Laurentiu, Mihaela Radvan - Locuri Si Oameni Din Iasi - Extras Anale 2014 PDF

•
ANALELE ŞTIINŢIFICE
ALE
UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”
DIN IAŞI
(SERIE NOUĂ)
ISTORIE
TOM LX
2014
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

CUPRINS
Dănuţ Prisecaru, Implicaţii sociale ale producerii de materii textile în epoca

bronzului ............................................................................................................. 11
Iulian Moga, This shall fall upon their children’s children! Some considerations
regarding funerary curse formulas in Roman Imperial Anatolia ...................... 21
Nelu Zugravu, Exempla regum în breviariile latine târzii. Tarquinius Priscus ....... 33
Octavian Bounegru, La mission du Marcus Valerius Maximianus pendant les
guerres marcomanniques ................................................................................... 47
Violeta-Maria Răileanu, Consideraţii privind ofiţerii de instrucţie din garda
pretoriană din perspectiva izvoarelor epigrafice ............................................... 53
***
Andrei Sălăvăstru, Theology, disease and body politic during the Middle Ages and
Early Modern period .......................................................................................... 61
Alexandru Pînzar, „Formaţiuni prestatale” în nordul Moldovei. O nouă analiză ..... 79
Iulian Marcel Ciubotaru, Eremiţi şi schimonahi în Moldova medievală. Observaţii
cu privire la receptarea canoanelor .................................................................. 91
Ovidiu Cristea, Zvonuri, ştiri şi istorie: câteva exemple ............................................ 119
Bogdan-Petru Maleon, O dimensiune puţin explorată a vieţii monahale
moldoveneşti în Evul Mediu: producţia şi schimbul de bunuri ......................... 137
Daniel Mirea, Theodosie voievod, Dragomir Călugărul şi un document îndoielnic
„din vremea lui Vlad cel Tânăr” ....................................................................... 151
Ştefan S. Gorovei, Genealogie dinastică: familia lui Alexandru vodă Lăpuşneanu .. 181
Gheorghe Lazăr, Mănăstirea Strâmba şi ctitorii ei. Noi contribuţii documentare ..... 205
Cătălina Chelcu, Mărturii documentare despre robie în Moldova (1655-1670) ........ 231
Mihai-Bogdan Atanasiu, „Unul din ultimii cavaleri ai secolului al XVII-lea” –
Vasile Bainschi ................................................................................................... 239
***
Ioan-Augustin Guriţă, Completări, adăugiri şi îndreptări la biografiile unor
membri ai familiei Callimachi ........................................................................... 247
Mihai Mîrza, Din corespondenţa episcopului Ioanichie al Romanului (1747-1769) . 275
Iuliana Stavarachi, Consideraţii cu privire la cercetare structurilor socio-spaţiale
din oraşul Iaşi. Mahalaua Muntenimii pănă la 1800. Timp şi spaţiu ............... 307
Laurenţiu Rădvan, Mihaela Rădvan, Locuri şi oameni din Iaşi. Consideraţii cu
privire la începuturile Podului Roş ................................................................... 321
Sorin Grigoruţă, Din viaţa şi activitatea unui „spiţer” botoşănean: Johann
Gorgias (1768-1841) .......................................................................................... 351
Maria Magdalena Székely, Portrete târzii de ctitori în biserici din judeţul Suceava . 369
Petronel Zahariuc, Oraşe vechi, oraşe noi, în ţinutul Dorohoi. Catagrafia
locuitorilor din târgurile Dorohoi, Târgul Nou (Mihăileni) şi Săveni din 1831 383
Cuprins
***
Gabriel Leanca, Velléités impériales, occupations militaires et modernité: les
principautés de Moldavie et de Valachie à la veille de la construction nationale 413
Simion-Alexandru Gavriş, Grigore Mihail Sturdza:„elefantul tuturor posesorilor
din toată lumea” ................................................................................................. 433
Mircea-Cristian Ghenghea, „A fost sau n-a fost?” Evenimentele din martie 1848 de
la Iaşi: acţiune boierească sau mişcare revoluţionară? ................................... 455
Ligia Andrada Manole, Preocupările şi intervenţiile ambasadorului Stratford
Canning în raport cu Principatele Române (1848-1858) .................................. 475
Irina Gafiţa, Nicolae Ionescu. Profesor al Universităţii din Iaşi ............................... 493
Adrian-Bogdan Ceobanu, Din scrisorile personale ale diplomatului Dumitru
Perticari ............................................................................................................. 509
Liviu Brătescu, Politică şi simboluri în societatea românească (sfârşitul secolului
XIX – începutul secolului XX). Statuia lui Alexandru N. Lahovary .................. 521
Claudiu-Lucian Topor, Sensibilităţi religioase în vremea Marelui Război. Românii,
bulgarii şi moaştele Sfântului Dimitrie .............................................................. 551
***
Cătălin Botoşineanu, Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi.
Recrutarea corpului profesoral în primul deceniu interbelic ........................... 557
Dorin-Demostene Iancu, Relaţii muzicale româno-germane în perioada interbelică:
cazul muzicienilor George Georgescu şi Richard Strauss ................................ 593
Ion I. Solcanu, Mărturia colonelului Dimitrie D. Chirescu privind asasinarea şi
înmormântarea Profesorului N. Iorga, socrul său ............................................. 617
Adrian Viţalaru, Anuar diplomatic şi consular 1942 – concretizarea unui proiect
editorial uitat ...................................................................................................... 631
***
Paul Nistor, Ridicarea drapelului României la ONU. Activităţi de acomodare ale
diplomaţiei române cu instituţia mondială (1956) ............................................. 641
Alexandra Toader, Contribuţia agitaţiei vizuale la amplificarea cultului
personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ....................................................... 653
Marian Hariuc, Istoricul Andrei Oţetea şi noile proiecte istoriografice ale
regimului comunist în anii destinderii ideologice (1956-1960) ....................... 669
Cristina Preutu, Premise şi direcţii ale dezvoltării Televiziunii Române în anii '70 .. 697
Ruxandra Alexianu, România postdecembristă, „problema Basarabiei” şi evoluţiile
din stânga Nistrului (1990 – martie 1992) ........................................................ 709
***
Recenzii şi note bibliografice ...................................................................................... 719
Dan Aparaschivei, Healthcare and Medicine in Moesia Inferior, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (Bibliotheca Classica Iassiensis IX), 2012,
262 p. (Nelu Zugravu); Victor Spinei, Principii martiri Boris şi Gleb. Iconografie
şi canonizare, ediderunt Victor Spinei et Virgil Mihailescu-Bîrliba, Brăila,
Editura Istros (Bibliotheca Archaeologica Moldaviae, XVII), 2011, 213 p.
(Andreea-Daniela Moraru); Grzegorz Jawor, Aşezările de drept valah şi locuitorii
lor din Rutenia Roşie în Evul Mediu târziu, traducere Gabriela Gavril-Antonesei,
Iaşi, Editura Unuversităţii „Alexandru Ioan Cuza” (Scripta Archaeologica et
Historica Dacoromaniae, IV), 2012, 273 p. (Florin-Viorel Vasilică); Gabriel
Cuprins
Herea, Mesajul eshatologic al spaţiului liturgic creştin. Arhitectură şi icoană în

Moldova secolelor XV-XVI, Suceava, Editura Karl A. Romstorfer, 2013, 507 p.
(Petronela Podovei); Ionel Cândea, Mănăstirea Măxineni, ediţia a II-a, Brăila,
Editura Istros, 2012, 299 p.+152 planşe (Petronela Podovei); Lumea animalelor:
realităţi, reprezentări, simboluri, volum îngrijit de Maria Magdalena Székely,
Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, 534 p. (Petronel
Zahariuc); Penser le XIXe siècle: nouveaux chantiers de recherché, sous la
direction de Silvia Marton, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, 315 p. (Cosmin Mihuţ); Gh. Cliveti,
Adrian Bogdan-Ceobanu, Adrian Viţalaru, Ionuţ Nistor (ed.), Romanian and
European Diplomacy. From Cabinet Diplomacy to the 21st Century Challenges,
Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Beit, Casa Editrice Trieste, 434
p. (Mihaela Gheorghiu); O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti 1862-1947,
ed. Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurenţiu Constantiniu, Bucureşti, Monitorul
Oficial, 2011, 344 p. (Ancuţa Vlas); Ion I. Solcanu, Şcoala românească în
judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail pe durata reîntrupării la Principatele Române
(1857-1878), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2013, 464 + 4 p. (Mircea-Cristian
Ghenghea); Mircea-Cristian Ghenghea, Presă şi naţiune: mişcarea naţională a
românilor din Transilvania (1859-1865) reflectată în presa românească a vremii,
Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, 306 p. (Mihai
Cojocariu); Sorin Iftimi, Aurica Ichim, Alexandru Ioan Cuza. Memorabilia, Iaşi,
Editura Palatului Culturii, 2013, 203 p. (Cătălin Botoşineanu); Universitatea din
Iaşi – Universitatea din Bucureşti. Mobilitate academică (1864-1948), editori Ion
Toderaşcu, Bogdan-Petru Maleon, Cătălin Botoşineanu, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2014, 144 p. (Iulian Marcel Ciubotaru); Gabriel
Constantinescu, Crime înfiorătoare şi tâlhării îndrăzneţe din a doua jumătate a
secolului XIX în România, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2012, 379 p.
(Cosmin Mihuţ); Ovidiu Buruiană, Construind opoziţia. Istoria politică a
Partidului Naţional Liberal între 1927-1933, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2013, 613 p. (Cătălin Botoşineanu); Ovidiu Buruiană,
Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, 692 p. (Andi Mihalache);
Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, ediţia a III-a adăugită, prefaţă de Z. Ornea,
notă asupra ediţiei de Nicolae Bârna, Iaşi, Polirom, 2014, 444 p. (Georgiana
Leşu); Paul Nistor, Propagandă şi politică externă românească în secolul XX,
Iaşi, Institutul European, 2013, 353 p. (Ionuţ Nistor); Stan Stoica, Istoriografia
românească între imperativele ideologice şi rigorile profesionale (1953-1956),
Bucureşti, Editura Meronia, 2012, 334 p. (Marian Hariuc); Alastair J. L.
Blanshard, Kim Shahabudin, Classics on Screen. Ancient Greece and Rome on
Film, London, Bristol Classical Press, 2011, 264 p. (Florentina-Cristina Gîlcă);
Aurelia Vasile, Le cinéma roumain dans la période communiste. Représentations
de l’histoire nationale, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, 580 p.
(Florentina-Cristina Gîlcă); Zamfira Mihail, 155 de cărţi într-o carte, Chişinău,
Editura „Promoteu”, 2010, 530 p. (Ina Chirilă).
Abrevieri ..................................................................................................................... 765
Laurenţiu RĂDVAN, Mihaela RĂDVAN
Locuri şi oameni din Iaşi.

Consideraţii cu privire la începuturile Podului Roş*
O eventuală întrebare adresată azi locuitorilor oraşului Iaşi, ce ar privi

