Satul neolitic

Revolutia neolitica inseamna tehnica slefuirii si perforarii uneltelor de piatra, trecerea

de la economia pradatoare la economia producatoare, de la cules la cultivarea plantelor si de
la vanatoare la domesticirea si cresterea animalelor, inventarea olaritului, apoi a rotii, a
torsului si a tesutului, perfectionarea navigatiei, transportul la distante mari a unor enorme
blocuri de piatra si constructia monumentelor megalitice.

Are loc o răspândire a plantelor şi cerealelor. Omul începe să însămânţeze şi să cultive

câmpurile, să îmbunătăţească recoltele prin selecţionarea celor mai evoluate ierburi, rădăcini
comestibile, pomi fructiferi.

Oamenii din neolitic devin şi meşteşugari casnici: pe lângă împletitul răchitei,

prelucrarea în ateliere specializate a silexului, osului şi cornului de cerb, ei inventează acum
olăritul, torsul şi ţesutul.

In epoca neolitica, ocupatiile oamenilor se inmultesc. Agricultura, domesticirea

animalelor si viata sedentara legata de aceste ocupatii cer din partea omului noi eforturi
intelectuale. Arta se va dezvolta si va deveni expresia acestui stadiu mai avansat de existenta a
societatii primitive.

Manifestarile artistice caracteristice epocii sunt arhitectura si ceramica.

In epoca neolitica apar primele manifestari evidente de arhitectura. Acestea sunt

reprezentate de constructiile de locuinte si de monumentele de piatra.

Locuintele erau construite pe locuri aparate de intarituri naturale, la margini de paduri

sau pe cursul apelor. Exista o mare varietate de asezari neolitice, care se deosebesc intre ele
atat prin modul de constructie cat si prin modul de distribuire a lor (asezari concentrice, case
lungi si locuinte pe stalpi de apa etc.).

Pentru construcția locuințelor s-au folosit cărămizi de lut, cum este cazul în Levant, Anatolia,
Siria, nordul Mesopotamiei și în Asia Centrală. În Europa locuințele au fost construite, în
general, din lut amestecat cu materii organice pe structuri solide din lemn.
 Monumentele de piatra erau de doua feluri: menhirele si dolmenele.

Menhirele (lb. celta: men=piatra, hir=mare) sunt formate din blocuri mari de piatra
dintr-o singura bucata, fixate in pamant, unele dintre ele purtand incercari de desene care
reprezentau contururi de oameni. Menhirele erau asezate in doua feluri: cand erau dispuse in
randuri drepte, alcatuiau asa-numitele aliniamente (alei). Un exemplu caracteristic in acest
sens il reprezinta aliniamentul de la Carnac (nordul Frantei) care are lungimea de 3 km. Cand
erau asezati in forma de cerc, constituiau cunoscutele cromlehuri.

Dolmenele sunt formate din doua pietre mari, peste care este asezata o lespede lata.

Constructia dolmenelor poate sa aiba si forme mai complexe, de pilda de galerii, formate din
blocuri mari de piatra si acoperite cu lespezi. Astfel este construit monumental de la
Stonehenge din Anglia.

Aria de raspandire a acestor monumente este foarte mare, fiind descoperite atat in Europa de
apus, cat si in Siria si pe alte teritorii.

Ele au fost ridicate, probabil, din cerintele anumitor ritualuri de cult. Importanta lor consta in
faptul ca reprezinta primele mari constructii care exprima forta de creatie a unui grup de
oameni organizati.

Data aparitiei monumentelor megalitice nu este inca pe deplin clarificata. Probabil ca apartine
sfarsitului perioadei neolitice si inceputului perioadei bronzului.

Noul fel de viata, sedentara, a omului neolitic a determinat formarea de adevarate sate
de obicei in apropierea unui curs de apa si aparitia unei tehnici noi de constructie a
locuintelor. Tipurile de sate si de case difera de la o zona geografica la alta si de la o faza la
alta a neoliticului.

Astfel, in Orientul Apropiat casele aveau de obicei o forma circulara (cu diametrul de
pana la 7 m, de ex. in Palestina), cu peretii de lut amestecat cu paie tocate, sustinuti de o
structura de lemn. In centrul casei era vatra de foc, precum si piatra de macinat cerealele.

