Dr.

Patch Adams
Un medic neconvențional este de părere că tratamentul este mai eficient atunci când
medicul își cunoaște personal pacientul, iar actul medical este combinat cu alinarea
sufletească prin terapia râsului.
Pelicula lui Tom Shadyac se inspiră dintr-un fapt real, este voarba despre un medic
neconvențional care încerca să-și vindece pacienții cu ajutorul terapiei râsului. După
ce se înscrie la Medicină, Hunter Adams (Robin Williams), căci despre el este vorba,
se confruntă cu profesionalismul rece care, după părerea lui, îi îndepărtează pe pacienți
de cei care se ocupă de însănătoșirea lor. El este decis să facă în așa fel încât să
combine alinarea spirituală cu actul medical, iar pentru asta începe să îi cunoască
personal pe pacienți săi. Eforturile sale par a face minuni, iar personalul spitalului îi
este recunoscător. Însă, metodele de lucru ale lui Hunter nu sunt deloc acceptate de
colegul lui de cameră, Mitch (Philip Seymour Hoffman), și nici de staff-ul de la
facultatea de Medicină. Fără niciun fel de menajamente, el este sfătuit ca “Dacă vrea
să fie claun, să meargă să lucreze la circ”. Cu toate acestea, Adams este perseverent
până într-acolo încât pune bazele propriei sale clinici, este vorba despre Gesundheit
Institute. Povestea se complică, iar cariera Hunter este pusă în pericol, iar viața îl
aduce în situația de a se justifica în fața unor oameni care au de gând să îl arunce în
spatele gratiilor. Pe lângă alte premii și nominalizări, pelicula “Patch Adams - Un
doctor trăsnit“ a obținut o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră
și încă două la ceremonia decernării premiilor Globurile de Aur pentru cel mai bun
film și cel mai bun actor (Robin Williams).
Dr. Patch Adams: un film despre oameni cu flacara interioara