identificarea celui mai important pod peste râul Bahlui, ar primi un singur răspuns:
Podul Roş. Atestat cu acest nume în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, podul
a ajuns să deţină poziţia cea mai de seamă în capitala Moldovei din mai multe
motive, pe care vom încerca să le explicăm în rândurile de mai jos. Urmărim, de
asemenea, să desluşim mai bine evoluţia zonei în care a apărut podul, precum şi
felul cum a fost populată, cel fel de oameni au locuit aici şi ce preocupări au avut.
Râul Bahlui a marcat evoluţia oraşului ce a apărut lângă malurile sale. Pe
terasa unui deal aflat la nord de valea râului s-au aşezat locuitorii care au pus bazele
aşezării din care a evoluat oraşul ce a preluat la finele secolului al XIV-lea – fără a şti
prea bine de ce – numele unor „iaşi”. Deşi nu părea la începuturile sale să joace
vreun rol aparte în istoria Moldovei, acest oraş a găzduit destul de devreme o curte
domnească – una din atâtea altele –, pentru ca, în condiţii favorabile, să devină
principala reşedinţă a domnilor ţării, iar din secolul al XVII-lea centrul unic al
puterii. Cu siguranţă, atunci când primii locuitori s-au aşezat în acest loc au ţinut cont
şi de prezenţa în apropiere a unei ape curgătoare, dar şi de faptul că aici se afla un
vad de trecere a acesteia. Dacă la începuturi putem presupune că Bahluiul era trecut
printr-un vad (numit mai târziu „descălecătoarea drumului”)1, intensificarea
„traficului” uman, comercial, chiar militar, a impus găsirea altor soluţii care să
rezolve problema traversării sale. O rezolvare obişnuită a problemei o reprezenta
ridicarea unui pod, despre care nu ştim când a fost construit pentru prima dată. Ceea
ce putem afirma este că un predecesor al lui Petru Şchiopul – sau poate chiar acesta –
a ridicat pe Bahlui un zăgaz, în spatele căruia s-a format un lac, descris prima dată de
John Newberie în 15822. Probabil la acest lac (numit „iazul Heleşteului”, pomenit la
*
Acest studiu a fost realizat în cadrul unor granturi ale Autorităţii Naţionale Pentru Cercetare
Ştiinţifică din România (ANCS), CNCS – UEFISCDI, proiectele numărul PN-II-ID-PCE-2011-3-
0562 şi PN-II-ID-PCE-2012-4-0552.
1
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, IX, editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura Dosoftei,
2007, p. 368, nr. 381 (în continuare: Documente Iaşi).
2
Călători străini despre ţările române, vol. II, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 517 (în continuare: Călători străini);
Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s.n., Istorie, LX (2014), p. 321-349.
322 Laurenţiu Rădvan, Mihaela Rădvan
hotar) face referire şi unul din primele documente ce menţionează mănăstirea Galata
şi moşia din jurul ei3. Trecerea timpului a afectat barajul, astfel că a trebuit să fie
refăcut periodic. O primă refacere ştim că a fost întreprinsă de Vasile Lupu. Potrivit
lui Evlia Çelebi, care a trecut prin Moldova în 1659, noul zăgaz ar fi fost ridicat de
domnul moldovean în 1635-1636, cu acordul sultanului Murad al IV-lea4. Mai
aproape de eveniment au fost Petru Bakšić şi Marco Bandini, care au vizitat Iaşii în
1641, respectiv 1646, şi au descris barajul şi lacul5. Faptul că se întindea mult spre
apus, dar şi că dincolo de el se afla Galata, sugerează o suprafaţă apreciabilă a
lacului, care acoperea probabil o mare parte din şesul Bahluiului. O refacere
ulterioară a barajului o datorăm lui Antonie Ruset (1675-1678)6. Nu ştim când a
căzut în ruină, după 1700 barajul nemaifiind pomenit. În schimb, heleşteul Bahluiului
încă este menţionat (apare în 1748, la hotărnicia locului calicilor)7.
Această amenajare hidrotehnică a cursului Bahluiului a avut impact asupra
modului în care era traversat râul. Ne întrebăm dacă, atât timp cât a funcţionat lacul
şi barajul, la ieşirea din sudul oraşului râul era traversat în continuare pe un pod sau
în acest scop era folosit zăgazul? Ştim că unele ape se traversau pe astfel de baraje,
situaţie întâlnită chiar şi lângă Iaşi, menţionată de Georg Lauterer în 1782 8.
Fragmente din zăgazul de piatră (cel mai probabil, cel ridicat de Vasile Lupu) au
fost descoperite în 1909-1910, cu ocazia lucrărilor de amenajare a noului curs al
Bahluiului9. Semnificativă este analiza uneia dintre fotografiile ce prezintă
săpăturile de atunci şi care surprinde urmele acestui baraj, a cărui poziţie era în
aval de Podul Roş, care se vede în fundal10. Dacă am privi situaţia logic, un pod
mai vechi care să se fi aflat pe locul podului din secolele XIX-XX nu îşi avea
vezi şi vol. III, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 181.
3
Documente Iaşi, I, editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, Editura Dosoftei, 1999, p. 29,
nr. 20.
4
Călători străini, vol. VI, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 477.
5
Ibidem, vol. V, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 232; Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturor
bisericilor catolice de rit roman din Provincia Moldova, 1646-1648, ed. Traian Diaconescu, Iaşi,
Editura Presa Bună, 2006, p. 248. Miron Costin numeşte acest lac „heleşteul oraşului”, deosebindu-l
de alte lacuri, precum „iazul lui Barnovschi” (Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere, ed.
P. P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 86, 133).
6
Călători străini, vol. VII, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1980, p. 356. Pentru perioada de la Petru Şchiopul la
Antonie Ruset, vezi studiul lui Bobi Apăvăloaei, Amenajarea râului Bahlui în secolul al XVII-lea la
Iaşi, în „Carpica”, XXXIX (2010), p. 141-153
7
Documente Iaşi, V, editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura Dosoftei, 2001, p. 340, nr. 560.
8
Călători străini, vol. X, partea I, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru,
Maria Matilda, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei, 2000, p. 333.
9
Bobi Apăvăloaei, op. cit., p. 146-147; de asemenea, Vasile Cocuz, Iezătura iazului roman.
Aquarium de pe Bahlui. Iaşul cetate romană. Castrum Iasi. Origina şi semnificaţia numelui Iaşi, Iaşi,
1911, p. 3-9.
10
ANI, Stampe, fotografii, nr. 90.
Locuri şi oameni din Iaşi 323
justificarea, zona din spatele barajului fiind inundată, cel puţin cât acesta era
funcţional. Cu toate acestea, deşi este mai rar pomenit în mod explicit, podul a
funcţionat în paralel cu zăgazul [subl. ns.], poziţia sa fiind însă mai jos de acesta.
Acest lucru ne este confirmat de Miron Costin, la descrierea evenimentelor din
1659: „o samă de săimeni de ciia ai noştri [...] s-au îndemnat şi au ieşit den şanţuri,
viindu pre iaz, pre lângă pârâu, au venit pănă în podul Bahluiului, şi trecându podul
preste Bahlui, ce era atuncea mai gios de iaz... [subl. ns.]”11.
Prin această menţiune, cronicarul subliniază poziţia nouă a podului, în aval
de barajul lui Vasile Lupu, dar şi faptul că, cândva spre momentul redactării
cronicii, podul a cunoscut o nouă prefacere. Bahluiul, deşi în mare parte din an este
un râu cuminte, are momente de creşteri bruşte de debit (în special primăvara), care
provoacă inundaţii, afectând construcţiile de pe malurile sale 12. Acesta este motivul
principal al refacerilor succesive prin care a trecut principalul pod de peste Bahlui,
la care se adaugă faptul că, cel mai adesea, lemnul a fost materialul de bază al
construcţiei.
Cel mai probabil, atunci când Vasile Lupu a refăcut zăgazul la începutul
domniei sale, podul exista. Cândva în anii de după 1659, un domn (poate tot
Antonie Ruset) l-a reconstruit într-o altă poziţie, bănuim că nu la mare depărtare.
Acest ultim pod era din piatră şi pe el a trecut Bahluiul solia lui Ioan Gninski, în
iunie 1677. În relaţia călătoriei soliei se aminteşte atât trecerea peste zăgazul unui
iaz de lângă oraş, cât şi peste un pod, fără a se da indicii clare cu privire la locul
unde acestea se aflau: „apropiindu-ne de Iaşi, la o jumătate de milă de oraş am zărit
pe domn cu oastea lui pe un deal, dar noi nu puteam ajunge într-acolo din pricina
stării rele a zăgazului de trecere peste apele iazului”; „[Iaşiul] are numai un pod
mare, lat şi lung de zid, frumos împodobit, care trece peste râul cel strâmt” 13. Deşi
şi la sosire şi la plecare solia a urmat calea Prutului, şi nu a Vasluiului, locul de
campare al oaspeţilor s-a aflat lângă mănăstirea Cetăţuia, astfel că aceştia au
traversat în mod cert Bahluiul pe podul existent după zăgaz.
Până la jumătatea secolului al XVII-lea, podul nu a avut un nume aparte
care să-l identifice în mintea locuitorilor oraşului, singura denumire pe care am
identificat-o în surse trimiţând tocmai spre ctitorul şi cel sub autoritatea căruia se
afla, domnul. Într-o versiune a cronicii lui Neculce, îl găsim numit „podul cel
domnesc”14, fiind traversat de Mihai Racoviţă, când s-a retras la Cetăţuia datorită
atacului „cătanelor” lui Ferenţ (ianuarie 1717)15. Tot ca „pod domnesc” apare
11
Miron Costin, op. cit., p. 191.
12
Geografia municipiului Iaşi, coord. N. Barbu, Al. Ungureanu, Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” Iaşi, 1987, p. 69-72.
13
Călători străini, vol. VII, p. 352-353, 357.
14
Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. Gabriel Ştrempel,
Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 661.
15
Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ed. Nestor Camariano, Ariadna
Camariano-Cioran, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1965, p. p. 205; Cronica anonimă a
Moldovei, 1661-1729 (Pseudo-Amiras), ed. Dan Simonescu, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1975, p. 79.
pomenit într-o menţiune de pe verso unui act din 1732, care priveşte construirea de
către Grigore Ghica a două mori pe Bahlui („morile ot Podul Gospod”)16.
Atenţia pe care Ghica a dat-o zonei şesului Bahluiului a avut consecinţe şi
asupra podului, pentru că acţiuni ale acestui domn – precum rectitorirea mănăstirii lui
Balica şi întemeierea Târguşorului din apropiere – vor determina schimbări în
topografia locului. Cercetarea configuraţiei străzilor din zona Podului Roş permite
ipoteza unor modificări datorate iniţiativelor domnului amintit. Cei ce aruncă o
privire atentă pe planurile vechi ale Iaşilor (1769, 1790, dar mai ales 1819 – primul
plan care prezintă detaliat situaţia de la sud de Bahlui) observă că strada principală ce
venea din oraş traversa Bahluiul apoi, după cca 150 m, cotea la stânga, pentru ca
după alţi cca. 100 m – după traversarea pe alt pod a Nicolinei (Seci)17 – să facă
dreapta, de unde intra pe un curs neobişnuit de drept până spre Frumoasa18. Lateral,
se va forma drumul spre Socola19. În continuarea uliţei Podului Roş, planurile vechi
surprind un alt drum, despre care, în planul din 1769 se susţine că merge „la Galaţi”,
la fel ca drumul prin Târguşor20. Presupunem că acesta este drumul vechi, folosit de
domni pentru a merge la Galata, cel mai vechi monument religios din această
vecinătate a Iaşilor, o vreme loc de primire a oaspeţilor străini de către domn, dar şi
destinaţie de promenadă pentru boieri21. Vechimea mai mare a acestui drum este
sugerată şi de faptul că pe aici s-a întins oraşul, după ce locuitorii au început să-şi ridice
case peste Bahlui22, dar și de prezența unui pod, despre care vom discuta mai jos.
Spre Frumoasa se observă o uliţă cu un traseu nou, drept, care are
explicaţia sa: în primul rând, a fost influenţată de relief, prin situarea pe conul de
dejecţie al Nicolinei23, dar şi – în al doilea rând – de modul organizat în care a
apărut Târguşorul, din iniţiativă domnească (1729). Nu trebuie exclusă posibilitatea
ca acest drum să urmeze traseul unuia mai vechi (ce lega oraşul de mănăstirea
Balica), din vremea când podul de peste Bahlui se afla mai în aval, după zăgaz.
Cert este că ridicarea Târguşorului şi noul drum spre Frumoasa şi iarmaroc vor
atrage oameni, interesaţi să locuiască în zona trecerii de peste Bahlui, situaţie
nedocumentată pentru perioada anterioară.
La jumătatea secolului al XVIII-lea, un alt pod apare ca reper pe harta
Iașilor, iar cei care au trăit în acele vremuri l-au numit Podul Spânzurătorii. Cel mai
16
Documente Iaşi, IV, editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura Dosoftei, 2001, p. 107, nr. 149.
17
Nume dat la începutul sec. al XIX-lea (ANI, Documente, 588/19), probabil pentru că pe acest curs
al Nicolinei, care se vărsa în Bahlui imediat după Podul Roş, nu mai curgea apă decât primăvara şi la
ploi mari.
18
Sectorul sinuos apare pe planul din 1819 ca având 119 stânjeni (cca 250 m.), ANI, Planuri şi hărţi,
nr. 447; vezi şi nr. 522, 707, 1131-1132.
19
Documente Iaşi, VIII, editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura Dosoftei, 2006, p. 128, nr. 94.
20
ANI, Planuri şi hărţi, nr. 1131-1132.
21
Galata a reintrat în atenţia domnilor o dată cu iniţiativa aceluiaşi Grigore al II-lea Ghica de a reface
casele domneşti de aici; mai nou, vezi Bobi Apăvăloaei, Importanţa strategică a dealului Galata din
Iaşi pe parcursul secolelor XVI-XIX, în Monumentul, XII, vol. 2, Iaşi, 2011, p. 41-44,
http://www.monumentul.ro/pdfs/galata.pdf [10.03.2014].
22
Casele sunt redate în planurile din 1769 şi 1790 (ANI, Planuri şi hărţi, nr. 1131-1132).
23
Geografia municipiului Iaşi, p. 37.
probabil, această denumire i s-a dat pentru că în apropierea sa s-au practicat o vreme
execuţiile prin spânzurare, o mutare a acestora de la curte fiind de înţeles, dacă ne
gândim că aici era la un moment dat marginea oraşului, iar tâlharii atârnaţi în ştreang
dădeau exemplu celor care intrau în târg. Din păcate, pentru anii 1759-1764, când
apare cel mai des denumirea de Podul Spânzurătorii, nu am identificat documente
care să facă referire la practicarea execuţiilor în şesul Bahluiului. Am dat doar de
două acte târzii care fac referire la astfel de practici: unul din 1799, în care este redată
povestea unei crime, respectiv executarea prin sugrumare la Podul Roşu a femeii
criminale24, şi un altul din 1841, care dă de înţeles că spânzurările se făceau pe malul
Nicolinei: „în dreptul podului [de peste Nicolina Seacă, n. ns.] am auzit că au fost
spânzurătoare”. La acea vreme, martorii actului susţineau că podul vechi nu mai
exista, dar încă i se vedeau urmele: „şi înpotriva acestui loc au fost pod pi apa
Micolinii, a cărue sint şi astăzi şarampoii”25. Faptul că spânzurările se executau de
regulă la ieşirile/intrările din oraş este confirmat de un alt act, din 1803, în care se
porunceşte ca un criminal „să să spânzure la capu Podului Lung lângă cerdacul
Frenţii”, deci dincolo de Târguşor, tot la o intrare principală în Iaşi26.
Prima menţiune a podului sub numele de Podul Spânzurătorii este din iunie
1759 şi face referire la „o casă ce esti dincolo [subl. ns.] di Podul Spânzurătorii”27;
şi alte menţiuni ne arată că avem de-a face în primul rând cu un pod, nu cu o uliţă,
cum s-a crezut28: „casă la Podul Spândzărători, dinăcolo”29. Faptul că podul se afla
peste Nicolina este susţinut de o precizare dintr-un act de vânzare: „[casă] la capul
Podului Spânzurătorii, alăture cu podul, în malul apii a Nicolinii”30. În acei ani,
Podul Spânzurătorii apare des pomenit în legătură cu un personaj ce a obţinut aici o
danie de loc domnesc, un anume Petrea31, care a primit terenul fiind „om străin şi
căsătorindu-să aicea în ţară şî aşăzându-să ca unul din pământeni”. Grigore Ioan
Calimah s-a milostivit de el şi i-a dăruit în septembrie 1762 „o bucată de loc din
dreptul locul domnesc ci iaste în şăsul Bahluiului, la capătul Podului
Spânzurătorilor de sus, sub iazul domnesc”, unde Petrea şi-a făcut casă, cu
24
O interesantă poveste a unei femei abuzate (Documente Iaşi, X, editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura
Dosoftei, 2007, p. 254, nr. 282).
25
ANI, Divanul domnesc, 98/1840, f. 22; act publicat şi în IN, 5 (1925), p. 207, nr. CXLI.
26
Gh. Ungureanu, Pedepsele în Moldova la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea, Iaşi, 1931, p. 17, nr. 11.
27
Documente Iaşi, VI, editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura Dosoftei, 2004, p. 186, nr. 217.
28
Cu referire la uliţa care coboară spre Bahlui de la curtea domnească (Istoria oraşului Iaşi, vol. I, ed.
Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 97-98). Idee preluată şi de
Sorin Iftimi, în Vechi planuri privitoare la Uliţa Palatului Domnesc din Iaşi (str. Palat), în
Monumentul, X, 2009, p. 59, http://www.monumentul.ro/pdfs/Sorin%20Iftimi%202%2010.pdf
[11.11.2014].
29
Documente Iaşi, VI, p. 234, nr. 271; de asemenea, p. 402, nr. 442; p. 408, nr. 450. Într-o hotărnicie
a părţii de moşie pe care o deţinea mănăstirea Galata în hotar cu moşia oraşului, găsim „Podul
Spânzurătorilor” în margine cu ocolul iarmarocului (ibidem, p. 423, nr. 468)
30
Ibidem, p. 456, nr. 517.
31
În actul de danie apare ca sârb, în alte acte particulare ca grec (Documente Iaşi, VI, p. 184, nr. 213-214;
p. 421, nr. 467; p. 601, nr. 692).
dugheană cu băcălie la faţă. Egumenul Galatei a pretins că acolo este locul