Cand casa era construita din nou, lutul vechilor pereti era batut si nivelat pe locul fostei
asezari, pentru a servi de temelie constructiilor viitoare. Acest procedeu a dus cu timpul la
formarea unor coline artificiale (numite in araba tell, in persana tepe, in turca huyuk) care inca
de la inceputul mileniului al III-lea i.e.n. puteau atinge o inaltime de 20-30 m. Acoperisul era
din birne asezate orizontal, peste care se punea un rand de caramizi uscate la soare, sau se
asternea un strat de argila batuta. Exista insa si un tip de constructii rectangulare, cu pereti de
caramizi uscate, care permiteau spre deosebire de locuintele circulare o extindere ulterioara
prin adaugarea de noi incaperi.

Inca din al VII-lea mileniu i.e.n. asezarile-sate din Asia Mica de pilda, unele din
regiunea Tigrului, sau din nordul Marii Moarte erau fortificate cu santuri (adinci de 3 m si
largi in unele puncte de 8 m) si chiar cu ziduri de caramida uscata inalte de 3 m si avind o
grosime de 2 m. Unele (ca Ierichon, azi Tell es-Sultan) aveau si un turn de aparare tronconic,
cu diametrul bazei de 12 m, inaltimea de 9 m si o platforma la care ducea o scara interioara cu
20 de trepte.

Aceasta cu cel putin 6000 de ani i.e.n. Mai tirziu (in mileniul al V-lea i.e.n.) asemenea
constructii monumentale fortificatii, temple vor deveni mai frecvente, iar edificiile vor fi
grupate in cartiere. Cu aparitia acestor sisteme de constructie si cu acest proces de progresiva
urbanizare perioada neoliticului se va incheia si va incepe epoca bronzului, adica epoca
civilizatiilor istorice.

Sistemul de constructii din Orientul Apropiat (case de lut, tencuite si cu peretii

decorati) s-a pastrat si in Asia Meridionala si Orientala, din Iran pana in valea Indusului si
chiar pana in Extremul Orient.

In China insa, pe malurile Fluviului Galben cultura neolitica cea mai importanta (Yang
Shao) avea caractere diferite. Casele, fara pereti propriu-zisi, partial ingropate si cu acoperisul
sprijinindu-se pe un stilp central sau pe mai multi, aveau un plan circular in general cu
diametrul de 5 m dar si rectangular; in care caz, lungimea caselor atingea chiar 20 m.

In Europa Orientala si Sud-Orientala locuintele neolitice din mileniul al V-lea i.e.n.

constau din vaste constructii rectangulare sau trapezoidale, cu pereti alcatuiti din siruri
continui de pari infipti in pamint pana la o adincime de 2 m. Casele puteau atinge o lungime
de 40 m si latimea de 10 m ca in Polonia; sau ca in Romania, in asezarile de la Trusesti,
Traian sau Habasesti o lungime de 20-30 m si o latime de 5-7 m.

Acestea erau locuinte colective, de grup (fapt contestat insa de unii arheologi). Spre sfirsitul
neoliticului asezarile de pe coline (ca, in tara noastra, cele de la Salcuta, Cucuteni sau
Habasesti) erau intarite cu doua santuri de aparare; la Cucuteni se adauga si un val de pietre
lat de 2-3 m si inalt de 5 -9 m.

In Europa Centrala locuintele aveau la inceputul neoliticului forma de colibe ovale sau
circulare, bordeie partial ingropate in pamint, cu sarpanta si pereti de gard impletit, deci nu
mult deosebite de cele de la sfirsitul paleoliticului. Incepand din mileniul al V-lea i.e.n. se
intilnesc atat case mici cat si constructii de 35-45 m lungime, cu peretii din pari infipti si inalti
chiar de 6 m, cu cuptoare alaturi de locuinta si cu gropi pentru depozitat alimente.

In nordul Europei locuintele aveau si pardoseala, din scoarta de copac si nisip. In

sfirsit, in Europa Centrala si Meridionala se construiau incepand din mileniul al III-lea i.e.n. si
locuinte lacustre (palafite), in zonele mlastinoase. S-au descoperit aprox. 30 de asemenea
asezari in Italia (de ex. la La-gozza, prov. Milano), 30 in Franta (Chassey, etc.) si peste 300 in
Elvetia (Horgen, Cartaillod, s.a.).