Antena 1 a reluat astazi filmul in care Robin Williams (unul din actorii mei preferati,
poate cel mai bun al momentului) interpreteaza pe studentul la medicina Patch (adica
Plasture) Adams, ce promoveaza o medicina non-conventionala, dar care ajunge la
inima omului.
Decanul facultatii nu intelege comportamentul lui Patch, iubirea lui pentru pacienti,
devotamentul lui in a face pe toti sa fie fericiti, sa fie mai buni, relationarea lui cu toti
inghebosatii la inima.
Robin, alias Patch, e acuzat de fericire exagerata de catre decan. Il enerva fericirea,
buna dispozitie.
Unul dintre doctori recunoaste despre sine ca el stie medicina, ca e unul dintre cei mai
buni doctori ai institutiei, dar nu ajunge ca Patch la inima omului. Tu ai un dar, ii
spune el lui Patch, darul de a vorbi oamenilor, de a comunica cu oamenii.
Ca in majoritatea filmelor sentimentale, cu efect la public, si acesta se bazeaza pe forta
speech-ului, a cuvantarii finale, care rupe inima telespectatorului. Patch este in fata
colegiului medicilor ca sa raspunda acuzatiilor care i se aduceau de catre decan.
Patch vorbeste despre rolul medicului in spital, despre faptul ca el nu trebuie sa se
gandeasca sa scape de moarte pe cineva, atunci cand are de vindecat o boala a aceluia,
ci in primul trebuie sa se gandeasca la nivelul de buna dispozitie interioara al
pacientului.
Moartea nu e un lucru rau, subliniaza el. E rau ca nu stim sa vorbim cu oamenii, cand
nu stim sa le facem suferinta mai usoara. E un moment de maxima tensiune, dupa
momentul dramatic al studentului Patch, in care un pacient ii omoara iubita, tocmai
cand aceasta dorea sa il vindece pe asasin.
Poezia de dragoste, pe care nu mai avusese timp sa i-o rosteasca, pe cand ea sta in pat
(abia trezita din somn), Patch i-o citeste in fata sicriului inchis, de unul singur, inainte
ca sicriul sa fie inchis in mormant. Dragostea mea pentru tine, nu stiu de unde, nu stiu
cum, de ce, o traiesc simplu si fara complexe si stiu ca bratul meu langa al tau si
inima mea langa a ta, inseamna ca te iubesc foarte mult.
Un al treilea moment dramatic din viata lui Patch este intre moartea iubitei (tot
studenta la medicina) si speech-ul final. Pe buza unei prapastii, Patch vorbeste cu
Dumnezeu in mod blasfemic, vrand sa se arunce in gol. Dar dupa ce tocmai vorbise cu
Dumnezeu si Ii reprosa Acestuia ca nu trebuia sa faca durerea si moartea (desi nu
Dumnezeu a creeat durerea si moartea, ci pacatul a adus toate relele), vede un fluture
frumos langa el, un fluture pe care nu el il creease si a inteles ca lupta lui cu
Dumnezeu nu are sens, atata timp cat acest fluture, ca si inima lui, poate zbura catre
inalt.
Durerea e depasita prin continuarea vocatiei proprii si prin credinta ca medicul trebuie
sa fie un alinator al suferintei omului, un calmant al durerilor lui.
Filmele americane au nesansa, multe dintre ele, de a fi inscrise intr-o tipologie prea
telurica. Insa trebuie sa stii sa vezi nuantele. A vedea nunatele inseamna a face
Teologie. Si exista astfel, daca vedem binele din toate, o Teologie a vietii, a filmului, a
societatii, a muncii, a dragostei, a nadejdii in bine. Putem privi teologic totul.
Personajul Patch este un erou care are in el o flacara care trebuie sa contamineze si pe
altii. Crestinul ortodox are in el pe Sfantul Duh, din care trebuie sa umple si pe altii.
Nu trebuie sa ne fie teama sa fim frumosi si sa umplem si pe altii cu frumusetea
harului pe care Dumnezeu il varsa in noi. Nu trebuie sa ne fie teama sa vorbim despre
Dumnezeul care face minuni in noi, despre Domnul si Judecatorul nostru.
DIN CAPUL MEU-SHARON DRAPER

