MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ȘI ASISTENȚĂ
SOCIALĂ
CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

REFERAT:

FILOSOFIA CULTURII

Verificat:Prozorovchi Svetlana,lector universitar

_________________________

Chișinău – 2017

"Prin cultură, existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă variantă a sa. Cultura este semnul vizibil,
expresia, figura, trupul acestei variante. Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului decât
conformaţia sa fizică sau cel puţin tot aşa de strâns". Lucian Blaga
“După cum frunza are două feţe: una strălucită, spre soare, alta mai întunecată, întoarsă spre pământ
(dar foarte însemnată, fiindcă prin aceasta planta respiră şi se hrăneşte zilnic), tot aşa viaţa omenirii
are două aspecte: unul teluric – civilizaţia, adică tehnica materială; altul ceresc – cultura, sau suma
tuturor produselor sufleteşti, prin care omul caută să intre în echilibru cât mai deplin cu restul
creaţiunii şi, în genere, cu universul moral care îl cuprinde. Amândouă aspectele acestea sunt
inseparabile şi simultane, nu succesive, cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler”.
Simion Mehedinţi
"Pentru prima oară în decursul istoriei omul se raportează numai la sine pe acest Pământ ...Astăzi
trăim într-o lume atât de complet transformată de om încât peste tot întâlnim structuri create de om,
ne întâlnim, într-o măsură anumită, mereu cu noi înşine". Werner Heisenberg
"Diversitatea culturilor umane se află înapoia noastră, în jurul nostru şi în faţa noastră”.
Claude Levi-Strauss
FILOSOFIA CULTURII
I.Semnificaţia culturii în lumea contemporană
În ultimul secol, conceptul de cultură a devenit unul strategic pentru toate disciplinele care studiază
universul uman şi social. Indiferent de sfera tematică a disciplinelor şi de problemele abordate,
referinţa la realităţile complexe pe care le exprimă cultura sunt prezente. Acest lucru se explică prin
faptul că în societăţile contemporane factorii de ordin cultural reprezintă o sursă fundamentală a
dezvoltării istorice. De aceea, studierea culturii are o semnificaţie deosebită în contextul actual.
Teoreticienii vorbesc azi cu temei despre puterea culturală a unei societăţi, înţelegând
prin aceasta ansamblul activităţilor care vizează cunoaşterea şi comunicarea, creaţia valorilor,
educaţia şi învăţarea noilor coduri ale vieţii spirituale, procesarea informaţiilor şi formarea
deprinderilor de a le utiliza etc. Aceste activităţi au devenit o componentă esenţială a dezvoltării
sociale şi a puterii, alături de puterea economică. În lumea actuală, marcată de extinderea
comunicării şi de globalizarea pieţelor, potenţialul cultural al unei societăţi dobândeşte o relevanţă
deosebită, fiind un suport incontestabil pentru inovaţia creatoare şi pentru adaptarea oamenilor la
noile provocări ale modernizării economice.
Este semnificativ faptul că, în discursul teoretic şi politic de azi, s-au impus deja abordări
care asociază strâns puterea economică a societăţilor cu puterea lor informaţională, cu puterea
mediatică şi simbolică. Toţi aceşti termeni exprimă dimensiuni şi implicaţii specifice ale noilor
forme de expresie şi de manifestare culturală.
Cultura este văzută astăzi ca o forţă de propulsie a dezvoltării. Descoperirile ştiinţifice
şi perfecţionarea tehnologiilor au revoluţionat modul de a produce bogăţie, astfel că Alvin Toffler
vorbeşte de noul tip de “economie suprasimbolică”, în care procesarea informaţiei şi comunicarea
devin forţe hotărâtoare.
De asemenea, politologul american Samuel Huntington, autorul faimoasei teze despre “ciocnirea
civilizaţiilor”, consideră că, în condiţiile de azi, “cultura contează”, iar factorii de natură culturală
au o relevanţă deosebită pentru transformările sociale şi pentru modelarea raporturilor geopolitice.
“În lumea posterioară Războiului Rece, cultura este o forţă ce deopotrivă divide şi unifică……….
În această lume nouă, politica locală este politica etnicităţii, iar politica globală este politica
civilizaţiilor. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită de ciocnirea civilizaţiilor”.
