioase (holeră ș.a.), preoții să procure
medicamente din veniturile bisericii, iar pe părinți îi îndruma să-și vaccineze copiii

106
„împotriva vărsatului”; a poruncit să fie puse în biserici „cutii ale milelor”, pentru cei
nevoiași.

7. Pe tărâm național

Pentru a câștiga drepturi pe seama națiunii române și a ortodocșilor români,

episcopul Vasile Moga a plecat la Viena la scurtă vreme după numire (în 1812); în 1816
a trimis câteva memorii Curții vieneze, în care a cerut ajutoare pentru preoții ortodocși
români.
În 1833 episcopul Vasile Moga și Ioan Lemeni de la Blaj au trimis un memoriu
Curții imperiale din Viena (la 17 aprilie 1834), prin care au prezentat situația grea a
poporului român din Transilvania (majoritar), dar, în același timp, au cerut egalitate în
drepturi cu celelalte „națiuni recepte”, aducând în sprijinul lor „argumente de ordin
juridic și istoric”; până la urmă, toate încercările ierarhilor români au rămas fără
rezultat.
Trei ani mai târziu (în 18 iulie 1837), episcopul Vasile Moga a trimis un alt
memoriu la Viena, în care s-a cerut: scutirea de zeciuială a clericilor care trăiau pe
«pământul crăiesc» (unde locuiau și sași) dar și scutirea unor dări față de stat; era adus
din nou ca argument numărul mare al românilor transilvăneni și contribuția lor
reprezentativă în agricultură, minerit ș.a.
Cei doi ierarhi români pomeniți mai sus (Vasile Moga și Ioan Lemeni) au
înaintat un alt memoriu împreună, în 1842, în care au cerut revendicări pe seama
națiunii române (cea mai numeroasă în Transilvania – argument ce deranja mult
autoritățile de stat); între drepturile cerute pomenim: românii să fie reprezentați
proporțional (cu numărul lor) în funcțiile breslelor; să primească pășune pentru
animalele lor (din partea comunei); tinerii căsătoriți să primească pământ (la fel ca
celelalte „națiuni recepte”); preoții români să primească „sesii parohiale” ca și cei
luterani, iar credincioșii români să nu plătească dijme pastorilor luterani.
Acest memoriu a produs multă indignare în Dieta Transilvaniei (îndeosebi în

107
rândul sașilor), care le-au contestat dreptul celor doi ierarhi de a vorbi în numele tuturor
românilor de pe «pământul crăiesc»; până la urmă și acest memoriu a rămas fără rezultat
(ca de altfel și încercările lui Inochentie Micu și ale altor cărturari români, care au
alcătuit Supplexul din anul 1791).
Vlădica Vasile Moga a trecut în veșnicie în 17 octombrie 1845 și a fost
înmormântat lângă «biserica din groapă» din Sibiu.

Bibliografie selectivă:

1. Gyemant Ladislau, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între anii

1790 și 1848, București, 1986.
2. Lupaș Ioan, „Acte privitoare la alegerea și instalarea episcopului ardelean Vasile
Moga (1810-1811)”, în Biserica Ortodoxă Română, XXXV (1911-1912), pp. 781-
790; XXXVII (1913-1914), pp. 593-597 și 789-794.
3. Lupaș Ioan, Doisprezece pețitori ai Episcopiei transilvane vacante de la 1796-
1810, Brașov, 1916.
4. Matei Ioan, „Cultura episcopului Vasile Moga. Contribuțiuni noi”, în Biserica
Ortodoxă Română, XLI (1923), nr. 12, pp. 922-926.
5. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a II-a, București,
1997, pp. 64-74; vol. 3, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2008, pp. 57-66.
6. Pop Partenie, „Episcopul Vasile Moga colaborator al oamenilor de cultură bănățeni”,
în Mitropolia Banatului, XXIII (1973), nr. 1-3, pp. 116-122.
7. Stanca Sebastian, Viața și activitatea episcopului Vasile Moga, 1774-1845, Cluj,
1939.

108
 XIV. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN BUCOVINA
SUB IMPERIUL HABSBURGIC (1775-1918)

Aminteam într-o temă anterioară că, în anul 1775, Nordul Moldovei, cunoscut de
acum înainte sub numele de Bucovina „a fost anexat în mod arbitrar Imperiului
habsburgic, rămânând în această situație până în 1918”.
În același timp, Episcopia Rădăuților, din această zonă, a intrat în componența
Imperiului amintit, avându-l în fruntea sa pe episcopul Dositei Herescu (1750-1789),
despre care am luat cunoștință în altă parte.
Cu acest prilej, vom pomeni doar faptul că Dositei Herescu a fost obligat să-și
mute sediul la Cernăuți, capitala Bucovinei (în 1781), iar doi ani mai târziu, în 1783,
Episcopia Rădăuților a fost pusă sub jurisdicția Mitropoliei Ortodoxe Sârbe din
Carloviț, în probleme dogmatice, iar din 1786 și administrative.
De menționat că, tot din 1783, Dositei Herescu a primit titulatura de „episcop
exempt al Bucovinei”, adică de sine stătător, autonom.
Prin această nouă reorganizare administrativ-bisericească a Nordului Moldovei,
au mai rămas în Bucovina din numărul mare de schituri și mănăstiri, numai: Putna,
Sucevița, Dragomirna și „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava.
Episcopul Dositei Herescu a trecut la Domnul la Horecea-Cernăuți, în
22 ianuarie / 2 februarie 1789.
În urma propunerii mitropolitului sârb din Carloviț, împăratul de la Viena l-a
numit episcop exempt pentru românii ortodocși din Bucovina pe sârbul Daniil
Vlahovici (în 23 aprilie 1789). La momentul numirii sale, Daniil se afla deja în
Bucovina, deoarece, în 1786 organiza o Școală clericală (un Seminar) la mănăstirea
„Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. Prin activitatea sa a lovit în interesele bucovi-
nenilor. De pildă, a dus o acțiune intensă de slavizare a numelor românești, mai cu
seamă prin intermediul oficiilor parohiale, care dețineau „evidența stării civile”.

109
 În 1815, a subordonat școlile primare ortodoxe românești Consistoriului
romano-catolic din Lemberg (Lvov), declarându-le catolice și aducându-se în acestea
dascăli de altă etnie decât cea română.
O altă nedreptate pentru bucovineni a fost suprimarea obligativității
învățământului primar (în 1793). Rezultatul acestei hotărâri nedrepte a fost că
„numeroase școli s-au desființat și în cele rămase au fost numiți învățători catolici, iar
limba română a fost înlocuită treptat cu germana și poloneza. Toate acestea au
îndepărtat mult pe copiii români de școală.
Sub oblăduirea Episcopiei Ortodoxe a rămas o singură școală la Cernăuți, numită
„școală națională”, un timp funcționând ca școală româno-germană.
Un fapt pozitiv a fost acela că din anul 1791, autoritățile austriece i-au
recunoscut episcopului Daniil dreptul să controleze Fondul bisericesc religionar, care s-
a dovedit de o importanță majoră pentru susținerea financiară a Episcopiei Ortodoxe
românești a Bucovinei, cu toate unitățile ei administrative.
A trecut la cele veșnice în 20 august 1822, în Vatra Dornei, fiind înmormântat la
mănăstirea Dragomirna.
I-a urmat în scaun, Isaia Baloșescu (1823-1834), de neam român (născut în loc.
Putna, jud. Suceava, la 5 ianuarie 1765), la botez primind numele Ioan.
A urmat cursurile Școlii teologice de la mănăstirea Putna, sub îndrumarea
vestitului călugăr Vartolomeu Măzăreanu.
În 1778 a fost călugărit la acea mănăstire, cu numele Isaia. Nu după multă
vreme, a ajuns egumen al mănăstirii Dragomirna și apoi înălțat în rangul de arhimandrit (în
1792).
De aici înainte, va ocupa trepte ierarhice superioare, precum: asesor (consilier) al
Consistoriului bisericesc din Cernăuți (din 1796), vicar general al Episcopiei Bucovinei
(din 1807), iar din 17 iulie 1823 a fost numit de către autoritățile austriece „episcop”
exempt de Cernăuți.