După ce vei citi cartea „Din capul meu”, răspunde la ele pentru că abia atunci îți vei da
seama de răspunsuri. Dacă încerci acum, cred că vei răspunde cu totul diferit, deoarece
acum sigur te crezi: normal, că te poți exprima (în orice situație) și că ești încrezător
(dacă nu te simți încă puternic, cartea aceasta te va încărca cu o tonă de încredere).
În cazul în care ați văzut vreodată un copil în căruciorul cu rotile, cred că nu v-ați dat
seama că el duce o viață dificilă. Poate v-ați gândit că în mintea lui nu este nimic, dar,
surpriză, într-o zi îl veți vedea evoluând spre mai bine chiar sub nasul vostru. Sfatul
meu este când priviți un astfel de copil gândiți-vă că nu este chiar atât de diferit de voi.
Eu aș putea spune că exemplul dat în această carte este numai bun pentru a vă da
seama.
Melody, o fetiță care suferă de paralizie și care nici măcar nu poate să vorbească este
eroina cărții noastre, un copil care ne arată că nimic nu este imposibil. Vă închipuiți ce
durere este să ții în tine ani în șir ascunse toate gândurile și sentimentele pe care le ai
fără a putea să le povestești cuiva? Cred că mintea ta ar fi gata să ia foc și ar cere o
găleată întreagă de apă sau mai bine zis de cuvinte. Însă Melody nu se pierde cu firea;
ea este un exemplu minunat de încredere și ceva ce mulți oameni nu au, răbdare. Ca să
fiu sinceră, după părerea mea nimeni nu ar trebui izolat doar pentru că este mai încet la
minte sau pentru că nu poate să interacționeze ca toți ceilalți copii.
În acest moment cei mai mulţi știți că aveți un viitor, dar din păcate nimeni nu știe în
ce fel va fi. Poate că veți deveni oameni buni care vă veți dori să-i ajutați pe alții (ca și
Catherine, fata care o îngrijea pe Melody). Poate însă veți fi contrariul un om care nu
își dorește să ajute pe nimeni, sau poate veți deveni o persoană cu totul deosebită care
poate ajuta oamenii să treacă peste vorbele rele, peste întâmplările îngrozitoare. Orice
persoană ai fi, în acestă carte cu siguranță te vei putea regăsi, deoarece cartea „Din
capul meu” conține o sumedenie de personaje cu caractere diferite.
Sharon M. Draper – „Din capul meu”
Probabil ca mulți dintre voi au foarte multe lucruri de spus. Unii poate chiar mai mult
decât alții. Răspunsuri în cadrul orelor de curs, lucruri care vă apasă sau care vă
macină, bucurii pe care vreți să le împărtășiți cu prietenii, secrete, nevoi, dorințe ...
Toți avem câte ceva de spus. De foarte multe ori nu reușim să comunicăm tot ce ne
dorim, dar v-ați întrebat vreodată cum e să nu poți împărtăși absolut nimic din ceea ce
gândești și ca oamenii din jur să te considere incapabil de a face lucruri mărețe doar
pentru că tu nu poți să te exteriorizezi?
Ei bine, eu am aflat răspunsul la această întrebare destul de târziu, citind romanul „Din
capul meu”. Melody este o fetiță de „aproape unsprezece ani” care suferă
de tetraplegie spastică bilaterală (paralizie cerebrală) și care trebuie să se confrunte
cu dificultățile generate de acest sindrom de neuron motor central. Această boală
include retardul mintal sever, astfel că majoritatea oamenilor cred despre personajul
principal că nu înțelege nimic din ce se vorbește în jurul său întrucât acesta nu poate