1 Fenomenul cultural este cercetat intens în ultimele decenii de o serie de discipline sociale şi
umane, cu un aparat metodologic nou. Comportamentul uman este tot mai frecvent explicat prin
recurs la date culturale, valori, mentalităţi şi atitudini. Liniile de orientare istorică a societăţilor sunt
puse în dependenţă de stocul lor cultural, gruparea geopolitică a statelor este şi ea redefinită după
criterii de oridin cultural. În numeroase abordări ale lumii contemporane se vorbeşte de factorii
noneconomici ai dezvoltării, factori ce privesc educaţia, cunoaşterea şi noile mijloace de comunicare,
schimbarea mentalităţilor şi a culturii politice. Comportamentul economic al grupurilor sociale şi al
indivizilor este orientat de valori, atitudini şi motivaţii ce îşi au sursa în mediul cultural. Geopolitica
este completată azi de abordări ce iau în calcul aceşti noi factori, astfel că sunt utilizaţi tot mai des
termeni precum “geoeconomie” şi “geocultură”.
În sfârşit, întâlnim frecvent termeni precum război informaţional, psihologic, mediatic, cultural,
violenţă simbolică, manipulare etc – termeni care nu pot fi înţeleşi fără recursul la diferite procese şi
strategii de ordin cultural.
Probleme ce erau dezbătute până mai ieri doar cu referire la spaţiul cultural (criza valorilor,
tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie, sensului uman al dezvoltării, calitatea vieţii, stilurile de viaţă
etc.) au devenit teme ce au acum o extensie semnificativă în elaborarea proiectelor de dezvoltare, în
analiza sociologică şi geopolitică a realităţilor din lumea civilizaţiei postindustriale.
Problemele dezvoltării sociale sunt investigate tot mai mult prin mecanisme de ordin cultural
(sistemul mediatic şi extinderea culturii de masă, diversificarea stilurilor de viaţă şi a formelor de
expresie, fenomenele de manipulare mediatică, şocul viitorului, decalajul uman, relaţia dintre noua
lume a complexităţii şi capacitatea noastră limitată de a-i face faţă, caracteristicile culturii
postmoderne).
Fără îndoială, cultura a devenit un concept universal în întregul câmp al cunoaşterii şi al
abordărilor politice ale lumii actuale. Conceptele de informaţie, comunicare, limbaj şi imagine sunt
noi continente subsumabile conceptului de cultură. Conceptele de civilizaţie postindustrială, de
civilizaţie a imaginii sau de postmodernism nu pot fi înţelese fără referinţe explicative şi analize
aplicate cu privire la noile mecanismele ale creaţiei spirituale, la strategiile de cunoaştere şi de
acţiune ale comunităţilor umane, angajate acum concomitent în proiectul integrării lor economice şi
în cel al diferenţierii lor culturale. Atât în istoria reală şi în viaţa societăţilor, plămădite din fapte,
acţiuni şi evenimente contradictorii, care formează totuşi un întreg, o totalitate, cât şi în discursul
nostru (ştiinţific, eseistic, publicistic, literar sau mitic) despre aceste realităţi, intervin masiv factori şi
elemente ce aparţin universului cultural. Este vorba de opinii, idei şi cunoştinţe (mai mult sau mai
puţin elaborate), de credinţe, imagini şi simboluri, de valori, norme şi atitudini. Aceste elemente
formează chiar nucleul culturii. Ele devin active, reale şi eficiente în măsura în care sunt exprimate şi
cristalizate într-o suită de opere, ce au concomitent o funcţie simbolică şi o funcţie modelatoare,
practică şi instrumentală. Aceste idei, opinii, credinţe şi atitudini, codificate în opere cu funcţie
simbolică, dar care se manifestă şi în conduite practice, alcătuiesc universul specific a existenţei
umane, care este universul culturii. Viaţa concretă a oamenilor, dar şi imaginea lor despre realitatea
în care trăiesc sunt modelate de factori culturali.
Cultura contemporană parcurge un amplu proces de schimbare a structurii sale interioare,
a viziunii spirituale şi a formelor stilistice. Teoreticienii vorbesc de o schimbare de paradigmă
culturală, în care includ atât schimbările generate de noile teorii ştiinţifice şi de formele postmoderne
ale artei, cât şi apariţia şi răspândirea, prin intermediul sistemului mediatic, a culturii de consum.
Cultura postmodernă a devenit o temă predilectă, intens abordată de disciplinele sociale şi
filosofice. Asistăm la o transformare a viziunilor ştiinţifice şi artistice, la o schimbare de fond a
mentalităţilor sociale şi a conduitelor culturale. Am dedicat câteva capitole din prezentul curs pentru
analiza şi explicaţia acestui fenomen. Impactul sistemului mediatic asupra culturii şi expansiunea
culturii de consum reprezintă un câmp problematic major al disciplinelor care studiază fenomenul
cultural contemporan.