110
 Dintre realizările sale amintim: înființarea Institutului Teologic din Cernăuți (în
octombrie 1827), devenit mai târziu (din 1875) Facultate de Teologie în cadrul
Universității din Cernăuți, care cu vremea, a avut cadre didactice de excepție, unele
neîntrecute nici până în zilele noastre.
Datorită stăruințelor sale, preoțimea bucovineană a fost salarizată din așa-
numitul „Fond religionar” al Episcopiei Bucovinei.
A trecut la Domnul în 14 septembrie 1864 la Cernăuți, fiind înmormântat în
Paraclisul pe care l-a ctitorit la mănăstirea Putna, mănăstirea sa de metanie.
Urmașul său în fruntea Episcopiei Bucovinei a fost Eugenie Haćman, se pare de
neam străin, născut în anul 1793 în Văslăuți, Bucovina, la botez primind numele
Eftimie.
A urmat Școala clericală din Cernăuți și Facultatea de Teologie Catolică din
Viena (1825-1827).
Călugărit cu numele Eugenie, în 1824 a fost hirotonit ierodiacon și ieromonah.
La început a îndeplinit următoarele misiuni: catehet de Religie în Cernăuți,
profesor la Institutul Teologic de acolo (1827-1835), pentru ca în 8 mai 1835 să fie ales
„episcop exempt” al Bucovinei, de Curtea din Viena. A fost hirotonit arhiereu la
Carloviț în 15 august 1835.
Între înfăptuirile sale cultural-bisericești amintim: în 1837 a reînființat câteva
școli românești, în următorul an (1838) o școală de cântăreți bisericești în Cernăuți; în
1848 o școală normală (pedagogică) românească, tot la Cernăuți, etatizată în 1869,
transformată, mai apoi, în școală germană; în 1860 a înființat un liceu ortodox la
Suceava, cu predare în limba germană.
În timpul păstoririi sale a fost înălțată Catedrala ortodoxă din Cernăuți (1844-
1864), punând și piatra de temelie pentru un minunat Palat Eparhial, finanțat abia din
1862. În acest Palat se află astăzi Universitatea din Cernăuți.
Părintele profesor Mircea Păcurariu, cercetând activitatea ierarhului Eugenie
Haćman, a spus, între altele: „Păstoria lui a avut și aspecte negative: a introdus un regim
absolutist în conducerea Eparhiei, a favorizat pe rutenii din Bucovina și introducerea
limbii germane în administrația eparhială, a luat atitudine față de revendicările naționale

111
românești, opunându-se propunerilor de înființare a unei singure Mitropolii pentru toți
românii ortodocși din Imperiul habsburgic (Transilvania, Banat, Crișana și Bucovina),
stăruind pe lângă cercurile conducătoare (austriece) să înființeze o Mitropolie a Bucovinei
pentru el, ceea ce s-a și aprobat în 23 ianuarie 1873”; n-a mai apucat să fie instalat în
treapta de arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei, fiindcă a murit la Viena în 31 martie /
12 aprilie 1873, fiind înmormântat în Catedrala din Cernăuți, ctitoria sa.
I-a urmat în scaun un ierarh de neam român, Teofil Bendela (1874-1875). S-a
născut în Cernăuți la 8 mai 1814, unde a urmat atât studiile liceale, cât și cele teologice,
continuând, tot pregătirea teologică, la Universitatea din Viena (1836-1838).
Reîntors în țară s-a călugărit, apoi a fost hirotonit ierodiacon (în 1838) și
ieromonah (în 1840).
Între timp, a fost numit prefect de studii (1838-1840) și apoi rector la Seminarul
Teologic din Cernăuți (1840-1857).
Promovat de episcopul Eugenie Haćman, vicar general (și arhimandrit de scaun)
al Eparhiei Bucovinei, a îndeplinit această misiune cu multă pricepere și sârguință, până
la moartea lui Haćman (în 1873).
A fost ales și hirotonit episcop (la 21 aprilie 1874, la Sibiu), iar în 24 mai 1874,
instalat la Cernăuți ca mitropolit al Bucovinei și Dalmației.
În scurta sa păstorire a reușit să introducă în Eparhia sa scrierea cu litere latine,
în locul celei cu litere chirilice; s-a dovedit un bun cărturar și dârz luptător pentru
drepturile românilor, mai ales ale celor din Bucovina. De la el ne-au rămas două cărți,
una în germană, despre Bucovina și cea de a doua, în română, pentru școlile poporale.
A trecut la Domnul în 21 iulie 1875, în Boemia, fiind înmormântat în Capela
mitropolitană din Cernăuți.
Urmașul său în scaun a fost Teoctist Blajevici (1877-1879).
A văzut lumina zilei la 23 februarie 1807, în loc. Tișăuți, Suceava. A urmat
cursurile Gimnaziului din Suceava și ale Institutului Teologic din Cernăuți.
După ce a terminat studiile a fost hirotonit ca preot de mir (căsătorit), păstorind,
o vreme, pe rând, în două parohii ale Mitropoliei Bucovinei.

112
 Rămas văduv, în 1837 a fost călugărit și numit duhovnic al Seminarului clerical
din Cernăuți (din 1837), iar două decenii mai târziu, rector al aceleiași școli (1857).
În paralel a fost catehet la Școala de cântăreți bisericești și la Școala pedagogică
din Cernăuți; mai apoi, asesor (consilier) eparhial (1848-1866), egumen al mănăstirii
Dragomirna (1863-1874), arhimandrit de scaun (vicar general) al Mitropoliei Bucovinei
(1874-1877).
Datorită activității sale rodnice, în 22 martie 1877, Curtea din Viena l-a numit
arhiepiscop și Mitropolit al Bucovinei și Dalmației, hirotonit în 15 mai 1877 și instalat
la Cernăuți în 22 mai 1877. Pe lângă activitatea misionar-pastorală, el a publicat o
gramatică în limba germană, precum și trei manuale de religie, în limba română, pentru
școlile românești din Bucovina.
A trecut la cele veșnice în 27 ianuarie 1879, fiind înmormântat în Cernăuți.
Urmașul său în scaunul de mitropolit al Bucovinei a fost Silvestru Morariu-
Andrievici (1880-1895).
S-a născut în 14 noiembrie 1818 în Mitocu Dragomirnei, lângă Suceava.
A urmat cursurile Gimnaziului și ale Institutului Teologic din Cernăuți.
După încheierea pregătirii teologice a funcționat ca preot într-o localitate
bucovineană (1843-1862); a înaintat apoi pe importante trepte bisericești: asesor
(consilier) consistorial la Cernăuți (1862-1867); vicar general, dar și profesor la
Seminarul Teologic și la Școala de cântăreți bisericești ale Mitropoliei. În această
perioadă a fost deputat în Parlamentul de la Viena, dar și în Dieta Bucovinei, apărând cu
multă demnitate drepturile românilor și ale Bisericii din Bucovina, chiar și pentru
autonomia ei. Această atitudine i-a atras o aspră pedeapsă din partea episcopului de
atunci, Eugenie Haćman, cu acțiuni antiromânești, oprindu-l, pentru o perioadă de timp,
de la săvârșirea Sfintelor Taine.
În același timp, Silvestru Morariu-Andrievici a fost și un om de cultură,
publicând manuale școlare pentru învățământul românesc, cărți teologice în domeniul
Teologiei Sistematice și Practice.
De asemenea, a redactat Calendarul (Almanahul românesc) din Bucovina (1848-
1865), dovedindu-se, prin articolele sale, pe această cale, un bun mânuitor al condeiului,