vorbi. Cu toate acestea, Melody are o memorie formidabilă, reușind să rețină foarte
multe lucruri încă de pe vremea când era foarte mică. În pofida tuturor sfaturilor
medicilor de a nu o trimite pe fetiță la școală, părinții decid să o ducă pe Melody la
Școala Generală Spaulding Street, unde „învață” alături de alți copii cu dizabilități în
sala H-5. Copiii din H-5 participă la cursuri obișnuite împreună cu elevii „normali”,
iar Melody se împrietenește cu Rose, o fetiță gata să dea o mână de ajutor tuturor celor
care au nevoie. Trecând prin diverse evenimente neplăcute (în care unii o jigneau sau o
batjocoreau), Melody reușește să își pună în valoare darul pe care îl deține cu ajutorul
Medi-Talker-ului (un dizpozitiv care o ajută să comunice mai ușor, mai complex, mai
elevat cu cei din jur) și să le demonstreze tuturor că se înșală cu privire la inteligența
sa.
Numele Melody mi se pare ales foarte potrivit în contextul acestui roman întrucât
fetița asociază tot ce vede, tot ce aude, tot ce miroase, tot ce simte cu culori. Această
simfonie cromatică îi dă lui Melody sens vieții și o face să poată privi uneori dincolo
de cuvintele pe care nu le poate rosti. Totodată, discursul ușor depresiv al personajului
scoate la iveală suferința de care au parte oamenii cu dizabilități. Acest monolog,
împreună cu simțurile sporite de care aceștia dispun, sugerează că persoanele ce au
anumite afecțiuni sunt poate chiar mai inteligente decât noi, „cei normali”. Noi ceilalți
nu putem vedea aceste lucruri deoarece nu putem încă să înțelegem lumea interioară în
care aceste persoane sunt „închise”. Această lipsă de înțelegere și poate și de răbdare
duce la bine-cunoscutul fenomen bullying. Foarte mulți copii sunt afectați de acest
fenomen și deseori aceștia recurg la decizii precum îndepărtarea de părinți, fuga de
acasă și cel mai grav: suicidul…
În orice caz, consider că această carte merită citită pentru că aduce în prim plan una
dintre problemele cele mai importante cu care se confruntă societatea in zilele de azi:
integrarea persoanelor care ies în evidență într-un colectiv. Chiar și așa, mulți dintre
cei afectați de imposibilitatea de a se integra într-un grup găsesc puterea de a renaște
din propria cenușă și de a-și depăși condiția lor. În ce sens?, vă veți întreba. Ei bine,
mulți întorc și cel de-al doilea obraz în fața „agresorilor” și le demonstrează că în ei,
frica de bullying nu se poate instaura. Alții ignoră aprecierile veninoase la adresa lor și
merg înainte, așa cum este cazul lui Melody. De apreciat este, însă, cum firul narativ,
deși ușor de urmărit și de parcurs, creează atât de multe sentimente de furie împotriva
celor care o tratează pe Melody într-o manieră încărcată de superioritate și dispreț.
Cert este faptul că nu voi uita niciodată bucuria pe care am simțit-o atunci când
Melody a putut să-și mai curme din suferință, reușind să construiască fraze mai ample
și mai clare cu ajutorul Medi-Talker-ului. În același timp, pe atât de emoționat și de
conectat la lumea personajelor am fost și în momentul în care Melody își privea cu
înduioșare surioara, pe Penny, cum se dezvoltă ca un copil „normal”.