Cultura de consum reprezintă o caracteristică a lumii contemporane, dar şi o provocare la
care societăţile caută răspunsuri adecvate. Această cultură de consum provoacă mutaţii negative în
structura valorică a conştiinţei şi în comportamentul oamenilor. Sub forma divertismentului
industrializat, ea alterează personalitatea umană şi gândirea critică, reprezintă adesea o formă de
violenţă simbolică, de manipulare a indivizilor, de stimulare a impulsurilor şi a conduitelor
antisociale. Potenţialul negativ al acestei subculturii este semnalat şi analizat cu instrumente
ştiinţifice (dar şi cu sentimentul că ne aflăm în faţa unui grav pericol) de noile teorii asupra culturii.

II.Constituirea filosofiei culturii ca disciplină autonomă

 Faţă de toate aceste realităţi, de o varietate deconcertantă în ordinea vieţii umane, în care se
îmbină aspectul instrumental şi cel simbolic, filosofia culturii are statutul metateoretic de
disciplină integratoare în raport cu abordările specializate, ce vizează domenii particulare ale
valorilor şi creaţiei umane (ştiinţa, arta, religia etc.). Filosofia culturii s-a cristalizat în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi a dobândit un loc central în tabloul disciplinelor filosofice şi
socio-umane la începutul secolului XX.
Epoca modernă, prin formele ei noi de producţie şi organizare socială, prin dinamismul
creaţiei culturale (ştiinţifice şi artistice, în primul rând), dar şi prin noile mijloace de comunicare şi
difuzare a valorilor, a impus o ideea fundamentală: omul trăieşte într-un univers creat de el însuşi,
care este în esenţă un univers simbolic, o lume de forme şi limbaje prin care omul îşi traduce
experienţa practică şi cognitivă, prelucrează informaţia şi elaborează proiecte de acţiune.
Cum să numim acest univers şi aceste activităţi definitorii pentru condiţia umană? Societate, mediu
social, natură umanizată, raţionalitate, mediu tehnic, gândire simbolică? Un singur termen a fost găsit
pentru a defini sintetic acest univers: cultura.
Totodată, ultimele două secole au produs o schimbare fundamentală în mediul de viaţă al
umanităţii, prin extinderea civilizaţiei de tip industrial, care a dus la instaurarea unor noi moduri de
viaţă, la impunerea unor noi forme de gândire, de expresie şi de creaţie. Acestea au solicitat noi
abordări teoretice şi ştiinţifice. Astfel, filosofia culturii, ca disciplină ce studiază ansamblul
creaţiilor prin care omul îşi construieşte un mediu specific de existenţă, s-a constituit sub influenţa
acestor noi experienţe sociale şi spirituale. Pentru abordarea acestor fenomene şi concepte a apărut o
disciplină cu vocaţie integratoare - filosofia culturii.
În ceea ce priveşte analiza universului social şi uman, gândirea teoretică a trecut de la
disciplinele tradiţionale - filosofia istoriei, filosofia artei, filosofia religiei şi filosofia socială - la cele
specializate şi elaborate după exigenţele demersului ştiinţific modern, precum economia politică,
sociologia, etnologia şi antropologia culturală, consolidate în decursul secolului al XIX-lea.
Filosofia culturii este o disciplină filosofică de sinteză, aflată la intersecţia acestor discipline
şi ştiinţe socio-umane; ea s-a cristalizat la sfârşitul secolului al XIX-lea, paralel cu întemeierea altor
discipline, precum filosofia valorilor (axiologia), filosofia limbajului, hermeneutica. Toate aceste
discipline s-au intersectat şi s-au conjugat întrucât ele analizau câte un aspect al unei realităţi unitare:
lumea omului, distinctă de natură. Astfel, se constituie demersuri teoretice care vizau elaborarea unei
ontologii a umanului. Dar care este esenţa realităţii sociale, a existenţei umane privite în datele sale
definitorii? Activitatea umană, care se concretizează în creaţia de valori. Aşadar, lumea omului este
alcătuită din valori create de om, prin care el îşi satisface diverse nevoi şi aspiraţii.
 Cultura este un sistem de valori – iată un alt loc comun al teoriilor. Autonomizarea treptată a
câmpurilor de creaţie culturală în epoca modernă a produs şi “teoria” acestor forme de creaţie, privite
în varietatea şi unitatea lor (teoria - sau filosofia - ştiinţei, a religiei, a artei, a istoriei, a tehnicii, a
dreptului etc.).