113
contribuind la „întărirea școlilor românești și la trezirea sentimentelor naționale ale
românilor de aici”.
În 1875 a primit titlul Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie a
Universității din Cernăuți.
Datorită pregătirii sale complexe, a prestigiului și a demnității de care a dat
dovadă, la câteva luni după moartea ierarhului Teofil Blajevici, arhimandritul Silvestru
Morariu-Andrievici a fost ales mitropolit al Bucovinei și Dalmației (în 12 martie 1880).
Și de pe această poziție a continuat lupta pentru apărarea drepturilor românilor din
Bucovina și ale Bisericii sale; a încurajat înființarea de societăți culturale românești în
Bucovina; în 1882, profesorii Facultății de Teologie din Cernăuți au pus bazele vestitei
reviste Candela (care a apărut până în 1943), iar în următorul an (1883) a înființat o
tipografie, tot la Cernăuți, de sub teascurile căreia au ieșit numeroase publicații
românești.
Tot sub el s-au ridicat peste 50 de lăcașuri de cult, s-a început pictarea Catedralei
din Cernăuți și s-a terminat Palatul monumental al Mitropoliei de aici.
În 3/15 mai 1895 a trecut la cele veșnice în Cernăuți.
Un alt mitropolit din această perioadă a fost Arcadie Ciupercovici (1896-1902).
S-a născut în 1823, în Câmpulung Moldovenesc, dintr-o familie preoțească pe
nume Ciupercă, adăugându-și, mai târziu, la numele de familie terminația slavă „ici”,
Ciupercovici.
A urmat Liceul și Institutul Teologic din Cernăuți, după care a fost hirotonit
diacon și preot. Rămânând văduv, în 1861 s-a călugărit, după care a ajuns egumen al
mănăstirii Putna.
Mai apoi a fost numit asesor (consilier) consistorial, iar câțiva ani mai târziu
vicar general al Mitropoliei din Cernăuți.
După moartea episcopului Silvestru, în 1896 a fost numit mitropolit al Bucovinei
(pe când avea 73 ani).
În timpul păstoririi sale s-a continuat situația de pe vremea lui Eugenie Haćman,
când sprijiniți de Viena și de guvernatorul din Cernăuți, rutenii (ucrainenii) au primit
mai multe drepturi decât li se cuveneau la Mitropolie și la Catedrala arhiepiscopală din
114
Cernăuți, la Facultate și la conducerea mănăstirilor ortodoxe românești din Bucovina,
favorizându-se expansiunea „elementului” rutean.
Toate acestea au dus la scăderea „programată” a „elementului” românesc din
Bucovina în deceniile ce au urmat.
La 5 martie 1902, mitropolitul Arcadie a murit, iar „în chip ostentativ,
credincioșii români n-au luat parte la înmormântarea lui” de la Cernăuți.
Ultimul mitropolit al Bucovinei și Dalmației a fost Vladimir Repta (1902-1924).
A văzut lumina zilei în 25 decembrie 1841 / 6 ianuarie 1842, în localitatea
Banila de Ceremuș, în Bucovina.
A urmat Gimnaziul (1856-1864) și Institutul Teologic din Cernăuți (1964-1868);
studii de specialitate la Viena, Bonn, München și Zürich (1871-1873).
Revenit în țară a fost numit, mai întâi profesor la Gimnaziul din Cernăuți (1875-
1896, în patru rânduri decan și rector).
În paralel a fost și inspector al învățământului elementar din districtul Cernăuți
(1875-1895).
Între timp a fost călugărit, cu numele Vladimir (1885) și hirotonit ierodiacon și
ieromonah (1885); în 1886 a fost hirotesit protosinghel iar în 1890, arhimandrit.
Pentru meritele sale pe tărâm misionar-pastoral și cultural, în 1896 i s-a conferit
titlul de Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie din Cernăuți, dar a și fost numit
vicar general al Mitropoliei Bucovinei.
În 1899 a fost ales și hirotonit episcop al Rădăuților, iar în 17 octombrie 1907
înălțat în scaunul de mitropolit al Bucovinei și Dalmației.
În timpul păstoririi sale a făcut numeroase vizite canonice în cuprinsul Eparhiei,
întărind pe credincioși în credință și militând pentru apărarea ființei naționale.
S-a interesat de salarizarea corespunzătoare a clerului; a trimis tineri la studii
peste hotare; a promovat valoroși profesori de Teologie la Cernăuți; a continuat lupta
pentru „păstrarea elementului românesc” în Eparhie; a militat pentru unirea Bucovinei
cu România; a fost în Comitetul de conducere a unor societăți culturale românești; a
publicat studii și articole valoroase în periodice bucovinene; după Unirea Bucovinei cu
România din 15/28 noiembrie 1918, Biserica Bucovinei și Dalmației a intrat în

115
componența României, Vladimir Repta devenind astfel, membru al Sfântului Sinod al
Bisericii noastre.
După 1918 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A păstorit
Eparhia până în 1924, când s-a retras din scaun, iar doi ani mai târziu (în 1926) a trecut
la Domnul în Cernăuți.

Concluzie

Căzută sub stăpânire austriacă (1775-1918), Biserica Ortodoxă din Bucovina a

avut în decursul acestei perioade de înfruntat, prin preoții și credincioșii ei, acțiunile de
rutenizare ale populației de aici, venite din partea unor ierarhi străini de interesele
poporului nostru, precum Daniil Vlahovici, Eugenie Haćman și Arcadie Ciupercovici,
dar și etape de apărarea elementului românesc de aici, îndeosebi prin ierarhii Isaia
Baloșescu, Silvestru Morariu-Andrievici și Vladimir Repta.
Sub cei din urmă, pe lângă apărarea ființei naționale românești din Bucovina, s-
au realizat multe obiective pe tărâm cultural și anume: societăți culturale românești,
tipărituri în limba română, reviste românești, ridicarea nivelului cultural teologic prin
Institutul Teologic (1827) și Facultatea de Teologie din Cernăuți (din 1875 încoace), cu
renumita revistă Candela.
Toate aceste acțiuni au dus la stagnarea, pentru o vreme, a procesului de
deznaționalizare a românilor din Bucovina și la apariția unei culturi teologice
cernăuțene de excepție, greu de depășit și în zilele noastre.

Bibliografie selectivă:

1. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai

credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Basilica, 2015, pp.
51; 57-58; 59-60; 87-88; 193-194; 194-195; 301-302; 374-375; 472-473.