Mi-a plăcut următorul fragment din roman întrucât însumează darurile fascinante de
care dispune Melody:

„Cuvinte.
Mă înconjoară mii de cuvinte. Poate milioane.
Catedrală. Maioneză, Rodie.
Mississippi. Napolitan. Hipopotam.
Mătăsos. Înfricoșător. Iridescent.
Gâdilat, Strănut. Dorință. Îngrijorare.
Cuvintele s-au învârtejit mereu în jurul meu ca fulgii de zăpadă – fiecare dintre ele
delicat și diferit, fiecare topindu-se neatins în palmele mele.
În adâncul meu, cuvintele se adună în mormane uriașe. Munți de expresii, de
propoziții și de idei interconectate. Fraze inteligente. Glume. Cântece de dragoste.”

Nu în ultimul rând, vreau să închei prin a recomanda tuturor acest roman, scris la
persoana I, care nu vizează numai povestea de viață a unui personaj suferind, ci
urmărește și să ne facă mai înțelegători cu cei care ni se par inferiori pentru că
niciodată nu se știe dacă nu vom fi și noi într-un scaun cu rotile îndurând durerea
provocată de lipsa de compătimire a celor din jur.
PREA MULTA FERICIRE DE ALICE MUNRO
”Cum o să trăim” este o antologie de povestiri, nu un roman. Treaba asta, în sine,
este dezamăgitoare. Pare să afecteze seriozitatea cărții, făcând autorul să pară doar
un novice care bate la porțile Literaturii și nu un scriitor instalat în siguranță dincolo
de ele. (proza Ficțiune, p. 69)
Prima mea întâlnire cu Alice Munro datează de mai bine de un an, pe vremea când, în
România, puțini auziseră de ea – de altfel, și eu am dat de cartea aceasta, Prea multă
fericire (Editura Litera, 2011, 2013, traducere de Ioana Opaiț), pur întâmplător, citisem
un material despre scriitorii de proză scurtă și cursă lungă și mi-a făcut cu ochiul
autoarea canadiană. Partea bună când ai o memorie ce șterge, în câteva săptămâni,
detaliile unei cărți este că, la recitire, te bucuri de surpriza (re)descoperirii.
Când am aflat că Alice Munro a luat Premiul Nobel pentru Literatură* mi-am zis că
trebuie s-o recitesc – nu puteam să-mi aduc aminte niciuna dintre cele 10 proze scurte
pe care le citisem cu (relativ) puțin timp în urmă. De data asta mi-am cumpărat
volumul (prima dată îl împrumutasem), scos deja în ediția a doua (primul tiraj s-a
epuizat imediat după anunțarea Nobelului, dovadă că distincția asta încă funcționează
pentru marketing).
Până când editorii noștri se gândesc să publice o nouă traducere din cele paisprezece
volume de proză scurtă de-ale lui Alice Munro, ne rămâne să ne uităm cu atenție la cel
pe care-l avem.
Prea multă fericire strânge, între coperțile sale și în cele 384 de pagini, zece povestiri,
una mai faină decât cealaltă: Dimensiuni – povestea unei femei simple care încearcă
să treacă peste o tragedie cu iz de ”știrile de la ora 5” (soțul ei i-a omorât pe cei trei
copii ai lor); Ficțiune – Joyce este căsătorită cu Jon, sunt fericiți în intimitatea lor, dar,
curând, el se îndrăgostește de ucenica lui; Joyce descoperă, ceva ani după aceea,
recăsătorită a treia oară, că o felie din viața ei era cuprinsă într-o povestire; Pe
culmea Wenlock – o tânără studentă este pusă într-o situație ciudată: trebuie să cineze
și să citească goală în fața unui bărbat îmbrăcat; Râpe-adânci – un accident în
copilărie transformă pentru totdeauna viața unui băiețel, Kent, dar și pe cea a mamei
sale; Radicali liberi – când soțul abia ți-a murit și tu, femeie în vârstă, ai cancer, e cam
greu să mai fi surprinsă; nu și dacă întâlnești un criminal care vrea să-ți reducă
speranța de viață pe loc; Chipul – un chip bărbătesc marcat de un defect fizic din
naștere, discriminarea care survine odată cu acest lucru și puterea imitației – fata care
se mutilează pentru a arăta ca prietenul ei cel mai bun din copilărie; Unele femei – un
bărbat răpus la pat de leucemie este înconjurat de trei femei: mama sa vitregă, o
doamnă severă, soția iubitoare și plină de răbdare și o maseuză veselă, aparent dispusă