III. Cultura ca domeniu existenţial şi domeniu de cercetare
Analiza culturii devine o preocupare dominantă pe măsură ce interesul gândirii teoretice trece
de la marile construcţii filosofice tradiţionale, de la ontologia generală (a naturii), la ontologia
socială (cercetarea realităţii istorice şi sociale) şi apoi la ontologia culturii. Dacă în lumea omului
cultura reprezintă nucleul de concentraţie şi esenţialitate, atunci "chipul" omului trebuie căutat în
această lume a creaţiilor sale. Dacă o dată cu omul şi "lumea" sa culturală "apare ceva nou în lume",
cum spune Blaga, o realitate ontologică nouă prin care "existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă
variantă a sa", atunci în universul culturii putem descoperi manifestările şi tensiunile caracteristice
ale existenţei umane. Revenind la ideea pe care o urmărim, din suita acestor reducţii rezultă că
ontologia culturii ne poate oferi "cheia" pentru a descifra ontologia umanului.
De câte ori ne formulăm întrebarea ce este omul, ca formă specifică de existenţă, vom porni
acum investigaţia din perimetrul axiologic privilegiat al ontologiei culturii. Această concluzie
rezumă demersurile explicative şi comprehensive ale ştiinţei şi filosofiei din secolul nostru,
reflecţiile acumulate din examenul aplicat condiţiei umane şi istoriei sale: "O ontologie a istoriei
este, în realitate, o ontologie a culturii", 3 conchide George Uscătescu.
Dacă omul se raportează la lume numai din perspectiva valorilor sale - pe care le-a produs,
care îl exprimă şi pe temeiul cărora îşi desfăşoară existenţa specifică, în toate dimensiunile ei - atunci
e evident că ontologia umanului nu poate fi decât una "axiocentrică",4 înţelegând prin aceasta că îşi
are pivotul în ontologia culturii, fără a se reduce la ea.
Traseul consacrat de gândirea tradiţională, de metafizica de factură "clasică", porneşte de la
ontologia generală a existenţei, coboară în trepte spre ontologia umanului (cu ontologia socialului şi
a istoriei), pentru a ajunge în final la ontologia culturii. Pe acest traseu avem o reducţie în trepte:
• Cercetarea vieţii sociale şi istorice a omului a scos în evidenţă mecanismele specifice ale
universului social, univers care este privit ca fiind detaşat sau opus naturii (istoria, economia,
psihologia şi sociologia au marcat această diferenţă de esenţă);
• Conţinutul realităţii sociale este reprezentat de creaţia de valori cristalizată în manifestări şi
opere culturale (limba, forme simbolice, ştiinţa, arta, religia, dreptul, morala etc.);
• Deci, esenţa existenţei umane poate fi dezvăluită prin analiza culturii şi a valorilor create de
om în decursul timpului şi în diverse ipostaze sociale. De la sociologie s-a trecut la un evantai de
discipline sociale, istorice şi umane: antropologie culturală, filosofia valorilor şi filosofia culturii,
la care s-au adăugat teoria informaţiei şi a comunicării. Acestea sunt noile continente teoretice ale
cunoaşterii, care domină secolul XX, având o importanţă strategică şi în dispozitivul intelectual al
epocii noastre.
În temeiul acestor idei, care au dobândit în disciplinele sociale, istorice şi umane o relevanţă
considerabilă în epoca postkantiană, putem înţelege mai bine de ce "filosofiile" s-au metamorfozat pe
nesimţite în "antropologii filosofice", iar antropologiile filosofice, istorice şi sociale au devenit
"antropologii culturale".
IV. Filosofia culturii în constelaţia disciplinelor sociale
Filosofia culturii se intersectează cu o serie de discipline care studiază fenomenul cultural
din perspective particulare sau cu metodologii specifice: sociologia şi psihologia culturii, teoria
valorilor, teoria comunicării, disciplinele etnologice şi atropologice, filosofia limbajului, semiotica
etc. Faţă de toate acestea, filosofia culturii aduce o perspectivă integratoare şi de ordin filosofic.