116
2. Dan Dimitrie, Cronica Episcopiei de Rădăuți, Viena, 1912.
3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a III-a, Iași,
Editura Trinitas, 2008, pp. 158-169.
4. Nistor Ion, Istoria Bisericii din Bucovina, București, 1916.
5. Reli Simeon, „Din suferințele Bisericii noastre ortodoxe de sub stăpânirea
austriacă”, în Candela, XXXVI (1925), nr. 3-4, pp. 212-236.
6. Reli Simeon, Politica religioasă a Habsburgilor față de Biserica Ortodoxă
Română în secolul al XIX-lea în lumina unor acte și documente inedite din
arhiva Curții imperiale din Viena, Cernăuți, 1925.

117
 XV. MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA

1. Viaţa

Mitropolitul Andrei Şaguna a fost al treilea vlăstar al familiei Naum și Anastasia

Şaguna, de origine macedo-română. El a văzut lumina zilei la 20 decembrie 1808, în
orașul Miskolc, din nord-estul Ungariei, la botez primind numele de Anastasiu. La un
moment dat, situația materială a lui Naum Şaguna a început să se înrăutățească (1814).
Nu după mult timp însă, Naum Şaguna a murit și educația copiilor săi a rămas în seama
soției sale Anastasia, un model de femeie evlavioasă. Aceasta a dat copiilor săi o aleasă
educație religioasă. În orașul natal Miskolc, viitorul mitropolit a urmat școala
elementară «greco-valahă», apoi, și-a continuat studiile la gimnaziile din Miskolc și
Pesta, iar în 1826 s-a înscris la Universitatea din acest ultim oraș, unde a studiat dreptul
și filozofia. Atmosfera de cultură literară, găsită în casa unchiului său, Anastasiu
Grabovschi, a trezit în inima sa tânără, dorința fierbinte de a cunoaște cât mai bine
trecutul istoric al poporului român. Cu fiecare zi, această dorință îi «aprindea mai vie în
inimă o flacără nouă: iubirea de neam».
După absolvirea studiilor de drept și filosofie în 1829, Anastasiu Şaguna a plecat
la Vârșeț pentru a urma teologia. Acest pas avea să fie hotărâtor atât pentru viața lui de
mai apoi, cât și pentru Biserica și poporul românesc din Transilvania. După încheierea cu
succes a studiilor teologice, mitropolitul sârb Ştefan Stratimirovici, dându-și seama de
însușirile sale alese, l-a numit profesor de teologie și secretar al consistoriului său din
Carloviț. În 1833, deci, la numai 25 de ani, a fost tuns în monahism, la Carloviț i s-a
schimbat numele în Andrei și curând a fost hirotonit întru diacon și preot. Mai târziu, în
1842, a ajuns profesor la secția românească a Seminarului teologic din Vârșeț și asesor
(consilier) consistorial tot acolo. La 26 octombrie același an, a fost cinstit cu rangul de
arhimandrit și numit egumen al mănăstirii Hopovo, iar în 1845 al mănăstirii Covil,

118
ambele sârbești. În anul 1846 - la 38 de ani - a fost ales vicar general al episcopiei
Ardealului, rămasă vacantă prin trecerea la cele veșnice a episcopului Vasile Moga. Doi
ani mai târziu, în 1848, el a fost recunoscut de Curtea din Viena ca episcop al Ardealului
și la 1/13 aprilie același an, hirotonit arhiereu la Carloviț, de către mitropolitul Iosif
Raiacici. De la această dată, își va începe bogata sa activitate în rândul românilor
transilvăneni. Prin decretul imperial din 24 decembrie 1864, Curtea din Viena aprobă
reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, iar Andrei Şaguna este numit
mitropolit al ei. Aceasta a fost cea mai frumoasă realizare a lui Şaguna pentru Biserica
noastră din Transilvania; este un rod bogat al strădaniilor sale de ani de zile în această
direcție. A închis ochii pentru veșnicie în ziua de 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat
lângă biserica din comuna Rășinari.

2. Activitatea

Încă de la început amintim faptul că, până la reînființarea Mitropoliei, Andrei

Şaguna a făcut numeroase memorii către Curtea din Viena și către patriarhul ortodox
sârb de la Carloviț, pentru înfăptuirea acestui nobil ideal; pomenim în acest context,
Sinoadele mitropolitane de la Sibiu pe această temă din anii 1850, 1860 și 1864;
Mitropolia a avut două episcopii sufragane: la Arad și Caransebeș; în Congresul
Național Bisericesc de la Sibiu (din lunile septembrie-octombrie 1868), pe 28 mai 1869,
autoritățile de stat au aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania, care a stat la baza Statutului întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925,
a celui din 1948, dar și al celui de după 1990; pe plan cultural, „a organizat
învățământul elementar și mediu ortodox românesc din Transilvania, punându-l sub
îndrumarea Bisericii”; a înființat un mare număr de școli sătești (poporale), încât la
moartea sa erau aproximativ 800 de școli susținute de Biserică; a înființat, în 1850, un
liceu cu 8 clase la Brașov și altul cu 4 clase la Brad (în 1868); a întemeiat o tipografie
eparhială la Sibiu, în care s-au tipărit 25 de manuale școlare pentru școlile ortodoxe
românești din Transilvania; în 1846, Cursul teologic de la Sibiu a fost extins de la șase
luni la un an; în 1853 a înființat Institutul Teologic-Pedagogic la Sibiu, cu doi, apoi cu