mănăstirii, însă nu a putut produce la termenul dat hârtii doveditoare, astfel că lui
Petrea i s-a confirmat dania. După cum reiese din documente, spaţiul dăruit era
dincolo de Bahlui, pe malul Nicolinei: „locul din malul Nicolinii, din capul Podului
Spânzurătorilor”. Actele ne oferă şi dimensiunile terenului, care era de formă
dreptunghiulară, cu laturile mari de 36 de stânjeni şi cele mici de 23 (măsurate cu
tradiţionalul stânjen de opt palme)32.
Interesant este că dania către Petrea venea după ce acesta se instalase deja
pe locul amintit. Sosit în Iaşi după 1755, el se aşezase întâi pe Podul Vechi 33,
pentru ca din mai 1762 să apară numit deja „Petre băcalul ot Podul Spânzurătorii”,
semn că şedea aici de câţiva ani34. În acest nou loc, nu şi-a făcut singur dugheană,
ci împreună cu rude ale sale (printre vecini îl găsim pe Petcu lăcătuş, unchi al
său)35. De altfel, până să primească acea confirmare domnească, Petrea şi-a tot
extins posesiunea: îl găsim cumpărând case din zonă Podului Spânzurătorilor de la
Măgdălina călugăriţa sau Vasile soronar36; după danie, răscumpără o casă vecină,
ridicată de o slugă a sa37. De toate această agoniseală se va alege praful, pentru că
Petre va muri împovărat de datorii, iar dughenele sale vor ajunge, după scoaterea la
mezat, la un creditor al său, Hristodor Papafil38. Pe unul din locurile de la Podul
Spânzurătorii va ţine o berărie germanul Petter Lun lăcătuşul, cu precizarea că la
1793, când berăria e vândută, despre loc se spune că e „la Podu Roşu”, pentru că,
între timp, vechiul pod de aici dispăruse39.
Dar unde s-a aflat mai exact acest pod? Într-o primă fază a cercetării
noastre, am înclinat să credem că este vorba de podul de peste Nicolina Seacă,
situat aproape de Podul Roș. Un plan din 1840 al locurilor mănăstirii Sf. Ioan
Zlataust din Iași ne arată însă că podul se afla tot pe Nicolina, dar mai în amonte cu
cca. 550-600 metri, pe ulița care a luat apoi numele de Ulița Ziua Crucii și care
ducea de la Podul Roș la biserica cu hramul amintit 40. Menționarea acestui pod, cu
un nume ce trimite spre practicarea aici la un moment dat a execuțiilor prin
spânzurare (într-un loc pe care îl credem la ieșirea din oraș), ne sugerează încă o
dată că pe aici a trecut drumul vechi.
Podul cel mare de peste Bahlui a cunoscut probabil o prefacere sub Matei
Ghica. Potrivit Cronicii Ghiculeştilor, în primul an al domniei sale, poate chiar în
32
Ibidem, p. 421, nr. 467. Vezi şi p. 507, nr. 585.
33
Ibidem, p. 184, nr. 214.
34
Ibidem, p. 392, nr. 434; p. 402, nr. 442.
35
Ibidem, p. 392, nr. 434; p. 507, nr. 585; p. 601, nr. 692.
36
Ibidem, p. 402, nr. 442; p. 408, nr. 450.
37
Ibidem, p. 462, nr. 525; p. 463, nr. 528.
38
Ibidem, VII, editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura Dosoftei, 2005, p. 463, nr. 351; p. 535, nr. 405.
39
Ibidem, IX, p. 198, nr. 221, vezi şi nota 1 şi actul publicat în vol. X, p. 472, nr. 133. Petter Lun
lăcătuş apare luând cu bezmen şi două dughene pe Uliţa Măjei în 1787 (ibidem, VIII, p. 526, nr. 413).
40
DANIC, Planuri și hotărnicii, nr. 73. Ulița mergea paralel cu Nicolina Seacă (pe malul de vest),
Podul Spânzurătorii fiind folosit pentru a traversa pârâul și a merge la biserica amintită. În planul lui
Peytavin (1857), apare numită „ulița pe din dosul bis. Zioa Cruci” (ANI, Planuri şi hărţi, nr. 522).
1753, domnul a refăcut „două poduri mari de pe Bahlui, ce erau învechite”41. Unul
din poduri este mai greu de identificat42, celălalt poate fi viitorul Pod Roş. În
documentele interne, o uliţă a Podului Roş apare abia în 177743, iar în 1778 se
vorbeşte deja de „Uliţa Gospod cea Mare ce mergi la Podul Roş”44. Cu toate
acestea, noul nume nu se impusese în toponimia locală. Un an mai târziu, un
document face referire la pod, pe care îl numeşte – cu referire la aceeaşi chestiune
– „podul din gios de peste Bahluiu”, respectiv „podul despre Frumoasa”45; numele
nu avea deci o vechime prea mare. O explicaţie a noii denumiri, potrivit unei
informaţii din secolul XIX, s-ar datora culorii balustradelor46, astfel că, cel mai
probabil, vopsirea podului în roşu a determinat noul nume.
Potrivit mai multor mărturii, Alexandru Firaris Mavrocordat ar fi
întreprins, în scurta sa domnie (1785-1786), refacerea podului existent, care era
deja stricat. Andreas Wolf, care a stat în Moldova de mai multe ori, în intervalul
1780-179747, ne transmite că Mavrocordat ar fi reconstruit podul pentru a înlesni
circulaţia la iarmaroacele ce s-ar fi ţinut lângă Iaşi de câteva ori pe an48. Despre
refacerea podului de către acest domn („realizare preţioasă”) scrie şi Vincenz
Batthyány în 180149. Şi acest pod era din lemn50, a fost refăcut – sub privegherea
polcovnicului Manolache Balş – în timpul ocupaţiei ruse din 1806-181251, şi aşa a
rămas până la reconstruirea sa din piatră, după adoptarea Regulamentului Organic.
Înainte de acest moment aflăm din Vidomostia stării uliţilor din Iaşi că podul avea
o lungime de 25 de stânjeni, cca. 55 de metri52.
Fiind pod domnesc, trecerea peste Bahlui era supravegheată de slujbaşi
domneşti, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Printre documentele
Iaşilor am identificat unul în care figurează Tănase Ciolacul, „mărginean la pod”,
însărcinat cu „slujba podului gospod”, pentru care a şi primit o bucată de loc
domnesc în apropiere53. De altfel, trei astfel de „mărgineni”54 sunt înregistraţi în
41
Cronica Ghiculeştilor, p. 679.
42
Poate este vorba de „podul de piatră” – fostul pod al lui Ştefan vodă – de la gura Cacainei
(Documente Iaşi, IV, p. 62, nr. 82; VI, p. 567, nr. 645; p. 756, nr. 864; podul traversa pârâul amintit,
şi nu râul Bahlui; peste Cacaina se mai construise un pod, mai jos de Târgul Făinii. Este posibil, de
asemenea, ca Matei Ghica să fi refăcut un alt pod peste Bahlui, undeva lângă sau în afara Iaşilor.
43
Ibidem, VII, p. 391, nr. 293.
44
Ibidem, p. 483, nr. 378.
45
Ibidem, p. 463, nr. 351; p. 483, nr. 377; p. 520, nr. 386; p. 535, nr. 405.
46
Mircea Ciubotaru, Lexic şi toponimie din Moldova, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”,
XLVII-XLVIII (2007-2008), p. 311-312.
47
Călători străini, vol. X, partea II, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru,
Maria Matilda, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei, 2001, p. 1250-1252.
48
Ibidem, p. 1272, nota 31.
49
Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, s. n., vol. I, îngrijit de Georgeta Filitti
et al., Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 105 (în continuare: Călători străini, sec. XIX).
50
Ibidem, p. 176.
51
ANI, Documente, 422/105.
52
ANI, Eforia oraşului Iaşi, 31/1834, f. 27-28.
53
Documente Iaşi, IX, p. 368, nr. 381.
Catastiful Iaşilor din 1755, toţi trei în mahalaua în care se afla podul55. Aceşti
slujbaşi – sau alţii special desemnaţi – aveau probabil în grijă şi strângerea taxelor de
la pod, precum cea instituită de Constantin Moruzi, când poruncise repararea
podurilor din oraş56. Anterior, în 1764, Grigore Alexandru Ghica hotărâse ca
gestionarea taxelor să fie dată în grija unor mari negustori greci, care urmau să se
ocupe de întreţinerea străzilor de lemn cu ajutorul marelui agă şi al podarilor ce îi
erau subordonaţi57. Ulterior, străzile şi podurile vor intra în subordinea Casei
podurilor, care îşi trăgea veniturile din mai multe surse, inclusiv din taxele colectate
de la dughene şi cârciumi sau cărţile de joc (1813). Tot acum aflăm că cei care
arendau venitul podurilor urmau să-şi aşeze slujbaşii încasatori în mai multe locuri de
la intrarea în oraş; pentru intrarea dinspre sud, locul de încasare se afla „dincoace de
capul podului Neculinii”, adică între Podul Roş şi podul de peste Nicolina Seacă58.
***
Casele de dincolo de Bahlui nu au format un cartier aparte al oraşului, ci au