Filosofia culturii se interferează substanţial cu antropologia culturală, disciplină care s-a
constituit pe terenul cercetărilor etnografice şi etnologice în secolul al XIX-lea. Dar cele două
discipline nu se confundă. Diferenţele ţin de perspectiva de cercetare şi de interpretare. Filosofia
culturii pune accentul pe dimensiunea axiologică a culturii, pe corelaţia dintre creaţie, valoare şi stil
cultural, pe raportul dintre principalele forme culturale; antropologia este o disciplină ce pune
accentul pe cercetarea pozitivă a realităţilor în care s-au întruchipat aceste valori, pe corelaţiile
genetice şi funcţionale dintre structurile sociale, instituţii şi practici culturale. Utilizarea termenului
de antropologie este azi acceptată în toate ţările pentru disciplina care studiază în ansamblu evoluţia
societăţilor umane şi a culturii, în unitatea şi varietatea lor tipologică şi istorică. Antropologia s-a
constituit ca un demers de sinteză în urma cercetărilor ce priveau formele arhaice sau primitive de
cultură, (folcloristică, etnografie, etnologie). Apariţia antropologiei a fost legată de studierea
societăţilor “fără istorie”, care nu cunosc scrisul sau în care predomină comunicarea orală.
Preluând locul privilegiat al ontologiilor tradiţionale, filosofia culturii şi demersurile de
antropologie culturală au "descoperit" diversitatea istorică, socială şi psihologică a umanului,
pluralitatea modurilor de a trăi şi înţelege viaţa, fizionomiile spirituale diferite pe care le implică
subiacent culturile. Definind omul prin cultură, gândirea filosofică modernă a impus ideea că omul
produce "lumi" culturale diferite. Pe măsură ce varietatea istorică şi morfologică a culturilor a
dobândit relevanţă în spaţiul teoretic al disciplinelor sociale şi umane, a început şi căutarea obsedantă
a "universaliilor" menite să dea seama de unitatea omului, dezintegrată acum în caleidoscopul
înfăţişărilor sale deconcertante.
Modelele teoretice avansate însă pentru a lămuri dualitatea structurală unitate/diversitate sunt ele
însele dependente de contextul istoric şi cultural în care au fost elaborate, de caracteristicile pe care
le au societăţile în care sunt integraţi teoreticienii "culturii" şi "observatorii" culturilor supuse
investigaţiei. Pentru că, e un fapt dovedit, teoriile asupra "culturii" preiau în dispozitivul lor
conceptual mesajul interior al culturii particulare în care apar. Ele exprimă, altfel spus, şi poziţia
existenţială şi istorică a respectivei culturii faţă de alte culturi. După cum vom vedea, antropologiile
moderne ale culturii au preluat structurile dihotomice din ontologiile tradiţionale occidentale, sub
presiunea spirituală a cărora s-au format.
V. Teme şi concepte fundamentale
Filosofia culturii are ca obiect central determinarea sensurilor care sunt ataşate ideii de
cultură, analiza structurii morfologice a culturii şi a raporturilor dintre formele de creaţie culturală.
Ea investighează un câmp problematic amplu, care s-a constituit prin diverse abordări teoretice şi în
care se pot trasa câteva dominante:
• Raportul dintre cultură şi natură, semnificaţiile culturii pentru existenţa omului;
Analiza creaţiilor umane din perspectiva axiologică, adică din perspectiva valorii pe care le-o acordă
indivizii şi societăţile;
• Raportul dintre cultură şi civilizaţie, dintre înfăptuirile materiale, instrumentale şi creaţiile de
ordin spiritual;
• Evoluţia istorică a tipurilor de culturii, raportul dintre schimbarea socială şi schimbările din
sfera culturii, tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie;
• Raportul dintre unitate şi diversitate în câmpul culturii, dintre diversele tipuri de identităţi
(etnice, naţionale, sociale etc) şi formele de universalizare istorică;
• Analiza culturilor ca sisteme integrate de valori şi forme de expresie, între care se manifestă
solidarităţi şi corespondenţe ce pot defini anumite configuraţii culturale distincte (epoci, stiluri,
curente culturale etc.).
Problema fundamentală a disciplinei, după cum vom vedea, priveşte definiţa culturii. Ce este
cultura? Pentru a o defini s-au impus alte concepte majore: creaţie, valoare, simbol, stil, limbaje,
comunicare etc.
Filosofia culturii s-a născut în jurul a două concepte fundamentale: valoare şi stil. Primul
concept vizează semnificaţiile pe care le au creaţiile umane într-un context dat, iar al doilea unitatea
formelor de gândire şi de expresie. Ulterior, la acestea s-au adăugat şi alte concepte şi realităţi
studiate: forme simbolice, limbaje, forme de comunicare, sens, semnificaţie, interpretare etc.