119
trei ani de studii, pentru pregătirea viitorilor clerici și profesori ortodocși români; pentru
studenții celor două secții: teologică și pedagogică; s-au tipărit, tot la Sibiu, un însemnat
număr de manuale didactice; acestea au fost alcătuite fie de mitropolitul însuși, fie de
profesorii acestui Institut; numeroși tineri (absolvenți ai Institutului) au fost trimiși cu
burse pentru specializare la diferite Universități din Austria și Germania, creând astfel o
pleiadă de cadre didactice de valoare; a avut un rol important la înființarea și
organizarea „Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român”
(ASTRA), fiind primul ei președinte între anii 1861 și 1866; în 1853 a întemeiat ziarul
Telegraful Român, care apare până în zilele noastre; pe plan politic, a avut un rol
important în timpul Revoluției din 1848-1849; de pildă, în 3/15 mai 1848 a fost
președinte al Adunării Naționale Românești de pe Câmpia Libertății de la Blaj; în urma
delegării de Marea Adunare, a prezentat (împreună cu alți delegați) împăratului
Austriei, la Innsbruck, Olmütz și Viena, revendicările românilor, apoi, și Guvernului de
la Pesta; în anii ce au urmat a înaintat și alte memorii împăratului de la Viena, „cu
doleanțele națiunii române”; după anul 1860, membru în Senatul imperial din Viena, iar
în 1863-1865, deputat în Dieta Transilvaniei; de asemenea, în 1861, copreședinte al
Conferinței naționale-politice a românilor de la Sibiu și al Congresului național al
românilor de la Alba lulia (1863) ș.a.; după ce, în 1867, s-a creat dualismul austro-
ungar, mitropolitul s-a poziționat de partea „activismului” politic, atitudine ce s-a
dovedit benefică pentru românii transilvăneni; a sprijinit preoțimea în realizarea
idealurilor bisericești naționale și culturale; a ctitorit biserica din localitatea Gușterița de
lângă Sibiu; în 1871 a fost numit membru de onoare al Societății Academice Române;
președinte de onoare al „Societății Transilvania” din București ş.a.; dintre numeroasele
sale lucrări, amintim: Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-
naționale a românilor de religie răsăriteană (Sibiu, 1849), Adaus la „Promemorie
despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale ...” (Sibiu, 1850), Memorial,
prin care se lămurește cererea românilor de religie răsăriteană din Austria pentru
restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane (Viena, 1851, 21860),
Elementele Dreptului canonic al Bisericii dreptcredincioase răsăritene... (Sibiu, 1854),
Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale, de la întemeierea ei până în zilele
120
noastre (2 vol., Sibiu, 1860, vol. II a apărut în germană, Sibiu, 1862, traducere făcută de
Zaharia Boiu și Ioan Popescu), Compendiu de Dreptul canonic al unei, sântei,
sobornicești și apostolești Biserici (Sibiu, 1868; Sibiu, 21885; Sibiu, 31913, a apărut și
în germană, traducere făcută de Alois Sentz, Sibiu, 1868), Enhiridion, adecă carte
manual de canoane ale unei, sântei, sobornicești și apostolești Biserici (Sibiu, 1871),
2
Manual de studiu pastoral (Sibiu, 1872; Sibiu, 1878), postume: Memorialul
arhiepiscopului și metropolitului Andrei baron de Şaguna sau Luptele naționale politice
ale românilor, 1846-1873 (Sibiu, 1889), Memoriile arhiepiscopului și mitropolitului
Andrei Şaguna din anii 1846-1871 (Sibiu, 1923), Gheorghe Tulbure, Mitropolitul
Şaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări școlare. Diverse (Sibiu, 1938),
Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureșanu (Cluj, 1945); a editat:
Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (Sibiu, 1855), Chiriacodromion, adică
cuvântări bisericești pentru fiecare duminecă a anului, întocmite de Nichifor Teotoche
... cu un adaus de cuvântări pentru sărbătorile domnești (Sibiu, 1855), Tâlcuirea
Evangheliilor în Duminecile învierii și ale sărbătorilor (Sibiu, 1857; Sibiu, 21860),
Manual de Teologie Morală creștinească... (Sibiu, 1855), Biblia adecă dumnezeiasca
Scriptură a Legii celei Vechi și Noul după originalul celor șaptezeci și doi de tâlcuitori
din Alexandria... (2 vol., Sibiu, 1858), Noul Testament al Domnului și Mântuitorului
nostru lisus Hristos (Sibiu, 1867); a retipărit aproape toate cărțile de slujbă, între care
amintim cele 12 Mineie (1853-1856, după ediția de la Buda din 1804-1805); a tradus
din slavonă în română Hirotesierul (1861), Rânduiala sfințirii bisericilor (1862) și
Rânduiala sfințirii de episcop (1865) ș.a.; a trecut la cele veșnice în 16/28 iunie 1873 în
Sibiu, fiind înmormântat la Rășinari (lângă Sibiu); în 29 octombrie 2011 canonizarea sa a
fost proclamată oficial în Catedrala mitropolitană din Sibiu (unde i-au fost depuse și
Sfintele Moaște), cu zi de prăznuire 30 noiembrie.

121
 Concluzie

Dacă facem o retrospectivă asupra vieții marelui mitropolit Andrei Şaguna,

observăm că din anul 1846 până în 1873, a știut să țină în mâini cu dibăcie cârma
destinelor națiunii române transilvane în marea vâltoare a evenimentelor istorice din
perioada considerată. El a știut să depășească cu tact diplomatic unele situații politice,
să ia măsurile ce se impuneau și să inaugureze în decursul, păstoririi sale o adevărată
«epocă de aur», în istoria neamului nostru. Putem spune pe drept cuvânt că «merită titlul
unui bărbat de școală căci mare și rodnică i-a fost activitatea în direcția organizării
învățământului de ... toate gradele».
Toate sinoadele și congresele bisericești aveau ca punct principal de discuție
probleme bisericești, naționale și școlare.
Toate pastoralele adresate clerului și poporului sunt străbătute de fiorul bărbăției
«care avea să-și urnească neamul din toate robiile... ca să-i deschidă porțile luminii» și
să dea libertate unor «năzuinți încătușate».
Cu toate greutățile întâmpinate, învățământul românesc din Transilvania a
cunoscut un progres destul de mare în acest veac al XIX-lea. Şcolile începeau să
împânzească majoritatea satelor, să dispună de manuale și programe școlare, precum și
de învățători bine pregătiți. Importanța lor, în acele timpuri, este de netăgăduit. Şcoala a
fost singurul loc unde s-a putut păstra conștiința națională mai curată, mai vie, aici am
putut cunoaște mai clar adevărul cu privire la trecutul nostru, aici a putut fi păzită și
apărată mai bine «limba» și «legea românească», aici s-a putut adăposti în zile de
restriște «sufletul prigonit al neamului».
Mitropolitul Şaguna, fiind om de carte, și-a formulat liniile de bază ale acestui
program de promovare a învățământului românesc prin acțiunea de sporire a numărului
școlilor, de tipărire a manualelor școlare, de asigurare a condițiilor pentru funcționarea
în mod normal a diferitelor școli, de pregătire a cadrelor didactice, precum și de
asigurare a retribuției corespunzătoare pentru aceștia.

122
 Toate eforturile Bisericii pentru susținerea învățământului primar s-au
concretizat în susținerea școlilor confesionale pe cont propriu, în înzestrarea lor cu
material didactic necesar, cu încălzit și luminat.
Biserica și-a impus în această perioadă existența ca instituție organizată pentru
românii de aici și tot ea a fost aceea care a vegheat mereu la întărirea conștiinței
naționale fie direct, fie indirect, prin școlile ce i-au aparținut. Prin activitatea sa
mitropolitul Andrei Şaguna, s-a impus cu strălucire pe arena istoriei poporului român
din Transilvania, nu numai ca personalitate bisericească, ci și ca un om ce s-a identificat
cu idealurile poporului nostru, având să înregistreze pe filele istoriei, o perioadă de
renaștere culturală.

Bibliografie selectivă:

1. Hitchins Keith, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Şaguna și românii din

Transilvania. 1846-1873. Traducere din limba engleză de Pr. Prof. Aurel Jivi,
București, 1995.
2. Hitchins Keith, „Andrei Șaguna și românii din Transilvania în timpul decadei
absolutiste, 1849-1959”, în vol. Studii privind istoria modernă a Transilvaniei,
Cluj, 1970, pp. 13-58.
3. Lupaș Ioan, Mitropolitul Andrei Şaguna, Monografie istorică, Ed. a II-a, Sibiu,
1911.
4. Moraru Alexandru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai
credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Basilica, 2015, pp.
417-419.
5. Găină (Moraru) Alexandru, „Activitatea culturală a Mitropolitului Andrei
Şaguna”, în Glasul Bisericii, XXXV (1976), nr. 1-2, pp. 195-210.

123
6. Păcurariu Mircea, „100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna”, în
Biserica Ortodoxă Română, XCI (1973), nr. 7-8, pp. 854-864.
7. Păcurariu Mircea, „100 de ani de la reînfiițarea Mitropoliei Ardealului”, în
Mitropolia Ardealului, IX (1964), nr. 11-12, pp. 814-840.
8. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a II-a, București,
1997, pp. 88-108; vol. 3, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2008, pp. 78-96.
9. Tulbure G., Mitropolitul Şaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări
școlare. Diverse, Sibiu, 1938.