fost considerate de la început ca parte a unei mahalale deja existente. Este vorba de
Broşteni, care s-a dezvoltat iniţial sub terasa pe care se afla Târgul de Jos, mai jos
de ţigănia domnească, pomenită de unii călători străini încă din secolul al XVI-lea59.
Probabil, mahalaua a primit numele de Broşteni60 în a doua parte a secolului al
XVI-lea – prima jumătate a secolului al XVII-lea, un preot care locuia aici fiind
pomenit în 166961, pentru ca în secolul următor casele sale să se apropie de râu.
Catastihul Iaşilor din 1755 înregistrează în Broşteni 155 de nume de contribuabili.
Fiind aproape de reşedinţa domnească, majoritatea o formează slujitorii care lucrau
la curte (joldunari, seimeni, comişei, grădinari, vizitii, pietrari, bucătari, pitari,
inclusiv tăietori de lemne, toţi numiţi „gospod”), trecuţi la categoria ruptelor cu
54
Denumirea de „mărginean” este cel mai adesea pusă în legătură cu ţăranii din satele aflate la
marginea ţării. Prezenţa acestor „mărgineni” în Broşteni are probabil legătură cu Podul Roş şi cu
situarea la periferia oraşului Iaşi a acestei mahalale.
55
Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I (1755-1820), ed. Ioan Caproşu, Mihai-Răzvan
Ungureanu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 55-57.
56
Călători străini, vol. X, partea I, p. 627. Pentru taxele detaliate pe animale de povară/tipuri de
mărfuri, vezi Documente Iaşi, X, p. 115, nr. 117.
57
Documente Iaşi, VI, p. 537, nr. 616.
58
N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, Bucureşti, 1902, p. 491, nr. 185.
Informaţii sigure cu privire la deţinerea de locuri de casă la podul Nicolinei Seci avem din 1731.
Datele provin dintr-un document din 1808, când actele ce priveau stăpânirea locurilor de la podul
Nicolinei Seci erau pierdute; ni se oferă însă suficiente detalii (date de emitere, nume de proprietari)
pentru a le considera veridice; de altfel şi boierii care au judecat chestiunea ridicată la acea vreme au
considerat actele ca fiind reale (ANI, Documente, 588/19; vezi şi Documente Iaşi, IV, p. 84, nr. 115).
59
Călători străini, III, p. 183.
60
Numele însuşi trimite spre situarea în valea Bahluiului, unde vara broaştele „încântau” urechile
oamenilor cu sunetele lor. Unii autori au văzut în Broşteni un sat, cu toate că nu avem nici o
confirmare documentară care să demonstreze că mahalaua a trecut anterior prin această fază (Istoria
oraşului Iaşi, vol. I, p. 55, 69).
61
Documente Iaşi, II, editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura Dosoftei, 2000, p. 194, nr. 221.
pecete (peciuri) roşie. Nici un boier, nici un negustor („cupeţi”) şi nici un breslaş
nu este înregistrat aici. Destul de mare este în schimb numărul birnicilor, de 21,
aici intrând foşti sau actuali slujitori domneşti – printre care şi doi căpitani de la
agie –, slugi boiereşti şi mănăstireşti – un pitar, un apar, un vier al Galatei etc. –,
dar şi doi croitori şi un crâşmar. Mare e şi numărul femeilor nevolnice (văduve,
bolnave, bătrâne), 27, cel mai mare număr din vreo mahala din oraş (nici un bărbat
nevolnic aici!62). Printre locuitori s-a strecurat şi un cofetar, neîncadrat la nici o
categorie, iar dintre „jidovi”, unul singur apare în Broşteni63.
Prima catagrafie a populaţiei Moldovei, care include şi locuitorii din Iaşi, a
fost realizată de ruşi în 1772-1774. Mahalaua Broşteni nu a fost lăsată deoparte, în
1774 aici fiind înregistrat un număr de 78 de liude, mai precis: 19 birnici „căsaşi”,
doi holtei, 14 văduve, cinci ţigani, un preot, trei mazili şi ruptaşi, 26 slujitori
domneşti, un cioclu şi şapte evrei. În total sunt consemnate 73 de case, doar două
dughene – una ţinută de Toader sârbul, plăcintar, şi alta de Gheorghe grec, pitar –
şi o singură cârciumă, a lui Ioniţă Codreanu, dar ţinută de Petcu arnăut. Printre
meşterii care activau în mahala am identificat câte un şelar, căldărar, butnar,
plăcintar, bărbier, doi blănari, şase croitori, dar şi un băcal. Dintre slujitorii
domneşti remarcăm pe cei patru podari, unul fiind numit calfă, altul teslar. Ţiganii
apar cu îndeletniciri specifice: unul e scripcar, altul e cobzar şi altul cărămidar.
Remarcăm totodată apelativul de „sârb” (pentru patru liude, toţi birnici) sau „grec”
(pentru şapte, din categorii diverse) dat câtorva dintre cei înregistraţi. În fine, nu
putem să nu observăm – ca şi în 1755 – numărul mare de femei văduve, cca. 18%
din total, fapt explicabil probabil prin mortalitatea mai ridicată din rândul
bărbaţilor. Catagrafia fusese totuşi făcută la finalul unei perioade de război şi
ocupaţie, care în mod sigur a avut efecte în plan demografic64.
În 1766, este menţionată şi prima biserică construită în valea Bahluiului, cu
hramul Sfinţii Constantin şi Elena, ridicată imediat după 1753 de preotul Poliz,
grec de la Salonic65. Două decenii mai târziu, un tabel rusesc al caselor pentru
încartiruire din oraş şi din mahalale plasează Broştenii pe locul doi între cartierele
mărginaşe, după Tătăraşi (1789). Statistica înregistrează patru case negustoreşti,
62
Catastiful a fost publicat iniţial de Ghibănescu (Gh. Ghibănescu, Catastihul Iaşilor din 1755, în IN, I
(1921), nr. 1, p. 5-40), care a numărat tot 27 de femei nevolnice (p. 20); în a doua ediţie (Documente
statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I, p. 52-59), care a îndreptat unele din erorile primului editor, s-a
strecurat totuşi o greşeală, Costandin morar, joldunar domnesc, fiind trecut la nevolnici (p. 59), în realitate
el fiind în aceeaşi categorie cu ceilalţi slujitori – ruptaş cu pecete roşie (ANI, Mss. nr. 1706, f. 35).
63
Pentru întreaga mahala Broşteni, vezi Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I, p. 52-59.
64
Ibidem, p. 108-110; iniţial publicat în Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea a II-a,
alcătuirea, cuvântul introductiv şi comentariile de P. G. Dimitriev, sub redacţia lui P. V. Sovetov,
Chişinău, 1975, p. 382-384. Dacă în 1774 în Broşteni sunt înregistraţi 78 de liude, în Condica Vistieriei
din octombrie 1803 apar doar 76 (Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I, p. 131).
65
Documente Iaşi, VI, p. 605, nr. 698. Biserica figurează şi în planul rus al oraşului din 1769 (ANI,
Planuri şi hărţi, nr. 1131; vezi anexa).
256 case simple, cu o singură încăpere mai bună, şi nouă cârciumi66. Casele
mahalalei s-au extins spre Bahlui avantajate şi de faptul că locul era încă domnesc.
Această situaţie se schimbase în 15 martie 1761, când Ioan Theodor Calimah făcea
danie mănăstirii Zlataust tot terenul rămas nelocuit din şesul Bahluiului, precum şi
locul domnesc de sub curtea domnească. Prin această cedare se definitiva procesul
de dăruire către alţi proprietari, în special ecleziastici, a părţii de sud, din şes, a
moşiei oraşului67. Dania va avea ca efect o serie de procese între mănăstirea
Zlataust şi locuitorii care îşi ridicaseră deja case, care, cu temei, nu doreau să
plătească bezmen şi considerau că egumenii mănăstirii făceau abuzuri. Unul din
motivele acestei situaţii este dat de termenii destul de generali ai daniei. Foarte
generos, Ioan Theodor Calimah dăruise „care locu [domnesc] au rămas nedat de
alţi luminaţi domni mai dinnaintea noastră ci iaste din giosu supt curtea
domnească, unde au fost şi heleşteul domnesc”; adăuga tot şesul Bahluiului ce nu
fusese dăruit până atunci. Domnii care au urmat au încercat să mai dreagă din
problemele apărute. Cum orăşenii rămăseseră fără loc de păşunat, Constantin
Moruzi încearcă să îndrepte din „strâmbătate” şi dă în 1779 şesul Bahluiului înapoi
spre folosinţă orăşenilor, împreună cu alte locuri spre Aroneanu, Copou şi Rediul
lui Tătar, „ca pe un loc slobod, ci esti al oraşului” 68. Abuzurile vechililor mănăstirii
au determinat sub Alexandru Ioan Calimah o plângere colectivă a locuitorilor din
mahalalele Feredeielor şi Tălpălari, nemulţumiţi că li se cereau bani sub pretextul
că ocupau terenul mănăstirii. Din anaforaua boierilor din Divan – favorabilă
orăşenilor – aflăm că o judecată asemănătoare a avut loc sub Mihail Constantin
Suţu între călugării de la Zlataust şi locuitorii din Broşteni („şi s-au dovedit că n-au
stăpânit nici o bucată”)69.
Oraşul se extindea într-adevăr dincolo de râu, dovadă înmulţirea atestărilor
de tranzacţii (sau dispute) cu terenuri şi case din zona podului de peste Bahlui de
după 1750. Mai întâi, se ridică o serie de case dincolo de viitorul Pod Roş, după
care locuinţele se vor întinde tot mai departe de Bahlui (casele de la Podul
Spânzurătorii făceau parte tot din mahalaua Broşteni)70. Cu mănăstirile Galata şi
Frumoasa, care aveau şi ele teren în zonă, locuitorii nu au avut probleme, în schimb
au continuat disputele cu călugării de la Zlataust. În februarie 1799, Dumitrachi
66
Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I, p. 403. Casele figurează cu o încăpere, despre
care editorii precizează că este vorba de cameră „aptă pentru încartiruire” (p. 404). Putem presupune
că este camera bună a casei, alături de care mai puteau exista o bucătărie şi anexe.
67
În actul de danie se precizează că se dăruieşte locul care, spre apus, „se împreună cu hotarul
mănăstirei Gălăţii şi cu hotarul mănăstirei Frumoasa” (Documente Iaşi, VI, p. 295, nr. 342).
68
Ibidem, VII, p. 540, nr. 410. Drepturile orăşenilor în imaş vor fi întărite de Alexandru Mavrocordat
(1786) şi Scarlat Calimah (1816), vezi ANI, Documente, 877/6, 902/4, Teodor Codrescu, Uricarul,
vol. II, ed. a II-a, Iaşi, 1889, p. 22-25 şi N. A. Bogdan, Imaşul târgului Iaşilor, în IN, IV (1924),
p. 49-50.
69
Documente Iaşi, X, p. 52-54, nr. 51-52.
70
„La capul Podului Spânzurătorii, în mahalaoa Broştenii” (Documente Iaşi, VI, p. 462-463, nr. 525-526,
528); vezi şi menţiuni târzii, în legătură cu acte din perioada secolului XVIII (ANI, Documente,
317/15); de asemenea, Documente Iaşi, IX, p. 368-369, nr. 381-382.
Iacodin, logofăt de taină, merge din porunca marelui logofăt şi face cercetare
printre locuitorii mahalalei Broşteni, rezultând o serie de liste („ecstract”), în care
sunt cuprinşi: cei supuşi să plătească bezmen mănăstirii Zlataust (48 de nume); cei
adăugaţi la lista plătitorilor de bezmen (18); cei iertaţi de bezmen, pentru că aveau
„scrisori vechi şi cu clironomii şi stăpâniri mai vechi decât danie mănăstirii”,
locurile fiind „drepte a lor” (63). Bezmenul este precizat doar la cei 18 proaspăt
adăugaţi, suma variind de la 15 parale (la majoritatea) la 2 lei 71.
Neînţelegerile dintre mănăstire şi locuitori continuă şi după 1799, astfel că,
în februarie 1803, se decide ca un logofăt de la divan, un vornic de poartă şi vechilul
mănăstirii să meargă în mahala să cerceteze şi să facă o hartă a locului, pentru a
vedea exact câte case şi dughene sunt72. Abia la 30 aprilie 1806, după desluşirea
actelor aduse atât de mănăstire, cât şi de toţi mahalagii din Broşteni, şi după analiza
unei hărţi „închipuitoare de starea locului”, Alexandru Moruzi hotărăşte ca toţi cei
care au acte de stăpânire a locului de dinainte de dania către mănăstire să fie
„nesupăraţi” de aceasta, în timp ce ceilalţi (care aveau sau nu „tocmeli” cu
mănăstirea) urmau să plătească bezmen călugărilor. Ca o concesie domnească, la
categoria celor iertaţi de plată au intrat şi cei care deţineau danii domneşti primite
după 1761. Pentru a stabili situaţia fiecărui teren, o comisie formată din mari boieri a
reluat cercetarea la faţa locului, studiind documentele şi efectuând măsurători.
Documentul final, emis la 20 martie 1807, cuprinde trei tabele ce conţin: 1. numele
celor 88 de oameni (de fapt 8673) pentru care s-a decis ca de acum încolo să plătească
bezmen, cu suma aferentă; 2. numele celor 73 care aveau deja înţelegeri de bezmen
cu mănăstirea, cu suma aferentă; 3. numele celor 81 care nu plătesc bezmen (de fapt
8274). În total sunt înregistrate 241 de nume de deţinători de locuri75, la câţiva
precizându-se că deţin mai mult de un loc. Suma plătită ca bezmen varia de la 20 de
parale sau un leu (mai mulţi) la 18 lei (un „jidov”)76. O bună parte din numele
înregistrate în listele anterioare, din 1799, apar şi aici, alături de multe nume noi.
Documentul are, indirect, o mare valoare, deoarece relevă în mahala un
adevărat micro-univers social şi ocupaţional, cu oameni de origine şi cu preocupări
foarte diverse. Majoritatea sunt de condiţie modestă, care probabil locuiau în case
precum cele înregistrate în 1789. Constatăm unele schimbări faţă de statisticile din
1755 şi 1774, în ton cu transformările economice ce se simţeau în întreaga Moldovă
după tratatul de la Kuciuk-Kainargi, care a limitat aşa-zisul „monopol” otoman77. În
71
ANI, Măn. Sf. Ioan Zlataust, XV/7. Vom analiza relaţiile dintre orăşenii din Iaşi (incluzându-i şi pe
cei din alte mahalale) şi mănăstirea Sfântul Ioan Zlataust într-un studiu separat, care se află în curs de
redactare.
72
ANI, Măn. Sf. Ioan Zlataust, XV/8.
73
În tabel sunt trecuţi 88 de noi plătitori, însă pentru Pavăl, ginerele Dochiţei, şi Paraschiva Tomii s-a
făcut ulterior precizarea că „s-au scos, să nu plătiască” (ibidem, XV/9).
74
Pavăl, ginerele Dochiţei, a fost adăugat aici, nu şi Paraschiva (vezi şi nota anterioară).
75
Totalul numelor din tabele dă 242, dar un nume (Pavăl de mai sus) se repetă.
76
Ibidem, XV/9.
77
Vezi Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. I, ed. Ghenadie Petrescu,
Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, Bucureşti, 1888, p. 125, nr. 30.
mod evident, acum predomină meşteşugarii: croitori, cizmari, ciubotari, blănari,