Noţiunea de cultură este ea însăşi un produs al întâlnirilor practice dintre culturile particulare,
rezultatul cunoaşterii reciproce şi al interdependenţelor dintre societăţi, fenomen care, fără a lipsi în
stadiile anterioare, s-a amplificat în epoca modernă şi contemporană. "De-a lungul întregii sale
istorii, omul a fost doar vag conştient de existenţa culturii şi chiar acest grad de conştiinţă l-a datorat
numai contrastelor dintre obiceiurile propriei societăţi şi obiceiurile societăţii cu care s-a întâmplat să
intre în contact...Astfel că una dintre cele mai importante realizări ştiinţifice ale timpurilor moderne a
fost recunoaşterea existenţei culturii".7 Într-un fel asemănător stau lucrurile şi cu noţiunea de
civilizaţie, care s-a impus în epoca Luminilor, când progresele tehnice, ştiinţifice şi economice,
abordările raţionale, dezvoltarea vieţii urbane, a comerţului şi a transporturilor, precum şi afirmarea
ideilor politice de esenţă democratică au schimbat scenografia şi substanţa vieţii sociale, făcând
vizibile diferenţele faţă de fizionomia epocii medievale, cu fragmentările ei politice, cu economiile
naturale, stratificările ei sociale, cu dominantele ei rurale, despotice şi religioase.
Treptat, civilizaţia a început să fie asociată cu dezvoltarea industriei, cu extinderea
tehnologiilor şi a noilor mijloace de transport, comunicaţie şi comerţ, cu alcătuirile politice
democratice şi moderne, cu noile moduri de viaţă şi de comportament. În felul acesta, un tip istoric
de civilizaţie a fost identificat treptat cu Civilizaţia ca atare.
Conceptul de cultură a început să fie utilizat tot mai frecvent în decursul secolului al XIX-lea,
odată cu formarea noilor discipline sociale. El a fost asociat cu cel de civilizaţie, impus încă din
secolul al XVIII-lea, pentru a semnifica progresul cunoaşterii şi al societăţii pe baza extinderii
gândirii raţionale şi a mijloacelor tehnice de ameliorare a condiţiei umane. Opoziţia dintre civilizaţie
(semnificând progresul uman) şi “barbarie” (semnificând faza medievală sau fazele primare ale
istoriei umane) a funcţionat în epoca Luminilor ca o polaritate fundamentală, însoţită de polaritatea
modern/arhaic, sau modern/premodern. Specializarea semantică a celor doi termeni s-a produs după
perioada romantismului, când au fost descoperite literaturile populare, folclorul, elementele de
cultură aparţinând civilizaţiilor rurale.
VI. Cultură şi contexte sociale
Fiind o expresie sintetică a experienţei practice şi cognitive a omului, o codificare a unor
atitudini şi valori prin care el se afirmă ca fiinţă creatoare în lume, cultura este implicată genetic,
structural şi funcţional în toate formele concrete de existenţă socială, în toate mecanismele şi
manifestările esenţiale care definesc societatea.
Ca urmare, raportarea culturii la structurile societăţii este o cerinţă metodologică de prim ordin
pentru înţelegerea adecvată a conţinuturilor sale valorice şi pentru explicarea mecanismelor
funcţionale care-i asigură dezvoltarea istorică. Astăzi este unanim acceptată ideea că o comunitate
umană nu poate exista în nici o fază istorică a evoluţiei sale fără un minim “echipament cultural“.
Cultura mijloceşte raporturile societăţii cu lumea înconjurătoare şi cu ea însăşi, asigură
satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor umane, reglementează corelaţiile interne ale sistemului social şi
imprimă acestuia direcţia progresivă a evoluţiei sale istorice. Gândirea filosofică a dezvăluit faptul că
structura, conţinutul şi funcţiile culturii sunt determinate obiectiv, prin complicate mecanisme
mijlocitoare, de interacţiunile ei cu sistemul social global, cu principalele domenii ale vieţii sociale.
Cultura nu este un adaus facultativ la condiţiile materiale, un lux sau o podoabă accesorie, ci o
latură indispensabilă a existenţei umane, un sistem de creaţii care răspund unor cerinţe existenţiale
concrete. Nu poate fi imaginată o societate umană care să nu dispună de un minim “echipament
cultural“ pentru înţelegerea şi transformarea mediului; o societate nu-şi poate epuiza energiile
exclusiv în sfera producţiei de bunuri de consum, ea nu poate supravieţui fără a produce cultură,
adică fără a fi suportul unor creaţii acumulate şi sedimentate istoric care să-i asigure continuitatea
eforturilor de umanizare a naturii, de perfecţionare a relaţiilor sociale, de dezvoltare a personalităţii
umane.