să îi aducă câteva clipe de plăcere muribundului; toate jocurile de putere și iubire sunt
văzute prin ochii unei fetițe de 13 ani care este angajată să-l îngrijească pe bărbat când
soția nu-i acasă; Joacă de copii – Marlene și Charlene, două fetițe cu înfățișări și
nume asemănătoare comit, într-o tabără, o crimă ce le va măcina conștiința pentru tot
restul vieții; Lemn – un cuplu, Roy și Lea, locuiește în preajma unei păduri, fericiți și-
n armonie; echilibrul căsniciei va fi schimbat curând de depresia ei și obsesia lui
pentru lemn; Prea multă fericire – o povestire inspirată din viața reală a Sofiei
Kovalevski, prima femeie matematician din lume care și-a obținut doctoratul; în proză,
ea este și scriitoare și se bucură de un destin nemaiîntânit în epoca respectivă (secolul
XIX).
Din cele câteva cuvinte pe care le-am spus despre fiecare proză se observă, din start,
că volumul este cât se poate de divers pe partea tematică. Avem, însă, câteva puncte
care unesc povestirile: în prim plan sunt femeile, protagoniste aparent banale, ușor
identificabile, dar care ascund, în viața și experiența lor, câte o încercare, un secret, o
suferință profundă. Apoi, oricât de zdruncinat este universul lor, ele își continuă, într-
un fel sau altul, viața, încearcă să răzbată, în căutarea fericirii.
La nivel stilistic, în Prea multă fericire Alice Munro este excepțională: nu folosește
descrieri ample și obositoare, nu face înflorituri din condei, ci se exprimă scurt, clar,
simplu, concis; trece de la un timp la altul (o pendulare continuă între prezent-trecut,
trecut-prezent) cu o lejeritate uimitoare – flashback-urile, de exemplu, sunt construite
uneori în același paragraf și nici nu le simți, îți dai seama la sfârșit că te-a purtat prin
spațiu și timp; concentrează, pe 20-30 de pagini, povești urmărite de-a lungul câtorva
zeci de ani, adevărate experiențe de viață condensate – ca un sirop concentrat peste
care adaugi tu, cititorul, propria ta perspectivă asupra lucrurilor.
De altfel, forța narativă, frumusețea stilului lui Alice Munro în Prea multă fericire,
derivă și de aici: nu este o scriitoare moralizatoare, nu încarcă personajele negative cu
judecată asupra faptelor lor, dimpotrivă, pare că încearcă să le înțeleagă și să arate
mecanismele care le-au condus spre a lua o decizie sau alta, spre a se afla într-o
ipostază anume – iată, de exemplu, proza Radicali liberi în care o bătrână văduvă
primește în casă un bărbat care se dovedește a fi un criminal fugar pe care ajungi să-l
compătimești după ce-și spune povestea. Iar finalul, când bătrânei îi bate la ușă un
polițist anunțând-o că i-a fost furată mașina de respectivul inculpat, care a murit într-
un accident, te lasă fără grai. Dihotomia bine-rău se dizolvă.
Recitind-o pe Alice Munro în Prea multă fericire mi-am dat seama că poveștile ei sunt
ca cele ale unei bunici la gura sobei. O naturalețe aparte și un talent fantastic în a da
personajelor viață în câteva fraze. În plus, acum (de când am citit a doua oară) îmi este
clar că scriitoarea știe, în momentul în care începe să scrie o proză, tot ceea ce vrea să
spună – tocmai pentru că frazele ei de început sunt puternice și rezonează cu restul
poveștii care se încheie rotund.
Prea multă fericire este un volum exemplar pentru proza care tratează universul
domestic, intimitatea familiei și a relațiilor de rudenie, de prietenie și de cuplu. Dintr-o
zonă banală, obișnuită, dintr-un unghi pe care nu l-ai crede izvor literar, se scot la
supravață drame, întâmplări șocante, năucitoare, complexe, lupte cu sinele nostru. Nu
este una dintre “acele” cărți despre fericire.
În afara povestirii care dă titlu volumului, Prea multă fericire, restul sunt plasate în
contemporan. Și nu mă hazardez să afirm că toate sunt minunate. De citit și recitit,
contemplativ, aș zice eu, oricum sunt mult mai multe lucruri de descoperit.