Palafita din Robenhausen (Austria) se intinde pe mai bine de 4 ha si este legata de uscat cu o
punte lunga de aprox. 2 km. La palafita din Ledro (prov. Trentino, Italia) omul neolitic a
folosit pentru constructia acestei asezari peste 10 000 de stilpi de sustinere.

Primele „sate neolitice” din spaţiul carpato-dunărean sunt atestate la Cârcea (jud. Dolj), Gura
Baciului (jud. Cluj) şi Ocna Sibiului. Aceste „sate” sunt atribuite populaţiilor care creează,
iniţial în Thesalia (Grecia central-estică), cultura Protosesklo, caracterizată printr-o ceramică
fină, pictată „cu buline sau cu unele motive geometrice albe pe un înveliş de culoare roşie ori
brun-roşcat”.

În interiorul arcului carpatic, acest grup cultural de sorginte meridională este ilustrat
îndeosebi de aşezarea agrară cu reţea stradală identificată la Ocna Sibiului.
Vestigiile de la Gura Baciului constau din locuinţe de suprafaţă, sub podeaua cărora sunt
atestate morminte, dar şi din bordeie, printre care de asemenea, se află morminte de
inhumaţie. Aceluiaşi grup cultural îi aparţin primele statuete, atât antropomorfe cât şi
zoomorfe, modelate din lut; unele dintre statuetele care înfăţişează animale sunt tăiate în
piatră.

Specialiştii sibieni din cadrul Muzeului Naţional Brukenthal au găsit pe şantierul

autostrăzii Sibiu-Nădlac, în anul 2012, cea mai veche aşezare neolitică din România,
schelete umane şi piese ceramice vechi de peste 8.000 de ani.

La Cristian au fost descoperite 60 de vase şi aproximativ 18.000 de fragmente ceramice din

care, după restaurare, vor mai fi obţinute alte aproximativ 50 de vase.

Printe obiectele descoperite se numără şi o mască din ceramică dar şi un vas cu două guri,
despre care specialiştii sibieni susţin că sunt cele mai vechi de acest tip descoperite în Europa.

Săpăturile de la Cristian au fost făcute la o adâncime de 4 metri, iar potrivit directorului

muzeului sibian colecţia descoperită aici este „cea mai mare colecţie de vase din perioada
neoliticului din Europa”.
Skara Brae Scoţia
Cea mai completă aşezare neolitică din Europa

Numele actual al asezarii este derivat dintr-o forma anterioara, Skerrabra, intalnita in limbajul
comun pana la jumatatea secolului XX. Mai vechi decat Stonehenge si Marea Piramida,
ramasitele satului Skara Brae dateataza din jurul anului 3200 i. Hr., si se remarca prin gradul
avansat de conservare.
Sat din cultura neolitica Yang Shao (5000 – 3000 î.Hr.)
Sat din Cultura Cucuteni (mil VI-III î.Hr.)

Aşezările erau construite pe locuri mai mult sau mai puţin dominante în apropierea unor surse
de apă. Ei locuiau în case dreptunghiulare cu o suprafaţă mare ( între 40 şi 100 mp, dar nu
lipsesc şi cele care ating 350 mp) construite dintr-o carcasă de lemn, cu pereţii împletiţi din
nuiele şi unşi cu lut, prevăzute cu instalaţii pentru încălzire şi pentru pregătire hranei (vetre de
lut şi ruguri).
Satul Habasesti

Dintre satele neolitice din Romania - Habasesti (intre Iasi si Traian) este cel mai complet
explorat. Masoara 122 x 129 m, adica se intinde pe o suprafata de aproape sase acri. Salul
(fig. 2) numara patruzeci si patru de case, ceea ce presupune o populatie de 300 - 350
locuitori, din care cam 200 constituiau forta de munca. Acestia din urma au sapat doua santuri
de aparare. Santurile aveau lungimea de 122 rn fiecare, latimea intre 3,6 - 7,3 m si adincimea
intre 1,5 - 3,7 m.
COMOARA de la CRISTIAN - Cea mai veche aşezare neolitică din ROMÂNIA