Raportul dintre cultură şi sistemele de idei cu funcţie ideologică (doctrine politice, curente
culturale şi ideologice) este foarte complex şi va fi abordat la capitolul referitor la cultură şi politică.
Agenţii ideologici structurează din interior blocul cultural al unei societăţi, îl orientează valoric în
conformitate cu interesele, tendinţele şi aspiraţiile dominante ale unor epoci sau grupuri sociale.
Evoluând istoric printr-un proces complex de acumulare şi creaţie, cultura se diferenţiază în funcţie
de nivelul general de dezvoltare a unei societăţi, de particularităţile unei comunităţi umane
determinate, de funcţiile sale sociale. Deşi este integrată într-un ansamblu de relaţii determinative,
cultura are şi o autonomie relativă faţă de factorii sociali care o condiţionează.
Această caracteristică se explică prin specificitatea valorilor culturale şi prin caracterul profund
mediat al relaţiei lor cu factorii materiali ai societăţii, prin interacţiunile profunde care se stabilesc
între diferitele forme şi domenii ale culturii, prin existenţa unor permanenţe general umane în fluxul
transformărilor istorice. Fiind un proces prin excelenţă creator, cultura îşi depăşeşte continuu
determinările sociale şi dependenţele funcţionale la intersecţia cărora se cristalizează.
Există o corespondenţă intimă între structurile unei societăţi şi structurile culturii sale, dar un
moment istoric dat cuprinde şi valori contradictorii care nu se află în raporturi de adecvaţie cu stările
de fapt. Această caracteristică poate fi descifrată în multiple planuri de analiză. Tot aici ar trebui
amintit şi faptul că prin cultură se modelează personalitatea umană, întrucât cultura tezaurizează şi
transmite modele comportamentale, atitudini omologate social, reacţii dobândite şi învăţate, întregul
“corp“ istoric al omului ca fiinţă socială. Cultura tezaurizează experienţa socială şi cognitivă, deţine
formele în care se exprimă conştiinţa de sine a unei societăţi, elaborează şi întreţine mecanismele
prin care se afirmă creaţia umană.
VII. Repere pentru definirea culturii
Este instructiv, pentru început, să fixăm câteva repere care ne pot ajuta să aproximăm
înţelesurile conceptului de cultură, repere ce vor fi explicitate în itinerariul teoretic pe care îl vom
urma. Pe măsură ce a dobândit o utilizare frecventă în disciplinele sociale, termenul de cultură a fost
investit cu semnificaţii filosofice şi antropologice foarte largi.
Cultura a fost considerată ca un factor definitoriu al existenţei umane, ca element indispensabil al
realităţii sociale. Cu un sens la fel de larg, cultura a fost preluată de gândirea istorică şi
antropologică, pentru a exprima conţinutul esenţial al procesului de umanizare şi dezvoltare a
societăţii. Pentru a preciza sensul conceptului, procedeul cel mai simplu utilizat de teoreticieni a fost
acela de a delimita cultura de alte componente şi realităţi umane.
Astfel, potrivit lui Al. Tănase, 9 putem înţelege cultura punând-o în corelaţii cu cel puţin patru
sisteme de referinţă: natură, societate, conştiinţa individuală/socială şi personalitatea umană.
• Faţă de natură, ea reprezintă tot ceea ce omul adaugă naturii, întregul echipament simbolic
supraordonat celui biologic şi natural, un cosmos alcătuit din obiecte, relaţii şi simboluri, un mediu
nou de existenţă.
Raportul dintre natură şi cultură a fost exprimat de antropologul A. Leroi-Gourhan prin analogia
dintre două piramide aşezate pe vârfuri. Evoluţia biologică a omului s-a stabilizat în momentul în
care s-a declanşat evoluţia lui culturală, adică noua piramidă care se află în expansiune, derivată din
amplificarea capacităţilor expresive ale limbii şi ale limbajelor simbolice, pe de o parte, şi din
amplificarea capacităţilor tehnice şi a uneltelor. O perspectivă similară se află şi în lucrările lui
Lucian Blaga, în special în Aspecte antropologice, unde omul este definit ca fiinţă istorică, în care s-
a “finalizat” evoluţia biologică şi s-a declanşat cea culturală.