*Nu este singura distincție literară. Autoarea a primit de trei ori Premiul oferit de
Guvernatorul Canadei (1968, pentru cartea de debutul, 1978 şi 1986), de două ori
Giller Prize (1998 şi 2004), o dată Booker Prize (1980) şi Man International Booker
Prize (2009). Iar în 2010 i-a fost oferit titlul de cavaler al Ordinului Artelor şi
Literelor în Franța.
Mințile lui Billy Milligan de Daniel Keys
Această carte m-a fascinat și m-a uimit de la un capăt la celălalt. Pentru cei care
au văzut sau auzit despre filmul Split, subiectul romanlui lui Keys nu va fi o
surpriză. Ambele spun povestea unei persoane care suferă de personalitate
multiplă, având 23 de persoane care „locuiesc” în același corp, a 24-a fiind ceva
mai specială. Totuși, asemănările se opresc aici, filmul preferând să adauge o notă
de supranatural (din câte am înțeles din trailer, nu am văzut filmul). Romanul, în
schimb, spune povestea adevărată a lui William Stanley Milligan, zis Billy, care
nu are nimic supranatural, ci doar o boală mintală care îi transformă complet
viața.
Povestea:

Danny a fost arestat, fiind acuzat de violarea și jefuirea a trei tinere. În arest,
Ragen a fost cel care a recunoscut jaful, dar nu și violul. De fapt, nici el, nici
Arthur nu reușesc să afle cine anume a încălcat regula abstinenței. Dar nici ei nu
pot fi siguri că „frații” lor nu le ascund ceva, pentru că deși se pot impune, pot fi
și păcăliți, mai ales în perioadele de confuzie.Cei trei sunt doar o parte dintre
personalitățile lui Billy Milligan, o persoană care suferă de personalitate multiplă
și care a comis într-adevăr cele trei violuri. De asemenea, este și prima persoană
care reușește să scape de pedeapsă, invocându-și boala drept motivație pentru
faptul că nu a fost în deplinătatea facultăților mintale în timp ce încălca legea.

Dacă e într-adevăr bolnav sau doar un actor bun, dacă merita achitat sau,
dimpotrivă, ar fi trebuit să meargă la închisoare, doar cititorul poate decide.

Părerea mea:

Când am început să citesc Mințile lui Billy Milligan , mi-am petrecut câteva minute
bune ofticându-mă că n-am citit-o mai devreme. O am în casă de mai bine de un
an, pentru că îmi plăcuse foarte mult Flori pentru Algernon și mi-am dorit să
citesc ceva scris de același autor. Acesta fusese singurul criteriu când am ales
cartea, nici măcar nu m-am uitat despre ce e vorba în ea. Și pentru că nu m-am
uitat, am ales să citesc altceva în acea perioadă și timpul a tot trecut... Apoi a
apărut filmul Split și deși am citit numai de bine despre el și deși m-a fascinat
ideea pe care se baza filmul, n-am ajuns să-l văd pentru că mi s-a părut prea
horror pentru gustul meu. Însă într-una din recenziile filmului, mi-au trecut ochii
și peste o mențiune a numelui Billy Milligan și mi-am amintit de roman. Așa că
am început să-l citesc și m-a prins de la primele rânduri. Totuși, declicul adevărat
s-a petrecut când, după ce citisem o treime, mi-au picat ochii pe coperta a patra,
unde era clar menționat faptul că povestea e scrisă după un caz real. Și deși mă
fascinase viața lui Billy, faptul că e reală, că el a existat cu adevărat a făcut ca
impactul pe care romanul l-a avut asupra mea să fie și mai mare.

Scriitorul te invită de la început să cântărești tu însuți faptele și să decizi dacă îl

crezi sau nu pe Billy. Eu l-am crezut de la primele pagini, de la primele descrieri
ale manifestărilor personalităților sale. Iar viața sa mi s-a părut atât de tristă, plină
de confuzie și de durere, dar, mai presus de toate, de starea lui duală: e simultan
incredibil de singur, dar și parte dintr-o familie/comunitate a propriilor
personalități. E paradoxal, e aproape incredibil și e fascinant. Mi-e greu să nu
arunc cu superlative în stânga și în dreapta pentru că mi s-a părut o carte perfectă.

Mi-e greu, totuși, să mă refer la atmosferă sau la personajele secundare. Până la

urmă, e vorba de realitate, aceea chiar era atmosfera și aceia chiar erau oameni.
Cum să judeci așa ceva? Nu pot decât să admir modul în care Keys a pus cap la
cap documente, scrisori și declarații, frânturi de amintiri și de relatări ca să
construiască o poveste pe care, citind-o, să ai senzația că o trăiești. Iar modul cum
redă ceea ce se întâmplă în mintea lui Billy te face să-l înțelegi pe cât de mult e
posibil pentru o persoană care e mereu „în lumină”, așa că e evident de ce
Milligan l-a ales să scrie această poveste.

Vă recomand Mințile lui Billy Milligan dacă vreți să vă convingeți pe propria

piele că uneori, realitatea poate fi mai fascinantă decât ficțiunea și că mintea
omenească este un tărâm mult mai straniu decât unele dintre cele mai fanteziste
lumi imaginate până acum.