fierari, băibărăcari, pitari, pietrari, rachieri, plăcintari, găitănari, ceprăgari, casapi,
rotari, teslari, caretaşi, zugravi, sticlari, boiangii, covrigari, bărbieri, alături de
scripcari şi cobzari, ce erau tot un fel de meşteri, dar în ale cântatului. Alături de
aceştia, încă găsim mici slujitori: suiulgii, bulucbaşi, ciohodari, telali, mărgineni,
arnăuţi, vătăşei, şetrărei, grădinari, lemnari, ca şi bucătari şi copii din casă. Am
identificat şi câţiva oameni care se ocupau doar cu mica negustorie: precupeţi,
crâşmari, bacali, fiind posibil ca dintre cei în dreptul cărora nu se notează nici o
ocupaţie unii să fie tot mici comercianţi. Lor li se adaugă şi oameni mai cu stare,
puţini e drept, precum un staroste (de?), un ceauş de blănari, ca şi oameni ai Bisericii:
un monah de la schitul Tărâţa, un preot şi o preoteasă, plus patru dascăli. Ca şi în
1755 sau 1774, în mahala nu este înregistrat nici un boier (cu o excepţie, care însă nu
strică regula78), semn că zona nu reprezenta nici un interes pentru cei de sus,
interesaţi să deţină locuri şi case... sus, în oraş. Originea etnică sau locul de unde au
venit sunt notate la câţiva oameni: greci, sârbi, munteni şi ţigani. Numărul evreilor
este destul de mare, 25 de „jidovi” din totalul de 241, reprezentând 10%, cei mai
mulţi figurând în lista celor care aveau contracte de bezmen deja încheiate, indiciu că
veniseră recent şi negociaseră direct cu mănăstirea; la alţi patru oameni se
menţionează că sunt botezaţi. În liste apar şi câteva femei, la unele se precizează că
sunt văduve, la altele că sunt „babe”, la altele se dau meserii (rachieriţa, teslăriţa,
bărbieriţa), foste probabil ale soţului, în alte cazuri chiar ale lor. Găsim aici chiar şi
un olog şi doi neputincioşi, care completează imaginea mahalalei. În listă apare şi
biserica Sfântul Constantin, care avea trei locuri libere de bezmen, alt semn ce indică
vechimea sa ante 1761. Alt aspect interesant este acela că, printre cei care nu plătesc
bezmen, deosebim un număr mai mare ce nu au vreo meserie precizată, faţă de cei
care plătesc, unde majoritatea au o ocupaţie. Ultimii sunt probabil oameni veniţi mai
recent, aşezaţi în această mahala – unde bezmenul era mai ieftin decât în centru –
pentru a-şi exercita ocupaţia. Documentul ne confirmă indirect că, în 1761, deşi în
partea oraşului aflată spre Bahlui locuirea se intensifica şi domnia încă făcea danii
individuale, încă existau terenuri libere, care au intrat în stăpânirea mănăstirii
Zlataust. În schimb, în cazul terenurilor de dincolo de Bahlui, locurile dăruite/întărite
de domnie unor locuitori au fost mai puţine, dominând terenurile deţinute de
mănăstiri.
Documentul din 1807 se coroborează foarte bine cu Condica scriirii
sufletilor şi a familiilor a stării de gios din Târgul Ieşii, din iulie 1808, care ne
oferă informaţii de ordin fiscal. Sunt înregistrate 66 de familii de birnici (cu 237
suflete), doar două familii de negustori „ai hrisovului al doilea” (cu 16 suflete, aici
intrând şi calfe, argaţi şi slujnice), 99 familii de scutelnici (444 suflete), 29 familii
78
Este vorba de Anastasache Papafil, în dreptul căruia în documentul din 1807 nu scrie nimic, dar în
1799 apare ca pitar. Acesta însă, în buna tradiţie a familiei sale, se ocupa tot cu negustoria (vezi
Marius Chelcu, Coste Papafil: un negustor din secolul al XVIII-lea, în Oraşele, orăşenii şi banii:
atitudini, activităţi, instituţii, implicaţii (sec. XVI-XX), ed. Laurenţiu Rădvan şi Bogdan Căpraru, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011, p. 222-224).
de „iertaţi” (118 suflete), 24 de familii de membri ai breslelor (95 suflete), 16

familii de sudiţi „rusăşti” (54 suflete), 22 familii de sudiţi „nemţăşti” (65 suflete),
cinci familii de sudiţi „franţuzăşti” (18 suflete) şi 116 femei văduve şi copii lor 79.
Totalul nu ne duce departe de datele cuprinse în 1807, semn că la cercetarea făcută
în acel an au fost chemaţi toţi sau aproape toţi deţinătorii de locuri din mahala:
avem 263 de familii (241 la 1807), cu 1.163 de suflete, exceptând evreii,
contabilizaţi separat în condică. Avem totodată confirmarea predominării micilor
meşteşugari, majoritatea aflându-se în rândurile birnicilor, o parte regăsindu-se şi
printre scutelnici. Apelativele date unora dintre locuitori indică originea etnică sau
geografică: „grecul”, „lipovan”, „rusul”; interesant este că cei mai mulţi dintre
aceştia poartă numele de „sârbul” (22 la număr), ceea ce confirmă numărul în
creştere al celor ce îşi căutaseră salvarea şi o viaţă mai bună la nord de Dunăre, pe
fondul războiului ruso-turc ce începuse în 1806. Dintre sudiţii ruşi, o parte par,
după nume, veniţi din spaţiul polon sau est-slav (Zacrânschi, Corolonschi,
Zacaveci, Cozlonschi, Ceacovschi, Begeroschi, Balticu), la fel cum dinspre Polonia
sunt veniţi şi unii dintre supuşii austrieci (Buvaschi, Leahtacovschi, Lecevschi,
Holomivschi), alături de alţii, unguri şi „nemţi”. Printre sudiţii francezi găsim doi
„talieni”, dar şi câţiva greci. Am precizat deja că evreii nu sunt cuprinşi în acest
document pe mahalale, însă câţiva se află probabil printre „botezaţi”, cei mai mulţi
fiind puşi – nu întâmplător – la categoria celor „iertaţi”. În fine, remarcăm prezenţa
unui „doftor”, Costandin, la categoria scutelnicilor.
Încheiem aceste consideraţii social-fiscale cu datele din Catagrafia
oraşului Iaşii, din martie 1820. Din nou, mahalaua Broşteni conduce detaşat la
capitolul birnici, cu 74 de liude (pe al doilea loc se aflau Muntenimele, cu doar 47),
numeroşi fiind şi „postelniceii i alţii cu hrisoave şi cărţi gospod de iertare”, printre
care şi meşteşugari (câţiva bărbieri, calfe, blănari, tăbăcari), alături de alţii, în total
21. La capătul opus sunt hrisovoliţii (negustori), dintre care găsim doar patru, şi
aceia din starea a doua. Din mahala nu lipseau scutelnicii, iertaţi de bir dar care
slujeau pentru diverşi boieri sau ierarhi ai Bisericii. Curios este faptul că în
Broşteni nu e cuprins nici un om din categoria „haimanalelor”, unde intrau de
regulă oameni fără un statut clar, veniţi de aiurea80. În schimb, fiind mahala de
margine, Broştenii au atras mulţi străini de ţară, astfel explicându-se prezenţa aici a
celor mai mulţi supuşi ruşi din oraş, 68. Unii apar ca ruşi, alţii ca „moldoveni” (de
peste Prut), „greci” sau „sârbi”. Majoritatea sunt mici meşteri, foarte mulţi
ciubotari, probabil pentru că aici era un vad bun de vânzare a ciubotelor către
ţăranii ce veneau în târg sau la iarmaroc. Nici supuşii austrieci nu sunt puţini, 39 la
număr, locul predilect de aşezare al acestora fiind însă Muntenimile (77). În fine,
un singur supus englez s-a stabilit în Broşteni. Separat apar trecuţi 32 de lipoveni,
79
Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I, p. 177-188.
80
Ibidem, p. 351-365.
respectiv 35 de evrei sudiţi (zece ruşi şi 24 austrieci) 81. Pentru această categorie
foarte utile sunt informaţiile din Catagrafia sudiţilor din Moldova, din 1824-182582.
Catagrafiile şi celelalte înregistrări statistice surprind evoluţia în câteva
decenii a mahalalei Broşteni. Dacă la jumătatea secolului al XVIII-lea, cartierul era
dominat de slujitori, după 1800 majoritatea o forma grupul meşteşugarilor. În 1755,
slujitorii încă îşi aveau menirea lor, lucrând pentru curtea aflată în apropiere, încă
organizată pe principii medievale, în timp ce la 1820 rolul lor scăzuse, poate şi
pentru că diverse motive (ocupaţiile străine, incendiile) scăzuseră din importanţa
curţii domneşti de la capătul Uliţei Mari. Deschiderea pe care o cunoscuse
Moldova după 1774 a permis nu numai lărgirea orizontului economic, ci şi
atragerea unor oameni din afară, specializaţi în diverse meserii, o parte preferând să
se aşeze în această mahala de la intrarea în Iaşi. Oamenii de aici rămân de condiţie
joasă, boierii neavând motive să se stabilească aici, mai ales că în această perioadă
o altă mahala şi o altă uliţă (Podul Verde, în partea opusă a oraşului) începea să
crească în importanţă. Nici negustorii „profesionişti” nu se stabilesc aici, preferând
încă zonele comerciale tradiţionale din oraş (Târgul de Jos sau cel de Sus).
Broştenii rămân un loc predilect de aşezare pentru cei plecaţi din sate, pentru
lipoveni, „sârbi”, dar şi evrei.
***
Măsurătoarea uliţelor din Iaşi, executată în 1811 în vederea instalării de

felinare pentru iluminat, ne transmite date privind lungimea străzilor care duceau
spre Podul Roş. Dinspre oraş venea Podul Lung, care figurează în acest document
cu o lungime de 261 de stânjeni, în timp ce o uliţă numită Trapezănească (plasată
tot în zona Podu Roş)83 apare cu 106 stânjeni84. Numele de Podul Lung poate crea
confuzii în primele decenii ale secolului al XIX-lea, deoarece se pare că iniţial a
fost dat străzii care cobora dinspre Târgul de Jos şi vamă spre Podul Roş (şi care nu
s-a numit Uliţa Chervăsăriei în secolele XVII-XVIII!)85, pentru ca, ulterior, numele
să fie preluat de strada care venea spre Bahlui dinspre curte şi continua prin
Târguşor. În 1811, acestei din urmă uliţe i se spune „Podul Roşu”, cu adăugirea „de
la stâlpii podului de la Bahlui şi drept până la Uliţa Mare”, având o lungime de 334
stânjeni. Cifrele de mai sus nu corespund decât aproximativ cu cele din planul lui
Baiardi din 1819, care ni se par mai realiste (raportat la situaţia din teren) şi care dă
pentru uliţa ce merge de la curte la Podul Roş 405 stânjeni, respectiv 420 stânjeni
81
Ibidem, p. 372-383, 397.
82
Ibidem, vol. II, p. 5-510; la unii dintre sudiţi se precizează că au case sau afaceri în Broşteni.
83
Nu ştim dacă avem de-a face aici cu o eroare de nume, de vreme ce o stradă cu acest nume se afla
pe vremuri mai sus, în Târgul Vechi. Uliţa Trapezănească, pomenită la 1811, se afla în zona Podului
Roş, pentru că pe o parte a sa se aflau dughenele lui Şiling (ibidem, p. 297), la care vom face referire
mai jos.
84
Ibidem, vol. I, p. 292-297.
85
Marius Chelcu şi Cătălina Chelcu au demonstrat acest lucru în Mănăstirea Golia: reper al
organizării spaţiului urban, în AIIX, XLVIII (2011), p. 233.
de la Podul Roş, pe „calea vămii până la Târgul de Jos”; în partea cealaltă, de la

Podul Roş până la podul Nicolinei Seci, ar fi fost 119 stânjeni86. Evoluţiile
ulterioare vor inversa ordinea priorităţilor în privinţa importanţei uliţelor ce
coborau dinspre oraş. Vechea cale care venea dinspre piaţa oraşului şi vamă,
folosită timp de secole pentru a ieşi din Iaşi spre sud, va ceda locul fostului Pod al
Gunoiului87, care lega direct Uliţa Mare de Podul Roş. Probabil, refacerea curţii a
avut rolul ei în această reorientare. Între 1785 şi 1806, vechea curtea domnească de
lângă biserica Sfântul Nicolae stătuse abandonată, dărâmarea ruinelor de aici şi
iniţierea ridicării unui nou palat, mai modern, fiind iniţiată de Alexandru Moruzi 88.
Putem presupune că locul a redevenit nucleul oraşului după finalizarea construcţiei
şi revenirea aici a domnului, astfel că, treptat, strada care lega palatul de Podul Roş
a devenit cea mai importantă cale de ieşire din Iaşi, preluând în timp numele de
Podul Lung89. Acest proces era încheiat la jumătatea secolului, când Peytavin
realizează cunoscutul său plan al Iaşilor90.
Dispunerea străzilor din zona Podului Roş s-a păstrat într-un plan din 12 mai
1815 făcut de Vasile Bucur vornic de poartă. Planul91 înfăţişează cele două uliţe care
coboară dinspre oraş spre Bahlui: prima de la curte – încă numită „uliţa ce merge la
Podul Roş”, a doua – „uliţa di pe iaz”92, dinspre Târgul de Jos, între ele fiind figurată
biserica Sf. Constantin. Uliţele se unesc chiar în faţa Podului Roş, care se continuă cu
„uliţa di peste pod Bahluiului”, lateral fiind figurat pârâul Nicolina, care se varsă în
râu după pod. Pe uliţa de peste Podul Roş şi pe cea dinspre curte, casele sunt
desenate în front continuu, în timp ce pe „uliţa di pe iaz” apar întrerupte de curţi. Pe
această din urmă uliţă doar la răspântia de dinainte de pod apar cinci case unite, în
spatele cărora, dincolo de Bahlui, este figurată o căsăpie, spre care ducea o ulicioară
cu punte. Această „huidiţă” era pricina cercetării întreprinsă de vornicul de poartă, ea
ducând la puntea care a rămas pe locul unde fusese amenajat un pod temporar peste
Bahlui, cu ocazia refacerii Podului Roş, întreprinsă de Manolache Balş93. Dincolo de
Bahlui apar mai multe drumuri, paralele cu râul, precum şi o serie de case,
împrăştiate fără a urma o ordine anume. Planul surprinde bine cursul vechi al
Bahluiului, care curgea pe atunci mult mai aproape de terasa pe care se află oraşul;
practic, curţile caselor de pe uliţa dinspre curte şi de pe „uliţa de pe iaz” se terminau
86
ANI, Planuri şi hărţi, nr. 447; vezi şi Gh. Ghibănescu, Iaşii în 1820 (după catagrafia lui Mihail
Gr. Şuţu vodă), în IN, III (1923), p. 23-24.
87
Documente Iaşi, VI, p. 92, nr. 106.
88
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, ed. a II-a revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg,
2007, p. 127-128.
89
Pentru a evita confuziile, în diferitele planuri anexă pe care le-am publicat recent, am preferat să
dăm de la început numele de Podul Lung străzii care lega curtea domnească de Podul Roş.
90
ANI, Planuri şi hărţi, nr. 522. Fosta stradă principală de ieşire din oraş va rămâne o vreme cu
numele de „drumul vămii” sau „drumul de pe iaz”.
91
Publicat şi discutat şi de Sorin Iftimi, op. cit., p. 61-64.
92
Şi nu „uliţa de piatră”, cum s-a citit în ibidem, p. 62, lectură care a dat interpretarea eronată potrivit
căreia uliţa respectivă era pietruită.
93
în spate în malul Bahluiului94. Acest plan confirmă creşterea în importanţă a străzii