124
 XVI. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN BASARABIA
SUB IMPERIUL ŢARIST (1812-1918)

Teritoriul cuprins între Prut, Dunăre, Marea Neagră și Nistru, a fost cunoscut,
mai apoi, sub numele de „Basarabia” și a „constituit mereu o parte integrantă a
Moldovei”.
În curgerea vremii, părți din acest teritoriu au ajuns fie sub otomani, fie sub ruși.
În urma războiului ruso-turc (1806-1812) și anume prin pacea de la București
(16/28 mai 1812), „s-a hotărât ca întreg teritoriul dintre Prut și Nistru să intre în
componența Rusiei țariste”.
De precizat că, încă din perioada războiului ruso-turc, „la chemarea autorităților
rusești, s-au stabilit, în părțile de sud ale Basarabiei, numeroși bulgari și găgăuzi
(populație de origine turcă, dar de credință ortodoxă, ai căror strămoși veniseră din
sudul Dunării încă din secolul al XI-lea)”.
După ce Basarabia a ajuns sub stăpânirea Rusiei, „au mai fost colonizați aici
ruși, ucraineni, greci, germani, polonezi … armeni și evrei”, cărora li s-au oferit
facilități de trai (ex. pământuri întinse).
Un fapt deosebit care s-a întâmplat în secolul al XVII-lea a fost acela al
refugierii din Rusia în Basarabia a așa-numiților lipoveni sau rascolnici, care n-au
acceptat „reformele liturgice ale patriarhului Nicon”.
În condițiile anexării Basarabiei Imperiului țarist în 1812, acest teritoriu a primit
o nouă organizare bisericească separată de cea a Moldovei.
Amintim că, între anii 1808-1812, când Principatele Române au fost ocupate de
țarul Alexandru I, l-a numit pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni exarh al
Bisericilor din Țara Românească și Moldova, după care, în urma propunerilor făcute de
țar, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg, în 21 august 1813, a aprobat

125
înființarea Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, în frunte cu Gavriil, subordonat
Bisericii Ortodoxe Ruse.
Iar acum, câteva cuvinte despre acest ierarh român. S-a născut în jurul anului
1746, în ținuturile Bistriței transilvănene, mama trăgându-se din Câmpulung
Moldovenesc; a făcut studii la Academia Duhovnicească din Kiev, „în școlile grecești
din Insula Patmos, la Smirna și în mănăstirea Vatoped din Muntele Athos”; a fost
călugărit la Constantinopol, primind numele Gavril (în anul 1779); întors în țară, a fost,
pe rând, profesor și predicator la Catedrala Mitropoliei din Iași; profesor și rector la
Seminarul Teologic din Poltava; între anii 1791 și 1792 a fost episcop-vicar al
Mitropoliei Moldovei, cu titulatura „de Akkerman și Bender”; retrăgându-se în Rusia,
devine mitropolit al Poltavei (1793-1799), apoi mitropolit al Kievului (1799-1803);
pensionându-se, s-a retras la Dubăsari; în anul 1808 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse i-a
încredințat misiunea de exarh al Mitropoliei din Moldova, precum și al celei din Ţara
Românească; a condus efectiv Mitropolia moldoveană între anii 1808 și 1812; după ce
Basarabia a fost anexată (în 1812) Imperiului Ţarist, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-
a numit arhiepiscop al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului cu scaunul la Chișinău,
unde a păstorit timp de opt ani (1813-1821); pe parcursul păstoririi sale la Chișinău, din
inițiativa sa au văzut lumina tiparului cărți de cult și de învățătură creștinească în limba
română în tipografia întemeiată de el la Chișinău; din inițiativa sa, în 1817, la Sankt
Petersburg s-au tipărit în limba română Noul Testament dar și întreaga Sfântă Scriptură;
a înființat un Seminar Teologic la Chișinău. A trecut la cele veșnice pe 30 martie 1821,
la Chișinău, și a fost înmormântat la mănăstirea Căpriana.
După mitropolitul, respectiv, arhiepiscopul Gavriil al Chișinăului și Hotinului,
au fost numiți de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse numai ierarhi ruși, sub
care va începe procesul de rusificare a instituțiilor Statului, a Bisericii și a celor de
cultură din Basarabia.
Lui Gavriil i-a urmat vlădica Dimitrie Sulima, de origine ucrainean, din gubernia
Harkov; a făcut studii la Poltava; mai apoi a fost hirotonit preot, și mai târziu a ajuns
protoiereu (protopop) și profesor în localitatea Nikolaev; călugărindu-se, mai apoi a fost
hirotonit arhiereu; în 1811 a ajuns episcop-vicar „de Tighina și Cetatea Albă”; în 1813 a
126
devenit episcop-vicar cu titlul „de Bender și Akerman” și vicar al arhiepiscopului și
mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni al Kievului; pe 18 iunie 1821 a ajuns episcop
titular și în 11 iulie același an „arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului” sub jurisdicția
Bisericii Ortodoxe Ruse; în timpul său s-a reorganizat Seminarul Teologic de la Chișinău,
împărțit în trei secții: „inferioară (de retorică), medie (de filosofie) și superioară (de
teologie), fiecare cu câte patru ani de studii”; s-a accentuat procesul de rusificare în
eparhia sa, introducându-se în școli obligativitatea învățării și predării limbii ruse la elevii
români; s-au tradus și tipărit manuale din rusă în română, precum: Începuturile
învățăturii creștinești (în 1828); în tipografia eparhială (numită „Tipografia
exarhicească”) de la Chișinău au fost tipărite cărți de cult în limba română, precum și
cărți de învățătură creștinească traduse din rusă în română, pentru clericii și credincioșii
ortodocși români din Basarabia; pe timpul său s-a ridicat frumoasa Catedrală din
Chișinău, cu hramul „Nașterea Domnului”, „cu două altare și cu o impunătoare
clopotniță (1830-1836)”; de asemenea, au fost construite noi biserici în: Chilia, Ismail,
Bender, Akerman și Hotin, „din vistieria statului, dar și în mediul rural, numărul lor
ajungând la peste 40”; s-a îmbunătățit viața preoțimii prin împroprietăriri cu pământ din
partea Statului rus; în același timp, s-au întreținut văduvele și orfanii de preoți ș.a.; a
trecut la Domnul în 4 august 1844 și a fost înmormântat în Catedrala arhiepiscopală din
Chișinău, ctitorită de el.
Urmașul său în scaunul de la Chișinău a fost Irinarh Popov, rus de origine din
Kursk; a urmat cursurile Academiei Teologice din Petersburg, ajungând magistru în
Teologie; călugărit, a devenit, mai apoi, episcop la Riga și apoi la Voloda; în
12 noiembrie 1844 a ajuns episcop, iar în 14 aprilie 1845, arhiepiscop al Chișinăului,
sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse; în timpul său au fost luate diferite „măsuri
pentru îmbunătățirea mijloacelor de existență a clerului, dar și pentru ridicarea nivelului
său cultural”; astfel, în perioada 1853-1857 au fost înălțate două corpuri de clădiri
pentru Seminarul Teologic din Chișinău (cu șase ani de studii), cu limba de predare
rusă, continuându-se astfel procesul de rusificare a populației basarabene; s-au construit
multe biserici din piatră; în tipografia eparhială („exarhicească”) au fost tipărite cărți de
slujbă în limba română, între care pomenim: Penticostarul, Triodul și Evanghelia (în