• Faţă de societate, cultura operează un decupaj valoric, reţinând numai acele creaţii care-l
definesc pe om în chip esenţial, care condensează în structuri materiale şi teoretico- simbolice o
bogăţie de cunoaştere şi de experienţă umană exemplară, satisfăcând astfel nevoi şi aspiraţii
determinate.
• În raport cu registrul complex al conştiinţei şi al trăirilor interioare, cultura cuprinde structurile
expresive ce traduc în limbaje simbolice aceste stări şi atitudini, structuri ce devin valori
intersubiective şi sociale. Cultura este definită adesea ca un ansamblu de “deprinderi sufleteşti”,
întrucât presupune un proces de asimilare şi trăire subiectivă a valorilor. Dar aceste deprinderi şi stări
ale conştiinţei sociale şi individuale se obiectivează şi se exprimă în opere, în limbaje simbolice, în
conduite şi practici sociale.
• În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă tot ceea ce omul a dobândit în calitatea
lui de membru al unui grup social, un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele
comportamentale şi reacţii caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi. Deci, acest complex
de norme, simboluri, mituri, imagini, credinţe şi idei, acest “corp” istoric, sistemul de reacţii
dobândite şi învăţate, “suma informaţiilor neereditare” (Lotman), care constituie ecranul conştiinţei
noastre şi mecanismele psihosociale prin care omul se raportează la realitate, precum şi universul de
cunoştinţe şi stratul de semnificaţii înmagazinate în elementele acestei naturi umanizate – iată zona
referenţială a termenului de cultură.
Orice element al culturii trebuie considerat simultan ca:
• un fapt de cunoaştere,
• o valoare ce răspunde unei nevoi şi exprimă o aspiraţie umană,
• un fapt de creaţie, adică o elaborare originală faţă de seria fenomenelor în care se înscrie,
• şi, în sfârşit, un sistem de semne prin care sunt codificate semnificaţii umane, sistem care
stochează, prelucrează şi comunică în spaţiul social mesaje şi informaţii.
Tema fundamentală a filosofiei culturii este distincţia/opoziţia dintre natură şi cultură, în două
sensuri: raportarea la natura exterioară: cultura - mediu nou de existenţă, alcătuit din valori create
prin transformarea naturii; raportarea culturii la natura biologică: cultura exprimă tehnici, idei şi
comportamente învăţate, dobândite, spre deosebire elementele “date”, de programele instinctuale,
înăscute.
După cum vom vedea, în cele mai multe accepţiuni, cultura cuprinde principalele valori materiale şi
spirituale, teoretice şi simbolice, norme şi reguli, idei, reprezentări, imagini şi comportamente în care
se obiectivează modul de existenţă specific uman şi prin intermediul cărora viaţa socială se
reproduce şi se dezvoltă în integralitatea sa.
Raportul dintre natură şi cultură a fost unul fundamental pentru antropologia şi filosofia culturii.
Acest raport a fost gândit până acum sub forma unei opoziţii ireductibile. Astăzi însă teoreticienii
vorbesc de o “nouă alianţă” între natură şi cultură, iar Edgar Morin afirmă că “omul este cultural prin
natură şi natural prin cultură”. Deci, cultura este un fel de a doua natură a omului, o natură secundă,
apărută prin transformarea naturii primare, dar, între cele două realităţi, nu mai putem postula o
ruptură radicală.
Ca urmare a creaţiei ştiinţifico-tehnice şi artistice, lumea culturii moderne a dobândit o densitate
simbolică extraordinară. După cum spunea Ernest Cassirer, trăim în această lume de simboluri care
ne acoperă existenţa. Întrucât orice creaţie umană reprezintă o unitate indivizibilă a materiei şi a
spiritului, a obiectivului şi a subiectivului, gândirea filosofică a utilizat într-o vreme şi termenii de
cultura materială şi cultură spirituală (care reproduc, de fapt, distincţia dintre civilizaţie şi cultură),
pentru a exprima faptul că între cele două componente nu există o ruptură, ci o legătură strânsă,
amândouă fiind laturi constitutive ale vieţii umane.
 BIBLIOGRAFIE

 https://ru.scribd.com/doc/9604584/Filosofia-Culturii
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Filozofia_culturii
 Cuprins

I. Semnificaţia culturii în lumea contemporană

II. Constituirea filosofiei culturii ca disciplină autonomă
III. Cultura ca domeniu existenţial şi domeniu de cercetare
IV. Filosofia culturii în constelaţia disciplinelor sociale
V. Teme şi concepte fundamentale
VI. Cultură şi contexte sociale
VII. Repere pentru definirea culturii