care lega direct palatul domnesc de Podul Roş şi scăderea rolului vechiului drum prin
care se cobora din oraş, cel dinspre piaţa din Târgul de Jos. De asemenea, întăreşte
ideea că Podul Roş, ca loc de trecere, aproape de răspântia unor drumuri principale,
devenise şi un vad comercial, căutat de cei care veneau să se aşeze în Iaşi.
***
Am amintit mai sus că zona Podului Roş a devenit atractivă pentru evrei.
Ca şi în perioada anterioară, aceştia se aşezau în oraşe din două motive principale:
în primul rând, pentru că – la fel ca armenilor – li se interzicea să cumpere sau să
deţină în stăpânire „moşii de veci”; în al doilea rând, pentru că – o consecinţă a
impunerii anterioare – primiseră voie să cumpere case şi dughene în oraşe95. Primii
evrei din mahalaua Broștenilor sunt atestaţi, indirect, la mijlocul secolului al XVIII-
lea. Sesizând potenţialul economic al zonei, un anume Boroh a obţinut aici un întins
teren, pe care a înfiinţat o berărie. Ulterior, terenul său a fost fragmentat prin
vânzările făcute de urmaşi, lucru pe care îl ştim din cercetările făcute în 1799 pentru
stabilirea celor care urmau sau nu să plătească bezmen mănăstirii Zlataust. Acest
document ne relevă mai multe detalii interesante: pe de o parte, ne transmite că
Boroh era fiul lui Moise, pe de alta, ni-l plasează pe acelaşi Boroh în Podul Roş cel
puţin din 175496. În acei ani, sursele surprind în Iaşi mai mulţi evrei cu acest nume,
astfel că este greu de identificat posesorul locului care ne interesează. Este posibil să
fie vorba de un Boroh care ia cu bezmen în 1743 un loc cu dughene al mănăstirii
Barnovschi din Târgul de Jos97, acelaşi fiind martor la o pricină din 175698.
Mai sus am amintit că, în 1793, berăria lui Petter lăcătuşul era vândută,
intrând în posesia unui alt evreu, Ursul, care o lasă fiului său, Leiba; cum în 1799
fii lui Boroh nu mai apar ca având berărie, cel mai probabil Leiba deţinea singura
instalaţie care mai funcţiona acolo la acea vreme, trecută și pe planul locurilor
mănăstirii Zlataust din 184099. Berăria se afla în malul Nicolinei, lângă fostul Pod
al Spânzurătorii, şi a continuat să funcţioneze în familie, de la Leiba trecând la fiica
sa, Hana, şi soţul ei, Meir Simha, care încă o foloseau în anii 1840100.
94
Ibidem, 422/107.
95
Armenii aveau în plus voie să cumpere vii; prevederile, mai vechi, se regăsesc în Codul lui
Calimachi (1816-1817), extrase în Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/ 1,
coord. Ladislau Gyémánt, Lya Benjamin, Bucureşti, Editura Hasefer, 1999, p. 399, nr. 58.
96
ANI, Măn. Sf. Ioan Zlataust, XV/7.
97
Documente Iaşi, V, p. 219, nr. 406; p. 280, nr. 487; X, p. 424, nr. 76.
98
Ibidem, VI, p. 27, nr. 32.
99
ANI, Măn. Sf. Ioan Zlataust, XV/7; DANIC, Planuri și hotărnicii, nr. 73.
100
Documente Iaşi, IX, p. 198, nr. 221; IN, V (1925), p. 206-207, nr. CXXXIX-CXLI. Din dosarul
judecăţii dintre Meir şi mănăstirea Galata, care i-a cerut fără succes bezmen, aflăm că Leiba, fiul lui
Ursu, fusese supus austriac (vezi ANI, Divanul domnesc, 98/1840, passim; Izvoare şi mărturii, III/2,
p. 391, nr. 354).
Alţi evrei sunt atestaţi aici în 1786 şi au o poveste interesantă. În luna mai
a acelui an, divanul judeca pricina dintre evreul Ilie şi fosta sa soţie, Ilinca, care
între timp renunţase la iudaism şi se botezase. La mijloc se afla casa lor din
Broşteni, despre care aflăm că fusese ridicată pe loc domnesc şi că data cel puţin
din vremea războiului din 1768-1774, când arsese. În cele din urmă, după mai
multe înfăţişări, se decide ca locuinţa să revină femeii, „ca una ce au năzuit la lege
creştinească cu copii cu tot, să i să de miluire, ca să aibă unde să odihni”, ea
urmând să dea fostului soţ jumătate din valoarea imobilului 101. În aceeaşi perioadă,
un alt evreu apare în zona Podului Roş, şi el tot cu o poveste aparte (1789). Despre
acesta – „Leiba jidov de la Podu Roş” – aflăm tot dintr-o judecată a Divanului, care
a cercetat pricina acestuia cu tâlharii care l-au jefuit în Codrul Iaşilor. Cu un an în
urmă, de teama turcilor, evreul nostru se refugiase în pădure (la o „bejănie”), în
urma jafului pierzând bunuri în valoare de peste 700 de lei. Printre acestea se aflau
şi „cele zăce porunci ce le ave jidovul..., [pe care] după ce talharii aceştiia au
curăţat argint ce ar fi fost pe dânsele, le-au lepădat supt nişte butuci undi, după ce
s-au prinsu [tâlharii], căutându-le, s-au găsit toate putrede şi de nici o treabă”102.
Acest detaliu ne determină să credem că personajul nostru nu era un evreu
oarecare, ci ori un lider spiritual, care poate activa într-o „şcoală jidovească”103 din
zona Podul Roş104, ori un om important căruia i se încredinţaseră cărţile sfinte.
Întâmplări din vremuri tulburi!
Catagrafia din 1820 înregistra deja în Broşteni nu mai puţin de 90 de evrei
pământeni, cu opt mai puţin decât în mahalaua Bărboi, unde se aflau cei mai mulţi.
Lor li se adaugă 35 de evrei supuşi ruşi, austrieci şi prusaci. Majoritatea figurează
ca precupeţi, ocupându-se cu micul comerţ, alături de cei ce se îndeletniceau cu
meşteşuguri (găsim olari, sticlari, croitori, ciubotari, pălărieri, tăbăcari), respectiv
fabricarea şi vânzarea băuturilor tari (mulţi rachieri) sau tăierea cărnii (casapi, un
haham). Din mahala nu lipsea Avram, „doftor”105. Dar în Broşteni se aflau şi femei
„doctor”, precum una, „moldovancă [...] doftoriţă di friguri”, pe care o căuta un
anume Moscul, pălărier evreu106, care avea însă probleme cu legea. În octombrie
1810, el era prins „în mahalao Broşteni de aice din Iaşi, dormind noapte întri caii
lăcuitorilor şi, fiind în prepus că iaste tâlhar, vrându să fure cai”, ajunge la
închisoarea armăşiei. Deşi, iniţial, se părea că pălărierul fusese acuzat degeaba, mai
târziu a apărut la adresa lui suspiciunea că s-ar fi „întovărăşit” la furtişag cu un
101
Documente Iaşi, VIII, p. 462, nr. 370.
102
Ibidem, p. 626, nr. 495.
103
Pentru terminologia folosită pentru desemnarea lăcaşurilor de cult iudaice, vezi Dan Dumitru
Iacob, Sinagogile din Iaşi la mijlocul secolului al XIX-lea (aspecte culturale, sociale, arhitectonice şi
urbanistice), în HU, XVII (2009), p. 123-129.
104
Potrivit Vidomostiei di havrile jâdoveşti din Iaşi (1843), Sinagoga Mare din Podul Roş funcţiona
din 1803 (ibidem, p. 154, anexa nr. I); vezi şi Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România,
III/2, p. 334, nr. 337, nota nr. 1.
105
Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I, p. 362-363, 378-383.
106
Documente privind istoria Moldovei sub ocupaţie militară rusă (1806-1812), selecţie de Alexei
Agachi, Ion Varta et al., Chişinău, Editura Litera, 2012, p. 316, nr. 244.
anume Iancul jidov. La cercetarea făcută, Moscul susţinea că s-ar fi născut la Brod
(fost în Polonia, la acel moment în stăpânirea Austriei) şi ar fi ajuns în Moldova în
1808107.
În Broşteni s-au aşezat şi lipovenii – grup refugiat din Rusia, acceptat
oficial prin privilegii domneşti –, toleraţi, dar şi uneori persecutaţi de autorităţile
bisericeşti, care îi priveau ca eretici şi încercau să-i aducă la dreapta credinţă108.
Dintr-un act dat de mitropolitul Veniamin Costache, în 1804, aflăm că lipovenii au
primit de la cei doi domni Alexandru Mavrocordat (Deli-bei şi Firaris) dreptul de
a-şi ţine legea netulburaţi, inclusiv libertatea de a primi noi membri din
confesiunea lor, fiindu-le însă interzisă atragerea altor creştini, inclusiv ruşi
ortodocşi109; Alexandru Moruzi confirmă această situaţie în 1805110. Pe acest fond
de relativă toleranţă, comunitatea lor din Iaşi creşte. Dacă în 1755 sunt înregistraţi
doar câţiva lipoveni111, în 1808, Condica scriirii sufletilor cuprinde mai mulţi, o
parte fiind aşezaţi chiar în Broşteni112. În Catagrafia oraşului Iaşi din 1820 sunt
informaţii cu privire la ei, o parte prinşi la categoria „lipovenii castraci şi alţii ce s-
au întors den eresul castracilor şi acum să află sub protecţâie Sfintei Mitropolii”.
Dintre cei 42 înregistraţi, majoritatea locuiau în Broşteni (32), restul în Tătăraşi (8)
şi Feredeie (doar 2)113. De la un angajat de la consulatul rusesc din Iaşi aflăm că
mulţi dintre lipoveni erau vizitii114.
În această perioadă, prin creşterea numărului lor, zona locuită de lipoveni se
individualizează în mahala, luând numele de Lipovenime. La împărţirea oficială a
oraşului în cvartale, în august 1832, Lipovenimea este lăsată în cvartalul 1, alături de
zona Podului Roş şi Târguşorul115. Pe malul Bahluiului, lipovenii îşi vor ridica o
biserică proprie. O confirmare dată de cămara domnească în 1819 pentru biserica
lipovenească din Iaşi – „ce să facă acum din noa la Podul Roş, piste Bahluiu, după
cuprindere hrisovului a Măriei Sale Alexandru Moruz voievoda, ce li s-au dat de voi
spre facire aceştii beserici, care cercetându-să s-au găsit întru adevărul” – ne arată că
Alexandru Moruzi, probabil tot în 1805, le-a dat voie să îşi ridice un lăcaş de cult,
107
Ibidem, p. 293, nr. 225; p. 316-318, nr. 244-245.
108
Melchisedec, Lipovenismul adică schismaticii sau rascolnicii şi ereticii ruseşti, Bucureşti, 1871,
p. 188-192.
109
Theodor Codrescu, Uricarul, vol. IV, Iaşi, 1857, p. 138.
110
Ibidem, p. 137.
111
Gh. Ghibănescu, Catastihul Iaşilor din 1755, p. 16; Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi,
vol. I, p. 24-25.
112
Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I, p. 177, 181.
113
Ibidem, p. 397.
114
„Aproape toţi birjarii din Iaşi, cel puţin aceia de categorie mai bună, sunt refugiaţi ruşi din secta
scapeţilor” (Călători străini, sec. XIX, vol. IV, îngrijit de Daniela Buşă, Bucureşti, Editura
Academiei, 2007, p. 61).
115
ANI, Eforia oraşului Iaşi, 11/1832, f. 98-99v. Document publicat de Traian Ichim în IN, IV (1924),
p. 199-200, nr. CXXVIII. Despre cvartalurile oraşului (patru la număr) se vorbeşte în acte din
februarie 1832 (ANI, Eforia oraşului Iaşi, 11/1832, f. 1, 4).
care a fost refăcut după 1819116. După 1830 se va face un edificiu din cărămidă, care
a ars într-un incendiu în 1866, şi acesta fiind reconstruit după alt plan, în anii 1870117.
Dar pe lângă evrei, lipoveni, „sârbi” sau greci, găsim în zona Podului Roş
şi oameni de alte origini. Catagrafia din 1774 înregistrează şi un teslar armean 118,
iar printre cei ce deţineau aici locuri s-a aflat şi Nastul, fiul lui Coste Zota, originar
„din târgul Albesanilor (?), din ţara arnăuţească”119.
Construirea, spre finele secolului al XVIII-lea, a unor locuinţe tot mai
departe de Bahlui duce la creşterea densităţii locuirii, situaţie care are drept
consecinţă ridicarea unei biserici, care a primit hramul Ziua Crucii. Cea mai veche
menţiune a acesteia, identificată de noi, este într-un act din 1805, dat de Gheorghe
postăvarul „de aici, din Iaş, din mahalaoa Broşteni, lângă bisărica Sfintei Cruci”,
unde slujea preotul Neculai120. O menţiune mai puţin sigură este din mai 1799, când
un preot Năstase „ot Cruce” scrie un zapis de vânzare a unei vii121. Preoţii de la
biserica Crucii/Ziua Crucii, Mitrofan şi Neculai, cu familiile lor, sunt înregistraţi în
Condica scriirii sufletilor, din iulie 1808; la Mitrofan se precizează că este din
mahalaua Broşteni122. În sinodicul bisericii, făcut în 1875 din ordinul Mitropoliei,
este trecut anul 1815 ca dată a ridicării bisericii123, informaţie care are valoare doar
dacă o privim din perspectiva reconstruirii unui lăcaş mai vechi. Această situaţie este
confirmată de un izvod de cheltuieli identificat recent in Arhivele Iaşi124. Izvodul
cuprinde mai multe liste cu sumele plătite de preoţii de la Ziua Crucii, în special
pentru construirea bisericii din materiale mai durabile, alături de care sunt prezente şi
sume mărunte pentru cheltuieli cotidiene (inclusiv pentru mâncare sau straie).
Sumele date pentru materiale sunt înregistrate pe parcursul anilor 1813- 1815, la care
se adaugă cifrele pentru 1818, când încă se lucra la noul lăcaş (dovadă numărul mare
de cărămizi cumpărate şi cei 2.220 lei plătiţi calfei Ioniţă); la 7 mai 1815, se notează:
„cheltuiala la începire zidirii sfintei biserici”125. Prin urmare, cel mai probabil o primă
116
117
Melchisedec, op. cit., p. 237; vezi şi Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi
monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, 1974, p. 455.
118
Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea a II-a, p. 383.
119
120
Neculai apare ca preot la biserica Închinării Sfintei Cruci încă din noiembrie 1803 (ibidem,
588/19). Vezi şi ibidem, 613/47.
121
Documente Iaşi, X, p. 232, nr. 254. Realizatorul indicelui acestui volum a identificat Crucea cu
satul cu acelaşi nume din ţinutul Putnei (ibidem, p. 534), însă cum documentul face referire la satul
Valea Adâncă, aflat aproape de Iaşi, nu trebuie exclusă ipoteza că „Crucea” să fie de fapt hramul
Înălţarea Sfintei Cruci de la biserica care ne interesează.
122
Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I, p. 264.
123
ANI, Mitropolia Moldovei şi Sucevei - Sinodice, nr. 257, f. 7-7v.
124
Document identificat după apariţia studiului nostru Primul târguşor din Moldova: Târguşorul
Nicolina, în vol. Oraşe vechi, oraşe noi în spaţiul românesc. Societate, economie şi civilizaţie urbană în
prag de modernitate (sec. XVI - jumătatea sec. XIX), ed. Laurenţiu Rădvan, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2014, în care am analizat şi evoluţia acestei biserici (p. 145-146).
125
ANI, Documente, 232/6, f. 1-8. La totalul sumelor cheltuite pe an, semnează: Nicolai iconom,
Grigori iconom, Gavril ierei (în august 1814); primilor doi li se adaugă Grigore preot (în august
1815). Presupunerea noastră este că izvodul a fost redactat de preotul Ioan, care slujea aici din 1811;
biserică, din lemn, a fost ridicată aici de poporeni la finele secolului al XVIII-lea,
pentru ca între 1813 şi 1818 să fie construit un nou edificiu, din cărămidă. Catagrafia
mănăstirilor, bisericilor şi slujitorilor acestora din Iaşi, din 1828, înregistrează la Ziua
Crucii trei preoţi, Ioan, Ştefan, dar şi pe Neculai (Nicolae în text), care acum era în
vârstă de 65 de ani126. Biserica avea un mic venit din bezmenul unui loc dat de
mănăstirea Sf. Ioan Zlataust, pe care în 1824 se afla o casă ţinută de un german, Ioan
Craus, venit din Transilvania, de la Târgu Mureş, de 20 de ani127. O altă posibilă
sursă de venit ar fi fost nişte dughene, vândute de preoţii de la Ziua Crucii în 1827.
Dughenele se aflau cel mai probabil în Iarmaroc, actul vânzării fiind înregistrat
sumar într-o arhivă de documente de la biserica de acolo128.
Începe să fie locuită şi zona de-a lungul drumului ce duce spre mănăstirea
Socola, pe lângă Movila Saranda. Doi greci, „trăitori la Podul Neculinii”, primesc
în 1782 de la stareţa Socolei voie să ţină cârciumă la Fântâna lui Schin, pe moşia
mănăstirii; obţin totodată dreptul ca de la Podul Socolei la Movila Saranda să ţină
numai ei cârciumă129. În această zonă, locuirea se va intensifica după 1800, dovadă
şi ridicarea în 1809-1810 a bisericii Sf. Nicolae din Iarmaroc130. Pentru o vreme,
Podul care traversa Nicolina Seacă – şi care permitea trecerea atât spre Socola, cât
şi spre iarmaroc, Târguşor şi Frumoasa – a purtat un nou nume, original, „podul de
la Şiling”131. Numele i s-a tras de la stăpânirea exercitată asupra câtorva locuri de
lângă pod de către Leopold Schiling, secretarul agenţiei austriece din Iaşi, de care
aflăm în urma unei judecăţi dintre soţia sa, Catinca „săcrităreasa”, şi egumenul
mănăstirii Sf. Ioan Zlataust. Pricina era aceeaşi cu alte certuri ale mănăstirii din
zona Broştenilor, adică plata sau nu a bezmenului. În faţa boierilor din divan,
Catinca va dovedi cu acte şi martori că, la origine, locurile sale fuseseră deţinute de
foştii proprietari dinainte de dania către mănăstire de la 1761 132. Pe locul obţinut,
luând în considerare vadul comercial destul de bun, Schiling şi Catinca
amenajaseră nu mai puţin de „20 de dughene în rând”133, însă, în 1808, cei doi au
dorit să se reîntoarcă în Austria natală şi le-au scos la mezat. Plină de datorii şi
rămasă între timp singură cu patru copii, Catinca a reuşit să le vândă sulgerului
printre primele cheltuieli din izvod sunt şi cele pentru colaci daţi la mitropolie „când am luat
blagoslovenie şi ne-au dat condica” (ibidem, f. 1; vezi şi Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 146).
126
Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. II, p. 540.
127
Ibidem, p. 11.
128
ANI, Biserica Sf. Neculai-Iarmaroc, 1/1827, f. 2.
129
Documente Iaşi, VIII, p. 128, nr. 94.
130
Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, vol. III (1796-1828), ed. I. Caproşu,
E. Chiaburu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 267. Vezi şi L. Rădvan, op. cit., p. 147-148.
131
Vezi ANI, Ministerul de Interne, Tr. 797, op. 907, nr. 1083, f. 28.
132
Locuri „la mahalaoa Broştenii, la podul Niculinii Săci, unde iese drumul spre Socola”. Despre
aceste terenuri, actul precizează că: „totdeauna hrisovile de miluire a domnilor au putere lor la oraşe
numai pe loc nelăcuit şi necuprins în alte hrisoave şi cărţi domneşti, de mai înainte date altor
stăpănitori de casi şi dugheni” (ANI, Documente, 588/19).
133
Cele 20 de dughene apar în măsurătoarea uliţelor din 1811 (Documente statistice privitoare la
oraşul Iaşi, vol. I, p. 297).
Constantin Leondari abia după patru ani de strigare pe uliţe (potrivit obiceiului
mezatului), preţul obţinut fiind de 20.500 lei134.
Cel mai adesea, documentele nu ne oferă detalii cu privire la felul în care
sunt amenajate casele sau dughenele de pe locurile din mahala sau ne transmit doar
informaţii sumare. Sunt însă şi acte mai generoase în informaţii cu privire la
această chestiune, precum unul din 1815 de unde aflăm cum arăta o dugheană de
pe Podul Lung, dincolo de Podul Roş. Dugheana avea două odăi, cu geamuri în
dos, tavanul fiind pardosit cu scânduri. Deasupra se aflau două odăi cu „şală”,
pardosite, cu parmaclâcuri împrejur. La exteriorul clădirii găsim un grajd, din
scânduri de stejar, dar şi o altă odaie, cu zăplaz nou, cu poartă şi portiţă135. Deja
după1800 şi micii negustori începeau să-şi ridice clădiri cu etaj, apanajul până
atunci doar al boierilor şi marilor comercianţi. Cu toate acestea, faptul că
majoritatea clădirilor erau încă din lemn făcea ca oraşul să sufere permanente
înnoiri. Desele incendii distrugeau adesea cartiere întregi, orăşenii fiind nevoiţi de
fiecare dată să-şi reconstruiască locuinţele. Unul din ultimele mari incendii care a
afectat atât centrul oraşului, cât şi mahalalele dinspre Bahlui, a fost în 1827,
moment după care autorităţile au încercat să impună noi reguli şi materiale de
construcţie, care însă se vor impune cu mare greutate (până în 1843 oraşul nu va fi
scutit de incendii)136. Chiar şi aşa, inclusiv în anii 1840, Podul Lung, până dincolo
de Podul Roş, spre Socola, apărea călătorilor pretenţioşi ca o „stradă murdară”137.
***
Pentru mai buna înţelegere a modului în care se exercita proprietatea în