127
1853), după ediții apărute înainte la mănăstirea Neamț ș.a.; la 17 martie 1858 s-a retras
din scaun; ceva mai târziu, a fost numit arhiepiscop la Kamenetz-Podolski, și apoi, la
Riazan; a trecut la cele veșnice pe 25 septembrie 1877; este înmormântat la mănăstirea
„Sfânta Treime” din Riazan.
I-a urmat în scaun Antonie Socotov, rus de origine. A fost episcop de Orenburg și
Uta; în 1 martie 1858 a ajuns episcop, și din 23 aprilie 1861, arhiepiscop al Chișinăului,
sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse; a făcut o serie de „reforme bisericești”, fiind
socotit un „reprezentant tipic al naționalismului rusesc”; a insistat continuu pentru
„întărirea birocratismului și transformarea preoților în slujitori devotați ai statului”; el a
„lucrat – poate mai mult decât alții – în problema rusificării Basarabiei”; între
învinuirile cele mai grave „ce i s-au adus era aceea că a dat dispoziții să se strângă din
mănăstiri toate cărțile românești, care au fost apoi arse”; s-a justificat de către unii
această atitudine a lui prin faptul că monahii mănăstirilor românești din Basarabia au
refuzat să accepte „introducerea limbii slavone la slujbe, în locul celei românești”;
oricare ar fi fost motivul real, „măsura lui [Antonie Socotov] nu poate fi decât una
condamnabilă”; în vremea sa s-au întâmplat unele evenimente ce au influențat viața
Eparhiei Chișinăului: de pildă, prin pacea de la Paris, din martie 1856, au fost retrocedate
Moldovei județele Bolgrad, Cahul și Ismail; în această situație, pentru ortodocșii români
din Basarabia s-a înființat, la început, un „Consistoriu duhovnicesc”, apoi, între 1857 și
1864, s-a întemeiat Episcopia Dunării de Jos, cu scaunul la Ismail; în 1857 s-a înființat
un Seminar Teologic în Ismail, „cu limba de predare română”; astfel, Arhiepiscopia
Chișinăului „a rămas cu un teritoriu mai restrâns”; însă, în urma păcii de la Berlin
(1878), după războiul ruso-româno-turc dintre anii 1877 și 1878, județele amintite mai
sus (Bolgrad, Cahul și Ismail) „au fost reanexate la Rusia (li s-au predat 118 sau 127
biserici, cu 143 de preoți)”; prin legea din 1867 s-a înlăturat „sistemul de numire în
parohii a descendenților unui preot decedat sau reținerea parohiei până la majoratul
acestora; s-a anulat, de asemenea, îndatorirea ce revenea preoților în funcție de a da o
parte din venituri pentru descendenții altora”; în 1868 s-au inițiat Congresele eparhiale
ale preoțimii ortodoxe din Basarabia, în care, între altele, s-au luat hotărâri „cu privire la
bunul mers al școlilor eparhiale, dar și în legătură cu starea materială a preoțimii, cu
128
fabrica de lumânări (înființată în 1871)” ș.a.; în vremea sa s-au organizat instituții de
asistență socială, numite „frății”, ori „frățimi”, în sprijinul celor nevoiași, precum și
„epitropiile”, tot în scop de caritate (în diferite parohii) ș.a.; pe 13 martie 1871 a trecut
la cele veșnice, fiind înmormântat în Catedrala din Chișinău.
Urmașul lui în scaunul de la Chișinău a fost Pavel Lebedev, ierarh ortodox rus,
fost episcop „de Ladoga”, în Petersburg; numit episcop în 23 iunie 1871; apoi, numit
arhiepiscop al Chișinăului (1 aprilie 1879 – 1882), eparhie aflată sub jurisdicția Bisericii
Ortodoxe Ruse; în timpul său s-au continuat reformele bisericești începute de înaintașul
său în scaun, Antonie Socotov, în special rusificarea populației românești din Basarabia;
de pildă, în 1873, Congresul preoțesc, la îndemnul lui Pavel Lebedev, „a obligat pe
preoți să învețe pe copii limba rusă fie acasă, fie în școlile mănăstirești [care cu un an
înainte, în 1872, erau 12 la număr], fie prin cursuri speciale pe lângă protopopiate”; tot
în această perioadă și-a început cursurile „Şcoala spirituală” de la Chișinău, urmată de
alta de la Bălți, care mai târziu (în 1875) a fost mutată la Edineț; în toate, limba de
predare era rusa; aceeași situație s-a repetat și în cazul „școlii eparhiale de fete” de la
Chișinău (urmașa școlii „pentru fetele din tagma duhovnicească”, din Chișinău, care
funcționase din 1864 până în 1869), reorganizată în 1872 cu șase clase de studiu ș.a.; s-a
tipărit o revistă eparhială în limba rusă; la 16 iulie 1882 a fost numit exarh al Georgiei,
iar mai apoi arhiepiscop la Kazan; a trecut la cele veșnice în 23 aprilie 1892, fiind
înmormântat în Catedrala din Kazan.
I-a urmat în scaun Serghie Liapidevschi, ierarh ortodox rus, fost arhiepiscop la
Kazan, numit arhiepiscop al Chișinăului (eparhie aflată sub jurisdicția Bisericii
Ortodoxe Ruse) în 21 august 1882, unde a păstorit credincioșii basarabeni până în anul
1891; în timpul său s-a continuat procesul de rusificare a populației românești din
Basarabia; s-a tipărit o revistă eparhială în limba rusă, dar în 1883 s-a desființat
tipografia arhiepiscopală din Chișinău, din cauza comenzilor reduse; la 12 ianuarie 1891
a fost numit arhiepiscop al Chersonului și al Odessei, și doi ani mai târziu (în 9 august
1893), mitropolit al Moscovei; a trecut la Domnul în 11 februarie 1898, fiind
înmormântat în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lavra „Sfântul Serghie” din
Moscova.

129
 Urmașul lui în scaunul de la Chișinău a fost Isaachie Polojenschi, ierarh ortodox
rus, fost episcop de Tomsk, numit episcop al Chișinăului (sub jurisdicția Bisericii
Ortodoxe Ruse) în 12 ianuarie 1891, unde a păstorit o scurtă perioadă de timp, până în
21 noiembrie 1892; a desfășurat aceeași politică de rusificare a populației românești din
Basarabia ca și înaintașii săi; în 21 noiembrie 1892 a fost numit episcop de Astrahan; a
trecut la cele veșnice în 11 mai 1894, fiind înmormântat în mănăstirea „Adormirea” din
Tihvin, Eparhia Novgorod.
I-a urmat, la Chișinău, Neofit Nevodcicov, ierarh ortodox rus, fost episcop de
Turkestan și Tașkent, la 21 noiembrie 1892, numit arhiepiscop al Chișinăului, eparhie aflată
sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, unde a păstorit până la 26 ianuarie 1898, când a
fost pus în retragere „pentru vârsta înaintată”; a trecut la cele veșnice pe 9 martie 1910,
în Ismail.
Urmașul lui a fost Iacov Piatnițchi, ierarh ortodox rus, fost arhiereu-vicar la
Kiev, cu titlul „de Cihrin”, numit episcop al Chișinăului (sub jurisdicția Bisericii
Ortodoxe Ruse) din 26 ianuarie 1898 până la 12 august 1904; de aici a fost numit
arhiepiscop de Yaroslav (1904), apoi la Simbrisk (1907) și în 1916, mitropolit la Kazan;
în 1926 a trecut la cele veșnice.
I-a urmat la Chișinău Vladimir Sincovschi, ierarh ortodox rus, fost episcop de
Vladivcavcaz, apoi episcop al Chișinăului (sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse), din
12 august 1904 până la 16 septembrie 1908; în urma războiului ruso-japonez (1904-
1905), când armata rusă a fost înfrântă, „grevele muncitorești din Moscova și din alte
orașe ale Rusiei din anul 1905, au dus la schimbări structurale, care au afectat și
Biserica Ortodoxă Rusă”; din 1905 a început și în „Basarabia o mișcare națională,
preoții cerând introducerea limbii române în Biserică și în școală, precum și publicații
proprii”; pe de altă parte, preoții doreau ca „Biserica să scape de sub controlul statului
[...], de sub absolutismul episcopal și de sub presiunea circularelor și a formalismului
consistorial”; în Congresul preoțesc din 1905 s-au luat hotărâri importante, precum:
„restaurarea Patriarhatului rus, dar și autonomia Bisericilor de la marginea Imperiului –
deci și din Basarabia – sub conducerea unor mitropoliți, dependenți de patriarh”; în
satele romanești să se introducă limba română cel puțin în predici; să se introducă
130
studierea limbii „moldovenești” (românești) în Seminarul Teologic din Chișinău, dar și
în cântarea bisericească; de asemenea, să se reînființeze tipografia eparhială de la
Chișinău, în care să se imprime „cărți de slujbă și de învățătură, precum și ziare în
limbile populațiilor de aici: română, ucraineană și bulgară”; din 25 ianuarie 1908 a
apărut revista Luminătorul în limba română; din 16 septembrie 1907 a fost transferat ca
arhiepiscop de Don și Novocercask; a trecut la cele veșnice în august 1917, la Moscova,
fiind înmormântat într-o mănăstire de aici.
Urmașul său a fost Serafim Ciciagov, ierarh ortodox rus, fost episcop la Suhumi,
apoi în Oriol; din 16 septembrie 1908, episcop al Chișinăului și, din 16 mai 1912,
arhiepiscop al aceleiași eparhii aflate sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse; a
„reintrodus absolutismul ierarhic”, diminuând „rolul preoțimii în viața Bisericii”
basarabene; după 1908 se ține un Congres la Kiev, în urma căruia se „reînviorează
activitatea misionară”; în anii 1910-1911 s-a înălțat „o impunătoare «casă eparhială»,
alături de catedrală, cu trei nivele: prăvălii, așezăminte ale eparhiei și o școală de
cântăreți, cu o sală de conferințe (în timpul ocupației sovietice toate au fost demolate)”; în
1911 s-a restaurat Catedrala arhiepiscopală din Chișinău; de asemenea, s-au construit
noi lăcașuri de cult, „unele adevărate monumente de artă, dar în stilul specific bisericilor
românești”; în timpul păstoririi sale s-au tipărit în limba română cărți de slujbă și de
învățătură, între care pomenim: Molitvelnicul (în 1908, în tipografia eparhială din
Chișinău), Cărticica de rugăciuni (1909), Evanghelia (1912), Viețile sfinților (1907-
1915) în opt volume (s-a continuat în timpul urmașului său, Serafim); în 1912 s-a
deschis la Chișinău „Muzeul istoric-bisericesc, cu exponate din trecutul eparhiei sau din
alte părți” ș.a.; la 20 martie 1914 a fost transferat ca arhiepiscop la Tver, mai apoi la
Leningrad; a fost înlăturat din scaun, condamnat la moarte și executat în anul 1940.
I-a urmat la Chișinău Platon Rojdestvenschi, ierarh ortodox rus, fost arhiepiscop al
Americii de Nord și Aleutinelor; la 20 martie 1914 a fost numit episcop al Chișinăului (sub
jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse), păstorind aici până în 5 decembrie 1915; apoi,
exarh al Georgiei și, din 1917, mitropolit al Odessei; după anul 1917 s-a refugiat în
America de Nord, unde a și trecut la cele veșnice.

131
 Ultimul ierarh rus al Chișinăului a fost Atanasie Gribanovschi, episcop de Holm;
în 10 decembrie 1915, numit episcop al Chișinăului (din 6 mai 1916, arhiepiscop), sub
jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse; în mai 1918 a părăsit Basarabia, refugiindu-se la
Ierusalim, unde a și trecut la Domnul.
Cu toate greutățile întâmpinate din partea majorității ierarhilor amintiți, s-au
remarcat câțiva cărturari basarabeni care au tradus sau au redactat articole în limba
română, menținând, astfel, spiritul nostru național; între aceștia îi amintim pe preotul
profesor Constantin Popovici (1860-1943), pe ieromonahul Gurie Grosu (1877-1943),
mai târziu mitropolit, pe preoții Mihail Plămădeală, Nicolae Stoicov, Ieremia Cecan
(Ciocan), Teodor Bogos, Alexandru Baltaga, Vladimir Baltaga, tânărul poet și preot
Alexie Mateevici ș.a.
Din rândul intelectualilor, în majoritate cu studii teologice, îi pomenim pe:
Pantelimon Halipa, Ion Inculeț, Pantelimon Erhan, Ștefan Ciobanu, mai apoi, profesor
universitar, Vasile Stroescu, un mare mecenat care a ajutat pe mulți români chiar din
Transilvania.
Între patrioți s-au numărat ieromonahii Gurie Grosu și Dionisie Erhan, preoții
Alexandru Baltaga, Andrei Murafa și alții; lupta lor pentru unitate, a fost încununată
prin unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918.
Tot în perioada de până la Unirea din 1918, de amintit că, mănăstirile
basarabene, care au existat și în perioadele anterioare și-au continuat activitatea între
1812-1918, majoritatea având „azile pentru copii orfani de preoți și țărani” din jurul lor.
Legat de mănăstirile basarabene, trebuie să amintim despre „mișcarea de la
Balta”, „cunoscută și sub numele de «inochentism», după numele călugărului Inochentie
Levizor”, mai apoi exilat, căruia i-au urmat, în învățăturile sale rătăcite, mulți
basarabeni; aceasta a fost o mare lovitură dată la adresa Bisericii Ortodoxe din
Basarabia.

132
 Concluzie

În perioada 1812-1918, sub Imperiul țarist s-a observat în Basarabia un amplu

proces de rusificare a populației românești de aici.
Ca un aspect pozitiv, amintim condițiile materiale bune de care s-a bucurat clerul
basarabean, care a desfășurat și o importantă activitate misionară și socială în rândul
credincioșilor lor.
Prin legăturile pe care clerul și intelectualitatea din Basarabia le-au avut cu
Moldova liberă și apoi cu România, „s-au menținut limba, tradițiile și cultura
românească”, realizându-se și unitatea de neam, în 27 martie 1918, este adevărat, doar
pentru puțină vreme (până în 1944).

Bibliografie selectivă:

1. Boldur Alexandru, Istoria Basarabiei, București, 1992.

2. Buzilă Boris, Din istoria vieții bisericești din Basarabia, București-Chișinău,
1996.
3. Cazacu Petre, Moldova dintre Prut și Nistru, 1812-1918, București, 1992.
4. Mihail Paul, Mărturii de spiritualitate românească în Basarabia, Chișinău,
1993.
5. Moraru Alexandru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai
credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Basilica, 2015, pp.
56-57; 79; 182; 243; 247; 317; 352; 355; 376; 399-400; 401-402; 415-416.
6. Nistor Ion, Istoria Basarabiei, ediție și studiu bibliografic de Stelian Neagoe,
București, 1991.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a III-a, Iași,
Editura Trinitas, 2008, pp. 170-188.
8. Păcurariu Mircea, Pagini din istoria Bisericii și neamului românesc, Iași, 1993.

133
9. Popovschi Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în secolul al XIX-lea sub
ruși, Chișinău, 1931 (reeditată, Chișinău, 2000).

134