zona Podului Roş şi a mahalalei Broşteni apelăm la un document târziu, Catagrafia
străzilor şi proprietarilor de case din 1861, care indică atât numărul caselor de pe
fiecare uliţă, cât şi proprietarul: Uliţa Podului Roş figurează pe o latură (cea prinsă
la Despărţirea II) cu 28 de case şi dughene (cele din urmă formează majoritatea),
dintre care doar 4 plătesc bezmen la mănăstirea Sf. Ioan Zlataust, în timp ce pe
cealaltă latură (de la Despărţirea V) găsim 72 case şi 12 dughene, toate pe loc
„gospod”. Uliţa Berăriei apare cu 59 de imobile (majoritatea case), dintre care 27
plătesc bezmen la aceeaşi mănăstire; în mahalaua lipovenească mare parte din cele
128 de imobile sunt case, toate plătind bezmen la Zlataust; în schimb, în mahalaua
134
135
Ibidem, 413/72.
136
Pentru acest incendiu, vezi Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în
zilele noastre, vol. 2, ed. Constantin Mihăescu-Gruiu, Bucureşti, 1999, p. 295; de asemenea, Virgil
Apostolescu, Distrugerea de arhive în „focul cel mare” de la Iaşi din 1827, în Arhivele Statului. 125
de ani de activitate, 1831-1956, Bucureşti, D.G.A.S., 1957, p. 247-257 (vezi şi bibliografia folosită).
Un anonim italian, aflat în Iaşi în momentul acestui mare incendiu, spune că „de cealaltă parte, până
la Bahlui şi până la mănăstirea Frumoasa, toate sunt cenuşă în momentul acesta” (Călători străini
despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. II, îngrijit de Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura
Academiei, 2005, p. 270-271; vezi şi vol. IV, p. 90, 267).
137
Ibidem, vol. IV, p. 81.
Ziua Crucii, desprinsă din Broşteni, sunt înregistrate 137 de imobile, dintre care
102 case şi 5 dughene (cinci sunt de toate) sunt cu bezmen la Galata; în fine, pentru
zona care ne interesează relevante sunt şi datele pentru Podul Lung, sectorul de
după Podu Roş şi până în Târguşor, care la Despărţirea II apare cu 70 de imobile
(alternativ case şi dughene), dintre care doar 7 sunt cu bezmen la mănăstirea
Frumoasa, în timp ce la Despărţirea V sunt 51 de imobile, toate pe loc „gospod”;
abia mahalaua Frumoasei, dezvoltată spre mănăstire, are majoritatea locurilor cu
bezmen plătit la acest lăcaş138. Documentul confirmă informaţiile oferite de actele
mai vechi ce privesc daniile din „loc gospod”, făcute de domni către orăşeni sau
mănăstiri: pe moşia primită pe şesul Bahluiului de mănăstirea Galata s-au ridicat
casele din zona bisericii Ziua Crucii (şi partea de apus a Târguşorului); pe moşia
Frumoasei cele dinspre iarmaroc (şi partea de răsărit a Târguşorului); pe moşia
mănăstirii Zlataust au intrat casele ne interesează, din Broşteni, care nu au
beneficiat de danie domnească, în special cele din Lipovenime. Zona apropiată
Podului Roş, pod domnesc, are cele mai puţine case cu bezmen.
Un moment important din perspectiva unirii zonei de dincolo de Bahlui
(Ziua Crucii, Târguşorul de dinainte şi dincolo de barieră, Socola, Frumoasa etc.)
cu oraşul îl reprezintă prefacerea din lemn în piatră a Podului Roş, cel mai
important din oraş, subiect care merită tratat într-un studiu aparte. Ceea ce putem
spune aici este că unele reparaţii s-au făcut la podul din lemn în 1833139, pentru ca
acţiunea propriu-zisă de construire a noului pod să debuteze în anul următor.
Printre dosarele Eforiei oraşului Iaşi s-au păstrat numeroase informaţii cu privire la
starea podului, materialele necesare, numărul de lucrători folosiţi şi de zile lucrate.
Lucrările au fost date prin contract antreprenorului Theodorachi Ghica care, pentru
cei 60.000 de lei primiţi, prelua pe seama sa şi repararea podului Ipsilanti, de
lemn140. La sfârşitul anului 1835, podul nou (din piatră adusă din dealul Păunului)
era funcţional, fiind deschis trecerii – cu anumite oprelişti – trăsurilor, cu toate că
unele lucrări (dărâmarea caselor de la capetele podului, finisarea faţadei etc.) s-au
efectuat în anul ce a urmat141. Podul vecin, „de la Şiling” – de peste Nicolina Seacă
–, care apare într-un dosar ca având în lungime 9 stânjeni (aproape 20 de metri)142,
în altul doar 7 stânjeni (cca. 15 metri), respectiv 6 (cca. 13 metri) în lăţime143, va fi
şi el refăcut în piatră în 1836-1837, costurile fiind estimate la peste 25.000 de lei144.
Cu toate acestea, epopeea podurilor din această parte a oraşului nu se va
încheia. Cel de peste Nicolina Seacă nu mai există, dispărând cândva în a doua
138
ANI, Eforia oraşului Iaşi, 99/1861, r. nr. 281, f. 87v.-108; f. 307v-361.
139
Ibidem, 43/1833, f. 64.
140
Podul Ipsilanti a fost făcut de Constantin Ipsilanti în 1799 pentru a asigura o nouă cale spre
mănăstirea Galata şi izvorul din apropiere, cu „apa cea mai uşoară şi limpede din Iaşi”, locul unde
domnul şi boierii stăteau vara, cu un obicei ce a continuat până la începutul sec. al XIX-lea
(Manolache Drăghici, op. cit., p. 225).
141
Vezi ANI, Eforia oraşului Iaşi, 5/1835, passim.
142
Date preluate din Vidomostia stării uliţilor din Iaşi, din 1834 (ibidem, 31/1834, f. 27-28).
143
ANI, Ministerul de Interne, Tr. 797, op. 907, nr. 1083, f. 4-5.
144
Pe larg în ibidem, passim.
jumătate a secolului al XIX-lea145, acest curs al Nicolinei fiind în cele din urmă
canalizat şi trecut în reţeaua subterană la începutul secolului XX 146. Nici Podul Roş
de la 1835 nu mai poate fi văzut, datorită regularizării cursului Bahluiului în anii
1909-1912. Practic, cursul râului a fost îndreptat şi mutat mai departe de terasa
oraşului, fapt ce a necesitat ridicarea unui nou pod, la câteva zeci de metri spre sud
de cel vechi147.
Studiul de faţă a arătat cât de schimbătoare pot fi de-a lungul timpului atât
locurile, cât şi oamenii care le populează, totul în funcţie de vremuri şi specificul
lor. Pentru o bună ilustrare a acestui proces am preferat să alegem să cercetăm un
loc de trecere, la marginea unui oraş important, Podul Roş de lângă Iaşi. Aici, de la
1600 la 1900, am trecut de la un loc mlăştinos şi nepopulat, cu un pod de lemn
ameninţat mereu de şuvoaiele apelor, la unul amenajat, canalizat, cu un pod de
piatră şi cu oameni cu preocupări foarte variate, în special comerciale. Dar
schimbările nu s-au oprit aici. O sută de ani mai târziu, azi, trecerea peste Bahlui,
locul din jur, oamenii şi preocupările lor arată... altfel.
Places and people of Iaşi.

Considerations on the early days of Podul Roş
Abstract
The present study seeks to analyze the way the oldest bridge over the Bahlui, in
Iaşi, has appeared: Podul Roş. The bridge was built in the southern part of town, on a road
that crossed a ford and linked the capital of Moldavia to Vaslui, Bârlad and the south. In
late 16th century, a dam was set up on the river valley, with a lake beyond it. This is the
reason why, in the 17th century, the bridge was downstream of the dam (further downhill
from where the bridge stands nowadays). After the dam was destroyed and the lake was
infilled, the bridge moved upstream, with the first dwellings starting to appear nearby, after
1700. The study also looks at the status of the land in the bridge area: one part of it
belonged to the ruler, who donated it to some of his servants, while another was given over
to the St Ioan (Zlataust) monastery. The houses erected on both sides of the bridge created
a new neighbourhood (mahalle), called Broşteni, where two churches (Sf. Constantin and
Ziua Crucii) were built. The inhabitants had various professions: most of them were
initially court workers; they were later joined by an ever-increasing number of craftsmen
and merchants. A series of conflicts emerged between them and the Sf. Ioan monastery,
revolving around payment of the land rent (bezmen). The first Jews settle after 1750, as
well as a growing number of Lipovans, who created their own neighbourhood
(Lipovenimea). The first modern stone bridge was built in 1834-1836.
Keywords: Iaşi; mahalle; rent; Jews; bridges; Lipovans.
145
Nu mai apare în planul făcut de inginerul Bejan la finele secolului (ANI, Planuri şi hărţi, nr. 769).
146
Vezi ANI, Primăria Iaşi, 35/1911, f. 22, 350; 250/1911, f. 165.
147
Pe larg, în ibidem, 356/1906, partea III, dar şi dosarele cu nr. 35 din anii 1910-1913, passim.
Laurenţiu Rădvan, Mihaela Rădvan
Anexa 1: Zona Podului Roș într-un plan din 1815, făcut de Vasile Bucur vornic de poartă
344
(ANI, Documente, 422/107).

345
Locuri şi oameni din Iaşi
Anexa 2: Zona Podului Roș în planul orașului Iași din 1769 (ANI, Planuri și hărți, nr. 1131).
Anexa 3. Zona Podului Roş în planul oraşului Iaşi din 1790

(ANI, Planuri şi hărţi, nr. 1132).
Anexa 4. Zona Podului Roş în planul oraşului Iaşi din 1819

(ANI, Planuri şi hărţi, nr. 447).
Laurenţiu Rădvan, Mihaela Rădvan
348
Anexa 5: Zona Podului Roş în planul oraşului Iaşi din 1855

(Österreichisches Staatsarchiv, cota GIb0129).
349
Locuri şi oameni din Iaşi
Anexa 6: Noul pod ridicat la Podul Roş în jurul anului 1909 peste cursul rectificat al Bahluiului, detaliu
(ANI, Stampe, fotografii, nr. 90).
ABREVIERI
AARMSI = Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice

AARMSL = Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare
AB = Arhivele Basarabiei
ACNSAS = Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
AE = L'Année Epigraphique
AIR = Arhiva Istorică a României
AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi
AIIC = Anuarul Institutului de Istorie Cluj
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi
ALIL = Anuarul de Lingvistică şi Istorie Literară, Iaşi
ALMA = Archivum Latinitatis Medii Aevi. Genève.
AmAnthr = American Anthropologist, New Series, Published by Wiley on behalf of the
American Anthropological Association
AMM = Acta Moldaviae Meridionalis, Vaslui
AMN = Acta Musei Napocensis
AMR = Arhivele Militare Române
ANB = Arhivele Naţionale, Bucureşti
ACNSAS = Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
AMAE = Arhiva Ministerului Afacerilor Externe
ANDMB = Arhivele Naţionale. Direcţia Municipiului Bucureşti
ANI = Arhivele Naţionale, Iaşi
ANIC = Arhivele Naţionale Istorice Centrale
ANSMB = Arhivele Naţionale. Serviciul Municipiului Bucureşti
ANV = Arhivele Naţionale, Vaslui
AO = Arhivele Olteniei
AP = Analele Putnei
APH = Acta Poloniae Historica, Varşovia
AR = Arhiva Românească
ArhGen = Arhiva Genealogică
„Arhiva” = „Arhiva”. Organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare, Iaşi
ArhMold = Arheologia Moldovei
ASRR = Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune
AŞUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi
ATS = Ancient Textile Series, Oxbow Books, Oxford şi Oakville
AUB = Analele Universităţii „Bucureşti”
BAR = Biblioteca Academiei Române
BArchB = Bundesarchiv Berlin
BAR int. ser. = British Archaeological Reports, International Series
BBR = Buletinul Bibliotecii Române
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice
BCU-Iaşi = Biblioteca Centrală Universitară, Iaşi
766 Abrevieri
BE = Bulletin Epigraphique
BF = Byzantinische Forschungen, Amsterdam
BMI = Buletinul Monumentelor Istorice
BNB = Biblioteca Naţională Bucureşti
BNJ = Byzantinisch-Neugriechische Jahrbücher
BOR = Biserica Ortodoxă Română
BS = Balkan Studies
BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române
CA = Cercetări arheologice
CAI = Caiete de Antropologie Istorică
CB = Cahiers balkaniques
CC = Codrul Cosminului, Suceava (ambele serii)
CCAR = Cronica cercetărilor arheologice din România, CIMEC, Bucureşti
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhivele Centrale de Stat,
Bucureşti, vol. I-V; supl. I.
CDŢR = Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, Bucureşti,
vol. II-VIII, 1974-2006
CI = Cercetări istorice (ambele serii)
CIL = Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin
CL = Cercetări literare
CT = Columna lui Traian, Bucureşti
Cv.L = Convorbiri literare (ambele serii)
„Dacia”, N.S. = Dacia. Nouvelle Série, Revue d'archéologie et d'histoire ancienne, Bucureşti
DANIC = Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale
DGAS = Direcţia Generală a Arhivelor Statului
DI = Diplomatarium Italicum
DIR = Documente privind istoria României
DOP = Dumbarton Oaks Papers
DRH = Documenta Romaniae Historica
EB = Études Balkaniques
EBPB = Études byzantines et post-byzantines
EpigrAnat = Epigraphica Anatolica, Münster
Gerión = Gerión. Revista de Historia Antigua, Madrid
GB = Glasul Bisericii
„Hierasus” = Hierasus. Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, Botoşani
HU = Historia Urbana
HUI = Historia Universitatis Iassiensis, Iaşi
IDRE = Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptions externes concernant l'histoire
de la Dacie, I-II, Bucarest, 1996, 2000
IGLR = Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România,
Bucureşti, 1976
IILPecs = Instrumenta Inscripta Latina. Das römische Leben im Spiegel der
Kleininschriften, Pecs, 1991
ILAfr = Inscriptions latines d'Afrique (Tripolitaine, Tunisie, Maroc), Paris, 1923
ILB = Inscriptiones Latinae in Bulgaria repertae. Inscriptiones inter Oescum et
Iatrum repertae, Sofia, 1989
ILLPRON = Inscriptionum Lapidarium Latinarum Provinciae Norici usque ad annum
MCMLXXXIV repertarum indices, Berlin, 1986
ILS = Inscriptiones Latinae Selectae, 1892
IN = „Ioan Neculce”. Buletinul Muzeului Municipal Iaşi
ISM = Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine, Bucureşti, vol. I-III, 1983-1999
JGO = Jahrbücher für Geschichte Osteuropas
JL = Junimea literară
Abrevieri 767
JRS = The Journal of Roman studies, London

LR = Limba română
MA = Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ
MCA = Materiale şi cercetări arheologice
MEF = Moldova în epoca feudalismului, vol. I-XII, 1961-2012, Chişinău
MI = Magazin istoric
MM = Mitropolia Moldovei
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei
MO = Mitropolia Olteniei
MOF = Monitorul Oficial al României
NEH = Nouvelles études d’histoire
OI = Opţiuni istoriografice, Iaşi
OPEL = Onomasticon provinciarul Europae latinarum, vol. I-IV, Budapesta-Viena,
1994-2002
RA = Revista arhivelor
RC = Revista catolică
RdI = Revista de istorie
RER = Revue des études roumaines
RESEE = Revue des études Sud-Est européennes
RHSEE = Revue historique de Sud-Est européen
RI = Revista istorică (ambele serii)
RIAF = Revista pentru istorie, arheologie şi filologie
RIB = Roman Inscriptions of Britain
RIR = Revista istorică română
RIS = Revista de istorie socială
RIU = Die römischen Inschriften Ungarns, Budapest, 1972-1984
RITL = Revista de istorie şi teorie literară
RJMH = The Romanian Journal of Modern History, Iaşi
RM = Revista muzeelor
RMM-MIA = Revista muzeelor şi monumentelor, seria Monumente istorice şi de artă
RRHA = Revue roumaine de l’histoire de l’art
RRH = Revue roumaine d'histoire
Rsl = Romanoslavica
SAI = Studii şi Articole de Istorie
SCB = Studii şi cercetări de bibliologie
SCIA = Studii şi cercetări de istoria artei
SCIM = Studii şi cercetări de istorie medie
SCIV/SCIVA = Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie)
SCŞI = Studii şi cercetări ştiinţifice, Istorie
SEER = The Slavonic and East European Review
SJAN = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale
SMIM = Studii şi materiale de istorie medie
SOF = Südost-Forschungen, München
RdI = Revistă de istorie
ST = Studii Teologice, Bucureşti
StAntArh = Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi
TV = Teologie şi viaţa, Iaşi
ZB = Zeitschrift für Balkanologie
ZPE = Zeitschrift für Papyralogie und Epigraphik
ZSL = Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde

Laurentiu, Mihaela Radvan - Locuri Si Oameni Din Iasi - Extras Anale 2014 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Laurentiu, Mihaela Radvan - Locuri Si Oameni Din Iasi - Extras Anale 2014 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Laurentiu, Mihaela Radvan - Locuri Si Oameni Din Iasi - Extras Anale 2014 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

•

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Dănuţ Prisecaru, Implicaţii sociale ale producerii de materii textile în epoca

Herea, Mesajul eshatologic al spaţiului liturgic creştin. Arhitectură şi icoană în

Locuri şi oameni din Iaşi.

O eventuală întrebare adresată azi locuitorilor oraşului Iaşi, ce ar privi

dugheană cu băcălie la faţă. Egumenul Galatei a pretins că acolo este locul

Casele de dincolo de Bahlui nu au format un cartier aparte al oraşului, ci au

mod evident, acum predomină meşteşugarii: croitori, cizmari, ciubotari, blănari,

de „iertaţi” (118 suflete), 24 de familii de membri ai breslelor (95 suflete), 16

Măsurătoarea uliţelor din Iaşi, executată în 1811 în vederea instalării de

de la Podul Roş, pe „calea vămii până la Târgul de Jos”; în partea cealaltă, de la

în spate în malul Bahluiului94. Acest plan confirmă creşterea în importanţă a străzii

Pentru mai buna înţelegere a modului în care se exercita proprietatea în

Places and people of Iaşi.

Keywords: Iaşi; mahalle; rent; Jews; bridges; Lipovans.

(ANI, Documente, 422/107).

Anexa 3. Zona Podului Roş în planul oraşului Iaşi din 1790

Anexa 4. Zona Podului Roş în planul oraşului Iaşi din 1819

Anexa 5: Zona Podului Roş în planul oraşului Iaşi din 1855

AARMSI = Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice

JRS = The Journal of Roman studies, London

S-ar putea să vă placă și